_drept civil t.g.o. 1

Dr. IOSIF R. URS Drd. PETRUȚA ISPAS

DREPT CIVIL. TEORIA

OBLIGAŢIILOR CIVILE

NOTE DE CURS PENTRU ÎNVĂȚĂMÂNTUL LA DISTANȚĂ

CAPITOLUL ICONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND

OBLIGAŢIILE CIVILE

RAPORTUL JURIDIC DE OBLIGAŢII CIVILE

Raportul juridic obligaţionalNoţiune. Codul civil actualmente în vigoare1 a definit conținutul

raportului juridic obligațional în art. 1164 ca fiind ”o legătură de drept în virtutea căreia debitorul este ținut să procure o prestație creditorului, iar acesta are dreptul să obțină prestația datorată”.

Astfel, putem defini obligația civilă ca fiind acel raport juridic în baza căruia debitorul este ținut să îndeplinească o prestație concretă față de creditor, în caz de neîndeplinire creditorul putând face apel la forța coercitivă a statului.

Elementele raportului juridic obligaţionalCa orice raport juridic civil, raportul juridic

obligaţional are în structura sa următoarele elemente esenţiale: subiecte, conţinut, obiect şi sancţiune.

Subiectele raportului juridic de obligații.

1 Legea 287/2009 privind Codul civil a fost publicată în Monitorul Oficial al României nr. 505 din 15 iulie 2011. Codul civil a intrat în vigoare la data de 01 octombrie 2011.

CAPITOLUL I. CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND OBLIGAŢIILE CIVILE

Pot fi subiecte ale raportului juridic obligaţional toate persoanele fizice şi juridice; în cazuri excepţionale, şi statul poate apărea ca subiect al raportului de obligaţie2.

Raportul juridic obligaţional presupune două subiecte: subiectul activ şi subiectul pasiv. Generic, subiectul activ este denumit creditor (reus credendi), adică persoana care are încredere în cel care se obligă, iar subiectul pasiv se numeşte debitor (reus debendi), respectiv persoana care datorează creditorului o prestaţie determinată. Aceste denumiri generice se particularizează în funcţie de denumirile raportului juridic obligaţional la care participă. Astfel, într-un contract de vânzare, părţile se numesc vânzător şi cumpărător; într-un contract de donaţie, donator şi donatar; în contractul de depozit, deponent şi depozitar.

Conţinutul raportului de obligații.

Raportul juridic de obligaţie cuprinde dreptul de creanţă aparţinând creditorului şi obligaţia corelativă, care incumbă debitorului. Cu alte cuvinte, conţinutul raportului juridic obligaţional este alcătuit din dreptul creditorului de a pretinde şi datoria debitorului de a executa prestaţia.

De esenţa conţinutului raportului obligaţional este natura sa patrimonială – dreptul de creanţă3 se înscrie în

2 În raporturile obligaţionale, statul apare ca debitor şi răspunde patrimonial pentru erorile juridice constând în condamnarea şi luarea unei măsuri preventive pe nedrept (art. 504 şi urm. C.proc.pen.).3 Drepturile de creanţă împreună cu drepturile reale alcătuiesc clasificarea principală a drepturilor civile patrimoniale. Spre deosebire de drepturile reale (jus in re) – drepturi subiective în virtutea cărora titularul poate să-şi exercite singur atributele, asupra unui lucru determinat, în mod direct şi nemijlocit, fără concursul altei persoane, – drepturile de creanţă (jus ad personam) sunt drepturi subiective civile în virtutea cărora subiectul activ (creditorul) poate pretinde subiectului

TEORIA GENERALĂ A OBLIGAȚIILOR

activul patrimonial, iar obligaţia corelativă în pasivul patrimonial.

De regulă, conţinutul se stabileşte prin voinţa părţilor, dar există şi situaţii când poate fi determinat de lege, de exemplu, în cazul raporturilor obligaţionale născute din fapte ilicite cauzatoare de prejudicii.

Obiectul raportului juridic de obligații.

Obiectul raportului juridic obligaţional constă în conduita concretă a subiectului – acţiunea sau inacţiunea la care este îndreptăţit subiectul activ şi este obligat subiectul pasiv.

Obiectul se concretizează în însăşi acţiunile pe care subiectul activ le poate pretinde debitorului, acesta din urmă fiind ţinut fie a le săvârşi, fie a se abţine de la săvârşirea lor.

Obiectul raportului juridic obligaţional poate consta în fi o prestaţie pozitivă – a da sau a face ceva – sau într-o prestaţie negativă, inacţiune – a nu face ceva din tot ceea ce debitorul ar fi fost îndreptăţit să facă în lipsa obligaţiei asumate.

Sancţiunea obligațiilor.

pasiv (debitorul) să dea, să facă sau să nu facă ceva, dreptul creditorului putând fi realizat cu concursul debitorului. Obligaţia corelativă drepturilor reale este întotdeauna negativă de a nu face nimic de natură a aduce atingere exerciţiului dreptului real. Drepturilor de creanţă le corespunde fie o obligaţie pozitivă al cărei obiect este de a da sau a face, fie o obligaţie negativă. Titularii drepturilor reale beneficiază de prerogativele urmăririi bunului în mâna oricui s-ar afla şi a preferinţei. Titularul unui drept de creanţă nu se bucură de prerogativele menţionate mai sus, şi, fiind un simplu creditor chirografar, are doar un drept de urmărire asupra întregului patrimoniu al debitorului (drept de gaj general). Pentru amănunte a se vedea Gh. Beleiu – op. cit., p. 75-77; I.R. Urs – op. cit., p. 142-144.


Ca orice raport juridic, şi raportul obligaţional trebuie să aibă o sancţiune. Astfel, în caz de neexecutare a obligaţiei de către debitor, legea a pus la dispoziţia creditorului o serie de mijloace juridice, în vederea realizării dreptului său de creanţă, cele mai importante fiind acţiunea în justiţie şi executarea silită. Cu alte cuvinte, legea permite creditorului să recurgă la forţa coercitivă a statului pentru realizarea dreptului său dacă debitorul nu-şi execută voluntar prestaţia la care s-a obligat.

Sancţiunea raportului obligaţional constă atât în mijloacele juridice ofensive pe care creditorul le poate exercita, prin intermediul forţei de constrângere a statului, pentru a obţine executarea prestaţiei ce i se datorează, cât şi în mijlocul juridic defensiv, respectiv în posibilitatea legală a creditorului de a refuza restituirea prestaţiei executată voluntar de către debitor.

Din definiţie rezultă că mijloacele juridice prin care se asigură realizarea dreptului de creanţă într-un raport de obligaţie sunt de două feluri:

a) ofensive sau directe, incluzând:- acţiunea în justiţie – posibilitatea creditorului de a

solicita şi obţine o hotărâre judecătorească prin care debitorul să fie obligat la executarea prestaţiei datorate;

- daune interese moratorii – despăgubiri băneşti pe care debitorul este obligat să le plătească creditorului pentru repararea prejudiciului cauzat prin întârzierea executării prestaţiei. Daunele se stabilesc fie prin acordul de voinţă al părţilor, incluzând în contract o clauză penală, fie printr-o hotărâre judecătorească;

- executarea silită. Procedura executării silite se declanşează dacă, după obţinerea hotărârii judecătoreşti, debitorul continuă să nu-şi execute prestaţia. Executarea silită poate fi directă, în natură, prin predarea bunurilor de la debitor la creditor cu ajutorul executorului judecătoresc, şi


indirectă, prin echivalent bănesc, recurgându-se la vânzarea bunurilor debitorului sau la poprirea sumelor pe care acesta urma să le primească de la terţi.

b) defensive sau indirecte, cuprinzând: - excepţia pe care o poate invoca creditorul în faţa

instanţei în cazul în care debitorul ar pretinde restituirea prestaţiei executate de către el voluntar. În cazul obligaţiilor imperfecte, creditorul nu poate recurge nici la acţiunea în justiţie şi nici la procedura executării silite, dar dacă debitorul îşi execută voluntar obligaţia, el nu poate solicita creditorului restituirea prestaţiei pe motiv că nu a cunoscut că acesta din urmă este lipsit de dreptul la acţiune şi la executare silită4.

4 Interdicţia era reglementată expres de art. 1092 alin. 2 Cod civil de la 1864, potrivit căruia: „Repetiţiunea nu este admisă în privinţa obligaţiilor naturale, care au fost achitate de bună-voie”. şi de art. 20 alin. 1 din Decretul nr.167/1958 privind prescripţia extinctivă, în prezent abrogat, potrivit căruia „debitorul care a executat obligaţia după ce dreptul la acţiune al creditorului s-a prescris, nu are dreptul să ceară înapoierea prestaţiei, chiar dacă la data executării nu ştia că termenul prescripţiei era împlinit”.

Secțiunea 2OBLIGAŢIA CIVILĂ

Definiţia obligaţiei civileObligaţia civilă trebuie privită ca latură pasivă a

raportului obligaţional, respectiv ca îndatorirea subiectului pasiv al raportului juridic civil de a avea o conduită corespunzătoare dreptului subiectiv corelativ, care poate consta în a da, a face sau a nu face ceva şi care, la nevoie, poate fi impusă prin forţa coercitivă a statului.

Clasificarea obligaţiilor civileVom expune în cele ce urmează criteriile de

clasificare ale obligațiilor civile.Clasificarea obligaţiilor în funcţie de obiectDin punct de vedere al obiectului, obligaţiile civile se

subdivid în: obligaţii de a da, a face şi a nu face; obligaţii pozitive şi negative; obligaţii de rezultat şi de mijloace; obligaţii pecuniare şi de altă natură

a) Obligaţii de a da, a face, şi a nu face● Obligaţia de a da (aut dare) constă în a constitui sau

a a transmite un drept real în patrimoniul creditoruluiSpre exemplu: obligaţia vânzătorului de a transmite

dreptul de proprietate asupra lucrului vândut, obligaţia debitorului gajist sau ipotecar de a constitui dreptul de gaj, respectiv de ipotecă în favoarea creditorului.

Codul civil actual a consacrat o soluție diferită față de Codul civil de la 1864 în virtutea căruia prestația de a da era diferită de prestația de predare a bunului înstrăinat.


Codul civil anterior trata obligația de predare drept o obligație de a face autonomă.

Soluția actualului Cod civil constă în aceea că potrivit art. 1483 alin. (1), prestația de a strămuta proprietatea implică și prestația de predare a bunului și atunci când este cazul și prestația de a conserva bunul până la predare. Această regulă este aplicabilă înstrăinării de bunuri individual determinate.

În ceea ce privește bunurile de gen care fac obiectul dreptului real, obligația de a da implică și operațiunea de individualizare a bunului transmis și predarea bunurilor imediat sau într-un anumit termen. Individualizarea trebuie să fie făcută pentru ca dreptul de proprietate să fie transmit de plin drept.

● Obligaţia de a face constă în îndatorirea debitorului de a efectua o prestaţie pozitivă în favoarea creditorului, alta decât constituirea sau strămutarea drepturilor reale, având ca obiect executarea de lucrări, prestarea de servicii sau predarea unui lucru5.

Sunt obligaţii de a face: obligaţia antreprenorului de a construi un imobil; a presta întreţinerea unei persoane în baza contractului de întreţinere; a repara un autoturism; a executa o tehnoredactare, plata chiriei, realizarea unui tablou de către un artist plastic și predarea lui etc.

● Obligaţia de a nu face constă în îndatorirea debitorului de a nu face ceva din ceea ce ar fi putut face, dacă nu s-ar fi obligat la inacţiune.

Spre exemplu, obligaţia pe care şi-o asumă cel împrumutat de a nu înstrăina un anumit bun până când nu va efectua plata către împrumutător; obligaţia depozitarului de a

5 Există situaţii în care, din acelaşi raport obligaţional se nasc ambele obligaţii de a da şi a face. Este cazul contractelor de vânzare-cumpărare, schimb şi donaţie care obligă atât la transferul proprietăţii cât şi la predarea bunului.


nu se folosi de lucrul depozitat, obligaţia de a nu vinde un lucru până la un anumit termen etc.

b) Obligaţii pozitive şi obligaţii negativeObligaţiile pozitive sunt acelea care presupun o

acţiune, respectiv obligaţiile de a da şi a face.Obligaţiile negative sunt acelea care presupun o

abstenţiune, o inacţiune, adică obligaţiile de a nu face.

c) Obligaţii de rezultat (determinate) şi obligaţii de mijloace (de diligenţă)

● Obligaţia de rezultat (determinată) constă în îndatorirea debitorului de a obţine un rezultat anume, determinat (art. 1481 alin. (1) Cod civil).

