drept feudal

23
1 Dreptul feudal Consideratii generale Nu am putea analiza dreptul în aceast ă perioadă dacă nu am clarifica contextul socio-economic şi cultural al infiripării şi dezvoltării sistemului normativ feudal. Esenţială pentru definirea vechiului sistem de drept românesc este ideea permanenţei locuitorilor în tot spaţiul nord-dunărean. Nicolae Iorga referindu-se la cei care au asigurat substratul poporului român, scria: "Aşezarea e caracterul general al acestei civiliza ţii, opusă tuturor rătăcirilor, de necesitate economic ă a sciţilor, şi aceleia, din spirit de aventură a celţilor", subliniind un indubitabil adev ăr istoric: "satele de azi fiind chiar pe locul celor de odinioar ă" 1 . Nici una din populaţiile migratoare cu care daco-romanii au venit în contact nu au dispus de mijloacele necesare pentru a afecta hot ărâtor entitatea etnică, lingvistică ori juridică a poporului nostru, la începutul celei de-a doua etape a etnogenezei sale. După retragerea administraţiei romane din Dacia 2 se constată, din punct de vedere arheologic, o uniformitate cultural ă, ceea ce demonstrează faptul că circulaţia grupelor umane, purtătoare ale unor caracteristici proprii zonelor în care vieţuiseră, se realiza fără impedimente. Prin urmare, există o circulaţie din interiorul provinciei romanizate spre teritoriile din afară (ale dacilor liberi) şi invers, dacii liberi fiind interesaţi în dezvoltarea unor relaţii de schimb cu populaţia fostei Dacii romane. Cu acest prilej, ei cunosc direct realit ăţile şi lumea romană şi bineînţeles, regulile juridice în domeniul (în primul rând) al contractelor şi obligaţiilor. 1 A se vedea N. Iorga Istoria Românilor, Ed. a II-a, Vol. II - Oamenii p ământului (Până la Anul 1000), Ed. Enciclopedic ă, Bucureşti, 1992, pag. 286. 2 În legătură cu data exactă a părăsirii Daciei, izvoarele literare antice se contrazic: unele vorbesc de pierderea provinciei nord-dun ărene de Galienus (care a domnit între 253-259) iar altele de p ărăsirea de către Aurelian a Daciei (între 270-275). Izvoarele arheologice şi numismatice fixează totuşi data părăsirii Daciei în jurul anului 272 e.n. de c ătre Aurelius - A se vedea, pentru mai multe amănunte: M.Macrea, D. Tudor Istoria României, vol. I, Ed. Academiei, 1960; Istoria României, Compendiu, op. cit., pag. 80

Upload: mocanu-veronica

Post on 29-Jun-2015

356 views

Category:

Documents


2 download

TRANSCRIPT

Page 1: drept feudal

1

Dreptul feudal

Consideratii generale

Nu am putea analiza dreptul în această perioadă dacă nu am clarifica contextul socio-economic şi cultural al infiripării şi dezvoltării sistemului normativ feudal. Esenţială pentru definirea vechiului sistem de drept românesc este ideea permanenţei locuitorilor în tot spaţiul nord-dunărean. Nicolae Iorga referindu-se la cei care au asigurat substratul poporului român, scria: "Aşezarea e caracterul general al acestei civilizaţii, opusă tuturor rătăcirilor, de necesitate economică a sciţilor, şi aceleia, din spirit de aventură a celţilor", subliniind un indubitabil adevăr istoric: "satele de azi fiind chiar pe locul celor de odinioară"1. Nici una din populaţiile migratoare cu care daco-romanii au venit în contact nu au dispus de mijloacele necesare pentru a afecta hotărâtor entitatea etnică, lingvistică ori juridică a poporului nostru, la începutul celei de-a doua etape a etnogenezei sale. După retragerea administraţiei romane din Dacia2 se constată, din punct de vedere arheologic, o uniformitate culturală, ceea ce demonstrează faptul că circulaţia grupelor umane, purtătoare ale unor caracteristici proprii zonelor în care vieţuiseră, se realiza fără impedimente. Prin urmare, există o circulaţie din interiorul provinciei romanizate spre teritoriile din afară (ale dacilor liberi) şi invers, dacii liberi fiind interesaţi în dezvoltarea unor relaţii de schimb cu populaţia fostei Dacii romane. Cu acest prilej, ei cunosc direct realităţile şi lumea romană şi bineînţeles, regulile juridice în domeniul (în primul rând) al contractelor şi obligaţiilor.

1 A se vedea N. Iorga Istoria Românilor, Ed. a II-a, Vol. II - Oamenii pământului

(Până la Anul 1000), Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1992, pag. 286. 2 În legătură cu data exactă a părăsirii Daciei, izvoarele literare antice se

contrazic: unele vorbesc de pierderea provinciei nord-dunărene de Galienus (care a domnit între 253-259) iar altele de părăsirea de către Aurelian a Daciei (între 270-275). Izvoarele arheologice şi numismatice fixează totuşi data părăsirii Daciei în jurul anului 272 e.n. de către Aurelius - A se vedea, pentru mai multe amănunte: M.Macrea, D. Tudor Istoria României, vol. I, Ed. Academiei, 1960; Istoria României, Compendiu, op. cit., pag. 80

Page 2: drept feudal

2

Lipsa unor vestigii numeroase în această peioadă de după părăsirea aureliană se datorează unui fapt cert şi uşor de verificat: dezorganizarea vieţii orăşeneşti (chiar dacă pe teritoriul fostelor municipii se va constata continuarea unei vieţi cu caracter rural). Noul sistem de organizare aparţine, aşa cum preciza şi N. Iorga, comunităţilor săteşti, fossantum devenind centrul vieţii economice şi sociale, sistem de organizare existent, de altfel, şi în perioada imediat anterioară sub forma obştilor săteşti. În literatura de specialitate s-a subliniat faptul că organizarea obştilor teritoriale la dacii liberi din afara provinciei Daciei a constituit elementul de unitate teritorială, dar şi juridică a populaţiei şi că această modalitate de organizare a fost destul de repede adoptată de către daco-romanii din fosta Dacie romană. În plus, este acceptată teza consolidării obştilor săteşti în secolele IV-VI, până la venirea slavilor. Existenţa obştilor sub formă de sate, obşti săteşti aparţinând localnicilor, este atestată de unele izvoare literare antice, între care se pot menţiona Ambasadele lui Priscus din Panion, corespondenţa lui Vasile cel Mare, arhiepiscopul Cesareei-Capadociei, cu conducătorii unor astfel de comunităţi, în legătură cu recuperarea rămăşiţelor pământeşti ale lui Sava Gotul. S-a demonstrat (şi aceasta este un lucru foarte important pentru probarea continuităţii noastre din toate punctele de vedere, printre care şi cel juridic) că, atât în vremea dominaţiei gotice, în câmpia Română, cât şi a celei hunice, în câmpia Tisei, existenţa satelor şi a relaţiilor acestora cu goţii şi hunii nu mai poate fi pusă sub semnul incertitudinii. În plus, este de la sine înţeles că în zonele care n-au fost supuse stăpânirii migratorilor (stăpânire, dealtfel, trecătoare), obştile teritoriale au avut o evoluţie mai rapidă spre forme superioare de organizare, iar acestea au fost transmise şi în regiunile ocupate temporar de poparele migratoare: huni, gepizi, avari etc. după plecarea acestora. Nicolae Iorga arăta cu cartea sa Istoria Românilor3 că nu trebuie exclusă nici importanţa caracterului relativ mobil al populaţiei din unele zone geografice, determinat de diverşi factori: practicarea agriculturii extensive, anumite creşteri demografice, retragerea temporară din calea migratorilor ori alte forme de transhumanţă a păstoritului. Toate aceste forme de viaţă, caracteristice perioadei secolelor III-VIII, au determinat o intensă şi neîntreruptă circulaţie a elementelor specifice romanităţii nord-dunărene, având ca punct final uniformizarea limbii, culturii, cunoştinţelor tehnice şi organizării social, politice şi juridice. Încă un amănunt (dar foarte semnificativ) în strânsă legătură cu existenţa, organizarea şi evoluţia obştilor săteşti este răspândirea

3 A se vedea N. Iorga, op. cit., pag. 287.

Page 3: drept feudal

3

creştinismului şi adoptarea lui în masă de către populaţia daco-romană de la nord de Dunăre. Factorii care au favorizat răspândirea creştinismului nu interesează discursul nostru (cel puţin nu în mod esenţial), dar se poate spune că noua religie a determinat şi o mai strânsă unitate a membrilor obştilor, practic a întregii populaţii daco-romane faţă de toate populaţiile nomade4. În concluzie, trebuie să arătăm că "părăsirea Daciei n-a însemnat o plecare în masă a tuturor locuitorilor provinciei de frica unei "invazii distrugătoare", aşa cum cum nu s-a putut verifica în nici un chip distrugerea întregii populaţii dace de către romani"5. Pe cale arheologică, prin intensele cercetări sistematice efectuate pe întreg teritoriul naţional, s-a putut constata unitatea de cultură şi civilizaţie a populaţiei româneşti după părăsirea aureliană. Prin stabilirea unei anume contemporaneităţi a primelor faze ale culturii Hlincea şi Dridu, aceasta din urmă evoluată pe fondul culturii de tip Ipoteşti-Cândeşti-Ciurelu, se constată evoluţia unitară a întregului spaţiu vechi românesc, având în vedere larga răspândire teritorială a descoperirilor aparţinând acestor culturi, de la Nistru la Tisa. Inventarul arheologic indică lipsa unor deosebiri frapante între tipurile de aşezări şi locuinţe, ceea ce conduce la concluzia clară a unităţii de cultură şi civilizaţie a populaţiei româneşti în secolele VII-IX, prin urmare şi a sistemului de drept6.

