FACULTATEA DE DREPT

DREPT CIVIL

PARTEA GENERALĂ

C U P R I N S

CAPITOLUL I – CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND DREPTUL CIVIL

1. Sistemul dreptului civil1.1. Accepţiunile noţiunii de drept1.2. Definiţia dreptului civil1.3. Principiile dreptului civil1.4.Delimitarea dreptului civil de alte ramuri de drept2. Teoria legii civile2.1. Izvoarele dreptului civil2.2. Aplicarea legii civile3. Interpretarea legii civile

CAPITOLUL II – RAPORTUL JURIDIC CIVIL

1. Noţiune2. Caractere3. Structura3.1. Părţile raportului juridic civil3.3. Obiectul raportului juridic civil4. Izvoarele raportului juridic civil

CAPITOLUL III – ACTUL JURIDIC CIVIL

1. Noţiune şi clasificare1.1. Definiţia actului juridic civil1.2. Clasificări ale actelor juridice civile2. Condiţiile actului juridic civil2.1. Noţiune şi clasificare2.2. Capacitatea2.3 Consimţămîntul2.4.Obiectul2.5. Cauza2.6. Forma3. Modalităţile actului juridic civil3.1. Termenul3.2. Condiţia3.3. Sarcina4. Efectele actului juridic civil5. Nulitatea actului juridic civil5.1. Noţiune5.2. Funcţiile nulităţii5.3. Delimitarea nulităţii de alte cauze de ineficacitate a actului juridic5.4. Clasificarea nulităţilor5.5. Cauzele de nulitate5.6. Regimul juridic al nulităţii5.7. Efectele nulităţii

2

BIBLIOGRAFIE

Subiect (1) Sistemul dreptului civil.Noţiunea de drept. Definiţia dreptului.Principiile dreptului.

CAPITOLUL I – CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND DREPTUL CIVIL

1. Sistemul dreptului civil

1.1. Accepţiunile noţiunii de drept Din punct de vedere etimologic, cuvântul “drept” provine din latină, dar nu din cuvântul cu care romanii desemnau dreptul (jus) ci din latinescul directum, luat în sensul său figurat, şi anume: fără ocolişuri, potrivit regulii, corect, potrivit dreptăţii. Expresia "drept civil" poate fi luatã în trei sensuri si anume: 1.În primul său sens, noţiunea de drept desemnează totalitatea regulilor de conduită impuse de stat în scopul reglementări relaţiilor inter-umane. Acesta este sensul dreptului obiectiv, deoarece se defineşte prin raportare la obiectul său (regulile de conduită). Ansamblul normelor juridice în vigoare la un anumit moment dat, într-un stat, constituie dreptul pozitiv. 2.În al doilea sens, noţiunea de drept reprezintă prerogativa, facultatea, posibilitatea unei persoane de a avea o anumită conduită şi de a pretinde celorlalţi o anumită conduită. Într-un asemenea sens este folosit cuvântul drept în expresii ca: ”am dreptul la salariu” sau “am obţinut dreptul de proprietate”. Acesta este sensul de drept subiectiv, deoarece se defineşte prin raportare la persoana care exercită prerogativa respectivă. 3.În sfârşit, într-un al treilea sens, cuvântul drept desemnează ştiinţa socială care studiază statul şi regulile adoptate de el, instituţiile politice şi juridice, principiile generale de conducere şi reglementare a societăţii. Este sensul în care folosim această noţiune când ne referim la disciplina de studiu “drept civil”.

1.2. Definiţia dreptului civil

Dreptul civil este acea ramură de drept privat care reglementează raporturile juridice patrimoniale şi nepatrimoniale dintre subiecte de drept - persoane fizice şi juridice - aflate pe poziţii de egalitate juridică. Din definiţie rezultă: - Dreptul civil aparţine diviziunii dreptului privat, deoarece reglementează, în principiu, raporturi dintre particulari. Dreptul civil este baza comună din care s-au desprins, în timp, toate celelalte ramuri de drept privat. În acest cadru, el constituie drept comun pentru celelalte ramuri de drept privat. Aceasta înseamnă că ori de câte ori o anumită situaţie juridică nu este reglementată în nici un fel în ramura specială de drept, soluţia va fi aplicarea normelor de drept civil. - Obiectul de reglementare al dreptului civil îl constituie două categorii de raporturi juridice: ▪ raporturi juridice patrimoniale; ▪ raporturi juridice personal-nepatrimoniale. Raporturile patrimoniale sunt acele raporturi juridice care au un conţinut evaluabil în bani. Nu toate raporturile juridice patrimoniale sunt reglementate de normele dreptului civil. De exemplu, fac parte din raporturile patrimoniale 4 reglementate de dreptul civil raporturile care au în conţinutul lor dreptul deproprietate. Raporturile personal-nepatrimoniale sunt acele relaţii sociale reglementate de normele dreptului civil care au un conţinut ce nu este evaluabil în bani. De exemplu, raporturile referitoare la atributele de identificare ale persoanei fizice sau juridice.

3

- Raporturile se stabilesc între persoane fizice (oamenii priviţi individual) sau persoane juridice (subiecte colective de drept); - Subiectele raportului juridic civil se află pe poziţie de egalitate, neexistând vreun fel de subordonare între ele în ceea ce priveşte încheierea actelor juridice.

1.3. Principiile dreptului civil

În orice ramură de drept operează, pe de o parte, principiile întregului sistem de drept şi, pe de altă parte, principiile ramurei respective. Pe lângă aplicarea principiilor fundamentale ale dreptului român (cum sunt: principiul democraţiei, principiul egalităţii în faţa legii, principiul accesului liber la justiţie, principiulseparaţiei puterilor în stat etc.) se va face şi aplicarea unor principii proprii dreptului civil. La rândul lor, acestea pot fi clasificate: a) principiile fundamentale ale dreptului civil şi b) principiile instituţiilor dreptului civil Principiile generale ale dreptului civil sunt: a) Principiul proprietăţii, consacrat în Constituţie, în Codul civil şi în alte legi civile.Potrivit Constituţiei, proprietatea poate fi publică sau privată. Cea publică aparţine statului sau unităţilor administrativ-teritoriale. Titular al dreptului de proprietate privată poate fi o persoană fizică sau o persoană juridică. Constituţia prevede, în art. 41 alin. 2, că “proprietatea privată este ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular. În definiţia Codului civil (art. 480): "Proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura şi de a dispune de un lucru în mod exclusiv şi absolut, însă în limitele determinate de lege". Principiul egalităţii în faţa legii civile (principiul nediscriminării) este aplicaţia principiului fundamental de drept consacrat de art. 16 alin. 1 din Constituţie: "Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi discriminări”. Astfel, acest principiu, care presupune ocrotirea civile fără deosebire pe bază de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex sau orientare sexuală ori apartenenţă la o categorie defavorizată este consacrat în detaliu prin Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare Principiul îmbinării intereselor individuale cu cele generale este consacrat de texte ale legii civile care prevăd că: „Drepturile civile ale persoanelor fizice sunt recunoscute în scopul de a satisface interesele personale materiale şi culturale în acord cu interesul obştesc, potrivit legii şi regulilor de convieţuire” (Decretul nr. 31/1954) Principiul ocrotirii şi garantării drepturilor civile este consacrat legislativ atât prin prevederile constituţionale (art. 21, art. 24) şi ale Decretului nr. 31/1954, cât şi de norme juridice internaţionale. Într-adevăr, potrivit art. 26 din Pactul internaţional 5 privind drepturile civile şi politice ale omului: „Toate persoanele sunt egale în faţa legii şi au, fără discriminare, dreptul la ocrotire egală din partea legii. În această privinţă, legea trebuie să interzică orice discriminare şi să garanteze tuturor persoanelor o ocrotire egală şi eficace contra oricărei discriminări, în special de rasă, sex, limbă, religie, opinie politică sau orice altă opinie, origine naţională sau socială, avere, naştere sau întemeiată pe orice altă împrejurare.” b)Principiile instituţiilor dreptului civil - evocăm numai câteva:- principiul consensualismului, care priveşte forma actului juridic civil;- principiul forţei obligatorii (pacta sunt servanta);- principiul irevocabilităţii;- principiul relativităţii (res inter alios acta, alüs neque nocere, neque prodesse potest) care priveste efectele actului juridic civil;- principiul ocrotirii bunei credinţe întâlnit în materii de drept civil drepturi reale, răspundere civilă.

4

Subiect (2) Delimitarea dreptului civil de alte ramuri de drept.

1.4. Delimitarea dreptului civil de alte ramuri de drept

1) Criterii de delimitare Delimitarea dreptului civil faţă de alte ramuri de drept vizeazã mai multe criterii. Acestea, în general, sunt: obiectul de reglementare, metoda de reglementare, calitatea subiectelor, caracterul normelor, specificul sancţiunilor si principiile dreptului civil. 1. Obiectul de reglementare al dreptului civil este format din douã mari categorii: raporturi patrimoniale si raporturi nepatrimoniale; nu însã toate aceste raporturi fac parte din obiectul dreptului civil. 2. Metoda de reglementare . Specificã dreptului civil este metoda egalitãţii juridice a pãrţilor dintr-un raport juridic civil. Alt criteriu care ajutã la delimitarea ramurilor de drept este acela al 3. Caracterului normelor :- norme dispozitive si - norme imperative. Pentru dreptul civil sunt specifice normele dispozitive (permisive, supletive sau interpretative). a)Normele dispozitive ( interpretative sau declarative ) înlesnesc libertatea părţilor fie suplinindu-le voinţa neexprimată, fie întregindu-le voinţa, fie protejândule drepturile sau interesele în privinţa cărora are a decide însuşi titularul dreptului. Normele permisive nici nu impun şi nici nu interzic săvârşirea unei acţiuni, lăsând la aprecierea părţilor să aleagă conduita pe care voiesc a o urma din mai multe variante posibile indicate de lege (de exemplu, art. 1296 C.civ.). Normele supletive sunt acele reglementări legale care în anumite situaţii permit ca persoanele singure să-si aleagă conduită de urmat si numai în situaţia în care nu si-au ales singure această conduită, se vor aplica prevederile normei (art. 1305 C.civ). b)Normele imperative (categorice) sunt cele care, prohibitiv sau onerativ, stabilesc o conduită univocă şi strict determinată, de la care subiectul raportului de drept civil nu se poate abate decât asumându-şi riscul sancţiunii prevăzute de lege. Alt criteriu de delimitare a dreptului civil este caracterul sancţiunii. Pentru dreptul Civil sancţiunea specificã este restabilirea dreptului subiectiv civil încãlcat, care se face fie prin repararea prejudiciului cauzat, fie prin încetarea acţiunii de vãtãmare a dreptului personal nepatrimonial.

2. Delimitarea faţă de unele ramuri de drept

a) Delimitarea dreptului civil de dreptul constituţional Dreptul constituţional cuprinde normele juridice care reglementează organizarea şi competenţele autorităţilor statului, sistemul electoral, drepturile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor. Orice ramură de drept îşi găseşte fundamentul juridic în normele din Constituţie. Principiile fundamentale ale dreptuluicivil sunt consacrate în primul rând în textul constituţional, iar drepturile subiective civile sunt garantate prin Constituţie. Raporturile juridice guvernate de dreptul constituţional – raporturi preponderent nepatrimoniale – presupun o calitate specială a participanţilor: aceea de cetăţean, pe de o parte, şi de organ de stat, pe de altă parte. Dimpotrivă, raporturile juridice de drept civil nu presupun nici o altă calitate a

5

participanţilor decât aceea de subiect de drept. Poziţia părţilor în dreptul civil este una de egalitate juridică, pe când în dreptul constituţional de subordonare. Normele dreptului civil sunt predominant dispozitive, iar cele ale dreptului constituţional imperative. Sancţiunile dreptului constituţional nu presupun vreun proces, ci parcurgerea unei proceduri specifice (ex. suspendarea din funcţie-art. 95 din Constituţie); în cazul încălcării drepturilor subiective civile se recurge la introducerea unei acţiuni în instanţă pentru restabilirea dreptului.

b) Delimitarea dreptului civil de dreptul administrativ Dreptul administrativ cuprinde normele juridice care reglementează organizarea şi desfăşurarea activităţii organelor administraţiei de stat şi a serviciilor publice. Deosebirile sunt similare celor semnalate în comparaţia realizată cu dreptul constituţional. Delimitarea prezintă importanţă îndeosebi atunci când încheierea unui act juridic civil este precedată de emiterea unui act administrativ individual (ex: o autorizaţie). Drept sancţiune specifică dreptului administrativ amintim amenda contravenţională. c) Delimitarea dreptului civil de dreptul financiar şi fiscal Dreptul fiscal cuprinde normele juridice care reglementează relaţiile referitoare la întocmirea, aprobarea şi executarea bugetului de stat, dezvoltarea economico-socială şi acoperirea unor nevoi publice.Relaţia dreptului civil cu dreptul financiar se întemeiază pe faptul că ambele reglementează relaţii patrimoniale, având ca obiect drepturi şi obligaţii exprimate în bani. Dar dreptul financiar, ca ramură de drept public, reglementează raporturi în care cel puţin una dintre părţi este un organism al statului. De asemenea, în timp ce dreptul civil reglementează relaţiile băneşti dintre persoanele fizice şi juridice, dreptulfinanciar şi fiscal reglementează relaţiile băneşti de constituire, repartizare şi utilizare a fondurilor băneşti ale statului. Sancţinile dreptului financiar sunt specifice, cum ar fi majorări pentru întârziere la plata impozitelor. d) Delimitarea dreptului civil de dreptul procesual civil Dreptul procesual civil cuprinde normele juridice care reglementează activitatea de judecare a cauzelor civile şi de executare a hotărârilor pronunţate în aceste cauze. Dreptul procesual civil ca ramură distinctă a dreptului garantează eficacitatea dispoziţiilor de drept civil care consacră drepturi subiective pentru persoanele fizice ori juridice. Legătura dintre dreptul civil şi dreptul procesual civil este cea de la conţinut la formă, acesta din urmă fiind compus dintr-un ansamblu de norme juridice care reglementează modul de judecată a cauzelor civile şi modul de executare silită a hotărârilor judecătoreşti pronunţate în aceste cauze. Specifice dreptului procesual civil sunt: subordonarea părţilor, preponderenţa normelor imperative; existenţa unor calităţi speciale ale părţilor, dobândită după promovarea acţiunii civile. Sancţiunile sunt de asemenea specifice- ex: decăderea dintr-un drept procesual .

e) Delimitarea dreptului civil de dreptul comercial Dreptul comercial cuprinde normele ce reglementează raporturile juridice ce izvorăsc din actele şi faptele considerate de lege ca fiind fapte de comerţ, precum şi raporturile juridice la care participă persoanele ce au calitatea de comerciant. Dreptul comercial este un drept special faţă de dreptul civil; el priveşte numai raporturile patrimoniale care au ca izvor fapte de comerţ şi raporturi juridice la care participă persoanele cu calitatea de comercianţi, spre deosebire de dreptul civil, care are în vedere celelalte raporturi patrimoniale şi toate raporturile personal nepatrimoniale. Sunt asemănătoare: poziţia de egalitate a părţilor, caracterul dispozitiv al normelor aplicabile. Sancţiunile dreptului comercial sunt mai severe şi au un regim juridic deosebit faţă de cele le dreptului civil.

f) Delimitarea dreptului civil de dreptul muncii

6

Dreptul muncii cuprinde normele ce reglementează raporturile sociale de muncă născute din contractul individual de muncă. Asemenea raporturi juridice privesc: felul muncii, locul muncii, salarizarea, celelalte drepturi şi obligaţii ale salariaţilor şi angajatorilor etc. Dreptul muncii cuprinde, în subsidiar, şi o serie denorme de ordine publică (cum ar fi, de exemplu, normele de protecţia muncii sau normele privind examenul medical obligatoriu al salariaţilor). Şi pentru dreptul muncii, după cum am văzut, dreptul civil constituie drept comun. Numeroase instituţii sunt deopotrivă aplicabile contractului de muncă şi contractelor civile. Dar în contractul civil, egalitatea juridică a părţilor subzistă pe tot parcursul derulării contractului, în timp ce în contractul de muncă ea există doar în momentul încheierii acestuia. Ulterior, pe parcursul executării contractului, salariatul se subordonează celui care l-a încadrat în muncă.Corelaţia dintre dreptul civil şi dreptul muncii se manifestă şi prin aceea că raporturile de muncă se pot întemeia nu numai pe contracte de muncă, dar şi pe contracte civile de prestări de servicii (care se încheie în temeiul unei legi speciale, nr. 130/1999). Sancţiunile din dreptul muncii intervin ca rezultat al răspunderii materiale şi a celei disciplinare.

g) Delimitarea dreptului civil de dreptul familiei Dreptul familiei cuprinde normele care reglementează raporturile decurgând din căsătorie, rudenie, filiaţie, adopţie, precum şi normele privind ocrotirea minorilor sau a persoanelor puse sub interdictie. Şi dreptul familiei cuprinde o serie de norme de ordine publică, de protecţie a interesului general (în special normele de ocrotire a unor categorii de persoane). Chiar şi după integrarea normelor de drept al familiei înCodul civil, ramura dreptului familiei îşi va păstra autonomia, în raport cu dreptul civil. Dreptul familiei reglementează raporturile care izvorăsc din căsătorie, rudenie, adopţie şi cele asimilate acestora. Distincţia faţă de dreptul civil se întemeiază pe specificitatea relaţiilor sociale – în general nepatrimoniale – reglementate în dreptul familiei. În plus, dreptul familiei cunoaşte sancţiuni specificeşi cuprinde preponderent norme imperative.

h) Delimitarea dreptului civil de dreptul internaţional privat Dreptul internaţional privat reglementează raporturile de drept privat cu element de extraneitate, indicând autoritatea competentă şi legea aplicabilă. Fiecare stat are propriul sistem de drept internaţional privat. Deosebirea esenţială dintre cele două ramuri de drept constă în faptul că dreptul internaţional privat reglementează raporturi juridice care conţin un element de extraneitate, ceea ce atrage incidenţa în cauză a cel puţin două sisteme de drept, urmând ca norma de drept internaţional privat să arate care va fi regimul aplicabil în cauză. Dreptului internaţional privat îi este specifică o numită metodă de reglementare: de indicare a legii aplicabile, prin intermediul normelor conflictuale, normelor materiale sau a celor de aplicare imediată. Neaplicarea legii indicate de norma respectivă nu atrage nici o sancţiune pentru judecătorul investit cu soluţionarea cauzei.

7

Subiect (3) Izvoarele dreptului civil.

3. Teoria legii civile

2.1. Izvoarele dreptului civil

Noţiunea de izvor de drept are două înţelesuri:● în sens material , ea desemnează condiţiile materiale de existenţă care generează normele juridice;● în sens formal, ea reprezintă forma de exteriorizare (de exprimare) a normelor juridice, cu alte cuvinte unde anume se găsesc normele juridice într-un sistem de drept dat. Prima noţiune priveşte actele normative, cea de a doua se referă la actele şi faptele juridice (individuale).În dreptul civil, normele îmbracă forma – generică – de acte normative, adică acte ce emană de la organele de stat investite cu prerogativa legiferării. Legea Principalul izvor de drept, în sistemul nostru este legea. Termenul “lege”, ca izvor de drept, are de asemenea două înţelesuri:

- în sens larg, ea desemnează orice act normativ adoptat de organismele competente ale statului (legi, decrete, ordonanţe, hotărâri etc.);

- în sens restrâns, ea priveşte numai o anumită categorie de acte normative, şi anume cele adoptate de Parlament. Potrivit art. 72 din Constituţie, “Parlamentul adoptă legi constituţionale, legi organice şi legi ordinare”.

Deci principalele forme juridice în care se exprimă izvoarele de drept civil sunt: legile – acte normative adoptate de Parlamentul României şi hotărârile Guvernului. Caracter de izvor al dreptului civil îl are şi actul normativ adoptat de ministru ori şeful unui alt organ al administraţiei de stat – indiferent de denumire:ordin, instrucţiune, regulament etc. (dacă are ca obiect de reglementare relaţii socialece intră în “obiectul dreptului civil”. În categoria izvoarelor de drept civil trebuie încadrate şi reglementările internaţionale – convenţii, pacte, acorduri, etc. – cu condiţia ca România să fie parte la ele (prin aderare sau ratificare) şi binenţeles să privească relaţii sociale ce intră în obiectul dreptului civil român. În doctrină se face deosebire între legea fundamentală, care este Constituţia şi legile celelalte numite ordinare. Deşi este principalul izvor de drept constituţional, Constituţia este şi izvor important pentru dreptul civil. Codul civil român are ca model Codul civil francez din 1804 (numit şi Codul Napoleon); a fost adoptat în 1864 şi a intrat în vigoare la 1 Decembrie 1865. Acesta reprezintă principalul izvor aldreptului civil. Codul civil a suferit unele abrogări (exprese sau implicate) sau modificări. Alte legi civile: Codul familiei (Legea nr.4/1954, cu modificările suferite), Legea nr.31/1990 privind societăţile comerciale, republicată ,Legea fondului funciar 18/1991 republicată. Exemple de decrete: D.31/1954 privitor la persoana fizică şi persoana juridică; D.32/1954 de punere în aplicare a Codului familiei şi Decretul nr.31/1954, D.167/1958 privitor la prescripţia extinctivă.

Alte izvoare de drept mai sunt considerate a fi: 1. Obiceiul (cutuma) reprezintă o regulă de conduită stabilită în practica vieţii sociale şi respectată un timp îndelungat, în virtutea deprinderii, ca o normă socotită obligatorie. Trebuie să se facă următoarea distincţie:

8

- obiceiurile la care trimit anumite texte din acte normative în mod expres, nu pot fi socotite ca izvoare de drept distincte de aceste acte normative, ele fac prin încorporare parte din dispoziţia normelor juridice respective: - art.970 alin.2 C.civil convenţiile “obligă nu numai la ceea ce este expres întrînsele, dar la toate urmările, ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligaţiei, după natura sa”. - art.980 C.civil, “Dispoziţiile îndoioase se interpretează după obiceiul locului unde s-a încheiat contractul”. - în privinţa gardului şi zidului comun, art.600 C.civil, precizează că înălţimea se hotăreşte după “regulamentele particulare”. - obiceiurile la care normele juridice cuprinse în acte normative nu fac trimitere, dar au valoare. Exemple de obiceiuri din a doua categorie – adică cele care au valoare de izvor de drept distinct şi pot fi folosite în interpretarea unor acte juridice se găsesc, îndeosebi în dreptul maritim şi se numesc “uzuri interpretative”. Acestea din urmă se manifestă în două moduri : - fie prin explixarea expresiilor şi termenilor din contract ; - fie prin completarea clauzelor contractului cu ceea ce în mod obişnuit se presupune că părţile au voit. 2. Morala (regulile de convieţuire socială) urmează soluţia de la obicei. Nu sunt izvor de drept distinct, dar în măsura în care legea face trimitere la ele, atunci sunt încorporate sau notificate de actul normativ respectiv. 3. In principiu nici jurisprudenţa nu reprezintă izvor al dreptului civil, deoarece organul de judecată nu are atribuţia de a edicta norme ci de a soluţiona cauza cu care a fost sesizat prin aplicarea normelor de drept. Hotărârile judecătoreşti produc efecte numai între părţile din proces, potrivit principiului relativităţii, pe când izvorul de drept reprezintă o normă generală, opozabilă tuturor. Trebuie însă avute în vedere două excepţii: - deciziile Curţii Constituţionale au caracter obligatoriu; - hotărârile pronunţate de Înalta Curte de Casţie şi Justiţie în soluţionarea recursurilor în interesul legii au caracter obligatoriu pentru instanţe. 4. Doctrina – este formată din lucrările scrise prin care se comentează sau interpretează normele juridice, sunt opinii formulate de specialişti de tehnicieni ai dreptului care contribuie la perfecţionarea normelor de drept. Ea este analizată totuşi în acest context, deoarece poate influenţa soluţiile judecătorilor sau, prin propunerile formulate, poate conduce la adoptarea de noi norme juridice sau abrogarea ori modificarea celor existente. 5. Principiile de drept – în general, iar cele de drept civil în special, nu pot fi considerate izvoare de drept, ele se aplică în calitatea lor de dispoziţii ale actelor normative.

9

Subiect (4) Aplicarea legii civile(acţiunea în timp , spaţiu şi asupra persoanelor, a normelor juridice)

2.2. Aplicarea legii civile

Norma juridică acţionează pe trei coordonate esenţiale: într-un anumit interval de timp, pe un teritoriu determinat şi asupra unor anumite categorii de persoane. 1) Acţiunea în timp a normelor juridiceO cerinţă dictată de realitatea socială este ca legile să se succeadă în timp, fiind înlocuite pe măsură ce se modifică datele şi cerinţele acesteia.

- Intrarea în vigoare marchează momentul din care legea devine aplicabilă. De regulă, acesta are loc în termen de 3 zile de la data de la care legea este publicată în Monitorul Oficial al României, putând fi cunoscută de către toate subiectele de drept cărora li se adresează., însă este posibil ca în textul unui act normativ să se prevadă o dată ulterioară la care legea urmează a intra în vigoare;

- Ieşirea din vigoare a unei legi este momentul din care aceasta încetează să se mai aplice. Ieşirea din vigoare a unei legi se realizează prin abrogarea acesteia, care poate fi expresă sau tacită.

Abrogarea expresă poate fi: directă şi indrectă. Abrogarea directă - este aceea care nominalizează legea sau capitolele sau articolele dintr-o lege care se abrogă. Abrogarea indirectă - prevede ieşirea din vigoare a legilor sau actelor normative, contrare legii noi, formulându-se “orice alte dispoziţii contrare se abrogă”. Abrogarea este implicită (tacită) când legea nouă conţine dispoziţii incompatibile cu legea veche, fără să prevadă care dispoziţii contrare se abrogă. Desuetudinea nu este mod de ieşire din vigore, ea intervine în acele situaţii în care datorită dispariţiei raţiunilor pentru care actul normativ a fost adoptat, acesta nu mai este aplicat, fără a fi abrogat.O situţie specială priveşte legile temporare pentru care nu este necesară abrogarea, fiind suficientă scurgerea perioadei de timp pentru care au fost adoptate. Între momentul intrării şi momentul ieşirii din vigoare a legilor, acţiunea lor în timp este supusă următoarelor principii care se completează reciproc: 1) principiul neretroactivităţii legii civile noi; 2) principiul aplicării imediate a legii civile noi.

1) Principiul neretroactivităţii legii civile noi este regula juridică potrivit căreia o lege civilă se aplică numai situaţiilor ce se ivesc după adoptarea ei, iar nu şi situaţiilor anterioare.Constituţia dispune în art.15 (2) că “Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale mai favorabile”.Acest principiu, este consacrat şi în Codul civil în art.1. “Legea dispune numai pentru viitor; ea n-are putere retroactivă”. Totuşi -legea penală mai favorabilă, retroactivează.Dacă de la săvârşirea infracţiunii până la judecarea definitivă a faptei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea cea mai favorabilă. Un alt aspect al retroactivităţii îl reprezintă legile interpretative. Legea interpretativă se integrează în actul normativ interpretat care este anterior.Legile interpretative au caracter retroactiv, deoarece se aplică din momentul intrării în vigoare a legii pe care o interpretează. 2). Principiul aplicării imediate a legii civile noi - adică, de îndată ce a fost adoptată, legea nouă se aplică tuturor situaţiilor ivite după intrarea ei în vigoare, excluzându-se astfel aplicarea legii vechi.Acest principiu nu este consacrat expres, el este o consecinţă firească a principiului neretroactivităţii.

10

Excepţiile de la aceste principii sunt: 1. retroactivitatea legii civile noi, adică legea civilă nouă se aplică şi pentru situaţii anterioare adoptării ei.Această excepţie se aplică dacă este consacrată expres în legea nouă, deoarece excepţiile nu se prezumă, ele fiind de strictă interpretare şi aplicare.În prezent este inadmisibilă această excepţie, datorită textului imperativ al art.15 (2) din Constituţie. 2. ultraactivitatea legii civile vechi, adică legea veche îşi mai produce efectele un timp oarecare, deci a intrat în vigoare o lege nouă, binenţeles la situaţii determinate, precizate de legea nouă. Aceasta trebuie prevăzută expres în legea nouă, fiind o excepţie.

2) Acţiunea în spaţiu a normelor juridice Aplicarea legii în spaţiu este denumită- principiul teritorialităţii.Există două aspecte ale problemei: - unul intern, vizează situaţia raporturilor civile stabilite între subiecte de drept civil de cetăţenie ori naţionalitate română, pe teritoriul României. - unul internaţional, care are în vedere ipoteza raporturilor civile cu un element de extraneitate - cetăţenie, naţionalitate, locul încheierii şi executării contractului etc. Aspectul intern ţine seama de regula: actele normative civile care emană de la organele centrale de stat se aplică pe întregul teritoriu al ţării, iar cele ce emană de la un organ de stat local se aplică doar pe teritoriul respectivei unităţii aministrativteritoriale (judeţ). Aspectul internaţional se rezolvă de către “normele conflictuale” ale dreptului internaţional privat, care presupun aşa zisul “conflict de legi” în spaţiu. Normele conflictuale sunt conţinute în prezent în Legea 105/1992.

3) Aplicarea legii civile asupra persoanelor Legile civile pot fi împărţite în trei categorii, din punct de vedere al sferei subiectelor la care se aplică: - legi civile cu vocaţie generală de aplicare: adică se aplică atât persoanei fizice cât şi persoanei juridice ,în egală măsură exemplu Codul civil, D.31/1954 privitor la persoana fizică şi persoana juridică şi D.167/1958 - prescripţia extinctivă. - legile civile cu vocaţia aplicării numai la anumite persoane fizice sau juridice.

11

Subiect (5) Interpretarea legii civile.

3. Interpretarea legii civile 1) Definiţie – Prin interpretarea legii civile înţelegem operaţiunea logicoraţională de lămurire, explicare a conţinutului şi sensului normelor de drept civil, în scopul justei lor aplicări prin corecta încadrare a diferitelor situaţii din viaţa practică. Această definiţie conţine trei elemente: - interpretarea legii este o etapă a procesului de aplicare a legii civile ; - conţinutul interpretării este lămurirea sau explicarea sensului ; - scopul interpretării - este corecta încadrare a diferitelor situaţii din circuitul civil, ceea ce asigură justa aplicare a legii civile.

2) Clasificarea interpretării civile 1. În funcţie de forţa sa (obligatorie sau neobligatorie) se distinge: - interpretarea oficială (obligatorie) - interpretarea neoficială (neobligatorie) 2. În funcţie de rezultatul interpretării deosebim: - interpretarea literală (declarativă) - interpretarea extensivă - interpretarea restrictivă 3. După metoda de interpretare folosită: - interpretarea gramaticală - interpretarea sistematică - interpretarea istorico teleologică - interpretarea logică 1.Interpretarea oficială şi neoficială Interpretarea oficială – este realizată, în exercitarea atribuţiilor ce-i revin potrivit legii de către un organ de stat ce aparţine puterii legislative, executive sau judecătoreşti. Dacă interpretarea provine chiar de la organul de stat care a editat actul normativ - interpretarea oficială se numeşte autentică şi se caracterizează în norme interpretative. Interpretarea oficială este şi cea realizată de organele puterii judecătoreşti – numită şi interpretare juridică; care este obligatorie numai la speţă. Este neoficială interpretarea care se dă legii civile în doctrină (literatura de specialitate) ori de un avocat în pledoariile sale. Această interpretare nu are putere juridică obligatorie. 2. Interpretarea literală, extensivă, restrictivă Interpretarea literală este determinată de faptul că între formularea textului legal interpretat şi cazurile din practică ce se încadrează în ipoteza sa existăconcordanţă. Această interpretare este impusă de texte clare, ori de dispoziţii ce conţin enumerări limitative.Interpretarea extensivă – este necesară atunci când între formularea textului legal intepretat şi cazurile din practică la care se aplică acest text nu există concordanţă, în acest caz textul trebuie extins şi asupra unor cazuri care nu se încadrează în litera textului; deci când un text legal este formulat prea restrictiv faţă de intenţia reală a legiuitorului. Spre exemplu, norma juridică ce reglementează problema comorienţilor se referă la aceştia ca la persoane care au murit în aceleaşi împrejurări, dacă nu se poate preciza care dintre ele a murit mai întâi. Prin extensie, textul este considerat aplicabil şi în ipoteza persoanelor care au murit în împrejurări diferite, dacă nu se poate stabili care este ordinea în care au murit. O asemenea interpretare este interzisă atunci când norma juridică cuprinde enumerări limitative sau prevederi

12

cu caracter de excepţie, deoarece în cazul acestora extinderea dispoziţiei ar contraveni în mod evident intenţiei legiuitorului. Astfel, nu poate fi interpretat extensiv art. 829 din Codul civil, care prevede că donaţia se poate revoca pentru neîndeplinirea condiţiilor în care s-a făcut, pentru ingratitudine şi pentru naştere de copii în urma donaţiunii. Cum acest text de lege cuprinde o enumerare limitativă, rezultă că donaţia nu poate fi revocată pentru nici un alt motiv. Donatorul nu poate revoca donaţia pentru că, de exemplu, sa răzgândit şidoreşte să dăruiască bunul altcuiva; Interpretarea restrictivă – este impusă de faptul că între formularea unui text legal şi cazurile de aplicare în practică, există neconcordanţă, în acest caz formularea textului legal este prea largă faţă de situaţiile care se pot încadra în text (exemplu art.1 din L.31/1990: “Societăţile comerciale cu sediul în România sunt persoane juridice române”; în sensul că priveşte doar societăţile comerciale înfiinţate potrivit acestei legi. 3. Interpreatera gramaticală, sistematică şi istorico-teologică: Interpretarea gramaticală – presupune lămurirea înţelesului unei dispoziţii legale civile pe baza regulilor gramaticii, ţinându-se seama de sintasca şi morfologia propoziţiei ori frazei, ca şi de semnele de punctuaţie. O asemenea metodă este de folos, spre exemplu, în determinarea caracterului limitativ sau exemplificativ al unei enumerări, în determinarea caracterului cumulativ sau alternativ al unor sancţiuni etc. Interpretarea sistematică – presupune lămurirea înţelesului unei dispoziţii legale ţinându-se seama de legăturile sale cu alte dispoziţii din acelaşi act normativ ori din alt act normativ. Această interpretare este întâlnită frecvent în practică, – plecînd de la calificarea unei dispoziţii ca normă generală ori normă specială, prin respectarea următoarelor două reguli: - norma generală nu derogă de la norma specială - norma specială derogă de la norma generală. Intre aceste reguli, “norma generală” reprezintă regula, iar norma specială constituie excepţia. Interpretarea istorico- teleologică presupune stabilirea sensului unei dispoziţii legale, ţinându-se seama de finalitatea urmărită de legiuitor la adoptarea actului normativ din care face partea acea dispoziţie, într-un context istoric dat. 4. Interpretarea logică a legii civile Această interpretare a normelor juridice a dobândit o aplicare frecventă în dreptul român, ceea ce a dus la formularea unor reguli şi argumente de interpretare logică, adesea exprimate în adagii. Reguli de interpretare logică 1. Excepţia este de strictă interpretare şi aplicare. In interpretarea sistematică a legii civile se "ţine seama de raportul dintre legea generală (regula) şi legea specială (excepţia). Sunt supuse aceste interpretări: - textele legale care conţin enumerări limitative; - textele legale care institue prezumţii legale; - textele care conţin o excepţie. 2. Unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă. Această regulă ţine seama de faptul că, unei formulări generale a textului legal trebuie să-i corespundă o aplicare a sa tot generală, fără a introduce distincţii pe care legea nu le conţine. 3. Legea civilă trebuie interpretată în sensul aplicării ei, iar nu în sensul neaplicării. Această regulă de interpretare este conţinută în art.978 Codul civil pentru interpretarea convenţiilor, dar, pentru identitate de raţiune ea este extinsă şi la interpretarea normei de drept civil. 4.Legea specială derogă de la legea generală . Ori de câte ori nu ne aflăm în aria de aplicabilitate a normei speciale sau de excepţie, urmează să se aplice norma generală, cu valoare de regulă. Argumente de interpretare logică - Argumentul per a contrario. Acest argument înseamnă că ori de câte ori un text de lege prevede un anumit lucru, se poate prezuma că el neagă contrariul. Spre exemplu, potrivit art. 5 din

13

Codul civil, “Nu se poate deroga prin convenţii sau dispoziţii particulare la legile care interesează ordinea publică şi bunele moravuri”. Prin interpretare logică se ajunge la concluzia că, per a contrario, se poate deroga de la legile care nu interesează ordinea publică, adică la normele juridice dispozitive. - Argumentul a fortiori. Pe baza acestui argument se ajunge la extinderea aplicării unei norme, edictată pentru o anumită situaţie, la un caz neregulamentar expres, deoarece raţiunile care au fost avute în vedere la adoptarea acelei norme se regăsesc, şi mai evident, în cazul dat.Spre exemplu, dacă prin efectul posesieiîndelungate se poate dobândi dreptul de proprietate asupra imobilelor, a fortiori se poate dobândi prin acest mod dreptul de servitute, care este un dezmembrământ al proprietăţii. - Argumentul de analogie. Acest argument are în vedere faptul că, unde există aceleaşi raţiuni trebuie aplicată aceeaşi soluţie. Acest argument este folosit îndeosebi, pentru rezolvarea “lacunelor legii” ceea ce se realizează prin aplicarea “prin analogie” a normelor de drept civil. - Argumentul reducerii la absurd. Pe baza acestui argument se are în vedere că numai o anumită soluţie este admisibilă raţional, soluţia contrară fiind o absurditate , care nu poate fi acceptata.

14

Subiect (6) Raportul juridic civil.Noţiune.Caractere.Structură.

RAPORTUL JURIDIC CIVIL

1. Definiţie

Raportul juridic civil este o relaţie socială patrimonială sau nepatrimonială reglementată de o normă juridică civilă.

2. Caractere Raportul juridic civil are un caracter social, în sensul că se stabileşte între oameni,

persoane fizice sau persoane juridice. Raportul juridic civil are un caracter voliţional, în sensul că relaţia socială devine raport

juridic civil prin edictarea normei juridice civile care o reglementează de către organul legiuitor, deci prin voinţa acestuia (voinţa de stat). Atunci când raportul juridic civil are ca izvor actul juridic civil, (actul juridic civil este manifestarea de voinţă făcută cu intenţia de a produce efecte juridice, de a naşte, modifica sau stinge un raport juridic) intervine şi voinţa uneia sau ambelor părţi între care se stabileşte raportul juridic (adică, dacă acestea îşi manifestă voinţa, raportul juridic ia naştere, se modifică sau se stinge); prin urmare, în acest caz, raportul juridic civil are un dublu caracter voliţional.

Raportul juridic civil se caracterizează prin aceea că părţile (subiectele) au o poziţie de egalitate juridică, în sensul că nici una dintre ele nu-şi poate impune voinţa faţă de cealaltă sau celelalte; fiecare parte (subiect) îşi manifestă voinţa (sau nu) în direcţia pe care i-o dictează propriul interes. Dacă nu se realizează acordul de voinţă al părţilor, raportul juridic civil nu ia fiinţă.

3. Structura raportului juridic civil Raportul juridic civil, sub aspect structural, este alcătuit din următoarele trei elemente, care

trebuie să existe cumulativ: subiectele (partile)(1), conţinutul (2) şi obiectul (3).Subiectele (părţile) raportului juridic civil sunt persoanele fizice şi persoanele juridice, ca

titulare de drepturi şi obligaţii civile (1).Conţinutul raportului juridic civil este format din drepturile şi obligaţiile subiectelor

(părţilor) (2).Obiectul raportului juridic civil constă în conduita subiectelor, adică în acţiunile sau

inacţiunile acestora (3).

15

Subiect (7)Părţile raportului juridic civil.Definiţie.Determinarea părţilor.

3.1 Partile raportului juridic civil

a) NoţiunePrin noţiunea de subiect al raportului juridic civil se înţelege calitatea de a fi titular de

drepturi şi obligaţii civile. Subiecte ale raportului juridic civil sunt persoanele fizice şi persoanele juridice.

Persoana fizică este omul, privit individual, ca titular de drepturi şi obligaţii civile.Persoana juridică reprezintă colectivul de oameni, care odată cu îndeplinirea condiţiilor cerute

de lege, este titular de drepturi şi obligaţii civile.

b) Determinarea partilor raportului juridic civil

De regulă, raportul juridic civil se stabileşte între două persoane (fizice sau juridice), dintre care:- una este titulară de drepturi civile şi poartă denumirea de subiect activ,

- iar cealaltă îşi asumă obligaţii civile şi poartă denumirea de subiect pasiv .

În cazul unui drept subiectiv civil absolut adică un drept real sau un drept nepatrimonial, -s ubiectul activ este determinat şi el este titularul dreptului subiectiv civil - s ubiectul pasiv , în cadrul unui asemenea raport, nu este individualizat, ci el este reprezentat de

toate celelalte subiecte de drept care au obligaţia negativă şi generală de a se abţine de la săvârşirea oricăror acte sau fapte care să aducă atingere dreptului subiectiv al cărui titular este subiectul activ.

(Dreptul subiectiv civil absolut este acela în temeiul căruia titularul său poate avea el însuşi o anumită conduită şi produce efecte faţă de toate persoanele fizice şi juridice)

(Dreptul real este acel drept în temeiul căruia, titularul îşi poate exercita prerogativele asupra unui lucru determinat, în mod direct, fără a fi necesară intervenţia unei alte persoane (de exemplu, titularul dreptului de proprietate, sau dezmembrămintelor dreptului de proprietate),)

De exemplu, într-un raport care are în conţinutul său dreptul de proprietate, subiectul activ, determinat, este titularul dreptului de proprietate, adică proprietarul, iar subiectul pasiv, nedeterminat, sunt toate celelalte subiecte de drept, care au obligaţia generală şi negativă de a se abţine să-l deranjeze pe proprietar în exercitarea prerogativelor sale, pe care i le conferă calitatea de proprietar, şi anume: posesia, folosinţa şi dispoziţia; în momentul în care o persoană fizică sau juridică încalcă dreptul de proprietate al subiectului activ, se individualizează subiectul pasiv, iar raportul dintre ele devine unul obligaţional: subiectul pasiv va fi obligat să repare prejudiciul cauzat subiectului activ, astfel încât subiectul pasiv va deveni debitorul reparării prejudiciului, iar subiectul activ, creditorul acestuia.