Obligaţia se consideră executată în momentul în care s-a obţinut rezultatul urmărit. Astfel, debitorul se obligă şi garantează că, prin acţiunea sau inacţiunea sa, va obţine un rezultat în favoarea creditorului.

Sunt obligaţii de rezultat toate obligaţiile de a da şi a nu face. Spre exemplu: obligaţia vânzătorului de a transmite dreptul de proprietate, obligaţia autorului unei lucrări ce a încheiat un contract de publicitate cu o editură, de a nu încheia, într-un termen stabilit, un asemenea contract cu o altă editură.

Intră în această categorie şi marea majoritate a obligaţiilor de a face: obligaţia cărăuşului de a transporta lucrul la destinaţie; obligaţia antreprenorului de a preda clientului lucrarea efectuată; obligaţia depozitarului de a restitui lucrul depozitat.

● Obligaţia de mijloace (de diligenţă) constă în îndatorirea debitorului de a depune toată stăruinţa pentru a obţine un anumit rezultat, fără însă ca realizarea lui să constituie obiectul obligaţiei (art. 1481 alin. (2) Cod civil).


Obligaţia se consideră executată chiar dacă nu s-a obţinut rezultatul urmărit, dacă debitorul a depus toată stăruinţa, toate eforturile în acest sens. Debitorul nu se obligă şi nici nu garantează obţinerea rezultatului urmărit, prestaţia sa se consideră a fi executată în măsura în care a întreprins tot ceea ce era necesar pentru atingerea scopului propus.

Intră în această categorie obligaţii de a face, precum: obligația avocatului de a-și pune în valoare toate cunoștințele juridice pentru ca procesul clientului său să fie căștigat, obligaţia medicului de a trata un bolnav; obligaţia profesorului de a pregăti un elev în vederea promovării examenului etc.

Clasificarea obligaţiilor după sancţiunea lorÎn caz de neexecutare a obligaţiei de către debitor,

creditorul este îndreptăţit să obţină executarea silită, pe calea constrângerii de stat6. În funcţie de cum pot fi sau nu pot fi executate silit, obligaţiile se împart în civile sau perfecte şi naturale sau imperfecte.

a) Obligaţiile civile sau perfecte sunt acele obligaţii a căror executare este asigurată în caz de neexecutare voluntară a debitorului, printr-o acţiune în justiţie şi obţinerea unui titlu executoriu ce poate fi pus în executare silită.

Pentru executarea lor, creditorul are, ca principal mijloc ofensiv, dreptul la acţiune în justiţie, motiv pentru care ele se mai numesc şi obligaţii înzestrate cu acţiune în justiţie. Marea majoritate a obligaţiilor se includ în această categorie.

6 Posibilitatea de a apela la forţa coercitivă a statului deosebeşte obligaţia juridică de cea morală. Obligaţia morală se execută în virtutea convingerii intime influenţată de oprobiul public, fără a se recurge la forţa coercitivă statală.


b) Obligaţiile naturale sau imperfecte sunt acele obligaţii a căror executare nu se poate obţine pe cale silită dar, în măsura în care sunt executate de bună voie de către debitor, acesta nu are dreptul să pretindă restituirea prestaţiei.

Creditorul nu are la dispoziţie mijloace juridice ofensive pentru a obţine executarea acestor obligaţii, fiind lipsit de dreptul la acţiune în sens material, de aceea ele sunt numite şi obligaţii neînzestrate cu acţiune în justiţie.

La rândul lor, obligaţiile naturale se împart în:- obligaţii degenerate, obligaţii iniţial perfecte, care

şi-au pierdut dreptul la acţiune în sens material, ca efect al neexercitării lui în termenul de prescripţie extinctivă.

- obligaţii avortate, obligaţii care, ab initio, s-au născut fără a fi însoţite de dreptul la acţiune în justiţie.

Spre exemplu: obligaţiile născute dintr-un testament nevalabil (verbal, nedatat, nesemnat de testator); obligaţia de întreţinere între rude care nu au o asemenea îndatorire legală;

Clasificarea obligaţiilor în funcţie de structurăŢinând cont de acest criteriu, obligaţiile se împart în:a) Obligaţii pure şi simple, obligaţii care au cea mai

simplă formă structurală: un creditor, un debitor, un obiect constând într-o singură prestaţie şi nu sunt afectate de modalităţi;

b) Obligaţii complexe, obligaţii care au în structura lor fie mai multe subiecte (obligaţii cu pluralitate de subiecte), fie mai multe obiecte (obligaţii cu pluralitate de obiecte), fie elemente suplimentare privind existenţa şi executarea lor – termenul şi condiţia (cunoscute ca obligaţii afectate de modalităţi).


Secțiunea 3

IZVOARELE OBLIGAȚIILOR CIVILEÎn sistemul noului Cod civil, sunt izvoare ale

obligaţiilor, potrivit art. 1165: contractul, actul juridic unilateral, faptul juridic licit și fapta ilicită, precum și orice alt act sau fapt de care legea leagă nașterea unei obligații. Contractul este, potrivit art. 1166 noul Cod civil, ”acordul de voinţe dintre două sau mai multe persoane cu intenția de a constitui, modifica sau stinge un raport juridic”; contractul reprezintă un instrument deosebit de important, îndeplinind anumite funcții esențiale în societate, fiind principalul izvor de obligații civile.

Actul juridic unilateral este definit de noul Cod civil ca fiind actul juridic care presupune numai manifestarea de voință a autorului său7. În materia supusă analizării, actul juridic unilateral va fi studiat ca izvor al obligațiilor civile, urmând a fi analizate promisiunea unilaterală și promisiunea publică de recompensă.

Faptele juridice licite reprezintă acele conduite cărora legea le conferă eficacitate juridică, în sensul că dau naștere, modifică sau sting raporturi juridice8ca izvor de obligații sunt: gestiunea de afaceri, îmbogățirea fără justă cauză și plata nedatorată, urmând ca într-o secțiune distinctă să fie tratat fiecare fapt juridic în parte.

Fapta ilicită ca izvor de obligații presupune analizarea răspunderii civile contractuale și a răspunderii civile delictuale (pentru fapta proprie, răspunderea pentru fapta altuia și răspunderea pentru prejudiciul cauzat de animale sau de lucruri). În cadrul răspunderii civile, vor fi

7 Art. 1324 Cod civil.8 În acest sens, a se vedea L. Pop, Tratat de drept civil. Obligațiile, vol . I. Regimul juridic general, Ed. C.H. Beck, București, 2006, p. 93.


analizate cauzele exoneratoare de răspundere, precum și repararea prejudiciului în cazul răspunderii delictuale.

Având în vedere modificările majore intervenite în răspunderea civilă delictuală pentru fapta altuia, vom expune atât dispozițiile relative la această formă de răspundere civilă curpinse în Codul civil anterior, cât și noua reglementare în materie

Teste grila

1. Obligaţia de „a da” constă în:a) îndatorirea de a preda un lucru;b) îndatorirea de a plăti o sumă de bani;c) îndatorirea de a transmite un drept real.

2. Obligaţia de „a da” se consideră de regulă executată astfel:a) în momentul executării lucrării sau prestării

serviciului;b) în momentul predării efective a lucrului;c) în momentul perfectării acordului de voinţă cu

privire la un bun cert.3. Prin obligaţia de „a face” se înţelege îndatorirea:

a) de a preda un lucru;b) de a transmite un dezmembrământ;c) de a transmite sau constitui un drept real.

4. În funcţie de obiect, obligaţiile civile se clasifică în:a) obligații de a da, de a face și de a nu face;b) obligații principale și accesorii;c) obligații complexe și afectate de modalități.

5. Reprezintă izvor de obligații:a) numai actul juridic bilateral;


b) și actul juridic unilateral;c) doar promisiunea publică de recompensă ca

act juridic unilateral.

Capitolul II

ACTUL JURIDIC CA IZVOR DE OBLIGAŢIICIVILE

Secțiunea 1ACTUL JURIDIC UNILATERAL CA IZVOR

DE OBLIGAŢII

Noţiunea de act juridic unilateralPotrivit art. 1324 Cod civil, ”este unilateral actul

juridic care presupune manifestarea de voință a autorului său”. Altfel spus, actul juridic unilateral reprezintă acel act juridic care este rezultatul voinței unei singure părți. Bineînțeles că pentru a constitui izvor al obligației, manifestarea de voință trebuie să fie exprimată cu intenția de a produce efecte juridice.

În reglementarea Codului civil, actul juridic unilateral a fost consacrat ca reprezentând o categorie distinctă în rândul izvoarelor raporturilor juridice obligaționale, așa cum reiese din dispozițiile art. 1165.

Așa cum s-a arătat în doctrină9, Codul civil face distincție între gen- actul juridic unilateral ca manifestare de voință a autorului său – și specie – actul juridic ca izvor de obligații. Așadar, pot exista acte juridice unilaterale care să nu constituie izvoare obligaționale, adică nu dau naștere, modifică sau sting un raport juridic civil concret.

9 A.G. Uluitu, în Noul Cod civil. Comentariu pe articole, Ed. C.H. Beck, București, 2012, p. 1385.


În ceea ce privește regimul juridic al actului juridic unilateral, noul Cod civil prevede că în lipsă de stipulație contrară, dispozițiile legale privitoare la contracte se aplică și actelor juridice unilaterale.

În cele ce urmează, ne vom referi la categoriile de acte juridice unilaterale care constituie izvoare de obligații, cu sublinierea aspectelor importante reglementate de Codul civil.

Categorii de acte juridice unilateraleSpre deosebire de Codul civil de la 1864 care nu

conținea o reglementare de principiu a actului juridic unilateral, Codul civil în vigoare a consacrat că actul unilateral reprezintă izvor de obligații în următoarele cazuri: promisiunea unilaterală, reglementată de art. 1327 și promisiunea publică de recompensă, reglementată în art. 1328-1329.

OBLIGAŢII CIVILE

Secțiunea 2CONTRACTUL CA IZVOR DE OBLIGAŢII

Noţiunea de contractDefiniţia dată de Codul civil. Potrivit art. 1166

C.civ., contractul este „acordul de voințe dintre două sau mai multe persoane cu intenția de a constitui, modifica sau stinge un raport juridic”. Față de reglementarea Codului civil de la 1864 care definea contractul ca fiind ”acordul între două sau mai multe persoane spre a constitui sau stinge între dânșii un raport juridic”, observăm că noul Cod civil a completat vechea definiție a contractului, în sensul că alături de constituire și stingere a raportului juridic apare și modificarea raportului juridic existent între părțile contractului. Înainte de intrarea în vigoare a Codului civil actual, definiția legală a contractului a fost criticată ca fiind incompletă, deoarece aceasta acoperea doar nașterea sau stingerea unui raport juridic, fără a se face vorbire despre modificarea acestuia.

Clasificarea contractelorÎn virtutea principiului libertăţii contractuale, persoa-

nele fizice şi juridice pot încheia, în limitele impuse de lege, o varietate de contracte.

1. După conţinut:a) Contracte sinalagmatice (bilaterale), care dau

naştere la obligaţii în sarcina ambelor părţi, astfel încât fiecare dintre acestea au concomitent atât calitatea de creditor, cât şi de debitor.

Potrivit art. 1171 teza I din noul C.civ., „contractul este sinalagmatic atunci când obligațiile născute din acesta sunt reciproce și interdependente”. Spre exemplu: în

354

OBLIGAŢII CIVILE

contractul de vânzare-cumpărare, vânzătorul se obligă să transfere dreptul de proprietate şi să predea bunul, iar cumpărătorul se obligă să plătească prețul vânzării.

b) Contracte unilaterale, care dau naştere la obligaţii în sarcina unei singure părţi, astfel încât o parte este numai creditor, iar cealaltă numai debitor.

Potrivit art. 1171 teza a II-a din noul C.civ. „contractul este unilateral chiar dacă executarea lui presupune obligații în sarcina ambelor părți”. Spre exemplu: contractul de donaţie, de mandat neremunerat, depozitul neremunerat, comodatul.

