drept administrativ 1 - copy

67
SINTEZE LA DISCIPLINA DREPT ADMINISTRATIV 1 DREPTUL ADMINISTRATIV ŞI ADMINISTRAŢIA PUBLICĂ 1. Dreptul administrativ, ca ramură a dreptului public român Ca sistem, dreptul român se împarte în: drept public şi drept privat. Dreptul administrativ este o ramură a dreptului public român care, împreună cu dreptul privat român, formează sistemul dreptului român. Noţiunea dreptului admininistrativ are două sensuri: - în primul sens, prin drept administrativ înţelegem un grup de norme juridice care, datorită particularităţilor pe care le reprezintă, formează o ramură distinctă de drept, în cadrul sistemului dreptului. - în al doilea sens, prin drept administrativ se înţelege acea ramură a ştiinţei juridice care cercetează normele juridice care formează ramura dreptului administrativ. Dreptul administrativ, ca ramură a ştiinţei juridice, cercetează administraţia publică şi abordează fenomenul administrativ prin prisma normelor de drept care reglementează organizarea şi funcţionarea administraţiei publice. Deci, dreptul administrativ este strâns legat de noţiunea administraţiei publice. 2. Noţiunea de administraţie publică Termenul de administraţie desemnează o activitate care serveşte unei finalităţi şi care se subordonează cuiva. Din punct de vedere etimologic, termenul de administraţie derivă din cuvântul latin administer care înseamnă ajutor, slujitor şi, figurativ, unealtă, precum şi din cuvântul minister care înseamnă a servi, a sluji, fiind în legătură şi cu cuvântul magister care îl desemnează pe stăpân, pe care slujitorul trebuie să-l servească. Definiţiile noţiunii de administraţie publică sunt numeroase şi diverse în literatura de specialitate, ceea ce l-a determinat pe un reputat autor să afirme că administraţia, în general, şi adminstraţia publică, în special, se lasă analizată şi descrisă, dar nu se lasă definită. 3. Faptul administrativ Noţiunea generală de administraţie include atât administraţia publică, cât şi administraţia privată, distincţia dintre aceste două genuri de administraţie putând fi făcută prin prisma noţiunii de fapt administrativ. Faptul administrativ este un fapt social, fiind astfel o activitate care se realizează şi poate exista numai în cadrul unei grupări sociale, el este generat fie de diviziunea socială a muncii, fie de evenimente apărute în viaţa

Upload: cristina-dana-stoica

Post on 20-Jul-2016

40 views

Category:

Documents


2 download

TRANSCRIPT

Page 1: Drept Administrativ 1 - Copy

SINTEZE LA DISCIPLINA DREPT ADMINISTRATIV 1

DREPTUL ADMINISTRATIV ŞI ADMINISTRAŢIA PUBLICĂ

1. Dreptul administrativ, ca ramură a dreptului public român Ca sistem, dreptul român se împarte în: drept public şi drept privat. Dreptul administrativ este o ramură a dreptului public român care,

împreună cu dreptul privat român, formează sistemul dreptului român. Noţiunea dreptului admininistrativ are două sensuri:

- în primul sens, prin drept administrativ înţelegem un grup de norme juridice care, datorită particularităţilor pe care le reprezintă, formează o ramură distinctă de drept, în cadrul sistemului dreptului. - în al doilea sens, prin drept administrativ se înţelege acea ramură a ştiinţei juridice care cercetează normele juridice care formează ramura dreptului administrativ.

Dreptul administrativ, ca ramură a ştiinţei juridice, cercetează administraţia publică şi abordează fenomenul administrativ prin prisma normelor de drept care reglementează organizarea şi funcţionarea administraţiei publice. Deci, dreptul administrativ este strâns legat de noţiunea administraţiei publice.

2. Noţiunea de administraţie publică Termenul de administraţie desemnează o activitate care serveşte unei

finalităţi şi care se subordonează cuiva. Din punct de vedere etimologic, termenul de administraţie derivă din

cuvântul latin administer care înseamnă ajutor, slujitor şi, figurativ, unealtă, precum şi din cuvântul minister care înseamnă a servi, a sluji, fiind în legătură şi cu cuvântul magister care îl desemnează pe stăpân, pe care slujitorul trebuie să-l servească.

Definiţiile noţiunii de administraţie publică sunt numeroase şi diverse în literatura de specialitate, ceea ce l-a determinat pe un reputat autor să afirme că administraţia, în general, şi adminstraţia publică, în special, se lasă analizată şi descrisă, dar nu se lasă definită.

3. Faptul administrativ Noţiunea generală de administraţie include atât administraţia publică,

cât şi administraţia privată, distincţia dintre aceste două genuri de administraţie putând fi făcută prin prisma noţiunii de fapt administrativ.

Faptul administrativ este un fapt social, fiind astfel o activitate care se realizează şi poate exista numai în cadrul unei grupări sociale, el este generat fie de diviziunea socială a muncii, fie de evenimente apărute în viaţa

Page 2: Drept Administrativ 1 - Copy

colectivităţii, activitate realizată într-un sistem organizat, format din persoane care alcătuiesc entitatea respectivă.

Caracteristicile faptului administrativ sunt: - prima constă în aceea că este un fapt social, reprezentând o activitate realizată de un grup de oameni pentru a satisface nevoi şi interese ale altor grupuri de oameni.; - a doua caracteristică constă în aceea că obiectivul pe care trebuie să-l realizeze nu reprezintă o finalitate proprie, ci un scop stabilit de o autoritate superioară sistemului care realizează faptul administrativ; - cea de-a treia caracteristică rezultă din cea anterioară şi constă în aceea că faptul administrativ reprezintă o activitate subordonată, având menirea să realizeze deciziile unei autorităţi superioare.

Faptul administrativ presupune organizarea unor mijloace pentru atingerea unui obiectiv, pentru înfăptuirea unor valori.

4. Administraţia publică – criterii de delimitare de administraţia privată, de administraţia de stat şi de puterea executivă

Un prim element de demarcaţie între administraţia publică şi administraţia privată îl va constitui caracterul grupării sociale în care în care şi în legătură cu care se produce faptul administrativ.

Dacă gruparea are caracter privat şi urmăreşte realizarea unor interese particulare, vom avea de-a face cu o administraţie privată, iar persoanele care vor participa la realizarea acesteia vor fi funcţionari particulari.

Dacă gruparea socială respectivă este constituită pe criterii politice şi urmăreşte realizarea unui interes general, ne vom afla în faţa unei administraţii publice, iar persoanele care vor participa la realizarea acesteia vor fi funcţionari publici.

Administraţia publică nu se confundă şi nu se identifică nici cu administraţia de stat, care are o sferă mai restrânsă pentru că se realizează numai prin activitatea organelor statului, în timp ce administraţia publică include şi activitatea altor subiecţi, inclusiv a organelor administraţiei publice locale, a regiilor autonome, a societăţilor comerciale şi companiilor de interes naţional, precum şi a altor instituţii publice.

Administraţia publică este strâns legată de puterea executivă, dar nu se confundă cu aceasta pentru că administraţia publică este realizată şi de organele administraţiei publice locale, precum şi de regii autonome, companii naţionale şi societăţi comerciale de interes naţional, de instituţii social-culturale etc., în timp ce puterea executivă se realizează strict de către autorităţile prevăzute de Constituţia României.

Page 3: Drept Administrativ 1 - Copy

5. Administraţia publică în accepţiunea de activitate Pentru a definii noţiunea de administraţie publică în sensul deplin al

acesteia este absolut necesară prezentarea accepţiunii sale duble, ca activitate şi ca sistem de organizare.

Ca activitate, administraţia publică este formată din ansamblul activităţilor juridice şi materiale aflate în responsabilitatea autorităţilor publice care au ca scop satisfacerea interesului general, prin organizarea executării şi executarea în concret a legii.

Ansamblul acestor activităţi juridice şi materiale poate fi grupat în două mari categorii: activităţi executive cu caracter de dispoziţie şi activităţi executive cu caracter de prestaţie.

Activităţile executive cu caracter de dispoziţie sunt acele acţiuni prin care se organizează executarea legii stabilindu-se conduita pe care trebuie să o adopte persoanele fizice şi presoanele juridice din cadrul unei comunităţi, permiţându-le sau interzicându-le acestora un anumit comportament social.

Forma completă de manifestare a elementelor sistemului administraţiei publice în cadrul acestor activităţi executive cu caracter de dispoziţie o reprezintă actele juridice cu caracter specific: actele administrative, dar şi operaţiunile administrative, precum şi actele materiale.

Activităţi executive cu caracter de prestaţie se realizează tot pe baza şi în executarea legii, din oficiu sau la cererea persoanelor fizice sau juridice, prestaţiile fiind realizate în diverse domenii de activitate: gospodărire comunală şi locativă, ocrotirea mediului înconjurător, furnizarea de utilităţi publice (transport în comun, gaze, apă, energie termică, energie electrică etc.), asistenţă medicală, activităţi social-cultural-educative etc.

Această categorie de activităţi se realizează, ca şi activităţile executive cu caracter de dispoziţie, tot prin acte administrative, numai că de data aceasta este vorba de autorizaţii, avize, certificate, adeverinţe, diplome, atestate etc., precum şi prin fapte materiale şi operaţiuni administrative, pe baza şi în executarea legii.

În sens organic sau sistemic, administraţia publică înglobează ansamblul instituţional, uman şi material pus în slujba activităţii administrative, constituit într-un sistem al administraţiei publice.

Înţegerea necesităţii de abordare în dublu sens a noţiunii de administraţie publică, în sens de activitate şi în sens de sistem de organizare a structurilor care realizează această activitate, este uşurată credem de comparaţia cu noţiunea de justiţie.

Astfel, prin noţiunea de justiţie, ca activitate, se înţelege activitatea de soluţionare a litigiilor survenite între subiecţii raporturilor de drept civil, penal, comercial etc.

Page 4: Drept Administrativ 1 - Copy

Pe de altă parte, prin noţiunea de justiţie, în sens organic, se înţelege sistemul organelor judecătoreşti, prevăzute de art.126 alin.1 din Constituţie, republicată, potrivit căruia justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite prin lege.

Definiţia dată de prof. Alexandru Negoiţă, administraţiei publice este: „Administraţia publică este o activitate de organizare şi de executare în concret a legii, prin activităţi cu caracter dispozitiv şi prestator, activitate care se realizează, în principal, prin sistemul organelor administraţiei publice, dar, în subsidiar, şi prin organe aflate în alte sisteme de organizare a puterii statului – sistemul puterii legiutoare şi sistemul puterii judecătoreşti – precum şi prin unele organizaţii particulare care îndeplinesc activităţi de interes public şi care, în aceste împrejurări, dobândesc calitatea de autorităţi administrative”.

Principiile administraţiei publice Principiul legalităţii administraţiei publice - impune ca toate acţiunile

care formează activitatea acestuia, dar şi toate formele de organizare a sistemului administraţiei publice să se întemeieze pe lege.

Potrivit art.108 alin.2 din Constituţia României, Guvernul emite hotărâri pentru organizarea executării legilor, ceea ce face ca una dintre cele mai importante atribuţii ale Guvernului să fie asigurarea executării legilor de către toate structurile sistemului administraţiei publice, asupra căruia exercită o conducere generală, conform art.102 alin.1 din Constituţie.

De asemenea, principiul legalităţii este consacrat şi în cazul administraţiei publice locale, ca unul dintre principiile fundamentale.

Principiul ierarhiei – este expresia raporturilor ierarhice stabilite între structurile sistemului administraţiei publice, în activitatea realizată pentru organizarea şi executarea legii.

Potrivit art.102 alin.1 din Constituţie şi art.1 alin.1 din Legea nr.90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor, Guvernul exercită conducerea generală a administraţiei publice, care se realizează, în concret, fie în cadrul unor raporturi ierarhice faţă de ministere, alte structuri subordonate etc., fie în cadrul unor raporturi de colaborare în cazul autorităţilor administrative autonome, fie în cadrul unor raporturi de tutelă administrativă în cadrul administraţiei publice locale.

Principiul transparenţei decizionale – funcţionarea acestui principiu are drept scop sporirea gradului de responsabilitate a autorităţilor administraţiei publice faţă de cetăţean, stimularea participării active a cetăţenilor la activitatea administraţiei publice, precum şi sporirea gradului de transparenţă la nivelul întregii administraţii publice.