In cazul unui drept subiectiv civil relativ adică un drept de creanţă:- subiectul activ se numeşte creditor, - subiectul pasiv se numeşte debitor, iar raportul juridic se numeşte obligaţional . Creditorul are un drept de creanţă (sau o creanţă), iar debitorul are obligaţia corelativă (datoria)

de a da, a face sau a nu face ceva. (ceea ce pentru creditor este creanţă, pentru debitor este datorie).(Dreptul subiectiv civil relativ este acela în temeiul căruia titularul său – subiectul activ – poate

pretinde subiectului pasiv o anumită conduită, adică să dea, să facă sau să nu facă ceva; el produce

16

efecte numai între titularul său, ca subiect activ şi una sau mai multe persoane individualizate, ca subiect pasiv)

De exemplu, într-un contract de împrumut de folosinţă, creditorul este împrumutătorul, care are dreptul de a pretinde împrumutatului restituirea lucrului, şi debitor este împrumutatul, care are obligaţia corelativă de a restitui împrumutătorului lucrul.

În majoritatea raporturilor juridice civile, subiectele au o dublă calitate, atât de creditor, cât şi de debitor. Este cazul raporturilor care izvorăsc din contractele bilaterale, din care rezultă drepturi şi obligaţii reciproce pentru subiectele lor.

De exemplu, într-un contract de vânzare-cumpărare, vânzătorul este creditorul preţului şi debitorul predării lucrului, iar cumpărătorul este creditorul predării lucrului şi debitorul preţului.

17

Subiect(8)Pluralitatea subiectelor.

c) Pluralitatea subiectelor raportului juridic civil

Regula este că un raport juridic civil se stabileşte între două persoane, subiectul activ şi subiectul pasiv.

Este, însă, posibil ca raportul juridic civil să aibă o pluralitate de subiecte active, sau/şi pasive.In acest

caz deosebim:-pluralitate activă, adică sunt mai mulţi creditori, -pluralitate pasivă, adică sunt mai mulţi debitori – sau -pluralitate mixtă, adică sunt mai mulţi creditori şi mai mulţi debitori.

-In cadrul raporturilor juridice civile care au în conţinutul lor un drept real , -subiectul pasiv este intotdeauna plural-subiectul activ este lural in urmatoarele cazuriCând acest drept real este dreptul de proprietate, dacă sunt mai mulţi titulari ai dreptului de

proprietate, se naşte ceea ce se numeşte o proprietate comună. Proprietatea comună are trei forme: -coproprietatea, -indiviziunea şi -devălmăşia.

Coproprietatea presupune mai mulţi titulari ai dreptului de proprietate care îşi exercită prerogativele asupra unui bun sau mai multor bunuri determinate, fiecare având o cotă parte ideală şi abstractă din dreptul de proprietate (1/2, 1/3 etc.).

De exemplu, concubinii cumpără împreună un apartament.

Indiviziunea presupune mai mulţi titulari ai dreptului de proprietate care îşi exercită prerogativele asupra unei universalităţi de bunuri , fiecare având o cotă parte ideală şi abstractă din dreptul de proprietate.

De exemplu, moştenitorii sunt proprietari în indiviziune.

Devălmăşia presupune mai mulţi titulari ai dreptului de proprietate care îşi exercită prerogativele împreună asupra bunurilor, fără să fie determinată cota lor parte.

De exemplu, soţii sunt proprietari în devălmăşie asupra bunurilor comune dobândite în timpul

căsătoriei (art. 30, C. fam.).

-In cazul raporturilor juridice civile care au în conţinutul lor un drept personal, nepatrimonial ,

-subiectul pasiv este plural-subiectul activ este plural mai rar Pluralitatea de subiecte poate să apară numai în ceea ce priveşte subiectul activ, pentru că

subiectul pasiv este nedeterminat şi numai în cazul raporturilor care izvorăsc din creaţia intelectuală, sub forma coautoratului.

18

-În cadrul raporturilor obligaţionale (de creanţă)-subiectul activ poate fi plural (pluralitate activa)-subiectul pasiv poate fi plural(pluralitate pasiva)-atit subiectul activ cit si cel pasiv pot fi plurale (pluralitate mixta) Raporturile cu pluralitate de subiecte pot fi de trei feluri: -raporturi de obligaţii conjuncte( divizibilitate), -raporturi de obligaţii solidare (solidaritate)şi -raporturi de obligaţii indivizibile(indivizibilitate).

- Raporturile de obligaţii conjuncte ( divizibilitate) reprezintă regula :fiecare creditor poate pretinde doar partea sa din drept si fiecare debitor poate fi urmarit doar pentru partea lui de datorie .Dacă obligaţiile nu sunt solidare sau indivizibile, atunci se subînţelege că ele sunt conjuncte; divizibilitatea nu trebuie prevăzută în mod expres. De exemplu A a imprumutat o suma de bani de la B. Inainte de inapoierea sumei A moare iar singurii mostenitori sint cei doi fii ai acestuia. Datoria lui A fata de B se va imparti intre cei doi fii adica fiecare va mosteni ½ din datoria tatului.L afel daca la rindul sau îi împrumutase o suma de bani lui C cei doi fii vor mosteni ½ di aceasta creanta.

-Raporturile de obligaţii solidare(solidaritate) prin efectul conventiei - datoria poate fi pretinsă de către un creditor, în întregime, de la oricare dintre debitorii săi (solidaritate pasivă) sau - datoria poate fi prestată de către un debitor, în întregime, faţă de oricare dintre creditorii

săi (solidaritate activă). De exemplu, daca doua persoane au produs impreuna un prejudiciu , victima delictului civil va

actiona in judecata imotriva oricareia dintre ele solicitindu-le acoperirea intregului prejudiciu.Spunem ca autorii raspund solidar pentru producerea prejudiciului.

-Raporturile de obligaţii indivizibile (indivizibilitate), creanţa nu este divizibilă prin natura sa sau datorită voinţei părţilor. Asemănător obligaţiilor solidare, creditorul poate pretinde întreaga creanţă de la oricare dintre debitori (indivizibilitate pasivă) sau debitorul poate presta întreaga datorie faţă de unul dintre creditori (indivizibilitate activă).

De exemplu, A şi B încheie un contract de întreţinere cu persoana N, prin care se obligă în schimbul unui apartament s-o întreţină pe aceasta din urmă, adică să-i dea alimente, medicamente, ajutor în gospodărie, îngrijire în caz de boală şi s-o înmormânteze. Din natura obligaţiei asumate de debitorii întreţinerii reiese indivizibilitatea. Prin urmare, obligaţia se consideră îndeplinită când oricare dintre debitori o prestează, fie A, fie B.

19

Subiect(9)Schimbarea subiectelor.

d) S chimbarea subiectelor raportului juridic civil

Raporturile juridice civile se pot modifica, transforma prin schimbarea subiectelor lor. Dar nu toate raporturile juridice civile pot fi supuse unei asemenea transformări. Astfel:

-În cazul raporturilor care au în conţinutul lor un drept subiectiv civil real, cum ar fi drepturile patrimoniale

- se poate schimba numai subiectul activ- subiectul pasiv nu se poate schimba , este colectiv nedeterminat.

Subiectul activ, se schimbă prin modurile de transmitere (dobândire) a drepturilor reale şi anume: -succesiunea, -convenţia sau contractul -tradiţiunea, -accesiunea, -uzucapiunea şi -ocupaţiunea -hotărârea judecătorească, atunci când are efect constitutiv de drepturi (şi nu declarativ cum

este partajul). Prin succesiune se înţelege transmiterea patrimoniului unei persoane fizice decedate către

una sau mai multe persoane în fiinţă (persoana fizică, persoana juridică sau statul). Convenţia sau contractul este un acord de voinţă între două sau mai multe părţi, prin care

se constituie, se modifică sau se stinge un raport juridic. In contractele care au ca obiect transferul proprietăţii sau a unui alt drept real, proprietatea sau dreptul real se transmit prin efectul consimţământului părţilor;

de exemplu, printr-un contract de vânzare-cumpărare, proprietatea se transferă de la vânzător la cumpărător.

Tradiţiunea înseamnă predarea sau remiterea materială a lucrului – moment în care are loc şi transferul proprietăţii; se transmite dreptul de proprietate sau un alt drept real prin tradiţiune, şi, deci, se schimbă subiectele raporturilor juridice, în cazul darului manual şi în cazul titlurilor de valoare la purtător.

Accesiunea este un mod de dobândire a dreptului de proprietate (sau a unui alt drept real) prin încorporarea materială a unui lucru mai puţin important, accesoriu, într-un lucru mai important, principal, în temeiul căruia, dacă cele două lucruri au aparţinut unor proprietari diferiţi, proprietarul lucrului mai important va dobândi dreptul de proprietate şi asupra lucrului care este mai puţin important.

De exemplu, conform art. 492, C. civ. proprietarul terenului se presupune a fi şi proprietarul construcţiilor sau plantaţiilor de pe acel teren.

Uzucapiunea este acel mod de dobândire a proprietăţii sau a altor drepturi reale, prin posedarea neîntreruptă a unui imobil în termenul şi condiţiile prevăzute de lege. Proprietarul iniţial care a manifestat dezinteres faţă de obiectul dreptului de proprietate, a fost neglijent, este sancţionat, astfel încât el pierde dreptul de proprietate în favoarea posesorului.

20

Ocupaţiunea constă în luarea în posesie a unui bun, care nu aparţine nimănui, deci a unui bun fără stăpân; statul dobândeşte bunuri prin ocupaţiune.

Hotărârea judecătorească are efecte constitutive de drepturi, de exemplu, în cazul vânzării la licitaţie când ordonanţa de adjudecare constituie actul de proprietate al cumpărătorului.

-În cazul raporturilor care au în conţinutul lor un drept personal, nepatrimonial, -nu se pune problema schimbarii subiectelor , dreptul fiind inalienabil -subiectul activ este titularul dreptului personal nepatrimonial -subiectul pasiv este colectiv , nedeterminat

(cum ar fi, de exemplu, dreptul la reputaţie, dreptul la muncă), iar subiectul pasiv este nedeterminat.

-În cazul raporturilor care au în conţinutul lor un drept subiectiv civil relativ, -se pot schimba atât subiectul activ (creditorul), -cit şi subiectul pasiv (debitorul).

Subiectul activ (creditorul) poate fi schimbat în prin: -cesiunea de creanţă, -subrogaţia personală şi -novaţia prin schimbare de creditor.

Cesiunea de creanţă este o convenţie prin care un creditor transmite o creanţă a sa unei alte persoane un tert. Creditorul care transmite creanţa se numeşte cedent, persoana către care transmite creanţa se numeşte cesionar, iar debitorul creanţei transmise se numeşte debitor cedat. (Ca efect al cesiunii, noul creditor al debitorului cedat va fi cesionarul).

Subrogaţia personală este un mijloc de transmitere legală sau convenţională a dreptului de creanţă, către un terţ, care a achitat datoria debitorului. Deci drepturile creditorului vor trece asupra celui care plăteşte.

Novaţia este o convenţie prin care părţile unui raport juridic obligaţional sting o obligaţie existentă, înlocuind-o cu o nouă obligaţie. Novaţia prin schimbare de creditor are loc prin substituirea unui nou creditor celui vechi. Debitorul va fi eliberat faţă de creditorul iniţial şi, ca efect, al novaţiei, se va obliga faţă de noul creditor.

Subiectul pasiv (debitorul) poate fi schimbat prin : -novaţia prin schimbare de debitor, -delegaţia, -poprirea.

Novaţia prin schimbarea de debitor are loc atunci când un terţ se angajează faţă de creditor să plătească datoria, fără ca pentru aceasta, să se ceară concursul debitorului iniţial.

Delegaţia este o convenţie prin care un debitor aduce creditorului său, angajamentul unui al doilea debitor, alături de el sau în locul lui.

Poprirea este o formă de executare silită indirectă, prin care creditorul urmăreşte sumele pe care debitorul său le are de primit de la o terţă persoană. Creditorul care urmăreşte sumele se numeşte creditor popritor, debitorul urmărit se numeşte debitor poprit, iar terţul, care este debitorul debitorului poprit, se numeşte terţ poprit.

De exemplu, pensia de întreţinere pe care debitorul n-o plăteşte la timp se obţine prin

instituirea popririi pe veniturile din muncă ale acestuia. Astfel, terţul poprit devine debitor

direct al creditorului popritor, operând o schimbare a subiectului pasiv.

21

Subiect(10)Capacitatea civilă a subiectelor.

e) Capacitatea subiectelor raportului juridic civil

Pentru a participa la raportul juridic civil subiectele de drept civil trebuie să aibă capacitate civilă.

Capacitatea civilă este aptitudinea generală de a fi titular de drepturi şi obligaţii. Capacitatea civilă are în componenţa sa capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu.

Capacitatea de folosinţă este aptitudinea persoanei fizice şi a persoanei juridice de a avea drepturi şi obligaţii.

Capacitatea de exerciţiu este aptitudinea persoanei fizice şi a persoanei juridice de a-şi exercita drepturile şi de a-şi asuma obligaţiile, încheind acte juridice civile.

Capacitatea civilă – cu cele două elemente ale sale – prezintă particularităţi în cazul persoanei fizice şi a celei juridice.

Capacitatea civila a persoanelor fizice

-Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice este recunoscută tuturor persoanelor fizice, în mod egal. Capacitatea de folosinţă începe de la naşterea persoanei fizice; prin excepţie, se recunoaşte şi o capacitate de folosinţă anticipată, care începe de la concepţia copilului, cu condiţia ca acesta să se nască viu. Textul articolului 7, alineat 2 din Decretul nr. 31/1954 cere ca acel copil să fie viu, nu pune condiţia ca el să fie şi viabil.

Conform art. 6, alin. 1 din Decretul 31/1954 nimeni nu poate fi îngrădit în capacitatea de folosinţă decât în cazurile şi în condiţiile stabilite de lege. Conform alin. 2, nimeni nu poate renunţa, nici total, nici parţial la capacitatea de folosinţă.

Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice încetează la moartea acesteia, constatată fizic sau declarată prin hotărâre judecătorească.

-Capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice se dobândeşte la majorat (18 ani). Până la această vârstă se deosebesc următoarele situaţii:

- până la 14 ani, persoana fizică este lipsită total de capacitate de exerciţiu; încheierea actelor juridice se face în numele ei de către reprezentantul legal (adică de către părinţi sau tutore, ori curator după caz);

- de la 14 – 18 ani, persoana fizică are o capacitate de exerciţiu restrânsă; ea încheie acte juridice singură, cu încuviinţarea ocrotitorului legal (părinţi sau tutore, ori curator, după caz);

- minora de 16 ani sau chiar 15 ani, care se căsătoreşte dobândeşte capacitate de exerciţiu deplină .

Persoanele fizice debile sau alienate mintal, care sunt puse sub interdicţie judecătorească , sunt lipsite total de capacitate de exerciţiu. (Până l4 ani, de regulă, nu sunt puse sub interdicţie, ci se bucură de protecţia instituită pentru toate persoanele fizice lipsite de capacitate de exerciţiu. După această dată sunt puse sub interdicţie, astfel încât nu pot încheia acte juridice decât prin reprezentantul lor legal).

Capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice încetează odată cu încetarea capacităţii de folosinţă, adică la moartea acesteia.

Capacitatea persoanelor juridice

22

-Capacitatea de folosinţă a persoanei juridice se deosebeşte de capacitatea de folosinţă a persoanei fizice prin aceea că ea nu este recunoscută în mod egal, tuturor persoanelor juridice, ci este specială pentru fiecare categorie de persoane juridice. Aceasta înseamnă că, persoana juridică nu poate avea decât acele drepturi şi obligaţii, care corespund scopului ei, stabilit prin lege, prin actul de înfiinţare sau prin statut (art. 34, alin. 1 din Decretul 31/1954). Deci, fiecare persoană juridică poate avea numai acele drepturi şi obligaţii care se încadrează în specificul activităţii pe care o desfăşoară în vederea atingerii scopului pentru care a fost creată. Este ceea ce se numeşte specialitatea capacităţii de folosinţă a persoanei juridice.

Conform art. 43 din Decretul 31/1954, capacitatea de folosinţă a persoanei juridice se dobândeşte la data înregistrării sau la o altă dată şi anume, la data actului de dispoziţie care o înfiinţează, la data recunoaşterii ori a autorizării înfiinţării ei sau la data îndeplinirii oricărei alte cerinţe prevăzute de lege. Si persoana juridică – ca şi persoana fizică – poate avea o capacitate de folosinţă anticipată, de la o dată anterioară datelor specificate mai sus; astfel, ea poate avea numai acele drepturi şi obligaţii necesare constituirii ei valabile (art. 33 alin. ultim din Decretul 31/1954).

Capacitatea de folosinţă a persoanei juridice încetează odată cu desfiinţarea ei.-Capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice constă în încheierea de acte juridice de către

organele de conducere ale acesteia. Ea se dobândeşte la data desemnării organelor de conducere ale persoanei juridice. Conform art. 35 din Decretul 31/1954, persoana juridică îşi exercită drepturile şi îşi îndeplineşte obligaţiile prin organele sale. Actele juridice care se încheie de organele de conducere, în limitele competenţelor ce le-au fost atribuite, se consideră acte ale persoanei juridice însăşi. Faptele licite sau ilicite săvârşite de organele persoanei juridice obligă însăşi persoana juridică, dacă au fost îndeplinite cu ocazia exercitării funcţiei lor. Faptele ilicite atrag şi răspunderea personală a celui ce le-a săvârşit, atât faţă de persoana juridică, cât şi faţă de terţi.

Capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice încetează la data încetării capacităţii de folosinţă, adică la data desfiinţării acesteia

23

Subiect (11) Conţinutul raportului juridic civil.Noţiune.

3.2 Conţinutul raportului juridic civil

1) Noţiune Conţinutul raportului juridic civil este alcãtuit din drepturile si obligațiile pãrţilor (subiectelor) adicã din drepturile subiectului activ si din obligaţiile subiectului pasiv între care se stabileşte raportul juridic. Elementele conţinutului raportului juridic civil sunt: dreptul subiectiv si obligatia civilã. Dreptul obiectiv recunoaşte indivizilor largi prerogative de acţiune sub forma unor drepturi individuale, adicã drepturi subiective. Prin drept (civil) subiectiv înţelegem posibilitatea titularului (subiect activ) de a desfãşura o anumitã conduitã, garantatã de lege prin putinţa de a pretinde subiectului pasiv o anumitã comportare corespunzãtoare care poate fi impusã la nevoie prin forţa de constrângere a statului. Reciproca dreptului subiectiv este obligaţia, adicã legãtura de drept prin care debitorul se gãseşte obligat faţã de creditor sã dea, sã facã sau sã nu facã ceva, sub constrâgere statalã; obligaţia este aspectul negativ al raportului obligaţional.

Obligaţia civilă corelativă dreptului subiectiv civil poate fi definită ca fiind îndatorirea subiectului pasiv de a avea o anumită conduită faţă de subiectul activ, adică de a da, de a face sau de a nu face ceva, această conduită putând fi impusă, la nevoie, prin forţa de constrângere a statului.

De exemplu, într-un raport juridic care are ca izvor un contract de împrumut de bani, subiectul pasiv – împrumutatul – are îndatorirea de a avea o anumită conduită faţă de subiectul activ – împrumutătorul – adică de a face, de a-i restitui suma împrumutată la termenul convenit, în caz contrar, subiectul activ putând apela la forţa de constrângere a statului. Interdependenţa corelativă a conţinutului drepturilor si al obligaţiilor caracterizează toate raporturile de drept civil, indiferent că este vorba de un raport real sau de un raport obligaţional, însă dimensiunile conţinutului drepturilor si al obligaţiilor variază in funcţie de natura raportului de drept civil.

Astfel, raportul juridic real este întotdeauna un raport simplu, întrucât subiectul activ are în principiu numai drepturi, iar subiectul pasiv, care este nedeterminat, are numai obligaţia negativă de a nu stânjeni exerciţiul acestor drepturi (ca de pildă, în raportul de proprietate, subiectul activ, proprietarul, are dreptul de a poseda, folosi şi dispune de bun, în vreme ce toate celelalte subiecte pasive, nedeterminare, au obligaţia negativă să nu facă nimic de natură să lezeze dreptul proprietarului).

Raportul obligaţional poate fi însă şi unul complex, atunci când ambele subiecte au atât drepturi, cât şi obligaţii (de pildă în raportul de vânzare-cumpărare, dreptului vânzătorului de a obţine preţul lucrului vândut îi corespunde obligaţia cumpărătorului de a-i plăti preţul, iar obligaţiilor vânzătorului de a transmite proprietatea şi de a preda şi garanta lucrul vândut, le corespund drepturile cumpărătorului de a i se face transferul proprietăţii şi de a i se preda şi garanta bunul cumpărat).

Drepturile civile subiective prezintã urmãtoarele caractere specifice :

24

a) Dreptul subiectiv presupune întotdeauna existenţa unei obligaţii corelative;b) Dreptul subiectiv conferã titularului sãu posibilitatea de a pretinde subiectului pasiv sã-şi îndeplineascã obligaţia corelativã;c) Dreptul subiectiv conferã titularului sãu posibilitatea de a desfãşura o anumitã conduitã;d) Dreptul subiectiv ia fiinţã ca atare din momentul naşterii raportului juridic.

Subiect (12) Clasificarea drepturilor civile subiective.Dupa continut:1. dr nepatrimoniale;2. Dr. patrimoniale dr. de uz (dr. de a poseda si folosi un bun)

dr. de uzufruct(dr. de a culege fructele) dr. de abitatie(dr. de a locui)

dr. principale dr. de servitute(instituirea unei sarcini) (proprietatea sidezmebramintele) dr. de superficie(dr. asupra constr. si plantatiilor pe terenul altei persoane) dr. de folosinta al regiilor autonome si institutiile publice(dr. de a intrebuinta bunurile in folosul sau)

dr. de concesiune(a expoata un bun pina la 99 drepturi reale ani)

dr de ipoteca(satisfacerea creantei in momentul executarii bunului imobil)

dr. de gaj(satisfacerea creantei in momentul executarii bunului mobil)

dr. de garantie reala mobiliara(se garanteaza cu dr. accesorii bunul afectat garantiei) 1.dr.patrimoniale privilegiile(dr. de a fi preferat inaintea altor creditori)

dr. de retentie (sa-l retina)

din conventii sau acte juridice generale unilaterale si bilaterale)

gestiunea de afaceri dr. principale izvoare (nelimitate datorita licite imbogatirea fara justa multiplelor izvoare) cauza din fapte plata nedatorata juridice pt fapta proprie dr. de creante ilicite pt fapta altuia

pt animale

dr. la dobinda

clauza penala(in contracte evaluarea anticipate a prejudiciilor) dr. accesorii arvuna(cind se incheie un antecontract)

dr. relativ fidejusiunea(garantie personala garantul la banca) dr. absolut

dr. la viata

dr. referitoare la existenta si integritatea fizica dr. la sanatate

dr. la invatamint

dr.la libera exprimare

25

nume

2.dr. nepatrimoniale dr. referitoare la atributele de identificare a persoanei domiciliu

sediu

dr de autor(dr la paternitatea operei) dr ce rezulta din creatia individuala dr de inviolabilitate a operei dr la divulgare a operei

B-Clasificarea drepturilor subiective civile

Drepturile subiective civile pot fi clasificate astfel: 1 După gradul de opozabilitate, sunt

- drepturi absolute şi -drepturi relative;

1. După natura conţinutului drepturilor, sunt -drepturi patrimoniale şi -drepturi personale nepatrimoniale;

2. După corelaţia dintre drepturi, sunt -drepturi principale şi -drepturi accesorii;

3. După gradul de certitudine conferit titularilor drepturilor, sunt -drepturi pure şi simple şi -drepturi afectate de modalităţi.

1) După gradul de opozabilitate

-Dreptul absolut poate fi definit ca fiind acel drept subiectiv civil în temeiul căruia titularul său poate avea o anumită conduită, fara a face apel la altcineva pentru a și-l realiza; el produce efecte faţă de toate persoanele fizice şi juridice (erga omnes); presupune un raport juridic între subiectul activ determinat şi subiectul pasiv, nedeterminat, reprezentat de toţi ceilalţi, care au obligaţia de a se abţine de la încălcarea dreptului absolut.

Sunt drepturi absolute toate drepturile personale nepatrimoniale şi drepturile patrimoniale reale.Caracteristicile dreptului absolut- titularul dreptului absolut este cunoscut;- titularul obligaţiei corelative este necunoscut, format din toate celelalte subiecte de drept civil;- dreptului absolut îi corespunde obligaţia generală şi negativă de a nu i se aduce atingere – a nu face;- este opozabil era omnes – tuturor persoanelor- sunt prevăzute de lege, limitate.Un exemplu de drept absolut îl constituie dreptul la nume. Titularul dreptului la nume are posibilitatea de a pretinde tuturor membrilor comunităţii respectarea acestuia, adică abţinerea de la orice act sau fapt de natură a aduce atingere numelui său (de exemplu, de la utilizarea ilicită a numelui, de la acte de plagiat etc.).

-Dreptul relativ poate fi definit ca fiind acel drept subiectiv civil în temeiul căruia titularul său – subiectul activ – poate pretinde o anumită conduită subiectului pasiv, adică să dea, să facă sau să nu facă ceva; el produce efecte numai între titularul său ca subiect activ şi una sau mai multe persoane individualizate, ca subiect pasiv (inter partes).

Sunt drepturi relative toate drepturile patrimoniale de creanţă.Caracteristicile dreptului relativ

26

-sunt cunoscute atât titularul dreptului, cât şi cel al obligaţiei (subiectul activ şi subiectul pasiv);-îi corespunde o obligaţie ce are ca obiect: a da, a face ori a nu face (ceva ce s-ar fi putut face în lipsa obligaţiei pe care şi-o asumă subiectul pasiv determinat);-este opozabil numai subiectului pasiv determinat;-sunt nelimitate ca număr.De exemplu, dacă o persoană îi împrumută alteia o anumită sumă de bani, ea va avea calitatea de creditor, putând să-i pretindă celui împrumutat şi numai lui restituirea sumei de bani.

2) După natura conţinutului drepturilor, sunt

-drepturi patrimoniale-drepturi nepatrimoniale

-Drepturile patrimoniale sunt drepturile subiective civile care au conţinut economic, evaluabil în bani. (Totalitatea drepturilor patrimoniale, precum şi a obligaţiilor cu un conţinut economic, evaluabil în bani, care aparţin unei persoane alcătuiesc patrimoniul persoanei respective). Ele pot fi fi clasificate în

- drepturi reale şi - drepturi de creanţă. Dreptul real –jus in re- este acel drept subiectiv civil patrimonial în temeiul căruia titularul

său îşi poate exercita prerogativele asupra unui bun determinat, în mod direct, fără a fi necesară intervenţia unei alte persoane.In cazul dreptului real, subiectul activ este determinat, iar subiectul pasiv, nedeterminat. Subiectul pasiv (reprezentat de toţi ceilalţi) are obligaţia generală şi negativă de a se abţine, să aducă atingere drepturilor subiectului activ.

.Drepturile reale sunt limitate ca număr. Astfel, sunt drepturi reale, dreptul de proprietate şi

dezmembrămintele dreptului de proprietate, precum şi drepturile reale accesorii. Dreptul de creanţă -jus ad personam- este acel drept subiectiv civil patrimonial în temeiul

căruia titularul său, subiectul activ (creditorul), poate pretinde subiectului pasiv (debitorul) să dea, să facă sau să nu facă ceva.

In cazul dreptului de creanţă, atât subiectul activ (creditorul), cât şi subiectul pasiv (debitorul) sunt determinate. Subiectul pasiv are obligaţia de a da, a face sau a nu face ceva. Drepturile de creanţă sunt nelimitate ca număr şi au ca izvor actele şi faptele juridice (în sens restrâns).

Asemănările dintre cele două drepturi:- sunt patrimoniale- au cunoscuţi titularii lor, ca subiecte activeDeosebiri:- sub aspectul subiectului pasiv: - în cazul dreptului real – nu este cunoscut; - în cazul dreptului de creanţă – este cunoscut.- sub aspectul conţinutului obligaţiei corelative: - în cazul dreptului real – îi corespunde obligaţia generală şi negativăde nonfacere; - în cazul dreptului de creanţă – îi corespunde obligaţia: – de a da; –de a face; – de a nu face;- ca număr -drepturile reale sunt limitate, iar -drepturile de creanţă –nelimitate- numai dreptul real – are prerogativele: - urmăririi = care constă în posibilitatea titularului de drept real

27

(exemplu creditor ipotecar) de a urmări bunul în mâinile oricui s-ar găsi. - preferinţei = constă în posibilitatea titularului dreptului real cu a-şi realiza drepul său cu întâietate ori preferinţă

-Drepturile personale nepatrimoniale sunt drepturi subiective civile care nu pot fi evaluate în bani; ele sunt strâns legate de personalitatea umană.

Din categoria drepturilor personale nepatrimoniale fac parte:- drepturile care privesc existenţa şi integritatea fizică şi morală a persoanei ; de exemplu,

dreptul la viaţă, la sănătate, la integritate fizică, la onoare, la reputaţie, la demnitate etc.;- drepturile care privesc atributele de identificare a persoanei ;

de exemplu, dreptul la nume,la pseudonim, dreptul la domiciliu, la reşedinţă etc.;- drepturile care privesc creaţia intelectuală ;

de exemplu, dreptul de autor, de inventator etc.; aceste drepturi nepatrimoniale pot avea şi o latură patrimonială, reprezentată de remuneraţia dreptului de autor, de dreptul de recompensă a inventatorului etc.

3) După corelaţia dintre drepturi, sunt : -drept principal-drept accesoriu

Dreptul principal este dreptul subiectiv civil care are o existenţă independentă, nedepinzând de un alt drept.

Dreptul accesoriu este dreptul subiectiv civil care nu are o existenţă independentă, el depinzând de un drept principal. Accesoriul urmează întotdeauna soarta principalului, conform principiului accesorium sequitur principale.

Urmarind schema drepturile patrimoniale pot fi : -drepturi patrimoniale reale; acestea pot fi: -drepturi reale principale -drepturi reale accesorii- drepturi patrimoniale de creanța;acestea pot fi: -drepturi de creanta principale -drepturi de creanta accesoriiToate drepturile personale nepatrimoniale sunt drepturi principale.

Drepturile reale principale sunt dreptul de proprietate şi dezmembrămintele dreptului de proprietate; astfel:

Dreptul de proprietate publică (a statului şi a unităţilor administrativ-teritoriale) şi dreptul de proprietate privată (a persoanei fizice, persoanei juridice şi a statului şi unităţilor administrativ teritoriale, ca persoană juridică). (Dreptul de proprietate este dreptul care permite titularului său, persoană fizică sau juridică, să posede, să folosească şi să dispună liber de un lucru, care se află supus în mod exclusiv şi perpetuu în puterea proprie a titularului său);

Dreptul de uzufruct constă în prerogativa recunoscută uzufructuarului de a poseda şi folosi bunul proprietatea unei alte persoane, întocmai ca şi proprietarul, cu obligaţia de a-i conserva substanţa – art. 517 C. civ.

Dreptul de uz constă în prerogativa recunoscută uzuarului de a poseda şi de a folosi un lucru, proprietatea altuia şi de a-i culege fructele numai pentru nevoile lui şi ale familiei sale – art. 565 şi urm. C. civ.

28

Dreptul de abitaţie constă în prerogativa recunoscută titularului de a poseda şi folosi o locuinţă, proprietatea altei persoane, în scopul satisfacerii nevoilor sale de locuit şi ale familiei sale – art. 565 şi urm. C. civ.

Dreptul de servitute constă în prerogativa recunoscută titularului dreptului de proprietate asupra unui imobil de a pretinde instituirea unei sarcini asupra unui alt imobil, având alt proprietar, pentru uzul şi utilitatea propriului său imobil – art. 576 şi urm. C. civ.

Dreptul de superficie constă în prerogativa recunoscută superficiarului de a avea un drept de proprietate asupra construcţiilor sau plantaţiilor realizate pe terenul proprietatea altei persoane, cu consimţământul acesteia şi de a avea un drept de folosinţă asupra terenului pe toată durata existenţei construcţiilor sau plantaţiilor;

Dreptul de folosinţă al regiilor autonome şi instituţiilor publice , ca drept real corespunzător dreptului de proprietate publică; dreptul de folosinţă a unor bunuri proprietate publică sau privată a statului sau unităţilor administrativ teritoriale conferit unor persoane fizice sau juridice; dreptul de folosinţă constituie acea prerogativă în temeiul căreia titularul poate întrebuinţa bunul în interesul său, percepându-i fructele (naturale, civile şi industriale);

Dreptul de concesiune constă în prerogativa recunoaşterii dreptului concesionarului de a exploata un bun, proprietate publică sau privată a statului sau unităţilor administrativ teritoriale, o activitate sau un serviciu public, pe o perioadă determinată de cel mult 99 ani – art. 1 din Legea 219/1998 privind regimul concesiunilor. Drepturile reale accesorii sunt:

Dreptul de ipotecă constă în prerogativa recunoscută creditorului ipotecar de a obţine satisfacerea creanţei sale din valoarea imobilului ipotecat, cu preferinţă şi indiferent în proprietatea cui s-ar găsi bunul în momentul executării – art. 1746 şi urm. C. civ.; dreptul de ipotecă este dreptul real accesoriu, care depinde de soarta unui drept de creanţă principal;

de exemplu, dreptul de creanţă al împrumutătorului împotriva împrumutatului este garantat cu un drept de ipotecă, pe care împrumutătorul îl are asupra unui imobil al împrumutatului;

Dreptul de gaj(amanetul) constă în prerogativa recunoscută creditorului gajist de a-şi satisface creanţa din valoarea unui bun mobil gajat, al debitorului său, cu preferinţă faţă de alţi creditori – art. 1685 C.civ. şi urm.; şi dreptul de gaj ca şi dreptul de ipotecă depinde de un drept de creanţă principal;

Dreptul de garanţie reală mobiliară este un drept real accesoriu, care acordă creditorului garantat dreptul de a-şi satisface creanţa cu bunul afectat garanţiei, înaintea oricărui creditor negarantat şi înaintea altor creditori ale căror garanţii reale sau drepturi asupra bunului afectat garanţiei au un grad de prioritate inferior (art. 9(2) din titlul IV al Legii 99/1999);

Privilegiul este dreptul recunoscut unui creditor, care decurge, de regulă, din calitatea creanţei sale, de a fi preferat celorlalţi creditori, chiar dacă aceştia sunt ipotecari – art. 1722 şi urm. C. civ.; nu toate privilegiile sunt drepturi reale accesorii, ci numai cele imobiliare şi unele privilegii speciale mobiliare, adică privilegiul creditorului gajist şi privilegiul locatorului (celelalte privilegii, adică restul privilegiilor speciale mobiliare şi toate privilegiile generale sunt simple cauze de preferinţă);

de exemplu, conform art. 1730, pct. 1, C. civ. proprietarul unei locuinţe are privilegiul asupra bunurilor mobile ale chiriaşului cu privire la plata chiriei şi la cheltuielile pentru reparaţiile locative, pe care proprietarul le-a făcut în locul chiriaşului. Privilegiul, ca drept accesoriu, stă pe lângă drepturile locatorului (de a pretinde plata chiriei, şi de a pretinde chiriaşului să facă reparaţiile locative) care sunt drepturi de creanţă ce decurg dintr-un contract de închiriere. Conform art. 1737, pct. 4, C. civ., arhitectului, constructorului şi lucrătorului li se recunoaşte un privilegiu asupra imobilului construit sau reparat, pentru sumele datorate acestora, ca preţ al construirii sau reparării imobilului; privilegiul stă pe lângă dreptul de creanţă principal, ce rezultă din contractul de antrepriză;

29

Dreptul de retenţie este dreptul în temeiul căruia cel ce deţine un bun mobil sau imobil al unei alte persoane, pe care trebuie să-l restituie, are dreptul să-l reţină (să refuze restituirea) până când nu i se plătesc cheltuielile necesare şi utile făcute cu acel bun;

de exemplu, depozitarul are dreptul de a reţine bunul din depozit până când deponentul nu-i plăteşte toate cheltuielile făcute cu acel bun; de exemplu, conform art. 1444, C. civ., chiriaşul are un drept de retenţie asupra locuinţei atâta timp cât locatorul sau, după caz, dobânditorul imobilului nu îl despăgubeşte de cheltuielile pe care le-a făcut cu bunul şi la care nu era obligat; dreptul de retenţie depinde de un drept de creanţă principal, la fel ca şi celelalte drepturi reale accesorii.

Drepturile de creanţă principale sunt majoritatea drepturilor de creanţă. De exemplu, într-un contract de rentă viageră, credirentierul are dreptul de a pretinde plata

rentei de la debirentier, care are obligaţia corelativă de a-i plăti renta la termenele stipulate. Dreptul credirentierului nu depinde de un alt drept, este independent.

. Drepturile de creanţă accesorii sunt acele drepturi care depind de drepturile de creanţă

principale. Sunt drepturi de creanţă accesorii: Dreptul la dobândă al creditorului , care decurge dintr-un contract de împrumut cu

dobândă; dreptul de creanţă principal constă în restituirea împrumutului, iar dreptul accesoriu în plata dobânzii;

Dreptul subiectiv care are ca izvor fidejusiunea (sau cauţiunea), adică acel contract prin care o persoană numită fidejusor se obligă faţă de creditorul altei persoane să execute obligaţia celui pentru care garantează, dacă acesta nu o va executa;

de exemplu, încheierea unui contract de vânzare-cumpărare în rate; dreptul de creanţă principal al vânzătorului constă în a pretinde plata preţului de la debitorul cumpărător; dacă acesta nu-şi execută obligaţia, vânzătorul are un drept de creanţă accesoriu împotriva fidejusorului (garantului) cumpărătorului;

- Dreptul de a pretinde arvuna , adică suma de bani pe care una dintre părţi o dă celeilalte părţi în temeiul unei convenţii accesorii la încheierea unui contract, urmând ca, în cazul neexecutării contractului, partea în culpă să piardă suma dată sau, după caz, să restituie dublul sumei primite – art. 1297, 1298, C. civ.;

- Dreptul subiectiv care are ca izvor clauza penală , adică acea convenţie accesorie unui contract prin care părţile determină anticipat echivalentul prejudiciului suferit de creditor, în cazul neexecutării, executării necorespunzătoare sau cu întârziere a obligaţiilor contractuale de către debitor.

4) După gradul de certitudine conferit titularilor drepturilor, sunt

Dreptul pur şi simplu este dreptul subiectiv civil care conferă titularului său deplină certitudine şi siguranţă, el putând fi exercitat de la naşterea sa, în mod necondiţionat. Majoritatea drepturilor subiective civile sunt pure şi simple.

Dreptul afectat de modalităţi nu conferă titularului său aceeaşi certitudine şi siguranţă ca un drept pur şi simplu, existenţa sau exercitarea lui, depinzând de un eveniment viitor, sigur sau nesigur, ca realizare, adică de o modalitate :

-de un termen, -de o condiţie sau -de o sarcină

Dreptul subiectiv afectat de un termen , care este un eveniment viitor şi sigur ca realizare – poate fi exercitat de la împlinirea termenului sau se stinge la împlinirea termenului, după caz.

30

De exemplu, dreptul vânzătorului de a pretinde plata preţului este afectat de un termen (suspensiv), când părţile au stabilit prin contract că plata se va face în termen de 3 luni de la încheierea contractului.

Dreptul subiectiv afectat de o condiţie – care este un eveniment viitor şi nesigur ca realizare – este incert în ceea ce priveşte însăşi existenţa sa.

De exemplu, dreptul cumpărătorului de a pretinde predarea obiectului contractului – un apartament – este afectat de o condiţie (suspensivă), atunci când părţile au stabilit prin contract că vânzarea va avea loc dacă vânzătorul se va căsători; condiţia afectează însăşi existenţa dreptului cumpărătorului, pentru că până la realizarea condiţiei, contractul nu se consideră încheiat, nu există şi, deci, nici dreptul subiectiv al cumpărătorului nu există.

Dreptul subiectiv afectat de o sarcină – care este o obligaţie impusă gratificatului în actele cu titlu gratuit – este nesigur în ceea ce priveşte eficacitatea lui.

De exemplu, dreptul donatarului afectat de sarcina impusă de donator de a plăti o datorie a acestuia din urmă, nu este sigur în ceea ce priveşte eficacitatea lui, în sensul că donaţia poate fi desfiinţată dacă donatarul nu execută sarcina (conform art. 1020 – 1021, C. civ.).

În literatura juridică sunt analizate şi alte drepturi, care conferă titularului lor mai puţină siguranţă şi certitudine, chiar decât un drept afectat de modalităţi. Este cazul :

-dreptului eventual şi -al dreptului viitor. Dreptul eventual este dreptul subiectiv civil căruia îi lipseşte fie obiectul, fie titularul

(subiectul). De exemplu, dreptul la repararea unui prejudiciu care ar putea fi produs în viitor (lipseşte

obiectul).

Dreptul viitor este dreptul subiectiv civil căruia îi lipsesc atât obiectul, cât şi subiectul (titularul).

De exemplu, dreptul la o succesiune viitoare. Aceste drepturi – eventual şi viitor – sunt, însă, caracterizate, nu ca adevărate drepturi subiective, ci ca simple elemente ale capacităţii de folosinţă, deoarece ele apar ca o atitudine abstractă de a deveni titular al unui drept subiectiv civil.