2. După scopul urmărit de părţi:a) Contracte cu titlu oneros, în care fiecare parte

urmăreşte o contraprestaţie în schimbul folosului patrimoniului procurat celeilalte părţi.

Potrivit art. 1172 alin.(1) noul C.civ. „contractul prin care fiecare parte urmărește să își procure un avantaj în schimbul obligațiilor asumate este cu titlu oneros”. Spre exemplu, contractul de vânzare-cumpărare; de locaţiune, de rentă viageră.

Contractele cu titlu oneros se subclasifică în comutative şi aleatorii.

- Contractele comutative sunt acelea în care, la momentul încheierii lor, existența drepturilor și obligațiilor părților este certă, iar întinderea acestora este determinată sau determinabilă(art. 1173 alin.(1) noul Cod civil). Sunt contracte comutative: contractul de vânzare-cumpărare, de schimb, locaţiune, antrepriză şi în general marea majoritate a contractelor.

- Contractele aleatorii sunt acele contracte care prin natura lor sau prin voința părților oferă cel puțin uneia dintre părți șansa unui câștig și o expune totodată la riscul unei pierderi, ce depinde de un eveniment viitor și incert. Sunt

20

TITLUL III. FAPTUL JURIDIC CA IZVOR DE OBLIGAŢII CIVILE

contracte aleatorii, contractul de asigurare, de rentă viageră, de întreţinere pe viaţă.

b) Contracte cu titlu gratuit, în care una din părţi se obligă să procure celeilalte un folos patrimonial fără a primi ceva în schimb. Art. 1172 alin.(2) noul C.civ. prevede: „contractul prin care una dintre părți urmărește să procure celeilalte părți un beneficiu, fără a obține în schimb vreun avantaj, este cu titlu gratuit” Aşa sunt, spre exemplu, contractul de donaţie, mandatul şi depozitul neremunerat, comodatul.

3. După modul de formare:a) Contracte consensuale sunt acelea care se încheie

care se încheie prin simplul acord de voinţă al părţilor (solo consens), fără nicio altă formalitate(art. 1174 alin.(2).

Simpla manifestare de voinţă, neînsoţită de nicio formă este suficientă pentru formarea valabilă a contractului. Dacă părţile consemnează manifestarea de voinţă într-un înscris, o fac nu pentru a da valabilitate contractului (ad validitatem), ci pentru a-şi asigura un mijloc de probă privind încheierea şi conţinutul acestuia (ad probationem).

b) Contracte solemne sunt acelea a căror validitate este supusă îndeplinirii unor formalități prevăzute de lege.

Simplul acord de voinţă este insuficient pentru a lua naştere în mod valabil un contract, iar nerespectarea formei sau formalităţilor prevăzute de lege se sancţionează cu nulitatea absolută a contractului.

c) Contracte reale sunt contracte pentru a căror for-mare, pe lângă acordul de voinţă al părţilor este necesară şi remiterea materială a lucrului.

Sunt contracte reale contractul de împrumut de consu-maţie – mutuum; contractul de împrumut de folosinţă – comodat; contractul de depozit, contractul de transport.

21

OBLIGAŢII CIVILE

Aceste contracte nu se consideră încheiate decât în mo-mentul predării lucrului. Acordul de voinţă al părţilor, prealabil predării, are valoarea unui simplu antecontract, în temeiul căruia părţile se obligă să încheie ulterior contractul, prin remiterea efectivă a bunului.

4. După efectele pe care le produc:a) Contracte constitutive de drepturi sunt acelea

care dau naştere la un drept subiectiv civil care nu a existat anterior (contractul de ipotecă, de gaj, de instituire a unui dezmem-brământ).

b) Contracte translative de drepturi sunt acelea care strămută un drept dintr-un patrimoniu în altul (contractul de vânzare-cumpărare, de donaţie etc.).

c) Contracte declarative de drepturi au ca efect conso-lidarea sau definitivarea unui drept subiectiv preexistent (con-tractul de tranzacţie prin care se pune capăt sau se preîntâmpină un litigiu între părţi prin recunoaşterea unor drepturi preexistente; contractul de împărţeală prin care se pune capăt coproprietăţii sau indiviziunii, şi care produce efecte, nu din momentul încheierii sale, ci anterior, din momentul în care a luat naştere coproprietatea sau indiviziunea.

5. După modul de executare:a) Contracte cu executare imediată (uno ictu) sunt

contracte a căror executare (o singură prestaţie) se produce într-un singur moment.

b) Contracte cu executare succesivă sunt contracte ce presupun mai multe prestaţii ale debitorului care se execută succesiv, eşalonat în timp (contractul de locaţiune, contractul de arendare, contractul de asigurare).

Este posibil ca, prin voinţa lor, părţile să convină ca

22


un contract care în mod obişnuit se execută instantaneu, dintr-o dată să se execute în mod succesiv. Spre exemplu, în cazul contractului de vânzare-cumpărare se poate conveni ca plata să se facă eşalonat, la diferite intervale de timp.

6. După cum sunt sau nu nominalizate în legislaţia civilă:

a) Contracte numite care sunt nominalizate în legislaţia civilă, fie în Codul civil, fie în alte legi civile (contractul de vânzare-cumpărare, locaţiunea, mandatul, depozitul etc.).

b) Contracte nenumite care nu sunt reglementate expres de lege (de exemplu contractul de întreţinere pe viaţă).

7. După corelaţia dintre ele:a) Contracte principale, care au o existenţă de sine

stătătoare şi a căror soartă nu depinde de un alt contract (marea majoritate a actelor);

b) Contracte accesorii, care nu au o existenţă de sine stătătoare şi a căror soartă depinde de un contract principal (arvuna, cauza penală, contractul de gaj, contractul de ipotecă).

8. Contractul de adeziune Contractul de adeziune este definit de art. 1175

Codul civil ca fiind acel contract ale cărui”clauze esențiale sunt impuse sau sunt redactate de una dintre părți, pentru aceasta sau ca urmare a instrucțiunilor sale, cealaltă parte neavând decât să le accepte ca atare”.

Contractul de adeziune este prealabil redactat, caracterul unilateral al acestuia constituind singurul element invariabil, prezent în toate contractele de adeziune. Adeziunea exprimă atât puterea de fapt a redactorului, cât și

23

OBLIGAŢII CIVILE

natura standardizată a operațiunii care presupune absența discuțiilor asupra clauzelor contractului10.

9. Contractul-cadruContractul-cadru este reglementat de art. 1176 noul

Cod civil și definit ca fiind ”acordul prin care părțile convin să negocieze, să încheie sau să mențină raporturi contractuale ale căror elemente esențiale sunt determinate de acesta”. Mai prevede Codul civil faptul că modalitatea de executare, în special termenul și volumul prestațiilor, precum și prețul acestora, sunt precizate prin convenții ulterioare.

Un exemplu de contract-cadru este dat de contractul încheiat între societățile petroliere și distribuitorii de carburanți.

Încheierea contractelorNoţiunea de încheiere a contractului. Condiţiile

contractuluiNoţiune. Prin încheierea contractului se înţelege

realizarea acordului de voinţă al părţilor asupra clauzelor contractuale. Acordul de voinţă presupune existenţa consimţă-mântului valabil exprimat a cel puţin două părţi cu privire la clauzele contractului.

Acordul de voinţă, analizat prin prisma condiţiilor de mai sus, se realizează prin întâlnirea concordantă a ofertei de a contracta a unei persoane, cu acceptarea acestei oferte de către o altă persoană.

Condiţii. Pentru a fi valabil, orice contract trebuie încheiat cu respectarea condiţiilor de fond şi de formă cerute imperativ de legea civilă.

10 I. Turcu, Noul Cod civil republicat. Comentarii și explicații, ed. C.H. Beck, București, 2011, p.125.

24


EFECTELE CONTRACTULUI

Consideraţii generale

Contractele civile sunt încheiate în scopul de a produce efecte juridice, adică de a naşte, modifica şi stinge raporturi juridice obligaţionale. Astfel, efectul general al contractului este de a naşte, modifica şi stinge o obligaţie.

Codul civil consacră două principii specifice contractului:

principiul forţei obligatorii a contractului ce guvernează efectele acestuia între părţile contractante;

principiul relativităţii efectelor contractului, ce se referă la efectele contractului faţă de terţe persoane ce nu au participat la încheierea lui.

Principiul forţei obligatorii a contractului(pacta sunt servanda)

Noţiune. Potrivit art. 1270 C. civ., „(1) Contractul valabil încheiat are putere de lege între părțile contractante. (2) Contractul se modifică sau încetează numai prin acordul părților ori din cauze autorizate de lege”. Principiul astfel exprimat în textul legal este cunoscut şi sub expresia „contractul este legea părţilor”.

Excepţii de la principiul forţei obligatorii a contractului

● Noţiune. Excepţiile de la principiul pacta sunt servanda sunt acele situaţii în care efectele contractului nu se produc astfel cum au stabilit părţile la încheierea lui, ci

25

OBLIGAŢII CIVILE

sunt mai restrânse sau mai extinse, independent de voinţa părţilor sau cel puţin a uneia dintre părţile contractante.

● Categorii de excepţii de la principiul forţei obligatorii :

a) Excepţii de restrângere Acestea sunt situaţii în care contractul încetează să-şi

producă efectele înainte de termen, datorită dispariţiei unui element al său11.

b) Excepţii de extindere Modificarea forţei obligatorii a contractului

independent de voinţa părţilor are loc în următoarele ipoteze:

Principiul relativităţii efectelor contractului

Reglementare. Principiul este consacrat de art. 1280 C. civ.: „contractul produce efecte numai între părți, dacă prin lege nu se prevede altfel” şi corespunde unui vechi adagiu: „res inter alias acta, aliis neque nocere, neque prodese potest” (actul juridic încheiat între anumite persoane nu poate nici să dăuneze, nici să profite altor persoane).

Noţiune. Potrivit principiului relativităţii efectelor contractului, un contract produce efecte numai între părţile contractante el nu poate da naştere la obligaţii şi, în

11 Nu constituie excepţii de restrângere de la principiu cazurile în care părţile au stipulat în contract posibilitatea denunţării (revocării) unilaterale a acestuia, deoarece denunţarea contractului intervine în baza acordului părţilor, şi nu independent de voinţa lor. Astfel, denunţarea unilaterală a contractului (clauză de dezicere) reprezintă un aspect al principiului libertăţii de voinţă a părţilor şi nu o excepţie de la obligativitatea efectelor contractului; dacă părţile sunt libere să încheie contractul prin mutuus consensus, tot astfel sunt libere să-i pună capăt prin mutuus disensus.

26


principiu, la drepturi în sarcina, respectiv în beneficiul, altor persoane. În consecinţă, terţii nu pot dobândi nici obligaţii şi, în principiu, nici drepturi decurgând din contracte la încheierea cărora nu au participat.

Domeniul de aplicare. Domeniul de aplicare al principiului relativităţii

efectelor contractului are în vedere faptul că un contract produce efecte juridice între părţi şi faţă de succesorii părţilor, cu excluderea altor persoane (terţi).

Categoria succesorilor (avânzilor-cauză) cuprinde :- succesorii universali şi cu titlu universal;- succesorii cu titlu particular;- creditorii chirografari.

Categorii de excepţiiExistă două categorii de excepţii de la principiul

relativităţii efectelor contractului:- excepţii aparente (promisiunea faptei altuia);- excepţii reale (stipulaţia pentru altul).

a) Promisiunea faptei altuia (convenţia de porte-fort)

● Noţiune. Promisiunea faptei altuia este un contract prin care o parte, numită promitent, se obligă faţă de cealaltă parte, numită creditorul promisiunii, să determine pe o terţă persoană să-şi asume un anume angajament juridic faţă de creditor. Acest angajament poate privi încheierea de către terţ a unui contract cu creditorul, ratificarea sau aderarea la un contract la a cărui încheiere nu a participat, efectuarea unei anumite prestaţii către creditor.

27

OBLIGAŢII CIVILE

Secțiunea 4EFECTELE SPECIALE ALE

CONTRACTULUI SINALAGMATIC

Trăsătura specifică a contractelor sinalagmatice constă în reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor asumate de părţile contractante. În consecinţă, fiecare dintre părţi are faţă de cealaltă dubla calitate de creditor şi debitor, iar obligaţia ce revine uneia dintre părţi îşi are cauza juridică în obligaţia corelativă a celeilalte părţi.