Page 5: Drept Administrativ 1 - Copy

Principiul continuităţii – impune ca activitatea administraţiei publice să se desfăşoare în mod permanent, fără niciun fel de întreruperi, pentru că orice întrerupere a organizării şi executării legii va putea degenera în acte de dezordine socială.

Principiul operativităţii – impune ca activitatea, intervenţia structurilor sistemului administraţiei publice să se realizeze prompt, rapid, fie la cerere, fie din oficiu, pentru înlăturarea unei stări nelegale sau anormale care poate afecta drepturile unei persoane sau interesul general al unei activităţi.

Principiul oportunităţii – funcţionează în activitatea administraţiei publice, în sensul că structurile acesteia au libertatea să dispună de iniţiativă şi de posibilitatea de a aprecia momentul favorabil în care trebuie să intervină, pe baza şi pentru executarea legii, în concordanţă cu interesul general al colectivităţii pe care o reprezintă.

Principiul revocabilităţii – reprezintă o regulă aplicabilă actelor adminstrative, potrivit căreia, mai înainte ca acestea să fi intrat în circuitul civil şi să fi produs efecte juridice, autoritatea administrativă emitentă le poate retracta sau acestea pot fi desfiinţate de către autoritatea administrativă ierarhic superioară celei emitente.

Principiul deconcentrării – activităţii administraţiei publice este un principiu specific activităţii administraţiei ministeriale care constă în deplasarea în unităţile administrativ-teritoriale a activităţii administraţiei publice centrale.

6. Normele de drept care formează ramura dreptului administrativ Organizarea şi exercitarea competenţei, pe baza şi în executarea legii,

de către organele administraţiei publice reprezintă obiectul central al reglementării juridice a relaţiilor sociale care se formează în administraţia publică.

O primă categorie de norme juridice care formează ramura dreptului administrativ reglementează relaţiile sociale referitoare la înfiinţarea şi organizarea structurilor care compun sistemul administraţiei publice, raporturile dintre aceste structuri, funcţionarea lor etc.

O altă categorie de norme juridice care formează ramura dreptului administrativ se referă la relaţiile sociale care se formează în cadrul exercitării competenţei organelor administraţiei publice şi formele de activitate a acestora: actul administrativ, contractul administrativ, operaţiunile administrative şi operaţiunile materiale prin care se realizează executarea în concret a legilor.

Cele două categorii de norme juridice, adică cele care se referă la organizarea structurilor administraţiei publice şi cele care se referă la

Page 6: Drept Administrativ 1 - Copy

modalităţile de realizare a competenţei organelor administraţiei publice, formează împreună o adevărată coloană vertebrală a ramurii dreptului administrativ.

Alături de cele două categorii de norme juridice principale, ramura dreptului administrativ mai cuprinde şi alte categorii de norme juridice, dintre care amintim: - norme care stabilesc statutul funcţionarilor publici; - norme referitoare la răspunderea autorităţilor administraţiei publice; - norme care reglementează răspunderea administrativă a persoanei fizice şi juridice; - norme care instituie contenciosul administrativ etc.

În raport de toate acestea, dreptul administrativ poate fi definit ca fiind ramura dreptului care cuprinde normele juridice ce reglementează relaţiile sociale care se formează în legătură cu organizarea şi exercitarea competenţei în sistemul administraţiei publice, în regim de drept administrativ, în activitatea de organizare şi de executare în concret a legii.

7. Izvoarele dreptului administrativ Din punct de vedere formal, noţiunea de izvor de drept desemnează

forma în care este materializată norma juridică, prin care statul, îşi manifestă prerogativele de reglementare a relaţiilor sociale.

Izvoarele dreptului administrativ sunt actele juridice în care sunt încorporate normele de drept administrativ privitoare la organizarea şi activitatea administraţiei publice.

1. O primă categorie de izvoare ale dreptului administrativ este formată din actele administrative care emană de la puterea legiuitoare:

Constituţia - care este legea fundamentală, conţine norme juridice care stabilesc principiile generale ale administraţiei publice, dar şi dispoziţii care reglementează atribuţiile Preşedintelui României, structura organizatorică şi competenţa Guvernului României, instituţia primului-ministru, administraţia ministerială, autorităţile administrative autonome, administraţia publică locală.

Legile organice – sunt legile care reglementează domenii rezervate prin Constituţie unei astfel de categorii de legi: organizarea Guvernului şi a Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, statutul funcţionarilor publici, contenciosul administrativ, organizarea generală a învăţământului, organizarea administraţiei publice locale şi regimul general privind autonomia locală, regimul juridic al domeniului public şi privat etc.

Legile ordinare – în măsura în care conţin norme juridice care reglementează relaţii sociale formate în cadrul organizării şi funcţionării administraţiei publice.

Page 7: Drept Administrativ 1 - Copy

2. O a doua categorie de izvoare ale dreptului administrativ este formată din actele administrative care emană de la organele puterii executive, precum şi cele care sunt adoptate sau emise de autorităţile din sistemul organelor administraţiei publice.

Decretele prezidenţiale – sunt izvoare de drept administrativ când acestea reglementează relaţii sociale din domeniul administraţiei publice. De exemplu, decretul prin care preşedintele poate, potrivit art.91 alin.1 din Constituţie, să instituie starea de asediu sau starea de urgenţă.

Actele administrative adoptate de Guvern, precum ordonanţele şi ordonanţele de urgenţă care conţin norme de drept administrativ. De asemenea, sunt izvoare de drept administrativ hotărârile adoptate de Guvern, fie pentru organizarea executării legilor, fie pentru executarea în concret a acestora.

Ordinele şi instrucţiunile emise de miniştri, precum şi de alţi şefi ai structurilor aparţinând administraţiei ministeriale sau autorităţilor administrative autonome.

Hotărârile, deciziile şi dispoziţiile adoptate şi, respectiv, emise de către autorităţile administraţiei publice locale: consiliile judeţene, consiliile locale, preşedinţii consiliilor judeţene, primarii.

3. O a treia categorie de izvoare ale dreptului administrativ o constituie doctrina şi jurisprudenţa, ca izvoare subsidiare sau indirecte ale dreptului, deci şi ale dreptului administrativ.

8. Codificarea dreptului administrativ Spre deosebire de alte ramuri ale dreptului (dreptul civil, dreptul

procesual civil, dreptul penal, dreptul procesual penal) normele juridice care formează ramura dreptului administartiv sunt cuprinse în acte normative disparate, din cauza diversităţii şi varietăţii domeniilor de activitate în care acţionează administraţia publică, dar şi a dinamicii nestăvilite a reglementărilor specifice dreptului administrativ.

Necesitatea codificării dreptului administrativ a constituit o preocupare a doctrinei din ultimul sfert al secolului trecut şi continuă să fie o preocupare mereu actuală.

Considerăm că necesitatea armonizării normelor de drept administrativ din ţara noastră cu dreptul administrativ european va constitui o premisă şi un prilej pentru continuarea şi finalizarea eforturilor care au ca scop codificarea normelor de drept administrativ şi de procedură administrativă.

Page 8: Drept Administrativ 1 - Copy

RAPORTURILE DE DREPT ADMINISTRATIV 1. Noţiunea raporturilor de drept administrativ

Raporturile de drept administrativ sunt acele relaţii sociale, supuse reglementărilor normelor dreptului administrativ, care se formează în legătură cu organizarea executării şi executarea în concret a legii.

Raporturile de drept administrativ nu se stabilesc numai în activitatea organelor administraţiei publice, ci şi în domeniul de activitate al altor autorităţi publice, cum sunt organele puterii legislative, organele autorităţii judecătoreşti ori în domeniul de activitate al unor instituţii publice sau de interes public.

2. Elementele raporturilor de drept administrativ Elementele raporturilor de drept administrativ sunt:

- subiectele raporturilor; - obiectul raportului

Subiectele raportului de drept administrativ – cel puţin unul dintre subiectele raportului de drept administrativ va fi un organ al administraţiei publice sau numai un funcţionar public, în timp ce al doilea subiect va putea fi un alt organ al administraţiei publice, un organ de stat, altul decât al puterii executive, ori un particular, persoană fizică sau juridică.

Obiectul raportului de drept administrativ diferă în raport cu domeniul de activitate în care acesta ia naştere, de la domeniul privind ordinea publică până la domeniul privind sănătatea, ori de la domeniul privind siguranţa naţională până la domeniulk educaţiei şi cercetării.

Competenţa – condiţie juridică indispensabilă pentru participarea subiectelor de drept la raporturile de drept administrativ

După cum arătat, cel puţin unul dintre subiectele raportului de drept administrativ este un organ al administraţiei publice, iar ceea ce constituie elementul comun în marea varietate a raporturilor de drept administrativ este competenţa cu care sunt învestite organele administraţieie publice.

Competenţa organelor administraţiei publice este constituită din ansamblul atribuţiilor publice conferite de lege pentru a acţiona pe baza şi în executarea legii, efectuând acte adsministrative, operaţii administrative şi/ sau simple operaţii materiale.

Pe de altă parte, noţiunea de competenţă reprezintă o împuternicire dată de organele administraţiei publice de a desfăşura anumite activităţi, dar, pe de altă parte, este şi o limitare dată aceloraşi organe ale administraţiei publice de a se abţine de la săvârşirea altor activităţi date în competenţa altor organe ale statului.

Page 9: Drept Administrativ 1 - Copy

Caracterele competenţei - are caracter permanent – în sensul că se exercită în mod continuu, în perioada de funcţionare a organului administraţiei publice căruia i-a fost conferită. - caracterul legal – rezidă în faptul că fiecare organ al administraţiei publice are o competenţă stabilită prin lege sau pe baza legii, în raport cu sarcinile pentru realizarea cărora a fost înfiinţat. - caracterul obligatoriu al competenţei – evocă faptul că exercitarea competenţei ce i-a fost conferită prin lege unui organ al administraţiei publice nu reprezintă o facultate, ci o obligaţie a cărei neîndeplinire constituie temeiul tragerii sale la răspundere.

Clasificarea competenţei După întinderea sferei de atribuţii, distingem între:

- competenţa generală, pe care o autoritate administrativă o are în toate domeniile de activitate ale administraţiei publice, precum Guvernul, spre exemplu; - competenţa specială, pe care un organ o are doar într-un domeniu de activitate, precum ministerele, spre exemplu.

Competenţa, cum, în mod tradiţional, se susţine în literatura de specialitate, este de trei feluri: - competenţa materială (rationae materiae) este aceea care desemnează sfera şi natura atribuţiilor unui organ al administraţiei publice; - competenţa teritorială (rationae loci) este aceea care desemnează limitele teritoriale ale acţiunii organelor administraţiei publice. Din acest punct de vedere vom avea:

- organe cu o competenţă teritorială generală, la nivelul întregii ţări;

- organe cu o competenţă teritorială locală, adică la nivelul unui judeţ sau al unei localităţi.

- competenţa temporară (rationae temporis) înseamnă limitele în timp în care un organ al administraţiei publice ăşi poate exercita atribuţiile. De regulă, organele administraţiei publice sunt înfiinţate pe timp nedeterminat, dar sunt şi unele autorităţi administrative care sunt organizate pe o perioadă de timp limitată de realizarea sarcinilor care au impus înfiinţarea lor. (Spre exemplu, Ministerul Integrării Europene a fost desfiinţat după ce România a aderat la Uniunea Europeană, ea a devenit de la data de 1 ianuarie 2007, membră cu drepturi depline a acesteia).

Page 10: Drept Administrativ 1 - Copy

Categorii de raporturi de drept administrativ În activitatea complexă de organizare şi exercitare a competenţei, în

activitatea organelor administraţiei publice, se nasc, se modifică şi se sting o mare varietate de raporturi juridice, care sunt clasificate de doctrină după mai multe criterii.

Cea mai importantă clasificare a raporturilor de drept administrativ este aceea în funcţie de apartenenţa unuia sau ambelor subiecte ale raportului de drept administrativ la sistemul administraţiei publice.