31

Subiect(13)Recunoasterea, exercitare drepturilor civile subiective.

C-Recunoaşterea, exercitarea şi apărarea drepturilor subiective civile

Recunoaşterea drepturilor subiective civile înseamnă reglementarea lor în normele juridice civile. Astfel, conform art. 1 din Decretul 31/1954 drepturile civile ale persoanelor fizice sunt recunoscute în scopul de a se satisface interesele personale, materiale şi culturale, în acord cu interesul general, potrivit legii şi regulilor de convieţuire socială. Conform art. 2, drepturile civile pe care le au persoanele juridice sunt recunoscute în scopul de a se asigura creşterea bunăstării materiale şi a nivelului cultural al cetăţenilor.

Recunoaşterea drepturilor subiective civile este realizată şi prin alte acte normative şi anume: prin Constituţie, care recunoaşte anumite drepturi fundamentale ale cetăţenilor, care sunt, în acelaşi timp, şi drepturi subiective civile, prin Codul civil care recunoaşte majoritatea drepturilor patrimoniale, prin Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice ale omului, precum şi prin alte acte normative.

Exercitarea drepturilor subiective civile înseamnă a le valorifica, a le pune în mişcare, în acţiune, a le manifesta. Nu există obligaţia ca drepturile subiective civile să fie exercitate; titularii lor au posibilitatea de a alege între a le exercita sau nu. Dacă aleg să le exercite, atunci trebuie să respecte următoarele reguli:

să exercite drepturile subiective civile cu respectarea legilor şi a regulilor de convieţuire socială;

exercitarea drepturilor să se facă în limitele externe ale acestora, atât materiale cât şi juridice, depăşirea limitelor externe ale dreptului subiectiv, însemnând săvârşirea unui anumit act fără drept, în afara dreptului subiectiv; un exemplu de limită materială ce a fost depăşită este situaţia în care proprietarul unui teren construieşte o casă ale cărei dependinţe ocupă o parte din terenul proprietatea vecinului;un exemplu de limită juridică în exercitarea drepturilor ce a fost depăşită ar putea fi situaţia în care debitorul îl pretinde creditorului să primească o parte din datorie (deşi conform art. 1101, alin. 1, C. civ., creditorul nu este obligat să primească, nici chiar dacă datoria ar fi divizibilă);

exercitarea drepturilor să se facă în limitele interne ale acestora, adică numai potrivit scopului economic şi social în care au fost recunoscute de lege (art. 3, alin. 2 din Decretul 31/1954);

drepturile subiective civile trebuie exercitate cu bună credinţă; buna credinţă nu este definită în legislaţie; în literatura juridică, buna credinţă este privită ca un grup de elemente şi anume, intenţia dreaptă, diligenţa, liceitatea şi abţinerea de la cauzarea de prejudicii altora, elemente care reprezintă o consecinţă a transferării unui grup de fapte psihologice ce alcătuiesc onestitatea (loialitatea, prudenţa, ordinea şi temperanţa) în sfera dreptului. Deci, elementele bunei credinţe reprezintă valorile juridice corespunzătoare valorilor morale ale onestităţii.

Încălcarea primelor două reguli înseamnă incalcarea dreptului subiectiv al titularului ,fiind sactionata pe ce pot fi exercitate in instanta calea unor actiuni specifice.

De exemplu, ocuparea de către proprietarul unui teren a unei porţiuni din terenul vecin nu înseamnă că proprietarul şi-a exercitat dreptul de proprietate, ci că a săvârşit o faptă fără a avea un drept şi anume a încălcat legea şi a depăşit limitele externe materiale ale dreptului său de

32

proprietate, tulburându-l pe proprietarul vecin în exercitarea drepturilor sale. Fapta are o latură penală (este infracţiunea de tulburare de posesie) şi una civilă (proprietarul este tulburat în exercitarea posesiei, el putându-se apăra prin introducerea unei acţiuni posesorii sau a unei acţiuni în revendicare).

Încălcarea celorlalte două reguli şi anume exercitarea dreptului subiectiv contrar scopului pentru care a fost recunoscut de lege şi contrar bunei credinţe (adică cu rea credinţă) înseamnă exercitarea abuzivă a dreptului subiectiv civil. (În proiectul Noului Cod civil, în art. 15 se arată că „Nici un drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul ori, după caz, într-o manieră excesivă şi nerezonabilă, contrară bunei-credinţe”).

Abuzul de drept constă în exercitarea unui drept subiectiv civil contrar scopului economico-social în care a fost recunoscut de lege şi de regulile de convieţuire socială şi contrar bunei credinţe. În stabilirea scopului, a destinaţiei drepturilor subiective, legiuitorul ia în considerare, mai întâi, interesele proprii, care alcătuiesc scopul oricărui drept subiectiv, iar apoi, are în vedere concordanţa acestora cu cele generale, obşteşti, astfel încât prin exercitarea unui drept subiectiv să nu se aducă atingere dreptului celorlalte subiecte de drept; exercitarea dreptului se face în alt scop atunci când urmăreşte a prejudicia pe altul sau a obţine foloase ilicite. Instituţia abuzului de drept nu este reglementată în legislaţie, ci este o creaţie a practicii judiciare, prin interpretarea textelor articolelor 1 – 3 din Decretul 31/1954. Pentru existenţa abuzului de drept trebuie îndeplinite următoarele condiţii:

- să existe un drept subiectiv civil ; abuzul de drept nu există în afara unui drept subiectiv civil; dacă este încălcată legea sau regulile de convieţuire socială, prin săvârşirea unei fapte ilicite care nu are legătură cu un drept subiectiv, are loc un delict civil şi nu un abuz de drept;

de exemplu, proprietarul unui teren care trece cu tractorul peste plantaţia proprietarului vecin – săvârşeşte o faptă ilicită, un delict civil şi nu un abuz de drept (el încalcă regula conform căreia exercitarea drepturilor trebuie să se facă în limitele externe ale acestora); dacă proprietarul terenului sapă un şanţ pe propriul teren, ceea ce conduce la inundarea terenului proprietarului vecin, el îşi exercită abuziv dreptul de proprietate;

- dreptul subiectiv civil să fie exercitat cu rea credinţă şi contrar scopului economico-social în care a fost recunoscut de lege; titularul dreptului trebuie să aibă o atitudine subiectivă negativă, de ignorare a normelor juridice, atitudine care se exprimă prin ceea ce se numeşte vinovăţie; reaua credinţă este o formă a vinovăţiei, este expresia dolului, fraudei şi culpei grave; exercitarea dreptului contrar scopului economico-social, înseamnă exercitarea lui în alt scop decât cel recunoscut de lege, în scopul de a păgubi pe altul; deturnarea dreptului subiectiv civil de la scopul pentru care a fost recunoscut de lege nu poate fi concepută în afara vinovăţiei; faptele abuzive, comisive sau omisive, se săvârşesc cu intenţie; de exemplu, fapta proprietarului care şi-a împrejmuit terenul cu un gard sub înaltă tensiune, fără a atrage în vreun fel atenţia asupra acestui lucru, este o faptă abuzivă comisivă, care a condus la moartea oilor vecinului; sau, este faptă abuzivă omisivă, pasivitatea proprietarului terenului care lasă un terţ să ridice o construcţie pe terenul lui şi solicită demolarea când construcţia este terminată;

- exercitarea abuzivă a dreptului subiectiv civil să conducă la producerea unui prejudiciu ; prejudiciul poate fi patrimonial sau moral;de exemplu, proprietarul care îşi transformă apartamentul într-un atelier de reparaţii încălţăminte îşi exercită abuziv dreptul de proprietate, cauzând prejudicii morale vecinilor, prin tulburarea liniştii, prin împiedicarea acestora să ducă o viaţă normală (să se odihnească, să-şi poată reface capacitatea de muncă).

Sancţiunea abuzului de drept constă în tragerea la răspunderea civilă a titularului care şi-a exercitat dreptul subiectiv în mod abuziv, prin obligarea acestuia la daune interese, pentru prejudiciile patrimoniale sau morale cauzate altor persoane. Regulile care se aplică sunt acelea stabilite pentru răspunderea civilă delictuală (art. 998 şi urm. C. civ.).

Apărarea drepturilor subiective civile înseamnă ocrotirea, protecţia acestora împotriva celor care le încalcă sau le contestă, le nesocotesc. Mijlocul juridic de apărare a drepturilor este acţiunea

33

civilă. Astfel, în cazul în care titularul dreptului subiectiv civil încălcat nu obţine restabilirea dreptului pe cale amiabilă, el apelează la forţa de constrângere a statului prin introducerea unei acţiuni în justiţie.

Acţiunea civilă reprezintă ansamblul mijloacelor procedurale, prin care, în cadrul procesului civil, se asigură protecţia dreptului subiectiv civil – prin recunoaşterea sau realizarea lui – în cazul în care a fost încălcat sau contestat.

Deci, dreptul subiectiv civil încălcat nu poate fi protejat în cadrul dreptului material; pentru protecţia lui se recurge la normele dreptului procesual civil, prin acţiunea civilă. Aceasta reiese chiar din definiţia dreptului subiectiv civil, conform căreia dreptul subiectiv civil cuprinde: dreptul subiectului activ de a avea o anumită conduită, în limitele determinate de lege, dreptul subiectului activ de a pretinde subiectului pasiv să aibă o conduită corespunzătoare şi dreptul subiectului activ de a recurge, la nevoie, la forţa de constrângere a statului; ori constrângerea, este reglementată prin legea procesuală civilă, sub forma acţiunii. Deci unul din elementele dreptului subiectiv civil este dreptul la acţiune, adică dreptul de a recurge la acţiune.

Dreptul la acţiune înseamnă dreptul de a sesiza instanţa, prin cererea de chemare în judecată, dreptul de a obţine sancţionarea pârâtului, dreptul de a exercita căile de atac, dreptul de a obţine executarea silită. Titularul dreptului la acţiune le exercită parţial sau în totalitate, după caz. Acţiunea civilă este, însă, facultativă. Dacă nu există voinţa de a acţiona, titularul dreptului subiectiv civil încălcat nu poate fi constrâns să o facă.

34

Subiect(14) Clasificarea obligaţiilor civile.

CLASIFICAREA OBLIGATIILOR

Actul juridic unilateral(vointa unei singure persoane) Act juridic(manifestare de dorinta) contractul(acordul de voita intre cel putin doua persoane) 1.După izvoare delictul(cu scopul de a păgubi) fapte ilicite(acţiunea persoanei) quasidelictul(din imprudenţă) fapt juridic

(evenimetul gestiunea de afaceri(acte sau fapte în sau acţiunea interesul altei persoane)

fapte licite plata nedatorată(plata din eroare)

îmbogăţirea fără justă cauză (patrimoniul este marit în detrimentul altei persoane)

o. de a da(transmite sau constitui

o. de a da,de a face, de a nu face o. de a face(presta,executa)

o. ne a nu face(a se abţine la actiuni sau inacţiuni)

o. pozitive(acţiune şi anume o. de a da sau a face)2.După obiectul lor o. pozitive şi negative o. negative(inacţiune, de a nu face)

o. de rezultat(se va ajunge la rezultatul bine stabilit) o. de rezultat si o. de mijloace o. de mijloace(tot efortul si stăruinţa de a obţine un rezultat)

o. perfectă(poate fi dusă la îndeplinire prin forţa de constrîngere a statului)3.După sancţiune o. imperfectă(nu poate fi cusă la îndeplinire prin forţa de constrîngere a statului)

o. obisnuită(aşa cum rezultă din raportul obligaţional)

4.După opozabilitate o. reală(proprer rem)(drept real asupra bunului)

o. opozabilă terţilor(scriptae rem) (se transmite şi unui terţ)

o. simple(mu au elemente de compexitate)

o. afectate de termen5.După complexitate o. afectate de modalitate

35

o. afectate de condiţie o. complexe o. alternative(pt stingerea obligatiei să poată executa măcar una) o. plurale o, facultativ()se opate executa o altă o)

D- Clasificarea obligaţiilor civile Obligaţiile civile pot fi clasificate după mai multe criterii şi anume:

1. După izvoare, sunt obligaţii care se nasc din :a) a cte juridice , adică din acte juridice unilaterale şi din contracte;b) fapte juridice în sens restrâns, adică din fapte ilicite cauzatoare de prejudicii (delicte

sau quasidelicte) şi fapte licite (sau quasicontracte), adică gestiunea de afaceri, plata nedatorată şi îmbogăţirea fără justă cauză.

2. După obiectul lor, sunt trei categorii de obligaţii civile: a) obligaţii de a da, de a face şi de a nu face;b) obligaţii pozitive (de a da şi de a face) şi obligaţii negative (de a nu face);c) obligaţii de rezultat (sau determinate) şi obligaţii de mijloace (sau de prudenţă şi

diligenţă).3. După sancţiunea care asigură respectarea lor, sunt :

a) obligaţii perfecte;b) obligaţii imperfecte.

4. După gradul lor de opozabilitate sunt :a) obligaţii obişnuite;b) obligaţii reale (propter rem);c) obligaţii opozabile terţilor (scriptae in rem).

5. După complexitatea lor, obligaţiile sunt :- simple sau -complexe. După elementul care dă complexitate raportului obligaţional, obligaţiile complexe pot fi clasificate în:

a) obligaţii afectate de modalităţi (de termen sau de condiţie);b) obligaţii plurale; cele plurale pot fi: cu pluralitate de subiecte (obligaţii conjuncte,

obligaţii solidare şi obligaţii indivizibile) şi cu pluralitate de obiecte (obligaţii alternative şi obligaţii facultative). Obligaţiile care nu sunt complexe, sunt simple.

1. După izvoare, sunt obligaţii care se nasc din:-act juridic-fapt juridic Izvoarele raportului juridic civil – aşa cum am mai arătat – sunt şi izvoare ale drepturilor şi

obligaţiilor civile, care constituie conţinutul raportului juridic civil.a) Actul juridic reprezintă manifestarea de voinţă, unilaterală, bilaterală sau multilaterală,

săvârşită cu intenţia de a produce efecte juridice. Din categoria actelor juridice fac parte: -actul juridic unilateral şi -contractul. Actul juridic unilateral constă în manifestarea de voinţă a unei singure persoane, care dă

naştere unei obligaţii a acesteia, fără a fi nevoie de acceptarea din partea titularului dreptului corelativ (a creditorului).

De exemplu, permisiunea publică de recompensă. Contractul este un acord de voinţă între două sau mai multe persoane, prin care se constituie, se

modifică sau se stinge un raport juridic. De exemplu, contractul de vânzare-cumpărare, contractul de antrepriză etc.

36

b) Faptul juridic , în sens restrâns , reprezintă evenimentul sau acţiunea unei persoane săvârşită fără intenţia de a produce efecte juridice, dar care se produc, totuşi, în temeiul legii. Din această categorie fac parte:

- faptele ilicite cauzatoare de prejudicii , adică -delictul şi -quasidelictul; Delictul este acel fapt ilicit cauzator de prejudicii, săvârşit printr-o acţiune sau inacţiune, cu scopul de a păgubi pe altul (art. 998, C. civ.). Q uasidelictul este un fapt ilicit şi producător de prejudicii săvârşit de o persoană din imprudenţa sau neglijenţa sa (art. 999, C. civ.). Deşi Codul civil face distincţie între delict şi quasidelict (ultimul fiind săvârşit fără intenţie), în literatura şi practica juridică actuală nu există vreo diferenţă între ele, ambele dând naştere la obligaţia de a repara prejudiciul cauzat, în cadrul răspunderii civile delictuale;

- faptele licite sau quasidelictele ; sunt fapte licite, care dau naştere unor obligaţii civile: Gestiunea de afaceri este faptul licit prin care o persoană, numită gerant, săvârşeşte

fără mandat, din proprie iniţiativă, acte juridice sau fapte materiale, în folosul sau în interesul altei persoane, numită gerat; de exemplu, gerantul înstrăinează bunuri ale geratului, în timp ce acesta execută o pedeapsă privativă de libertate, în scopul întreţinerii copiilor acestuia, ai geratului; gestiunea de afaceri este izvor de obligaţii în sensul că, geratul este obligat să-l despăgubească pe gerant pentru cheltuielile efectuate în interesul său;

Plata nedatorată este faptul licit prin care o persoană, numită solvens, execută din eroare o obligaţie (face o plată) faţă de o altă persoană, numită accipiens (art. 1092 şi 992, 993 C.civ.); accipiensul, care a primit plata ce nu-i era datorată este obligat să o restituie solvensului, care din eroare, crezându-se debitor, a plătit o datorie inexistentă;

Imbogăţirea fără justă cauză este acel fapt licit prin care, în absenţa oricărui raport juridic, patrimoniul unui persoane este mărit în detrimentul patrimoniului altei persoane; din acest fapt juridic se naşte obligaţia persoanei al cărei patrimoniu s-a mărit, de a restitui celeilalte, care şi-a micşorat patrimoniul, cuantumul măririi nejustificate; de exemplu, proprietarul unui teren care s-a folosit la muncile agricole de ajutorul unei persoane, căreia i-a promis că o va angaja cu contract de muncă şi pe care nu a plătit-o, are obligaţia de a-i restitui contravaloarea muncii prestate, în temeiul îmbogăţirii fără justă cauză.

2. După obiectul lor, sunt trei categorii de obligaţii civile : a) Obligaţia de a da, de a face şi de a nu face

Obligaţia de a da constă în îndatorirea debitorului dintr-un raport juridic obligaţional, de a transmite sau de constitui în folosul creditorului un drept real asupra unui lucru. Deci „a da” nu are sensul din vorbirea curentă şi anume „a preda”.

De exemplu, obligaţia donatorului, ce rezultă, din contractul de donaţie, de a transmite dreptul de proprietate asupra bunului către donatar este o obligaţie de a da. Predarea bunului ce constituie obiectul donaţiei este o obligaţie de a face.

Obligaţia de a face constă în îndatorirea debitorului dintr-un raport juridic obligaţional, de a presta un serviciu, de a executa o lucrare ori de a preda un bun creditorului.

Obligaţia de a nu face constă în îndatorirea debitorului dintr-un raport juridic obligaţional de a se abţine de la anumite acţiuni sau inacţiuni, pe care ar fi putut să le facă în lipsa obligaţiei asumate faţă de creditor.

De exemplu , obligaţia pe care şi-o asumă autorul unui articol, cu conţinut juridic, de a nu publica acelaşi articol şi în altă revistă de specialitate. În cazul în care obligaţia de a nu face este corelativă unui drept absolut, acesta constă în abţinerea generală şi abstractă de a nu aduce atingere dreptului absolut (exemplu, obligaţia negativă (de a nu face) şi generală a tuturor subiectelor de drept de a nu aduce atingere dreptului de proprietate a unei persoane).b) Obligaţii pozitive şi obligaţii negative .

37

Obligaţiile pozitive sunt acelea care implică o acţiune , obligaţiile de a da şi de a face. Obligatiile negative sunt obligaţiile care implică o inacţiune , sunt obligaţiile de a nu

face .c) Obligaţii de rezultat şi obligaţii de mijloace

Obligaţia de rezultat (sau determinată) constă în îndatorirea debitorului faţă de creditorul unui raport obligaţional, de a desfăşura o anumită activitate în scopul de a ajunge la un rezultat bine stabilit;

de exemplu, obligaţia vânzătorului de a preda cumpărătorului obiectul contractului, obligaţia chiriaşului de a plăti chiria locatorului etc. Neîndeplinirea rezultatului prevăzut conduce la tragerea la răspundere a debitorului, existând prezumţia de culpă a acestuia.

Obligaţia de mijloace (sau de prudenţă şi diligenţă) constă în îndatorirea debitorului faţă de creditor, într-un raport obligaţional, de a depune tot efortul şi stăruinţa în vederea atingerii unui anumit rezultat; obligaţia debitorului nu constă în atingerea efectivă a rezultatului propus;

de exemplu, obligaţia avocatului de a câştiga procesul clientului este o obligaţie de mijloace şi nu de rezultat; la fel şi obligaţia medicului de a vindeca pacientul; dacă rezultatul nu este îndeplinit, nu există prezumţia că debitorul este în culpă, ci trebuie să se facă dovada că acesta nu a depus tot efortul şi diligenţa în vederea atingerii scopului.

3. După sancţiunea care asigură respectarea lor, sunt: Obligaţia perfectă este aceea a cărei executare poate fi adusă la îndeplinire, în caz de

nevoie, prin apelarea la forţa de constrângere a statului. Adică, dacă debitorul nu îşi execută de bună voie obligaţia, creditorul poate introduce o acţiune în justiţie, prin care să solicite ca acesta să fie obligat să-şi execute îndatorirea faţă de creditor. Majoritatea obligaţiilor civile sunt perfecte.

Obligaţia imperfectă (sau naturală) este aceea a cărei executare nu poate fi adusă la îndeplinire prin apelarea la forţa de constrângere a statului, dar dacă este executată de bunăvoie, debitorul nu poate cere restituirea prestaţiei.

De exemplu, conform art. 20 alin. 1 din Decretul 167/1958, debitorul care a executat obligaţia după ce dreptul la acţiune al creditorului s-a prescris, nu are dreptul să ceară înapoierea prestaţiei, chiar dacă la data executării nu ştia că termenul prescripţiei era împlinit.

Un alt exemplu, este cazul plăţii nedatorate; astfel, conform art. 1092 C.civ.: „Orice plată presupune o datorie; ceea ce va fi plătit fără să fie debit este supus repetiţiunii. Repetiţiunea nu este admisă în privinţa obligaţiilor naturale, care au fost achitate de bună voie”; de exemplu, bunicii nu pot cere de la copiii lor contravaloarea întreţinerii prestate nepoţilor, deşi nu aveau obligaţia legală de a presta întreţinere acestora.

4. După gradul lor de opozabilitate sunt Obligaţia obişnuită este aceea pe care debitorul are îndatorirea să o aducă la îndeplinire

faţă de creditor aşa cum rezultă din raportul lor juridic obligaţional. Majoritatea obligaţiilor civile sunt obişnuite.

Obligaţia reală (sau propter rem) este obligaţia titularului unui drept real asupra unui bun determinat, pe care o dobândeşte împreună cu bunul – de regulă, în temeiul legii – din considerente precum, importanţa bunului pentru societate, exploatarea în condiţii optime sau păstrarea calităţilor unui anume bun etc.

De exemplu, obligaţia proprietarului terenului de a permite inginerului cadastral să execute lucrări de cadastru pe terenul lui (art. 12 din Legea 7/1996 a cadastrului şi a publicităţii imobiliare); obligaţia proprietarului terenului de a-l cultiva (art. 74 din Legea 18/1991) etc.

Obligaţia opozabilă terţilor (sau scriptae in rem) este obligaţia debitorului dintr-un contract, care este atât de strâns legată de obiectul contractului, încât se transmite şi unui terţ care nu a participat la încheierea contractului.

De exemplu, obligaţia locatorului de a asigura locatarului folosinţa bunului închiriat se transmite şi terţului care a cumpărat de la locator bunul, înainte de ajungerea la termen a contractului de locaţiune (art. 1441, C. civ.).

38

5. După complexitatea lor, obligaţiile sunt : -obligatii simple-obligatii complexe

Obligaţiile simple sunt acelea care nu au în conţinutul lor un element de complexitate.Obligaţiile complexe sunt:

a) obligaţii afectate de modalităţi, (de termen sau de condiţie). Obligaţia afectată de termen este obligaţia care trebuie executată la împlinirea

termenului sau care se stinge la împlinirea termenului, după caz. De exemplu, obligaţia chiriaşului de a plăti chiria, în fiecare lună, la data stipulată în contract,

este afectată de termene suspensive. Obligaţia afectată de condiţie este obligaţia a cărei existenţă depinde de un eveniment

viitor şi incert ca realizare. De exemplu, obligaţia vânzătorului de a preda lucrul vândut nu există, dacă nu s-a îndeplinit

condiţia stipulată în contract conform căreia vânzătorul îşi vindea apartamentul, dacă se căsătorea.b) Obligaţiile plurale pot fi cu pluralitate de subiecte şi acestea au fost deja analizate (la

pluralitatea subiectelor raportului juridic civil) şi cu pluralitate de obiecte. În categoria obligaţiilor cu pluralitate de obiecte intră:

- obligaţiile alternative şi - obligaţiile facultative.

Obligaţia alternativă este obligaţia care are ca obiect două sau mai multe prestaţii, dintre care debitorul, pentru stingerea obligaţiei, trebuie să execute numai una.

De exemplu, debitorul se obligă prin contract să predea o icoană pictată pe sticlă sau una pictată pe lemn; fie că predă icoana pe sticlă, fie pe lemn, este eliberat de obligaţie.

Obligaţia facultativă este aceea în care debitorul se obligă la o singură prestaţie, cu facultatea de a se elibera de obligaţie, executând o altă prestaţie determinată.

De exemplu, prin contract debitorul trebuia să predea un cal, dar se poate elibera prin plata unei sume de bani.

39

Subiect(15) Obiectul raportului juridic civil.Definiţie.Clasificarea bunurilor raportului juridic civil.

3.3 Obiectul raportului juridic civil

a)Definiţie. Obiectul raportului juridic civil constă în conduita subiectelor, adică în acţiunea sau

inacţiunea pe care subiectul activ o poate pretinde subiectului pasiv şi pe care acesta trebuie să o îndeplinească. Obiectul raportului juridic nu se confundă cu conţinutul acestuia. Astfel, pe când conţinutul constă în drepturile şi obligaţiile subiectelor, adică în posibilitatea juridică a unei acţiuni , a unei conduite şi în îndatorirea juridică corespunzătoare, obiectul constă în însăşi conduita subiectelor.

De exemplu, într-un raport juridic care îşi are izvorul într-un contract de donaţie, obligaţia donatorului de a preda lucrul donat şi dreptul donatarului de a pretinde predarea lucrului, intră în noţiunea de conţinut al raportului juridic; acţiunea însăşi de predare, adică conduita donatorului şi acţiunea de primire a lucrului donat, adică conduita donatarului, intră în noţiunea de obiect al raportului juridic civil.

În exemplul dat, acţiunea (conduita) subiectelor se referă la un lucru (lucrul donat).

b)Notiunea de bun

Noţiunea de lucru reprezintă tot ceea ce se află în natură şi este perceptibil prin simţurile omului, adică are o existenţă materială. În limbaj juridic, lucrul ia denumirea de bun, dacă îndeplineşte următoarele condiţii: este util omului, are o valoare economică şi poate fi însuşit (apropriat) sub forma drepturilor patrimoniale.

Prin urmare, conduita subiectelor reprezintă obiectul juridic al raportului juridic civil, iar bunul reprezintă obiectul material al raportului juridic civil, care este un obiect derivat, la care se referă conduita subiectelor. Toate raporturile juridice civile au un obiect juridic dar nu toate au un obiect material.

De exemplu, raporturile nepatrimoniale nu au un obiect material deoarece conduita subiectelor nu se referă la un bun; de asemenea, raporturile patrimoniale în care conduita subiectului pasiv constă în a nu face ceva, nu au un obiect material.

Noţiunea de bun nu este definită în legislaţie dar este utilizată atât în legislaţie cât şi în literatura juridică într-un dublu sens. In sens larg, prin bun se înţeleg, atât lucrurile cât şi drepturile privitoare la lucruri, iar, în sens restrâns, prin bun se înţeleg numai lucrurile asupra cărora pot exista drepturi patrimoniale. Noţiunea de bun în sens restrâns este frecvent utilizată; bunul în sens restrâns este definit ca fiind valoarea economică, ce este utilă pentru satisfacerea nevoilor materiale şi spirituale ale omului şi care poate fi însuşită (apropiată) sub forma drepturilor patrimoniale. Bunurile pot fi privite izolat, separat sau global, ca o universalitate de bunuri, când formează latura activă a unei universalităţi juridice, adică a unui patrimoniu.

Patrimoniul reprezintă averea unei persoane, adică totalitatea drepturilor patrimoniale şi a obligaţiilor cu un conţinut economic, evaluabil în bani, care aparţin unei persoane. Drepturile patrimoniale se referă la bunuri. Deci, între patrimoniu şi bun există o relaţie de tipul întreg – parte.

40

c)Clasificarea bunurilor

Varietatea bunurilor şi necesitatea stabilirii regimului lor juridic impun o clasificare a lor. (Regimul juridic al unui bun constă în normele juridice care se aplică modului lor de dobândire, de utilizare şi de dispoziţie). Bunurile pot fi clasificate după mai multe criterii; cele reprezentative sunt:

CLASIFICAREA BUNURILOR

mobile prin natura lor(se pot transporta)

b. mobile (miscătoare) mobile prin determinarea lor(bunuri necorporale, abstracte

mobile prin anticipatie(reclotele neculese)1.În fct de natura lor şide calificarea dată de lege imobile prin natura lor(fondurile de pămint, clădirile

b. imobile(nemiţcătoare) imobile prin obiectul la care se aplică(........dreptului de proprietate)

imobile prin destinaţie(obiectele pentru serviciu si exploatarea fondului)

b. in circuitul civil(pot fi dobîndite ţi înstrăinate prin act juridic) 2.După posibilitateade a face obiectul unor acte juridice civile b. scoase din circuit civil(nu pot fi dobîndite prin act juridic)

b. determinate individual(însuşiri proprii,..............)3.După modul de determinare b. determinate generic(însuşirile categoriei: cîntărire, măsurare)

b. fungibile(poate fi înlocuit cu altul)4.După posibilitatea de a fi schimbate unele cu altele b. nefungibile(nu poate fi înlocuit cu altul)

b. consumptiibil(fără consumarea substanţei sau înstrăinarea lui)5.După cum prin folosire b. se pierd sau nu substanţa b neconsumptibil(poate fi folosit repetat)

fructe naturale(pămîntul produce de la sine)

fructe industriale(cultura ca urmare a activităţii omului) b. frugifer(produce periodic fructe) fructe civile(chirii, dobînzi, venit din rentă)6.După cum sunt sau nu producătoate de fructe productele(foloase prase dintr-un buncu consumarea substanţei) b. nefrugifere(nu produce periodic fructe)

b. divizibile(poate fi împărţit)7. După posibilitatea împărţirii fără schimbarea destinaţiei lor b. indivizibile(nu poate fi împărţit)

b. principale(poate fi folosit independent)8.După corelaţia dintre ele b. accesorii(servesc la întrebuinţarea unui bun principal)

bun corporal(existenţă materială perceptibilă simţurilor)

9.După modul de prezentare proprietăţile incorporale(drepturile altora) a bunului bun incorporabil(existenţa materială titlurile de valori(valori imobiliare,acţiuni ,obligaţiuni) ideală, abstractă) creanţele

41

b. sesizabile(poate forma obiectul executării silite a unei datorii)10.După posibilitatea executarii silite b. insesizabile(bunul ce nu poate fi urmărit silit)

1) După natura bunurilor şi calificarea dată lor de lege sunt:a) Bunuri imobile ; bunurile imobile sunt acelea care au o aşezare fixă, stabilă; conform art.

462, C. civ., bunurile imobile sunt de trei feluri:- imobile prin natura lor;- imobile prin destinaţia lor;- imobile prin obiectul la care ele se aplică.

Bunurile imobile prin natura lor sunt: terenurile, clădirile, morile de vânt sau de apă aşezate pe stâlpi, recoltele care se ţin de rădăcini şi fructele neculese.

Bunurile imobile prin destinaţia lor , sunt bunurile mobile care în mod fictiv se consideră imobile datorită faptului că ele sunt destinate exploatării unui imobil, de către proprietarul acestora (art. 468, C. civ.).

De exemplu, animalele destinate lucrărilor agricole, uneltele şi maşinile agricole, ţevile de irigaţii, ornamentele aşezate pe ziduri etc. Enumerarea din art. 468, C. civ. nu este limitativă. Pentru ca un bun mobil să devină imobil prin destinaţie trebuie îndeplinite două condiţii: bunul mobil şi bunul imobil pentru exploatarea căruia serveşte primul să aparţină aceluiaşi proprietar şi între cele două bunuri să existe un raport de accesiune; raportul de accesiune se poate stabili printr-o legătură materială, de exemplu, ornamentele aşezate pe ziduri sau printr-o legătură intelectuală, voliţională, de exemplu, uneltele agricole.

Bunurile imobile prin obiectul la care se aplică sunt considerate în mod fictiv drepturile care se referă la bunuri imobile. Deşi art. 471, C. civ. prevede că „sunt imobile prin obiectul la care se aplică: uzufructul lucrurilor imobile, servituţile, acţiunile care tind a revendica un imobil”, în literatura juridică s-a considerat că în această categorie intră toate drepturile reale imobiliare, drepturile de creanţă care privesc un imobil şi dreptul la acţiunile reale imobiliare (care au ca scop valorificarea unui drept real asupra unui imobil).

b)Bunuri mobile; bunurile mobile sunt acelea care se pot deplasa dintr-un loc în altul, fie prin forţă proprie, fie cu ajutorul unei forţe străine; conform dispoziţiilor Codului civil, bunurile mobile sunt de trei feluri:

- mobile prin natura lor;- mobile prin determinarea legii;- mobile prin anticipaţie.

Bunurile mobile prin natura lor sunt, conform art. 473, C. civ., corpurile care se pot transporta dintr-un loc în altul, atât acele care se mişcă prin forţă proprie, cum sunt animalele, precum şi cele care nu se pot mişca din loc, decât printr-o forţă străină, cum sunt lucrurile neînsufleţite.

Bunurile mobile prin determinarea legii sunt considerate în mod fictiv, conform art. 474, C. civ., aşa cum a fost interpretat în literatura juridică, drepturile reale asupra unui bun mobil, drepturile de creanţă care privesc un bun mobil şi dreptul la acţiunile în justiţie referitor la un drept mobiliar;

de exemplu, dreptul de creanţă care priveşte plata unei rente viagere. Bunurile mobile prin anticipaţie sunt bunurile imobile prin natura lor, dar pe care părţile

prin voinţa lor, datorită caracterului pe care urmează a-l avea în viitor, le consideră mobile; de exemplu, fructele şi recoltele vândute înainte de a fi culese, materialele care vor rezulta din

demolarea unei construcţii ce sunt înstrăinate înainte de demolare etc. Aceste bunuri au caracterul

42

bunurilor mobile prin anticipaţie numai în relaţiile dintre subiectele raportului juridic, nu şi faţă de terţi.

Importanţa clasificării constă în stabilirea regimului juridic al bunurilor imobile şi a celor mobile, care este diferit. Astfel, în dreptul civil:

- în ceea ce priveşte înstrăinarea lor, formele de publicitate se aplică în principal, actelor juridice având ca obiect bunuri imobile; la înstrăinarea unor bunuri imobile se cere respectarea formei solemne (de exemplu, la înstrăinarea terenurilor);

- în ceea ce priveşte efectul posesiei, bunurile mobile se prezumă că se află în proprietatea posesorului de bună credinţă (art. 1909, alin. 1, C. civ.); bunurile imobile pot fi dobândite prin posesia îndelungată, adică prin uzucapiune;

- în ceea ce priveşte garanţiile reale, bunurile mobile pot forma obiectul unui gaj, sau a unei garanţii reale mobiliare conform Legii 99/1999, iar bunurile imobile pot forma obiectul unei ipoteci;

- în ceea ce priveşte prescripţia extinctivă, acţiunea în revendicare se prescrie diferit după cum priveşte un bun mobil sau imobil.

Regimul juridic diferit al bunurilor mobile şi al celor imobile reiese şi din alte ramuri ale dreptului privat: dreptul familiei (regimul bunurilor soţilor), dreptul procesual civil (competenţa teritorială), dreptul internaţional privat (legea aplicabilă).

2) După posibilitatea de a face obiectul unor acte juridice civile sunt:a) Bunuri care se află în circuitul civil ; din această categorie fac parte bunurile care pot

constitui obiectul oricărui act juridic civil, deci care pot fi dobândite şi înstrăinate prin acte juridice civile; regula este că bunurile sunt în circuitul civil, cu excepţiile prevăzute expres de lege;

b) Bunuri care sunt supuse unui regim special de circulaţie ; intră în această categorie bunurile care pot fi dobândite, deţinute sau înstrăinate cu respectarea unor condiţii expres prevăzute de lege; de exemplu, produsele şi substanţele stupefiante; armele, muniţiile şi materialele explozive; produsele şi substanţele toxice; bunurile care fac parte din patrimoniul cultural naţional; documentele care fac parte din fondul arhivistic naţional; obiectele de cult ş.a.

c) Bunuri care sunt scoase din circuitul civil ; din această categorie fac parte bunurile care nu pot face obiectul unor acte juridice translative sau constitutive de drepturi reale. Astfel, sunt scoase din circuitul civil:

- bunurile care, prin natura lor, nu sunt susceptibile de a forma obiectul dreptului de proprietate sau a altor drepturi reale, adică bunurile numite comune: aerul, razele soarelui, apa mării etc.;

- bunurile care fac obiectul dreptului de proprietate publică , deci ce fac parte din domeniul public al statului şi al unităţilor administrativ-teritoriale.

Importanţa clasificării constă în stabilirea îndeplinirii condiţiilor de validitate ale actului juridic civil.

Astfel, dacă un bun scos din circuitul civil sau cu un regim special de circulaţie face obiectul unui act juridic (în alte condiţii decât cele prevăzute de lege, în ceea ce priveşte bunul cu un regim special de circulaţie), acel act este lovit de nulitate absolută; subiectele raportului juridic pot fi trase şi la o răspundere administrativă sau penală în afară de răspunderea civilă.

De exemplu, cumpărarea unei puşti de vânătoare se poate face numai de la unităţile autorizate în acest scop de către o persoană care are permis de vânătoare; în caz contrar, contractul de vânzare-cumpărare este lovit de nulitate absolută.

43

3) După modul în care sunt determinate sunt:a) Bunuri determinate individual sau certe ; bunurile certe sunt acelea care se deosebesc de alte

bunuri asemănătoare, prin însuşirile lor specifice, proprii, prin caracterele lor individuale; de exemplu, un autoturism se individualizează prin marcă, număr de înmatriculare, seria şi numărul motorului; intră în această categorie şi bunurile unicat, cum ar fi de exemplu, o pictură ce aparţine unui anumit pictor;

b) Bunuri determinate generic sau de gen; bunurile de gen sunt acelea care se caracterizează prin însuşiri comune unei anumite categorii de bunuri din care fac parte; aceste bunuri se individualizează prin numărare, măsurare, cântărire; de exemplu, banii, fructele, cerealele etc.; bunurile de gen pot deveni certe prin voinţa părţilor; de exemplu, părţile unui contract de împrumut pot conveni ca obiectul contractului, reprezentat de o casetă video neînregistrată, să devină un bun cert, deoarece împrumutătorul a primit-o cadou.

Importanţa clasificării constă în regimul juridic diferit al acestor bunuri.Astfel:- în ceea ce priveşte momentul transmiterii dreptului de proprietate (sau a altui drept real)

asupra unui bun cert printr-un contract translativ de proprietate (sau de alte drepturi reale) acesta coincide cu realizarea acordului de voinţă între părţi, chiar dacă bunul nu s-a predat încă (art. 1295, C. civ.); în cazul bunurilor de gen, dreptul de proprietate (sau alte drepturi reale) se transmite odată cu individualizarea bunurilor prin măsurare, numărare sau cântărire sau cu predarea acestuia, dacă părţile nu au convenit altfel;

- în ceea ce priveşte riscul contractului, adică stabilirea părţii din contract, care suportă consecinţele pieirii bunului, ce face obiectul contractului, în cazul bunurilor certe, riscul este suportat de creditorul obligaţiei imposibil de executat; de exemplu, în cazul unui contract de vânzare-cumpărare, având ca obiect o motocicletă, dacă obiectul este distrus (piere) înainte de a fi predat de către vânzător, care este debitorul obligaţiei de predare, riscul este suportat de creditorul obligaţiei de predare, adică de cumpărător (ca proprietar al bunului), el fiind obligat la plata preţului; în cazul bunurilor de gen, riscul contractului este suportat de debitorul obligaţiei imposibil de executat, deoarece bunurile de gen nu pier; de exemplu, în cazul unui contract de vânzare-cumpărare având ca obiect un sac de grâu, dacă obiectul contractului este distrus într-un incendiu (piere), riscul este suportat de debitorul obligaţiei de predare a bunului, adică de vânzător, pentru că el poate înlocui sacul cu grâu vândut, cu altul;

- în ceea ce priveşte locul unde trebuie executată obligaţia de predare, în cazul bunurilor certe regula este că locul predării este acolo unde se află bunul în momentul încheierii contractului (art. 1319, C. civ.); în cazul bunurilor de gen, locul predării este la domiciliul debitorului obligaţiei de predare, conform principiului că plata este cherabilă şi nu portabilă (art. 1104, C. civ.).

4) După cum se pot sau nu se pot schimba unele cu altele, bunurile sunt:a) Bunuri fungibile ; bunurile fungibile sunt acelea care pot fi schimbate, înlocuite unele cu

altele, în executarea unei obligaţii civile; în principiu, numai bunurile determinate generic (de gen) sunt fungibile;

b) Bunuri nefungibile ; bunurile nefungibile sunt acelea care nu pot fi schimbate unele cu altele în executarea unei obligaţii civile, care au o anumită individualitate; sunt nefungibile, în principiu, bunurile determinate individual (certe).

Subiectele raportului juridic civil pot conveni ca un bun fungibil să fie considerat nefungibil şi invers.

De exemplu, o maşină de cusut Singer este un bun fungibil dar poate deveni nefungibil prin convenţia părţilor unui contract de vânzare-cumpărare; un câine de rasă cu pedigri este un bun nefungibil, dar poate deveni fungibil prin convenţia părţilor unui contract de schimb.

44

Importanţa clasificării se evidenţiază în materia executării obligaţiilor civile. Astfel, dacă debitorul datorează un bun fungibil el se poate elibera de obligaţie dacă predă creditorului un bun de acelaşi gen (şi aceeaşi calitate); dacă debitorul datorează un bun nefungibil, el face o plată valabilă numai dacă predă bunul nefungibil care face obiectul raportului juridic dintre el şi creditor.