Această reciprocitate şi interdependenţă a obligaţiilor în contractele sinalagmatice generează o serie de efecte specifice :

a) dacă una dintre părţi nu şi-a executat obligaţia, dar pretinde celeilalte părţi să şi-o execute pe a sa, aceasta din urmă poate refuza executarea propriei obligaţii invocând excepţia de neexecutare a contractului;

b) dacă una dintre părţi nu şi-a executat în mod culpabil obligaţiile, cealaltă parte care şi-a executat sau este gata să-şi execute propria obligaţie poate solicita încetarea contractului prin rezoluţiune/reziliere;

c) dacă una dintre părţi se află în imposibilitate fortuită de a-şi executa prestaţia ce-i revine, contractul încetează, cealaltă parte fiind liberată de obligaţia sa. Se pune problema riscului contractual, adică de a şti care dintre părţi va suporta consecinţele imposi-bilităţii fortuite de executare a obligaţiei.

28


CAPITOLUL IIIFAPTUL JURIDIC

CA IZVOR DE OBLIGAŢII CIVILE

Secțiunea 1FAPTUL JURIDIC LICIT,

IZVOR DE OBLIGAŢII

Noţiune. După cum am arătat, pot fi reţinute drept izvoare ale obligaţiilor actul juridic şi faptul juridic.

Faptele juridice constau în acţiuni omeneşti săvârşite fără intenţia de a produce efecte juridice, efecte ce se produc totuşi în virtutea legii.

Faptele juridice pot fi ilicite şi licite.- faptele ilicite sunt acţiuni omeneşti săvârşite pentru

încălcarea normelor de drept sau a bunelor moravuri şi atrag răspunderea delictuală;

- faptele licite sunt acţiuni omeneşti săvârşite fără a se încălca normele legale în vigoare.

● Reglementare. Codul civil reglementează trei fapte juridice distincte: gestiunea de afaceri (art. 1330-1340 Cod civ.), plata nedatorată (art. 1341-1344 C. Civ.) și îmbogățirea fără justă cauză (art. 1345-1348 C. civ.).

1. Gestiunea de afaceriNoţiune. Gestiunea de afaceri este un fapt juridic

licit ce constă în aceea că o persoană numită garant, inter-vine prin fapta sa voluntară şi unilaterală şi săvârşeşte acte materiale sau juridice în interesul altei

29

OBLIGAŢII CIVILE

persoane, numită gerat, fără a primi mandat din partea acestuia din urmă.

Spre exemplu, fapta unui terţ de a efectua reparaţii a unui imobil, în absenţa proprietarului edificiului care lipseşte o perioadă îndelungată de timp. În acest caz, terţa persoană a girat interesele proprietarului.

2. Plata lucrului nedatoratNoţiune. Potrivit art. 1341 Cod civil, „Cel care

plătește fără a datora are dreptul la restituire. Nu este supus restituirii ceea ce s-a plătit cu titlu de liberalitate sau gestiunea de afaceri. Se prezumă, până la proba contrară, că plata s-a făcut cu intenția de a stinge o datorie proprie”.

Plata nedatorată este, așadar, un fapt juridic licit care constă în executarea de către o persoană, din eroare, a unei obligaţii la care nu era ţinută şi pe care a făcut-o cu intenţia de a plăti datoria altuia.

Persoana care a făcut o asemenea plată se numeşte solvens, iar cel care a primit-o accipiens.

3. Îmbogăţirea fără justă cauzăNoţiune. De cele mai multe ori, patrimoniul unei

persoane se măreşte în detrimentul patrimoniului altei persoane, pe baza unui temei juridic. De exemplu, donatarul îşi măreşte patrimoniul concomitent cu micşorarea patrimoniului donatorului, în temeiul contractului de donaţie; uzucapantul dobândeşte proprietatea bunului imobil prin faptul juridic al uzucapiunii.

Îmbogăţirea fără justă cauză este faptul juridic prin care patrimoniul unei persoane este mărit pe seama patrimoniului altei persoane, fără ca pentru aceasta să existe un temei juridic. Din acest fapt juridic se naşte obligaţia celui ce îşi măreşte patrimoniul de a restitui, în limita măririi, către cel ce şi-a diminuat patrimoniul, şi

30


dreptul acestuia din urmă de a intenta o acţiune în justiţie prin care solicită restituirea (actio de in rem verso).

Secțiunea 2FAPTUL JURIDIC ILICIT CA IZVOR DE

OBLIGAŢII.RĂSPUNDEREA JURIDICĂ DELICTUALĂ

Subsecţiunea I: Consideraţii generale privind răspunderea civilă

Noţiunea de răspundere juridică civilăCa formă a răspunderii juridice, răspunderea civilă

constă într-un raport de obligaţii în temeiul căruia o persoană este îndatorată să repare prejudiciul cauzat altuia prin fapta sa ori în cazurile prevăzute de lege, prejudiciul pentru care este răspunzătoare.

Răspunderea civilă, se concretizează într-o obligaţie de despăgubire, de reparare a unui prejudiciu cauzat fie printr-o faptă ilicită, fie prin nerespectarea unei clauze contractuale.

Formele răspunderii juridice civileÎn funcţie de izvorul din care se naşte obligaţia de

reparare a prejudiciului, răspunderea civilă poate fi delictuală sau contractuală.

Atunci când obligaţia de reparare este urmarea cauzării unui prejudiciu fără ca între autorul faptei şi persoana păgubită să preexiste un contract, răspunderea este delictuală (extracontractuală)12. 12 „Răspunderea civilă delictuală este obligaţia celui care a cauzat altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită extracontractuală care îi este imputabilă, de a repara paguba astfel pricinuită, pe când răspunderea contractuală este obligaţia debitorului unei obligaţii contractuale de a repara prejudiciul cauzat creditorului prin neexecutarea lato sensu a

31

OBLIGAŢII CIVILE

În măsura în care obligaţia de reparare este urmarea nerespectării unor clauze convenţionale, răspunderea este contractuală.

În raport de răspunderea contractuală, răspunderea delictuală alcătuieşte dreptul comun al răspunderii civile, astfel încât ori de câte ori nu suntem în prezenţa răspunderii contractuale, se vor aplica regulile răspunderii delictuale.

În schimb, ambele forme de răspundere se angajează în prezenţa aceloraşi condiţii: prejudiciu cauzat altuia, faptă ilicită contractuală sau extracontractuală, culpa sau vinovăţia autorului faptei, existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu.

Subsecţiunea 2: Răspunderea civilă delictuală

Noţiune. După cum am arătat, fapta ilicită cauzatoare de prejudicii declanşează o răspundere juridică al cărei conţinut îl constituie obligaţia civilă de reparare a prejudiciului astfel cauzat. Fapta ilicită generatoare de răspundere poartă denumirea de „delict” sau „cvasidelict”, motiv pentru care şi răspunderea pentru prejudiciile cauzate prin fapte ilicite se numeşte delictuală.

Răspunderea civilă delictuală presupune un raport juridic în temeiul căruia se naşte obligaţia unei persoane de a repara prejudiciul cauzat alteia printr-o faptă ilicită sau,

acestei obligaţii, adică a executării ei cu întârziere, ori în mod necorespunzător, sau prin neexecu-tarea ei în înţeles restrâns, întrucât această violare a contractului îi este imputabilă” (M. Eliescu – Răspunderea civilă delictuală, Ed. Academiei, Buc., 1972, p. 7). În ceea ce ne priveşte, răspunderea civilă, fie contrac-tuală, fie delictuală, se concretizează într-un raport de obligaţii, şi nu într-o obligaţie ca latură pasivă a raportului juridic civil.

32


după caz, prejudiciul pentru care este chemat prin lege să răspundă.

Natura juridică. Răspunderea delictuală este o sancţiune civilă cu caracter reparator, ce se aplică nu atât în privinţa persoanei care a săvârşit fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu, cât în considerarea patrimoniului său. Astfel, dacă autorul prejudiciului a decedat înainte de a i se stabili întinderea răspunderii, obligaţia despăgubirii victimei, respectiv răspunderea civilă delictuală se va transmite moştenitorilor.

Domeniu de aplicare. Aşa cum am văzut, răspunderea civilă delictuală se angajează în situaţia în care unei persoane i s-a cauzat un prejudiciu printr-o faptă ilicită extracontractuală. În acest context s-a pus întrebarea: ce se înţelege prin faptă ilicită extracontractuală ?

- în primul rând se are în vedere fapta prin care se aduce atingere drepturilor şi intereselor legitime ale unei persoane.

- în al doilea rând, fapta ilicită extracontractuală presupune neexecutarea obligaţiilor izvorâte dintr-o faptă licită (îmbogăţirea fără justă cauză, plata nedatorată şi gestiunea de afaceri), dar şi dintr-un act juridic unilateral.

- în al treilea rând, răspunderea delictuală angajează şi atunci când prejudiciul se cauzează de un lucru sau animal aflat sub paza noastră, precum şi în caz de ruină a edificiului. În plus, ea poate interveni şi în situaţia prejudicierii unei persoane prin neexecutarea unei obligaţii asumate prin contract, dacă neexecutarea constituie o faptă sancţionată de legea penală.

În consecinţă, ori de câte ori nu suntem în prezenţa unui contract, se vor aplica regulile răspunderii delictuale.

Formele răspunderii civile delictuale

33

OBLIGAŢII CIVILE

În sistemul Codului Civil sunt reglementate trei categorii de răspundere civilă delictuală: răspunderea pentru fapta proprie, răspunderea pentru fapta altuia, răspunderea pentru prejudiciul cauzat de lucruri, animale şi prin ruina edificului.

a) Răspunderea directă pentru fapta proprie este instituită de art. 1357 C. civ., care consacră principiul de drept comun potrivit căruia o persoană este chemată să răspundă pentru prejudiciul cauzat prin fapta proprie.

b) Răspunderea pentru fapta altuia este o răspundere complementară, indirectă, care se adaugă răspunderii pentru fapta proprie şi priveşte categorii de persoane aflate în relaţii speciale cu autorul faptei ilicite.

În acest sens, Codul civil prevede două cazuri de răspundere pentru fapta altuia :

- răspunderea minorului și a celui pus sub interdicție judecătorească (art. 1372 Codul civil);

- răspunderea comitenţilor pentru prejudiciile cauzate de prepuşii lor (art. 1373 Codul civil);

c) Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri, animale şi ruina edificiului constituie o categorie a răspunderii pentru prejudiciile produse altfel decât printr-o faptă a omului :

- răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lu-cruri (art. 1376 Cod civil);

- răspunderea pentru prejudiciile cauzate de ani-male (art. 1375 Cod civil);

- răspunderea proprietarului pentru prejudiciul cauzat prin ruina edificiului (art. 1378 Cod civil).

În aceste situaţii, neputându-se dovedi că la originea pagubei e fapta unei anumite persoane, victima s-ar găsi în ipostaza de a nu putea deţine repararea pagubei, astfel încât legea civilă a instituit răspunderea pentru lucruri, animale şi ruina edificiului.

34


Cu toate acestea, nu ne găsim în prezenţa unei răspunderi indirecte, ci dimpotrivă este vorba de o răspundere directă a celui care are paza juridică a lucrului, animalului sau este proprietarul edificiului cea cauzat paguba.

Delimitarea răspunderii civile delictuale de răs-punderea contractuală

Pornind de la elementele comune ale celor două forme de răspundere civilă, literatura de specialitate a ridicat problema dacă răspunderea delictuală şi cea contractuală pot fi considerate ca formând o singură instituţie juridică sau pot fi privite ca două forme ale răspunderii juridice, esenţial deosebite una faţă de cealaltă.

Controversele doctrinare au generat două curente, fiecare propunând câte o teorie, şi anume teoria dualităţii şi teoria unităţii răspunderii civile.

● Teoria dualităţii răspunderii civile. Conturată în vechiul drept francez, teoria consideră că între răspunderea delictuală şi cea contractuală există deosebiri fundamentale, şi anume: originea răspunderii delictuale este legea, iar cea a răspunderii contractuale este acordul de voinţă al părţilor; în cazul răspunderii delictuale, reparaţia este integrală, în ceea ce priveşte răspunderea contractuală, întinderea daunelor-interese diferă în raport de clauzele stipulate; sfera capacităţii delictuale este mai largă decât a capacităţii contractuale; clauzele de nerăspundere sau de atenuare a răspunderii sunt valabile numai în materie contractuală.