Raporturile de drept administrativ care se nasc în cadrul sistemului administraţiei publice – în cadrul acestei categorii de raporturi de drept administrativ, în funcţie de conţinutul raporturilor, adică al drepturilor şi obligaţiilor pe care le au subiectele participante, se vor distinge :

- raporturi juridice administrative de subordonare; - raporturi juridice administrative de colaborare; - raporturi juridice administrative de participare. Raporturile juridice administrative de subordonare ierarhică - în

cadrul acestor raporturi, subiectele participante nu se găsesc în poziţie de egalitate juridică, ele aflându-se în cadrul unei ierarhii administrative, în care subiectul activ este titularul unei competenţe pe care o exercită ca pe o autoritate ierarhic superioară faţă de celălalte subiect.

Subordonarea ierarhică are un dublu sens, pe de o parte, un sens obiectiv, care se referă la subordonarea ierarhică a structurilor învestite cu autoritate publică din cadrul sistemului administraţiei publice, precum sunt relaţiile dintre Guvern şi ministerele care se organizează , potrivit art.116 alin. (1) din Constituţia României, numai în subordinea acestuia, iar pe de altă parte, un sens subiectiv, care se referă la subordonarea existentă între funcţionarii publici, precum sunt relaţiile publice dintre un funcţionar public care ocupă o funcţie de conducere şi un funcţionar public care ocupă o funcţie de execuţie.

Raporturile juridice administrative de colaborare – în cadrul acestei categorii de raporturi, subiectele de drept participante sunt pe picior de egelitate şi apar atunci când două autorităţi ale administraţiei publice, acţionează, împreună, exercitându-şi fiecare competenţa în activitatea de aplicare a legii, precum sunt relaţiile care apar, spre exemplu, între un minister care este iniţiatorul unei hotărâri a Guvernului şi ministerele care avizează un astfel de act administartiv.

Raporturile juridice administrative de participare – această categorie de raporturi ia naştere în cazul relaţiilor în cadrul cărora titularii unor competenţe participă la realizarea unor sarcini care revin organelor administraţiei publice, precum sunt, spre exemplu, raporturile care se

Page 11: Drept Administrativ 1 - Copy

stabilesc între organe ale administraţiei publice centrale şi organe ale administraţiei publice locale.

A doua categorie importantă de raporturi juridice de drept administrativ este aceea a relaţiilor care se formează între subiecte de drept care fac parte din sistemul administraţiei publice şi subiecte de drept aflate în afara acestui sistem.

În cadrul acestor raporturi, subiectele de drept active vin în calitate de autorităţi administrative ori de servicii publice care acţionează fie prin organele lor de conducere, fie prin funcţionarii lor, în baza atribuţiilor conferite prin lege.

În cadrul acestei categorii de raporturi juridice vom identifica raporturi de subordonare şi raporturi de utilizare a serviciilor publice.

Raporturi juridice de subordonare a particularilor faţă de organele administraţiei publice – în acest tip de raporturi juridice, subiectul de drept activ are o poziţie supraordonată faţă de subiectul pasiv; astfel, autorităţile administraţiei publice, pe baza competenţei ce le-a fost conferită prin lege, pot stabili în mod unilateral drepturi şi, respectiv, obligaţii pentru celelalte subiecte ale raportului juridic administrativ, aflate în afara sistemului administraţiei publice. Subiectele pasive sunt persoane fizice sau juridice din afara sistemului administraţiei publice care au obligaţia de a face, de a nu face ori de a da, dar, totodată, au dreptul să pretindă subiectelor de drept active să acţioneze conform legii: în limitele şi potrivit competenţei conferite de aceasta.

Raporturile juridice de folosire a serviciilor publice – în cadrul acestui tip de raporturi juridice administrative, subiectele de drept active acţionează, pe baza şi în executarea legii, ca servicii publice înfiinţate pentru a realiza activităţi cu caracter de prestaţie, în scopul satisfacerii unor nevoi de interes public, iar subiectele pasive au dreptul să pretindă executarea prestaţiilor respective. Astfel, în cazul dreptului la învăţătură, cetăţenii au dreptul să pretindă, iar administraţia publică este obligată ca, prin instituţiile specializate, să presteze învăţământul general obligatoriu, în condiţii de gratuitate.

Raporturile juridice de colaborare şi participare a particularilor la realizarea sarcinilor care revin administraţiei publice – în cadrul acestor raporturi de colaborare şi participare există posibilitatea aplicării regimului juridic administrativ, fie în legătură cu dobândirea calităţii de membru într-o organizaţie profesională (spre exemplu, accesul într-un barou de avocaţi), fie în legătură cu emiterea unor certificate, diplome, atestate etc. (spre exemplu, diplomele de absolvire, de licenţă, de doctor etc. eliberate de instituţiile particulare de învăţământ). În astfel de situaţii, acţiunile celor care se

Page 12: Drept Administrativ 1 - Copy

consideră vătămaţi vor fi de competenţa instanţelor de contencios administrativ, ca urmare a aplicării regimului juridic de drept administrativ în raporturile juridice respective.

Relaţiile dreptului administrativ cu alte ramuri de drept Relaţiile dreptului administrativ cu dreptul constituţional Atât dreptul administrativ, cât şi dreptul constituţional au ca principal

izvor de drept Constituţia României, numeroase dispoziţii constituţionale constituind izvoare ale dreptului administrativ.

Relaţiile dreptului administrativ cu dreptul civil

- în cadrul raporturilor de drept administrativ, subiectele se află în marea majoritate a cazurilor în relaţii de subordonare, în timp ce în cadrul raporturilor civile, acestea sunt pe poziţie de egalitate; - în timp ce în raporturile de drept administartiv se cere ca cel puţin un subiect de drept să facă parte din sistemul administraţiei publice, în raporturile de drept civil părţile sunt persoane fizice şi/sau persoane juridice; - dreptul administrativ impune şi apără interesul public, pe când dreptul civil apără drepturile şi interesele legitime ale persoanei fizice şi juridice de drept privat; - actul administrativ are un caracter unilateral, în timp ce regula actelor civile este bilateralitatea; - în materia actelor civile, regula este aceea a irevocabilităţii, în timp ce în dreptul administrativ, regula o constituie principiul revocabilităţii actului administrativ.

Relaţiile dreptului administrativ cu dreptul penal Dreptul administrativ are raporturi cu dreptul penal, răspunderea

administrativă intervenind potrivit legii, când nu intervine răspunderea penală, atunci când fapta comisă nu constituie infracţiune.

Relaţiile dreptului administrativ cu dreptul procesual penal Dreptul administrativ are strânse raporturi cu dreptul procesual civil

materializate, spre exemplu, în prevederile art.47 din O.G. nr.2/2001 privind regimul contravenţiilor, potrivit cărora dispoziţiile acestei ordonanţe se completează cu prevederile Codului de procedură civilă.

De asemenea, potrivit art.28 din Legea nr.554/2004 a contenciosului administrativ, dispoziţiile acestei legi se completează cu prevederile Codului de procedură civilă.

Page 13: Drept Administrativ 1 - Copy

Relaţiile dreptului administrativ cu dreptul comercial Dreptul administrativ se află în numeroase relaţii cu dreptul

comercial, statul fiind implicat în organizarea şi funcţionarea Camerelor de comerţ, industrie şi agricultură, a Burselor de valori şi a Burselor de mărfuri, a Oficiului pentru registrul comerţului etc.

Relaţiile dreptului administrativ cu dreptul muncii Dreptul administrativ are strânse legături cu dreptul muncii, organele

administraţiei publice şi controlul administrativ exercitat de acestea având un rol important în ceea ce priveşte legalitatea raporturilor de muncă. În acest sens, un rol important îl joacă organul de specialitate al administraţiei guvernamentale, Ministerul Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei, care are numeroase atribuţii în domeniul muncii, protecţiei muncii şi asigurărilor sociale etc.

SISTEMUL ORGANELOR ADMINISTRAŢIEI PUBLICE PĂRŢILE COMPONENTE ALE ORGANELOR

ADMINISTRAŢIEI PUBLICE

1. Noţiunea de organ al administraţiei publice

Folosită în sens restrictiv, noţiunea de organ al administraţiei publice este legată de exerciţiul competenţei de organizare a executării legii în regim juridic administrativ, fiind sinonimă cu aceea de organ de conducere şi cu aceea de autoritate publică.

Astfel, din acest punct de vedere, există organe unipersonale, precum este ministrul în calitatea sa de conducător al ministerului, şi organe colegiale, precum este colegiul ministerului, ca organ consultativ, potrivit prevederilor art.46 alin.1 şi, respectiv, art. 52 alin.1 din Legea nr.90/2001, privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor.

Noţiunea de organ al administraţiei publice, în sens restrictiv este sinonimă şi cu noţiunea de autoritate a administraţiei publice, după cum noţiunea generică de organ este sinonimă cu noţiunea generică de autoritate, care reprezintă dreptul, împuternicirea de a comanda, de a da dispoziţii sau de a impune cuiva ascultare.

În sens larg, noţiunea de organ al administraţiei publice cuprinde şi alte componente ale unei structuri administrative, cum sunt personalul, mijloacele materiale şi financiare şi personalitatea juridică, ce se adaugă

Page 14: Drept Administrativ 1 - Copy

competenţei. În acest sens, noţiunea de organ al administraţiei publice este similară cu aceea de instituţie publică.

Dar, noţiunea de instituţie publică nu este sinonimă cu aceea de organ al administraţiei publice pentru că instituţiile publice există, într-adevăr, în principal, în sistemul administraţiei publice, şi în celelalte sisteme ale puterii de stat, adică în sistemul puterii legiuitoare şi în sistemul puterii judecătoreşti. 2. Personalul organelor administraţiei publice

Resursele umane reprezintă elementul cel mai important al organelor administraţiei publice, ca de altfel al oricărei alte instituţii publice, indiferent de natura juridică a activităţii pe care o desfăşoară. Un organ al administraţiei publice, ca de altfel orice instituţie publică sau orice altă organizaţie, nu este altceva decât suma colectivului uman ce îl formează, care, în cazul organelor administraţiei publice, a fost constituit pe baza şi în executarea legii, în scopul realizării unor activităţi publice sau de interes public, în temeiul legii.

Personalul organelor administraţiei publice este format din demnitari sau înalţi funcţionari asimilaţi ai acestora, din funcţionari cu funcţii publice de decizie şi funcţionari cu funcţii publice de execuţie, statutul acestora fiind reglementat printr-o lege generală, în timp ce restul salariaţilor formează personalul contractual, cu un statut juridic de drept comun şi cu o salarizare distinctă de cea a demnitarilor şi a funcţionarilor publici. 3. Mijloacele materiale ale organelor administraţiei publice

Acestea sunt al doilea element important pentru desfăşurarea activitatea acestora şi constau, în primul rând, din clădirile în care acestea îşi au sediile. Preocuparea Guvernului, a ministerelor, prefecturilor, consiliilor locale sau judeţene, a primăriilor etc. pentru a avea un sediu cât mai impunător îşi are explicaţia, pe de o parte, în asigurarea spaţiilor de lucru pentru personalul acestora, dar şi pentru o arhitectură grandioasă este purtătoarea unui mesaj de solemnitate şi prestigiu adresat de guvernanţi celor guvernaţi, administraţi.

Pentru desfăşurarea activităţii propriu-zise, de mare importanţă sunt: mijloacele auto, mobilierul, rechizitele, dotările şi, în primul rând, calculatoarele şi reţelele de calculatoare, fără de care o activitate performantă este de neconceput.

Regimul juridic al acestor mijloace materiale care aparţin proprietăţii statului sau unităţilor administrativ-teritoriale, în cazul organelor administraţiei publice, diferă după cum bunurile respective fac parte din domeniul privat sau din domeniul public al acestora. 4. Mijloacele financiare sau resursele financiare

Page 15: Drept Administrativ 1 - Copy

Acestea constituie un element foarte important în componenţa organelor administraţiei publice de care depinde în mare măsură realizarea activităţii acestora. În lipsa acestor resurse, organele administraţiei publice s-ar afla în situaţia de a nu putea plăti salariile personalului, de a nu putea face investiţii, de a nu putea face alte plăţi necesare realizării activităţilor curente etc.

Aceste mijloace financiare provin, de regulă, de la bugetul statului, organele administraţiei publice având calitatea de ordonatori de credite pe care le folosesc potrivit legii, în cazul ordonatorilor principali de credite, sau potrivit dispoziţiilor organelor ierarhic superioare, în cazul ordonatorilor secundari sau terţiari.