4 Pentru amănunte vezi C. Daicoviciu, Em. Petrovici, Gh. Ştefan în Istoria

României, vol. I, Bucureşti, 1960, pag. 500 şi urm.; Teoctist Arăpaşu Sfântul Vasile cel Mare în evlavia credincioşilor ortodocşi români, în Mitropolia Moldovei şi Sucevei, IV, 1979, 1-2, pag. 72-73; Eugenia Zaharia, Câteva observaţii despre arheologia şi istoria sec. VIII-XI pe teritoriul R.S. România, în Aluta, I, Sf. Gheorghe, 1969, pag. 122 şi urm; Probleme actuale ale etnogenezei poporului român, în Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie "A.D. Xenopol" din Iaşi, 1980, pag. 105-115.

5 A se vedea, despre infirmarea acestor teze, N. Iorga, Istoria Românilor, vol. II, op. cit., pag. 15-16.

6 Pentru amănunte cu privire la descoperirile arheologice ce vizează această etapă, numită "mileniul întunecat", a se vedea Eugeniu Zaharia Cultura Dridu, în Dicţionar de istorie veche a României, Bucureşti, 1976, pag. 246-248; S. Dolinescu-Ferche Cultura Ipoteşti-Ciurel-Cândeşti, în ibidem, pag. 346-348, cu bibliografia respectivă; Dan Gh. Tudor Teritoriul est-carpatic în veacurile V-XI e.n., Contribuţii arheologice şi istorice la problema formării poporului român, Iaşi, 1978, pag. 67 şi urm; idem, Romanitatea nord-dunăreană şi Bizanţul în veacurile V-XI e.n., Iaşi, 1981, pag. 43 şi urm.; N. Iorga Istoria Românilor, vol. II, op. cit., (în special notele şi comentariile semnate de I. Ioniţă, V. Mihăilescu-Bîrliba, V. Chirică, pag. 288 plus bibliografia corespunzătoare).

Page 4: drept feudal

4

Legea ţă r i i ( ius va lach icum )

Legea pământului (obiceiul pământului sau legea românească, legea ţării sau ius valachicum) s-a format încetul cu încetul printr-o aplicare îndelungată. Toate normele ce au constituit sistemul de vechi drept românesc s-au ivit, cum am arătat, încă din societatea primitivă, iar apoi au evoluat şi au reflectat continuu condiţiile materiale de dezvoltare a vieţii economico-sociale. Denumirile date sistemului de vechi drept românesc au fost şi ele foarte multe (ele au fost deja menţionate în capitolul referitor la cutumă). Nu întâmplător ne-am început discursul istorico-juridic despre dreptul medieval cu acele consideraţii referitoare la contextul economico-social al perioadei. Sistemul normativ feudal, "ius valachicum (legea românească) sau ius olahorum (legea românilor) a fost un drept agrar-funciar, care s-a format în etapa naşterii şi dezvoltării relaţiilor feudale, ca reglementare obişnuielnică în obştile săteşti (teritoriale sau vicinale9 şi a constituit dreptul aplicat în etapa monarhiei fărâmiţării feudale, cu prelungire şi în etapa următoare, a monarhiei centralizate fără absolutism, constituind nucleul dreptului cutumiar din această etapă7". Denumirile sistemului de vechi drept românesc diferă şi în funcţie de teritoriul în care el s-a aplicat. Acest sistem n-a avut peste tot parte de o dezvoltare organică, neîntreruptă (este vorba de teritoriile unor state feudale străine, care l-au receptat, recunoscându-i aplicarea în rândurile unei populaţii româneşti-valahe, băştinaşă sau durabil stabilită pe un teritoriu întins). Sigur, sistemului de drept vechi românesc (sau sistemului normativ vicinal) i s-au adăugat, în cursul receptării obişnuielnice sau formale de către statul feudal, o serie de dispoziţii şi obiceiuri noi, menite să-i asigure o netă funcţionare feudală8. În condiţii normale, adică unde stăpânirea feudală a fost una românească, sistemul normativ vicinal a constituit o treaptă de trecere spre dreptul feudal al fiecăruia dintre cele două state româneşti (Ţara Românească şi Moldova). Aşa cum arăta Romulus Vulcănescu, cel mai bun specialist român în materie de etnologie juridică, legea firii sau, mai precis, legea pământului sau legea ţării a devenit suportul metodologic al relaţiilor dintre membrii aceleiaşi comunităţi etnice, promovate de sistemul de cutume, datini şi tradiţii juridice, cu riturile juridice corespunzătoare, stabilite de bătrânii satelor, numită în ţară şi obiceiul pământului.

7 A se vedea D.V. Firoiu, op. cit., pag. 57. 8 A se vedea Istoria dreptului românesc, tratat, op. cit., pag. 174.

Page 5: drept feudal

5

În enclavele româneşti din statele vecine sau apropiate (în Transilvania, regiunea Haliciului, sudul Poloniei, Silezia, Moravia şi Slovacia, Serbia, Croaţia) legea valahă a fost, cu unele excepţii, luată în consideraţie ca o lege sfântă a românilor înstrăinaţi în grupuri etnice. Aceeaşi situaţie se întâlneşte (bineînţeles, situaţie din punct de vedere etico-juridic), se constată şi la celelate neamuri ale poporului român, îndeosebi la macedoromâni. Studiile privind formarea sistemului de drept feudal românesc n-au fost puţine, dimpotrivă, iar unele dintre ele, cum sunt cele realizate de istoricul vechiului drept românesc Valentin Al. Georgescu sunt deosebit de interesante şi edificatoare9. Problemele care ar trebui puse şi rezolvate sunt, după părerea noastră următoarele: ce condiţii economico-sociale reflectau cutumele preexistente formării statului feudal, cum s-a făcut trecerea de la cutumele gentilice la cutumele teritoriale (deci la sistemul normativ vicinal) şi dacă sistemul de drept român prestatal (ius valachicum) are un caracter uniform-general pentru întreaga comunitate română şi un caracter restrâns pentru comunitatea română din Transilvania şi extrateritoriile în care s-au găsit enclavate grupele etnice române. Este, poate, înainte de toate, nevoie de o precizare privitoare la expresia tehnică de ius valachicum. Această expresie este punctul culminant al unei dezvoltări amplificate în timp. Ea apare în documente după aplicarea sistemului respectiv şi reprezintă un semn al consolidării relaţiilor feudale, într-un cadru de relativă centralizare a statului în cauză, sub egida regalităţii - ungare sau polone - şi cu sprijinul direct al bisericii10. Statul feudal a receptat cutuma pentru a o adapta, în mod firesc, intereselor lui; el creează după modelul arhaic preexistent "alte cutume, cu raţiuni evident de ordin cultural şi ideologic. După acest model arhaic, cutuma este dreptul pe care societatea îl secretă în mod normal, dreptul

9 Am avut în vedere sinteza făcută de Romulus Vulcănescu în lucrarea sa Mitologia

română, Editura Academiei, 1987, pag. 280-283, din lucrările lui Valentin Al. Georgescu: 1. Le role de la theorie romano byzantine de la coutume dans le developpement du droit roumain, publicat în Melanges Philippe Meylon, Recueil de travaux publies par la Faculte de droit de l'Universite de Laussane, vol. II, Histoire du droit, Laussane, 1963, pag. 61-67; 2. La place de la coutume dans le droit des etates feodaux roumains de Valachie et de Moldavie jusqu'au milieu du XVII siecle, în Revue Roumaine d'Histoire, tome VI, 1967, pag. 553-586; 3. Modeles juridiques de la reception romano-byzantine et synthese modernisatrice en droit roumain, comunicare ţinută la 10 Seminario internazionale di Studi Storici "Da Roma alla terza Roma" (aprilie 1981), în vol. Roma, Constantinopoli, Moscova, Napoli, 1938, pag. 337-356.