De asemenea, în privinţa culpei, regulile sunt diferite. În materie delictuală, răspunderea se angajează indiferent de forma culpei autorului, culpă care trebuie dovedită. În opoziţie, răspunderea contractuală are în vedere culpa de o anumită gravitate, culpă care se prezumă, nefiind necesară nici o dovadă.

35

OBLIGAŢII CIVILE

● Teoria unităţii răspunderii civile. Potrivit acestei teorii, între cele două forme de răspundere nu există deosebiri esenţiale, ambele generând aceeaşi obligaţie de reparare a prejudiciului cauzat.

Atât răspunderea delictuală cât şi cea contractuală au ca premisă existenţa unei obligaţii încălcate printr-o conduită săvârşită cu vinovăţie şi cauzatoare a unui prejudiciu. Este lipsită de relevanţă natura diferită a acestei obligaţii, respectiv legală în primul caz şi contractuală în cel de-al doilea.

Marea majoritate a doctrinei române susţine teoria unităţii răspunderii civile, cu argumentul că instituţia răspunderii, fiind întemeiată pe elemente esenţiale comune, este în mod cert unitară, iar culpa contractuală are aceeaşi natură cu cea delictuală, constând, întotdeauna, în atitudinea psihică a autorului faţă de faptă şi consecinţele ei.

Credem, totuşi, că deosebirile dintre cele două forme sunt esenţiale,. cu consecinţe practice importante, astfel încât răspunderea civilă şi cea contractuală apar ca două instituţii distincte.

Răspunderea delictuală constituie dreptul comun în materie, iar răspunderea contractuală are un caracter derogator, cu consecinţa că ori de câte ori nu suntem în prezenţa răspunderii contractuale, se vor aplica normele ce guvernează răspunderea delictuală.

Între răspunderea contractuală și cea delictuală se impune precizarea diferențelor de regim juridic, aceste diferențe intervenind sub 3 aspecte: fapta generatoare de răspundere, consecințele răspunderii și aplicarea răspunderii.

Regimurile juridice distincte ale celor două forme de răspundere ne permit să apreciem asupra comparației dintre culpa delictuală și neexecutarea contractuală, dar și asupra

36


admisibilității sau inadmisibilității cumulului celor două forme de răspundere.

Specificul neexecutării contractului în comparație cu culpa delictuală constă în aceea că o culpă delictuală se caracterizează prin încălcarea unei norme de conduită, în timp ce neexecutarea obligației contractuale nu necesită o astfel de constatare13. Obligația contractuală reprezintă de fapt interesele părților contractante, astfel încât nu se are în vedere o regulă de conduită, o normă de comportament.

În ceea ce privește cumulul celor două forme de răspundere, s-a apreciat că aceasta nu este admisibil având în vedere următoarele aspecte: răspunderea contractuală și cea delictuală reprezintă instituții distincte, prima formă reglementând repararea prejudiciilor născute din neexecutarea obligațiilor contractuale, iar a două formă de răspundere stabilind repararea celorlalte prejudicii ,altele decât cele rezultate din răspunderea contractuală.

Secțiunea 3RĂSPUNDEREA JURIDICĂ DELICTUALĂ

PENTRU FAPTA PROPRIE

Subsecţiunea 1: Consideraţii generale

ReglementareRăspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie

este reglementată de art. 1357 C. civ.Potrivit art. 1357 alin. (1) din Codul civil: „cel care

cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare ”.

13 I. Turcu, Noul Cod civil republicat. Comentarii și explicații, ed. CH Beck, București, 2011

37

OBLIGAŢII CIVILE

De asemenea, art. 1357 alin. (2) prevede faptul că: ”autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai ușoară culpă”.

În acelaşi timp, textele instituie principiul general al răspunderii pentru prejudiciul cauzat prin faptă ilicită. Astfel, fiind echitabil ca fiecare persoană să răspundă pentru propriile sale fapte, răspunderea delictuală pentru fapta proprie a fost calificată drept principiu general, dreptul comun în materia răspunderii delictuale.

În opoziţie, răspunderea pentru fapta altuia are un caracter de excepţie, limitându-se la cazurile expres prevăzute de lege şi numai în măsura în care în persoana celui pentru care se răspunde sunt întrunite condiţiile pentru fapta proprie.

Condiţiile răspunderiiRăspunderea pentru fapta proprie şi, în general,

răspunderea delictuală, presupune întrunirea cumulativă a următoarelor condiţii: fapta ilicită, prejudiciul raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, culpa (vinovăţia) autorului faptei ilicite.

Precizăm că, din moment ce răspunderea delictuală pentru fapta proprie constituie dreptul comun în materie, aceste condiţii trebuie întrunite, total sau parţial, şi în celelalte forme de răspundere, respectiv răspunderea pentru fapta altei persoane sau pentru prejudicii cauzate de lucruri şi animale.

38


Considerații privind răspunderea civilă delictuală a persoanei juridice pentru fapta proprie

Art. 219 alin. (1) din Codul civil stabilește că ”faptele licite și ilicite săvârșite de organele persoanei juridice obligă însăși persoana juridică, însă numai dacă ele au legătură cu atribuțiile sau cu scopul funcțiilor încredințate”.

Pentru angajarea răspunderii persoanei juridice trebuie să se țină cont de anumite aspecte, respectiv:

Determinarea noțiunii de organe ale persoanei juridice. Această noțiune se poate stabili prin referire la actul constitutic al persoanei juridice respective și la conținutul actelor normative care reglementează anumite categorii de persoane juridice.

Săvârșirea faptei ilicite trebuie să fie făcută, potrivit dispozițiilor Codului civil, în legătură cu atribuțiile sau cu scopul funcțiilor încredințate. Astfel, pentru angajarea răspunderii, este necesar ca fapta ilicită să fie săvârșită pentru realizarea scopurilor proprii persoanei juridice în cauză.

La stabilirea vinovăției persoanei juridice, se va analiza de fapt vinovăția persoanei fizice care a acționat pentru persoana juridică deoarece voința persoanei juridice se concretizează prin organele sale de conducere, organe care sunt alcătuite din persoane fizice. În cazul unei fapte ilicite, victima va trebui să probeze existența vinovăției persoanei fizice din componența persoanei juridice.

Răspunderea persoanei juridice se va angaja dacă sunt dovedite și celelalte elemente ale răspunderii pentru fapta proprie, respectiv prejudiciul, fapta ilicită, precum și raportul de cauzalitate dintre prejudiciu și fapta ilicită.

39

OBLIGAŢII CIVILE

În ceea ce privește efectele angajării răspunderii persoanei juridice, în cazul în care răspunderea se angajează, victima va avea următoarele posibilități:

- să pretindă despăgubiri de la persoana juridică în temeiul răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie (art. 1357 Cod civil);

- să pretindă despăgubiri de la persoana fizică din organul de conducere al persoanei juridice (art. 219 alin. (2) raportat la art. 1357 Cod civil);

- să pretindă despăgubiri de la persoana juridică în solidar cu persoana fizică din organul de conducere al persoanei juridice.

În cazul în care persoana juridică plătește despăgubirile pentru prejudiciul cauzat, aceasta se va putea îndrepta cu acțiune în regres împotriva persoanei fizice/persoanelor fizice din compenența organelor de conducere.

Potrivit dispozițiilor Codului civil, faptele ilicite ale organelor persoanei juridice atrag și răspunderea personală și solidară a celor care le-au săvârșit, atât față de persoana juridică, cât și față de terți.

Secțiunea 4RĂSPUNDEREA PENTRU FAPTA

ALTEI PERSOANE

Subsecţiunea 1: Consideraţii generale

Dacă regula în materia răspunderii civile delictuale o constituie răspunderea pentru fapta proprie, răspunderea pentru fapta altei persoane are caracter de excepţie şi este

40


posibilă numai în măsura în care este expres prevăzută de lege.

Astfel Codul civil instituie următoarele cazuri de răspundere pentru fapta altuia, deci o răspundere indirectă:

- răspunderea pentru fapta minorului sau a celui pus sub interdicție (art. 1372 Cod civil);

- răspunderea comitenţilor pentru prepuşi (art. 1373 Cod civil);

- răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale (art. 1375 Cod civil);

- răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri (art. 1376-1377 Cod civil);

- răspunderea pentru ruina edificiului (art. 1378 Cod civil).

RĂSPUNDEREA PENTRU PREJUDICIILE CAUZATE DE ANIMALE SAU DE LUCRURI

Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale

Consideraţii generaleReglementarePotrivit art. 1375 Cod civil, „proprietarul unui

animal, sau cel care se serveşte de el, independent de orice culpă, de prejudiciul cauzat de animal, chiar dacă acesta a scăpat de sub paza sa”.

Proprietarul sau cel ce se foloseşte de animal nu beneficiază de o reglementare specială privind probe contrarii pentru a înlătura temeiurile răspunderii instituite prin art. 1375 Cod civil.

41

OBLIGAŢII CIVILE

Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de ruina edificiului

Consideraţii generaleReglementareArt. 1378 Cod civil dispune: „proprietarul unui

edificiu sau al unei construcții de orice fel este obligat să repare prejudiciul cauzat prin ruina lor ori prin desprinderea unor părți din ele, dacă aceasta este urmarea lipsei de întreținere sau a unui viciu de construcție”.

Codul civil nu conţine dispoziţii speciale pentru înlăturarea prezumţiei de răspundere a proprietarului instituită prin articolul menţionat.

Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri în general

Reglementare legalăArt. 1376 alin. (1) Cod civ. dispune că „oricine este

obligat să repare, independent de orice culpă, prejudiciul cauzat de lucrul aflat sub paza sa”.

42

CAPITOLUL IVEXECUTAREA OBLIGAŢIILOR CIVILE

CONSIDERAŢII GENERALE

Modalităţi de executare a obligaţiilorRaportul juridic obligaţional, indiferent de izvorul

său, conferă creditorului dreptul de a pretinde debitorului să dea, să facă sau să nu facă ceva, respectiv realizarea dreptului de creanţă, iar debitorului obligaţia de a executa o prestaţie pozitivă sau negativă, în funcţie de obiectul ei, adică liberarea lui de datorie.

Executarea obligaţiilor se poate realiza prin două moda-lităţi, şi anume: executarea directă sau în natură şi executarea indirectă sau prin echivalent.

a) Executarea directă sau în natură a obligaţiilor are loc prin plată, făcută de bunăvoie de către debitor, sau prin executarea silită, prin intermediul forţei coercitive a statului, în cazul în care debitorul refuză executarea voluntară a obligaţiei.

b) Executarea indirectă sau prin echivalent intervine atunci când, din diferite motive, executarea în natură nu este posibilă. în acest caz, creditorul poate pretinde de la debitor plata unor despăgubiri (daune-interese) pentru acoperirea prejudiciului suferit ca urmare a neexecutării culpabile sau executării necorespunzătoare a obligaţiei.

Principiul executării în natură a obligaţiilorRealizarea dreptului creditorului are loc numai

atunci când debitorul execută obligaţia pe care o datorează în natura ei specifică. De cele mai multe ori, executarea unei

OBLIGAŢII CIVILE

alte prestaţii de către debitor prin înlocuirea celei iniţiale sau o despăgubire bănească acordată pentru a substitui executarea în natură a unei obligaţii, nu prezintă interes pentru creditor, deoarece nu satisface interesele acestuia. Pentru aceste motive, executarea în natură a obligaţiilor civile a fost ridicată la rang de principiu.

Principiul executării în natură a obligaţiilor presupune executarea obligaţiei în natura sa specifică, adică realizarea obiectului avut în vedere de părţi, fără posibilitatea debitorului de a înlocui acest obiect cu o altă prestaţie, fără acordul debitorului.

Executarea în natură a obligaţiei înseamnă executarea prestaţiei înseşi la care s-a obligat debitorul, şi nu plata unui echivalent bănesc în locul acesteia.

EXECUTAREA DIRECTĂ (ÎN NATURĂ)A OBLIGAŢIILOR

Executarea voluntară în natură a obligaţiilor(sau executarea prin plată)

Noţiunea de platăPlata poate fi privită atât ca mijloc de executare

voluntară a unei obligaţii, cât şi ca act juridic.