De asemenea, resursele financiare ale organelor administraţiei publice mai pot proveni şi din resurse extrabugetare, din prestaţiile realizate prin activităţi cu caracter economic, ori din reţinerea unei cote procentuale din amenzile şi confiscările dispuse în cadrul activităţii lor. 5. Personalitatea juridică şi competenţa organelor administraţiei publice – constituie elementul cel mai important pentru definirea acestora.

Competenţa organelor administraţiei publice este aceea care le dă dreptul acestora să acţioneze în regim de drept administrativ, pe baza şi în executarea legii.

În baza competenţei care le este acordată prin lege, organele administraţiei publice fac acte administrative, operaţii administrative şi operaţii materiale, în realizarea sarcinilor pentru care au fost înfiinţate sau care le-au fost repartizate.

Am definit competenţa organelor administraţiei publice ca fiind ansamblul atribuţiilor publice conferite acestora de lege pentru a acţiona pe baza şi în executarea legii, efectuând acte administrative, operaţii administrative şi/sau simple operaţii materiale.

La rândul său, atribuţia publică este definită ca fiind învestirea legală cu anumite prerogative, iar prerogativa ca reprezentând dreptul de a lua o anumită decizie şi de a acţiona într-un anumit mod, dar şi obligaţia de a face aceste lucruri.

La rândul său, capacitatea de drept administrativ nu este altceva decât un atribut al competenţei, constânt în prerogativa, dreptul pe care îl au subiectele de drept – adică organele administraţiei publice – de a participa la raporturile de drept administartiv.

Personalitatea juridică Doctrina juridică civilă, plecând de la interpretarea prevederilor art.24

lit.e din Decretul nr.31/1954 privind persoanele fizice şi persoanele juridice,

Page 16: Drept Administrativ 1 - Copy

a reţinut în mod constant că elementele constitutive ale personalităţii juridice sunt: - existenţa unui colectiv cu o organizare de sine stătătoare, ceea ce înseamnă o structură internă, organe de conducere, competenţa acestora, modul de reorganizare etc., care să-i permită să participe la raporturile juridice ca un tot unitar; - un patrimoniu propriu, deosebit de cel al altor persoane juridice, precum şi de cel al persoanelor ce formează colectivul a cărui expresie este persoana juridică; - un anumit scop, în acord cu interesele generale ale societăţii, în raport cu care se defineşte capacitatea sa juridică.

Pe drept cuvânt s-a spus că lipsa acestor premise echivalează cu lipsa calităţii de subiect de drept civil, dar nu şi cu lipsa unei capacităţi juridice în domeniul altor ramuri de drept, cum ar fi dreptul constituţional sau dreptul administrativ, spre exemplu.

Astfel, un organ al administraţiei, deşi lipsit de un buget propriu sau de dreptul de a dispune independent de alocaţiile bugetare acordate, va putea să aibă capacitate de drept administrativ, chiar dacă, din punct de vedere civil, nu are calitatea de persoană juridică.

Deci, în materia raporturilor de drept civil, ceea ce primează în cazul unui organ al administraţiei publice este personalitatea juridică, el neputând să intre în astfel de raporturi dacă nu are buget propriu sau, cel puţin, dreptul de a dispune autonom de alocaţiile bugetare acordate.

În concluzie, putem să afirmăm că, întotdeauna, competenţa constituie un element component al organelor administraţiei publice, în timp ce personalitatea juridică poate lipsi din cadrul elementelor componente ale unora dintre structurile administraţiei publice, fără ca această lipsă să le împiedice să intre în raporturi juridice de drept administrativ şi să aibă calitate procesuală în faţa instanţelor de contencios administrativ, în virtutea unei capacităţi juridice de drept administrativ conformă cu atribuţiile ce alcătuiesc competenţa specială a acestora.

Structura administraţiei publice

1. Noţiunea de structură a administraţiei publice Din punct de vedere etimologic, termenul de structură provine din

două cuvinte latine: substantivul structura, ae ce înseamnă orânduire, aranjament, construcţie şi verbul struo, -ere, care înseamnă a înălţa, a construi, a dispune, a orândui şi a intrat în limba română prin filiera limbii

Page 17: Drept Administrativ 1 - Copy

franceze cu semnificaţia de mod de organizare internă, de alcătuire a unui corp sau a unui sistem.

Problema structurii administraţiei publice a fost abordată în mod diferit în literatura de specialitate, fie ca structură internă a organelor administraţiei publice, fie ca structură a sistemului organelor administraţiei publice, fie şi ca structură a sistemului, dar şi ca structură internă a organelor administraţiei publice. 2. Structura internă a organelor administraţiei publice

Un organ sau o instituţie din administraţia publică este format, aşa cum am arătat ulterior, dintr-un colectiv de oameni cu diverse atribuţii ce formează competenţa acestui organ, precum şi din mijloacele materiale şi finaciare legale.

Organizarea colectivului de oameni pe diferite compartimente de activitate: birouri, servicii, direcţii generale, departamente, etc., reprezintă structura internă a organului respectiv al administraţiei publice, numită şi aparatul administrativ sau organizarea internă a acestuia. 3. Structura sistemului administraţiei publice

Structura sistemului administraţiei publice poate fi cercetată sub două aspecte: din punct de vedere funcţional şi din punct de vedere teritorial.

Prin structură funcţională se înţelege organizarea administraţiei publice într-un sistem construit din organe formate în raport cu domeniile şi sectoarele de activitate în care îşi desfăşoară activitatea. Structura funcţională exprimă numărul de organe distincte cărora li s-au încredinţat sarcinile administraţiei publice şi, totodată, exprimă repartizarea sarcinilor administraţiei publice pe elementele componente ale acesteia.

Din acest punct de vedere, există organe ale administraţiei publice care au fost create cu o competenţă materială generală, care îşi desfăşoară activitatea în toate domeniile şi sectoarele vieţii sociale, cum este Guvernul, spre exemplu.

Deşi se afirmă că şi organele administraţiei locale, consiliile locale şi consiliile judeţene, au o competenţă generală raportată la unitatea administrativ-teritorială în care funcţionează, acestea nu au, însă, competenţe în unele domenii importante, în care comptenţa Guvernului este exclusivă: domeniile relaţiilor diplomatice, apărării naţionale, siguranţei etc.

Prin structură teritorială se înţelege organizarea sistemului administraţiei publice în raport cu teritoriul statului şi al unităţilor administrativ-teritoriale, constituind, într-o viziune tradiţională, temeiul împărţirii organelor administraţiei publice în organe centrale şi organe locale, după raza teritorială în care pot acţiona.

Page 18: Drept Administrativ 1 - Copy

Terminologia de organe centrale este folosită nu numai de legislaţia în materie, dar şi de literatura de specialitate, evocând, pe de o parte, că organele în discuţie sunt competente pe întregul teritoriu al ţării, dar şi că, pe de altă parte, aceste organe au o conducere centrală, care se realizează de la centru.

Autonomia locală a fost definită de legiuitor ca fiind dreptul şi capacitatea efectivă a autorităţilor administraţiei publice locale de a soluţiona şi de a gestiona, în numele şi în interesul colectivităţilor locale pe care le reprezintă, treburile publice, în condiţiile legii.

Literatura de specialitate a prezentat şi analizat elementele componente ale administraţiei publice, acestea fiind: - existenţa unei colectivităţi locale, ceea ce înseamnă că trebuie să existe o comunitate de persoane, de locuitori ai unităţii administrativ-teritoriale respective, care să aibă interese şi nevoi specifice, particulare, în raport cu cele ale întregii colectivităţi naţionale; - organele de conducere trebuie să fie locale în sensul că trebuie să fie alese de colectivitatea locală respectivă, iar nu să fie numite de la centru; - organele administarţiei locale trebuie să dispună de o competenţă legală proprie pentru a deide liber în rezolvarea problemelor locale, care să le confere o autonomie faţă de organele centrale ale administraţiei publice; - trebuie să existe un control al organelor centrale ale administraţiei publice asupra activităţii organelor locale ale administraţiei publice. Este vorba de controlul de tutelă administrativă pe care Guvernul îl exercită prin prefect şi care vizează numai legalitatea actelor, nu şi oportunitatea acestora, deosebindu-se prin aceasta de controlul ierarhic, între prefect şi organele locale ale administraţiei publice neexistând raporturi de subordonare ierarhică.

Sarcinile sistemului administraţiei publice

1. Noţiunea de sarcini ale sistemului administraţiei publice

În literatura de specialitate, sarcinile administraţiei publice au fost definite ca îndatoriri ce revin sistemului administraţiei publice privind înfăptuirea valorilor şi transpunerea lor în realitate, în cadrul sistemului social global.

Sarcinile sistemului administraţiei publice au fost definite ca fiind ansamblul necesităţilor sociale, obiectiv determinate, evaluate politic şi consacrate prin norme juridice, fundamentând raţiunea de a fi a acestui sistem.

Page 19: Drept Administrativ 1 - Copy

Sarcinile sistemului administraţiei publice, noţiune specifică ştiinţei administraţiei, îşi regăseşte corespondentul juridic în atribuţiile structurilor componente ale sistemului administraţiei publice, stabilite prin actul de înfiinţare şi/sau organizare şi funcţionare.

Din punct de vedere geografic, în funcţie de teritoriul pe care se realizează, sunt sarcini îndeplinite de structurile centrale ale sistemului administraţiei publice, pe întregul teritoriu al ţării, precum şi sarcini locale, care sunt îndeplinite de organele locale ale administraţiei din unităţile administrativ-teritoriale.

Din punct de vedere al analizei cronologice, profesorul francez de ştiinţa administraţiei Ronald Drago distinge între misiunea (sarcina) de informare, care constituie punctul de plecare al oricărei acţiuni administrative, misiunea de studiu a problemelor, misiunea de pregătire a deciziilor, misiunea de executare şi adaptare a deciziilor la interesele generale ale colectivităţii.

Din punct de vedere al finalităţii, sarcinile administraţiei publice sunt împărţite în sarcini politico-administartive, sarcini economice şi sarcini social-culturale, clasificare care coincide cu clasificarea ministerelor după natura activităţii pe care o realizează, făcută de alţi autori în: - ministere cu activitate politico-administrativă: Ministerul Afacerilor Externe, Ministerul Administraţiei şi Internelor, Ministerul Apărării Naţionale, mInisterul Justiţiei; - ministere cu activitate economică: Ministerul Economiei şi Comerţului, Ministerul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale, Ministerul Transporturilor etc.; - ministere cu activitate social-culturală: Ministerul Sănătăţii, Ministerul Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei, Ministerul Educaţiei şi Cercetării etc.

Din punct de vedere al consecinţelor juridice, un autor (Dumitru Brezoianu, în lucrarea: Drept administrativ şi autorităţi publice în România, Editura Metropol, Bucureşti, 1995) distinge între sarcinile de decizie sau de dispoziţie, care sunt specifice ministerelor, altor organe centrale ale administraţiei publice etc. şi sarcinile de execuţie, care revin, în special, regiilor autonome, instituţiilor social-culturale etc. 2. Sarcinile de conducere şi organizare

Sarcinile de conducere şi organizare ale sistemului administraţiei publice derivă din funcţia puterii de stat de a reglementa activitatea membrilor societăţii. Specificul acestor sarcini constă în acţiunile cu caracter dispozitiv prin care structurile sistemului administraţiei publice organizează

Page 20: Drept Administrativ 1 - Copy

executarea şi execută în concret legile în cele mai diferite domenii de activitate socială în care acţionează statul.

Sarcinile de conducere şi organizare, care revin sistemului administraţiei publice, raportate la activităţile dispozitive prin care se organizează executarea şi se execută legile, presupun o serie întreagă de sarcini de pregătire a acţiunilor, de informare şi documentare, de planificare, de decizie şi de control.

Realizarea sarcinilor de conducere şi organizare este rezultatul folosirii eficiente a mijloacelor materiale, a resurselor umane şi a resurselor financiare necesare pentru asigurarea executării legii.

Sarcinile de conducere şi organizare revin mai ales ministerelor, altor organe centrale ale administraţiei publice, precum şi autorităţilor constituţionale ale administraţiei publice locale. 3. Sarcinile de prestaţie

Sarcinile de prestaţie ale sistemului administraţiei publice derivă din funcţia statului de a asigura membrilor societăţii moderne cele mai diverse servicii pentru satisfacerea nevoilor tot mai diversificate ale acestora.