10 A se vedea, pentru amănunte, Istoria dreptului românesc, tratat, vol. I, op. cit., pag. 172-177.

Page 6: drept feudal

6

principal, având prin el însuşi şi originarmente forţa obligatorie. Şi aceasta în virtutea unei mistici a ceea ce este vechi şi totodată actual, tradiţiei şi a legăturii cu cultul morţilor, al strămoşilor. Un drept opus noutăţii, care rămâne, în general, suspect şi chiar sacrilegiu"11. Trecerea de la sistemul arhaic de cutume la sistemul cutumiar subordonat dreptului de stat "se face prin substituire, confiscare şi control selectiv cu ajutorul cenzurii12. Voievodul-domn substituie (...) cutuma dreptului lui princiar autocrat şi dreptului divin. Boierii cu ajutorul domnului confiscă în favoarea lor funcţiunea de jurător, cojurător şi hotarnic"13. Iar "controlul cutumei (arhaice) se făcea prin cenzură în conformitate cu recta fides (enunţată de Tertullian) şi recta ratio (de Constantin) (...) punând sub tutelă cutuma originară şi independentă de legea scrisă". Dar şi biserica, la rândul ei, "confisca în avantajul ei dreptul de cenzură al comunităţii în virtutea propriilor ei cutume. Imaturitatea dreptului scris şi avantajele unei cutume rău cenzurate şi aprobate de atat, fără a recurge la Cutumiarele sigure şi obligatorii, au dus la o lungă perioadă de mistică a cutumei vechi"14. În plus, "Cutumiarele transformau peste tot cutuma suplă şi mobilă în text legislativ, aprofundând astfel lichidarea cutumei"15. Aceasta este explicaţia pentru modul cum pravila romano-bizantină codifică cutuma "într-un spirit de sinteză a sistemelor de pluralism juridic în vigoare"16 în perioada feudală. Prin urmare, sistemul de cutume arhaice a alcătuit ceea ce s-a întitulat la noi, încă de la începutul erei noastre, legea ţării şi, mai târziu, obiceiul pământului. S-a susţinut de către istoricii dreptului românesc că termenul de lege este mai vechi decât cel de obicei, că el atestă originea latină a limbii române şi confirmă "continuitatea dreptului autohtonilor" în perioada migraţiei popoarelor. Vl. Hanga, într-o lucrare recentă17, arăta că terminologia juridică latină ("drept" - "dreptate", "jude"-"judecie" - "judecător"-"judeţ", "domn" - "domnie", "lege"), dovedeşte puternica şi indestructibila pecete românească care, prin intermediul formei cu un conţinut în continuă dezvoltare, a asigurat, asemenea limbii, un cadru

11 A se vedea, Valentin Al. Georgescu, Modeles juridiques..., op. cit., pag. 346. 12 Ibidem, pag. 347. 13 Ibidem, pag. 347. 14 Ibidem, pag. 347. 15 Ibidem, pag. 348. 16 Ibidem, pag. 348. 17 A se vedea Istoria dreptului românesc. Dreptul cutumiar, op. cit., pag. 39.

Page 7: drept feudal

7

adecvat procesului instituţional, intim legat de cel al formării poporului român. Legea ţării a anticipat ca formulă juridică de drept sătesc obiceiul pământului şi chiar s-a considerat că este mai plină de semnificaţie juridică chiar în concepţia sătească18. E important de relevat ce cuprindea legea ţării ca sistem juridic comunitar sătesc. Ea constituia un ansamblu de rânduieli juridice (despre termenul de "rânduială" am menţionat în cadrul capitolului referitor la cutumă) privitoare la toate activităţile principale legate de proprietatea funciară, de muncă, de ideea de drept şi dreptate socială. În ea sunt incluse legea pământului (ogoarelor, plaiurilor, păşunilor, drumurilor de acces, a satului, a părţilor de moşie liberă [moşneancă, răzeşească şi nemeşească de sorginte română19. Pe scurt, expresia de "moşneni" este utilizată în Ţara Românească, iar în Moldova cea de "răzeşi". O ceată de moşneni sau de răzeşi corespundea, în genere, cu un sat. Foarte importantă este cunoaşterea situaţiei moşnenilor sau rezeşilor pentru elucidarea vechiului drept românesc în materie de proprietate, căsătorie, contracte.]; legea muncii (agrare, pastorale, la pădure, pe ape); muncii libere şi aservite (rara robilor); legea ierarhiei prin muncă; legea familiei, legea ospitalităţii; legea drepturilor şi îndatoririlor fiecărui membru al comunităţii săteşti (libere sau aservite); legea omeniei etc. În fruntea satului şi a organelor de judecată era ceata oamenilor buni şi bătrâni, dădătoare de norme şi moravuri. Pentru a executa dreptul lor de a da legi şi datini se întruneau în centrul satului, sub coroana unui brad considerat arbore cosmic sau în jurul coloanei cerului (un substitut al arborelui cosmic). Printre instituţiile juridice ale satului arhaic sunt de menţionat: cetele de vârstă, sex şi afinităţi de muncă (pe lângă cetele de bătrâni existau cetele de oameni maturi, cetele de feciori şi cetele de copii, fiecare din cete fiind dublate de cetele corespunzătoare feminine), fiecare din ele acţionând conform statutului său juridic atribuit prin delegaţie de bătrânii înţelepţi ai satului liber. Hotărârile, normele,

18 A se vedea R. Vulcănescu, Mitologie română, op. cit., pag. 281. 19 A se vedea, în legătură cu semnificaţia acestor termeni, A. Rădulescu,

Moşnenii, Conferinţă ţinută la Ateneul Român la 20 ianuarie 1946; A. Rădulescu, Din trecutul moşnenilor Arefeni, în Convorbiri literare, XLIV, 1910, pag. 683-698; idem, Din judecăţile moşnenilor Vultureni, în Revista pentru istorie, arheologie şi filologie, XI, 1911, pag. 414-420; idem, Viaţa juridică şi administrativă a satelor, în Arhiva pentru ştiinţă şi reformă socială, VII, 1927, pag. 26-57 (extras - 1927, 34 pag.); idem, Privire generală asupra moşnenilor şi răzeşilor, în volumul Pagini din istoria dreptului românesc, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1970, pag. 290-310.

Page 8: drept feudal

8

legile şi datinile le stabileau în comun şi cel mai în vârstă le proclama ca atare20. În ceea ce priveşte grupele etnice româneşti enclavate în comunităţi etnice străine, legea ţării se transformă în legea românilor, denumiţi în perioada feudală valahi (în documentele ungare, forma latinească cea mai frecventă pentru Valachus, valachicus, este cea de Olachus, olachulis, de unde denumirea de lex sau modus Olachorum). E de menţionat că numai pe teritoriul statelor feudale române, Valahia şi Moldova, legea ţării este neduplicată nominal ca obiceiul pământului, o expresie hibridă lingvistic însă intrată prin cancelariile (domneşti, boiereşti sau mănăstireşti) în limbajul curent. Nicăieri, în statele vecine slave, cu mici enclave române, nu se spune obiceiul pământului pentru sistemul de obiceiuri juridice, ci numai ius valachicum, conceput ca un drept al celor toleraţi într-o comunitate etnică străină21. În concluzie, legea ţării este un sistem de drept ce a apărut înainte de cucerirea Daciei şi care a dăinuit apoi paralel cu sistemul de drept roman. Apoi, după părăsirea militară şi administrativă romană, a supravieţuit în perioada migraţiei popoarelor, constituind legea bază juridică în procesul de formare a statelor române, Transilvania, Valahia şi Moldova, depăşind în perioada influenţei dreptului bizantin chiar receptarea parţială a lui în pravile, codice şi îndreptări ale legilor. Ceea ce însă ni se pare cu mult mai semnificativ este că vechiul drept cutumiar se menţine în conştiinţa sătească a românilor şi în periada modernă22, iar unele rânduilei ale legii ţării s-au respectat până în pragul secolului al XX-lea23. Vechiul sistem de drept românesc a cârmuit viaţa poporului nostru sub toate înfăţişările şi în toate ţinuturile chiar dacă soarta i-a fost potrivnică şi o aşezare geografică neprielnică; românii chiar dacă au trăit în alte state, şi-au luat şi sistemul de drept cu ei. Descifrarea şi adâncirea obiceiurilor şi datinilor poporului român în cultura populară românească confirmă adevărul mărturisit de cărturarul ardelean Iosif Benko

20 A se vedea, R. Vulcănescu, Etnologia juridică, op. cit., pag. 188-192. 21 În legătură cu denumirile dreptului cutumiar, a se vedea pe larg, Istoria

dreptului românesc, tratat, vol. I, op. cit., pag. 173 şi urm.; Vl. Hanga, Istoria dreptului românesc. Dreptul cutumiar, op. cit., pag. 41-42 (Denumirile dreptului cutumiar, vezi şi capitolul din acest studiu: Consideraţii generale despre cutumă).