Reglementare. Natură juridicăCodul civil reglementează plata ca un mijloc juridic

de stingere a obligaţiilor civile în art. 1469-1515 Cod civil. Art. 1469 Cod civil prevede faptul că ”(1) Obligația se stinge prin plată atunci când prestația datorată este executată de bunăvoie. (2) Plata constă în remiterea unei sume de bani sau, după caz, în executarea oricărei alte prestații care constituie obiectul însuși al prestației”.

44

TITLUL VI. GARANTAREA EXECUTĂRII OBLIGAŢIILOR CIVILE

Executarea silită a obligaţiilor

Noţiunea de executare silităDe regulă, debitorul îşi execută voluntar obligaţia,

prin efectuarea plăţii. Totuşi, dacă debitorul nu execută de bunăvoie obligaţia, deci nu efectuează plata, creditorul poate recurge la executarea silită a obligaţiei debitorului.

Executarea silită presupune un ansamblu de proceduri reglementate de lege, prin intermediul cărora se asigură, cu sprijinul forţei coercitive a statului, realizarea dreptului creditorului, atunci când debitorul refuză să facă plata.

Executarea silită se face în natură, prin obligarea debitorului să execute efectiv şi real obiectul obligaţiei. Atunci când se cere executarea silită în natură a obligaţiei se face tot o plată – creditorul obţine exact obiectul obligaţiei –, dar această plată nu se execută de bunăvoie, ci este o plată silită.

În situaţia în care executarea în natură a obligaţiei nu mai este posibilă, se trece la executarea ei prin echivalent, adică prin acordarea de despăgubiri creditorului pentru prejudiciul datorat neexecutării în natură a obligaţiei.

EXECUTAREA INDIRECTĂ (PRIN ECHIVALENT) A OBLIGAŢIILOR

Noţiunea de executare indirectă a obligaţiilorExecutarea indirectă a obligaţiilor intervine atunci

când, din anumite motive, executarea directă sau în natură nu mai este posibilă. Astfel, executarea în natură nu mai poate fi obţinută:

45

OBLIGAŢII CIVILE

- în cazul obligaţiilor de a face, asumate intuitu personae sau care trebuiau executate într-un termen considerat esenţial de către creditor;

- în cazul obligaţiilor de a nu face, dacă debitorul nu-şi respectă obligaţia asumată.

În aceste condiţii, creditorul poate pretinde de la debitor plata unor despăgubiri sau daune-interese, în scopul reparării prejudiciului suferit ca urmare a neexecutării culpabile sau executării necorespunzătoare a obligaţiei.

Executarea indirectă a obligaţiei reprezintă dreptul creditorului de a pretinde şi de a obţine de la debitor echivalentul prejudiciului pe care l-a suferit, ca urmare a neexecutării, executării cu întârziere sau necorespunzătoare a obligaţiei asumate.

Pentru aceste considerente, executarea indirectă a obligaţiilor este considerată drept o executare prin echivalent.

Noţiunea de despăgubiri (daune-interese)Potrivit art. 1530 Cod civil, „creditorul are dreptul

la daune-interese pentru repararea prejudiciului pe care debitorul i l-a cauzat și care este consecința directă și necesară a neececutării fără jusitificare sau, după caz, culpabile a obligației”.

Așadar, potrivit dispozițiilor legale, despăgubirile (daunele-interese) reprezintă echivalentul prejudiciului suferit de creditor ca urmare a neexecutării sau executării necorespunzătoare a obligaţiei de către debitor. Ele se pot acorda fie sub forma unei sume globale, fie a unor sume prestate periodic.

46


CAPITOLUL VTRANSMITEREA, TRANSFORMAREA ŞI

STINGEREA OBLIGAŢIILOR CIVILE

TRANSMITEREA OBLIGAŢIILOR


Noţiune. Obligaţiile pot forma obiectul unei transmisiuni mortis causa, cât şi între vii (inter vivos). Astfel,

- mortis causa (pentru cauză de moarte), obligaţiile se transmit prin decesul unei părţi, persoana defunctului fiind continuată de moştenitorii săi. Prin deces se pot transmite atât creanţele cât şi datoriile ca elemente ale patrimoniului;

- prin acte între vii, poate avea loc atât o transmitere de creanţă cât şi de datorie. În primul caz, creanţa şi datoria formează obiectul unei transmisiuni mortis causa, universală sau cu titlu universal. În cel de-al doilea caz, transmisiunea se face inter vivos şi cu titlu particular.

Transmisiunea obligaţiei prin acte între vii este operaţiunea juridică în temeiul căreia, prin voinţa părţilor sau prin efectul legii, latura activă sau latura pasivă a raportului obligaţional trece, de la părţi, la o altă persoană.

47

OBLIGAŢII CIVILE

Mijloace de transmitere a obligaţiilor1. Cesiunea de creanţăNoţiune: Cesiunea de creanţă este convenția prin

care creditorul cedent transmite cesionarului o creanță împotriva unui terț..

Deşi contractul se încheie între creditor (titular al dreptului de creanţă) şi persoana căreia i se transmite creanţa, cesiunea implică trei persoane:

- creditorul care transmite creanţa, denumit cedent;- terţul căruia i se transmite creanţa, denumit cesionar;

- debitorul creanţei ce se transmite, numit debitor cedat.

Prin efectul cesiunii, noul creditor al debitorului cedat va fi cesionarul.

2. Subrogaţia în drepturile creditorului prin plata creanţei

Noţiune. În cazul în care o persoană plăteşte o datorie care nu-i incumbă, ea va putea fie să ceară restituirea plăţii nedatorate, fie să acţioneze pe debitorul pentru care a plătit printr-o acţiune derivând din mandat, îmbogăţire fără justă cauză sau gestiune de afaceri. În aceste cazuri însă, cel care a plătit (solvensul) nu va beneficia de garanţiile şi accesoriile ce asigurau creditorului realizarea creanţei.

De aceea, legea a prevăzut şi modalitatea ca plata să se facă prin subrogare (înlocuire), caz în care creanţa cu toate drepturile şi accesoriile sale se va transmite de la creditor la plătitorul creanţei (solvens). Astfel, deşi iniţial era terţ faţă de raportul dintre creditor şi debitor, solvens, prin plata creanţei, ia locul creditorului; debitorul devenind obligat faţă de acesta.

Subrogaţia în drepturile creditorului prin plata creanţei este un mijloc de transmitere legală sau convenţională a dreptului de creanţă cu toate garanţiile şi

48


accesoriile sale, către un terţ care a plătit pe creditorul iniţial în locul debitorului.

Reglementare. Art. 1593-1598 Cod civil reglemen-tează două categorii de subrogaţii: subrogaţia legală şi subro-gaţia convenţională. Aceasta la rândul ei poate fi subrogaţie convenţională consimţită de creditor şi subrogaţie convenţio-nală consimţită de debitor.

3. Preluarea datoriei

Preluarea datoriei nu a fost reglementată până la intrarea în vigoare a Codului civil actual. În doctrină, preluarea de datorie a fost cunoscută sub denumirea de cesiune de datorie.

Reglementare. Codul civil reglementează preluarea de datorie în art. 1599-1608. Prima secțiune este dedicată caracteristicilor generale și modalităților prin care această oprațiune se poate realiza în mod direct, iar secțiunea a II-a fiind dedicată preluării de datorie prin contract încheiat cu debitorul.

Noțiune. Preluarea datoriei reprezintă operațiunea juridică prin intermediul căreia datoria unui debitor este preluată de un terț față de raportul juridic obligațional inițial, care va fi obligat împreună cu debitorul inițial sau singur față de creditorul inițial.

TRANSFORMAREA OBLIGAŢIILOR

49

OBLIGAŢII CIVILE


Noţiune. După cum am văzut, obligaţia se poate transmite, dar în acelaşi timp ea se poate şi transforma. Astfel, un debitor poate înlocui obiectul datoriei sale cu o altă prestaţie pe care o are la dispoziţie, înainte ca obligaţia să ajungă la scadenţă.

Transformarea constă în operaţiunea juridică în temeiul căreia se schimbă, prin acordul părţilor, unul din elementele raportului juridic obligaţional: subiecte, obiect, cauză.

Moduri de transformare. Codul civil actual reglementează novația în Capitolul IV, Titlul VI, Cartea a V-a.

Codul civil reglementează novația ca principalul mod de transformare a obligațiilor. Având în vedere faptul că la momentul analizării modurilor de transmitere a obligațiilor, am observat că și în cazul preluării de datorie avem de-a face atât cu o transmitere a obligației, dar în același timp suntem și în prezența unei transformări, deoarece o parte, debitorul, este înlocuită cu un alt debitor, astfel încât raportul obligațional se transformă.

În același sens, putem include și cesiunea de creanță, subrogația și cesiunea de contract în rândul mijloacelor juridice de transformare a obligațiilor civile.

Așa cum s-a apreciat în doctrina recentă14, trebuie subliniat că transformarea raportului obligațional, în concepția legiuitorului, trebuie să se poată realiza prin toare mijloacele de transmisiune a obligațiilor, precum și că, pe de altă parte, orice transmisiune a obligațiilor reprezintă în

14 L. Pop, I.F. Popa, S.I. Vidu, Tratat elementar de drept civil. Obligațiile, ed. Universul Juridic, București, 2012, p. 688

50


același timp și o transformare a acestui raport obligațional. Înlocuirea creditorului cedent prin creditorul cesionar ca urmare a cesiunii de creanță, are ca efect o transformare a raportului obligațional, din moment ce atrage o schimbare a subiectului său activ, componentă structurală a acestui raport.

Sintetizând, cu toate că actualul Cod civil reglementează ca mijloc juridic principal de transformare a obligațiilor civile, nimic nu se opune aprecierea ca mijloace de transmisiune cât și de transformare a altor instituții juridice, cum sunt: cesiunea de creanță, subrogația în drepturile creditorului plătit, preluarea de datorie sau cesiunea de contract.

Codul civil de la 1864 reglementa și delegația ca un mijloc de transformare a obligației. Delegația perfectă reprezenta o convenție prin care debitorul aducea în locul său un alt debitor. Noul Cod civil a preluat aprecierile doctrinei conform cărora delegația perfectă reprezenta, de fapt, o novație, și a încorporat delegația perfectă novației. Delegația imperfectă reprezenta convenția prin care debitorul aducea alături de el un codebitor. Delegația imperfectă se regăsește în actuală reglementare sub forma preluării de datorie cumulativă, fiind supusă reglementării art. 1599-1608 Cod civil.

STINGEREA OBLIGAŢIILOR

51

OBLIGAŢII CIVILE


Reglementarea mijloacelor juridice de stingere a obligaţiilor

Art. 1615 Cod civil enumeră mijloacele de stingere a obligaţiilor stabilind „Obligaţiile se sting prin plată, compensaţie, confuziune, remitere de datorie, imposibilitate foruită de executare, precum și prin alte moduri expres prevăzute de lege.”

În privinţa enumerării plății printre modurile de stingere a obligațiilor se impune o precizare și anume că plata reprezintă într-adevăr un mijloc de stingere a oricărei obligaţii, dar constă în realizarea creanţei prin executarea prestaţiei de către debitor. În consecinţă,plata reprezintă un mod de executare de bunăvoie a obligaţiei, drept pentru care a fost analizată ca mod de executare a obligațiilor.

Prin ”alte moduri expres prevăzute de lege”, apreciem că actualul Cod civil se referă la alte instituții reglementate de Cod care, deși nu sunt prevăzute printre modurile de stingere a obligațiilor civile, totuși menționează cauze de stingere a raportului juridic obligațional.

În acest sens, amintim, cu titlu de exemplu, anumite moduri prin care obligația se stinge: executarea silită în natură, executarea obligației prin echivalent, rezoluțiunea sau rezilierea, prescripția extinctivă a dreptului la acțiune, decăderea, novația, îndeplinirea condiției rezolutorii etc.