Unele dintre sarcinile de prestaţie ale sistemului administraţiei publice sunt de interes naţional, precum sunt sarcinile de reprezentare diplomatică.

Alte sarcini sunt de interes local şi vizează satisfacerea unor nevoi materiale şi spirituale ale membrilor colectivităţilor locale, precum asitenţa socială, medicală, şcolarizarea copiilor etc.

Sistemul organelor administraţiei publice

1. Noţiunea sistemului organelor administraţiei publice Prin sistem al organelor administraţiei publice se înţelege totalitatea

organelor care realizează administraţia publică, ca activitate de organizare a executării şi de executare în concret a legii, prin care se asigură funcţionalitatea acestui sistem. Caracteristic sistemului organelor administraţiei publice este faptul că părţile sale componente sunt structurate într-o construcţie ierarhică, pe baza raporturilor de supraordonare şi subordonare, în capul sistemului aflându-se Guvernul, care, potrivit prevederilor art.102 alin.1 din Constituţie, exercită conducerea generală a administraţiei publice. 2. Criteriile de organizare a sistemului organelor administraţiei publice

Potrivit opiniei profesorului Ioan Alexandru, sistemul organelor administraţiei publice se organizează pe baza a două criterii: criteriul teritorial şi criteriul funcţional.

Page 21: Drept Administrativ 1 - Copy

Criteriul teritorial, potrivit căruia sistemul se structurează din punct de vedere al componenţei teritoriale, existând: - organe centrale, când componenţa lor se întinde asupra întregului teritoriu al ţării, cum sunt Guvernul, ministerele şi celelalte organe centrale ale administraţiei publice; - organe locale când competenţa lor se întinde numai asupra unei unităţi administrativ-teritoriale, cum sunt consiliile locale, primarul, consiliile judeţene.

Criteriul funcţional, potrivit căruia sistemul organelor administraţiei publice se structurează din punct de vedere al competenţei materiale, existând: - organe cu competenţă generală, care exercită , realizează administraţia publică în toate domeniile de activitate, cum sunt Guvernul, consiliile judeţene, consiliile locale; - organe de specialitate ale administraţiei publice, care realizează administraţia publică în domenii distincte de activitate, cum sunt ministerele şi celelalte structuri componente ale administraţiei ministeriale. 3. Părţile componente ale sistemului administraţiei publice

În sistemul organelor administraţiei publice, părţile sale componente au calitatea de organe ale administraţiei publice în sensul de instituţie publică, dar şi ca organ prin care funcţionează instituţia publică şi prin care se realizează sarcinile administraţiei publice.

Potrivit prof. Antonie Iorgovan, cât şi a altor autori, prima componentă a puterii administrativ-executive este Preşedintele României, care are, prin Constituţie, valenţe triple: de şef al statului, de şef al executivului alături de Guvern, de garant al Constituţiei şi mediator între puterile statului.

Dar, în conformitate cu opinia reputatului profesor Alexandru Negoiţă, împărtăşită şi de alţi autori importanţi, Guvernul este însăşi expresia puterii executiv-administrative a statului şi constituie, prin natura activităţii pe care o desfăşoară, elementul de coerenţă al întregului sistem al administraţiei publice, asupra căruia exercită conducerea generală a acestuia, potrivit art.102 alin.1 din Constituţie.

Deci, Guvernul nu este numai un organ prin care acţionează puterea executivă a statului, dar este şi un organ al sistemului administraţiei publice în sensul de instituţie publică ce dispune de elementele componente specifice acestor instituţii.

Totodată, în sistemul administraţiei publice intră ministerele şi celelalte organe ale administraţiei publice de specialitate prin care se realizează sarcinile ce revin statului, dintre care unele se subordonează

Page 22: Drept Administrativ 1 - Copy

Guvernului sau ministerelor, iar altele au un statut de autorităţi administrative autonome faţă de Guvern, dar care au relaţii de subordonare în raport cu Parlamentul, ori numai cu una dintre Camere.

De asemenea, în cadrul sistemului administraţiei publice se cuprinde administraţia publică locală, organizată în unităţile administrativ-teritoriale: consiliile locale, primarii, consiliile judeţene.

În sfârşit, din sistemul administraţiei publice fac parte şi diferite instituţii social-culturale şi unităţi economice prin care se realizează diverse prestaţiuni, pe baza şi în executarea legii, prin care sunt satisfăcute nevoile membrilor societăţii.

PREŞEDINTELE ROMÂNIEI

1. Consideraţii generale privind instituţia prezidenţială

Instituţia sefului statului are o evoluţie de-a lungul istoriei moderne şi contemporane, atât în privinţa formei, structurii, cât şi în privinţa atribuţiilor şi organizării acesteia.

Fundamentarea edificiului statal pe unicitatea puterii a însemnat crearea organelor puterii de stat, categorie necunoscută şi în care este încadrat constant, alături de Parlament, şi şeful statului.

În statele organizate pe sistemul teoriei separaţiei puterilor în stat, sistemul statal este organizat şi funcţionează pe baza celor trei mari puteri: puterea legislativă (Parlamentul), puterea executivă (Guvernul) şi puterea judecătorească.

Şeful statului este încadrat, în majoritatea cazurilor , în puterea executivă, de aceea s-a încetăţenit şi formula „şeful puterii executive”, sau „şeful executivului”.

S-a exprimat în literatura de specialitate şi opinia potrivit căreia Preşedintele României ar reprezenta cea de-a patra putere în stat, opinie pe care o considerăm neîntemeiată, deoarece ea ar contrazice în totalitate celebra teorie a lui Montesquieu cu privire la separaţia puterilor în stat: puterea legislativă, puterea executivă şi puterea judecătorească.

Totodată, considerăm că această opinie este contrară şi dispoziţiilor constituţionale, în acest mod, la art.1 alin.4 din Constituţia României se prevede în mod expres că statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor - legislativă, executivă şi judecătorească – în cadrul democraţiei constituţionale.

Art. 81 din Constituţia României prevede:

Page 23: Drept Administrativ 1 - Copy

- alin.1: „Preşedintele României reprezintă statul român şi este garantul independenţei naţionale, al unităţii şi al integrităţii teritoriale a ţării”. - alin.2: „Preşedintele României veghează la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor publice”.

În acest scop, Preşedintele exercită funcţia de mediere între puterile statului, precum şi între stat şi societate.

Acesta este unul dintre paradoxurile Constituţiei române, care a acordat preşedintelui României, unul dintre cei doi capi ai puterii executiv-administrative, rolul de mediator între puterile statului, chemate să funcţioneze pe baza principiului şi echilibrului puterilor, în conformitate cu prevederile art.1 alin.4 din Constituţia României.

În exerciţiul funcţiunilor sale, Preşedintele României personifică autoritatea statală în relaţiile interne şi internaţionale, iar acest lucru este firesc, deoarece el îşi trage legitimitatea din alegerea sa de către popor, prin vot universal, direct.

Şeful statului poartă răspunderea pentru soarta naţiunii şi în această calitate, nimic nu îi poate fi indiferent. Aşa cum este prevăzut în Constituţia ţării, Preşedintele României, în calitatea sa de şef de stat este garantul independenţei, unităţii şi integrităţii teritoriale ale ţării, ceea ce înseamnă că în această calitate, el dispune de posibilităţi constituţionale pentru a preveni afectarea acestora. Şi aceasta nu numai pe tărâmul măsurilor efective, desigur, necesare în caz de agresiune, dar şi prin activitatea desfăşurată de Preşedinte pe plan diplomatic, internaţional (respectiv în relaţiile dintre state şi reprezentanţii lor, precum şi în domeniul încheierii de tratate internaţionale). În ceea ce priveşte prerogativa de a veghea la respectarea Constituţiei, ea nu trebuie privită doar într-un sens pasiv, detaşat, ci ca o atribuţie efectivă, care implică direct pe Preşedinte, în afara legii fundamentale a ţării. Astfel, el se poate adresa Curţii Constituţionale, înainte de promulgarea unei legi, în situaţia în care o consideră neconstituţională.

Concluzionând cele expuse anterior şi, totodată rezultând şi din dispoziţiile constituţionale putem spune că pot fi conturate trei funcţii prezidenţiale: - funcţia de reprezentare; - funcţia de garant; - funcţia de mediere. 2. Atribuţiile generale ale Preşedintelui României

Din punct de vedere al autorilor de drept constituţional, atribuţiile Preşedintelui României se clasifică în: - atribuţii privind legiferarea; - atribuţii privind organizarea şi funcţionarea puterilor publice;

Page 24: Drept Administrativ 1 - Copy

- atribuţii privind alegerea, formarea, avizarea formării, numirea sau revocarea unor autorităţi publice; - atribuţii în domeniul politicii externe; - alte atribuţii, precum conferirea decoraţiilor şi titlurilor de onoare, acordarea graţierii individuale, acordarea gradelor de mareşal, de general, de amiral şi, respectiv, chestor de poliţie.

Există însă şi autori de drept administrativ care clasifică atribuţiile Preşedintelui României din punct de vedere al sarcinilor, din punct de vedere al subiectelor faţă de care acestea se exercită, din punct de vedere al frecvenţei exercitării lor, din punct de vedere al procedurii de realizare sau din punct de vedere al formelor tehnico-juridice prin care se realizează.

În ceea ce ne priveşte, considerăm că prezintă importanţă din punct de vedere al cursului de drept administrativ şi ştiinţa administraţiei, prezentarea atribuţiilor Preşedintelui României legate de activitatea executiv-administrativă a statului, rămânând ca de celelalte atribuţii ale Preşedintelui să se ocupe în mod deosebit, specialiştii în domeniul dreptului constituţional. 3. Atribuţiile Preşedintelui României ca şef al Executivului

Atribuţiile Preşedintelui României ca şef al Executivului nu intră în categoria atribuţiilor din sfera reprezetării politice, nici în sfera constituţional-legislativă, nici în sfera raporturilor cu alte autorităţi publice, acestea reprezintă atribuţii executiv-administrative care îşi au temeiul în prevederile constituţionale, potrivit cărora Preşedintele României este unul din cei doi şefi ai puterii executive, dar cu atribuţii destul de limitate.

1. În acest mod, în raporturile cu Guvernul, Preşedintele României are următoarele atribuţii: - atribuţia de a desemna candidatul pentru funcţia de prim-ministru; - atribuţia de a numi Guvernul pe baza votului de încredere acordat de Parlament; - atribuţia de a revoca şi de a numi unii membrii ai Guvernului, în caz de remaniere; - atribuţia de a se consulta cu Guvernul cu privire la probleme urgente şi de o importanţă deosebită; - atribuţia de a participa la şedinţele Guvernului în care se dezbat probleme de interes naţional privind politica externă, apărarea ţării, asigurarea ordinii publice şi, la cererea primului-ministru, în alte situaţii.

2. O altă categorie de atribuţii sunt atribuţiile pe care le poate exercita în cazuri excepţionale, Preşedintele României, iar acestea pot fi concretizate în:

- în calitatea sa de comandant al forţelor armate, Preşedintele României poate declara mobilizarea parţială sau totală, cu aprobarea

Page 25: Drept Administrativ 1 - Copy

prealabilă sau, în cazuri excepţionale, ulterioară a parlamentului (art.92 alin.1 din Constituţia României);

- tot în calitatea sa de comandant al forţelor armate, în caz de agresiune armată îndreptată împotriva ţării, Preşedintele României ia măsuri pentru respingerea acesteia (art.92 alin.1 din Constituţia României);

- Preşedintele României, potrivit legii, instituie starea de asediu sau starea de urgenţă în întreaga ţară sau în unele unităţi administrativ-teritoriale, urmând ca în cel mult 5 zile să solicite Parlamentului încuviinţarea măsurii luate (art.93 din Constituţia României).