22 A se vedea rezultatele chestionarelor juridice pe care le-am menţionat deja la Consideraţiile despre cutumă.

23 A se vedea I. Vasiu, Reflectarea vechilor instituţii ale dreptului românesc în cultura populară românească, în curs de apariţie la Editura Nemira, Bucureşti.

Page 9: drept feudal

9

din secolul al XVIII-lea: "este mai uşor să smulgi ghioaga din mâinile lui Hercules decât datinile şi obiceiurile din conştiinţa poporului român"24. Alcătuindu-se pe imense suprafeţe teritoriale, din Balcani şi până în Tatra, de la Adriatica şi până dincolo de Nistru, neamul românesc nu va cunoaşte, totuşi, nici o abatere masivă de pe axele sale centrale. Dimpotrivă, şira spinării rămâne necontenit aceeaşi - munţii Carpaţi. Unitatea structurii sociale nu slăbeşti nici atunci când vecinii sunt de altă rasă sau au alt ritm istoric. Cei dintâi fondatori de state în aceste părţi ale Europei, românii dovedesc necontenit o neistovită unitate în toate organismele statale, în toate instituţiile juridice pe care le crează. În privinţa "influenţelor" ori a "ispitelor" străine, lucrurile sunt şi mai impresionante; Dacia a fost din toate timpurile, preistorice şi protoistorice, o regiune traversată de cele mai puternice civilizaţii europene şi răsăritene. În timpul formării neamului românesc, "influenţele" au continuat să se exercite din toate părţile - şi ele nu s-au stins niciodată, nici până în vremurile de azi. Unitatea realităţii juridice româneşti nu poate fi cercetată "într-un cerc închis"25, ci numai într-o deschidere a acestei realităţi a poporului român: geografică, etnică, socială. Cu alte cuvinte, unităţii de viaţă juridică a unei comunităţi româneşti îi corespunde o unitate geografică şi una etnică bine determinate, care îi dau un caracter propriu. Munţii noştrii sunt expresia acestei unităţi, la toate nivelele, a poporului român26. Unitatea juridică a românilor, influenţată de existenţa axei Carpaţilor, este exprimată, credem noi, deosebit de revelator, de acele urcări duminicale pe munte ale tuturor românilor (mitul urcării spre cer). Urcarea se făcea la răsăritul soarelui, în frunte fiind oamenii buni şi bătrâni (legiuitorii şi conducătorii comunităţilor arhaice româneşti). De reţinut că numai cei drepţi şi cinstiţi, deci cei ce respectau legea ţării,

24 A se vedea Şt. Pascu, Omul de cultură, juristul şi istoricul Andrei Rădulescu în Memoriile secţiei de Ştiinţe istorice, Seria IV, tomul V, 1980, Ed. Academiei RSR, Bucureşti, 1982, pag. 104.

25 I. Şeuleanu Poezia populară de nuntă, Ed. Minerva, Bucureşti, 1985, pag. 46: "Satul vechi românesc se prezintă ca un univers pe deplin închegat, ca o unitate organică în care toate subansamblele se sincronizează perfect spre a face posibilă desfăşurarea normală şi normată a vieţii sociale. Şi în cazul vechilor cutume se verifică pecetea unităţii şi caracterul unui centru de cristalizare cu raze întinse spre a organiza în jurul său un cosmos".

26 V. Butură Străvechi..., op. cit., spunea că "Modul de dispunere al munţilor în spaţiul românesc constituie un segment important din aria de plămădire a culturii poporului român" (pag. 9), influenţând şi unitatea juridică, aşa cum rezultă din capitolul Aşezările şi evoluţia lor. Ocupaţiile populaţiei; ideea rolului jucat de acest nucleu - munţii Carpaţi - în păstrarea unităţii poporului român a apărut şi în studiile altor cercetători: Em. de Martonne, S. Mehedinţi, G. Vâlsan, I. Conea, V. Mihăilescu, E. Bernea, L. Blaga etc.

Page 10: drept feudal

10

puteau urca pe munte pentru a ridica rugăciuni în cinstea Fârtatului, cel ce veghea la respectarea ordinii juridice suprafireşti şi a celei umane. Odată ajunşi în plaiuri şi poiene de munte, sătenii veniţi din ţinuturi româneşti diferite, prăznuiau în comun şi îşi rezolvau după un sistem de drept unitar (vechea lege românească) problemele legate de viaţa lor juridică: încuscriri, întovărăşiri, aplicarea legii străbune în caz de încălcări intersăteşti, vânzări, cumpărări, apărarea comună împotriva inamicilor etc27. A-şi fi păstrat unitatea vieţii sociale şi sufleteşti, după ce a asimilat atâtea curente spirituale, este definitiva verificare a forţei de creaţie de care dispune neamul românesc28. Metaforic vorbind, să ne închipuim că suntem într-un muzeu, care este cultura populară românescă. Miile de exponate ale acestei culturi, reprezentând regiuni diferite: Ţara Oltului şi Argeş, Bărăgan şi Banat, Bihor şi Ilfov, Serbia, Moravia, Bucovina, Basarabia îţi dau impresia unei copleşitoare realităţi româneşti, unde totul se leagă, se ţine strâns şi alcătuieşte, laolaltă, icoana unei fermecătoare civilizaţii ţărăneşti. H.H. Stahl nu exagerează afirmând: "suntem cea mai mare şi cea mai întinsă civilizaţie ţărănească din câte se află, toţi sătenii aceştia, de oriunde ar fi, din Basarabia sau din Banat, din Maramureş sau din Dolj, se înţeleg unii cu alţii, vorbesc aceeaşi limbă, au aceleaşi obiceiuri, aceleaşi feluri de a preţui viaţa şi de a pricepe frumosul, în ciuda faptului că n-au un şablon de imitat şi, deci, nimic nu este leit cu altceva, ci totul este viu, spontan, puternic, întocmai ca viaţa însăşi"29. Această fundamentală unitate - pe care spontaneitatea şi iniţiativa fiecărei regiuni nu o alterează, ci, dimpotrivă, o însufleţeşte - nu este numai o mândrie a civilizaţiei noastre ţărăneşti; ea ne ajută să înţelegem toate celelalte fenomene spirituale româneşti, fie individuale, fie colective.

27 I. Conea Plaiuri carpatine, Bucureşti, 1984, pag. 15-31, 32-53; R. Vulcănescu Mitologia română, Ed. Academiei RSR, 1987, pag. 454

28 M. Eliade Profetism românesc - România în eternitate, vol. 2, pag. 116 şi urm., Ed. Roza Vânturilor, 1990, o expunere cu privire la neamurile care n-au avut instinct istoric şi au pierit: seminţiile din nordul Africii, slavii de la Marea Baltică, iranienii de la marea Caspică, locuitorii băştinaşi ai Birmaniei, vechile neamuri amerindiene şi altele; în continuare, se vorbeşte de puterea de asimilare a celulei româneşti, arătând că orice altă naţie - dacă ar fi avut destinul nostru, de a absorbi atâţia barbari şi atâţia năvălitori, atâţia europeni şi atâţia asiatici - ar fi ieşit cenuşie şi stearpă, cum sunt astăzi conglomeratele elveţiene, anglo-indiene şi indo-chineze. Tot ceea ce a asimilat pătura rurală românească - nu se mai cunoaşte astăzi, concluzionând că "neamul nostru are fără îndoială puterea şi geniul formelor"

29 H.H. Stahl, în revista Sociologie românească, Bucureşti, nr. 5, pag. 30 (apud M. Eliade Drumul..., op. cit., pag. 245)

Page 11: drept feudal

11

În aproape fiecare produs al culturii populare româneşti îşi face simţită prezenţa dreptul, căci, după cum susţine şi Andrei Rădulescu, "nu există aspect al vieţii omeneşti în care dreptul să nu-şi aibă rostul lui, în toate timpurile şi la toate popoarele"30. Românul zice "după al locului obiceiu să te porţi şi tu în orice bordeiu" (sau "câte bordeie atâtea obiceie"31) şi cu asta a sintetizat varietatea obiceiurilor juridice. Se pune întrebarea: în ce constă această varietate a obiceiurilor juridice, ce vrea să spună zicala românească: "legile legiuiesc după vremi şi după locuri"32 oricât de variate ar fi procedeele de aplicare a cutumelor juridice locale, în incidenţa lor, ele rămân extrem de unitare. În toate micro- şi macro-zonele etnografice, legea ţării sau obiceiul pământului se înfăţişează ca expresia unei varietăţi în unitate a creaţiei juridice a poporului român. Considerăm că proverbul "C-o lege d'opotrivă pe toţi supuşii tăi să-i legi"33, întâlnit în toate zonele locuite de români, nu este numai expresia unui principiu juridic, cel al egalităţii organizate, ci şi expresia legăturii strânse din punct de vedere juridic a tuturor membrilor comunităţii româneşti (vezi "să-i legi") răspunzând în faţa aceluiaşi sistem de norme: sistemul de vechi drept românesc. Pe parcursul întregului studiu vom urmări demonstrarea acestei unităţi a gândirii juridice a poporului român; acum vom prezenta numai câteva exemple de produse ale culturii populare româneşti, altele decât cele aparţinând literaturii populare, exemple ce vin în sprijinul tezei enunţate şi reprezintă elelmente de drept penal şi procedură penală şi câteva privind instituţia domniei. În primul rând e vorba de simbolul lupului34, folosit în arta populară românească, ceramica, sculptura în lemn şi ţesutul scoarţelor, pictura şi