Clasificarea mijloacelor juridice de stingere a obligaţiilor

În literatura de specialitate, mijloacele de stingere a obligaţiilor se clasifică în funcţie de două criterii:

a) După rolul voinţei părţilor, distingem:

52


- mijloace voluntare, când stingerea s-a produs prin voinţa părţilor: remiterea de datorie, compensaţia voluntară;

- mijloace prin care obligația se stinge fără voința părților: confuziunea, imposibilitatea fortuită de executare.

b) După cum stingerea obligaţiei a dus la realizarea creanţei:

- mijloace de stingere care duc la realizarea creanţei;- mijloace de stingere care nu duc la realizarea

creanţei creditorului: remiterea de datorie, imposibilitatea fortuită de executare.

Mijloace juridice de stingere a obligaţiilor

Mijloace juridice de stingere a obligaţiilor care duc la realizarea creanţei creditorului.

1. Compensaţia● Noţiune. Compensaţia este un mod de stingere a

două obligaţii reciproce, până la concurenţa celei mai mici dintre ele.

Compensaţia apare ca o dublă plată, realizată printr-o singură operaţiune juridică. Astfel:

- dacă obligaţiile sunt egale ca valoare, se sting în întregime;

- dacă obligaţiile nu sunt egale ca valoare, datoriile se sting până la concurenţa celei mai mici.

● Domeniul de aplicaţie. De regulă, compensaţia este un mod de stingere a oricăror obligaţii, indiferent de izvorul lor și care au ca obiect o sumă de bani sau o anumită cantitate de bunuri fungibile de același fel (art. 1617 alin. (1) Cod civil).

2. Confuziunea

53

OBLIGAŢII CIVILE

● Noţiune. Ca mod de stingere a obligaţiilor, confuziunea constă în întrunirea în aceeaşi persoană a calităţilor incompatibile de creditor şi debitor al aceleiaşi obligaţii. În cazul confuziunii, creditorul devine propriul său debitor, calităţi incompatibile ce fac imposibilă executarea prestaţiei.

Potrivit art. 1624 Cod civil, ”Atunci când, în cadrul aceluiași raport obligațional, calitățile de debitor și creditor se întrunesc în aceeași persoană, obligația se stinge de drept prin confuziune. Confuziunea nu operează dacă datoria și creanța se găsesc în același patrimoniu, dar în mase de bunuri diferite.”

● Domeniu de aplicare. Confuziunea poate opera în cazul tuturor obligaţiilor, indiferent de natura lor contractuală sau extracontractuală.

Confuziunea intervine, spre exemplu, în cazul moștenitorului care este debitor și prin moștenire devine și creditor al datoriei pe care o avea față de succesiune15.

§ 2. Mijloace juridice de stingere a obligaţiilor care nu duc la realizarea creanţei debitorului

1. Remiterea de datorie

●Noţiune. Remiterea de datorie este operaţiunea juridică prin intermediul căreia creditorul îl liberează de debitor de executarea obligației sale.

Remiterea de datorie reprezintă un act juridic de renunțare la valorificarea unei creanțe pe care o are împotriva debitorului de către creditor..

Potrivit art. 1629 alin. (2) Cod civil, remiterea de datorie poate fi de două feluri: totală sau parțială, regula

15 I. Turcu, Noul Cod civil. Comentarii și explicații, ed. CH Beck, București, 2011, p. 710

54


instituită de Cod fiind a aceea că remiterea este totală, norma fiind supletivă, părțile putând stabili și o remitere parțială.

Art. 1630 Cod civil prevede că remiterea de datorie poate fi expresă sau tacită, cu titlu oneros sau cu titlu gratuit.

2. Imposibilitatea fortuită de executare

● Noţiune. Condiții (art. 1634 Cod civil). Obligaţia debitorului se poate stinge atunci când executarea ei a devenit imposibilă datorită unui caz fortuit, unui caz de forţă majoră ori a unor alte evenimente asimilate acestora, produse înainte ca debitorul să fi fost pus în întârziere.

De asemenea, debitorul va fi liberat atunci când cu toate că se află în întârziere, creditorul nu ar fi putut să beneficieze de executarea obligației din cauza forței majore, a cazului fortuit sau a altor evenimente asimilate acestora, exceptând situația în care debitorul și-a asumat riscul producerii acestor eveniment.

55

OBLIGAŢII CIVILE

Titlul VIGARANTAREA EXECUTĂRII

OBLIGAŢIILOR CIVILE

CONSIDERAŢII GENERALE

1. Noţiunea de garantare a executării obligaţiilorGarantarea executării obligaţiilor constituie o măsură

de asigurare a executării acestora. Ea cuprinde totalitatea mijloacelor juridice, respectiv drepturi şi acţiuni recunoscute direct de lege sau născute din acordul de voinţă al părţilor raportului juridic obligaţional, prin a căror exercitare se asigură realizarea drepturilor de creanţă.16

2. Mijloace juridice de garantare Garantarea executării obligaţiilor se realizează prin

două categorii de mijloace juridice.17

- mijloacele juridice generale, recunoscute tuturor credi-torilor, în temeiul dreptului de gaj pe care îl au asupra patrimoniului debitorului. Pentru acest motiv, ele se numesc

16 L. Pop, Teoria generală a obligațiilor – op. cit., p. 40617 Marea majoritate a autorilor au recurs la o analiză distinctă a celor două categorii de mijloace juridice, considerându-le instituţii diferite. Astfel, mijloacele generale sunt tratate ca drepturi ale creditorilor asupra patrimoniului debitorului, considerându-se că nu fac parte din categoria garanţiilor obligaţiilor, iar în privinţa garanţiilor sunt analizate exclusiv mijloacele juridice speciale. A se vedea C. Stătescu, C. Bârsan – op. cit. 380-413. Credem că tratarea împreună a garanţiilor speciale şi a celor generale se justifică deoarece ambele asigură executarea obligaţiilor, şi în plus se poate sesiza mai uşor specificul garanţiilor speciale faţă de cele generate.

56


garanţii generale ale obligaţiilor. Titularii garanţiilor generale se numesc creditori obişnuiţi sau chirografari;

- mijloace juridice speciale recunoscute numai anumitor creditori, al căror drept de gaj general este complinit cu alte drepturi speciale, ce le asigură realizarea creanţei. Ele alcătuiesc categoria garanţiilor speciale ale obligaţiilor. Creditorii cu garanţii speciale peste limitele dreptului de gaj general, se numesc creditori cu garanţii.

● Garanţii generale. Acestea se întemeiază pe dreptul de gaj general asupra patrimoniului debitorului. Astfel, patrimoniul debitorului constituie o garanţie generală comună pentru creditorii săi.

Dreptultul de gaj general conferă creditorilor două categorii de mijloace privitoare la patrimoniul debitorului şi la actele încheiate de el cu terţii. Şi anume:

- mijloace preventive şi de conservare a patrimoniului debitorului;

- mijloace de reparare a patrimoniului, intentând acţiuni pentru a se apăra de actele încheiate de debitor.

● Garanţii speciale. Acestea conferă titularului drep-turi şi prerogative suplimentare, faţă de cele recunoscute creditorilor obişnuiţi, respectiv dreptul de a urmări o altă persoană în caz de neexecutare voluntară a prestaţiei de către debitor, precum şi dreptul de preferinţă şi urmărire a unui bun.

Garanţiile speciale se clasifică în:- garanţii personale ce constau în angajamentul pe

care o altă persoană decât debitorul principal şi-l asumă faţă de creditor, de a executa obligaţia în cazul în care debitorul principal nu o va face. Este cazul fidejusiunii denumit şi cauţiune.

- garanţii reale, ce sunt drepturi reale accesorii constituite de către debitor sau o altă persoană asupra unor bunuri individual-determinate, ce conferă creditorului

57

OBLIGAŢII CIVILE

prerogativele urmăririi şi preferinţei. Se includ în această categorie gajul, ipoteca şi dreptul de retenţie – ca formă de garanţie reală imperfectă.18

- Privilegiile – cauze de preferință acordate de lege unor creditori în considerarea calității creanței lor. Privilegiul conferă creditorului privilegiat numai dreptul de a fi plătit cu prioritate din prețul obținut în urma vânzării bunului grevat, fără să asigure titularului un drept de urmărire a bunului19.

18 Aceasta deoarece nu conferă titularului prerogativa urmăririi ce intră în conţinutul garanţiilor reale.19 L. Pop, I.F. Popa, S.I. Vidu, Tratat elementar de drept civil. Obligațiile, ed. Universul Juridic, București, 2012, op. cit. p.754

58

Capitolul IIGARANŢIILE GENERALE ALE EXECUTĂRII

OBLIGAŢIILOR

§ 1. Gajul general al creditorilor chirografari ● Noţiune. Conform art. 2324 Cod civil, ”Cel care

este obligat personal răspunde cu toate bunurile sale mobile și imobile, prezente și viitoare”. Dreptul de gaj general al creditorilor chirografari presupune definirea creditorilor chirografari și stabilirea noțiunii de gaj general, pentru evitarea unor eventuale confuzii între gaj, ca garanție reală și dreptul creditorilor asupra patrimoniului debitorului lor.

Creditorii chirografari sunt acei creditori care nu se bucură de o garanție reală (ipotecă, gaj, privilegii) care să le asigure recuperarea creanței la scadență de la debitorul lor20.

Dreptul de gaj reprezintă o garanție reală mobiliară care se constituie prin deposedarea debitorului sau a unui terț de bunul grevat, conferind titularului său atât un drept de urmărire cât și un drept de preferință21.

În absența noțiunii de patrimoniu, nu am putea face explicația noțiunii de garanție comună a creditorilor chirografari, deoarece nu s-ar putea stabili obiectul acestui drept.

Așa cum s-a apreciat în doctrină22, o funcție a patrimoniului este aceea că patrimoniul explică și asigură dreptul de gaj general al creditorilor chirografari.

20 I.R. Urs, P.E. Ispas, Drept civil. Drepturile reale, ed. Universității Titu Maiorescu, București, 2012, op. cit., p. 17.21 L. Pop, I.F. Popa, S.I. Vidu, Tratat elementar de drept civil. Obligațiile, ed. Universul Juridic, București, 2012, op. cit. p. 75522 I.R. Urs, P.E. Ispas, Drept civil. Drepturile reale, ed. Universității Titu Maiorescu, București, 2012, op. cit., p. 17

OBLIGAŢII CIVILE

Schimbările care au loc în conținutul patrimoniului nu afectează existența gajului general. Deoarece creditorii chirografari nu au o garanție fixată asupra unui anumit bun, debitorul este liber să dispună de bunurile sale, încheind acte juridice cu privire la ele, micșorându-și activul și mărindu-și pasivul. Creditorii chirografari pot acționa asupra patrimoniului debitorului, în scopul conservării drepturilor lor prin acțiunile reglementate de Codul civil în favoarea lor, respectiv acțiunea oblică- atunci când debitorul nu-și exercită anumite drepturi – și acțiunea pauliană, atunci când debitorul a încheiat cu rea-credință acte juridice pentru fraudarea drepturilor creditorilor chirografari.

În consecință, dreptul de gaj general reprezintă prerogativa creditorilor chirografari de a urmări bunurile debitorilor care se află în patrimoniul acestora la data scadenței datoriei, debitorii neputând fi împiedicați să vândă anumite bunuri anterior scadenței datoriei pe care o au față de creditorii chirografari.

§ 2. Mijloace de prevenire şi conservare a patrimoniului debitorului

● Noţiune. Dreptul de gaj general al creditorilor chirografari poate să nu prezinte utilitate practică în cazurile în care debitorul ajunge insolvabil. Aceste cazuri de insolvabilitate pot fi generate de contractarea de noi datorii, urmărirea începută de alţi creditori cu garanţii reale, încercarea de a ascunde o parte din bunuri, neglijenţa debitorului în exercitarea unor drepturi şi acţiuni.

Pentru a evita starea de insolvabilitate la scadenţă, a debitorului, legea acordă creditorilor mijloace juridice de natură a conserva patrimoniul acestuia. Aceste mijloace au scopul de a împiedica scoaterea de bunuri din patrimoniul debitorului.

60


● Categorii de mijloace de conservare. Mijloacele de conservare au în vedere:1. cererile de instituire a sechestrului asigurător, cererile de instituire a popririi asigurătorii, cererile de instituire a sechestrului judiciar;2. dreptul creditorilor de a interveni în procesele debitorului având ca obiect bunuri din patrimoniul său. Art. 679 Cod civil stabilește dreptul creditorilor personali ai unui coproprietar de a interveni în procesul de partaj intentat de coproprietari sau de un alt creditor.