3. În domeniul politicii externe, Preşedintele României are o serie de atribuţii cum ar fi: - încheie tratate internaţionale în numele României, negociate de către Guvern şi le supune spre ratificare Parlamentului României într-un termen rezonabil; - la propunerea Guvernului, acreditează şi recheamă reprezentanţii diplomatici ai României; - la propunerea Guvernului, aprobă înfiinţarea, desfiinţarea sau schimbarea rangului misiunilor diplomatice; - primeşte acreditarea reprezentanţilor diplomatici al altor state în România. 4. Actele Preşedintelui României

Pentru a-şi putea exercita prerogativele care îi sunt stabilite prin Constituţie şi prin alte legi, Preşedintele României are la dispoziţie Administraţia Prezidenţială, aceasta reprezintă o instituţie publică, cu personalitate juridică, formată din servicii publice puse la dispoziţia acestuia, pentru îndeplinirea atribuţiilor sale, iar această instituţie a Administraţiei Prezidenţiale îşi are sediul în municipiul Bucureşti, la Palatul Cotroceni.

În literatura de specialitate se face o distincţie între actele politice ale preşedintelui: mesaje, declaraţii, apeluri etc. şi actele juridice la care se referă dispoziţiile art.100 din Constituţia României, în acest fel aici se menţionează că, în exercitarea atribuţiilor sale, Preşedintele României emite decrete care se publică în Monitorul Oficial al României, iar nepublicarea acestora atrage inexistenţa lor din punct de vedere juridic. 5. Alegerea şi mandatul Preşedintelui României

Preşedintele României se alege prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat, în condiţiile legii. Alegătorul are dreptul la un singur vot, în fiecare tur de scrutin organizat pentru alegerea Preşedintelui României, potrivit art.81 alin. 2 şi 3 din Constituţia României, republicată.

La alegerile pentru Preşedintele României se pot prezenta candidaţi propuşi de partide politice, constituite potrivit Legii partidelor politice

Page 26: Drept Administrativ 1 - Copy

nr.14/2003, precum şi candidaţi independenţi. Partidele şi alianţele politice pot propune numai un singur candidat la această funcţie. Partidele membre ale unei alianţe politice care propune un candidat nu pot propune şi candidaţi în mod separat.

În ceea ce priveşte exercitarea mandatului Preşedintelui României trebuie să precizăm următoarele aspecte deosebit de importante: Preşedintele României este ales prin vot direct, o dată la 5 ani, printr-un sistem majoritarian, în care câştigător este declarat cel care acumulează 50% + 1 din voturile corect exprimate. Dacă acest procent nu se atinge, atunci se realizează un balotaj între primii doi candidaţi, în funcţie de rezultatele obţinute. Până la revizuirea Constituţiei României din 2003, mandatul Preşedintelui României era de 4 ani. Preşedintele României numeşte primul-ministru, prin consultări cu Parlamentul. 6. Regimul şi natura decretelor emise de Preşedintele României

Primul-ministru contrasemnează decretele emise de către preşedinte, potrivit dispoziţiilor constituţionale – art.100 alin.2 din Constituţia României: - în exercitarea atribuţiilor de politică externă privind trimiterea tratatelor spre ratificare parlamentului, acreditarea şi rechemarea reprezentanţilor diplomatici, aprobarea înfiinţării, desfiinţării sau schimbării rangului misiunilor diplomatice; - pentru declararea mobilizării parţiale sau totale a forţelor armate; - pentru luarea măsurilor de respingere a agresiunii armate îndreptate împotriva ţării; - pentru instituirea stării de asediu sau a stării de urgenţă; - pentru conferirea decoraţiilor şi titlurilor de onoare; - pentru acordarea gradelor de mareşal, de general, de amiral şi de chestor de poliţie; - pentru acordarea graţierii individuale.

În literatura de specialitate s-a exprimat opinia potrivit căreia, decretele prezidenţiale au totdeauna un caracter individual, dar şi opinia că acestea pot avea şi caracter normativ.

Împărtăşim şi noi cel de-al doilea punct de vedere şi considerăm că este greu de susţinut caracterul individual al decretelor prin care preşedintele reglementează situaţii privind declararea stării de urgenţă sau a stării de asediu şi care obligă autorităţile administrative centrale şi/sau locale să ia măsuri de punere în executare.

Astfel, şi în opinia nosatră considerăm că sunt acte administrative cu caracter individual, decretele de numire sau de eliberare din funcţii publice, emise de către Preşedintele României, în cazurile prevăzute de lege.

Page 27: Drept Administrativ 1 - Copy

De asemenea, considerăm că decretele emise de către Preşedintele României sunt calificate ca fiind acte administrative supuse controlului instanţelor de contencios administrativ, dar excepţie de la regulă făcând actele enumerate de Legea contenciosului administrativ.

Nu pot fi atacate în faţa instanţelor de contencios administrativ următoarele categorii de decrete emise de către Preşedintele României, acte care privesc raporturile sale cu Parlamentul, conform dispoziţiilor prevăzute în art. 5 alin. 1 din Legea contenciosului administrativ: - decretul pentru desemnarea candidatului pentru funcţia de prim-ministru; - decretul de numire a Guvernului sau a unor membri ai Guvernului în caz de remaniere.

Conform dispoziţiilor prevăzute în art.5 alin.3 din Legea contenciosului administrativ, pot fi atacate în faţa instanţelor de contencios administrativ, decretele emise de către Preşedintele României pentru aplicarea regimului stării de război, al stării de asediu sau al stării de urgenţă, dar numai pentru exces de putere.

Potrivit dispoziţiilor art.2 alin.1 lit.m din Legea contenciosului administrativ, nr.554/2004 definim excesul de putere ca fiind exercitarea dreptului de apreciere, aparţinând autorităţilor administraţiei publice, prin încălcarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, prevăzute de Constituţie sau de lege.

Mai fac parte din categoria actelor administrative care nu pot fi atacate în faţa instanţelor de contencios administrativ, actele administrative prin care Preşedintele României îşi exercită atribuţiile privind realizarea politicii externe. 7. Răspunderea Preşedintelui României

Conform dispoziţiilor art.84 alin.2 coroborat cu art.72 alin.1 din Constituţia României, Preşedintele ţării se bucură de imunitate doar în ceea ce priveşte opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului.

În legătură cu modul de exercitare a atribuţiilor, răspunderea Preşedintelui României poate fi angajată din punct de vedere politic, în condiţiile art.95 din Constituţie pentru săvârşirea unor fapte grave prin care se încalcă prevederile legii fundamentale.

Propunerea de suspendare din funcţia de Preşedinte al României poate fi iniţiată de cel puţin o treime din numărul deputaţilor şi senatorilor; ea este adusă la cunoştinţa preşedintelui şi, după consultarea Curţii Constituţionale, este supusă dezbaterii Camerei Deputaţilor şi Senatului în şedinţă comună, care o adoptă cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor în funcţie.

Page 28: Drept Administrativ 1 - Copy

În cazul în care propunerea de suspendare din funcţie este aprobată, în cel mult 30 de zile, se va organiza un referendum pentru demiterea preşedintelui.

Răspunderea penală a Preşedintelui este statuată de dispoziţiile art.96 din Constituţie.

Camera Deputaţilor şi Senatul, în şedinţă comună, cu votul a cel puţin două treimi din numărul deputaţilor şi senatorilor, pot hotărî punerea sub acuzare pentru înaltă trădare a Preşedintelui României.

Nici Constituţia şi nici reglementările subsecvente nu au dat lămuriri şi nici indicii în legătură cu conţinutul noţiunii de înaltă trădare, acesta fiind lăsat la aprecierea majorităţii speciale de două treimi din numărul deputaţilor şi senatorilor care hotărăsc punerea sub acuzare a Preşedintelui României prin exprimarea unui vot politic.

Dispoziţiile art.96 alin.4 din Constituţia României, fără a mai da detalii de ordin procesual penal, stabileşte competenţa de judecată a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi că, la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, preşedintele este demis de drept.

Se constată faptul că, în lipsa unei legi care să reglementeze răspunderea penală a Preşedintelui României, sunt aplicabile dispoziţiile Codului Penal şi ale Codului de procedură penală, cu completările corespunzătoare aplicabile celorlalte categorii de demnitari care se bucură de imunitate.

În acest mod, după faza politică a punerii sub acuzare pentru înaltă trădare, va urma în mod obligatoriu o fază de urmărire penală efectuată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pentru care hotărârea celor două Camere ale Parlamentului reprezintă doar actul de sesizare.

În urma efectuării urmăririi penale, este posibil ca Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să emită rechizitoriul prin care va sesiza Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia penală, după cum este posibil, teoretic, ca sesizarea cu punerea sub acuzare pentru înaltă trădare să nu se concretizeze în nici una dintre infracţiunile de gen din Codul penal şi să se ajungă la o soluţie de neurmărire sau de scoatere de sub urmărire penală.

Potrivit art.96 alin.3 din Constituţie, de la data punerii sub acuzare de către cele două Camere ale Parlamentului, preşedintele este suspendat de drept până la data demiterii sale.

Constituţia nu prevede, dar consecinţa juridică a adoptării unei soluţii de netrimitere în judecată de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ori de achitare, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi

Page 29: Drept Administrativ 1 - Copy

Justiţie, va fi aceea a încetării suspendării din funcţie a Preşedintelui României.

Potrivit prevederilor art.84 alin.2, coroborate cu cele ale art.72 alin.1 din Constituţie, imunitatea acordată preşedintelui este doar pentru faptele care au legătură cu exercitarea mandatului de Preşedinte al României şi că, pentru celelalte fapte ar trebui să răspundă, din punct de vedere legal, ca orice cetăţean, potrivit principiului înscris în art.16 alin.1 din Constituţie, conform căruia cetăţenii sunt egali în faţa legii. 8. Reglementarea instituţiei prezidenţiale în ţări ale Uniunii Europene

În Franţa, organizarea administraţiei este caracterizată de un grad înalt de centralizare, care datează încă din vechiul regim şi a devenit încă mai pronunţată de-a lungul domniei lui Napoleon. Din anul 1970, în Franţa a fost posibil să se înceapă o orientare către descentralizare – adică cedarea puterii de decizie de la Stat spre autorităţile administrative autonome şi către deconcentrare – adică transferul puterii de decizie de la departamentele centrale către cele subordonate şi locale, care şi-au găsit expresia cea mai clară în reformele regionale şi municipale din 1972, 1982/1983 şi 1992. În această ţară, administraţia centrală directă are o structură ierarhică, fiind condusă de către preşedintele republicii şi de către primul-ministru. Preşedintele Republicii este şeful statului, el numeşte primul-ministru, iar miniştrii - membrii ai guvernului – sunt numiţi de către preşedinte, dar la propunerea premierului.

În Italia – din punct de vedere al organizării politice, Republica Italiană poate fi descrisă ca un Stato delle autonomie. Descentralizarea teritorială asigură autorităţilor locale (regiunilor, provinciilor şi municipalităţilor) drepturi extinse de autoguvernare. Art.5 din Constituţia republicană stabileşte că Republica trebuie să fie bazată pe principiile autonomiei administrative locale şi pe maxima descentralizare a serviciilor puse la dispoziţie de către stat.

În Belgia, structura organizatorică a administraţiei este bazată pe principiul statului descentralizat de tip federativ, iar cel mai important exemplu al autorităţii publice centralizate şi structurate ierarhic este oferit de ministere, la conducerea cărora, cel puţin după Constituţie, stă regele.

În Danemarca, administraţia publică este condusă de către guvern. Guvernarea locală este exercitată de municipalităţi şi districte care în mod curent se bucură de o structură uniformă ca rezultat al reformelor municipale din 1981; acestea sunt conduse de corpuri reprezentative pentru comunitate (adunări municipale, consilii districtuale) şi de preşedintele lor ales, primarul municipalităţii sau districtului.

Page 30: Drept Administrativ 1 - Copy

În Luxemburg, diviziunea teritorială a Marelui Ducat în 3 arondismente administrative, 12 cantoane şi 126 de municipalităţi formează baza pentru structura în 4 nivele a administraţiei publice, statul, arondismentul, cantonul şi municipalitatea. Autorităţile centrale, Marele Duce şi miniştrii care au responsabilitatea arondismentelor care le intră în jurisdicţie, conduc şi supraveghează administrarea serviciilor publice în întregul lor, asistaţi de departamentele ministeriale şi de Services generaux, care sunt subordonate miniştrilor.