30 A. Rădulescu Pagini inedite din istoria dreptului românesc, Ed. Academiei României, Bucureşti, 1991, pag. 54

31 I.A. Zanne, op. cit., vol. VIII, pag. 78. 32 Idem, pag. 295; C. Noica în Cuvânt împreună..., op. cit., face o interesantă

analiză a acestui proverb şi a semnificaţiilor cuvântului lege pe baza materialelor adunate de S. Puşcariu pentru Dicţionarul limbii române: "sensul juridic al legii ca regulă instituită de o autoritate omenească, nu a putut lipsi comunităţii noastre ca oricărei comunităţi organizate; de la expresia c-o lege d'opotrivă pe toţi supuşii tăi să-i legi avem o serie de alte expresii întâlnite în popor: a se strâmba din lege (a nu respecta ordinea), fără delege, om cu lege, a nu fi de nici o lege, sau sensul de proces (volnicu-i fiecare să-şi îndelunge legea la alt scaun, mai marele), şi a avea lege cu cineva sau sensul de sentinţă, verdict, pedeapsă ori drept (a-şi lua legea, partea legală)" (pag. 126).

33 Idem, pag. 295. 34 Simbolul lupului este adânc înfipt în istoria poporului nostru (vezi despre

mitul etnografic al lupului şi rolul lui în naşterea poporului român la M.

Page 12: drept feudal

12

fresca murală. Astfel, pictura şi fresca murală a unor mănăstiri şi bisericuţe din: Oltenia de Nord - Horezu, Bucovina - Voroneţ, Vatra Moldoviţei, Suceviţa, Gura Humorului, Transilvania - Maramureş, inspirate din cărţile populare care au circulat sub formă de manuscrise în plin ev mediu ne prezintă imaginea lupului, alături de alte animale feroce - ursul, mistreţul, leul, etc. - înghiţind unele părţi din corpul omenesc, îndeosebi mâinile, însemnul tuturor păcatelor omeneşti (cu mâna omul fură, jură strâmb, se leapădă de sine, gesticulează urât, comite crime etc.). Iată, astfel, un şir de "fapte rele", "păcate" (azi, în sistemul juridic actual, s-ar numi infracţiuni) şi o pedeapsă grea, aplicată des la noi în evul mediu: mutilarea mâinii. Cei ce săvârşeau asemenea fapte grave erau consideraţi "păcătoşi" ("răi făptuitori") şi nu puteau trece "vămile văzduhului". Aceste vămi ale văzduhului aveau mare importanţă pentru români, pe ele considerându-le adevăratele instanţe judecătoreşti. Ele erau compuse din "doi membrii" (vameşi): unul alb (un înger) şi unul negru (un diavol). Aceştia puneau în balanţă faptele bune şi cele rele ale celui judecat şi dacă cele bune precumpăneau, sufletul mai urca o treptă (vamă), dacă cele rele cumpăneau era azvârlit de diavol în Gura balaurului (Gura iadului). Această gură a balaurului (sau lupului) apare şi în pictură, ceramică sau frescă, dar şi pe icoanele pe sticlă de pe întreg cuprinsul ţării. Vămile prezentate mai sus sunt reprezentarea unui extraordinar sistem de judecată. Pe fiecare treaptă erau scrise viciile condamnate de înger şi considerate virtuţi de diavol: minciuna, furtul, stricăciunea trupească, crima etc. Ca o încoronare a acestei unităţi a gândirii juridice româneşti, vom prezenta un grup de simboluri care apare cu o frecvenţă uimitoare în toate creaţile culturii populare româneşti: soarele, luna şi stelele, însemnele charismatice ale domniei la români. Simbolul soarelui îl găsim pe frontoanele caselor, pe acoperişuri, caii solari pe grinzile de le fântânile de munte, numite în Oltenia terfeloage, pe stâlpii porţilor de casă la munte, pe crucile mormintelor maramureşene, haţegane, olteneşti, moldoveneşti. În toate aceste cazuri, atât simbolul soarelui, cât şi simbolul cailor solari existenţi pe mai multe obiecte de artă populară,

Eliade De la Zamolxis la Gengis Khan, Paris, 1970, pag. 13-30, 37); ceea ce ne-a interesat din punct de vedere juridic a fost faptul că, în credinţele poporului român, lupul este creaţia Nefârtatului (deci a Nelegiuitului) opusul câinelui (creaţie a fârtatului, a celui ce păzeşte ordinea juridică divină şi pe cea umană) - vezi, cu privire la aceasta, exemple în E. Niculiţă Voronca Datinile şi credinţele poporului român, Cernăuţi I, 1903; Lazăr Şăineanu Basmele românilor, pag. 214, 408, 421, ed. a II-a, Bucureşti, 1980; M. Golescu Motive de animale în sculptura decorativă şi semnificaţia lor simbolică şi religioasă în BCMI, XXXVI, 1943, pag. 34-38.

Page 13: drept feudal

13

îndeplineau un rost apotropaic, de apărare a omului, casei şi gospodăriei împotriva spiritelor răufăcătoare. Dar ceea ce merită o deosebită atenţie în legătură cu cultul soarelui, lunii şi stelelor este emblematica şi heraldica la români. B.P. Hasdeu susţine că soarele şi luna fac parte din antica emblemă a Transilvaniei, dovedind prin aceasta străvechea unitate a neamului românesc, împărţit vremelnic în trei ţări române. Specialiştii în heraldică au trecut al investigaţia emblemelor cu soarele şi luna pentru toate cele trei ţări româneşti şi au cercetat stemele atribuite de strâini sau consacrate de state Ţării Româneşti, Moldovei şi Transilvaniei în armuri, peceţi, medalii şi steme. Soarele şi luna apar încadrând corbul încă din secolul al XV-lea şi al XVI-lea, în Moldova apar încadrând capul de bour cu stea între coarne din secolul al XVI-lea şi se menţine până în secolul al XIX-lea35. Am prezentat aceste exemple aparţinând altor instituţii juridice decât cele pe care le vom aborda amănunţit în continuarea studiului tocmai pentru a arăta că orice ramură a vechiului nostru drept am analiza, unitatea de gândire juridică este prezentă şi că în orice domeniu al culturii noastre populare ne-am avânta, ne recunoaştem "în de noi, români!"36.

35 B.P. Hasdeu, Opere, II, ed. M. Eliade, 1937, Bucureşti, pag. 262; despre

semnificaţia elementelor ce apăreau în vechile noastre blazoane şi despre unitatea acestor elemente găsim informaţii şi la alţi cercetători: V. Lovinescu Interpretarea ezoterică a unor basme şi balade populare româneşti, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1993, pag. 172, arăta că este mai puţin important ceea ce crede secolul XX despre heraldică decât ce credeau oamenii vârstelor trecute pentru care blazonul era o ştiinţă vie, plină de semnificaţii, ce pot părea astăzi absurde, dar care atunci aveau valoare de adevăruri vitale. O cuminţenie elementară îndeamnă să ţinem seamă mai ales de părerea celor vechi care au instituit această disciplină după vechile datini. Rezultă, astfel, de aici, mesajul extraordinar pe care-l transmite heraldica pentru existenţa unităţii juridice a poporului român, iar a refuza un asemenea mesaj ar fi un refuz de informaţie şi cunoaştere, deci un flagrant de rea credinţă; însemnele charismatice ale domniei la români, care apar şi pe blazoane, sunt întâlnite şi în produsele folclorice (în frumoasa baladă Dobrişan, os de domn "sfânta lună / sfântul soare / iar pe cei doi umerei găsea doi luceferei" - G. Dem. Teodorescu Poezii populare româneşti, 1980, Bucureşti, pag. 472-473).