5) După cum întrebuinţarea bunurilor conduce sau nu la consumarea substanţei lor sunt:a) Bunuri consumptibile ; bunurile consumptibile sunt acelea care la prima lor întrebuinţare îşi

consumă substanţa sau sunt înstrăinate; de exemplu, alimentele;

b) Bunuri neconsumptibile ; bunurile neconsumptibile sunt acelea care printr-o întrebuinţare normală nu-şi consumă substanţa, ele putând fi utilizate în mod repetat sau continuu; de exemplu, terenurile.

Subiectele raportului juridic civil pot conveni ca bunurile consumptibile prin natura lor să devină neconsumptibile şi invers.

Majoritatea bunurilor consumptibile sunt şi fungibile, iar cele neconsumptibile sunt şi nefungibile. Există situaţii, însă, când un bun neconsumptibil este şi fungibil, cum ar fi, de exemplu, cazul a două pulovere, de acelaşi model, calitate şi producător.

Importanţa clasificării se regăseşte în materia contractului de împrumut şi al uzufructului. Astfel, obiectul contractului de împrumut de folosinţă (comodatul) îl poate forma numai un bun neconsumptibil, pe când obiectul contractului de împrumut de consumaţie (mutum) poate fi numai un bun consumptibil. În cazul uzufructului, când obiectul este un bun neconsumptibil, uzufructuarul trebuie să-i conserve substanţa şi să-l restituie proprietarului la încetarea uzufructului; dacă uzufructul are ca obiect bunuri consumptibile, se transformă într-un quasiuzufruct, iar uzufructuarul are obligaţia de a restitui proprietarului bunuri de aceeaşi calitate, cantitate şi valoare cu cele primite (art. 526, C. civ.).

6) După cum bunurile sunt producătoare de fructe sau nu , sunt:a) Bunuri frugifere ; bunurile frugifere sunt acele bunuri care produc alte bunuri numite fructe,

în mod periodic, fără a li se consuma substanţa;b) Bunuri nefrugifere ; bunurile nefrugifere sunt bunurile care nu pot produce alte bunuri, fără

a li se consuma substanţa.Conform art. 483, C. civ. există trei categorii de fructe:

- fructe naturale , care se produc fără vreo intervenţie din partea omului; de exemplu, fructele de pădure, vânatul etc. (art. 522, C. civ.);

- fructe industriale , care se produc ca urmare a activităţii omului; de exemplu, recolta de cartofi culeasă de pe un teren etc. (art. 1522, C. civ.);

- fructe civile , care reprezintă echivalentul în bani sau în alte bunuri al folosirii unui bun; de exemplu, chiriile, dobânzile, arenzile etc. (art. 523, C. civ.).

Există şi o altă categorie de bunuri, numite producte, pentru a căror producere bunul din care provin îşi consumă substanţa; de exemplu, marmura dintr-o carieră, lemnul tăiat dintr-o pădure etc.

Importanţa clasificării reiese din determinarea modului de dobândire a diferitelor categorii de fructe şi producte, (art. 524 – 525), din stabilirea titularului unui drept asupra acestor bunuri; de exemplu, posesorul de bună credinţă culege şi păstrează fructele (nu şi productele, care se cuvin proprietarului); uzufructuarul are dreptul la fructe (nu şi la producte).

7) După posibilitatea împărţirii bunurilor fără a li se schimba destinaţia sunt:a) Bunuri divizibile ; bunurile divizibile sunt acelea care se pot împărţi fără a li se schimba

destinaţia; de exemplu, o bucată de caş, o tonă de benzină etc.

b) Bunuri indivizibile ; bunurile indivizibile sunt acelea care nu pot fi împărţite, deoarece împărţirea ar face improprie folosinţa lor conform destinaţiei;

45

de exemplu, o bicicletă, o rochie, un animal viu etc.I mportanţa clasificării rezultă din materia partajului şi a obligaţiilor cu pluralitate de subiecte.

În ceea ce priveşte partajul, (Partajul este operaţiunea juridică prin care se pune capăt stării de coproprietate sau indiviziune, fiecare coproprietar sau coindivizar devenind proprietar exclusiv asupra unei părţi determinate sau asupra unui bun din masa de împărţit), se împart doar bunurile divizibile între coproprietari sau coindivizari; bunurile indivizibile care intră în masa de împărţit, se atribuie unuia dintre aceştia, ceilalţi primind alte bunuri, sau bunurile indivizibile se scot la licitaţie şi se împarte suma de bani obţinută. În cazul obligaţiilor cu pluralitate de subiecte, când obiectul obligaţiei este un bun divizibil, fiecare debitor este eliberat de obligaţie dacă plăteşte partea care îi revine; dacă obiectul obligaţiei este un bun indivizibil, acea obligaţie este indivizibilă prin natura ei şi fiecare debitor va fi ţinut să execute întreaga datorie.

8) După corelaţia dintre bunuri sunt:a) Bunuri principale ; bunurile principale au o existenţă de sine stătătoare şi pot fi folosite

independent de alte bunuri;b) Bunuri accesorii ; bunurile accesorii nu pot fi folosite decât în legătură cu un bun principal;

de exemplu, beţele de la schiuri, lopeţile de la barcă etc.Importanţa clasificării constă în aceea că bunurile accesorii urmează întotdeauna soarta

bunurilor principale. De exemplu, dacă o pereche de schiuri formează obiectul material al unui raport juridic ce are ca izvor un contract de vânzare-cumpărare, atunci beţele schiurilor, ca bun accesoriu, vor fi vândute împreună cu bunul principal, schiurile. Este posibil, însă, ca prin voinţa subiectelor, să se deroge de la această regulă.

Clasificarea bunurilor, în principale şi accesorii şi clasificarea drepturilor în principale şi accesorii nu se confundă. Astfel, asupra unui bun principal poate exista un drept real accesoriu; de exemplu, se instituie ipoteca asupra unui apartament; asupra unui bun accesoriu poate exista un drept real principal; de exemplu, asupra beţelor de schi se exercită dreptul de proprietate al proprietarului.

9) După modul de înfăţişare a bunului sunt:a) Bunuri corporale ; bunurile corporale sunt bunurile care au o existenţă materială, fiind

perceptibile simţurilor omului; de exemplu, o casă, o haină etc.;

b) Bunuri incorporale ; bunurile incorporale sunt bunurile care nu au o existenţă materială, ci abstractă, de exemplu, drepturile (drepturile de creanţă, dreptul de proprietate intelectuală etc.).

Importanţa clasificării reiese din stabilirea modului de dobândire sau de transmitere al anumitor bunuri. Astfel, numai asupra bunurilor mobile corporale se poate dobândi dreptul de proprietate prin posesia de bună credinţă, conform art. 1909, C. civ.; de asemenea, numai asupra bunurilor mobile corporale se poate dobândi dreptul de proprietate prin tradiţiune, prin remiterea materială a bunului; titlurile de valoare, ca documente ce privesc bunurile incorporale, se transmit prin mijloace specifice dreptului comercial. (În categoria titlurilor de valoare intră valorile mobiliare – acţiunile, obligaţiunile sau orice alte titluri de credit – precum şi efectele de comerţ – cambia, biletul la ordin, cecul).

10)După posibilitatea executării silitea)Bunuri sesizabile şib)bunuri insesizabileEste sesizabil bunul ce poate forma obiectul executării silite a debitorului(enumerarea făcută de art.409 Codul proc.civ.).Este insesizabil bunul ce nu poate fi urmărit silit pentru plata unei datorii.

46

11) După calitatea titularului din al cărui patrimoniu fac parte, sunt:a) Bunuri care formează obiectul dreptului de proprietate publică al statului sau a unităţilor

administrativ teritoriale; la aceste bunuri fac trimitere mai multe acte normative, din care le amintim pe cele de bază şi anume, art. 135 din Constituţie, articolele 4 şi 5 din Legea 18/1991 a fondului funciar, Legea 213/1998, privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia;

b) Bunuri care formează obiectul dreptului de proprietate privată a statului şi a unităţilor administrativ-teritoriale sau a cetăţenilor.

Importanţa clasificării constă în stabilirea regimului juridic diferit al acestora, în sensul că numai bunurile din domeniul public (al statului sau unităţilor administrativ-teritoriale) sunt inalienabile, insesizabile şi imprescriptibile. Inalienabile, adică nu pot fi înstrăinate; insesizabile, adică nu pot fi supuse executării silite şi asupra lor nu se pot constitui garanţii reale; imprescriptibile, adică nu pot fi dobândite de către alte persoane prin uzucapiune sau prin efectul posesiei de bună credinţă a bunurilor mobile (a se vedea şi art. 11 alin. 1 din Legea 213/1998). Bunurile care formează obiectul dreptului de proprietate privată, indiferent de titular, sunt supuse regimului juridic de drept comun, dacă legea nu prevede altfel (a se vedea şi art. 5, alin. 2 din Legea 213/1998).

47

Subiect (16) Izvoarele raportului juridic civil.

4.Izvoarele raportului juridic civil

Pentru naşterea unui raport juridic concret , pe lângă existenţa subiectelor de drept între care acesta se încheie şi a normelor juridice care îl reglementează, este necesară intervenirea unei împrejurări care să îl declanşeze: o acţiune umană sau un eveniment.Izvoarele raportului juridic civil sunt împrejurările de care legea civilă leagă naşterea unui raport juridic civil concret. Acestea nu se confundă cu izvoarele dreptului civil, care sunt normele juridice.

Clasificarea izvoarelor raportului juridic civil se poate face după următoarele criterii:- după legătura cu voinţa umană: - acţiunile omeneşti (voluntare sau nevoluntare), fapte ale subiectelor de drept civil săvârşite cu sau fără intenţia de a produce efecte juridice, de care însă legea leagă naşterea, modificarea sau stingerea unor raporturi juridice concrete, ce pot fi licite sau ilicite.Acţiunile umane se clasifică la rândul lor în:

a) acţiuni săvârşite cu intenţia de a produce efecte juridice, adică de a crea, modifica sau a stinge un raport juridic civil. Aceste acţiuni se numesc acte juridice civile;

b) acţiuni săvârşite fără intenţia de a produce efecte juridice, dar de care legea leagă totuşi producerea unor asemenea efecte. Aceste acţiuni poartă numele de fapte juridice civile şi pot fi, la rândul lor, licite sau ilicite. Faptele juridice civile se produc ca urmare a voinţei omului; deşi voluntare, faptele juridice licite şi ilicite nu sunt săvârşite cu intenţia producerii efectelor juridice. Referitor la faptele ilicite, Codul civil prevede în art. 998: “orice faptă a omului care cauzează altuia un prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-l repara”; iar în art. 999: “omul este responsabil nu numai de prejudiciul cauzat prin fapta sa, dar şi pentru cel cauzat din neglijenţa sau imprudenţa sa”. Săvârşirea unei fapte juridice ilicite conduce la ceea ce se numeşte răspunderea civilă delictuală. Un fapt juridic ilicit poate fi ,de exemplu, acţiunea de a sparge un geam: autorul acestei fapte va avea, ca urmare, obligaţia de a acoperi prejudiciul astfel cauzat. Chiar dacă geamul a fost spart intenţionat, nu suntem în prezenţa unui act juridic, ci a unui fapt juridic deoarece ceea ce s-a urmărit nu este producerea efectelor juridice (adică obligarea autorului de a acoperi prejudiciului cauzat). Faptele juridice licite sunt cele prin producerea cărora nu suntîncălcate prevederile legale. În categoria faptelor juridice licite pot fi cuprinse: gestiunea de afaceri; plata lucrului nedatorat; îmbogăţirea fără justă cauză. - Evenimentele sunt faptele naturale sau împrejurările care se produc independent pe voinţa omului şi de care legea civilă leagă naşterea de raporturi juridice. Spre exemplu, naşterea unei persoane este din punct de vedere juridic un “eveniment” deoarece ea declanşează o serie de efecte juridice cum ar fi: începutul capacităţii de folosinţă, apariţia unui subiect de drept civil etc. Moartea persoanei produce ca efecte juridice încetarea capacităţii de folosinţă a acesteia, deschiderea succesiunii, încetarea contractului de rentă viageră etc. Evenimente sunt şi împrejurările de forţă majoră care, potrivit legii, suspendă prescripţia extinctivă, înlătură răspunderea civilă etc.- după sfera lor: - fapte juridice în sens larg (acţiunile omeneşti şi evenimentele); - fapte juridice în sens restrâns (acţiunile omeneşti săvârşite fără intenţia de a

48

produce efecte juridice, efecte care însă se produc în temeiul dispoziţiilor normelorjuridice civile).

Subiect (17) Notiune. Clasificarea actelor juridice civile.

ACTUL JURIDIC CIVIL

1. Noţiune

Actul juridic civil, alături de faptul juridic, reprezintă izvoare ale raportului juridic civil.Spre deosebire de faptul juridic , actul juridic este savirsit chiar cu intenția de a da nastere unui raport civil.Exemplu autorul unui delict civil nu urmarește prin savirsirea acestui fapt producerea de efecte juridice (care constau in obligare la acoperirea prejudiciului cauzat ) in schimb autorul unui testament urmareste tocmai producerea de efecte juridice (transmiterea averii succesoriale).Actul juridic civil reprezintă manifestarea de voinţă săvârşită cu intenţia de a na ște , modifica

sau stinge un raport juridic civil concret.Noţiunea de act juridic civil are două accepţiuni şi anume:- actul juridic, în sens de operaţiune juridică (negotium);manifestarea de vointa in scopul de a

produce efecte juridice,operatiunea juridica in sine. de exemplu, manifestarea de voinţă exprimată pentru încheierea unui contract de vânzare-cumpărare;

- actul juridic, în sens de instrument de probă (instrumentum), adică de înscris constatator al manifestării de voinţă; de exemplu, înscrisul autentic care constată încheierea contractului de vânzare-cumpărare.

Legiuitorul foloseşte noţiunea de act juridic în ambele accepţiuni, uneori chiar împreună, în aceeaşi normă juridică.

De exemplu, în art. 1191, alin. 1, C.civ., se prevede că: „Dovada actelor juridice al căror obiect are o valoare ce depăşeşte suma de 250 lei, chiar pentru depozit voluntar, nu se poate face decât sau prin act autentic, sau prin act sub semnătură privată”. Prima utilizare în text a noţiunii de act juridic semnifică operaţiunea juridică, iar noţiunea de act autentic şi act sub semnătură privată, semnifică instrumentul de probă, înscrisurile, care constată manifestarea de voinţă.

49

2. Clasificarea actelor juridice civile

unilaterale(o singură parte) 1.După numarul părţilor bilaterale(două părţi)

multilaterale(m. multe parti) a.j dezinteresat(fara micsorarea patrimoniului dispunătorului) titlu gratuit (se procură un folos patrimonial

fără obtinerea altui folos patrimonial liberalitatea(dispunatorul isi micsoreaza patrimoniul său)

2.După scopul urmărit la încheierea lor (dispunatorul işi micşorează patrimoniul său) a.j. comutativ(existenta sau intinderea prestatiilor partilor nu sunt certe) cu titlu oneros (procură celeilalte un folos patrimonial in schimbl unui echivalent ) a. j aleatoriu (existenţa şi intinderea

prestaţiilor părţilor sunt certe)

a.j. constitutive (da nastere unui drept subiectiv civil)

3.Dupa efectele pe care le produc a.j. translativ (transmit drepturi subiective civile)

a.j. declarativ( constata drepturi subiective civile preexistente)

a.j de conservare (pastrarea unui drept subiectiv civil sau preintimpinarea pierderii lui) 4. Dupa importanta a.j. in raport a.j de administrare ( punerea in valoare a unui bun sau patrimoniu) cu un bun sau un patrimoniu a.j de dispozitie ( are ca scop iesirea unor bunuri din patrimoniu)

a.j. consensual ( simpla manifestare a vointei partilor)

5. Dupa forma de incheiere a.j solemn (manifestare de vointa a partilor imbraca o forma)

a.j. real (manifestarea de vointa este insotita de remiterea materala)

a.j. intre vii (efectele se produc in timpul vietii acestora) 6. Dupa momentul producerii efectelor a.j. pentru cauza de moarte( dupa incetarea vietii acestora) a.j principal (existenta de sine statatoare, independenta)7. Dupa raportul existent a.j accesoriu (depinde de un a.j principal)

a.j tipic sau numit ( corespunde unui anume tip 8.Dupa reglementarea si denumirea lor abstract de act prevazut de lege) legala a.j atipic sau nenumit (nu se incadreaza intr-un anumit tip )

a.j cu executare imediata ( prestarea se executa instantaneu)9. Dupa modul lor de executare aj cu executare succesiva (prestatie continua sau o serie de prestatii) a.j. pur si simplu (nu cuprind o modalitate)10.Dupa legatura cu modalitatile a.j.afectat de modalitati (cuprinde o modalitate)

a.j. cauzal (valabilitatea implica analiza cauzei)11.Dupa legatura cu cauza (scopul) a.j abstract(necauzal)(valabilitatea nu depinde de cauza)

a.j strict personal (nu poate fi incheiat prin reprezentant )12.Dupa modul de incheiere a actelor juridice civile a.j cu reprezentare ( poate fi incheiat cu reprezentant)

50

a.j subiectiv (partile determina prin vointa lor continutul lor)13. Dupa rolul vointei partilor in determinarea continutului a.j a.j conditie (continutul este predeterminat de norme juridice imperative )

Actele juridice civile pot fi clasificate după mai multe criterii, din care vor fi reţinute cele reprezentative:

1. După numărul părţilo r, actele juridice civile sunt: a)-unilateraleb)-bilateralec)-multilaterale. Prin parte a unui act juridic civil se înţelege persoana sau persoanele care are (au) o poziţie unitară şi identică faţă de interesul promovat în act:

a) actul juridic unilateral reprezintă manifestarea de voinţă a unei singure părţi; de exemplu, testamentul, renunţarea la succesiune ş.a.;

b) actul juridic bilateral reprezintă manifestarea de voinţă concordantă, acordul de voinţă, a două părţi, cu interese diferite; actul juridic bilateral tipic este contractul sau convenţia; de exemplu, contractul de vânzare-cumpărare, contractul de întreţinere ş.a.;

c) actul juridic multilateral reprezintă manifestarea de voinţă a trei sau mai multe părţi cu interese contrare; de exemplu, contractul de tranzacţie cu cel puţin trei părţi (contractul de tranzacţie este acel contract prin care părţile termină un proces început sau preîntâmpină un proces ce se poate naşte, prin concesii reciproce, constând în renunţări reciproce la pretenţii sau în prestaţii noi săvârşite ori promise de o parte în schimbul renunţării de către cealaltă parte la dreptul care este litigios sau îndoielnic).

Clasificarea actelor juridice în unilaterale şi bilaterale, după criteriul numărului părţilor, nu trebuie confundată cu clasificarea contractelor în unilaterale şi bilaterale, care se face în funcţie de criteriul conţinutului lor. Astfel, contractul unilateral (care este un act juridic bilateral) reprezintă contractul care dă naştere la obligaţii numai pentru o parte;

de exemplu, contractul de donaţie (în cazul acestui contract obligaţii are numai donatorul, care trebuie să predea donatarului obiectul donat; donatarul nu are obligaţii; dar cele două părţi au interese contrare, de aceea actul juridic este bilateral); contractul bilateral (sau sinalagmatic), care este tot un act juridic bilateral, reprezintă contractul care dă naştere la obligaţii reciproce între părţi, fiecare parte având atât calitatea de debitor, cât şi calitatea de creditor; de exemplu, contractul de arendare (în cazul acestui contract, obligaţii au atât arendatorul – proprietarul bunului agricol arendat – cât şi arendaşul; ele sunt părţi cu interese contrarii).

Importanţa clasificării constă în următoarele:- cercetarea validităţii actelor juridice se face diferit; în cazul actelor juridice unilaterale se

cercetează existenţa manifestării de voinţă a unei singure părţi, iar în cazul actelor juridice bi sau multilaterale se cercetează existenţa acordului de voinţă a părţilor;

- în ceea ce priveşte condiţiile ce trebuie îndeplinite pentru existenţa viciilor de consimţământ, acestea sunt diferite; în cazul actelor bilaterale, eroarea viciază consimţământul numai dacă este cunoscută de către cocontractant; la actele unilaterale această problemă nu se poate pune, pentru că nu există un cocontractant; în actele bilaterale dolul (adică inducerea în eroare) viciază consimţământul numai dacă emană de la cocontractant, nu şi de la un terţ; în actele unilaterale dolul poate proveni numai de la un terţ, pentru că nu există cocontractant;

- referitor la revocarea actelor, actele bilaterale pot fi revocate prin acordul de voinţă al părţilor, adică în acelaşi mod în care au fost încheiate (principiul simetriei de formă); actele unilaterale sunt, în principiu, irevocabile (cu unele excepţii expres prevăzute de lege).

51

2. După scopul urmărit la încheierea lo r, actele juridice sunt: a)-cu titlu gratuit b)-cu titlu oneros.

a) Actul juridic cu titlu gratuit este acela prin care se procură un folos patrimonial, fără ca pentru aceasta să se urmărească obţinerea altui folos patrimonial, în schimb; de exemplu, contractul de donaţie, contractul de depozit gratuit ş.a. Actele juridice cu titlu gratuit pot fi clasificate, la rândul lor în: -acte juridice dezinteresate şi -liberalităţi. a1) Actul juridic dezinteresat este acela prin care dispunătorul procură un avantaj patrimonial unei persoane, fără ca prin aceasta să-şi micşoreze patrimoniul; de exemplu, împrumutul de folosinţă (comodatul). a2) Liberalitatea este actul prin care dispunătorul măreşte patrimoniul unei persoane prin micşorarea propriului patrimoniu; de exemplu, donaţia, mecenatul, legatul (Legatul este o dispoziţie testamentară prin care testatorul desemnează una sau mai multe persoane, care la decesul său, urmează să dobândească cu titlu gratuit întregul său patrimoniu sau o fracţiune din acesta ori anumite bunuri determinate).

b) Actul juridic cu titlu oneros este acela prin care fiecare parte procură celeilalte un folos patrimonial în schimbul unui echivalent; deci, fiecare parte urmăreşte un folos patrimonial; de exemplu, în contractul de vânzare-cumpărare, vânzătorul urmăreşte obţinerea preţului, iar cumpărătorul obţinerea bunului.

Actele juridice cu titlu oneros se clasifică, la rândul lor, în :- acte juridice comutative -acte juridice aleatorii. b1)Actul juridic comutativ este acela în care existenţa şi întinderea prestaţiilor datorate de părţi sunt certe şi sunt sau pot fi cunoscute chiar în momentul încheierii lui. De exemplu, în contractul de depozit remunerat, deponentul are obligaţia de a plăti remuneraţia stabilită de părţi prin contract, iar depozitarul are obligaţia de a păstra lucrul şi de a-l restitui deponentului aşa cum au convenit părţile. b2) Actul juridic aleatoriu este acela în care existenţa sau întinderea prestaţiilor părţilor sau numai ale uneia dintre ele depinde de un eveniment viitor şi incert, de hazard; la încheierea actului juridic părţile îşi asumă un risc; de exemplu, în contractul de întreţinere, întreţinătorul nu ştie, la data încheierii contractului, dacă valoarea întreţinerii pe care o va presta întreţinutului, până la sfârşitul vieţii acestuia va fi mai mare sau mai mică decât valoarea bunului pe care întreţinutul i l-a transmis în schimb; de asemenea, nici întreţinutul nu cunoaşte acest lucru; întinderea prestaţiilor părţilor depinde de un eveniment viitor şi incert, adică în acest caz, de durata vieţii întreţinutului.

Importanţa clasificării constă în regimul juridic diferit al celor două categorii de acte. Astfel, în ceea ce priveşte condiţiile de validitate, legiuitorul impune condiţii speciale pentru capacitatea de a încheia un act juridic cu titlu gratuit; de exemplu, minorul sub 16 ani nu poate dispune prin testament, iar cel care a împlinit 16 ani poate dispune numai de jumătate din bunurile de care ar putea dispune dacă ar fi major (art. 806 – 807, C. civ.):

- în cazul actelor cu titlu oneros, obligaţiile părţilor şi răspunderea contractuală sunt reglementate de lege cu mai multă severitate decât în cazul actelor cu titlu gratuit, deoarece,

52

în cazul primelor, părţile îşi procură foloase patrimoniale reciproce, iar în cazul actelor cu titlu gratuit dispunătorul procură un avantaj, fără a primi ceva în schimb; de exemplu, în cazul contractului de mandat, care poate fi cu titlu oneros sau cu titlu gratuit, după cum mandatarul este remunerat sau nu, în caz de culpă a mandatarului, când mandatul este fără plată, răspunderea este mai puţin severă (art. 1540, alin. 2, C. civ.);

- condiţiile de formă cerute la încheierea actelor cu titlu gratuit sunt mai severe; de exemplu, contractul de donaţie se încheie, sub sancţiunea nulităţii absolute, în formă solemnă; testamentul este un act solemn.

3 După efectele pe care le produc , actele juridice civile sunt:- constitutive- translative -declarative.

i. Actul juridic constitutiv este acela care dă naştere unor drepturi subiective civile care nu au existat anterior; ele se nasc, în principiu, la data încheierii actului, care produce astfel efecte numai pentru viitor.

De exemplu, actul juridic prin care se instituie o ipotecă, actul juridic prin care se instituie un uzufruct ş.a.;

ii. Actul juridic translativ este acela prin care se transmit drepturi subiective civile din patrimoniul unei persoane în patrimoniul altei persoane.

De exemplu, contractul de vânzare-cumpărare, contractul de donaţie, cesiunea de creanţă ş.a.;

iii. A ctul juridic declarativ este aceea care constată drepturi subiective civile preexistente, clarificându-le, consolidându-le sau definitivându-le.

De exemplu, convenţia de partaj, tranzacţia ş.a. Astfel, în cazul partajului, bunurile care cad în lotul unui moştenitor sunt considerate a fi în proprietatea sa, nu de la data partajului, ci de la naşterea raportului juridic, respectiv de la data deschiderii succesiunii.

Importanţa clasificării constă în următoarele:- în timp ce actele constitutive şi translative îşi produc efectele numai pentru viitor, actele

declarative au efect retroactiv;- în cazul actelor constitutive şi a celor declarative, întinderea drepturilor subiective civile care

se dobândesc, se stabileşte de către părţi; în cazul actelor translative, prin care se transmit drepturi existente, întinderea drepturilor este prestabilită, deoarece nimeni nu poate transmite mai mult decât are;

- numai actele juridice translative pot constitui just titlu pentru uzucapiunea de 10 până la 20 de ani;

- numai actele translative şi cele constitutive, dacă sunt contracte sinalagmatice, sunt supuse rezoluţiunii pentru neexecutarea obligaţiilor asumate de părţi.

4 După importanţa actului juridic în raport cu un bun sau cu un patrimoniu , actele juridice civile sunt

- de conservare- de administrare -de dispoziţie.

a) Actul juridic de conservare este acela a cărui încheiere are ca scop păstrarea unui drept subiectiv civil sau preîntâmpinarea pierderii unui drept subiectiv civil. Un asemenea act juridic implică cheltuieli minime faţă de valoarea dreptului păstrat ori salvat şi de aceea este întotdeauna util patrimoniului.

53

De exemplu, întreruperea cursului prescripţiei extinctive prin introducerea cererii de chemare în judecată preîntâmpină pierderea dreptului la acţiune care urmează să se prescrie; înscrierea unei ipoteci în cartea funciară ş.a.;

b) Actul juridic de administrare este acela care are ca scop punerea în valoare a unui bun sau a unui patrimoniu, fără a depăşi limitele unei exploatări normale a acestora. Punerea în valoare a unui bun , înseamnă, de exemplu, culegerea fructelor (industriale sau civile), repararea imobilelor ş.a. Punerea în valoarea a unui patrimoniu înseamnă gestionarea patrimoniului, ceea ce include atât acte de exploatare normală a acestuia care nu implică înstrăinarea de bunuri, cât şi acte de dispoziţie cu privire la anumite bunuri din patrimoniu, care raportate la patrimoniu, reprezintă acte de administrare. De exemplu, înstrăinarea unor bunuri perisabile din patrimoniu, reprezintă un act de dispoziţie, raportat la aceste bunuri, dar un act de administrare raportat la patrimoniu în ansamblul său;

c) Actul juridic de dispoziţie este acela care are ca scop ieşirea unor bunuri din patrimoniu, (de exemplu, prin contractul de vânzare-cumpărare, de donaţie) sau grevarea cu sarcini reale a acestora (de exemplu, prin contractul de ipotecă, de gaj).

Importanţa clasificării rezultă din următoarele:- în ceea ce priveşte capacitatea de a încheia acte juridice, actele juridice de conservare pot fi

încheiate de persoane capabile, cu capacitate de exerciţiu restrânsă, dar şi de persoane fizice lipsite de capacitate de exerciţiu; de exemplu, de către minorul sub 14 ani sau de cel pus sub interdicţie judecătorească, pentru că asemenea acte nu sunt susceptibile de a-l prejudicia pe incapabil; actele de administrare pot fi încheiate de persoanele capabile şi de cele cu capacitate de exerciţiu restrânsă, fără încuviinţarea ocrotitorului legal, cu condiţia ca acestea să nu fie lezionare pentru minor; pentru incapabili ele se încheie de reprezentantul legal al acestora, fără să aibă nevoie de încuviinţarea autorităţii tutelare; actele de dispoziţie pot fi încheiate de persoanele cu capacitate de exerciţiu deplină, de minorii cu capacitate de exerciţiu restrânsă, dar cu încuviinţarea ocrotitorului legal şi a autorităţii tutelare; pentru incapabili actele de dispoziţie se încheie de reprezentantul lor legal cu încuviinţarea autorităţii tutelare;

- referitor la reprezentarea convenţională, actele juridice de dispoziţie care se încheie prin reprezentant (mandatar) presupun existenţa unui mandat special; celelalte acte juridice pot fi încheiate de mandatarul care are mandat general.

5.După modul lor de formare , actele juridice civile sunt:- consensuale- solemne - reale.

a) Actul juridic consensual este acela care se încheie valabil prin simpla manifestare de voinţă a părţilor, fără să fie necesară îndeplinirea vreunei formalităţi. De exemplu, conform art. 1295, alin. 1, C. civ., contractul de vânzare-cumpărare se încheie între părţi şi proprietatea asupra lucrului vândut se transferă de la vânzător la cumpărător, de îndată ce părţile şi-au dat acordul asupra lucrului şi asupra preţului, chiar dacă lucrul încă nu s-a predat şi preţul încă nu s-a plătit. Acesta este principiul consensualismului. Majoritatea actelor juridice civile sunt consensuale. Actul juridic consensual reprezintă regula .

b) Actul juridic solemn este acela care se încheie valabil numai atunci când manifestarea de voinţă a părţilor îmbracă o anumită formă, expres prevăzută de lege. De exemplu, testamentul olograf este un act solemn, pentru că el se încheie valabil numai dacă este scris în întregime, semnat şi datat de mâna testatorului (art. 859, C. civ.); de asemenea, contractul de vânzare-cumpărare având ca obiect un teren este un act solemn, pentru că este valabil încheiat numai dacă îmbracă forma autentică (a înscrisului notarial). Numai anumite acte juridice sunt solemne. Deci actul juridic solemn reprezintă excepţia .

54

Nerespectarea formei stabilite de lege pentru actele solemne, care este o condiţie de validitate a acestora, este sancţionată cu nulitatea.

c) Actul juridic real este acela care nu se încheie valabil decât dacă manifestarea de voinţă a părţilor este însoţită de remiterea materială a lucrului care face obiectul actului juridic. De exemplu, contractul de depozit, contractul de împrumut etc.

Importanţa clasificării rezultă din următoarele:- nerespectarea condiţiilor de formă cerute pentru încheierea unui act solemn se sancţionează

cu nulitate absolută; actele nesolemne sunt valabile indiferent de forma adoptată de părţi;- dacă un act juridic solemn se încheie prin mandatar (reprezentant convenţional),

împuternicirea dată acestuia trebuie să îmbrace tot forma solemnă, conform principiului simetriei de formă a actelor juridice; de asemenea, conform aceluiaşi principiu, modificarea unui act solemn se poate face tot printr-un act solemn (de exemplu, eliminarea unei dispoziţii dintr-un testament olograf se poate face numai dacă sunt îndeplinite condiţiile de formă cerute pentru încheierea testamentului olograf – scris, semnat şi datat de mâna testatorului);

- regulile de probă diferă în funcţie de categoria din care face parte actul juridic; de exemplu, actele juridice solemne care sunt nule pentru că nu s-a respectat forma cerută de lege la încheierea lor, nu pot fi probate cu nici un mijloc de probă, chiar dacă părţile pretind că şi-au dat consimţământul.

6-După momentul în care îşi produc efectele , actele juridice sunt: -acte juridice între vii - acte juridice pentru cauză de moarte.

a) Actul juridic între vii (inter vivos) este acela care se încheie fără a avea în vedere moartea părţilor şi ale cărui efecte se produc în timpul vieţii acestora; de exemplu, contractul de vânzare-cumpărare, contractul de donaţie.

b) A ctul juridic pentru cauză de moarte (mortis cauza) este acela care se încheie în considerarea morţii autorului lui şi ale cărui efecte se produc după încetarea din viaţă a acestuia; de exemplu, testamentul.

Importanţa clasificării reiese din aceea că actele juridice pentru cauză de moarte au un regim juridic distinct. Astfel, acestea sunt reglementate detaliat de lege, adică sunt acte juridice tipice sau numite, pe când actele juridice între vii pot fi şi atipice sau nenumite, nu numai tipice. Actele juridice pentru cauză de moarte sunt supuse unor condiţii mai restrictive în ceea ce priveşte capacitatea părţilor, comparativ cu cele între vii; de asemenea, ele se încheie, ca regulă, în formă solemnă, pe când actele juridice între vii sunt, ca regulă, consensuale.

7-După raportul existent , actele juridice sunt:- principale - accesorii.

a) Actul juridic principal este acela care are o existenţă de sine stătătoare, independentă. Majoritatea actelor juridice sunt principale.

b) Actul juridic accesoriu este acela care depinde de un act juridic principal. De exemplu, contractul de ipotecă depinde de contractul principal de împrumut.

Importanţa clasificării constă în aceea că validitatea actelor juridice accesorii se apreciază nu numai în raport de propriile elemente, ca în cazul actelor juridice principale, ci şi în funcţie de validitatea actului juridic principal, conform principiului accesoriul urmează soarta principalului. De exemplu, încetarea actului juridic principal va atrage şi încetarea actului juridic accesoriu (nu însă şi invers).

8-După reglementarea si denumirea lor legala , actele juridice sunt tipice sau numite şi atipice sau nenumite.

55

a) Actul juridic tipic sau numit este acela care corespunde unui anumit tip abstract de act prevăzut de actele normative civile şi care poartă o anumită denumire; de exemplu, contractul de vânzare-cumpărare, de donaţie, testament etc.

b) Actul juridic atipic sau nenumit este acela care nu se încadrează în vreun tip abstract de act prevăzut de lege, fiind încheiat de părţi potrivit voinţei şi intereselor lor, conform principiului consensualismului şi al libertăţii actelor juridice; de exemplu, contractul de întreţinere.

Importanţa clasificării constă în determinarea regulilor aplicabile acestor categorii de acte juridice. Astfel, principalele acte juridice tipice, dispoziţiile supletive care reglementează actul juridic abstract din care fac parte, sunt aplicabile în mod automat, dacă nu au derogat de la ele, fără a fi necesară reproducerea lor în conţinutul actelor. Pentru actele juridice atipice se aplică regulile stabilite de părţi, iar dacă au lăsat aspecte nereglementate, se aplică regulile generale din materia obligaţiilor şi nu normele juridice care reglementează acte juridice tipice asemănătoare.

În măsura în care sunt reglementate de lege, actele juridice atipice pot deveni tipice. De exemplu, contractul de sponsorizare (Legea 32/1994 privind sponsorizarea, cu modificările ulterioare).

9-După modul lor de executare actele juridice sunt: -acte cu executare imediată (dintr-o dată) -acte cu executare succesivă.

a) Actul juridic cu executare imediată este acela care are ca obiect una sau mai multe prestaţii care se execută instantaneu, dintr-o dată. De exemplu, în cazul contractului de vânzare-cumpărare, vânzătorul transmite cumpărătorului dreptul de proprietate asupra lucrului vândut în momentul realizării acordului de voinţă, precum şi bunul care face obiectul contractului, iar cumpărătorul plăteşte preţul. Prin voinţa părţilor contractul de vânzare-cumpărare se poate transforma într-un contract cu executare succesivă, dacă s-a convenit plata preţului în rate.

b) Actul juridic cu executare succesivă este acela în care obligaţiile părţilor, sau cel puţin al uneia dintre ele, se execută în timp, fie printr-o prestaţie continuă, pe toată durata contractului, fie printr-o serie de prestaţii repetate la anumite intervale de timp. De exemplu, în cazul contractului de locaţiune, obligaţia locatorului de a asigura locatarului folosinţa bunului dat în locaţiune pe toată durata contractului este o prestaţie continuă, iar obligaţia locatarului de a plăti lunar chiria este o prestaţie repetată.

Importanţa clasificării rezultă din stabilirea sancţiunii în cazul neexecutării culpabile a obligaţiilor contractuale sau a executării lor necorespunzătoare şi din determinarea efectelor nulităţii; astfel, în cazul contractelor cu executare imediată, sancţiunea este rezoluţiunea, iar în cazul contractelor cu executare succesivă, sancţiunea este rezilierea (Rezoluţiunea este o sancţiune a neexecutării culpabile a contractului sinalagmatic cu executare imediată, constând în desfiinţarea retroactivă a acestuia şi repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii contractului; rezilierea, ca şi rezoluţiunea, este o sancţiune a neexecutării culpabile a contractului sinalagmatic, de data aceasta, cu executare succesivă, constând în desfiinţarea acestuia pentru viitor). Efectele nulităţii se produc atât pentru trecut, cât şi pentru viitor, în cazul contractelor cu executare imediată şi numai pentru viitor, în cazul contractelor cu executare succesivă. (Nulitatea este o sancţiune civilă care intervine în cadrul încheierii unor acte juridice cu nerespectarea condiţiilor de validitate impuse de lege).

10-Dupa legatura lor cu modalitatile - acte juridice pure si simple- acte afectate de modalitatiPur si simplu este actul civil care cuprinde o modalitate ( termen , conditie , sarcina,)De exemplu: acceptarea ori renuntarea la mostenire

56

Afectat de modalitati este actul civil care cuprinde o modalitateDe exemplu : contractual de asigurare , donatia cu sarcini , vinzarea cumpararea cu clauza de intretinere- in care e present termenul.Importanta clasificarii-validitatea si producerea efectelor actelor afectate de modalitati este influentata de respective modalitate

- 11 -Dupa criteriul legaturii cu cauza -cauzale -abstracteCauzal este actul juridic a caruivalabilitate implica analiza cauzei ori scopului ( daca scopul este imoralactul juridic este lovit de nulitate)Abstract(necauzal) este actul juridic civil care este detasat de elementul cauza , valabilitatea sa neimplicind analiza acestui element Sunt abstracte actele juridice constatate prin titluri de valoare-inscrisuri care incorporeaza operatiuni juridice (obligatiunea CEC)Importanta clasificarii : -validitatea actelor juridice si regimul probator prezinta particularitati

12- După modul de încheiere a actelor juridice civile , acestea sunt:- acte juridice strict personale - acte juridice prin reprezentare.

a) Actul juridic strict personal este acela care, prin natura sa sau potrivit legii, nu poate fi încheiat prin reprezentare; de exemplu, căsătoria, testamentul.

b) Actul juridic prin reprezentare este acela care poate fi încheiat nu numai personal, ci şi prin intermediul unui reprezentant.

Regula este că actele juridice se pot încheia prin reprezentare. Actele juridice strict personale (intuitu personae) reprezintă excepţia.

Importanţa clasificării reiese din aprecierea validităţii încheierii acestor categorii de acte. Astfel, actele strict personale nu pot fi încheiate decât de persoanele fizice, expres prevăzute de lege, sub sancţiunea nulităţii. Validitatea actelor juridice încheiate prin reprezentant se va determina şi în funcţie de persoana reprezentantului.

13-După rolul voinţei părţilor în determinarea conţinutului actelor juridice , acestea sunt :-acte juridice subiective -acte juridice condiţie.

a) Actul juridic subiectiv este acela prin care părţile determină, prin voinţa lor, conţinutul lui, putând deroga de la normele juridice dispozitive, care îl reglementează. Majoritatea actelor juridice civile fac parte din această categorie;

b) Actul juridic condiţie este acela în care manifestarea de voinţă a părţilor are doar rolul de a încheia un act juridic, al cărui conţinut este predeterminat de norme juridice imperative, de la care părţile nu pot deroga. Deci încheierea actului juridic este doar condiţia necesară pentru ca un anumit statut legal să devină aplicabil părţilor. De exemplu, încheierea căsătoriei, încheierea unei adopţii, recunoaşterea de paternitate ş.a.

Importanţa clasificării constă în aprecierea condiţiilor de validitate a manifestării de voinţă a părţilor. Astfel, în cazul actelor juridice condiţie, prin voinţa părţilor, nu se poate deroga de la reglementarea lor legală; de exemplu, actul juridic de căsătorie nu poate fi un act afectat de modalităţi, sub sancţiunea nulităţii absolute. În cazul actelor juridice subiective, părţile pot deroga de la normele juridice dispozitive. Actele juridice condiţie sunt întotdeauna tipice (numite), pe când cele subiective pot fi şi atipice (nenumite).

57

Subiect (18) Condiţiile actului juridic civil.Noţiune şi clasificare.Capacitatea.