§ 3. Mijloace reparatorii a patrimoniului debitorului

NoţiuneMijloacele reparatorii reprezintă acele acţiuni pe care

creditorul le poate exercita pentru a se apăra de actele frauduloase sau simulate încheiate de debitor în fraudarea interesului său.

Aceste mijloace sunt: acţiunea pauliană sau revocatorie acţiunea oblică sau subrogatorie; acţiunea în simulaţie, prin care creditorul

solicită înlăturarea unui act aparent, încheiat de debitor, ce-i este defavorabil, act a cărui existenţă este contrazisă în contraînscris.23

23 Acţiunea în declararea simulaţiei a fost analizată la instituţia simulaţiei; şi pentru aceste considerente nu vom reveni asupra ei.

61

OBLIGAŢII CIVILE

Capitolul IIIGARANŢII SPECIALE

Garanţiile personale. Fideiusiunea

Consideraţii generale● Noţiune. Fidejusiunea este un contract prin care o

persoană numită fideiusor, se obligă faţă de cealaltă parte, care are într-un raport obligațional calitatea de creditor, să execute, cu titlu gratuit sau în schimbul unei remunerații, obligația debitorului dacă acesta din urmă nu o execută.i persoane să execute obligaţia debitorului, dacă acesta nu ar îndeplini-o.

Pentru a exista fideiusiune este necesar ca fidejusorul să se oblige personal faţă de creditor să execute obligaţia debitorului. Astfel, creditorul poate pretinde plata creanţei de la fidejusor, atunci când debitorul nu o face sau a devenit insolvabil. În consecinţă, creditorul îşi are garantată realizarea creanţei prin două gajuri generale: patrimoniul debitorului şi patrimoniul fideiusorului.

● Reglementare. Codul civil reglementează fideiusiunea în art. 2280-2320. În practică fidejusiunea îşi găseşte o largă aplicabilitate, deoarece creditorii sunt interesaţi în a urmări bunurile din două patrimonii (a debitorului şi a fideiusorului) pentru a-şi realiza creanţa.

● Categorii. Deşi Codul civil se referă la fideiusiunea stabilită prin lege sau de judecător, în realitate fideiusiunea este numai contractuală. Într-adevăr, legea sau instanţa de judecată impune aducerea unui fideiusor, dar fideiusiunea nu ia naştere decât prin contractul încheiat între fideiusor şi creditor prin care primul îşi asumă obligaţia de garanţie.În literatura de specialitate se consideră că fidejusiunea este de 3 feluri:

62


- fidejusiune convenţională, când părţile raportului juridic obligaţional convin ca debitorul să aducă angajamentul unui fidejusor care să garanteze executarea obligaţiei;

- fidejusiune legală, când printr-o dispoziţie a legii debitorul este obligat să aducă un fidejusor pentru garantarea obligaţiilor ce-i revin;

- fidejusiune judecătorească, când într-o cauză litigioasă, instanţa judecătorească dispune aducerea unui fidejusor care să garanteze obligaţia unei persoane.

Distincția între cele trei forme ale fideiusiunii este importantă datorită consecințelor juridice practice ale fiecăreia dintre ele.

Astfel, conform art. 2285 alin. (1) și (2) Cod civil, dacă fideiusorul este obligat să aducă un fideiusor, va trebui să prezinte în acest sens o persoană capabilă de a se obliga, care are în România bunuri suficiente pentru satisfacerea creanței și care domiciliază în România. Dacă aceste condiții nu sunt îndeplinite, debitorul va trebui să prezinte o altă persoană ca fideiusor. Aceste dispoziții legale se aplică fideiusiunii legale și fideiusiunii judecătorești, deoacere în cadrul acestor forme ale fideiusiunii debitorul este obligat să aducă un fideiusor.

Față de reglementarea articolului mai-sus amintit, apreciem că doar în cazul fideiusiunii legale și a celei judecătorești fideiusorul trebuie să fie solvabil. În cazul în care se ivește un conflict referitor la caracterul suficient al bunurilor fideiusorului, art. 2287 Cod civil prevede faptul că în caz de litigiu pe acest aspect, va hotără instanța de judecată pe cale de ordonanță președințială.

Art. 2294 alin. (2) Cod civil prevede faptul că fideiusorul judiciar nu va putea cere urmărirea bunurilor debitorului principal sau ale altui fideiusor, adică nu va putea invoca beneficiul de discuțiune, indiferent dacă

63

OBLIGAŢII CIVILE

persoana garantată este debitorul principal. Conform art. 2316 alin. (2) Cod civil, rezilierea unilaterală a fideiusiunii date în vederea acoperirii obligațiilor viitoare sau nedeterminate nu poate fi cerută de fideiusorul judiciar.

Garanțiile autonome

Scrisoarea de garanție Noțiune. Potrivit art. 2321 Cod civil,

scrisoarea de garanție reprezintă ”angajamentul irevocabil și necondiționat prin care o persoană, denumită emitent, se obligă, la solicitarea unei persoane denumite ordonator, în considerarea unui raport obligațional preexistent, dar independent de acesta, să plătească o sumă de bani unei terțe persoane, denumită beneficiar, în conformitate cu termenii angajamentului asumat”.

§2. Scrisoarea de confort Noțiune. Potrivit reglementării Codului civil,

scrisoarea de confort reprezintă acel ”angajament irevocabil și autonom prin care emitentul își asumă o obligație de a face sau de a nu face, în scopul susținerii unei alte persoane, denumită debitor, în vederea executării obligațiilor acesteia față de un creditor al său (art. 2322 Cod civil)”.

Asemeni scrisorii de garanție, și scrisoarea de confort reprezintă un instrument prin intermediul căruia o instituție specializată, de regulă o instituție bancară, sprijină, prin ausmarea unor obligații proprii, o altă persoană nu care se află în relații contractuale, în raporturile stabilite de clientul instituției cu un terț24.

24 A se vedea și Fl. A. Baias (coordonator), Noul Cod civil. Comentariu pe articole, ed. CH Bech, București, 2012, p. 2262

64


Privilegiile

Noțiune, reglementare, natură juridică. Privilegiile reprezintă acele cauze de preferință pe care legea le acordă anumitor creditori, în considerarea creanțelor acestora (art. 2333 alin. (1) Cod civil).

Privilegiile sunt reglementate în art. 2333-2342 Cod civil.

În ceea ce privește natura juridică a privilegiilor, acestea constituie, față de reglementarea legală, simple cauze de preferință acordate creditorilor în considerarea creanței lor, ceea ce înseamnă că acestea acordă creditorului privilegiat dreptul de a fi plătit prioritar din prețul obținut din vânzarea bunului. Creditorii privilegiați nu au prerogativa urmăririi bunului debitorului.

Clasificarea privilegiilor. Potrivit dispozițiilor Codului civil actual, privilegii sunt de două feluri:

- privilegii generale, stabilite asupra tuturor bunurilor mobile și imobile ale debitorului în condițiile Codului de procedură civilă (art. 2338 Cod civil). Noul Cod de procedură civilă stabilește așadar ordinea de preferință în materia privilegiilor generale;

- privilegii speciale, stabilite asupra anumitor bunuri mobile ale debitorului. Codul civil stabilește în art. 2339 creanțele privilegiate, fără a mai conține norme de trimitere la Codul de procedură civilă. Astfel, potrivit articolului mai sus menționat, creanțele privilegiate asupra anumitor bunuri sunt următoarele:

a) creanța vânzătorului neplătit pentru prețul bunului mobil vândut unei persoane fizice este privilegiată cu privire la bunul vândut, cu excepția cazului în care cumpărătorul

65

OBLIGAŢII CIVILE

dobândește bunul pentru serviciul sau exploatarea unei întreprinderi;

b) creanța celui care exercită un drept de retenție este privilegiată cu privire la bunul asupra căruia se exercită dreptul de retenție, atât timp cât acest drept subzistă;

Art. 2339 alin. (2) Cod civil prevede că în caz de concurs între creanțele privilegiate, privilegiile se vor exercita în ordinea prevăzută de Cod, respectiv privilegiul vânzătorului va avea prioritate față de privilegiul creditorului care exercită un drept de retenție asupra bunului.

Garanţiile reale

§ 1. Ipoteca1. Consideraţii generale● Noţiune. Ipoteca este potrivit art. 2343 Cod civil

acel drept real asupra bunurilor mobile și imobile afectate executării unei obligații. Ipoteca se constituie fără deposedarea celui care o constituie de bunul grevat. Ipoteca oferă titularului prerogativa urmăririi și prerogativa preferinței.

Ipoteca este reglementată de art. 2343-2479 Cod civil.

● Caracterele juridice ale ipotecii. Ipoteca se caracterizează prin următoarele:

- ipoteca este un drept real, conferind titularului un drept de urmărire și un drept de preferință în privința bunului ipotecat;

- este un drept accesoriu, deoarece însoţeşte şi garantează un drept principal, respectiv dreptul de creanţă al creditorului ipotecar. În consecinţă, dreptul cu ipotecă urmează soarta dreptului principal conform principiului accesorium sequitur principale;

66


- este indivizibilă (art. 2344 Cod civil), în sensul că există asupra întregului bun, chiar dacă a fost plătită doar o parte din datorie.

Bunurile care pot fi ipotecate. Spre deosebire de reglementarea anterioară potrivit cu care puteau fi ipotecate doar bunurile imobile, Codul civil actual stabilește în art. 2350 că: ”Ipoteca poate avea ca obiect bunuri mobile sau imobile, corporale sau incorporale. Ea poate greva bunuri determinate ori determinabile sau universalități de bunuri”.

Așadar, având în vedere noua reglementare în materie, pot fi ipotecate:

- bunurile mobile;- bunurile imobile;- bunurile determinate sau determinabile;- universalitățile de bunuri.

Art. 2351 Cod civil stabilește că bunurile inalienabile sau insesizabile nu pot fi ipotecate, cu excepția cazului în care bunul este afectat de o inalienabilitate sau insesizabilitate convențională, caz în care ipotecarea acestor bunuri va fi valabilă ca ipotecă asupra unui bun viitor.

Întinderea ipotecii. Ca regulă, ipoteca grevează bunul asupra căruia a fost constituită. Există însă situații în care se extinde și asupra altor bunuri în afara celor asupra cărora a fost constituită. Există și cazuri în care ipoteca se strămută altui bun decât acela asupra căruia a fost constituită.

§ 2. Gajul 1. Consideraţii generale● Noţiune. Gajul reprezintă acea garanței reală

mobiliară constituită prin deposedarea debitorului de bunul grevat, care conferă titularului său un drept de preferință și un drept de urmărire

67

OBLIGAŢII CIVILE

● Natura juridică. Gajul poate garanta orice obligaţie valabilă. Pot fi date în gaj bunuri mobile corporale, bunuri imo-bile incorporare, de exemplu: creanţe, acţiuni ale debitorului.

În consecinţă, gajul este o garanţie reală. Dacă debitorul nu-şi îndeplineşte obligaţia, garanţia reală îi dă creditorului garantat dreptul de a reţine bunul afectat garanţiei şi de a-l vinde pentru a-şi obţine plata obligaţiei garantate.

● Reglementare. Contractul de gaj este reglementat de art. 2480-2494 Cod civil

● Caractere juridice. Gajul se caracterizează prin următoarele:

- gajul reprezintă o garanție reală, conferind titularului său un drept de urmărire și un drept de preferință;

- gajul reprezintă o garanție mobiliară, deoarece poate fi constituit numai asupra bunurilor mobile corporale sau asupra titlurilor negociabile emise în formă materială, așa cum arată și art. 2480 Cod civil;

- garanție convențională, izvorul gajului fiind numai convenția părților;

este o garanție accesorie, deoarece presupune existenţa unei obligaţii principale valabile.

§ 3. Dreptul de retenţie1. Consideraţii generale● Noţiune. Dreptul de retenţie este acel drept real

care conferă deţinătorului unui bun mobil sau imobil al altuia, posibilitatea de a refuza restituirea lui, până când creditorul titular al lucrului îi va plăti sumele pe care le-a cheltuit cu conservarea, întreţinerea ori îmbunătăţirea acelui bun.

Dreptul de retenție este reglementat în art. 2495-2499 Cod civil.

68

_drept civil t.g.o. 1

Documents