36 M. Vulcănescu Dimensiunea..., op. cit., pag. 36.

Page 14: drept feudal

14

Ins t i tu ţ i i l e d reptu lu i pub l ic în per ioada evu lu i mediu dezvo l ta t

Organele centrale ale puterii

Voievodul. Principele. Guvernatorul

Sfatul domnesc

Adunările de stări

Dregătoriile centrale

Dreptul penal medieval

Procedura de judecata în feudalism

Ins t i tu ţ i i l e d reptu lu i p r iva t în per ioada evu lu i mediu dezvo l ta t

Proprietatea

Dreptul de protimisis (preem ţ iune)

Elemente de drept cutumiar românesc privitoare la familie ş i câsâtorie

Elemente de drept cutumiar feudal privind obliga ţ iile ş i contractele

Monumentele dreptului scr is în per ioada feudal ismului

În această perioadă au existat în Ţările Române două izvoare formale: cutuma şi legea. Dacă despre cutumă am vorbit deja şi i-am marcat importanţa, este rândul acum al legii scrise, al ceea ce s-a numit vechiul drept românesc scris. Dacă dreptul vechi nescris a fost unitar (aşa cum am probat deja) şi dreptul vechi românesc scris a avut această calitate (chiar dacă s-au întâmpinat greutăţi mari din partea puterii politice stăpânitoare, deci a influenţelor străine). Circulaţia vechilor lgiuiri româneşti dintr-o provincie în alta a fost un fapt real şi a contribuit la formarea unei

Page 15: drept feudal

15

conştiinţe unitare româneşti, precum şi la crearea unei baze unitare a sistemului de drept românesc modern. Spre exemplu, Pravila Moldovei din 1646 ca şi biblia de la Bucureşti erau adresate "norodului românesc"37. Primele pravile care au circulat în Ţările Româneşti (Ţara Românească şi Moldova) au fost nomocanoanele bizantine, traduse în româneşte; Syntagma lui Matei Vlastarie a fost tradusă în 1472 sau 1472 la Neamţ şi în 1493 de grămăticul Dragomir38, "Codurile" de la Bisericani (1512), de la Neamţ (1557), de la Putna (Pravila lui Lucaci) din 1581, Pravila aleasă (1632), Pravila din Codex Negosianus au fost primele legiuiri alcătuite în româneşte. S-a considerat de către unii autori că cea mai veche pravilă românească a fost Pravila de la Ieud (din 1563, Nonacanonul lui ioan pustnicul) ce constă într-o prelucrare în limba română a unor traduceri slavone, după unele colecţii ecleziastice bizantine39. În 1640 din porunca lui Matei Basarab se tipăreşte la Govora o legiuire numită "Pravila mică" sau "Pravila de la Govora", o legiuire de drept bisericesc ce cuprindea şi elemente de drept laic; ea fost de fapt o traducere făcută de Maxalie din slavoneşte. Deşi au fost traduse, aceste legiuiri n-au fost aplicate, cum, de altfel bine s-a remarcat de către unii specialişti. Au fost mai mult o satisfacere a nevoii de cultură şi o imitaţie din partea clasei stăpânitoare şi a înalţilor reprezentanţi ai bisericii (punerea lor în practică nu s-a dovedit, nici măcar într-un singur caz)40. În 1646 apare însă prima legiuire laică românească, la Iaşi, tipărită din porunca domnitorului Vasile Lupu şi întitulată "Cartea Românească de învăţătură" (a fost prin urmare prima legiuire mirenească, investită cu autoritate legală). Logofătul Eustatie a tradus în româneşte o colecţie neogreacă (primele 94 de paragrafe din pravilă au ca izvor principal legea agrară bizantină - leges coloniarie, agrariae, rusticae; celelalte paragrafe ale legiuirii au ca izvor opera lui Prosper Farinaccius - Praxis et theoricae criminalis şi obiceiul pământului sau legea ţării). Pravila lui Vasile Lupu cuprinde norme referitoare la problema drepturilor, la familie şi persoane, la patrimoniul bunurilor, precum şi

37 Unitatea juridică a românilor de pretutindeni este o latură a vechiului nostru

sistem de drept, pe care am atins-o deja la cap. .......; vezi şi L. Boian, Istorie şi mit în conştiinţa românească, op. cit., pag. 145 şi urm.

38 A se vedea, Vl. Hanga, op. cit., pag. 120; L.P. Marcu, op cit., pag. 114. 39 A se vedea, Vl. Hanga, op. cit., pag. 120 (apud C.A. Spulber, Cea mai veche

pravilă românească, Cernăuţi, 1930. 40 A se vedea Vl. Hanga, op. cit., pag. 120.

Page 16: drept feudal

16

multe şi importante dispoziţii privitoare la dreptul penal (pravila defineşte infracţiunea şi pedeapsa, oglindeşte aplicarea pedepsei în funcţie de clasa socială, sunt arătate felurile pedepselor, se face distincţia între infracţiunea consumată şi tentativă, sunt tratate chestiuni mai complicate, cum sunt: recidiva, complicitatea, cumulul de infracţiuni, cauzele care apără de pedeapsă etc., sunt tratate detaliat unele infracţiuni: înalta trădare, călpuzania, omorul, sodomia, bigamia, adulterul etc. În Ţara Românească, în anul 1652, din porunca domnitorului Matei Basarab se tipăreşte "Îndreptarea legii", tradusă în româneşte din greceşte de Daniil Panoneanul (de fapt această legiuire este aproape identică cu Cartea Românească de Învăţătură; singura deosebire constă în aceea că originalul utilizat de Eustatie a fost mai bun decât cel al lui Daniil Panoneanul)41. În Principate, în această epocă au circulat şi unele legiuiri bizantine: Bazilicalele, Sinopsisul Bazilicalelor, prelucrarea Digestelor făcute de Teofil Anteceseros ("Introducerea de legi"), Hexabilorul lui Constantin Harmenopolus ("Prohirou") etc. În esenţă, însă se poate spune că aceste legiuiri nu s-au aplicat deloc în practică (rămânând cum spunea Vl. Hanga "piese răzleţe în bibliotecile celor foarte puţini amatori de slovă frumoasă sau de rarităţi bibliofile"42). În Transilvania apare, odată cu promulgarea decretelor regale, dreptul scris. Aceste decrete au constituit principalul izvor de drept scris în perioada Voievodatului autonom din cadrul regatului maghiar, iar în cea a Principatului autonom, acest izvor a fost continuat prin legile elaborate de principi în colaborare cu dietele, iar sub Habsburgi, prin legile generale ale imperiului şi cele particulare Transilvaniei. Cele mai multe decrete au fost reunite şi publicate în colecţia denumită Corpus Iuris Hungarier. În ceea ce priveşte aplicarea lor efectivă în Transilvania cucerită nu se poate vorbi de ea, autoritatea fiind numai teoretică43. Tripartul (Tripartitum), alcătuit de juristul Ştefan Werboczi între 1504-1514 (tipărit la Viena în 1517), codifică dreptul scris şi nescris până la acea dată, fiind împărţit în patru părţi. În a treia parte, care se

41 A se vedea, Val. Al. Georgescu, Histoire du droit, Lausanne, 1963, pag. 61-67; vezi şi Istoria dreptului românesc, tratat, op. cit., pag. 210.

42 A se vedea, Vl. Hanga, op. cit.,. pag. 121. 43 Astfel, Matei Corvin, în documentul din 1463, publicat în Epistolae Mathiae

Corvini regis Hungariae ad pontifices, imperatores, reges, principes aliosque niros ilustres datae, I, Cassovia, 1743, cere să se respecte legile Ungariei - vezi tratat de Istoria dreptului românesc, vol. I, op. cit., pag. 213 -nota.

Page 17: drept feudal

17

ocupă şi de dreptul obişnuielnic al Transilvaniei sunt recunoscute acele obiceiuri cu mult diferite de cele ale regatului Ungariei (iată de ce cutuma românească, deşi încercuită din toate părţile, continuă să se aplice de către comunitatea românească). În 1653 actele dietelor transilvănene sunt strânse în colecţia numită Approbatal Constitutiones, iar în 1669, cele din perioada 1653-1669, sunt strânse în colecţia Compliatae Constitutiones (ambele redactate în limba maghiară, cu unele expresii latineşti)44. Diploma leopoldină din 1691 a statuat că "Aprobatele şi compilatele, ca legi ale acestei patrii, decretele, Tripartutul lui Werboczi...", constituţiunile, dreptul municipal al naţiunii săseşti, declarăm în adevăr ca au să rămână neschimbate în vigoare"; în concluzie, toate au căpătat întărire oficială (Tripartitul pentru prima dată devine lege oficială45. În timpul stăpânirii habsburgice se elaborează şi noi dispoziţii legislative, cunoscute sub numele de Articuli novellares (tot acum o importanţă deosebită o capătă actele normative imperiale, cunoscute sub denumirea de "diplome" sau "patente"). Foarte importante pentru relevarea continuităţii cutumei româneşti în Transilvania (adică pentru aplicarea vechiului sistem de drept) au fost "Statutele Ţării Făgăraşului" (întocmite în 1508) şi "Constituţiile Ţării Făgăraşului" (întocmite în 1657 şi 1690); acestea conţin şi norme de drept cutumiar, la elaborarea cărora au participat şi reprezentanţii populaţiei autohtone româneşti. Unitatea juridică şi la nivelul dreptului scris pe care am relevat-o de la începutul acestei secţiuni a asigurat o bază pentru unificarea legislativă făcută de A.I. Cuza în pragul modernizării dreptului.