CLASIFICAREA CONDIŢIILOR ACTULUI JURIDIC

de fond(cînd privesc conţinutul actului juridic civil);1.În funcţie de aspectul la care se referă de formă(cînd se referă la modalitatea de exteriorizare a voinţei);

esenţiale(cerute pentru valabilitatea actului);

2.În funcţie de obligativitatea sau neobligativitatea lor neesenţiale(numite şi întîmplătoare,care pot lipsi,fără ca prin aceasta , să fie afectată valabilitatea actului juridic)

c. generale(care privesc toate actele juridice);3.În funcţie de sfera actelor juridice civilepe care le au în vedere c. speciale(care au în vedere numai anumite categorii de acte juridice civile)

3. Condiţiile actului juridic civil D efiniţie. Condiţiile actului juridic civil reprezintă elementele componente ale acestuia. Unele elemente sunt esenţiale, în absenţa cărora actul juridic nu poate exista, iar altele sunt neesenţiale. Există trei categorii de condiţii, care se întrepătrund şi se condiţionează între ele şi anume: condiţii de formare a actului juridic civil, condiţii de validitate şi condiţii de eficacitate.

Condiţiile de formare, validitate şi eficacitate ale actului juridic civilCondiţiile de formare ale actului juridic civil constau în:

- manifestarea de voinţă a părţilor, adică exprimarea consimţământului lor în vederea încheierii actului juridic;

- existenţa obiectului asupra căruia părţile şi-au manifestat consim–ţământul.Îndeplinirea celor două condiţii conduce la formarea actului juridic civil. Dar un asemenea act

juridic, deşi format, poate să nu fie şi valabil. De exemplu, dacă un minor de 13 ani a încheiat în act juridic de dispoziţie, un contract de vânzare-cumpărare având ca obiect o bicicletă, acel act juridic este format, dar nu este valabil, pentru că minorul nu avea capacitatea de a încheia asemenea acte juridice.

Condiţiile de validitate a actului juridic sunt cele prevăzute de lege sau stabilite de părţi pentru formarea sa valabilă, astfel încât să poată produce toate efectele ce îi sunt specifice. Condiţiile de validitate includ condiţiile de formare a actului juridic. Condiţiile de validitate esenţiale a actului juridic civil sunt:

- capacitatea părţilor de a încheia actul juridic;- consimţământul părţilor;- obiectul actului juridic;- cauza actului juridic;- forma actului juridic, în actele juridice solemne.

Un act juridic care îndeplineşte toate condiţiile de formare şi de validitate poate să nu producă imediat toate efectele, adică este posibil să nu fie eficace. De exemplu, testamentul care este format şi valabil încheiat nu-şi produce efectele decât începând cu data deschiderii succesiunii, care coincide cu data morţii părţii care l-a încheiat. Deci, pentru a fi eficace, actul juridic trebuie să îndeplinească o condiţie suplimentară, şi anume faptul morţii.

58

Condiţiile de eficacitate ale actului juridic civil sunt acelea de care depinde producerea efectelor unui act format şi valabil încheiat. De regulă, dacă un act juridic este valabil încheiat, el este şi eficace, adică îşi produce efectele specifice. Deci în condiţiile de eficacitate – sunt incluse şi condiţiile de validitate. Dar, în anumite situaţii, legea sau părţile leagă eficacitatea actului juridic de îndeplinirea unor condiţii suplimentare şi anume:

- condiţiile legale de eficacitate, care se referă, de exemplu, la vânzarea de lucruri viitoare (art. 965, alin. 1, C. civ.), când actul juridic nu-şi produce efectele dacă lucrul nu există efectiv în viitor şi vânzarea lucrurilor de gen, când de individualizarea lucrului se leagă efectele actului juridic;

- condiţiile voluntare de eficacitate, stabilite prin voinţa părţilor, care se referă la termen şi condiţie – ca modalităţi ale actului juridic civil.

În continuare vor fi analizate condiţiile de formare şi de validitate ale actului juridic civil, precum şi modalităţile actului juridic civil, care reprezintă condiţii de eficacitate ale acestuia.

4. Condiţiile de formare şi de validitate ale actului juridic

1. CapacitateaCapacitatea civilă este aptitudinea generală de a fi titular de drepturi şi obligaţii. Capacitatea

civilă are în componenţa sa- capacitatea de folosinţă - capacitatea de exerciţiu. Capacitatea de folosinţă este aptitudinea persoanei fizice şi a persoanei juridice de a avea

drepturi şi obligaţii. Capacitatea de exerciţiu este aptitudinea persoanei fizice şi a persoanei juridice de a-şi

exercita drepturile şi de a-şi asuma obligaţiile, încheind acte juridice civile.Capacitatea de a încheia acte juridice civile constă deci în aptitudinea subiectelor de drept – a

persoanei fizice şi a persoanei juridice – de a deveni titulare de drepturi şi obligaţii civile. Prin urmare, capacitatea de a încheia acte juridice civile o au persoanele fizice şi persoane juridice cu capacitate de exerciţiu .

Conform art. 949, C. civ. poate contracta, (în general, poate încheia acte juridice) orice persoană fizică care nu este declarată incapabilă prin lege. Sunt incapabili, potrivit art. 950, C. civ., minorii, interzişii judecătoreşti şi, în general, toţi aceia cărora legea le-a prohibit anumite acte juridice. Persoanele fizice lipsite de capacitate de exerciţiu, adică minorii sub 14 ani şi interzişii judecătoreşti nu pot încheia acte juridice decât prin reprezentare; persoanele fizice cu capacitate de exerciţiu restrânsă, adică minorii între 14 – 18 ani, pot încheia acte juridice numai cu aprobarea ocrotitorilor legali, şi în anumite cazuri, şi a autorităţii tutelare.

Capacitatea persoanei juridice de a încheia acte juridice civile este condiţionată de respectarea principiului specialităţii de folosinţă a persoanei juridice; aceasta înseamnă că nu este suficient ca persoana juridică să aibă capacitate de exerciţiu, adică organele sale de conducere desemnate să poată încheia acte juridice, ci este necesar şi ca actele juridice încheiate să se încadreze în specificul activităţii pe care o desfăşoară, în vederea atingerii scopului pentru care a fost creată. (Capacitatea civilă a fost analizată în cadrul raportului juridic civil, la „Capacitatea subiectelor raportului juridic civil”. Cele arătate acolo sunt valabile şi în ceea ce priveşte capacitatea părţilor de a încheia acte juridice civile).

59

Subiect (19) Consimţămîntul.Legătura cu voinţa juridică.Condiţiile de valabilitate a consimţămîntului.

2. Consimţământul

1) Definiţie. Consimţământul are două accepţiuni. Într-o primă accepţiune, prin consimţământ se înţelege manifestarea de voinţă, prin care o

parte îşi exprimă hotărârea de a încheia un act juridic. În a doua accepţiune, consimţământul desemnează acordul de voinţă al părţilor actului juridic

civil. Noţiunea de consimţământ este utilizată în legislaţie şi în practica judiciară în ambele accepţiuni, predominând, totuşi, cea de a doua.

2) Legătura cu voinţa juridicăÎncheierea unui act juridic este determinată de nevoile materiale şi culturale ale subiectului de

drept. Aceste nevoi, reflectate în conştiinţa lui, generează motivele încheierii actului juridic. Când subiectul de drept selectează motivul determinant, el ia hotărârea de a încheia actul juridic, care apare ca un mijloc de satisfacere a nevoilor sale. Acest proces de formare a voinţei juridice are o natură internă; este ceea ce se numeşte voinţă internă sau reală. Pentru a produce efecte juridice, voinţa trebuie să fie exteriorizată, să se manifeste în exterior, astfel încât să poată fi cunoscută de alte persoane; ea se numeşte voinţă declarată. Voinţa juridică are două elemente: voinţa internă sau reală şi voinţa declarată. Consimţământul există din momentul în care voinţa internă a fost exteriorizată, a devenit o voinţă declarată.

Corelaţia dintre voinţa internă şi voinţa declaratăDe regulă, voinţa declarată corespunde voinţei interne, reale a subiectului de drept. Deci, există

concordanţă între voinţa internă şi cea declarată. În anumite situaţii, însă, voinţa declarată nu exprimă voinţa internă, reală. Se pune problema care dintre cele două elemente ale voinţei va avea prioritate. Pentru soluţionarea problemei s-au formulat două concepţii.

Conform concepţiei subiective, prioritate trebuie dată voinţei interne, pentru că voinţa internă reprezintă voinţa reală a părţilor; efectele actului juridic depind de ceea ce părţile au urmărit în mod real şi nu de modul în care şi-au exteriorizat voinţa.

Conform concepţiei obiective, prioritate trebuie acordată voinţei declarate, pentru că numai voinţa declarată poate fi cunoscută cu certitudine şi numai în acest mod se poate asigura securitatea circuitului civil.

Ambele concepţii prezintă inconveniente. În principiu, aşa cum se desprinde din mai multe texte ale Codului civil, se dă prioritate voinţei interne, reale a părţilor.

De exemplu, conform art. 977, C. civ., „interpretarea contractelor se face după intenţia comună a părţilor contractante, iar nu după sensul literal al terenurilor”. (a se vedea şi articolele 1175 şi 953, C. civ.).

Există însă şi situaţii când se dă prioritate voinţei declarate şi nu voinţei reale a părţilor şi anume atunci când se pune problema securităţii şi stabilităţii raporturilor juridice civile.

De exemplu, conform art. 1191, alin. 2, C. civ., nu se poate admite proba cu martori împotriva sau peste cuprinsul unui înscris, deşi este posibil ca voinţa declarată şi consemnată în înscris să nu corespundă voinţei interne, reale a părţilor.

60

3) Condiţiile de valabilitate a consimţământuluiPentru a fi valabil, consimţământul trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

- să provină de la o persoană cu discernământ;- să fie dat cu intenţia de a produce efecte juridice;- să fie exteriorizat;- să nu fie viciat.

a#Consimţământul trebuie să provină de la o persoană cu discernământ . Discernământul constă în aptitudinea psihică a persoanei fizice de a înţelege semnificaţia

faptelor sale, de a discerne între ceea ce este licit şi ilicit. Capacitatea de încheia acte juridice civile trebuie să existe în momentul formării actului juridic. Capacitatea nu se confundă cu discernământul. În timp ce capacitatea este o stare de drept, recunoscută de lege oricărei persoane, discernământul este o stare de fapt, a cărui existenţă se apreciază de la caz la caz, în funcţie de împrejurări. Se prezumă că persoanele capabile au discernământ. Este posibil, totuşi, ca o persoană capabilă care se găseşte în anumite situaţii speciale, de exemplu, este sub hipnoză, în stare avansată de ebrietate etc., să fie lipsită vremelnic de discernământ. De asemenea, este posibil să se facă dovada că o persoană incapabilă a acţionat cu discernământ.

De exemplu, în materia răspunderii civile delictuale, minorul este tras la răspundere dacă se dovedeşte că a acţionat cu discernământ, indiferent de vârsta sa, adică indiferent dacă este lipsit de capacitate de exerciţiu sau are capacitate de exerciţiu restrânsă. De altfel, există o prezumţie relativă că minorul care a împlinit 14 ani are discernământ. Regula este că sunt lipsite de discernământ persoanele fizice care datorită vârstei fragede sau stării de alienaţie sau debilitate mintală nu au reprezentarea consecinţelor juridice ale actului juridic pe care îl încheie.

Problema discernământului nu se pune în cazul persoanei juridice, deoarece actele juridice civile ale acesteia sunt încheiate de organele sale, care sunt persoane fizice cu capacitate deplină de exerciţiu şi care se presupune că au discernământ. Lipsa discernământului la încheierea unui act juridic este sancţionată cu nulitatea relativă a actului astfel încheiat.

b#Consimţământul trebuie să fie dat cu intenţia de a produce efecte juridice . Din chiar definiţia actului juridic reiese că manifestarea de voinţă, adică exprimarea

consimţământului, se face cu intenţia de a produce efecte juridice.Lipseşte intenţia de a produce efecte juridice în anumite situaţii:- când consimţământul a fost dat în:-glumă,

-din prietenie, -curtoazie sau-pură complezenţă (serviabilitate, amabilitate): În glumă . De exemplu, un horticultor vinde în fiecare an întreaga sa producţie de mere

la trei persoane. În 2003, când a venit unul dintre cei trei şi a văzut merele i-a spus: „Merele tale sunt atât de frumoase anul acesta, că le cumpăr imediat pe toate”. Horticultorul, ţinând seama de cele spuse de primul cumpărător le-a spus celorlalţi doi că nu mai are mere de vânzare. Când cel care a spus că le cumpără pe toate a venit să ia merele a încărcat o treime, ca de obicei. Horticultorul i-a spus că le-a vrut pe toate; cumpărătorul i-a replicat că a făcut doar o glumă.

Din prietenie . De exemplu, X îl sfătuieşte pe prietenul său să cumpere acţiunile firmei A, pentru că o să crească foarte mult. Acesta le cumpără şi pierde tot. El nu îl poate trage la răspundere pe X, pentru că acesta i-a dat un sfat prietenesc, fără intenţia de a produce efecte juridice.

Din curtoazie . De exemplu, X se oferă să-l ducă pe Y la aeroport cu maşina sa. Pe drum maşina se strică şi Y pierde avionul. Ulterior, Y îi cere lui X să-i plătească contravaloarea biletului de avion. Acesta se apără spunând că din curtoazie l-a dus cu maşina, nu pentru că a încheiat un contract de transport cu acesta.

61

Din pură complezenţă . De exemplu, X se oferă să-i cumpere bilet de tren lui Y, pentru că avea şi alte treburi la agenţia de voiaj. Uită să cumpere biletul şi Y nu pleacă la timp, astfel încât pierde termenul pentru încheierea unui contract comercial foarte important. El nu-l poate trage la răspundere pe X, pentru că el din complezenţă s-a oferit să-i cumpere biletul).

- când consimţământul a fost dat cu o rezervă mintală, cunoscută de destinatarul acesteia; există rezervă mintală atunci când subiectul de drept face o declaraţie pur aparentă de voinţă, cu intenţia reală de a nu voi ceea ce a exprimat; dacă cel căruia i-a fost adresată această declaraţie ştie că autorul ei şi-a manifestat o voinţă pe care nu o are în realitate, actul este lovit de nulitate absolută, pentru că nu a existat intenţia de a produce efecte juridice; dacă destinatarul declaraţiei de voinţă nu cunoaşte rezerva mintală a autorului ei, atunci această rezervă este fără relevanţă; actul juridic se încheie şi consecinţele aparenţei create le suportă autorul declaraţiei de voinţă; de exemplu, dacă tatăl îi vinde fiicei lui o pictură foarte scumpă, în scopul de a o sustrage de la urmărirea creditorilor, fără a avea intenţia reală de a-i transmite fiicei dreptul de proprietate asupra picturii, dorind să rămână el proprietar şi fiica ştie, contractul de vânzare-cumpărare este lovit de nulitate absolută pentru că el nu există în realitate. (Este vorba de o simulaţie sub forma fictivităţii). Dacă fiica nu ştie, înseamnă că tatăl şi-a exprimat consimţământul sub o rezervă mintală; contractul astfel încheiat este valabil, fiica putând solicita predarea bunului, ce face obiectul contractului.

- când consimţământul a fost dat sub o condiţie pur potestativă din partea celui care se obligă; de exemplu, îţi vând casa, dacă vreau;

- când consimţământul dat este prea vag; de exemplu, puloverele din magazinul dvs. sunt foarte frumoase şi o să trec în zilele următoare să cumpăr unul.

Exprimarea consimţământului, la încheierea unui act juridic, fără intenţia de a produce efecte juridice, conduce la nulitatea absolută a actului juridic astfel încheiat. Din momentul ce părţile nu au avut voinţa reală de a stabili raporturi juridice între ele, actul juridic încheiat nu trebuie să producă nici un efect.

c#Consimţământul trebuie să fie exteriorizat . Voinţa declarată în sensul încheierii unui act juridic, adică exprimarea consimţământului, în

principiu, nu necesită respectarea unor condiţii de formă. În această situaţie se aplică principiul consensualismului, conform căruia părţile au libertatea de a alege formele de exteriorizare a voinţei interne în sensul încheierii unui act juridic; simpla manifestare de voinţă a părţilor conduce la încheierea valabilă a actului juridic.

Manifestarea de voinţă poate fi -expresă (directă) sau -tacită (indirectă). Este expresă când ajunge la cunoştinţa cocontractanţilor şi terţilor în mod nemijlocit, prin

procedee directe: în scris, verbal, prin semne, prin fapte concludente; de exemplu, cumpărătorul indică vânzătorului produsul pe care doreşte să-l cumpere, cu

degetul. Manifestarea de voinţă expresă printr-un fapt concludent este, de exemplu, instalarea unui tonomat de cafea sau de băuturi răcoritoare sau a posturilor de telefonie publică ori staţionarea unui taxi într-o staţie de taximetre. Manifestarea de voinţă este tacită, când se exteriorizează prin mijloace nesusceptibile de a o transmite direct cocontractanţilor şi terţilor, dar care permit deducerea ei cu certitudine;

de exemplu, moştenitorul care vinde un bun din masa succesorală acceptă tacit moştenirea (art. 691, C. civ.).

Indiferent dacă manifestarea de voinţă este expresă sau tacită, ea produce aceleaşi efecte juridice; unele acte juridice pot fi încheiate valabil fie printr-o manifestare de voinţă expresă, fie tacită;

de exemplu, acceptarea succesiunii, care poate fi sau expresă sau tacită (art. 689, C. civ.).

62

Există însă şi acte juridice care nu pot fi încheiate valabil decât dacă manifestarea de voinţă este expresă.

De exemplu, actele juridice solemne nu pot fi încheiate decât în formele expres stabilite de lege. Testamentul olograf, care este un act solemn, se încheie valabil dacă este scris în întregime, semnat şi datat de mâna testatorului.

S-a pus problema dacă tăcerea are valoare juridică; în principiu, tăcerea, prin ea însăşi, desprinsă din contextul unor anumite împrejurări, nu este producătoare de efecte juridice. Prin natura ei, tăcerea este echivocă (creează îndoială, este susceptibilă de interpretare); ea nu permite dezvăluirea voinţei interne a persoanei fizice în cauză, astfel încât nu poate fi considerată manifestare de voinţă pozitivă ori negativă. În mod excepţional, în funcţie de anumite împrejurări, tăcerea poate valora manifestare de voinţă pozitivă şi anume:

- atunci când legea prevede în mod expres acest lucru; de exemplu, în cazul tacitei relocaţiuni prevăzute de art. 1437, C. civ.;

- atunci când din raporturile juridice anterioare dintre părţi reiese că tăcerea echivalează cu exprimarea consimţământului; de exemplu, tăcerea clientului obişnuit al unui furnizor de ziare, care îi aduce în fiecare zi pachetul şi îl lasă într-un loc prestabilit de părţi, echivalează manifestarea de voinţă pozitivă din partea clientului;

- atunci când tăcerea produce efecte juridice conform uzanţelor, obiceiului; de exemplu când comerciantul X expediază comerciantului Y la începutul fiecărei luni mostre dintr-o marfă şi X tace; conform uzanţelor din domeniul respectiv, tăcerea valorează manifestare de voinţă pozitivă în sensul încheierii actului juridic, astfel încât Y, la sfârşitul lunii îi furnizează marfa.

d#Consimţământul trebuie să fie neviciat (adica alterat prin viciu de consimtamint) Pentru a fi valabil, consimţământul trebuie să fie exprimat în mod liber şi în cunoştinţă de

cauză, adică să fie neviciat. În procesul de formare al consimţământului, subiectul de drept analizează avantajele şi dezavantajele încheierii actului juridic, ia în considerare consecinţele economice şi juridice ale acestuia, selectează motivul determinant pentru încheierea actului şi apoi ia hotărârea de a încheia actul juridic. Dacă aceste premise sunt false, ca urmare a reprezentării greşite a realităţii percepute de subiectul de drept (eroarea), a unei erori provocate (dol) sau datorită constrângerii la care a fost supus acesta în vederea încheierii actului juridic (violenţa), consimţământul nu este liber exprimat, ci viciat prin eroare, dol sau violenţă (art. 953, C. civ.). Deci, consimţământul este exprimat, dar este alterat de anumite vicii, numite vicii de consimţământ. Acestea sunt eroarea, dolul şi violenţa, la care se adaugă şi leziunea, prevăzută în mai multe texte ale Codului civil (art. 951, 1157 – 1165).

63

Subiect (20) Eroarea actului juridic civil.

EROAREA.CLASIFICARE

e. de fapt(reprezentare falsă a realităţii unor situaţii de fapt la încheierea a.j)1.După natura realităţii eronat reprezentate e. de drept(falsa reprezentare a existenţei sau conţinutului normei juridice)

asupra naturii a.j.(credinţa că încheie un alt a.j) e. obstacol(voinţa părţilor a.j nu se poate întîlni) asupra identităţii fizice a obiectului(se crede că este vorba de alt bun)2.După gravitatea erorii e. substanţei a.j (vicii ascunse ale obiectului) e. viciu de consimţămînt e. asupra persoanei(cînd o persoană se substituie)

e. indiferentă(reprezentarea greşită a realităţii)

e. Viciile de consimţământ

1. EroareaNoţiune. Eroarea constă într-o falsă reprezentare a realităţii, într-o percepţie greşită cu privire

la anumite împrejurări legate de încheierea unui act juridic.Eroarea se poate produce în momentul formării consimţământului, în momentul exprimării

consimţământului, precum şi în momentul transmiterii sau al interpretării lui. Eroarea în exprimarea sau transmiterea consimţământului nu afectează validitatea actului juridic, cel în eroare suportând consecinţele.

De exemplu, dacă un comerciant afişează un preţ inferior celui real, din eroare, şi vinde produsul, el nu poate solicita desfiinţarea contractului pe acest motiv. De asemenea, dacă un comerciant vrând să expedieze o ofertă unui client, o pune într-un plic adresată altuia şi acesta acceptă oferta, contractul încheiat este valabil, el neputând invoca eroarea pentru desfiinţarea contractului. Când consimţământul exprimat este neclar, destinatarul lor îl poate interpreta greşit, din eroare. O asemenea eroare, în principiu, nu afectează validitatea actului juridic încheiat.

Eroarea în formarea consimţământului dacă priveşte un element determinant pentru încheierea actului juridic, conduce la desfiinţarea actului juridic.

Clasificare. Eroarea în formarea consimţământului poate fi clasificată astfel:- după natura realităţii eronat reprezentate:

eroare de fapt; eroare de drept.

Eroarea de fapt constă într-o reprezentare falsă a realităţii unor situaţii de fapt, legate de încheierea unui act juridic.

64

Eroarea de drept constă în falsa reprezentare a existenţei sau conţinutului unei norme juridice, legate de încheierea unui act juridic.

În ceea ce priveşte recunoaşterea erorii de fapt ca viciu de consimţământ există un punct de vedere unitar în literatura de specialitate. Referitor la eroarea de drept, există două opinii. Astfel, unii autori consideră că eroarea de drept nu poate constitui viciu de consimţământ, deoarece legiuitorul prezumă că legea este cunoscută de toată lumea şi nimeni nu poate invoca necunoaşterea ei, conform principiului nemo censetur ignorare legem. După alţi autori, a căror opinie este majoritară, şi pe care o împărtăşim, eroarea de drept poate constitui viciu de consimţământ; această opinie se sprijină pe următoarele argumente: conform art. 953, C. civ., „consimţământul nu este valabil când este dat prin eroare [s.n.] ”; legiuitorul nu precizează despre ce fel de eroare este vorba, de fapt sau de drept, şi unde legiuitorul nu distinge, nici interpretul nu o poate face; în acelaşi mod a fost interpretat şi textul art. 993, alin. 1, C. civ., conform căruia: „”Acela care, din eroare [s.n.], crezându-se debitor a plătit o datorie, are drept de repetiţiune în contra creditorului”; atunci când legiuitorul a vrut să distingă între cele două tipuri de eroare, a prevăzut asta, în mod expres; de exemplu, în cuprinsul art. 1206, alin. 2, C. civ., conform căruia mărturisirea judiciară, ca mijloc de probă, poate fi revocată de către cel care a făcut-o în faţa instanţei, numai dacă dovedeşte că a făcut-o din eroare de fapt. Per a contrario, nu este admisă revocarea pentru eroare de drept. Prin urmare, este admisibilă şi eroarea de drept, ca viciu de consimţământ. Faţă de aceste argumente de text, legislative, pot fi adăugate şi altele, de fapt: imposibilitatea omului de a asimila întreaga legislaţie, deosebit de bogată (mai ales în perioada de tranziţie prin care trecem), accesul dificil al omului de rând la actele normative, interpretarea greşită a textelor de lege neclare la încheierea unui act juridic civil.

Nu orice eroare (de fapt sau de drept) constituie viciu de consimţământ.- după gravitatea erorii , aceasta poate fi: eroare obstacol; eroare – viciu de consimţământ; eroare indiferentă.

a)Eroarea obstacol este cea mai gravă formă a erorii; ea face ca voinţa părţilor actului juridic să nu se poată întâlni şi deci ca actul juridic să nu se poată forma; se mai numeşte şi distinctivă de voinţă. Sunt considerate erori obstacol:

- eroarea asupra naturii actului juridic (error in negotio); de exemplu, X crede că încheie un contract de întreţinere, iar Y, cocontractantul său, crede că încheie un contract de vânzare-cumpărare;

- eroarea asupra identităţii fizice a obiectului actului juridic (error in corpore); de exemplu, X crede că vinde apartamentul său din strada M, iar Y crede că achiziţionează apartamentul lui X, din strada V. În aceste două cazuri eroarea este atât de gravă, încât voinţa de a încheia actul juridic este inexistentă şi, în lipsa acordului de voinţă, actul juridic este lovit de nulitate absolută.

b)Eroarea – viciu de consimţământ nu împiedică formarea actului juridic, realizarea acordului de voinţă a părţilor, ci doar falsifică şi alterează voinţa declarată (consimţământul). Sunt considerate erori – viciu de consimţământ:

- eroarea asupra substanţei obiectului actului juridic (errror in substantiam) ; Obiectul actului juridic civil coincide cu obiectul raportului juridic civil; el constă în conduita

părţilor, adică în acţiunile sau inacţiunile la care sunt obligate părţile şi care se referă, de regulă, la un bun. Prin noţiunea de substanţă a obiectului actului juridic se înţelege atât calităţile esenţiale determinante ale conduitei părţilor la încheierea actului juridic, cât şi calităţile determinante ale bunului, privit în materialitatea sa, în absenţa cărora actul juridic n-ar fi fost încheiat;

de exemplu, X cumpără un obiect de artă dintr-un magazin de antichităţi crezând că este dintr-o anumită epocă şi ulterior constată că este o creaţie contemporană. Deci X se află în eroare; el însuşi are o reprezentare greşită cu privire la originea obiectului. Cocontractantul său, vânzătorul, nu joacă vreun rol în ceea ce priveşte percepţia realităţii de către X. Dacă vânzătorul l-ar induce în

65

eroare, prezentându-i obiectul ca fiind antic, când el ar fi contemporan, atunci am fi în prezenţa dolului – viciu de consimţământ şi nu a erorii.

Viciul de consimţământ asupra substanţei obiectului actului juridic civil se distinge de viciile ascunse ale obiectului actului juridic civil din materia unor contracte. Viciile ascunse ale bunului care face obiectul contractului reprezintă defecţiunile pe care le are bunul şi care îl fac impropriu folosirii conform destinaţiei sale sau îi diminuează valoarea atât de mult, încât dacă ar fi fost cunoscute, contractul nu ar fi fost încheiat sau s-ar fi plătit un preţ mai mic (art. 1352, C. civ.).

Ambele vicii privesc calităţile obiectului, deci au un fundament comun. Dar viciul de consimţământ al erorii asupra substanţei obiectului priveşte o calitate esenţială, determinantă a obiectului, a cărei lipsă face ca obiectul actului juridic să nu fie cel voit; partea în eroare poate cere anularea actului, adică desfiinţarea lui. Voinţa reală (internă) a părţii în eroare, a fost alterată, astfel încât s-a ajuns la un alt rezultat decât cel urmărit. Viciile ascunse reprezintă defecte ale obiectului, îl fac impropriu folosinţei conform destinaţiei sau îi diminuează valoarea; în acest caz nu se poate cere anularea contractului, ci doar se poate introduce o acţiune în garanţie. Deci, viciile ascunse reprezintă un caz particular de eroare asupra substanţei, cu o reglementare şi cu efecte speciale în materia contractelor de vânzare-cumpărare, de locaţiune şi de antrepriză.

De exemplu, X cumpără un autoturism la mâna a doua, crezând că motorul este cel original; constatând că motorul este de alt tip poate cere anularea contractului pentru eroare asupra substanţei obiectului; dar dacă motorul este mult mai uzat decât arată numărul de kilometri de la bordul autoturismului, cumpărătorul nu poate cere anularea, pentru că acest fapt reprezintă o calitate a obiectului, dar nedeterminantă la încheierea actului juridic. El are o acţiune în garanţie împotriva vânzătorului pentru vicii ascunse.

Eroarea asupra substanţei obiectului se referă, de regulă, la obiectul contraprestaţiei;de exemplu, X cumpără o sculptură crezând că aparţine unui sculptor cunoscut şi este, de fapt, o imitaţie. Eroarea poate să privească însă şi propria prestaţie. De exemplu, X vinde o pictură, crezând că este reproducerea şi de fapt vinde originalul.

- eroarea asupra persoanei ; Conform art. 954, alin. 2, C. civ., eroarea nu conduce la nulitatea actului juridic când priveşte

persoana cu care s-a contractat, cu excepţia situaţiei când considerarea persoanei este cauza principală pentru care a fost încheiat actul. Această formă a erorii constituie, deci, viciu de consimţământ în cazul actelor intuitu personae. De regulă, sunt intuitu personae actele juridice cu titlu gratuit, la încheierea cărora se ţine seama de identitatea sau calităţile persoanei gratificate. Nu toate actele cu titlu gratuit sunt intuitu personae.

De exemplu, donaţia sub forma darului manual făcută în scop de binefacere nu este un act juridic intuitu personae. Deşi în actele juridice cu titlu oneros, de regulă, identitatea sau calităţile persoanei cocontractante sunt indiferente, există situaţii când acestea se încheie intuitu personae, ţinându-se cont de pregătirea profesională (de exemplu, în cazul contractului de mandat), de aptitudinile personale (de exemplu, în cazul contractului de depozit) etc. Astfel, eroarea asupra persoanei se poate referi la identitatea fizică, civilă sau la calităţile esenţiale stabilite după criterii obiective ale persoanei în cauză.

De exemplu, X intră în biroul avocatului M pentru a-l angaja într-un proces; în birou se afla un coleg al avocatului, cu care X a stat de vorbă crezând că este avocatul M, şi pe care l-a angajat din eroare. Contractul de mandat încheiat este lovit de nulitate relativă.

c)Eroarea indiferentă constă în reprezentarea greşită a realităţii unor situaţii neesenţiale pentru încheierea actului juridic; eroarea indiferentă nu afectează validitatea actului; ea se referă la anumite calităţi accidentale, neesenţiale ale substanţei obiectului

(de exemplu, X cumpără un autoturism crezând că are un consum de 7 l/100 km în oraş şi în realitate consumă 8 l/100km) asupra persoanei în actele juridice în care considerarea persoanei este indiferentă

(de exemplu, când X vinde produse din magazinul său, nu este interesat de calităţile persoanelor care cumpără), asupra solvabilităţii celeilalte părţi

(de exemplu, dacă X vinde un bun mobil lui Y şi află, ulterior că Y este plin de datorii, contractul este valabil încheiat), asupra valorii economice a prestaţiei

66

(de exemplu, în perioada de reduceri de preţ, X cumpără o bluză de la magazinul X, care avea reduceri de 40%, crezând că a plătit cel mai bun preţ; dar ulterior a găsit aceeaşi bluză la un alt magazin având o reducere de 50%).

Condiţiile cerute pentru ca eroarea sa fie viciu de consimtamint . Aşa cum rezultă din cele arătate, pentru ca eroarea să fie viciu de consimţământ trebuie să fie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:

- eroarea trebuie să privească anumite împrejurări determinante pentru încheierea actului juridic; caracterul determinant se apreciază de către instanţa de judecată (atunci când soluţia este acţiunea în anulare) atât după criterii subiective, cât şi obiective; criteriile subiective privesc pregătirea profesională, experienţa de viaţă, profesia etc. a persoanei în eroare; dar acestea se analizează în contextul unor criterii obiective, adică în funcţie de orice altă persoană care s-ar fi aflat în aceleaşi condiţii ca aceea ce pretinde că a fost în eroare, adică în funcţie de omul prudent şi diligent; este admisă numai eroarea scuzabilă;

- eroarea trebuie să privească un element inclus (explicit sau implicit) de către părţi în conţinutul actului juridic; aceasta înseamnă că eroarea trebuie să se refere la un element pe care, în mod normal, părţile l-au avut în vedere la încheierea actului; această condiţie are ca scop evitarea situaţiilor în care s-ar invoca eroarea asupra unor motive subiective, influenţând astfel stabilitatea circuitului civil; nu se cere ca eroarea să fi fost cunoscută de cocontractant; cocontractantul trebuie să fie numai conştient de împrejurările determinante care au fost avute în vedere la încheierea actului; dacă acesta ştie că cealaltă parte se află în eroare şi tace, actul juridic astfel încheiat este anulabil pentru dol prin reticenţă (inducere în eroare prin tăcere) şi nu pentru eroare.

Proba: Fiind o stare de fapt, eroarea - viciu de consimţământ poate fi dovedită prin orice mijloc de probă. Sarcina probei revine persoanei care pretinde că a fost în eroare la încheierea actului juridic.

Sancţiunea: Sancţiunea erorii – viciu de consimţământ este nulitatea relativă. Pentru a interveni sancţiunea nu este necesar ca ambele părţi să se afle în eroare; este suficient ca numai una să invoce eroarea – viciu de consimţământ.

67

Subiect (21) Dolul actului juridic civil.

2 . Dolul Noţiune. Dolul este acel viciu de consimţământ care constă în inducerea în eroare a unei

persoane prin utilizarea de mijloace viclene, în scopul de a o determina să încheie un anumit act juridic. Conform art. 960, alin 1, C.civ., dolul este o cauză de nulitate a actului juridic când mijloacele viclene, întrebuinţate de una dintre părţi sunt astfel încât este evident că fără aceste maşinaţiuni, cealaltă parte nu ar fi contractat.

De exemplu, X îi vinde lui Y un software, convingându-l că este compatibil cu calculatorul acestuia, pe când nu este. Noţiunea de dol este folosită şi în sensul de intenţie;

de exemplu, în art. 1085, C. civ. se prevede că: „Debitorul nu răspunde decât de daunele-interese care au fost prevăzute sau care au putut fi prevăzute la facerea contractului, când neîndeplinirea obligaţiei nu provine din dolul său”; în acest caz vina debitorului în neexecutarea obligaţiei contractuale îmbracă forma intenţiei (dolului).

Dolul, care este o eroare provocată, o inducere în eroare, comparativ cu eroarea – viciu de consimţământ, poate să privească orice împrejurare determinantă pentru încheierea actului juridic, şi nu numai substanţa obiectului sau identitatea persoanei în actele intuitu personae, ca în cazul erorii. Dolul este mai uşor de probat decât eroarea; pe când eroarea reprezintă o stare psihologică a celui ce este în eroare, dolul se caracterizează, de regulă, prin anumite acţiuni sau inacţiuni ale cocontractantului (sau terţului) care induc în eroare.

Elementele dolului . Dolul presupune două elemente:- un element subiectiv, intenţional, care constă în intenţia de a induce în eroare o persoană;

lipsa intenţiei în provocarea erorii adică, neglijenţa, imprudenţa, nu sunt constitutive de dol;- un element obiectiv, material, care constă în utilizarea de mijloace viclene (acte de şiretenie,

maşinaţiuni), prin care persoana este indusă în eroare.Elementul obiectiv poate consta în acţiuni (fapte comisive) sau inacţiuni (fapte omisive). De

regulă, dolul se materializează prin acţiuni. Astfel, autorul dolului profită de slăbiciunile fizice sau intelectuale ale unei persoane, în scopul de a o determina să încheie un act juridic.

De exemplu, X îl invită pe Y la masă, şi îl determină să bea până ce acesta ajunge într-o stare incompletă de beţie, de care X profită şi îl face să semneze un contract de vânzare-cumpărare.

Când dolul se materializează prin inacţiuni se numeşte dol prin reticenţă. În această situaţie, una dintre părţile actului juridic păstrează tăcere asupra unor împrejurări pe care, dacă ar fi fost de bună credinţă, ar fi trebuit să le aducă la cunoştinţa celeilalte, ştiind că sunt esenţiale pentru încheierea actului juridic.

De exemplu, la încheierea unui contract de asigurare de viaţă, dacă asiguratul păstrează tăcere asupra faptului că suferă de o boală incurabilă, contractul este anulabil pentru dol prin reticenţă.

Condiţiile dolului . Pentru ca dolul să fie viciu de consimţământ trebuie să îndeplinească, în mod cumulativ, următoarele condiţii:

- dolul trebuie să aibă un caracter determinant; din formularea art. 960, alin. 1, C. civ., reiese că între mijloacele viclene folosite de autorul dolului şi consimţământul exprimat de victima dolului, în sensul încheierii actului juridic, trebuie să existe o legătură de cauzalitate; adică, dolul trebuie să fie determinant: fără intervenţia manoperelor dolosive, victima dolului să nu fi încheiat actul juridic; dolul determinant se mai numeşte şi dol principal; caracterul determinant al dolului se apreciază de la caz la caz, de către instanţa de judecată, ţinând seama de experienţa de viaţă, de pregătirea intelectuală şi de alte date care îl privesc pe cel care pretinde că este victimă a dolului;

68

dacă dolul nu a fost cauza determinantă a încheierii actului juridic, ci a urmărit numai ca cealaltă parte să accepte condiţii mai oneroase, el se numeşte dol incident şi nu conduce la desfiinţarea (anularea) actului juridic astfel încheiat; de exemplu, X îi vinde lui Y o bucată de teren, convingându-l pe acesta că terenul este construibil şi se află într-o poziţie foarte bună faţă de oraş; după încheierea contractului, Y descoperă că pe terenul respectiv urmează să treacă o autostradă; în acest caz dolul este principal; în absenţa mijloacelor viclene Y nu ar fi încheiat contractul; dar dacă X îi vinde lui Y un autoturism şi îi arată că acesta are numai 50.000 km la bord şi ulterior, Y descoperă că are 150.000 km, mijloacele viclene constituie un dol incident; fără invenţia lor, Y ar fi încheiat contractul, dar ar fi plătit un preţ mai mic; Y poate introduce o acţiune în garanţie (estimatorie), considerând că numărul de km de la bordul autoturismului reprezintă un viciu ascuns;

- dolul trebuie să provină de la cealaltă parte, în majoritatea actelor juridice civile; art. 960, alin. 1, C. civ. precizează că, în actele juridice sinalagmatice, mijloacele viclene, constitutive de dol, trebuie să fie „întrebuinţate de una din părţi”; aceasta înseamnă că dolul este viciu de consimţământ numai dacă provine de la una dintre părţile contractante, nu şi de la un terţ.

Mijloacele viclene constituie dol – viciu de consimţământ – şi atunci când nu provin direct de la una dintre părţi sau când nu există decât o parte a actului juridic în următoarele cazuri:

- în cazul actelor juridice unilaterale, pentru că nu există „cealaltă parte”, şi deci, mijloacele viclene pot să provină numai de la terţi; de exemplu, X încheie un testament în favoarea lui Y, datorită manoperelor viclene folosite de Y sau de un alt terţ; în materie de liberalităţi, dolul îmbracă forma sugestiei, şi captaţiei. Sugestia se exercită prin mijloace ascunse şi tendenţioase, în scopul de a sădi în mintea dispunătorului ideea de a face o donaţie sau un testament, pe care nu l-ar fi făcut din proprie iniţiativă. Captaţia constă în manopere dolosive folosite în scopul de a câştiga încrederea dispunătorului şi a înşela buna credinţă a acestuia, pentru a-l determina să-i doneze un bun sau să-l gratifice prin testament;

- dolul provine de la un terţ, dar la instigarea sau complicitatea cocontractantului; deci cealaltă parte participă indirect la manoperele viclene;

- dolul provine de la reprezentantul legal sau convenţional al uneia dintre părţi, persoană fizică sau de la organul persoanei juridice; deşi nu participă direct la dol, partea contractantă profită de încheierea contractului, pentru că efectele acestuia se produc asupra ei;

- dolul provine de la un terţ, dar cocontractantul ştia despre mijloacele viclene ale acestuia şi nu le-a adus la cunoştinţă celeilalte părţi; cocontractantul este responsabil de dol prin reticenţă.

Dacă dolul nu provine direct sau indirect de la una dintre părţile actului juridic, actul ar putea fi desfiinţat, dacă sunt îndeplinite condiţiile erorii – viciu de consimţământ. În caz contrar, victima dolului îl poate chema în judecată pe autorul dolului solicitând instanţei să-l oblige la despăgubiri, în măsura în care mijloacele viclene i-au cauzat un prejudiciu, conform art. 998, C. civ. (răspunderea civilă delictuală).

Sancţiunea . Dolul – viciu de consimţământ primeşte o sancţiune dublă. Victima dolului are la îndemână două acţiuni: o acţiune în anularea actului juridic şi o acţiune în despăgubire, în temeiul art. 998, C. civ., deoarece dolul este şi un delict civil. Pentru admiterea acţiunii în despăgubire trebuie îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale. Victima dolului poate uza de ambele acţiuni sau se poate limita doar la acţiunea în despăgubire, dacă vrea ca actul juridic încheiat să-şi producă efectele.

Proba . Din art. 960, alin. 2, C. civ. reiese că dolul nu se presupune, (nu se prezumă); el trebuie dovedit. Sarcina probei revine persoanei care pretinde că este victimă a dolului; ea poate utiliza orice mijloc de probă, deoarece dolul este un fapt juridic.