În Olanda, structura administraţiei este trasată de principiul statutului unitar descentralizat, iar autorităţile publice sunt organizate pe 3 nivele: administraţia de stat, aceea a provinciilor şi cea a municipalităţilor. Administraţia de stat este condusă de către guvern, care este format din rege şi miniştri. Ceea ce este specific acestei ţări este faptul că în Consiliul de Miniştri, la care iau parte toţi miniştri şi care este prezidat de către primul-ministru, se aplică principiul responsabilităţii colective şi fiecare ministru răspunde în faţa Parlamentului pentru portofoliul său.

În Spania, în ceea ce priveşte structura administraţiei, art.2 al Constituţiei ţării garantează atât unitatea naţiunii spaniole, cât şi dreptul la autonomie pentru diferitele naţionalităţi şi regiuni. Teritoriul naţional este divizat în municipalităţi, provincii şi comunităţi autonome, dar toate se bucură de o autonomie care urmăreşte interesele specifice fiecăreia.

GUVERNUL

1. Rolul Guvernului

Art. 102 alin. 2 din Constituţie precizează că Guvernul, potrivit programului său de guvernare acceptat de Parlament asigură realizarea politicii interne şi externe a ţării şi exercită conducerea generală a administraţiei publice.

Art.1 alin.1 din Legea nr.90/200, legea privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor defineşte Guvernul ca fiind autoritatea publică a puterii executive care funcţionează pe baza votului de încredere acordat de către Parlament şi care asigură realizarea politicii interne şi externe a ţării şi exercită conducerea generală a administraţiei publice.

Guvernul este, în primul rând, o instituţie politică, fiind emanaţia partidului sau coaliţiei de partide care a format majoritatea parlamentară şi şi-a asumat formarea sa.

Page 31: Drept Administrativ 1 - Copy

Guvernul are un rol administrativ, exercitând conducerea generală a administraţiei publice, potrivit programului său de guvernare acceptat de Parlament.

În raport cu cele două roluriale Guvernului: politic şi administrativ, se circumscriu şi sarcinile acestuia, a căror îndeplinire are ca finalitate realizarea programului de guvernare.

Art.1(2) din Legea 90/2001 organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor prezintă şi un al treilea rol pe care l-ar avea Guvernul şi anume acela de a asigura funcţionarea echilibrată şi dezvoltarea sistemului naţional economic şi social şi racordarea acestuia la sistemul economic mondial.

2. Atribuţiile Guvernului O primă categorie este aceea a atribuţiilor prin care Guvernul îşi

exercită rolul politic, asigurând realizarea politicii interne şi externe a ţării, atribuţii specifice guvernării, deosebite de cele care sunt specifice administraţiei.

O a doua categorie este formată din atribuţiile privind conducerea generală a administraţiei publice şi, în primul rând a administraţiei ministeriale subordonată direct sau indirect Guvernului.

O altă categorie este aceea a atribuţiilor legate de sarcinile economice, financiare şi sociale, privind aprobarea strategiei şi programelor de dezvoltare economică a ţării pe ramuri, domenii şi sectoare de activitate, cele privind executarea bugetului de stat, a bugetului asigurărilor sociale de stat, a bugetelor fondurilor speciale, cele privind administrarea proprietăţii publice şi private a statului, precum şi cele privind realizarea programelor de protecţie socială, de protecţie a mediului şi asigurarea echilibrului ecologic.

O categorie aparte de atribuţii este legată de apărarea ordinii de drept,a liniştii publice şi a siguranţei cetăţeanului şi de respectare a drepturilor şi libertăţilor acestuia, de asigurare a capacităţii de apărare şi de înzestrare a forţelor armate.

O altă categorie de atribuţii ale Guvernului sunt cele legate de realizarea politicii externe a ţării care vizează prioritar integrarea României în structurile europene şi internaţionale.

Formarea Guvernului sau procedura de ânvestitură, reglementată de art.103 şi de art.85alin.(1) din Constituţia din 1991, se desfăşoară în mai multe faze:

- consultarea de către Preşedintele României a partidului care are majoritatea absolută în Parlament, ori a partidelor reprezentate în Parlament

- în urma consultărilor Preşedintele va desemna un candidat la funcţia de prim-ministru

Page 32: Drept Administrativ 1 - Copy

- candidatul la funcţia de prim-ministru va întocmi în termen de zece zile o listă a Guvernului şi programul său de guvernare; va cere votul de încredere al Parlamentului asupra programului de guvernare şi asupra întregii liste a Guvernului

- programul şi lista Guvernului vor fi dezbătute în şedinţă comună, de Camera Deputaţilor şi Senat, care acordă încrederea cu vou majorităţii deputaţilor şi senatorilor, adoptând o hotărâre comună

- pe baza votului de încredere acordat de Parlament, Preşedintele României numeşte Guvernul, emiţând un decret.

3. Durata mandatului Guvernului Limita maximă a mandatului Guvernului este dată de durata

mandatului Parlamentului care i-a acordat votul de încredere, acceptându-i lista şi programul de guvernare propuse de candidatul la funcţia de prim-ministru.

Componenţa Guvernului este precizată din punct de vedere constituţional de art.102 alin.3 din Constituţia din 1991, unde se arată că Guvernule este alcătuit din prim-ministru, miniştrii şi alţi membrii stabiliţi prin lege organică.

Condiţiile legale pentru funcţia de membru al Guvernului sunt enumerate de art.2 din Legea nr.90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor. şi anume condiţia de a avea cetăţenia română şi domiciliul în ţară, de a se bucura de exerciţiul drepturilor electorale, de a nu fi suferit condamnări penale şi de a nu se afla în unul dintre cazurile de incompatibilitate. 4. Actele juridice ale Guvernului

Potrivit art.108 alin.1 din Constituţie şi art.27 alin.1 din Legea nr.90/2001, Guvernul adoptă hotarâri şi ordonanţe.

Hotărârile sunt adoptate de Guvern pentru organizarea executării legilor, în cazul hotărârilor cu caracter normativ, ori pentru executarea în concret a legilor, în cazul hotărârilor cu caracter individual.

Ordonaţele sunt adoptate de Guvern în temeiul prevederilor art.115 din Constituţie, fie în baza unei legi speciale de abilitare. fie în situaţii extraordinare a căror reglementare nu comportă sub nicio formă amânarea.

MINISTERELE, PILONII ADMINISTRAŢIEI PUBLICE

MINISTERIALE Ministerele sunt organe centrale care conduc şi coordonează administraţia publică în diferite domenii şi ramuri de activitate.

Page 33: Drept Administrativ 1 - Copy

Numărul ministerelor este determinat de masa sarcinilor administraţiei publice într-un domeniu sau altul de activitate, dar şi de priorităţile şi interesele politice ale partidului sau coaliţiei de partide care a câştigat alegerile parlamentare şi are, astfel, posibilitatea să organizeze sistemul administraţiei ministeriale. Denumirea de minister, acordată sau nu unui organ al statului, nu concordă totdeauna cu statutul de minister al organului respectiv. Astfel, au existat şi există în continuare structuri ale administraţiei ministeriale ale căror conducători au calitatea de miniştri, membri ai Guvernului, dar acestea au purtat sau poartă alte denumiri: autoritate, secretariat etc. Atribuţiile ministerelor sunt expresia juridică a sarcinilor pe care acestea le au de îndeplinit în domeniul de activitate în care funcţionează fiecare. Atribuţiile conferite fiecărui minister formează, în ansamblul lor, competenţa acelui minister şi au ca scop realizarea sarcinilor din domeniul de activitate pentru care ministerul respectiv este specializat. În cazul ministerelor, ca şi în cazul celorlalte structuri ale sistemului administraţiei ministeriale, vom întâlni atribuţii generale, care se regăsesc la toate acestea, precum şi atribuţii specifice fiecărui minister sau alte organe de specialitate ale administraţiei de specialitate. În literatura de specialitate, unii autori au grupat atribuţiile generale în două mari categorii: atribuţii de prospectare şi planificare şi atribuţii de conducere. Ministerele au o categorie de atribuţii care vizează realizarea sarcinilor de concepţie şi conducere în diferite domenii şi sectoare de activitate ale administraţiei publice ministeriale. O altă categorie de atribuţii pe care le au ministerele, ca organe de specialitate ale administraţiei publice centrale, vizează realizarea sarcinilor de conducere, îndrumare şi control al activităţilor care se desfăşoară în cadrul acestor organe, precum şi în cadrul structurilor subordonate. O ultimă categorie de atribuţii este formată de atribuţiile specifice, prin care ministerele se individualizează, şi anume atribuţiile prin care se realizează sarcinile tehnice şi de gestiune ale administraţiei publice de specialitate. Organizarea ministerelor poate fi abordată din două puncte de vedere. Primul este acela din perspectiva compartimentelor din care este formată structura internă a ministerelor, compartimente prin intermediul cărora se exercită atribuţiile generale şi specifice ale administraţiei ministeriale.

Page 34: Drept Administrativ 1 - Copy

Din al doilea punct de vedere, organizarea ministerelor poate fi abordată din perspectiva sarcinilor pe care le au prin organizarea conducerii ministerelor şi a administraţiei propiu-zise. Structura organizatorică internă a ministerelor este formată din compartimentele interne ale ministerelor, care pot fi împărţite în compartimente de specialitate, compartimente funcţionale sau generale şi compartimente auxiliare. Conducerea ministerelor se realizează, potrivit art.46 alin.1 din Legea nr.90/2001, în mod exclusiv de către miniştri. Ministrul este cel care reprezintă ministerul în raporturile cu celelalte organe, cu persoanele juridice şi fizice din ţară şi străinătate, precum şi în justiţie. Ministrul răspunde pentru întreaga activitate a ministerului, pe care îl conduce şi îl reprezintă, în faţa Parlamentului, în solidar cu ceilalţi membri ai Guvernului, în cazul unei moţiuni, dar şi separat, în cazul interpelărilor şi întrebărilor puse de senatori şi deputaţi, ori al anchetelor parlamentare, potrivit prevederilor art.112 şi 113 din Constituţie, dar şi în faţa Guvernului, primul-ministru având posibilitatea să propună Preşedintelui României revocarea unora dintre miniştri, conform dispoziţiilor art.85 alin.2 din Constituţia României. Ministerele au câte un secretar şi unul sau doi secretari generali adjuncţi. Rolul declarat al secretarului general este acela de a asigura stabilitatea funcţionării ministerului, continuitatea conducerii şi realizarea legăturilor funcţionale între structurile ministerului, constituind zona de legătură a acţiunii administrative cu voinţa politică. În calitate de membri ai Guvernului, miniştrii participă la adoptarea tuturor actelor politice şi juridice ale Guvernului, în timp ce în calitate de şefi ai ministerelor pe care le conduc vor emite actele administrative prevăzute de lege pentru îndeplinirea atribuţiilor lor. Ordinele sunt acte administrative cu caracter individual şi sunt emise de către miniştri pentru executarea în concret a prevederilor legale. Instrucţiunile sunt acte administrative de autoritate cu caracter normativ care se emit de către miniştri, precum şi de către ceilalţi conducători al organelor de specialitate ale administraţiei publice centrale, pentru organizarea executării legilor, a ordonanţelor sau a hotărârilor cu caracter normativ ale Guvernului.