Progresele dreptului scr is ş i începuturi le modernizăr i i

dreptului

Procesele de transformare a societăţii româneşti în perioada de destrămare a feudalismului şi de cristalizare a capitalismului (ce corespunde la noi cu sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul celui următor) u fost reflectate şi în normele juridice ale acestei etape. Cu particularităţile care i-au fost proprii, generate de stăpânirea străină

44 A se vedea şi Vl. Hanga, op. cit., pag. 122; L.P. Marcu, op. cit., pag. 116;

D.V. Firoiu, op. cit., pag. 102. 45 A se vedea, D.V. Firoiu, op. cit., pag. 102.

Page 18: drept feudal

18

asupra unora din pământurile româneşti (stăpânirea otomană, habsburgică, protectoratul rusesc mai târziu), dezvoltarea internă se încadrează în procesul general în cuprinsul căruia, Europa, sub acţiunea unificatoare a capitalismului, tinde să devină o singură piaţă, o arenă unică de desfăşurare a manifestărilor spirituale, a acţiunilor politice. Acest proces de modernizare - pe scară largă - a cuprins şi domeniul dreptului. Cutuma începe să piardă tot mai mult teren în faţa legii scrise pentru motive pe care noi le-am expus deja şi dintre care reamintim: greutăţile legate de necunoaşterea uniformă a obiceiului pământului şi varietatea obiceiurilor (uneori întâmplându-se ca în aceeaşi comună să fie obiceiuri diferite după sate sau cătune). Încă înainte de epoca fanarioţilor se declanşează o adevărată mişcare la noi pentru adoptarea de legiuiri scrise mai bune şi cu cât ne apropiem de secolul al XIX-lea activitatea juridică devine din ce în ce mai importantă. Este aceasta o explicaţie pentru legile sau încercările de legi şi de traduceri, făcute în epoca fanarioţilor, epoca diferitelor hrisoave domneşti, care acum nu se mai prezentau într-o formă simplistă ca înainte, ci unele erau fosrte sistematic aranjate, întocmite pe unele principii de drept şi uneori motivate cu capte din pravile, Basilicae şi alte monumente juridice46. Aceste hrisoave au purtat denumiri diferite: cărţi domneşti, aşezăminte, testamente, porunci, pitace, întăriri de anafore (ele au fost referitoare, în cel mai mare număr, la organizarea socială şi la unele probleme de drept civil)47. Dorinţa cea mai mare a domnitorilor fanarioţi a fost să înzestreze ţările române cu legi scrise; cele mai importante hrisove domneşti au fost cele prin care s-au promulgat noile coduri ale epocii. A fost posibil să fie promulgate trei monumente legislative numai datorită dezvoltării culturii juridice la noi, cultură ce a pătruns pe calea răsăriteană, prin fanarioţi şi pe calea apuseană. Statele noastre luau încet, încet forma statelor moderne; cultura juridică era necesară pentru a cunoaşte legile moderne, pentru a le interpreta şi aplica. Cei care au contribuit la modernizarea dreptului sunt cei care au studiat dreptul în străinătate. dintre ei se remarcă: Donici, Nestor, Flechtenmacher, Cuzanos, Hristopol etc48.

46 A se vedea, A. Rădulescu, Figuri juridice din epoca Regulamentului organic,

conferinţă ţinută la "Universitatea liberă" în anul 1927. 47 A se vedea şi Vl. Hanga, op. cit., pag. 129, în special notele 48 A se vedea, pentru amănunte: A Rădulescu, Viaţa şi activitatea lui Andronache

Donici în Revista judiciară, III, 1906, pag. 40-43, 57-59; vezi şi A. Rădulescu, Pagini inedite ... , op. cit., pag. 134 şi urm.

Page 19: drept feudal

19

Cele trei monumente legislative sunt: Pravilniceasca Condică a lui Alexandru Ipsilanti, Codul Calimah şi Legiuirea Caragea. Pravilniceasca Condică este o legiuire tipic feudală, edictată de Alexandru Ipsilanti în 1780. Izvoarele sale au fost dreptul bizantin (bazilicalele în primul rând), cutuma, unele norme pe care le stabilise însuşi domnnitorul şi, de asemenea, ideile lui montesquieiu şi Beccaria (acestea asigurând suflul nou, modern totuşi al acestei legiuiri; ideile celor doi conţineau germenii noilor principii de drept şi politologie ce vehiculau în Europa acestei etape). Caracterul pronunţat feudal constă în felul în care reglementează dijma şi claca49. Legiuirea a cuprins referiri la monopolurile seniorile, iar în ceea ce priveşte instituţia moşierimii a consacrat principiul masculinităţii şi dreptul de moştenire al stăpânului asupra bunurilor clăcaşilor săi50. Codul Calimah (1816-1817), intrat în vigoare în 1817 sub domnia lui Scarlat Calimah, fiind o condică "ţivilă" sau politicească (în sensul de civilă) a constituit primul cod de ramură. Problema izvoarelor şi a alcătuirii (structurii) Codului Calimah a fost destul de dezbătută (s-a spus că în mare parte este o traducere în limba greacă a Codului civil austriac din 1811). Teza generală conform căreia Codul Calimah rămâne o importantă codificare românească, nedesprinsă cu totul de o tradiţie bizantină cu conţinut roman, trecut prin filiera jus naturalistă a Aufklanung-ului german ni se pare justă. Codul va rămâne în vigoare până în 1865 când a fost promulgat Codul civil român. Legiuirea Caragea (1818). Domnitorul Caragea a dorit prin promulgarea acestei legi să înlăture neajunsurile dreptului nescris, dar şi pe cele ale celui scris, în vigoare (legile scrise şi hrisoavele domneşti nu se prea aplicau iar Condica lui Ipsilanti cuprindea "dispoziţii prea puţine, nedesăvârşite şi nedestoinice a cumpăni şi îndrepta dreptatea fiecăruia"51). Afară de aceasta, domnitorul încearcă să nu rămână în urma mişcării de

49 A se vedea, D.V. Firoiu, op. cit., pag. 157: "Claca impusă "nemernicului",

adică locuitorului de pe moşia altuia, a fost fixată la 12 zile pe an, dându-se stăpânului dreptul de a o putea converti în bani. Dijma s-a menţinut la 1/10 din toate produsele agricole, dar şi celelalte produse ale gospodăriei ţărăneşti au fost supuse la dijmă sau diferite taxe..."

50 A se vedea şi Istoria dreptului românesc, tratat, vol. II, Partea I, (responsabili de volum: D.V. Firoiu şi L.P. Marcu), 1984, pag. 74.

51 A se vedea, A. Rădulescu, Pagini despre legiuirea Caragea, Conferinţă ţinută la Academia Română, în cadrul colectivului pentru vechiul drept românesc, în 1950; a se vedea şi Legiuirea Caragea (ed. critică alcătuită de Colectivul pentru vechi drept românesc, condus de A. Rădulescu), bucureşti, Ed. Academiei Române, 1955, 340 p.

Page 20: drept feudal

20

înnoire juridică din ţările vecine (şi în special din Moldova, unde apăruse în 1814 Adunarea de legi a lui Andronache Donici52). Legiuirea Caragea (la care au lucrat "doi boeri cu ştiinţă şi praxis ale pravilelor": Anastasie Hristopol şi Nestor Craiovescu) a fost tipărită la 1818, în greceşte şi româneşte. izvoarele utilizate la întocmirea legiuirii sunt arătate, în cea mai mare parte, în hrisovul de promulgare53 şi anume: legiuirea este "adunată din împărăteştile pravile şi din pravilniceasca condică şi din obiceiurile pământului ce s-au urmat până acum". Afară de aceste izvoare, unii specialişti au remarcat şi influenţa altor izvoare asupra legiuirii, cum ar fi Codul civil francez din 180454. În ceea ce priveşte cuprinsul ei, s-a spus că ar fi o lege de drept civil; dacă aceasta se poate spune despre Codul Calimah, observând cuprinsul său, nu putem spune acest lucru despre Legiuirea Caragea. Domnitorul Caragea a vrut să facă o lege care să cuprindă diverse materii; din anteproiect rezultă că el a dorit ca legiuirea să cuprindă şi norme de drept public, în special referitoare la situaţia şi drepturile Domnului. Scopul lui n-a fost îndeplinit decât parţial; prin urmare, legiuirea cuprinde norme de drept civil, de drept penal, de procedură şi câteva dispoziţii de drept comercial. Ea este formată din şase părţi. În primele patru sunt dispoziţii de drept civil şi puţine de drept comercial, în a cincea de drept penal şi în a şasea de procedură. După cum se vede cea mai mare parte este acordată normelor de drept civil; în ceea ce priveşte aşezarea ea are multă originalitate55. Făcută după sistemul dreptului roman (ca trăsături generale) cuprinde: persoane, bunuri, obligaţiuni, succesiuni, procedură. Partea I cuprinde dispoziţii "despre persoane", "pentru obraz" împărţindu-le după sex, după naştere, după capacitate şi după noroc. Partea a II-a are puţine paragrafe "despre lucruri" şi anume despre stăpânirea lor, despre robirea şi vecinătatea lor, reguli referitoare la folosirea lucrurilor. Partea a III-a este cea mai întinsă şi tratează "materia obligaţiunilor şi contractelor" (are mai multe capitole:

52 Manualul juridic al lui Andronache Donici face parte dintr-o serie de lucrări juridice cu caracter teoretic; alături de acesta, au mai fost elaborate: Manualul lui Mihail Fotinopulos (trei proiecte din 1765, 1766 şi 1777), Arta judecătorească din 1793 a lui Dumitrache Panaiotache şi Pandectele lui Toma Cara din 1806 - a se vedea, Vl. Hanga, op. cit., pag. 131, în special notele.