69

Subiect (22) Violenta

4. Violenţa CLASIFICAREA VIOLEŢEI

- v. fizică(cînd ameninţarea priveşte integritatea fizică sau bunurile persoanei)

-- 1.După natura răului cu care se ameninţă

- v. morală(cînd ameninţarea se referă la onoarea , cinstea ori sentimentele - persoanei)

- ameninţarea legitimă , justă(care nu este viciu de consimţămînt)( creditorul îl - ameninţă pe debitor cu darea în judecată în cazul în care nu-şi îndeplineşte - îndatorirea pe care o are);-- 2. După caracterul ameninţării

- ameninţarea nelegitimă, injustă,cu un rău(care are semnificaşia juridică a - viciului de consimţămînt)

Noţiune . Violenţa este acel viciu de consimţământ care constă în ameninţarea unei persoane cu un rău de natură să-i provoace o temere, care o determină să încheie un act juridic, pe care altfel nu l-ar fi încheiat.

Violenţa, ca viciu de consimţământ, este reglementată în art. 955 – 959, C. civ. Spre deosebire de eroare şi dol, când victima nu-şi dă seama că manifestarea de voinţă se bazează pe premise false, în cazul violenţei, victima ştie că manifestarea sa de voinţă nu corespunde voinţei reale, şi, totuşi, încheie actul juridic pentru a evita producerea răului cu care a fost ameninţată.

Violenţa poate fi fizică sau morală.-Este fizică atunci când ameninţarea priveşte integritatea corporală, viaţa, sănătatea persoanei

sau bunurile acesteia. -Este morală atunci când ameninţarea se referă la cinstea, reputaţia, sentimentele persoanei.Elementele violenţei . Violenţa presupune două elemente:- un element obiectiv, care constă în ameninţarea cu un rău a unei persoane, în scopul de a o

determina să încheie un act juridic, pe care altfel nu l-ar încheia;- un element subiectiv, care constă în temerea provocată persoanei ameninţate, care îi

alterează consimţământul.Elementul obiectiv – ameninţarea cu un rău – poate privi persoana ameninţată sau bunurile sale

(art. 956, alin. 1, C. civ.). Conform art. 957, C. civ., violenţa este viciu de consimţământ şi atunci când se exercită asupra soţului, soţiei, ascendenţilor sau descendenţilor persoanei care încheie actul juridic. Acest text a fost interpretat extensiv în literatura juridică, în sensul că consimţământul este viciat şi atunci când ameninţarea se referă la o altă persoană, decât cele enumerate, de care victima violenţei este legată printr-o p uternică afecţiune .

Ameninţarea poate să provină de la cealaltă parte a actului juridic sau de la un terţ. În art. 955, C. civ. se precizează că violenţa alterează consimţământul „chiar când este exercitată de altă persoană [s.n.] decât aceea în folosul căreia s-a făcut convenţia”. Din acest text reiese, pe de o parte, că violenţa poate proveni şi de la un terţ, iar pe de altă parte, că violenţa se exercită de o persoană . Unii autori susţin că şi starea de necesitate în care a fost încheiat un act juridic poate

70

conduce la anularea actului pentru violenţă – viciu de consimţământ. Este în stare de necesitate acela care săvârşeşte o faptă pentru a salva de la un pericol iminent şi care nu poate fi înlăturat altfel, viaţa, integritatea corporală sau sănătatea sa, a altuia sau un bun important al său ori al altuia sau un interes obştesc. Nu este în stare de necesitate persoana care în momentul când a săvârşit fapta şi-a dat seama că pricinuieşte urmări vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce dacă pericolul nu era înlăturat. În dreptul penal, starea de necesitate înlătură caracterul penal al faptei. În dreptul civil, starea de necesitate înlătură caracterul ilicit al faptei, în materia răspunderii civile delictuale. Rezultă că starea de necesitate este legată, de regulă, de săvârşirea unor fapte juridice şi nu de încheierea de acte juridice . Dacă o persoană se găseşte „sub constrângerea psihică a nevoii de a înlătura un pericol grav, iminent, care îi ameninţă viaţa, integritatea corporală ori sănătatea sa ori pe aceea a altei persoane, sau un bun important al său sau al altuia” înseamnă că se află în stare de necesitate. Pericolul poate rezulta dintr-un eveniment (incendiu, cutremur, naufragiu etc.) sau dintr-o faptă omenească. Pericolul trebuie să fie actual. În aceste condiţii, starea de necesitate sau împrejurări exterioare, obiective, care nu provin de la o persoană nu pot vicia consimţământul. În împrejurări excepţionale, când o persoană este lipsită de consimţământ, ca urmare a stării de necesitate în care se găseşte, poate solicita constatarea nulităţii absolute a actului juridic astfel încheiat, pentru cauză imorală.

Ameninţarea cu un rău, prin ea însăşi, nu viciază consimţământul. Este posibil ca persoana ameninţată să nu fie o fire impresionabilă sau ameninţarea, deşi gravă, să nu-i provoace teamă.

Deci, ceea ce viciază consimţământul este cel de-al doilea element al violenţei, cel subiectiv, adică temerea provocată persoanei ameninţate. Temerea se apreciază în concret, de la caz la caz, fiind necesar să existe în momentul încheierii actului juridic. Conform art. 956, alin. 1, C. civ., temerea trebuie să fie provocată de ameninţarea cu un „rău considerabil şi prezent”. Mai precis, nu răul trebuie să fie prezent, actual, la încheierea actului juridic, ci temerea. Răul poate fi şi viitor.

De exemplu, X vrea să cumpere de la Y un teren – loc de casă – pe care acesta refuză să-l vândă; fratele lui X îl ameninţă pe Y că dacă nu va merge la notar să semneze contractul de vânzare-cumpărare îi va incendia casa.

Condiţiile violenţei . Pentru ca violenţa să fie viciu de consimţământ trebuie să îndeplinească, în mod cumulativ, următoarele condiţii:

- violenţa trebuie să aibă un caracter determinant ; din formularea art. 956, alin. 1, C. civ. reiese că între temerea provocată de ameninţarea cu un rău şi consimţământul exprimat de victima violenţei, în sensul încheierii actului juridic, trebuie să existe o legătură de cauzalitate; adică violenţa să fie determinantă: fără temerea insuflată victimei, aceasta să nu fi încheiat actul juridic; caracterul determinant al violenţei se apreciază de la caz la caz, de către instanţa de judecată, ţinând seama de vârsta victimei, de pregătirea ei intelectuală, de experienţa de viaţă pe care o are, de forţa fizică sau morală a acesteia, de locul şi momentul în care s-a încheiat actul juridic, de persoana de la care provine ameninţarea etc.; în art. 956, alin. 2, C. civ. se arată că în aprecierea violenţei se ţine seama „de etate, de sex şi de condiţia persoanelor”;

- violenţa trebuie să aibă un caracter nelegitim ; aceasta înseamnă că ameninţarea trebuie să fie ilicită, adică, fie mijlocul cu care se ameninţă să fie, prin el însuşi, ilicit, fie scopul pentru atingerea căruia este folosit să fie ilicit, deşi mijlocul utilizat în ameninţare este licit; astfel, de exemplu, X îi vinde lui Y un autoturism; Y plăteşte preţul, iar X refuză să-i predea obiectul contractului; Y îl ameninţă că dacă nu-i aduce autoturismul în 3 zile îl cheamă în judecată; în acest caz, ameninţarea este legitimă ; Y îl ameninţă cu un mijloc licit pentru realizarea dreptului său; dar dacă Y îl ameninţă pe X că îi rupe membrele inferioare, dacă nu-i predă autoturismul în 3 zile, atunci mijlocul cu care îl ameninţă este ilicit (ameninţarea priveşte integritatea corporală a lui X) şi violenţa este nelegitimă; este posibil ca mijlocul folosit să fie licit, dar scopul pentru care este utilizat să fie ilicit; de exemplu, X îl ameninţă pe Y că o să-l denunţe la fisc pentru toate sumele nedeclarate, dacă nu îi donează o blană de nurcă; mijlocul este denunţul, care este licit (orice cetăţean are dreptul şi obligaţia de a aduce la cunoştinţa organelor competente faptele ilicite), dar scopul

71

în vederea căruia este utilizat constă în obţinerea unei donaţii (unui avantaj patrimonial) şi este ilicit; deci violenţa este nelegitimă şi în această situaţie; caracterul nelegitim pe care trebuie să-l aibă violenţa reiese implicit din art. 958, C. civ., conform căruia „simpla temere reverenţioasă, fără violenţă, nu poate anula convenţia”; aceasta deoarece temerea inspirată de respectul datorat anumitor persoane nu apare ca nelegitimă.

Sancţiunea. Violenţa – viciu de consimţământ – întocmai ca şi dolul, este şi delict civil, de aceea, victima violenţei are posibilitatea de a introduce două acţiuni: o acţiune în anularea actului juridic încheiat şi o acţiune în despăgubire, în temeiul art. 998, C. civ., dacă sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale.

Proba. Fiind un fapt juridic, violenţa se poate dovedi cu orice mijloc de probă; sarcina probei revine persoanei care pretinde că este victimă a violenţei.

72

Subiect (23) Leziunea actului juridi civil.

4-Leziunea.

(În limbajul obişnuit, curent, prin leziune se înţelege rana căpătată prin lovire, rănire sau ca urmare a unei boli; în limbaj juridic, noţiunea de leziune reprezintă o „rană” cauzată patrimoniului unei persoane, o pagubă ce rezultă din disproporţia între prestaţiile părţilor unui contract cu titlu oneros.)

Noţiune. Leziunea reprezintă paguba materială pe care o suferă una dintre părţile unui act juridic cu titlu oneros şi comutativ, din cauza văditei disproporţii ce există între prestaţii.

Teorii despre leziune1 . Teoria subiectivă Leziunea, prin ea însăşi, nu reprezintă un viciu de consimţământ. Ea este consecinţa unui viciu

de consimţământ. Persoana care îşi exprimă consimţământul în sensul încheierii unui act juridic lezionar pentru ea, fie este în eroare, fie este indusă în eroare, fie este constrânsă. Dacă nu se găseşte în nici una din aceste situaţii, adică este conştientă de paguba pe care o va suferi şi consimţământul exprimat este liber, neviciat, înseamnă că a avut intenţia de a face o liberalitate. În literatura juridică, această concepţie despre leziune face obiectul teoriei subiective.

Privită ca o consecinţă a unui viciu de consimţământ, leziunea poate fi invocată de orice persoană prejudiciată prin încheierea unui act juridic lezionar.

2 . Teoria obiectivă Conform unei alte teorii, obiective, leziunea reprezintă prejudiciul material care rezultă din

disproporţia dintre prestaţii, independent de împrejurările care au condus la această disproporţie. Actul juridic astfel încheiat este lipsit parţial de cauză şi este lovit de nulitate relativă.

În legislaţie, noţiunea de leziune este utilizată în conformitate cu teoria obiectivă şi se aplică numai unei anumite categorii de minori. Conform art. 1165, C. civ., majorii nu pot invoca leziunea, ca o cauză de nulitate a contractelor. În mod excepţional, totuşi, în acte normative speciale se poate prevedea posibilitatea invocării leziunii şi de către majori. (De exemplu, conform Legii 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori, consumatorul poate solicita anularea clauzelor abuzive. Prin clauză abuzivă se înţelege acea clauză care nu a fost negociată direct cu consumatorul şi care, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor [s.n.]; art. 4 (1), 4(2), art. 6, 7, 14).

Condiţiile leziuniiPentru existenţa leziunii, aşa cum este admisă în legislaţie, (art. 1157, C. civ. şi art. 25, alin. 1 şi

2 din Decretul nr. 32/1954, trebuie îndeplinite următoarele condiţii:- partea care invocă leziunea să fie minor între 14 – 18 ani, deci cu capacitate de exerciţiu

restrânsă (minorul sub 14 ani are dreptul la anularea contractului, chiar dacă nu este lezionar, pentru incapacitate);

- actul juridic încheiat de minorul între 14 – 18 ani să fie un act de administrare , adică să facă parte din categoria acelora pentru care are nevoie de încuviinţarea părinţilor sau tutorelui, dar nu are nevoie şi de încuviinţarea autorităţii tutelare (dacă încheie un act de dispoziţie fără încuviinţarea părinţilor, tutorelui sau/şi a autorităţii tutelare, actul e lovit de nulitate relativă fără să fie nevoie de existenţa leziunii; dacă încheie un act de conservare,

73

acesta este valabil, indiferent dacă a primit sau nu încuviinţarea, pentru că este întotdeauna util);

- minorul de 14 – 18 ani să încheie actul juridic de administrare fără încuviinţarea părinţilor sau tutorelui; dacă are încuviinţare, nu poate fi invocată leziunea;

- actul încheiat să facă parte din actele juridice cu titlu oneros şi comutative;- actul încheiat să fie lezionar pentru minor;- leziunea să existe în momentul încheierii actului juridic.De exemplu, minorul M, de 15 ani, închiriază lui X, aparatură audio cumpărată de părinţii săi,

în scopul ca X să o folosească la o petrecere, pentru suma de 100.000 lei. M nu a avut încuviinţarea părinţilor. Contractul astfel încheiat este lezionar pentru minor, astfel încât M poate cere anularea pentru leziune (introduce o acţiune în resciziune).

Sancţiunea. Existenţa leziunii în condiţiile arătate conduce la anularea actului juridic. În legislaţie, acţiunea în anulare pentru leziune se mai numeşte şi acţiune în resciziune.

Între majori, atunci când este admisă în mod excepţional, leziunea poate conduce la nulitate sau la reducerea prestaţiilor ori la mărirea unei prestaţii, după caz.

74

Subiect (24) Obiectul actului juridic civil.

3. Obiectul actului juridic civil ( obiectul material)

Noţiune. Obiectul actului juridic civil reprezintă conduita părţilor, adică acţiunile sau inacţiunile la care sunt îndreptăţite sau la care sunt obligate părţile, care se referă, de regulă, la un bun. Deci obiectul actului juridic civil coincide cu obiectul raportului juridic civil. Astfel, obiectul juridic al actului juridic civil constă în conduita părţilor, iar obiectul material, derivat al actului juridic civil este reprezentat de bunul la care se referă conduita părţilor.

Condiţii de validitate generalePentru validitatea obiectului actului juridic civil trebuie îndeplinite următoarele condiţii

generale:a) Obiectul trebuie să existe . Dacă în momentul încheierii actului juridic obiectul nu există,

actul este lovit de nulitate. În materia contractului de vânzare-cumpărare se prevede că dacă „lucrul vândut era pierit în tot” la data încheierii contractului, vânzarea este nulă (art. 1311, C. civ.). De exemplu, dacă X îi vinde lui Y un cal, fără să ştie că în momentul încheierii contractului calul pierise, în urma unui accident, contractul de vânzare-cumpărare este lovit de nulitate absolută.

Dacă obiectul nu există în momentul încheierii actului juridic, dar va exista în viitor, adică obiectul reprezintă un bun viitor, actul juridic este valabil (art. 965, alin. 1, C. civ.).

De exemplu, X îi vinde lui Y o recoltă viitoare de grâu de pe un anumit teren al său; X încheie un contract de prestări servicii cu Y, prin care se obligă să execute o pictură murală. Dacă obiectul actului juridic este o succesiune viitoare (nedeschisă) actul juridic este lovit de nulitate (art. 965, alin. 2, C. civ.).

b) Obiectul trebuie să fie determinat sau determinabil , altfel nu este cunoscut la ce anume se obligă debitorul şi o asemenea obligaţie nu este susceptibilă de executare. Obiectul este determinat dacă sunt precizate toate elementele care permit individualizarea sa. De exemplu, X îi închiriază lui Y locuinţa sa, din strada M, nr. 3,et. 2,ap. 4. Obiectul este determinabil dacă sunt precizate anumite elemente, care permit determinarea sa în viitor. De exemplu, X se obligă faţă de Y să monteze tâmplărie de aluminiu la toate ferestrele din casa acestuia.

Dacă obiectul se referă la un bun cert (individual determinat), atunci în actul juridic trebuie să existe elemente suficiente pentru individualizarea lui. Dacă obiectul se referă la un bun de gen, atunci trebuie să fie determinat cel puţin în specia şi cantitatea lui (art. 964, C. civ.).

De exemplu, X îi vinde lui Y, o tonă de mere Golden. Actul este valabil şi atunci când cantitatea nu este determinată, dar este determinabilă în viitor.

De exemplu, contractul în temeiul căruia se furnizează gaz metan pentru consumul casnic, nu are un obiect determinat, ci determinabil; cantitatea obiectului contractului este incertă, dar determinabilă în viitor (art. 964, alin. 2, C. civ.). Dacă părţile nu au stabilit şi calitatea bunului de gen, atunci debitorul este obligat să predea un bun de calitate medie (art. 1103, C. civ.).

c) Obiectul trebuie să fie posibil . Această condiţie decurge din principiul că nimeni nu poate fi obligat la imposibil. Imposibilitatea obiectului atrage nulitatea actului juridic pentru lipsă de obiect. Pentru aceasta este necesar ca imposibilitatea să aibă caracter absolut, adică obiectul

75

să fie imposibil nu numai pentru cel care se obligă (pentru debitor), ci şi pentru orice altă persoană. Astfel, în cazul obligaţiei de a da un bun cert, imposibilitatea obiectului nu poate rezulta decât din pieirea bunului respectiv; când obligaţia constă în a da un bun de gen, obiectul este imposibil numai în ipoteza în care nu este cu putinţă să se producă sau să se procure asemenea bunuri. Inexistenţa momentană a bunului nu constituie o imposibilitate absolută de executare. Dacă imposibilitatea are un caracter relativ, adică obiectul este imposibil numai pentru debitor, validitatea actului juridic nu este afectată; în acest caz, debitorul, care nu-şi poate executa obligaţiile, va fi ţinut să-l despăgubească pe creditor.

Imposibilitatea referitoare la obiect poate fi materială (de exemplu, X se obligă faţă de Y să transporte o cantitate de marfă cu camionul său, în 5 ore,

până în localitatea M, care se află la o distanţă de 1.500 km) sau juridică (de exemplu, X cumpără un teren, fără să ştie că terenul tocmai fusese scos din

circuitul civil; contractul de vânzare-cumpărare este lovit de nulitate absolută).Imposibilitatea obiectului poate să rezulte şi din materia anumitor acte juridice, care impune un

anumit obiect, cu excluderea altora. Astfel, obiectul actului juridic prin care se instituie o ipotecă nu se poate referi decât la un bun

imobil; gajul are ca obiect numai un bun mobil; contractul de împrumut de consumaţie poate avea ca obiect numai bunuri fungibile sau

consumptibile; contractul de împrumut de folosinţă (comodatul) poate avea ca obiect numai bunuri nefungibile

sau neconsumptibile etc.Imposibilitatea obiectului trebuie să existe în momentul încheierii actului juridic. Dacă în

momentul încheierii actului, obiectul era posibil, dar a devenit ulterior imposibil de executat, din cauza forţei majore sau a unui caz fortuit se pune problema riscului contractului; dacă imposibilitatea se datorează culpei debitorului, intervine răspunderea lui civilă.

d) Obiectul trebuie să fie în circuitul civil . Această condiţie se referă la obiectul material derivat al actului juridic civil, adică la bunuri. Conform art. 963, C. civ. „Numai lucrurile ce sunt în comerţ (adică în circuitul civil – s.n.) pot fi obiectul unui contract”. Regula este că bunurile sunt în circuitul civil, în afară de excepţiile expres prevăzute de lege. Anumite bunuri sunt supuse unui regim special de circulaţie, adică pot fi dobândite, deţinute sau înstrăinate cu respectarea unor condiţii restrictive expres prevăzute de lege (de exemplu, armele, stupefiantele etc.).

Dacă actul juridic are ca obiect un bun scos din circuitul civil, sau un bun cu un regim special de circulaţie, în alte condiţii decât cele prevăzute de lege, actul este lovit de nulitate absolută.

e) Obiectul trebuie să fie licit şi moral . Această condiţie reiese din art. 5, C. civ., conform căruia „Nu se poate deroga prin convenţii sau acte juridice unilaterale de la legile care interesează ordinea publică şi bunele moravuri”. Deci obiectul actului juridic trebuie să fie conform cu legea şi cu morala (cu regulile de convieţuire socială).

Este ilicit, de exemplu, obiectul actului juridic prin care X se obligă faţă de Y ca în schimbul unei sume de bani sa incendieze autoturismul lui M, în scopul de a-l determina pe acesta să încheie un contract de vânzare-cumpărare cu Y. Obiectul actului juridic este imoral când, de exemplu, X îi face o donaţie lui M sub forma darului manual constând într-o sumă de bani, cu scopul ca M să o determine pe fiica sa să se căsătorească cu X. Atunci când obiectul este ilicit sau imoral şi cauza actului juridic este ilicită sau imorală.

Actul juridic cu obiect ilicit sau imoral este lovit de nulitate absolută.

76

CONDIŢII DE VALABILITATE.CLASIFICARE să existe

să fie în circuitul civil;

1.Condiţii generale să fie determinat sau determinabil;

să fie posibil;

să fie licil şi moral;

cel ce se obligă trebuie să fie titularul dreptului subiectiv; 2 .Condiţii speciale obiectul să constea într-un fapt personal al debitorului;

Condiţii de validitate specialePentru anumite acte juridice, obiectul trebuie să îndeplinească în plus, faţă de condiţiile de

validitate generale, şi altele, speciale. Astfel:a) în cazul actelor juridice al căror obiect implică o acţiune de a da sau de a face, se cere ca

obiectul să constituie un fapt personal al celui care se obligă. O persoană nu poate fi obligată decât prin voinţa proprie. Dacă nu există un mandat sau reprezentarea legală, nimeni nu poate fi obligat prin voinţa altuia.

Este valabilă, însă, promisiunea faptei altuia, cunoscută sub denumirea de convenţie de porte-forte. Promisiunea faptei altuia este un contract prin care o persoană – debitorul – se obligă faţă de creditor să determine pe o terţă persoană să-şi asume un anume angajament juridic în folosul creditorului din contract.

De exemplu, X, coproprietar al unei suprafeţe de teren vinde cota sa de ½ lui Y şi se obligă faţă de acesta să-l determine pe C, celălalt coproprietar, să vândă şi el partea sa din teren, tot lui Y. Dacă C acceptă, atunci el va încheia contractul de vânzare-cumpărare cu Y, din propria sa voinţă; în acelaşi timp, acceptarea lui C de a încheia contractul îl eliberează pe X de obligaţia sa, asumată prin contractul de porte-forte, adică aceea de a-l convinge pe C. Obiectul convenţiei de porte-forte nu este fapta terţului, ci propria faptă a debitorului, care se obligă faţă de creditor să depună toate diligenţele pentru a-l convinge pe terţ să-şi asume o obligaţie faţă de creditor. Obligaţia debitorului este o obligaţie de rezultat. Dacă nu o execută, răspunde contractual faţă de creditor.

b) în cazul actelor juridice constitutive sau translative de drepturi reale, cel care se obligă trebuie să fie titularul dreptului real asupra lucrului care formează obiectul material al actului juridic. Nimeni nu se poate obliga valabil la ceva ce nu are sau nu se poate obliga să transmită drepturi pe care nu le are. De exemplu, X, care împrumută o sumă de bani de la banca B, nu poate garanta restituirea împrumutului cu constituirea unui ipoteci asupra unui imobil care nu este în proprietatea sa (art. 1769, C. civ.).

S-a pus problema dacă este valabil actul juridic care are ca obiect bunul altuia. Se disting următoarele situaţii:

- dacă obiectul actului juridic constă în bunuri de gen, actul juridic este valabil, chiar dacă în momentul încheierii actului, bunurile nu se aflau în proprietatea aceluia care le transmite; proprietatea asupra bunurilor de gen nu se transferă în momentul încheierii actului, ci în momentul individualizării bunurilor, astfel încât ele pot fi procurate până atunci;

77

- dacă obiectul actului juridic constă în bunuri certe , care aparţin altei persoane, decât aceleia care le înstrăinează, actul juridic este lovit de nulitate; această problemă se pune, mai ales, în cazul contractului de vânzare-cumpărare, unde pot să apară 3 cazuri: ambele părţi sunt de bună credinţă sau cel puţin cumpărătorul este de bună credinţă;

aceasta înseamnă că vânzătorul s-a crezut proprietar şi cumpărătorul a crezut că bunul aparţine vânzătorului, adică a fost în eroare asupra unei calităţi esenţiale a vânzătorului, aceea de proprietar al bunului; contractul de vânzare-cumpărare este lovit de nulitate relativă pentru eroare – viciu de consimţământ;

părţile au încheiat contractul în cunoştinţă de cauză, adică au fost de rea credinţă, au ştiut că vânzătorul vinde bunul altuia; contractul de vânzare-cumpărare este lovit de nulitate absolută pentru cauză ilicită;

vânzătorul este coproprietar al bunului şi a vândut întregul bun; contractul de vânzare-cumpărare este valabil sub condiţia rezolutorie, ca la partaj bunul să cadă în lotul vânzătorului; dacă bunul vândut revine la partaj altui coproprietar, contractul de vânzare-cumpărare se desfiinţează cu efect retroactiv; aceeaşi regulă se aplică şi în cazul indiviziunii, când unul dintre indivizari, vinde un bun, înainte de ieşirea din indiviziune.

78

Subiect (25) Cauza actului juridic civil.

4. Cauza actului juridic civil

Noţiune. Cauza reprezintă scopul urmărit de o parte sau de părţi prin încheierea actului juridic. În momentul manifestării de voinţă în sensul încheierii actului juridic, partea sau părţile au în vedere un anumit scop, pentru realizarea căruia consimt la încheierea actului juridic. Dacă nu ar urmări ceva, dacă nu ar avea un scop, un motiv, atunci nu ar încheia actul juridic. Consimţământul este strâns legat de cauză (scop). Scopul (cauza) conduce la formarea consimţământului. Deci cauza trebuie să existe în momentul încheierii actului juridic. Asta nu înseamnă că scopul trebuie să fie realizat în acel moment, ci doar să se urmărească atingerea lui prin încheierea actului juridic. Cauza reprezintă „principiul justificativ al oricărui consimţământ”.

Elementele cauzei. Plecând de la formarea voinţei juridice – proces în care subiectul de drept cântăreşte motivele încheierii actului juridic şi selectează motivul determinant, care îl face să ia hotărârea încheierii actului juridic, - se ajunge la ideea că dintre toate motivele încheierii actului juridic se reţin două, care alcătuiesc elementele cauzei şi anume:

-scopul mediat sau direct al consimţământului (numit şi cauza obligaţiei) şi -scopul imediat sau indirect (numit şi cauza actului juridic). De exemplu, într-un contract de vânzare-cumpărare, scopul imediat al consimţământului

vânzătorului constă în obţinerea preţului de la cumpărător; acesta are un caracter invariabil, abstract, fiind acelaşi în orice contract de vânzare-cumpărare: orice vânzător urmăreşte (are ca scop imediat) obţinerea preţului pentru bunul vândut; scopul mediat al consimţământului vânzătorului are un caracter concret, variabil de la caz la caz: un vânzător urmăreşte ca din preţul obţinut să plătească o datorie, altul are ca scop să achiziţioneze un autoturism, altul să cumpere un teren etc.

Scopul imediat este acelaşi nu numai pentru un anumit tip de act juridic (contractul de vânzare-cumpărare, ca în exemplul dat), ci pentru o anumită categorie de acte juridice. Astfel, în contractele sinalagmatice, scopul imediat constă în obţinerea contraprestaţiei de la cealaltă parte

(de exemplu, în contractul de locaţiune, locatorul urmăreşte obţinerea chiriei, iar locatarul urmăreşte obţinerea folosinţei lucrului închiriat). În cazul liberalităţilor, scopul imediat constă în intenţia de a gratifica (de exemplu, în contractul de donaţie, donatorul are ca scop să-l gratifice pe donatar).

Scopul mediat variază de la caz la caz; el constă în motivul concret, subiectiv, care a determinat pe fiecare dintre părţi să încheie actul juridic.

Condiţii de validitate. Conform art. 966 şi 968, C. civ., pentru a fi valabilă, cauza trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele condiţii: să existe, să fie reală, să fie licită şi morală.

a) Cauza trebuie să existe . Pornind de la cele două elemente ale cauzei se observă că problema inexistenţei cauzei se poate pune numai cu privire la scopul imediat al consimţământului. Astfel, de exemplu, într-un contract de vânzare-cumpărare, cumpărătorul care are ca scop imediat obţinerea bunului; dacă el se obligă să plătească preţul în vederea obţinerii bunului, fără a şti că în momentul încheierii contractului bunul era pierit total, atunci scopul imediat nu există; obligaţia asumată (de a plăti preţul) este fără cauză. Dar nu este posibil ca, în momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, cumpărătorul să nu aibă un scop mediat; este absurd ca el să nu urmărească nimic prin încheierea contractului, să lipsească orice cauză.

79

În contractele sinalagmatice, cauza nu există dacă una dintre părţi nu poate primi contraprestaţia la care are dreptul. În contractele aleatorii, lipseşte cauza dacă lipseşte elementul aleatoriu, riscul

(de exemplu, într-un contract de întreţinere, bunul care a fost transmis în schimbul prestării întreţinerii, produce fructe civile lunar care au o valoare mai mare decât întreţinerea prestată lunar; lipseşte riscul, adică posibilitatea de câştig sau pierdere şi, prin urmare, lipseşte cauza).

Inexistenţa cauzei se sancţionează cu nulitatea absolută a actului juridic.b) Cauza trebuie să fie reală . Cauza nu este reală, ci falsă, dacă există eroare asupra cauzei,

asupra scopului la încheierea actului juridic; deci problema falsităţii cauzei se pune în ceea ce priveşte scopul mediat. De exemplu, într-un contract de prestări servicii, partea care a angajat un designer crezând că este renumitul X şi de fapt a fost în eroare asupra persoanei (din cauza unei coincidenţe de nume), a încheiat actul juridic cu o cauză falsă; motivul determinant pentru încheierea actului a fost fals (scopul imediat: obţinerea lucrului comandat designerului; scopul mediat: utilizarea lucrului comandat la o recepţie foarte importantă pentru carieră, astfel încât lucrul trebuie să fie ireproşabil; acesta a fost motivul determinant pentru încheierea contractului cu renumitul X şi nu cu celălalt designer). Între falsitatea cauzei, şi eroarea – viciu de consimţământ există o legătură foarte strânsă. Cauza falsă este sancţionată cu nulitatea relativă, deoarece constă într-o eroare asupra cauzei (motivului determinant), care este viciu de consimţământ.De multe ori inexistenţa cauzei se confundă cu falsitatea ei. De exemplu, cumpărătorul care se obligă să plătească preţul unui bun care era pierit total, în momentul încheierii contractului, este în eroare asupra existenţei cauzei şi îşi asumă deci o obligaţie întemeiată pe o cauză falsă.

c) Cauza trebuie să fie licită şi morală . Conform art. 968, C. civ., cauza este ilicită dacă este contrară legii ori bunelor moravuri şi ordinii publice. Din acest text reiese atât caracterul ilicit al cauzei, cât şi caracterul ei imoral. Dacă este contrară legii, atunci este ilicită. Dacă este contrară bunelor moravuri şi ordinii publice atunci este imorală.

S-a pus problema utilităţii articolului 968, C. civ., atâta timp cât există art. 5, C. civ., care prevede că „nu se poate deroga prin convenţii sau dispoziţii particulare la legile care interesează ordinea publică şi bunele moravuri”. Cele două texte nu se suprapun. Art. 5, C. civ. interzice actele juridice care încalcă dispoziţiile legale exprese, fără ca în temeiul lui să se poată anula actele juridice, care deşi imorale sau ilicite prin scopul (cauza) lor, nu încalcă o dispoziţie legală determinată.

De exemplu, dacă X, un bărbat căsătorit încheie un contract cu amanta sa, A, prin care se obligă ca, în cazul în care nu va divorţa de soţia sa într-un an, să o despăgubească pe A cu suma de 200 milioane lei, nu este interzis expres de lege, dar are un scop imoral şi este, deci, nul.

Cauza ilicită sau imorală este sancţionată cu nulitatea absolută a actului juridic.Proba . Conform art. 967, C. civ., existenţa cauzei se prezumă, chiar dacă nu există în actul

juridic o prevedere expresă cu privire la cauză. Aceasta înseamnă că acela care invocă inexistenţa cauzei, trebuie să dovedească acest lucru (faptul că nu există cauză). De asemenea, cel care invocă falsitatea, iliceitatea sau imoralitatea cauzei trebuie să facă dovada. Cauza fiind un fapt, poate fi dovedită cu orice mijloc de probă.

80

Subiect (26) Forma.Noţiune.Clasificarea condiţiilor de formă.

2.6. Forma actului juridic civil

Principiul autonomiei de voinţăFormarea actelor juridice civile este dominată de principiul libertăţii actelor juridice civile

numit şi principiul autonomiei de voinţă. Conform acestui principiu, voinţa părţilor se poate manifesta liber, în sensul că părţile au libertatea de a încheia orice acte juridice civile, în orice formă aleasă, în condiţiile stabilite de ele, reglementând, ele însele, efectele actelor juridice pe care le încheie. Însă, autonomia de voinţă nu este absolută; ea are anumite limite: în încheierea actelor juridice, părţile trebuie să respecte „legile care interesează ordinea publică şi bunele moravuri” (art. 5, C. civ.). Aceasta înseamnă că părţile nu pot deroga de la dispoziţiile imperative ale legii (care privesc ordinea publică sau bunele moravuri).

Pentru anumite acte juridice, legea impune în mod imperativ, anumite condiţii de formă, în absenţa cărora, actul juridic nu este valabil. Deci, deşi părţile au libertatea de a-şi manifesta voinţa în forma dorită de ele, conform principiului autonomiei de voinţă, această libertate este limitată, în cazuri expres prevăzute de lege.

Noţiunea de formă a actului juridic civil şi felurile eiÎn sens restrâns, prin formă a actului juridic civil se înţelege modul în care se exteriorizează

manifestarea de voinţă a părţilor.În sens larg, noţiunea de formă poate avea trei semnificaţii distincte:-forma cerută pentru validitatea actului juridic,-forma cerută pentru probarea actului juridic şi -forma cerută pentru opozabilitatea faţă de terţi.a) Forma cerută pentru validitatea actului juridic civilRegula este că actul juridic se formează în mod valabil şi raportul juridic se naşte, în orice

formă s-ar manifesta voinţa. Nu este necesar ca manifestarea de voinţă să îmbrace o anumită formă; este suficientă simpla manifestare de voinţă pentru a produce efecte juridice. Părţile au libertatea de a-şi manifesta voinţa în mod expres sau tacit. Actele juridice care se încheie valabil fără a fi necesară îndeplinirea unei anumite forme se numesc consensuale şi ele reprezintă regula. Principiul consensualismului, adică regula conform căreia pentru încheierea valabilă a unui act juridic este suficientă simpla manifestare de voinţă, caracterizează majoritatea actelor juridice. El nu este consacrat în mod expres în legislaţie, dar reiese din câteva texte ale Codului civil şi anume, din art. 1295, alin. 1, C. civ. şi din art. 971, C. civ.

În anumite cazuri, expres prevăzute de lege, libertatea părţilor de a-şi manifesta voinţa este limitată, restrânsă. Pentru a fi valabile, anumite acte juridice trebuie să îmbrace o anumită formă, cu o anumită solemnitate. Aceste acte juridice se numesc solemne. Actele juridice solemne sunt acelea care se încheie valabil numai atunci când manifestarea de voinţă a părţilor îmbracă o anumită formă, expres prevăzută de lege.

Prin forma cerută pentru validitatea actului juridic se înţeleg formalităţile pe care trebuie să le îndeplinească actul juridic, în absenţa cărora actul juridic nu poate fi valabil încheiat.

De exemplu, contractul de vânzare-cumpărare având ca obiect un teren poate fi valabil încheiat numai prin înscris autentic notarial. (Sunt acte solemne, de exemplu: contractul de donaţie (art.

81

813, C. civ.), testamentul (art. 858, C. civ.), convenţia de constituire a unui drept de ipotecă (art. 1772, C. civ.), contractul de arendare ş.a.).

De regulă, actul solemn îmbracă forma actului autentic. Prin act autentic se înţelege înscrisul întocmit cu solemnităţile cerute de lege de un funcţionar public, care avea dreptul de a funcţiona în locul unde s-a încheiat (art. 1121, C. civ.). Orice act autentic este un act solemn, dar nu şi invers. Actele autentice reprezintă doar o formă a actelor solemne. Forma solemnă poate lua şi alte înfăţişări.

De exemplu, testamentul olograf este un act solemn care nu este autentic; el este solemn pentru că legea cere respectarea cumulativă a trei condiţii de formă: să fie scris, semnat şi datat de mâna testatorului. Înscrisul în formă electronică îndeplineşte forma pentru validitatea actului juridic dacă i s-a încorporat, ataşat sau i s-a asociat logic o semnătură electronică extinsă, bazată pe un certificat calificat şi generată prin intermediul unui dispozitiv securizat de creare a semnăturii. (a se vedea Legea 455/2001 privind semnătura electronică – articolele 4, 7, 18 şi 20).

Cerinţa formei solemne în cazul anumitor acte juridice are ca scop ocrotirea intereselor părţilor, (de exemplu, în acest mod se atrage atenţia părţilor cu privire la importanţa actului juridic pe care urmează să-l încheie; dacă încheie o donaţie, care este un contract solemn, notarul public va explica donatorului care sunt consecinţele juridice ale actului, asupra patrimoniului său), asigurarea unei depline libertăţi a consimţământului, (de exemplu, apărarea testatorului de influenţele pe care le-ar putea exercita terţii asupra lui) sau chiar, în anumite cazuri, ocrotirea unor interese generale (de exemplu, exercitarea unui control, pe această cale, asupra înstrăinărilor de terenuri).

Forma cerută pentru validitatea actului juridic presupune îndeplinirea următoarelor condiţii : - întregul conţinut al actului juridic civil trebuie să fie îmbrăcat în forma solemnă cerută de

lege, nefiind permisă determinarea conţinutului actului prin trimiterea la o sursă externă acestuia (de exemplu, prin trimiterea la anumite condiţii generale, care nu se regăsesc în actul juridic, procedeu care se practică în cazul încheierii contractelor tip, standard între comercianţi şi consumatori);

- actul juridic aflat în raport de interdependenţă cu un act solemn, trebuie să îmbrace şi el forma solemnă, chiar dacă nu este un act solemn; se aplică principiul simetriei de formă (de exemplu, contractul de mandat prin care X este împuternicit să cumpere un teren, deşi nu este solemn, trebuie încheiat în formă solemnă, deoarece contractul de vânzare-cumpărare având ca obiect terenul este un act solemn);

- actul juridic care determină ineficacitatea unui act solemn, trebuie să îmbrace şi el forma solemnă, (există şi excepţii; de exemplu, un legat cuprins într-un testament poate fi revocat şi tacit, de exemplu, prin vânzarea bunului care formează obiectul legatului).

Forma cerută pentru validitatea actului juridic are următoarele caractere : - este un element constitutiv al actului, în absenţa căruia actul este lovit de nulitate absolută;- în principiu, este invariabilă, pentru acelaşi tip de act solemn

(de exemplu, convenţia prin care se constituie un drept de ipotecă îmbracă întotdeauna forma actului autentic);

- exclude manifestarea tacită de voinţă;- este exclusivă, în sensul că, în principiu, pentru un anumit act juridic, părţile nu au de ales

între mai multe posibilităţi, fiind obligate să se conformeze unei anumite forme.Forma solemnă a unui act juridic civil este impusă, de regulă, de lege. Există însă şi

posibilitatea pentru părţi ca ele, prin voinţa lor, să ridice forma unui act juridic, care potrivit legii nu este solemn, la rangul de element esenţial, transformându-l astfel într-un act solemn. În primul caz forma este legală, în cel de-al doilea caz, ea este voluntară. Părţile sunt libere, deci, să îmbrace un act consensual în formă solemnă. De exemplu, un contract de vânzare-cumpărare a unei construcţii nu este un act solemn conform legii, dar în practică, părţile îl transformă într-un

82

contract solemn, încheindu-l în formă autentică; părţile, prin voinţa lor, nu consideră contractul valabil încheiat decât dacă îmbracă forma autentică.

b) Forma cerută pentru probarea actului juridicPrin forma cerută pentru probarea actului juridic se înţelege întocmirea unui înscris, în scopul

de a dovedi existenţa şi conţinutul actului juridic. Această formă poate fi impusă de lege sau de părţi, prin voinţa lor.

De exemplu, conform art. 1191, C. civ., proba actelor juridice care depăşesc o anumită valoare, nu se poate face decât printr-un înscris. (Alte exemple când se cere o anumită formă pentru probarea actului juridic: contractul de depozit voluntar (art. 1597, C. civ.), contractul de locaţiune (art. 1416, C. civ.), contractul de tranzacţie (art. 1705, C. civ.) ş.a.). Deşi actul juridic consensual este valabil indiferent de forma sa, el nu poate fi probat decât dacă îmbracă forma scrisă. Pentru ca părţile să fie sigure că vor dovedi existenţa şi conţinutul actului juridic în caz de litigiu, îl vor încheia sub forma unui înscris. Nu interesează ca un act juridic să fie valabil, dacă el nu poate fi probat în faţa instanţei. Chiar dacă, conform legii, actul juridic ar putea fi probat şi altfel decât printr-un înscris, pentru mai multă siguranţă, părţile aleg întocmirea unui înscris.

Forma cerută pentru probarea actului juridic este obligatorie şi nu facultativă. Nerespectarea ei nu afectează validitatea actului juridic, dar conduce, în principiu, la imposibilitatea de a dovedi actul juridic cu alt mijloc de probă. Sancţiunea constă, deci, în imposibilitatea probării existenţei sau conţinutului actului juridic cu alt mijloc de probă.

c) Forma cerută pentru opozabilitate faţă de terţiÎn principiu, actul juridic civil produce efecte numai între părţi, nefiind opozabil faţă de terţi.