53 A se vedea Hrisovul de promulgare, Legiuirea Caragea, pag. 189 54 A se vedea, C. Dissescu, L'influence du code civil francais en Roumanie, în

Livre du centenaire, II, pag. 81 şi urm.; vezi şi A. Rădulescu, Influenţa franceză asupra dreptului român până la 1864, Mem. Academiei Române, Secţiunea Istorie, seria II, tom, XXVII, mem. 15, pag. 8-9.

55 A se vedea, A. Rădulescu, Pagini inedite ..., op. cit., pag. 94.

Page 21: drept feudal

21

cap. I - "de obşte pentru tocmeli" - un fel de reguli, de principii, apoi capitole unde sunt prevăzute norme pentru contracte: vânzare-cumpărare, schimb, închiriere sau arendă - apoi reguli pentru împrumut, dobânzi etc., contracte de tovărăşie; apoi ciudat trei capitole despre nuntă, logodnă, zestre şi exoprică etc). Partea a IV-a este consacrată materiei donaţiunilor (aici sunt tratate nu numai donaţiile propriu-zise, ci şi succesiunile şi testamentele). Partea a V-a întitulată "pentru vini", este un foarte scurt cod de penal. Sunt prezentate dispoziţii pentru diverse infracţiuni: omor, tâlhărie, furi, mofluzi mincinoşi, plastografi, martori mincinoşi, prepuitori sau pârâtori, tpietori de bani, necinstitori, preacurvie şi un adaos "pentru stricăciune" a anumite distrugeri şi repsonsabilitate. În acest adaos sunt arătate elementele vinilor şi pedepselor de aplicat; uneori, judecătorul osândea, cum, unde şi când va găsi el cu cale. Partea a VI-a, cu titlul "pentru ale judecăţilor" sunt câteva reguli de procedură penală şi civilă. Este împărţită în trei capitole: 1) pentru prigoniri - acţiunile, pornirile de judecată, prescripţie, parografie, competenţa instanţei, împrejurările când nu putea fi chemat la judecată şi la modul cum trebuia să se desfăşoare judecata; 2) pentru cărţi (adică acte scrise), martori, jurământ, carte de blestem şi caznă; 3) pentru judecător, judecată şi hotărâre; în ultimul capitol "pentru apelaţie" sunt unele dispoziţii pentru această cale de atac (aici se vorbeşte şi de lucrul judecat: "Hotărârea domnească întărită de Doi domni să nu aibă apelaţie" sau "judecata cercetată de trei domni să nu aibă apelaţie")56. În epoca de premodernizare a dreptului (modernizarea va începe după 1848, în jurul anilor 1864-1866) s-au mai adoptat în Ţările Române legi scrise care au grăbit acest proces. Este important de semnalat adoptarea şi aplicarea Regulamentelor Organice, care au fost considerate primele noastre constituţii scrise. Ele nu cuprind numai principii constituţionale propriu-zise, aşa cum s-a crezut de regulă, ci şi dipoziţii, care în concepţia de azi, intră în legi obişnuite sau chiar în regulamente (ele sunt de fapt un aşezământ pentru diferite aspecte din viaţa statului). Regulamentul organic (pus în aplicare în Ţara Românească la 1 iulie 1831, iar în Moldova la 1 ianuarie 1832) a contribuit la pregătirea reformei organizării judecătoreşti moderne a României. Capitolul VII compus din 128 articole şi întitulat "Pentru cătarea judecăţilor în Valahia şi pentru întocmirea şi căderile judecătorilor" are inclus la început principiul separaţiei puterilor. "Despărţirea puterilor ocârmuitoare şi

56 A se vedea, pe larg, Legiuirea Caragea, ediţie critică, op. cit.

Page 22: drept feudal

22

judecătorească fiind cunoscută că este neaparat de trebuinţă pentru buna orânduială în pricini de judecată şi pentru paza dreptăţilor particularilor, aceste două ramuri de ocârmuire vor fi de acum înainte cu totul deosebite"57. În Ţările Române au fost elaborate şi aplicate în această perioadă şi alte legiuiri, dintre care, sunt de remarcat cele de ramură: Condica de comerciu şi anexele ei (din 1841), Codurile penale şi de procedură penală din 1841 şi 1851, Condica penală ostăşească cu procedura ei cu osebit suplement pentru starea de împresurare din 1852 (toate în Ţara Românească), Condica criminalicească şi procedura ei din 1820; 1826, Condica de comerţ a Moldovei (acestea în Moldova) etc. În Transilvania, după intrarea sub dominaţia austriacă, se recunoaşte valabilitatea vechilor legiuiri, care se vor aplica şi în continuare. În ceea ce priveşte actele normative care se aplică acum în Transilvania, acestea erau: decretele dietelor (întrunite însă din ce în ce mai rar), cele două coduri penale (al Mariei Theresia - 1768 şi cel alui Iosif al II-lea din 1787), apoi cele impuse direct de curtea de la Viena: diplome, patente, edicte etc58. Pentru dezvoltarea juridică a Transilvaniei (şi pentru schimbările sociale produse) sunt de menţionat o serie de patente: (din anii 1853, 1854) adoptate pentru principatul Transilvania şi relative la desfiinţarea servituţii personale şi împroprietărirea foştilor iobagi pe pământurile urbariale, apoi din 1853 pentru punerea în aplicare a Codului civil austriac în Transilvania; de asemenea, au fost adoptate norme privitoare la dreptul comercial şi cambial (o serie de ordonanţe reglemetau cambia, falimentul, comerţul etc). Relativ la aceste norme ale dreptului scris adoptate în această perioadă în toate cele trei ţări române se impun câteva concluzii scurte, dar clare. În primul rând, deşi s-a încercat schimbarea raportului cutumă-lege scrisă în favoarea acesteia din urmă nu s-a reuşit; aşa cum s-a remarcat deja59 multe din legiuirile adoptate în această etapă "au rămas literă moartă" nefiind aplicate, sau fiind aplicate în prea puţine cazuri. În al doilea rând, se remarcă unitatea de cultură juridică a celor trei ţări române, legiuirile circulând de o parte şi alta a Carpaţilor,

57 Despre acest principiu şi înscrierea lui în aceste legiuiri - vezi Analele

parlamentare ale României, tom. I, partea I, pag. 85. 58 A se vedea, Vl. Hanga, op. cit., pag. 132 şi notele. 59 A se vedea, Vl. Hanga, op. cit., pag. 132.

Page 23: drept feudal

23

constituind o bază pentru unificarea legislativă de mai târziu 8din 1864-1866 pentru Principate; pentru Transilvania, mai târziu, din 1918). În al treilea rând, se remarcă totuşi originalitatea dreptului nostru scris (cu toate influenţele venite din afară). Toate influenţele străine din domeniul dreptului nostru scris (metaforic le-am putea numi "ispite") ce au tentat de-a lungul veacurilor sistemul nostru de drept (acum, în pragul modernizării dreptului, mai mult ca oricând) nu dau conţinutul hotărâtor, ci doar concură la conturarea lui. De altfel, sistemul de drept al fiecărui stat se poate caracteriza printr-un astfel de dozaj al acestor "ispite". Din acest motiv şi prin înţelegerea acestei mişcări din etapa de premodernizare a dreptului se poate spune că modernizarea dreptului la noi nu s-a făcut (cum în mod neştiinţific s-a susţinut) într-o noapte, la 1864, când s-au luat şi s-au tradus toate legile Apusului şi s-au aplicat la noi. Legile ce au constituit sistemul dreptului modern la noi au fost pregătite de toată activitatea legislativă din perioada pe care am prezentat-o. Bibliografie Ioana VASIU - Istoria vechiului drept românesc – Note de curs, Ed. Albastră, Cluj-Napoca, 1997. Colectiv - Istoria dreptului românesc, Vol. I-II, Tratat, Ed. Academiei RSR, Bucureşti, 1980-1987.