Un act juridic este opozabil terţilor şi trebuie respectat de aceştia, dacă a ajuns la cunoştinţa lor, prin intermediul anumitor formalităţi. De aceea, în anumite cazuri, legea stabileşte condiţii de publicitate, pentru ca actul încheiat de părţi să fie opozabil şi terţilor care nu au participat la încheierea lui, în scopul de a le proteja interesele sau de a le ocroti drepturile. Este cazul actelor juridice civile care constituie sau transmit drepturi reale.

De exemplu, constituirea unei ipoteci asupra unui imobil trebuie transcrisă în cartea funciară (a se vedea Legea 7/1996 a cadastrului şi a publicităţii imobiliare, cu modificările ulterioare), astfel încât terţii care ar intenţiona să cumpere imobilul să ia cunoştinţă că acesta este grevat de o sarcină reală.

Forma cerută pentru opozabilitatea faţă de terţi este obligatorie şi nu facultativă. Nerespectarea ei nu afectează validitatea actului juridic şi nici nu este sancţionată cu imposibilitatea probării actului cu alt mijloc de probă, ci sancţiunea care se aplică este inopozabilitatea actului faţă de terţi, adică posibilitatea terţilor de a ignora actul juridic încheiat de părţi şi invocat împotriva acestora.

De exemplu, terţul care a cumpărat un imobil de la proprietarul acestuia, care anterior îl vânduse altei persoane, ignoră acest contract de vânzare-cumpărare, dacă nu a fost înscris în cartea funciară; adică nu îi este opozabil contractul, deşi a fost încheiat anterior; proprietar al imobilului este cumpărătorul ulterior care a înscris în cartea funciară dreptul său real, dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare (art. 33 din Legea 7/1996 a cadastrului şi publicităţii imobiliare).

6. Condiţiile de eficacitate a actului juridic civil. Modalităţile actului juridic civilDe regulă, actul juridic, valabil încheiat, este şi eficace, adică îşi produce efectele specifice încă

de la încheierea lui. Un asemenea act se numeşte pur şi simplu. Dar în anumite situaţii, legea sau părţile, leagă eficacitatea actului juridic de îndeplinirea unor condiţii suplimentare, numite modalităţi. Un act juridic este afectat de o modalitate, când conţine o clauză restrictivă (numită modalitate), care modifică efectele sale normale, întârziind fie realizarea, fie stingerea efectelor actului juridic. Modalitatea este un eveniment viitor, de a cărui realizare depind efectele actului juridic.

În funcţie cu legătura lor cu modalităţile, actele juridice civile pot fi clasificate în:-acte juridice care pot fi afectate de modalităţi, -acte juridice care sunt inseparabile de modalităţi şi

83

-acte juridice incompatibile cu modalităţile.Majoritatea actelor juridice fac parte din prima categorie, adică pot fi pure şi simple sau afectate

de modalităţi. În cazul lor, modalităţile reprezintă elemente neesenţiale ale actului juridic, în absenţa cărora validitatea actului juridic nu este afectată: actele juridice sunt valabile fie că sunt pure şi simple, fie că sunt afectate de modalităţi.

De exemplu, contractul de vânzare-cumpărare având ca obiect un autoturism este valabil atât ca act juridic pur şi simplu, când efectele se produc imediat după încheierea contractului (vânzătorul predă autoturismul şi cumpărătorul plăteşte preţul), cât şi ca act juridic afectat de modalităţi (părţile convin ca plata preţului să se facă în termen de 3 luni).

Actele juridice inseparabile de modalităţi sunt acelea, care, prin natura lor, sunt dependente de realizarea unor evenimente viitoare, în ceea ce priveşte efectele lor. În aceste acte juridice, modalităţile sunt elemente esenţiale.

De exemplu, în cazul contractului de rentă viageră, când de esenţa contractului este plata rentei la anumite intervale de timp (termene); în cazul contractului de asigurare, care presupune în mod obligatoriu curgerea unui anumit termen etc.

Actele juridice incompatibile cu modalităţile sunt acelea care nu pot exista valabil decât pure şi simple.

De exemplu, actul de opţiune succesorală, actul de căsătorie, de adopţie etc.Modalităţile actului juridic civil sunt:- termenul - condiţia, iar în cazul liberalităţilor,- sarcina.

84

Subiect (27) Termenul actului juridic civil.

1. TermenulNoţiune. Termenul este un eveniment viitor şi sigur ca realizare, de care depinde producerea

sau stingerea efectelor unui act juridic civil.Împlinirea termenului se numeşte scadenţă ; până la scadenţă termenul curge; după scadenţă,

obligaţia devine exigibilă şi se poate cere executarea ei.

Clasificarea termenului

termen legal(stabilit de lege)

1.După izvorul său termen convenţional sau voluntar(stabilit de părţile a.j)

termen judiciar(de graţie)(acordat de instanţă debitorului)

termen cert(momentul împlinirii sale este cunoscut la data încheierii a.j.)2.În fct. De cunoaştere, la data încheierii actului,a momentului împlinirii sale termen incert(împlinirea nu este cunoscuta

termen în favoarea debitorului(care este regula)

3.În fct. de titularul beneficiului termenului termen în favoarea creditorului(în cazul contractului de depozit, în carea termenul este în favoarea deponentului ca regulă)

termen în favoara ambelor părţi(ex. Termenul dintr-un contract de asigurare)

termen suspensiv(amînă începutul exerciţiului dr. Subiectiv şi executării 4.După criteriul efectului său obligatieie corelative,pînă la ăndeplinirea lui)

termen extinctiv(amînă stingerea exerciţiului dr. subiectiv şi executării obligaţiei corelative, pînă la indeplinirea lui)

Clasificare

În funcţie de criteriul cunoaşterii sau nu, la data încheierii actului juridic, a datei împlinirii sale, termenul poate fi:

85

- cert (precis) sau - incert (imprecis); este cert când se cunoaşte dinainte data împlinirii lui, adică ziua scadenţei(de exemplu, într-un contract de vânzare-cumpărare se stabileşte prin convenţia părţilor, ca

vânzătorul să predea lucrul pe data de 3 aprilie 2004 sau în două săptămâni de la data încheierii contractului);

este incert când deşi este sigur că se va împlini, nu se ştie data exactă, are o scadenţă imprecisă (de exemplu, în contractul de întreţinere moartea întreţinutului reprezintă un termen incert; este

sigur că va avea loc, dar nu se ştie când).În funcţie de efectele pe care le produce asupra actului juridic, termenul poate fi :-suspensiv sau -restrictiv. Termenul este suspensiv , când suspendă producerea efectelor actului juridic; până la împlinirea

lui, actul nu produce efecte, adică drepturile nu pot fi exercitate şi obligaţiile nu trebuie executate; ele există, dar producerea lor este amânată până la împlinirea termenului;

de exemplu, într-un contract de vânzare-cumpărare, în care părţile au convenit ca plata preţului să se facă în 3 luni de la data încheierii contractului, vânzătorul are dreptul de a pretinde plata preţului de la cumpărător, dar nu şi-l poate exercita decât la împlinirea termenului de 3 luni (la scadenţă); deci, obligaţia cumpărătorului de a plăti preţul este afectată de un termen suspensiv; până la scadenţă nici vânzătorul nu poate cere preţul, nici cumpărătorul nu este obligat să-l plătească.

Termenul este extinctiv, când amână stingerea efectelor unui act juridic civil; drepturile se exercită şi obligaţiile se execută până la împlinirea termenului (până la scadenţă), după care se sting, pentru viitor; deci, actul juridic îşi produce efectele sale specifice de la încheierea lui şi până la împlinirea termenului, după care actul juridic încetează;

de exemplu, contractul de închiriere a unui autoturism, încheiat pentru 1 lună, îşi produce efectele până la împlinirea termenului, după care încetează; termenul de 1 lună este un termen extinctiv.

În funcţie de interesul părţii în favoarea căreia este stipulat termenul, există ---termen stipulat în favoarea debitorului, termen stipulat în favoarea creditorului şi termen stipulat în favoarea ambelor părţi . Clasificarea termenului în funcţie de acest criteriu prezintă interes deoarece numai cel în interesul căruia este stipulat termenul poate renunţa la el; în consecinţă, el îşi poate exercita dreptul sau îşi poate îndeplini obligaţia înainte de împlinirea termenului, dacă termenul este suspensiv sau poate pune capăt actului juridic, în sensul încetării efectelor acestuia, dacă termenul este extinctiv.

Regula este că termenul este stipulat în favoarea debitorului (art. 1024, C. civ.). De exemplu, într-un contract de împrumut de folosinţă, împrumutatul poate restitui bunul

împrumutat înainte de termenul stabilit în contract, deoarece termenul de restituire este stipulat în favoarea lui (împrumutatul are interesul de a folosi bunul un timp mai îndelungat).

Dar legea sau părţile pot stabili ca termenul să fie stipulat în favoarea creditorului sau în favoarea ambelor părţi

De exemplu, în cazul contractului de depozit, termenul este stipulat în favoarea creditorului, adică al deponentului (creditorul restituirii lucrului lăsat în depozit), care poate cere restituirea înainte de termenul fixat prin contract (art. 1616, C. civ.); în cazul contractului de împrumut de bani cu dobândă, termenul de restituire a sumei împrumutate este stipulat în favoarea ambelor părţi: împrumutătorul are interes ca plata să se facă la scadenţă (şi nu mai devreme), pentru a obţine dobânda, iar împrumutatul are interes ca să restituie suma la scadenţă, pentru a avea timp să obţină banii necesari restituirii; în acest caz plata anticipată se poate face numai cu consimţământul ambelor părţi.

În funcţie de sursa sa, termenul poate fi :-voluntar, -legal şi

86

-judiciar. Termenul este voluntar, când este stabilit prin voinţa părţilor actului juridic civil; el este

denumit şi termen convenţional. Termenul voluntar poate fi :-expres sau -tacit; este expres când părţile l-au stipulat explicit şi tacit, când rezultă din natura raportului juridic sau din împrejurările în care a fost stabilit, care

impun un anumit termen pentru executarea obligaţiilor (de exemplu, obligaţia de întreţinere, care rezultă dintr-un contract de întreţinere, este afectată

întotdeauna de un termen extinctiv şi incert: moartea întreţinutului). Majoritatea este reprezentată de termenele voluntare.

Termenul este legal , atunci când este stabilit printr-o normă juridică; de exemplu, termenul de 5 ani, prevăzut de Legea 112/1995, pentru închirierea locuinţelor de

stat. Termenul este judiciar, când este acordat debitorului de instanţa de judecată; conform art. 1101,

alin. 2, C. civ., judecătorul poate să acorde debitorului strâmtorat mici termene de plată, întârziind astfel plata, independent de ceea ce au convenit părţile sau de ceea ce rezultă din reglementarea legală a actului juridic respectiv. Aceste mici termene de plată se numesc termene de graţie şi se acordă cu mare rezervă (art. 1101, alin. 3, C. civ.).

Efectele termenului . Termenul afectează numai executarea actului juridic, nu şi existenţa sa. Efectele termenului sunt diferite, după cum acesta este:- suspensiv sau

- extinctiv.Termenul suspensiv întârzie realizarea efectelor actului juridic, adică suspendă exercitarea

drepturilor şi executarea obligaţiilor până la împlinirea lui. Drepturile şi obligaţiile există, sunt actuale, dar exercitarea şi respectiv executarea lor sunt viitoare. (De aici decurg următoarele consecinţe : dacă debitorul execută obligaţia înainte de termen, el face o plată valabilă (art. 1023, C. civ), astfel încât el nu mai poate cere restituirea ei, ca pe o plată nedatorată; până la împlinirea termenului, creditorul poate lua măsuri de conservare asupra patrimoniului debitorului său; în actele juridice translative de drepturi reale asupra bunurilor certe, termenul suspensiv nu amână transferul acestor drepturi, cu excepţia cazului în care s-a prevăzut expres contrariul; creditorul nu poate cere plata înainte de împlinirea termenului suspensiv (art. 1023, C. civ.); până la împlinirea termenului suspensiv, creditorul nu poate opune debitorului compensaţia, deoarece acest mod de stingere a obligaţiilor presupune ca datoriile să fi ajuns la scadenţă, adică să fie exigibile; până la împlinirea termenului suspensiv, prescripţia extinctivă nu începe să curgă).

Termenul extinctiv nu suspendă efectele actului juridic, ci numai amână stingerea lor; deci, termenul extinctiv are ca efect stingerea drepturilor şi a obligaţiilor părţilor actului juridic, adică încetarea actului juridic; când termenul se împlineşte, actul juridic încetează să mai producă efecte pentru viitor; până la împlinirea termenului extinctiv actul juridic îşi produce efectele, ca şi cum ar fi un act juridic pur şi simplu.

De exemplu, la împlinirea termenului prevăzut de părţi într-un contract de locaţiune, încetează efectele contractului pentru viitor, adică locatarul nu mai are obligaţia să plătească chiria şi dreptul să pretindă folosirea bunului închiriat, iar locatorul nu mai are dreptul să pretindă chiria şi obligaţia să asigure locatarului folosinţa bunului închiriat.

Atât termenul suspensiv, cât şi termenul extinctiv produc efecte numai pentru viitor. Efectele termenului nu retroactivează.

87

Subiect (28) Condiţia actului juridic civil.

2. CondiţiaNoţiune. Condiţia este un eveniment viitor şi nesigur ca realizare, de care depinde naşterea sau

stingerea retroactivă a efectelor unui act juridic civil.Clasificare

CLASIFICAREA CONDIŢIEI c. pozitivă(constă în îndeplinirea unui eveniment viitor şi nesigur)

1.Din pct de vedere al modului de formulare

c. negativă(neîndeplinirea unui eveniment viitor şi nesigur)

c. cauzală(acea condiţie a cărei realizare depinde de hazard,de întîmplare)

2.După criteriul legăturii cu voinţa părţilor a realizării evenimentului c.mixtă(realizarea ei depinde de voinţa unei din părţişi de voinţa unei alte persoane,determinată) protestativă pură (realizarea depinde exclusiv de voinţa unei părţi)

c. potestativă

protestativă simpă(realizarea depinde de voiţa unei părţi si de un fapt exterior sau de voinţa unei persoane nedeterminate) c. posibile

3.Din pct de vedere al posibilităţii realizării lor c. imposibile

c. licite şi morale4.După conformitatea lor cu legea şi morala c. ilicite şi imorale(afectează valabilitatea întregului act juridic)

c. suspensivă(acea conditie de a cărei ăndeplinire depinde naşterea a.j)

5.După criteriul efectului

c. rezolutorie(acea condişie de a cărei îndeplinire depinde desfiinţarea a.j)

În funcţie de efectele pe care le produce, condiţia poate fi- suspensivă sau - rezolutorie (extinctivă). Este suspensivă, când de evenimentul viitor şi nesigur depinde naşterea drepturilor şi

obligaţiilor părţilor. De exemplu, X se obligă faţă de Y să-i doneze un tablou dacă, Y îi va decora casa; dreptul lui

Y la o donaţie este suspendat până când îşi va executa obligaţia de decorare a casei lui X, a

88

donatorului. (Alt exemplu se regăseşte în art. 804, C. civ. cu privire la substituţia vulgară: testatorul lasă un legat lui A, pe care îl va lua B, dacă A nu vrea sau nu poate să-l primească).

Condiţia este rezolutorie , când de evenimentul viitor şi nesigur depinde desfiinţarea actului juridic, cu efect retroactiv, ca şi cum acesta n-ar fi existat vreodată.

De exemplu, X face o donaţie lui Y, stipulând în contract că donaţia se va desfiinţa dacă donatarul moare înaintea sa; condiţia rezolutorie constă în faptul că stingerea donaţiei depinde de moartea prealabilă a donatarului (art. 825, C. civ).

#În funcţie de cauza de care depinde realizarea sau nerealizarea evenimentului viitor şi nesigur, condiţia poate fi :

-cazuală,-mixtă şi -potestativă. Condiţia este cazuală , atunci când realizarea evenimentului depinde de hazard (întâmplare) –

este independentă de voinţa părţilor (art. 1005, C. civ.). De exemplu, art. 825, C. civ., când condiţia este cazuală şi rezolutorie, aşa cum am arătat în

exemplul de mai sus. Condiţia este mixtă , atunci când realizarea evenimentului depinde atât de voinţa uneia dintre

părţi, cât şi de voinţa unei persoane determinate (art. 1007, C. civ.). De exemplu, X îi vinde lui Y, casa din strada Culturii nr. 4, cu condiţia ca unchiul său,

proprietarul imobilului, să i-o doneze. X se obligă să-i vândă lui Y autoturismul său Audi, cu condiţia ca de ziua lui, să primească de la

tatăl său un Volswagen. Condiţia este potestativă atunci când realizarea evenimentului depinde de voinţa uneia dintre

părţile actului juridic (art. 1006, C. civ.). Condiţia potestativă poate fi, la rândul ei:- pură sau - simplă. Condiţia potestativă pură (sau pur potestativă) este condiţia a cărei realizare depinde exclusiv

de voinţa uneia dintre părţi (debitor sau creditor); ea se poate reduce la formula „dacă vreau”. Regula este că obligaţiile asumate sub condiţie pur potestativă sunt lovite de nulitate absolută (conform art. 1010, C. civ.), deoarece o asemenea condiţie înseamnă practic lipsa intenţiei de a se obliga. Dar, din art. 1010 reiese că numai obligaţia asumată sub condiţie pur potestativă din partea debitorului nu este valabilă şi numai dacă acea condiţie este în acelaşi timp suspensivă. Este valabilă condiţia pur potestativă din partea creditorului

(de exemplu, X se obligă să îi acorde un împrumut de bani fiului său, dacă acesta îi va solicita împrumutul; în acest caz, fiul este creditorul),

precum şi condiţia rezolutorie pur potestativă (de exemplu, într-un contract de locaţiune, părţile pot conveni ca debitorul să pună capăt

contractului când va dori; în acest caz debitorul este locatorul; alt exemplu: conform art. 937, C. civ., donaţiile între soţi sunt revocabile în orice moment prin voinţa soţului donator - donaţia devine irevocabilă numai prin moartea soţului donator – ;aceasta este o condiţie pur potestativă rezolutorie).

Condiţia potestativă simplă este condiţia a cărei realizare depinde, în acelaşi timp, de voinţa uneia dintre părţi şi de un element exterior (de împrejurări obiective sau de fapta unui terţ nedeterminat);

de exemplu, X îi închiriază lui Y garsoniera sa din Bucureşti, atâta timp cât nu va reuşi la examenul de admitere în magistratură (acesta nu este un termen, pentru că evenimentul nu este sigur ca realizare); actul juridic depinde de voinţa lui X, dar şi de un element exterior; deci este o condiţie potestativă simplă şi rezolutorie. Alt exemplu: X îi vinde lui Y garsoniera sa din Bucureşti, dacă se căsătoreşte în Iaşi (condiţie potestativă simplă şi suspensivă).

#În funcţie de posibilitatea realizării evenimentului, condiţia poate fi:- posibilă şi- imposibilă;

89

este i mposibilă când evenimentul nu se poate realiza, fie sub aspect material, fie juridic; imposibilitatea se apreciază la data încheierii actului juridic; şi aceasta pentru că, ulterior încheierii actului juridic,

o condiţie imposibilă poate deveni posibilă, de exemplu, călătoria pe lună; de exemplu, X, un băiat de 15 ani, se obligă să-i vândă lui Y,

apartamentul său, cu condiţia ca într-un an să dobândească capacitate deplină de exerciţiu. Condiţia imposibilă este nulă şi conduce la nulitatea actului juridic care depinde de ea.

#În funcţie de conformitatea condiţiei cu legea şi morala, condiţia poate fi:- licită sau- morală ori condiţie ilicită sau imorală. Condiţia ilicită contravine legii, iar condiţia imorală, contravine moralei, regulilor de

convieţuire socială. De exemplu, X se obligă să-i doneze lui Y un computer, cu condiţia ca Y să sustragă din casa

lui Z, o scrisoare pe care o scrisese X; acesta este o condiţie ilicită (constă în săvârşirea unei infracţiuni).

De exemplu, T îi donează lui F o garsonieră, cu condiţia ca F să nu mai vândă droguri – condiţie imorală; este imoral ca un fapt ilicit să poată fi împiedicat numai prin procurarea unui folos patrimonial. Condiţia ilicită sau imorală este sancţionată cu nulitatea absolută şi atrage desfiinţarea actului juridic care depinde de acea condiţie.

#În funcţie de modul în care este formulată – afirmativ sau negativ – condiţia poate fi :-pozitivă sau -negativă. Condiţia este pozitivă dacă este formulată în sens afirmativ; de exemplu X îi vinde lui Y o sticlă de vin vechi, cu condiţia ca după degustare, lui Y să-i placă

(condiţie potestativă pură din partea creditorului – pozitivă). Condiţia este negativă dacă este formulată în sens negativ; de exemplu, tatăl se obligă să-i doneze fiului un autoturism, de ziua lui, dacă nu va lua note mai

mici de 9 în sesiunea de vară a anului II.Reguli cu privire la realizarea sau nerealizarea condiţieiDe regulă, în ceea ce priveşte realizarea condiţiei nu sunt dificultăţi, deoarece se consideră ca

realizată orice condiţie îndeplinită conform intenţiei părţilor (art. 1011, C. civ.). În ceea ce priveşte nerealizarea condiţiei se distinge după cum părţile au fixat sau nu au fixat un termen pentru realizarea condiţiei. Dacă nu au fixat nici un termen, în principiu, realizarea condiţiei trebuie aşteptată la infinit şi condiţia nu poate fi considerată niciodată definitiv nerealizată. Totuşi, conform art. 1012, alin. 2, C. civ., condiţia este considerată definitiv nerealizată atunci când este sigur ca ea nu se mai poate realiza;

de exemplu, dacă la încheierea unui act juridic se pune condiţia ca una din părţi să se căsătorească, fără a se fixa un termen pentru căsătorie, condiţia se consideră neîndeplinită dacă acea persoană moare înainte de a se căsători. Dacă părţile au fixat un termen pentru realizarea condiţiei, condiţia se consideră neîndeplinită atunci când:

- termenul fixat a trecut înainte ca condiţia să se fi realizat, chiar dacă ea se realizează în viitor; (de exemplu, se pune condiţia ca vaporul să sosească în ziua X; dacă acesta nu a sosit, condiţia este neîndeplinită, chiar dacă el soseşte ulterior);

- înainte de expirarea termenului fixat, realizarea condiţiei a devenit imposibilă în mod cert în viitor; (de exemplu, se pune condiţia să sosească vaporul în ziua X, iar înainte de ziua X, vaporul se scufundă).

Condiţia se consideră îndeplinită atunci când debitorul, obligat sub condiţie, a împiedicat îndeplinirea ei (art. 1014, C. civ.).

Aceste reguli se aplică în cazul tuturor condiţiilor, deci şi a celor pozitive şi a celor negative.Efectele condiţiei

90

Condiţia afectează însăşi existenţa actului juridic. Efectele condiţiei se produc, în principiu, retroactiv, în sensul că momentul de la care sau până la care se produc nu este acela al îndeplinirii sau neîndeplinirii condiţiei, ci momentul încheierii actului juridic civil sub condiţie. Efectele condiţiei sunt diferite, după cum aceasta este suspensivă sau rezolutorie şi în funcţie de intervalul de timp în care se analizează efectele, adică pendente conditione (intervalul cuprins între momentul încheierii actului juridic şi momentul în care îndeplinirea sau neîndeplinirea condiţiei devine sigură) sau eveniente conditione (perioada ulterioară momentului îndeplinirii sau neîndeplinirii condiţiei).

a) Efectele condiţiei suspensivePendente conditione, specific condiţiei suspensive este că în toată această perioadă actul juridic

civil nu îşi produce efectele; mai mult, drepturile şi obligaţiile sub condiţie nu numai că nu produc efecte, dar nici nu s-au născut încă; de exemplu, o persoană care are un drept de proprietate sau de creanţă sub condiţie suspensivă, nu are nici un drept actual, nu este încă proprietar sau creditor. Totuşi există posibilitatea unui drept viitor, a unui drept condiţional. Acest drept este transmisibil, atât prin acte între vii, cât şi pentru cauză de moarte. Titularul dreptului condiţional poate face acte de conservare pentru păstrarea sa (de exemplu, poate înscrie o ipotecă).

Eveniente conditione, efectele condiţiei suspensive diferă, după cum acesta s-a realizat sau nu. Dacă s-a realizat, se consideră, retroactiv, că actul juridic a fost pur şi simplu de la început; dreptul născut în realitate numai în momentul realizării condiţiei se consideră, printr-o ficţiune a legii, că s-a născut de la data încheierii actului juridic. Când condiţia suspensivă nu s-a îndeplinit, actul nu se poate forma pe viitor, după cum nu se formase nici în trecut; se va considera că actul juridic nu a fost niciodată încheiat.

b) Efectele condiţiei rezolutoriiPendente conditione, actul afectat de condiţia rezolutorie îşi produce efectele ca şi cum ar fi pur

şi simplu, deoarece condiţia rezolutorie (ca şi termenul extinctiv) nu condiţionează existenţa actuală a actului juridic şi efectele sale actuale, ci numai pierderea viitoare şi stingerea efectelor actului juridic (raportul juridic se naşte imediat).

Eveniente conditione, efectele condiţiei rezolutorii diferă după cum aceasta s-a realizat sau nu. Dacă s-a realizat, actul juridic se desfiinţează cu efect retroactiv. Se consideră că actul s-a stins de la început şi n-a produs niciodată efecte; iar efectele produse în realitate, sunt şterse în mod retroactiv, părţile fiind puse în situaţia anterioară, dinaintea încheierii actului juridic. Când condiţia rezolutorie nu s-a realizat, actul juridic se consideră definitiv; el continuă să-şi producă efectele în viitor, ca şi cum ar fi fost de la început pur şi simplu.

(Diferenţe între termen şi condiţie:- realizarea condiţiei este nesigură, realizarea termenului este sigură;- condiţia afectează însăşi existenţa actului juridic, termenul afectează numai executarea

actului juridic;- termenul produce efecte numai pentru viitor, condiţia, în principiu, efecte pentru trecut

şi viitor).

91

Subiect (29).Sarcina actului juridic civil.

3. SarcinaNoţiune . Spre deosebire de termen şi condiţie care pot afecta orice act juridic civil, sarcina

poate să apară numai în actele juridice cu titlu gratuit, mai precis, numai în cazul liberalităţilor.Sarcina reprezintă obligaţia de a da, a face sau a nu face, impusă gratificatului de către

dispunător. Ea nu afectează validitatea actului juridic, ci numai eficacitatea acestuia.

SARCINA. CLASIFICARE

în favoarea dispunătorului;

1.În funcţie de persoana beneficiarului în favoarea gratificatului;

în favoarea unei terţe persoane;

s. imposibile(care nu pot fi îndeplinite)

s. ilicite(care contravin dispoziţiilor legale)

2.Din punct de vedere al valabilităţii lor s. imorale(care încalcă bunele moravuri)

s. posibile

s.licite s. morală

Clasificare . Sarcina poate fi de trei feluri:- sarcina în favoarea dispunătorului (donatorului sau testatorului); de exemplu,

gratificatul are sarcina de a plăti o datorie a dispunătorului;- sarcina în favoarea gratificatului; de exemplu, obligaţia pentru acesta să finalizeze

studiile superioare începute;- sarcina în favoarea unei terţe persoane; de exemplu, gratificatul este obligat să plătească

avansul pentru cumpărarea unui apartament pe numele unei terţe persoane numită de dispunător.

Importanta clasificării decurge din deosebirile de regim juridic al celor trei feluri de sarcină. Astfel:

- sarcina în favoarea dispunătorului nu poate fi stipulată decât prin donaţie, nu şi prin testament;

- uneori sarcina poate influenţa natura actului juridic, în sensul că dacă egalează sau depăşeşte emolumentul actului juridic, acesta devine din liberalitate, act juridic cu titlu oneros;

- sarcina în favoarea unei terţe persoane este o formă a stipulaţiei pentru altul, care îi dă dreptul terţului să ceară executarea obligaţiei, dar nu şi posibilitatea de a cere desfiinţarea actului pentru neexecutare.

Sarcina trebuie să fie posibilă, licită şi morală.Efectele sarcinii . Dacă gratificatul execută sarcina, liberalitatea se consolidează ca şi cum ar fi

fost un act pur şi simplu. Dacă gratificatul nu execută sarcina, dispunătorul sau moştenitorii săi au

92

dreptul să ceară revocarea donaţiei sau testamentului (legatului). Revocarea produce efecte retroactive, cu repunerea părţilor în situaţia anterioară.

Subiect (30) Efectele actului juridic civil . Noţiune.Interpretarea efectelor actuluijuridic civil.

4. Efectele actului juridic civilNoţiune . Prin efectele actului juridic civil se înţeleg drepturile şi obligaţiile, la care dă naştere,

pe care modifică sau stinge un asemenea act. Ceea ce pentru raportul juridic reprezintă conţinutul său, pentru actul juridic, care este izvorul acelui raport, reprezintă efectele sale.

Principii. Principiile efectelor actului juridic sunt regulile de drept civil care arată cum şi faţă de cine se produc aceste efecte. Există trei principii:

- principiul forţei obligatorii;- principiul irevocabilităţii;- principiul relativităţii efectelor actului juridic civil.

2) Interpretarea efectelor actului juridic civilEtapa prealabilă şi obligatorie a stabilirii efectelor actului juridic civil este aceea a dovedirii actului. Operaţiunea următoare constă în interpretarea clauzelor actului.Principalele reguli de interpretare a actului juridic civil, sunt:“Interpretarea contractelor se face după intenţia comună a părţilor contractante, iar nu după sensul literal al termenilor ” (art.977 Codul civil);“Când o clauză este primitoare de două înţelesuri, ea se interpretează în sensul ce poate acea un efect, iar nu în acela ce n-ar putea produce nici unul” (art.978Codul civil);“Termenii susceptibili de două înţelesuri se interpretează în înţelesul ce se potriveşte mai mult cu natura contractului” (art.979 Codul civil).“Dispoziţiile îndoioase se interpretează după obiceiul locului unde s-a încheiat contractul” (art.980 Codul civil);“Clauzele obişnuite într-un contract se subînţeleg, deşi nu sunt exprese întrînsul”(art.981 Codul civil);“Toate cauzele convenţiilor se interpretează unele prin altele, dându-se fiecărei înţelesul ce rezultă din actul întreg” (art. 982 Codul civil);“Când este îndoială, convenţia se interpretează în favoarea celui care se obligă” (art.983 Codul civil);“Convenţiile obligă nu numai la ceea ce este expres într-însele, dar la toate urmările, ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligaţiei după natura sa”.

93

Subiect (31) Principiile efectelor actului juridic civil.

a) Principiul forţei obligatoriiConform art. 969, alin. 1, C. civ. „Convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile

contractante”. Pornind de la acest text de lege, principiul forţei obligatorii (sau pacta sunt servanda) reprezintă regula potrivit căreia actul juridic încheiat valabil se impune părţilor (părţii – în actele juridice unilaterale) întocmai ca şi legea. Deci actul juridic, odată încheiat, trebuie respectat de părţi; este obligatoriu şi nu facultativ pentru ele.

Fundamentul acestui principiu este reprezentat de necesitatea asigurării stabilităţii şi siguranţei raporturilor juridice civile (care au ca izvor actele juridice civile) şi imperativul moral al respectării cuvântului dat.

Excepţii: sunt excepţii de la principiul forţei obligatorii, cazurile în care efectele actului juridic nu se produc aşa cum am prevăzut părţile, la încheierea lui, ci, independent de voinţa părţilor, aceste efecte sunt fie mai restrânse, fie mai întinse decât cele stabilite iniţial.

Cazurile de restrângere a forţei obligatorii sunt acele situaţii, prevăzute în mod expres de lege, în care actul juridic îşi încetează efectele înainte de termen, datorită dispariţiei unui element al său.

De exemplu, contractul de mandat încetează înainte de a fi executat, prin moartea mandatarului sau mandantului (art. 1552, pct. 3, C. civ.); contractul de locaţiune încetează înainte de termen prin pieirea totală a obiectului contractului (art. 1439, alin. 1) etc.

Cazurile de extindere a forţei obligatorii sunt acele situaţii în care se prelungesc efectele actului juridic, se suspendă sau se modifică.

De exemplu, prelungirea efectelor unor contracte, prin lege, peste termenul convenit de părţi, cum ar fi în cazul contractelor de închiriere a locuinţelor, în temeiul Legii 112/1995;

alt exemplu: prelungirea efectelor actului juridic cu executare succesivă datorită suspendării temporare a executării acestuia dintr-o cauză de forţă majoră sau caz fortuit.

Din cazurile de extindere a forţei obligatorii face parte şi teoria impreviziunii. În acest caz, are loc o revizuire, pe cale judecătorească, a efectelor actului juridic sinalagmatic, cu titlu oneros, comutativ şi cu executare succesivă – din cauza ruperii echilibrului contractual, în urma schimbării împrejurărilor avute în vedere de părţi în momentul încheierii actului juridic.

De exemplu, X îi închiriază lui Y camere frigorifice, obligându-se să achite el preţul energiei electrice. După un timp, în derularea contractului, preţul energiei electrice creşte atât de mult, încât preţul ajunge să fie mai mare decât chiria. Dacă părţile nu ajung la o renegociere a contractului, instanţa va putea dispune o revizuire a contractului sau chiar rezilierea sa, temeiul juridic fiind art. 970, C. civ.; dar instanţele sunt ezitante; instanţa supremă a apreciat, în soluţionarea unei cauze, că nu este admisibilă introducerea în contract a unor clauze de impreviziune, deoarece ar contraveni art. 1085, C. civ., care arată că debitorul se obligă numai la ceea ce este previzibil.

b) Principiul irevocabilităţiiAcest principiu este consacrat de alin. 2 al art. 969 care, referindu-se la convenţii, prevede că

„ele se pot revoca numai prin consimţământ mutual sau din cauze autorizate de lege”, de unde rezultă, per a contrario, că actul juridic nu poate fi revocat prin voinţa unilaterală a uneia dintre părţile care l-au încheiat.

Principiul irevocabilităţii decurge în mod firesc, ca o consecinţă, din principiul forţei obligatorii a actului juridic.

Excepţii: sunt excepţii de la principiul irevocabilităţii actului juridic acele situaţii în care actului juridic i se poate pune capăt prin voinţa uneia dintre părţi (sau părţii, în cazul actelor juridice unilaterale).

De exemplu, sunt excepţii următoarele:- revocarea donaţiei între soţi (art. 937, C. civ.);

94

- revocarea contractului de mandat de către mandant (art. 1556, C. civ.);- încetarea contractului de depozit la cererea deponentului (art. 1616, C. civ.);- denunţarea unilaterală a contractului de către consumator în contractele încheiate la

distanţă, în termen de 7 zile;- legatul (art. 922, C. civ.);- retractarea renunţării la succesiune (art. 701, C. civ.) etc.

Părţile pot să includă în contractul pe care îl încheie o clauză care să permită revocarea unilaterală a contractului, în cazurile şi condiţiile stabilite de ele. De regulă, revocarea actului juridic bilateral – atunci când este permisă – operează ca o rezoluţiune, desfiinţând contractul cu efect retroactiv; în cazul contractelor cu executare succesivă, revocarea operează, însă, numai pentru viitor.

c) Principiul relativităţii efectelor actului juridic civil Din art. 973, C. civ., conform căruia „convenţiile n-au efect decât între părţile contractante”, se

desprinde principiul relativităţii. Asta înseamnă că actul juridic nu produce efecte decât între părţi sau persoanele asimilate părţilor. Actul juridic, în principiu, nu poate produce efecte nici în favoarea, nici împotriva terţilor. Faptul că un act juridic nu produce efecte împotriva terţilor este conform cu echitatea; dacă un act juridic ar putea crea o obligaţie în sarcina terţilor sau ar putea aduce atingere patrimoniului lor, asta ar însemna că cineva ar putea dispune de patrimoniul altei persoane fără consimţământul acesteia. Faptul că un act juridic nu produce efecte în favoarea terţilor este o consecinţă a voinţei părţilor: prin încheierea unui act juridic, de regulă, părţile urmăresc să profite, ele însele, de act şi nu terţii; pe de altă parte, dacă voinţa unei persoane ar putea fi impusă voinţei terţilor, asta ar conduce la suprimarea libertăţii individuale.

De la acest principiu există şi excepţii. Dar, mai întâi, se impune clarificarea termenilor de: -parte (părţi),- persoane asimilate părţilor şi - terţi.Noţiunea de parte (părţi)Prin parte se înţelege persoana care încheie actul juridic civil, personal sau prin reprezentare, şi

faţă de care se produc efectele actului respectiv. Din punct de vedere juridic, o parte a actului juridic civil poate fi alcătuită din mai multe persoane fizice sau juridice, care promovează sau au un interes comun.

Noţiunea de terţiTerţii sunt persoanele străine de un anume act juridic, care nu au participat nici direct şi nici

prin reprezentare la încheierea acestuia, şi faţă de care actul juridic nu produce nici un efect.(Principiul relativităţii, în temeiul căruia, actul juridic produce efecte numai între părţi şi

persoanele asimilate acestora, şi nu faţă de terţi, trebuie distins de noţiunea de opozabilitate a actului juridic faţă de terţi; actul juridic nu produce efecte nici împotriva, nici în favoarea terţilor, dar terţii sunt obligaţi să-l respecte).

Noţiunea de persoane asimilate părţilorAceste persoane sunt numite în literatura juridică avânzi-cauză (din limba franceză ayants-

cause). Avânzii-cauză reprezintă persoanele care, deşi nu au participat la încheierea actului juridic, sunt îndreptăţite să profite de efectele actului respectiv sau, după caz, să suporte aceste efecte, datorită legăturii lor juridice cu una dintre părţile actului juridic.

În categoria avânzilor-cauză, intră succesorii şi creditorii chirografari.a) Succesorul, în sens larg, este persoana care deţine un drept prin transmitere de la altă

persoană, oricare ar fi fost modul de transmitere, între vii sau pentru cauză de moarte, cu titlu oneros sau gratuit. În sens restrâns, succesor este persoana căreia i se transmite prin decesul altei persoane o parte sau totalitatea patrimoniului persoanei decedate (succesor = moştenitor). Persoana care transmite succesorului, în sens larg, un drept, se numeşte autorul succesorului (= transmiţătorul dreptului).

95

Succesorul ca având-cauză, este succesorul în sens larg, adică persoana care n-a luat parte la un act juridic nici direct, nici prin reprezentant, dar care profită sau suportă efectele actului ca şi autorul căruia i-a succedat.

Succesorii sunt de 3 feluri:- universali;- cu titlu unilateral;- cu titlu particular.

Succesorul universal este acea persoană care dobândeşte un patrimoniu, adică o universalitate.Succesorul cu titlu universal este acea persoană care dobândeşte o fracţiune din universalitatea

patrimoniului autorului său.Succesorul cu titlu particular este acea persoană care dobândeşte de la autorul său numai unul

sau mai multe bunuri determinate.Transmisiune universală între vii nu există, ci numai în urma decesului unei persoane. Numai

succesorii unei persoane decedate pot fi succesori universali sau cu titlu universal; excepţie face persoana juridică, care poate fi succesor universal, atunci când dobândeşte un patrimoniu prin efectul comasării (prin fuziune sau absorbţie) sau al transformării, şi succesor cu titlu universal, când dobândeşte o parte din patrimoniul persoanei juridice divizate.

Succesorii universali sau cu titlu universal (diferenţa între ei fiind doar cantitativă) se substituie autorului lor şi preiau toate sau o parte din drepturile şi obligaţiile acestuia, cu excepţia celor intuitu personae. Orice act juridic făcut de autor până în momentul morţii, produce efecte în favoarea sau în sarcina succesorilor universali sau cu titlu universal. Aceştia sunt obligaţi să suporte datoriile defunctului, ca şi cum le-ar fi contractat ei înşişi şi răspund de ele cu propriul patrimoniu (cu excepţia situaţiei în care renunţă la succesiune sau o acceptă sub beneficiu de inventar).

De exemplu, autorul a vândut o casă a sa, cu două zile înaintea morţii; prin urmare, casa a ieşit din patrimoniul acestuia şi succesorii nu o pot dobândi;

alt exemplu: autorul a împrumutat 5000 euro de la bancă şi a garantat împrumutul cu apartamentul său; succesorii trebuie să restituie împrumutul contractat de autor şi moştenesc apartamentul care e ipotecat.

Succesorii cu titlu particular sunt aceia care dobândesc un drept prin transmisiune între vii, de exemplu, prin vânzare-cumpărare, schimb, donaţie etc., sau prin transmisiune pentru cauză de moarte, adică legatarii cu titlu particular, cărora defunctul le lasă prin testament unul sau mai multe obiecte determinate. Calitatea de având-cauză a succesorului cu titlu particular se apreciază în raport cu actele juridice anterioare ale autorului său, referitoare la acelaşi bun sau drept ce i-a fost transmis şi lui, încheiate cu alte persoane şi nu în raport cu actul juridic prin care a dobândit bunul sau dreptul (în acest act juridic el are calitatea de parte), şi nici în raport cu alte acte juridice încheiate de autorul său în legătură cu patrimoniul acestuia. Succesorul cu titlu particular nu profită şi nu este ţinut decât de actele pe care autorul său le face referitor la bunul sau dreptul ce i se transmite, şi numai dacă aceste acte au fost făcute de autor înainte de momentul transmiterii. Succesorul cu titlu particular este terţ atât faţă de patrimoniul autorului, cât şi faţă de actele juridice încheiate de autor în legătură cu bunul sau dreptul ce i s-a transmis, ulterior momentului transmiterii. Deci, pentru ca succesorul cu titlu particular să aibă calitatea de având-cauză trebuie îndeplinite cumulativ trei condiţii:

- să fie vorba de acte juridice strâns legate de bunul sau dreptul dobândit de succesorul cu titlu particular;

- actele juridice să fi fost încheiate de autor anterior transmisiunii făcute către succesorul cu titlu particular, cu alte persoane şi referitor la acelaşi bun sau drept;

- să fi fost respectate formalităţile de publicitate cerute de lege pentru ca actele juridice încheiate de autor să fie opozabile terţilor.

De exemplu, X îi închiriază lui Y un autoturism pentru 3 luni; după 2 luni, X vinde autoturismul lui M; M, cumpărătorul, are calitatea de având-cauză şi suportă actul juridic anterior încheiat de autorul său (X este transmiţătorul), adică contractul de locaţiune, în sensul că trebuie

96

să-l respecte şi nu se poate folosi de bun, ca proprietar, decât după încetarea contractului de locaţiune (ajuns la termen).

De exemplu, T îi lasă prin testament lui X o casă; după încheierea testamentului (legatului), T face un împrumut la bancă şi garantează cu casa (o ipotechează); T nu restituie împrumutul şi moare; X, ca legatar cu titlu particular este având-cauză; el dobândeşte casa la data morţii lui T şi trebuie să suporte ipoteca, ce a fost constituită anterior, cu privire la acelaşi bun.

b) Creditorul chirografar este creditorul care nu are o garanţie reală, care să-i asigure plata creanţei pe care o are împotriva debitorului (cum are creditorul ipotecar, gajist sau privilegiat), ci numai un drept de gaj general asupra patrimoniului debitorului, adică dreptul de a urmări totalitatea acestui patrimoniu, dacă debitorul nu-şi execută obligaţia. Dar, creditorul chirografar nu poate urmări patrimoniul decât în starea în care se află în momentul în care începe urmărirea; până atunci, creditorul chirografar nu îl poate împiedica pe debitor să facă asupra patrimoniului său orice act doreşte, cu excepţia actelor frauduloase, adică a acelor acte încheiate în scopul de a-l frauda pe creditor. Creditorul chirografar este având-cauză în sensul că el suportă influenţa actelor juridice patrimoniale încheiate de debitor cu alte persoane, acte juridice prin care patrimoniul (gajul general) se poate mări sau micşora. Aceste acte îi sunt opozabile creditorului chirografar; dacă, însă, actele juridice încheiate de debitor sunt frauduloase, creditorul chirografar poate obţine anularea lor prin acţiunea revocatorie (pauliană) (art. 975, C. civ.) sau prin acţiunea în declararea simulaţiei (art. 1175, C. civ.). De exemplu, debitorul donează bunurile sale în scopul de a-şi crea o stare de insolvabilitate, astfel încât creditorul chirografar să nu-l mai poată urmări, creditorul chirografar poate introduce o acţiune pauliană.

Excepţii: sunt excepţii de la principiul relativităţii efectelor actului juridic acele cazuri în care efectele actului juridic se produc şi faţă de alte persoane care nu au participat la încheierea actului juridic; adică actul juridic dă naştere la drepturi în favoarea altor persoane, decât părţile sau dă naştere la obligaţii în sarcina altor persoane, decât părţile. În literatura juridică, excepţiile se împart în -=excepţii reale şi =excepţii aparente de la principiul relativităţii. Excepţii reale există numai dacă, prin voinţa părţilor (şi nu în temeiul legii) un act juridic dă naştere la drepturi sau obligaţii pentru o persoană care nu a participat la încheierea lui, nici personal, nici prin reprezentare. În această accepţiune, singura excepţie reală este stipulaţia pentru altul. Stipulaţia pentru altul (sau contractul în folosul unei terţe persoane) este actul juridic prin care o parte (promitentul) se obligă faţă de cealaltă parte (stipulantul) să execute o prestaţie în favoarea unei terţe persoane (terţul beneficiar). Terţul beneficiar nu participă nici direct, nici prin reprezentare la încheierea actului juridic. De exemplu, donaţia cu sarcină (promitentul –donatarul; stipulantul – donatorul; terţul beneficiar – un terţ în favoarea căruia promitentul dă, face sau nu face ceva).

Excepţii aparente de la principiul relativităţii sunt:1. situaţia avânzilor-cauză ; ei sunt persoane asimilate părţilor, continuatori ai autorului lor

– excepţie aparentă; actul juridic produce efecte faţă de ei, pentru că iau locul părţilor în raportul juridic respectiv;

2. promisiunea faptei altuia (convenţia de porte forte); este o excepţie aparentă pentru că, în realitate, promitentul promite propria faptă, iar terţul nu devine obligat prin convenţia de porte forte, ci numai dacă se obligă personal;

3. reprezentarea ; reprezentarea este procedeul tehnico-juridic prin care o persoană, reprezentantul, încheie un act juridic în numele şi pe seama altei persoane, reprezentatul, efectele actului juridic, producându-se direct în persoana celui reprezentat; este o excepţie aparentă pentru că cel reprezentat, devine parte în actul juridic încheiat de reprezentant;

4. acţiunile directe ; acţiunea directă este acţiunea în justiţie introdusă de o persoană (reclamantul) împotriva unei alte persoane (pârâtul), cu care nu se află în raporturi contractuale, reclamantul fiind în raporturi contractuale cu o altă persoană, cu care şi pârâtul se află în raporturi contractuale. Codul civil prevede două cazuri: art. 1488

97

conform căruia, în materia contractului de antrepriză, lucrătorii angajaţi de antreprenor pot cere plata drepturilor lor (băneşti) direct de la clientul pentru care se execută lucrarea, în măsura în care acesta este dator antreprenorului; art. 1542, conform căruia, în materia contractului de mandat, mandantul poate să intenteze acţiunea direct împotriva terţei persoane pe care mandatarul şi-a substituit-o în îndeplinirea mandatului său (submandatarului); dreptul la acţiune în ambele cazuri îşi are temeiul în lege şi nu în voinţa părţilor; este o excepţie aparentă;

5. simulaţia ; simulaţia este operaţiunea juridică ce constă în încheierea unui act juridic public, aparent, numit şi simulat (care creează impresia unei situaţii juridice diferită de cea reală, situaţie reală stabilită printr-un act juridic ascuns, secret, încheiat anterior sau concomitent cu actul public; de exemplu, X vinde o casă lui Y, încheind un act public, aparent; concomitent, încheie ulterior un act; secret, tot cu Y, prin care se arată că vânzarea-cumpărarea nu există în realitate; aceasta este o simulaţie sub forma fictivităţii, în scopul sustragerii bunurilor din propriul patrimoniu, pentru a nu putea fi urmărite de creditorii chirografari. Conform art. 1175, C. civ., între părţi şi persoanele asimilate părţilor, îşi produce efectele actul secret (real); faţă de terţi îşi produce efectele numai actul public – adică le este opozabil terţilor –; de fapt, simulaţia este o excepţie de la principiul opozabilităţii actului juridic faţă de terţi şi nu de la principiul relativităţii efectelor actelor juridice;

6. cesiunea de creanţă ; debitorul cedat este terţ faţă de convenţia încheiată între cedent şi cesionar, dar convenţia produce efecte faţă de el, în sensul că trebuie să execute obligaţia faţă de cesionar, de îndată ce i-a fost notificată cesiunea sau a acceptat-o; este o excepţie aparentă pentru că efectele cesiunii se produc în temeiul legii;

7. gestiunea de afaceri ; actele juridice încheiate de gerant îşi produc efectele faţă de gerat, deşi gerantul a contractat cu o terţă persoană; aceste efecte se produc în temeiul legii, (art. 991, C. civ.) – excepţie aparentă.

98

Subiect (32) Nulitatea actului juridic civil.

5.1 Notiune. Nulitatea este o sancţiune civilă care intervine în cazul încheierii unor acte juridice cu nerespectarea

condiţiilor de validitate, de fond sau de formă, impuse de lege. Actul juridic sancţionat cu nulitatea este lipsit de efectele juridice în vederea cărora a fost încheiat. El există în mod material, însă nu poate produce efecte juridice, fiindcă legea nu-i recunoaşte valabilitatea.

5.2Funcţiile nulităţii . Nulitatea are o:-funcţie preventivă şi una -functie sancţionatorie. Funcţia preventivă constă în efectul inhibitoriu pe care nulitatea îl exercită asupra subiectelor de

drept, descurajându-le să încheie acte juridice cu nerespectarea condiţiilor lor de validitate. Funcţia sancţionatorie intervine atunci când funcţia preventivă nu a fost eficientă şi constă în

sancţionarea nerespectării condiţiilor de validitate a actului juridic încheiat, lipsind actul juridic de efecte.

Funcţia de mijloc de garanţie a principiului legalităţii - apare ca un mijloc de asigurare a respectării ordinii publice şi bunelor moravuri.

99

Subiect (33) Clasificarea nulităţilor.

Clasificarea nulităţilorClasificarea se face după mai multe criterii

CLASIFICAREA NULITĂŢII

n. absolută(n. unei norme juridice de interes general)1.După natura interesului ocrotit n. relativă(n. unei norme juridice de interes privat)

n. totală(desfiinţează actul juridic în întregime)2. După efectele nuliltăţii n. parţială(desfiinţează o part a actului juridic)

n. expresă(prevăzută intr.o dispoziţie legală)â3. După modul de consacrare de legislatură n. virtuală(nu este prevăzută de o dispoziţie legală)

n. de fond(cînd se încalcă o condiţie de fon)4. După condiţia de validiate încălcată n. de formă(cînd se încalcă o condiţie de formă)

n. de drept(instanţa trebuie doar să constate)5. După modul de valorificare n. judiciară(se pronunţă o hotărire judecătorească)

1. în funcţie de natura interesului ocrotit prin dispoziţia legală încălcată la încheierea actului juridic civil, nulitatea poate fi

-absolută sau -relativă.Nulitatea absolută este nulitatea care sancţionează nerespectarea, la încheierea actului juridic

civil, a unei norme juridice care ocroteşte un interes general, deci a unei norme juridice imperative, de ordine publică.

De exemplu, actul juridic încheiat cu nerespectarea formei solemne.Nulitatea relativă este nulitatea care sancţionează nerespectarea, la încheierea actului juridic

civil, a unei norme juridice care ocroteşte un interes individual, particular, deci a unei norme juridice imperative de ordine privată.

De exemplu, actul juridic anulabil pentru un viciu de consimţământ.În legislaţie, în practica judiciară şi în doctrină nulitatea absolută este desemnată prin formule

ca: „actul este nul ”, actul este nul de drept, nul de plin drept sau este lovit de nulitate absolută; nulitatea relativă este desemnată prin formule ca: actul este anulabil, actul poate fi anulat, actul

este nul . 100

Prin terminologia folosită nu se poate distinge întotdeauna, cu precizie, despre ce fel de nulitate este vorba, deoarece cuvântul „nul” este întrebuinţat când în sensul nulităţii absolute, când în sensul celei relative. De aceea, indiferent de formula utilizată în cuprinsul normei juridice, pentru a se stabili despre ce fel de nulitate este vorba se cercetează care este natura interesului ocrotit prin norma încălcată la încheierea actului juridic civil. Dacă legiuitorul precizează, în mod expres, că este vorba de o nulitate absolută sau de o nulitate relativă, de regulă, nu este necesară cercetarea interesului ocrotit

Clasificarea nulităţilor în absolute şi relative prezintă importanţă sub aspectul regimului lor juridic diferit. Regimul juridic al nulităţii desemnează regulile cărora le este supusă nulitatea absolută sau cea relativă, după caz. Aceste reguli stabilesc răspunsul la trei întrebări:

- cine poate invoca nulitatea;- cât timp;- dacă poate fi acoperită prin confirmare.

101

Subiect (34) Regimul juridic al nulitătii.

Regimul juridic al nulităţii absolute:- nulitatea absolută poate fi invocată de oricine are interes (părţile actului juridic, avânzii-

cauză, alte persoane care nu au participat la încheierea actului juridic, dar care justifică un interes propriu), de instanţă, din oficiu, de procuror, sau de alte organe prevăzute de lege;

- nulitatea absolută poate fi invocată oricând, pe cale de acţiune sau de excepţie, acţiunea în declararea nulităţii fiind imprescriptibilă;

- în principiu, nulitatea absolută nu poate fi acoperită prin confirmare ulterioară de către părţi.Regimul juridic al nulităţii relative:- nulitatea relativă poate fi invocată, în principiu, numai de persoana ocrotită al cărei interes a

fost nesocotit la încheierea actului juridic;- nulitatea relativă trebuie invocată, pe cale de acţiune sau de excepţie, în termenul de

prescripţie extinctivă, acţiunea în declararea nulităţii relative fiind prescriptibilă;- nulitatea relativă poate fi confirmată, expres sau tacit, de partea interesată sau de succesorii

în drepturi ai acesteia.Confirmarea este acel act juridic unilateral prin care se renunţă la dreptul de a invoca nulitatea

relativă. Confirmarea poate fi expresă sau tacită. Confirmarea expresă, pentru a fi valabilă trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

- să provină de la cel îndreptăţit să invoce nulitatea relativă şi să fie făcută în cunoştinţă de cauză;

- viciul care afecta actul juridic lovit de nulitate relativă să fi încetat în momentul confirmării;

- să cuprindă obiectul, cauza şi natura obligaţiei şi să se facă menţiune despre motivul acţiunii în nulitate relativă;

- din cuprinsul actului să reiasă intenţia de a acoperi nulitatea.Confirmarea tacită rezultă din fapte care nu lasă nici o îndoială asupra intenţiei de acoperire a

nulităţii relative. Executarea voluntară a actului lovit de nulitate relativă înseamnă confirmare tacită. Neinvocarea nulităţii relative în termenul de prescripţie, stabilit de lege, constituie o prezumţie (simplă) de confirmare tacită (care poate fi răsturnată).

Confirmarea, indiferent dacă este expresă sau tacită, are ca efect validarea actului anulabil, iar acest efect se produce retroactiv, adică de la data încheierii actului juridic

2. în funcţie de întinderea efectelor nulităţii , nulitatea poate fi -totală sau -parţială.

Nulitatea totală este nulitatea care desfiinţează actul juridic civil în întregime. De exemplu, nulitatea unui contract de donaţie pentru neîncheierea lui în forma autentică cerută de lege (art. 813, C. civ.).

Nulitatea parţială este nulitatea care desfiinţează numai o parte dintre efectele actului juridic civil, acelea care contravin legii; celelalte – care nu contravin legii – se menţin. Într-un contract de vânzare-cumpărare pot fi nule mai multe clauze accesorii, de exemplu, clauza de arvună, clauzele principale fiind valabile. Dar, de nulitate parţială poate fi vorba numai dacă actul juridic are un conţinut complex, adică are mai multe clauze şi deci mai multe efecte; numai în această situaţie se desfiinţează unele clauze, care contravin legii şi se menţin altele. În sistemul nostru de drept, nulitatea parţială reprezintă regula şi nulitatea totală reprezintă excepţia. Totuşi, cazurile de nulitate parţială sunt puţin numeroase în practică. În situaţia în care, nulitatea loveşte numai o parte

102

a actului juridic, o clauză a acestuia, dar acea clauză a constituit cauza principală şi determinantă a actului juridic, fără de care acesta nu s-ar fi încheiat, atunci întregul act este desfiinţat, adică intervine nulitatea totală şi nu parţială.

A nu se face confuzie între nulitatea totală şi nulitatea absolută, pe de o parte, şi nulitatea parţială şi nulitatea relativă, pe de altă parte. Clasificarea se face în funcţie de două criterii diferite, astfel încât poate exista: nulitate absolută şi parţială, dar şi nulitate absolută şi totală; după cum poate exista nulitate relativă şi parţială, dar şi nulitate relativă şi totală.

3. în funcţie de modul de consacrare legislativă , nulitatea poate fi -expresă şi -virtuală.

Nulitatea expresă este nulitatea prevăzută printr-o dispoziţie legală; ea se mai numeşte explicită sau textuală.

Nulitatea virtuală este nulitatea care nu este prevăzută de lege, dar care rezultă neîndoielnic din modul în care este reglementată o anumită condiţie de validitate a actului juridic civil. Deci, pentru ca un act juridic să fie sancţionat cu nulitatea, nu este necesar ca această sancţiune să fie menţionată expres printr-o dispoziţie a legii. (Stabilirea unor condiţii de fond şi de formă pentru validitatea actului juridic n-ar avea nici o eficienţă dacă încălcarea lor n-ar fi sancţionată cu nulitatea).

De exemplu, art. 2, alin. 1 din Legea 54/1998 privind circulaţia juridică a terenurilor, art. 966, 968, C. civ., art. 858 – 859, C. civ. – texte din care se desprind nulităţi virtuale.

4. în funcţie de felul condiţiei de validitate încălcate , nulitatea poate fi -de fond sau -de formă.

Nulitatea de fond este nulitatea care intervine atunci când este încălcată o condiţie de fond a actului juridic civil.

Nulitatea de formă este nulitatea care intervine atunci când este încălcată forma, cerută ca o condiţie de validitate la încheierea actului juridic civil, de exemplu, art. 866, C. civ.

5. Unii autori mai clasifică nulităţile şi în funcţie de modul de valorificare , în -nulităţi de drept şi- nulităţi judiciare.

Nulitatea de drept este aceea care operează de plin drept, de la sine, instanţa nefiind chemată decât să o constate, în caz de litigiu între părţi.

Nulitatea judiciară este nulitatea care nu operează de plin drept, ci numai dacă este pronunţată printr-o hotărâre judecătorească. Această clasificare este considerată, însă, de majoritatea autorilor artificială, deoarece orice nulitate trebuie pronunţată de instanţa de judecată. Până la desfiinţarea actului juridic de către instanţa de judecată, acesta trebuie considerat valabil şi eficace; în faţa instanţei trebuie să se dovedească că actul este nul; instanţa apreciază existenţa sau inexistenţa cauzei de nulitate, iar, în caz afirmativ, va pronunţa nulitatea. (În plus, această clasificare creează impresia greşită că acţiunea prin care se invocă nulitatea absolută ar fi o acţiune în constatare (reglementată de art. 111, C. proc. civ.), deşi, în realitate, acţiunea în declararea nulităţii unui act juridic este o acţiune în realizare, indiferent dacă e vorba de nulitate absolută sau de nulitate relativă.)

Cauzele de nulitate . Cauzele de nulitate sunt acele împrejurări care constau în nerespectarea la încheierea actului juridic civil a dispoziţiilor legale care reglementează condiţiile sale de validitate. Unele cauze conduc la nulitatea absolută a actului juridic, iar altele la nulitatea relativă.

Cauzele de nulitate absolută sunt următoarele:- încălcarea regulilor privind capacitatea civilă în ipoteza:

nerespectării unei incapacităţi speciale de folosinţă a persoanei fizice, instituită pentru ocrotirea unui interes general;

103

de exemplu, art. 810, C. civ.; lipsei capacităţii de folosinţă a persoanei juridice şi nerespectării principiului

specialităţii de folosinţă a persoanei juridice;- lipsa totală a consimţământului, ca în cazul erorii obstacol, ori când manifestarea de voinţă a

fost exprimată fără intenţia de a produce efecte juridice;- nevalabilitatea obiectului actului juridic;- nevalabilitatea cauzei actului juridic;- nerespectarea formei cerute la încheierea actului juridic, ca o condiţie de validitate;- încălcarea ordinii publice;- fraudarea legii (fraudarea legii este operaţiunea care constă în folosirea anumitor dispoziţii

legale, dar nu în scopul pentru care acestea au fost edictate, ci în vederea eludării altor dispoziţii legale, imperative; frauda la lege poate fi privită şi ca un caz particular de cauză ilicită);

- încălcarea dreptului de preemţiune al statului.Cauzele de nulitate relativă sunt următoarele:- nerespectarea prevederilor legale privind capacitatea civilă atunci când:

se ignoră normele privind capacitatea de exerciţiu (de exemplu, actul juridic a fost încheiat de o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu sau fără încuviinţarea ocrotitorului legal);

se ignoră prevederile referitoare la anumite incapacităţi speciale instituite pentru protecţia unor interese particulare; de exemplu, art. 883 sau art. 1308, C. civ.;

- lipsa discernământului în momentul încheierii actului juridic civil;- viciile de consimţământ;- nerespectarea dreptului de preemţiune, în celelalte cazuri (când se referă la ceilalţi titulari,

decât statul).

104

Subiect (35) Efectele nulităţii.

Efectele nulităţii reprezintă consecinţele juridice ale aplicării sancţiunii nulităţii. În esenţă, efectele nulităţii constau în lipsirea actului juridic de efectele contrare normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă, adică desfiinţarea actului juridic şi a raportului juridic născut din actul lovit de nulitate.

Efectele nulităţii unui act juridic sunt aceleaşi, indiferent dacă este vorba de nulitate absolută sau relativă. Ele diferă, însă, sub aspectul întinderii lor, după cum nulitatea este totală sau parţială şi după cum actul a fost sau nu a fost executat ori au fost încheiate sau nu acte ulterioare.

În consecinţă:a) dacă actul juridic nu a fost executat şi, deci, nu a produs efecte, sancţiunea nulităţii va face ca

actul să nu mai poată produce efectele în vederea cărora a fost încheiat;b) dacă actul juridic a fost executat în tot sau în parte, aplicarea sancţiunii nulităţii va avea ca

efect desfiinţarea retroactivă a actului şi obligaţia părţilor de a-şi restitui reciproc prestaţiile efectuate în temeiul acelui act;

c) dacă actul juridic a fost executat, iar până în momentul declarării nulităţii, una dintre părţile acestuia a încheiat un act juridic cu o terţă persoană, prin care, fie s-a transmis dreptul născut din actul nul, fie s-a constituit ori s-a transmis un drept, în strânsă legătură cu dreptul născut din actul nul, aplicarea sancţiunii nulităţii va avea ca efect desfiinţarea retroactivă a actului nul executat, restituirea reciprocă a prestaţiilor şi, în plus, desfiinţarea actului juridic subsecvent.

Din ipotezele de mai sus rezultă cele trei principii, care se aplică efectelor nulităţii: -principiul retroactivităţii,- principiul repunerii părţilor în situaţia anterioară şi -principiul anulării actului subsecvent, ca urmare a anulării actului iniţial.

105

Subiect (36) Princiiile care generează efectele nulităţii.

1. Principiul retroactivităţii efectelor nulităţii Principiul retroactivităţii efectelor nulităţii înseamnă că nulitatea produce efecte nu numai

pentru viitor, ci şi pentru trecut, adică efectele nulităţii se produc din chiar momentul încheierii actului juridic civil. Efectele actului juridic nul, care s-au produs între momentul încheierii actului şi momentul declarării nulităţii lui sunt înlăturate, se desfiinţează, iar părţile ajung în situaţia în care s-ar fi aflat dacă nu ar fi încheiat actul juridic.

Principiul retroactivităţii decurge din principiul legalităţii, în sensul că restabilirea legalităţii încălcate la încheierea actului juridic, impune înlăturarea efectelor produse în temeiul actului respectiv.

Excepţii: există cazuri când efectele nulităţii nu se produc decât pentru viitor, nu şi pentru trecut, şi anume:

a) păstrarea de către posesorul de bună credinţă a fructelor culese în intervalul de timp cât a durat buna sa credinţă (art. 485, C. civ.); această excepţie se întemeiază pe ideea protecţiei posesorului de bună credinţă, deci pe principiul ocrotirii bunei credinţe. (De exemplu, X îi vinde lui Y o bucată de teren; contractul de vânzare-cumpărare este lovit de nulitate (viciu de consimţământ, de exemplu); Y va păstra fructele culese, dacă a fost de bună credinţă, adică a avut convingerea că a dobândit valabil dreptul de proprietate.) Posesorul va restitui fructele culese ulterior încetării bunei sale credinţe, adică, cel mai târziu din momentul introducerii cererii de chemare în judecată; nulitatea produce efecte pentru viitor – el va restitui fructele culese ulterior şi bunul (eventual şi productele, indiferent de buna sau reaua lui credinţă);

b) în cazul contractelor cu executare succesivă (de exemplu, contractul de locaţiune), declararea nulităţii, desfiinţării actului juridic are efecte numai pentru viitor, menţinându-se efectele produse de actul desfiinţat între momentul încheierii sale şi momentul rămânerii definitive a hotărârii de declarare a nulităţii; excepţia se explică prin imposibilitatea obiectivă de restituire a prestaţiilor.

2. Principiul repunerii părţilor în situaţia anterioară – restitutio in integrumPrincipiul repunerii părţilor în situaţia anterioară înseamnă că tot ceea ce s-a executat în baza

unui act juridic anulat trebuie restituit, astfel încât părţile raportului juridic să ajungă în situaţia în care acel act juridic nu s-ar fi încheiat. Acest principiu este consecinţa principiului retroactivităţii efectelor nulităţii şi apare ca un mijloc de asigurare a eficienţei lui practice.

Acţiunea în restituirea prestaţiilor poate fi introdusă împreună cu acţiunea în declararea nulităţii actului juridic, caz în care acţiunea va avea două capete de cerere: unul principal, în declararea nulităţii şi unul accesoriu, restituirea prestaţiilor; sau, poate fi introdusă separat, după ce acţiunea în declararea nulităţii a fost admisă. Acţiunea în restituirea prestaţiilor este întotdeauna prescriptibilă în termenul general de prescripţie – 3 ani (pe când acţiunea în declararea nulităţii este prescriptibilă dacă e vorba de nulitate relativă şi este imprescriptibilă dacă e vorba de nulitate absolută). Temeiul juridic al acţiunii în restituirea prestaţiilor este plata nedatorată (art. 1092, C. civ.), deoarece obligaţia fiecăreia dintre părţile contractului sinalagmatic, ce a fost desfiinţat retroactiv, apare ca şi când nu a existat vreodată.

Excepţii: în anumite cazuri, prestaţiile efectuate în temeiul unui act juridic nul nu sunt supuse restituirii, ci sunt menţinute în tot sau în parte; astfel:

a) cazul celui lipsit de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă, care restituie prestaţiile primite numai dacă a profitat, integral sau parţial, de avantajele patrimoniale prilejuite de acel act juridic (art. 1164, C. civ.); excepţia este justificată de principiul ocrotirii incapabililor;

106

(de exemplu, minorul X vinde un bun al său unei persoane capabile; din preţul obţinut, cu jumătate plăteşte o datorie şi restul îl joacă la loto; contractul de vânzare-cumpărare este declarat nul; minorul restituie numai jumătate de preţ, de care a profitat, adică a plătit datoria);

b) cazul aplicării principiului potrivit căruia nimănui nu-i este îngăduit să se prevaleze de propria incorectitudine sau imoralitate pentru a obţine protecţia judiciară a unui drept, (nemo auditur propriam turpitudinem allegans); acest caz este controversat în literatura şi practica judiciară; (de exemplu, X,Y, Z, care au comis un viol în grup au plătit victimei 50 milioane de lei pentru a nu fi denunţaţi; acesta este un act juridic cu cauză imorală; întrucât au fost denunţaţi, ei au solicitat instanţei declararea nulităţii actului juridic încheiat şi, în consecinţă, repunerea părţilor în situaţia anterioară; acţiunea a fost respinsă în ceea ce priveşte restituirea prestaţiilor, pentru că reclamanţii au invocat propria lor imoralitate în apărarea unui drept al lor).

3. Principiul anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului iniţial (resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis)

Acest principiu înseamnă că anularea actului iniţial atrage şi anularea actului juridic subsecvent (următor), datorită legăturii lor juridice.

Acest principiu priveşte efectele nulităţii actului juridic faţă de terţi, pe când primele două principii priveau efectele nulităţii actului juridic între părţi. Principiul anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului iniţial este o consecinţă a primelor două principii şi a unui alt principiu conform căruia, dacă se dovedeşte că transmiţătorul nu putea transmite un drept, deoarece s-a desfiinţat titlul său, prin anularea actului, nici subdobânditorul nu va putea deveni titularul acestui drept.

(De exemplu, X îi vinde lui Y o casă, iar Y o donează lui Z; actul de vânzare este declarat nul; rezultă că se va desfiinţa (anula) şi contractul de donaţie, pentru că Y nu este titularul dreptului de proprietate şi deci nici Z nu poate fi titularul unui asemenea drept.)

În practică, aplicarea acestui principiu apare în 2 situaţii: în cazul actelor autorizate; anularea autorizaţiei administrative, care precede actul civil,

conduce la anularea actului juridic pe care se întemeiază acea autorizaţie; în cazul a două acte, din care unul este principal, iar celălalt accesoriu; anularea actului

principal atrage şi anularea actului accesoriu, prin aplicarea regulii accesoriul urmează soarta principalului.

În legislaţie, acest principiu apare în art. 1770, C. civ., referitor la ipotecă.Excepţii: în anumite cazuri, anularea actului iniţial nu atrage şi anularea actului subsecvent, deşi

se află în strânsă legătură cu actul desfiinţat. Aceste cazuri se întemeiază pe principiul ocrotirii bunei credinţei a subdobânditorului cu titlu oneros sau pe necesitatea asigurării securităţii şi stabilităţii circuitului civil.

Astfel:a) cazul aplicării art. 1909, alin. 1, C. civ. coroborat cu art. 972, C. civ.; astfel, cel care a intrat

în posesia unui bun mobil cu bună credinţă devine proprietar al bunului şi nu mai poate fi silit să-l restituie (decât în ipoteza prevăzută de art. 1909, alin. 2); de exemplu, A îi vinde lui B un bun mobil, iar B îl vinde lui C; contractul de vânzare-cumpărare dintre A şi B se desfiinţează, se anulează, dar contractul dintre B şi C rămâne valabil, dacă C a fost de bună credinţă şi a obţinut bunul cu titlu oneros;

b) cazul aplicării art. 20, alin. 2 din Decretul 31/1954, potrivit căruia, deşi cel care a fost declarat mort prin hotărâre judecătorească, poate cere, după anularea hotărârii declarative de moarte, înapoierea bunurilor sale, totuşi subdobânditorul cu titlu oneros (care a dobândit bunurile de la moştenitori) nu este obligat să le înapoieze, decât dacă se dovedeşte că la data dobândirii ştia că persoana declarată moartă este în viaţă – era de rea credinţă;

c) cazul subdobânditorului de bună credinţă şi cu titlu oneros a unui imobil.

107

Subiect (37)Men ţinerea efectelor actului lovitde nulitate în temeiul unor principii de dreptExistă şi situaţii când nu numai anumite efecte ale nulităţii sunt înlăturate, ca în excepţiile

arătate la cele trei principii, ci însăşi nulitatea.Există trei principii prin care este înlăturată nulitatea şi anume: -principiul conversiunii actului juridic, -principiul validităţii aparenţei în drept şi -principiul răspunderii civile delictuale.

1. P rincipiul conversiunii actului juridic Conversiunea înseamnă considerarea manifestării de voinţă ca producătoare a efectelor unui

anumit act juridic, chiar dacă nu este valabilă ca alt act juridic.Temeiul conversiunii îl reprezintă regula de interpretare cuprinsă în art. 978, C. civ. (când o

clauză este primitoare de două înţelesuri, ea se interpretează în sensul în care poate avea un efect, iar nu în acela ce n-ar putea produce nici unul) şi principiul potrivit căruia, cine poate mai mult poate şi mai puţin. Deci, conform principiului conversiunii, manifestarea valabilă de voinţă exprimată într-un act juridic lovit de nulitate, poate avea valoare de sine stătătoare, independent de soarta actului juridic în care s-a manifestat iniţial, adică poate valora ca alt act juridic.

Condiţii . Pentru a opera conversiunea trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:- să existe un element de diferenţă între actul nul şi actul valabil;- unul dintre acte să fie anulat efectiv şi total;- actul considerat valabil să întrunească toate condiţiile de validitate, iar aceste condiţii să se

găsească în chiar cuprinsul actului anulat;- din manifestarea de voinţă a părţilor să nu rezulte inadmisibilitatea conversiunii.Aplicaţii : - cazul manifestării de voinţă care, nulă ca vânzare-cumpărare, valorează ca antecontract de

vânzare-cumpărare; (de exemplu, X, neproprietar, vinde un imobil lui Y; rezultă că contractul de vânzare-cumpărare este lovit de nulitate, dar manifestarea de voinţă este valabilă ca antecontract, ca promisiune de vânzare-cumpărare , pentru că X poate cumpăra imobilul de la adevăratul proprietar şi ulterior, îl poate vinde lui Y);

- cazul în care actul de înstrăinare este lovit de nulitate, dar este valabil ca act de revocare a legatului, ce avea ca obiect bunul la care se referea şi actul de înstrăinare desfiinţat (art. 923, C. civ.); (de exemplu, T lasă prin legat lui M o casă; după încheierea legatului vinde casa lui Z; contractul de vânzare-cumpărare este lovit de nulitate; în acest caz, manifestarea de voinţă în sensul înstrăinării bunului este valabilă ca act de revocare a legatului);

- cazul în care moştenitorul înstrăinează un bun din masa succesorală; deşi actul este nul, manifestarea de voinţă exprimată valorează act de acceptare a succesiunii (art. 689, C. civ.).

2. Principiul validităţii aparenţei în dreptAcest principiu înlătură nulitatea unui act juridic, încheiat într-o situaţie de eroare comună,

obştească. O aplicaţie a acestui principiu se regăseşte în art. 7 din Legea 119/1996 conform căruia, actele de stare civilă întocmite de o persoană care a exercitat în mod public atribuţiile de ofiţer de stare civilă, sunt valabile chiar dacă acea persoană nu avea această calitate.

3. Principiul răspunderii civile delictualePrincipiul răspunderii civile delictuale, consacrat prin art. 998, C. civ., justifică uneori

menţinerea efectelor unui act juridic nul, dar nu cu titlu de efecte ale actului, ci cu titlu de reparare în natură a prejudiciului cauzat prin nevalabilitatea actului; (atunci când cea mai bună reparaţie a prejudiciului suferit prin nulitatea actului este tocmai menţinerea efectelor acestuia). Acest principiu al răspunderii civile delictuale care înlătură nulitatea se aplică numai în situaţia minorului, care, cu ocazia încheierii unui act juridic cu un major săvârşeşte un delict civil, adică, prin manopere dolosive, îl induce în eroare, creând aparenţa că el este major, şi când datorită acestui fapt, el nu va putea cere anularea actului respectiv, deoarece cealaltă parte ar suferi un

108

prejudiciu. În acest sens, art. 1162, C. civ. dispune că minorul nu are acţiunea în resciziune contra obligaţiilor care rezultă din delictele sau quasidelictele sale. În asemenea cazuri, principiul ocrotirii minorului, care rezultă din art. 1159 (minorul care face o simplă declaraţie că este major are acţiunea în resciziune) cedează în faţa principiului răspunderii civile delictuale.

Delimitarea nulităţii de alte cauze de ineficacitate a actului juridicNulitatea este o sancţiune civilă care se delimitează de alte cauze de ineficacitate şi anume:

rezoluţiunea, rezilierea, revocarea, reducţiunea, caducitatea şi inopozabilitatea actului juridic civil.a) Rezoluţiunea constă în desfiinţarea, cu efect retroactiv, a unui contract bilateral cu executare

imediată, în cazul neexecutării culpabile a obligaţiilor de către una dintre părţi.Efectele rezoluţiunii se aseamănă cu efectele nulităţii, dar rezoluţiunea operează pentru cauze

ulterioare încheierii actului juridic valabil încheiat (pe când nulitatea pentru cauze anterioare, cel mult concomitente).

b) Rezilierea constă în desfiinţarea pentru viitor a unui contract bilateral cu executare succesivă, în cazul neexecutării culpabile a obligaţiilor de către una dintre părţi.

c) Revocarea constă în înlăturarea efectelor actului juridic datorită ingratitudinii gratificatului sau neexecutării culpabile a sarcinii.

Revocarea intervine pentru cauze ulterioare încheierii actului juridic (valabil încheiat) şi se aplică, în principiu, liberalităţilor.

d) Reducţiunea este sancţiunea civilă aplicabilă în cazul actelor juridice încheiate cu nerespectarea unor interdicţii stabilite de lege pentru ocrotirea unor persoane sau pentru restabilirea echilibrului contraprestaţiilor într-un contract sinalagmatic cu titlu oneros şi comutativ.

Astfel, există:- reducţiunea liberalităţilor excesive, adică a legatelor şi donaţiilor făcute de cel care

lasă moştenirea şi care încalcă rezerva succesorală;- reducţiunea unei prestaţii pentru leziune sau, în anumite condiţii, pentru eroare

indiferentă, precum şi în cazurile în care s-ar aplica teoria impreviziunii.Reducţiunea se aplică numai anumitor acte juridice (nu tuturor, ca nulitatea); intervine în cazul

actelor juridice valabil încheiate, fiind determinată, fie de încălcarea rezervei succesorale, fie de disproporţia între prestaţii.

e) Caducitatea este o cauză de ineficacitate, care constă în lipsirea actului juridic, valabil încheiat, de orice efecte, datorită intervenţiei unei împrejurări ulterioare încheierii sale şi care este independentă de voinţa autorului actului juridic. De exemplu, moartea legatarului înaintea testatorului, face legatul caduc.

f) Inopozabilitatea este sancţiunea care intervine în cazul nerespectării unor condiţii de publicitate faţă de terţi, prevăzute de lege pentru anumite acte juridice; tot inopozabilitate există şi în cazul încheierii unui act juridic prin reprezentare, însă cu lipsa sau depăşirea puterii de a reprezenta (în materie de reprezentare, inopozabilitatea poate fi înlăturată prin ratificare).

6. Reprezentarea în actele juridice civileNoţiune. Reprezentarea este procedeul tehnico-juridic prin care o persoană, reprezentantul,

încheie un act juridic în numele şi pe seama altei persoane, reprezentatul, efectele actului juridic producându-se direct în persoana celui reprezentat.

Codul civil nu cuprinde dispoziţii generale referitoare la reprezentare, reglementând numai contractul de mandat (art. 1532 – 1559, C. civ.).

Clasificare:

1. În funcţie de izvorul său , reprezentarea poate fi -legală sau -convenţională.

Reprezentarea legală îşi are izvorul în lege şi intervine în cazul incapabililor (minorilor sub 14 ani şi interzişilor judecătoreşti); astfel, părinţii sau tutorele, ca reprezentanţi legali, sunt împuterniciţi de lege să încheie acte juridice în numele incapabilului pe care îl reprezintă.

De exemplu, dacă un minor de 13 ani, primeşte un legat cu titlu particular, acceptarea se face de reprezentantul său legal, (cu încuviinţarea autorităţii tutelare).

109

Reprezentarea convenţională îşi are izvorul în voinţa părţilor, exprimată în contractul de mandat. Mandatul este contractul prin care o persoană, numită mandatar, se obligă să încheie unul sau mai multe acte juridice pe seama unei alte persoane, numită mandant, care îi dă această împuternicire şi pe care o reprezintă.

2. În funcţie de întinderea puterii de a reprezenta , reprezentarea poate fi generală (totală) sau specială (parţială).

Reprezentarea generală este aceea care îi dă puterea reprezentantului de încheia pentru reprezentat toate actele juridice şi cu privire la toate bunurile acestuia; de exemplu, reprezentarea incapabilului este generală.

Reprezentarea specială este aceea care îi dă puterea reprezentantului de a încheia pentru reprezentat un anumit act juridic sau anumite acte juridice determinate.

Condiţiile reprezentării . Pentru a opera reprezentarea, trebuie îndeplinite în mod cumulativ trei condiţii:

a) împuternicirea de a reprezenta, care îşi are izvorul în lege sau în voinţa părţilor (contractul de mandat); dacă reprezentantul încheie un act juridic în lipsa împuternicirii sau depăşind împuternicirea ce i-a fost dată, actul juridic astfel încheiat nu produce efecte în persoana reprezentatului (ci a reprezentantului), decât dacă acesta se ratifică. Ratificarea este actul juridic unilateral prin care persoana în numele căreia s-a încheiat un act juridic, în lipsa sau cu depăşirea împuternicirii de a reprezenta, înlătură ineficacitatea actului respectiv;

b) intenţia de a reprezenta; constă în cunoaşterea şi acceptarea, atât de către reprezentant, cât şi de persoana cu care se încheie actul juridic (terţul cocontractant) a faptului că acel act juridic se încheie prin procedeul reprezentării. Dacă reprezentantul nu aduce la cunoştinţa terţului cocontractant intenţia sa de a reprezenta pe cineva, atunci el devine parte în actul juridic încheiat;

c) voinţa valabilă a reprezentantului; este necesară exprimarea unei voinţe valabile, libere şi neviciate a reprezentantului la încheierea actului juridic cu terţul cocontractant.

Efectele reprezentării. Principalul efect al reprezentării constă în faptul că actul juridc încheiat de reprezentant produce efecte direct în persoana reprezentatului, care devine parte în actul juridic încheiat cu terţul cocontractant. Deci, actul juridic produce efecte faţă de reprezentat, ca şi cum l-ar fi încheiat personal. Terţul cocontractant încheie personal actul juridic şi deci este parte în acest act. Faţă de reprezentant, actul juridic nu produce, în principiu, efecte: el nu este şi nu devine parte în actul juridic încheiat cu terţul cocontractant. În sarcina reprezentantului se pot naşte obligaţii personale, fie faţă de cel reprezentat (în baza mandatului), fie faţă de terţul cocontractant ori faţă de ambii (în cazul reprezentării frauduloase sau a depăşirii limitelor împuternicirii).

Reprezentarea frauduloasă este încheierea actului juridic de către reprezentant în dauna (frauda) intereselor reprezentatului, cu intenţie şi în înţelegere cu terţul cocontractant. Sancţiunea prevăzută în doctrină este nulitatea actului juridic.

Încetarea reprezentării.Reprezentarea legală încetează:

- prin încetarea incapacităţii celui reprezentat ori prin moartea acestuia;- prin moartea sau punerea sub interdicţie a reprezentantului (părinte sau tutore).

Reprezentarea convenţională încetează:- prin denunţarea mandatului de către mandant sau de către mandatar;- prin moartea sau punerea sub interdicţie a mandantului sau a mandatarului.

De regulă, efectele încetării reprezentării se produc de la data la care cei interesaţi iau cunoştinţă efectivă de cauza încetării reprezentării.

110