Page 35: Drept Administrativ 1 - Copy

INSTITUŢIILE ADMINISTRATIVE AUTONOME

Avocatul Poporului – este definită ca fiind autoritatea publică autonomă şi independentă faţă de orice altă autoritate publică, vând drept scop apărarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, în raporturile acestora cu autorităţile publice. Avocatul Poporului, a cărui funcţie este asimilată cu aceea de ministru, este numit pe o perioadă de 5 ani, de către Senat, la propunerea Biroului său permanent, în urma recomandărilor grupurilor parlamentare din cele două Camere ale Parlamentului, mandatul său putând fi reînoit o singură dată. În exercitarea atribuţiilor sale, Avocatul Poporului emite recomandări, care nu sunt supuse controlului parlamentar sau judecătoresc. Prin aceste recomandări, Avocatul Poporului sesizează organele administraţiei publice asupra ilegalităţii actelor şi faptelor administrative, fiind asimilate actelor administrative atât tăcerea organelor administraţiei publice, cât şi emiterea tardivă a actelor. Curtea de Conturi – este instituţia supremă de control financiar ulterior extern asupra modului de formare, administrare şi de întrebuinţare a resurselor financiare ale statului şi ale sectorului public. Deşi este o instituţie administrativă, Curtea de conturi este autonomă faţă de Guvern şi administraţia ministerială, rolul său fiind acela de a exercita controlul financiar ulterior extern asupra modului de formare, administrare şi de întrebuinţare a resurselor financiare ale statului şi ale sectorului public, în care sunt incluse integral şi resursele financiare ale administraţiei ministeriale. Consiliul Suprem de Apărare a Ţării – angajează şi coordonează unitar activităţile care privesc apărarea ţării şi securitatea naţională, participarea la menţinerea securităţii internaţionale şi la apărarea colectivă în sistemele de alianţă militară, precum şi la acţiuni de menţinere sau de stabilire a păcii. Preşedintele României îndeplineşte funcţia de preşedinte al Consiliului Suprem de apărare a Ţării, iar primul-ministru îndeplineşte funcţia de vicepreşedinte al Consiliului. Serviciul Român de Informaţii – are caracter autonom faţă de Guvern. Aşa cum rezultă din prevederile constituţionale, cele două Camere ale Parlamentului se întrunesc în şedinţă comună pentru numirea, la propunerea Preşedintelui României, a directorului Serviciului Român de Informaţii şi exercitarea controlului asupra activităţii acestui serviciu. Consiliul Superior al Magistraturii – nu face parte din sistemul puterii judecătoreşti, el nefăcând parte din sistemul instanţelor judecătoreşti care, în frunte cu Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, realizează activitatea de justiţie în România.

Page 36: Drept Administrativ 1 - Copy

ADMINISTRAŢIA PUBLICĂ DIN TERITORIU. PREFECTUL

PREFECTUL Consideraţii generale Prefectul deţine un loc deosebit de important în administraţia publică de la nivelul judeţelor şi respectiv, al municipiului Bucureşti. Reprezentând punctul culminant al administraţiei publice, dar totodată făcând legătura dintre administraţia publică guvernamentală şi administraţia publică locală, prefectul deţine un loc strategic, rol care îi este acordat de către Guvern şi tocmai din acest motiv, prefectul este reprezentantul Guvernului în teritoriu. Analizând din punct de vedere istoric instituţia prefectului, putem spune că aceasta, ca autoritate publică, purtând această denumire, apare după Unirea din 1859 a Principatelor Române, atât în Legea Comunală din aprilie 1864, cât şi în Legea pentru înfiinţarea consiliilor judeţene din aprilie 1864, ca reprezentant al Guvernului, pe lângă Consiliul Judeţean. În anul 1936, prin lege administrativă, se primesc de către prefect, atribuţii de conducere şi control asupra tuturor serviciilor publice din judeţ, dar şi prerogativa de a numi primarii în comunele rurale, dar şi în cele urbane, nereşedinţă. În acele timpuri, prefectul avea două calităţi. Pe de o parte, prefectul era şef al administraţiei judeţene. În această calitate el numea şi elibera din funcţie funcţionarii judeţului, se îngrijea de toate serviciile judeţului, el reprezenta judeţul în faţa instanţelor judecătoreşti etc. Pe de altă parte, în calitatea sa de reprezentant al Guvernului, prefectul controla şi supraveghea toate serviciile exterioare ale ministerelor şi ale celorlalte instituţii publice centrale. În perioada anilor 1948-1989, adică perioada regimului comunist, instituţia prefectului nu a mai fucţionat. După căderea regimului totalitar, prin legea 5/1990, la nivelul judeţului a fost organizată prefectura, ca organ local al administraţiei de stat cu competenţă generală, care era condusă de un prefect, ajutat de către doi subprefecţi. Prefectul a adevemit o adevărată autoritate publică prin legea nr.69/1991 privind administraţia publică locală, acesta având rolul de a reprezenta Guvernul la nivelul judeţului şi de a conduce serviciile publice descentralizate ale ministerelor şi ale celorlalte organe ale administraţiei publice centrale.

Page 37: Drept Administrativ 1 - Copy

Din punct de vedere constituţional, prin Constituţia din anul 1991, a fost consacrat locul prefectului în sistemul organelor administraţiei publice, adică cel de reprezentant al Guvernului pe plan local, el având rol dublu şi anume: - rolul de a conduce serviciile publice descentralizate ale ministerelor şi ale celorlalte organe centrale din unităţile administrativ-teritoriale ; - rolul de a ataca în faţa instanţei de contencios administrativ, actele emise sau adoptate de către organele administraţiei publice locale pe care le consideră nelegale.

Natura relaţiilor prefectului cu organele administraţiei publice locale a fost clarificată prin revizuirea Constituţiei din 1991.

Astfel, art.123 din Constituţia României consacră instituţia prefectului. Prevederile constituţionale arată următoarele: - alin.(1) „Guvernul numeşte un prefect în fiecare judeţ şi în municipiul Bucureşti”. - alin.(2) „Prefectul este reprezentantul Guvernului pe plan local şi conduce serviciile publice deconcentrate ale ministerelor şi ale celorlalte organe ale administraţiei publice centrale din unităţile administrativ-teritoriale”. - alin.(3) „Atribuţiile prefectului se stabilesc prin lege organică”. - alin.(4) „Între prefecţi, pe de o parte, consiliile locale şi primari, precum şi consiliile judeţene şi preşedinţii acestora, pe de altă parte, nu există raporturi de subordonare”. - alin.(5) „Prefectul poate ataca, în faţa instanţei de contencios administartiv, un act al consiliului judeţean, al celui local sau al primarului, în cazul în care consideră actul ilegal. Actul atacat este suspendat de drept”.

Aşa cum se prevede în alin.(3) din art.123 – Constituţia României, atribuţiile prefectului se stabilesc prin lege organică, iar legea nr.340/2004 privind instituţia prefectului, modificată prin legea nr. 181/2006 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.179/2005 reglementează principiile activităţii prefectului, constituirea, drepturile şi îndatoririle Corpului prefectilor şi ale Corpului subprefecţilor, atribuţiile şi actele prefectului, organizarea şi funcţionarea aparatului de specialitate al prefectului.

Natura instituţiei prefectului În ceea ce priveşte natura instituţiei prefectului există păreri diferite

ale specialiştilor din domeniul dreptului administrativ. În acest sens, unii dintre autori susţin că prefectul este o autoritate a administraţiei locale, în timp ce alţii îl consideră pe prefect ca fiind un organ unipersonal ce aparţine administraţiei guvernamentale, ministeriale.

Page 38: Drept Administrativ 1 - Copy

Cei care împărtăşesc în totalitate prima opinie, conform căreia instituţia prefectului ar fi o autoritate a administraţiei publice locale se bazează pe faptul că instituţia prefectului este reglementată de Constituţie la capitolul şi secţiunea consacrate autorităţilor administraţiei publice locale, evitându-se însă faptul că autorităţile administraţiei publice locale sunt enumerate limitativ: consiliile locale şi primarii, consiliile judeţene şi preşedinţii acestor consilii.

În ceea ce ne priveşte, împărtăşim părerea celor care sunt adepţii celei de-a doua opinii, deoarece considerăm că prefectul nu este un organ al administraţiei publice locale, el este un organ unipersonal al administratiţei ministeriale, având competenţă teritorială limitată la unitatea administrativ-teritorială (judeţul sau municipiul Bucureşti) în care a fost numit şi funcţionează.

În acest fel, prefectul este numit de către Guvern, la propunerea Ministerului Administraţiei şi Internelor, iar organele administraţiei publice locale nu au niciun fel de rol. Această concluzie reiese şi din faptul că, prefectul fiind reprezentantul Guvernului în teritoriu, reprezintă Guvernul şi interersele administraţiei publice ministeriale, iar organele administraţiei publice locale reprezintă interesele colectivităţilor din unităţile administrativ-teritoriale în care au fost alese.

Spre deosebire de activitatea organelor administraţiei publice locale care îşi desfăşoară activitatea potrivit principiului autonomiei locale, activitatea prefectului nu se desfăşoară conform acestui principiu, ci potrivit principiului subordonării ierarhice faţă de Guvern şi Ministerul Administraţiei şi Internelor pentru că activitatea prefectului este îndrumată şi controlată de către acest minister, iar el răspunde numai în faţa Guvernului, acesta fiind singurul organ care-l poate destitui din funcţie.

Un alt argument care vine să îmbrăţişeze opinia conform căreia prefectul este un organ unipersonal al administraţiei publice ministeriale este dat de prevederile art.41 din Legea nr.340/2004, potrivit cărora expresia autorităţi ale administraţiei publice locale şi judeţene cuprinde : consiliile locale ale comunelor, oraşelor, municipiilor, sectoarelor municipilui Bucureşti, ca autorităţi deliberative, respectiv primarii, primarul general al municipiului Bucurelti şi preşedinţii consiliilor judeţene, ca autorităţi executive, observându-se în mod cu totul clar că din această enumerare ce a fost făcută, lipsesc prefecţii.

Statutul prefectului Statutul prefectului este definit de dispoziţiile constituţionale şi de

prevederile Legii privind instituţia prefectului referitoare la condiţiile de acces în această funcţie, numirea în această funcţie şi, respectiv, eliberarea

Page 39: Drept Administrativ 1 - Copy

din această funcţie, incompatibilităţile acestei funcţii, atribuţiile prefectului, actele prefectului şi răspunderea acestuia.

Instituţia prefectului are capacitate juridică de drept public care se exercită în exclusivitate de către prefect sau de către o altă persoană anume desemnată prin ordin al acestuia.

Principiile care stau la baza desfăşurării activităţii prefectului sunt: - principiul legalităţii; - principiul imparţialităţii; - principiul obiectivităţii; - principiul trasnparenţei; - principiul eficienţei; - principiul responsabilităţii; - principiul orientării către cetăţean.

Conform prevedilor aflate în vigoare, prefectul este numit de către Guvern, la propunerea Ministerului Administraţiei şi Internelor, iar subprefectul este numit de către primul-ministru, la propunerea prefectului şi cu avizul Ministerului Administraţiei şi Internelor.

Făcând parte din categoria înalţilor funcţionari publici, prefectul şi subprefectul sunt funcţionari publici.

Condiţiile legale pe care trebuie să le înedplinească o persoană pentru a ocupa funcţia de prefect şi respectiv, subprefect sunt: - să aibă vârsta de cel puţin 30 de ani pentru prefect şi 27 de ani pentru subprefect; - să îndeplinească condiţiile specifice prevăzute de lege pentru ocuparea funcţiei publice; - să aibă studii superioare de lungă durată, absolvite cu diplomă de licenţă sau echivalentă, şi o vechime în specialitatea absolvită de 5 ani pentru prefect şi de 3 ani pentru subprefect; - să aibă absolvite programe de formare şi prefecţionare în administraţia publică, organizate, după caz, de Institutul Naţional de Administraţie sau de alte instituţii specializate, din ţară sau din străinătate, ori a dobândit titlul ştiinţific de doctor în ştiinţe juridice sau administrative ori a exercitat cel puţin un mandat complet de parlamentar.

Legea privind instituţia prefectului a creat Corpul prefecţilor, care este format din prefecţii aflaţi în funcţie, dar şi Corpul subprefecţilor, care este format din subprefecţii aflaţi în funcţie. A mai fost creat şi Corpul de rezervă al prefecţilor, respectiv, Corpul de rezervă al subprefecţilor, format din prefecţii şi respectiv subprefecţii care şi-au dus mandatul la termen, precum şi cei al căror mandat a încetat în condiţiile art.11 alin.(1) lit.c) din

Page 40: Drept Administrativ 1 - Copy

Legea nr.340/2004, adică imposibilitate de a-şi îndeplini atribuţiile mai mult de 3 luni consecutiv.

Membrilor Corpului prefecţilor, respectiv, ai Corpului subprefecţilor, le sunt aplicabile prevederile referitoare la incompatibilităţile şi conflictul de interese care sunt prevăzute pentru funcţionarii publici. Aceste incompatibilităţi sunt: - nu pot deţine orice altă funcţie publică sau de demnitate publică; - nu pot deţine alte funcţii şi nu pot desfăşura alte activităţi renumerate sau neremunerate în cadrul: autorităţilor sau instituţiilor publice; cabinetului demnitarului; regiilor autonome, societăţilor comerciale sau în alte unităţi cu scop lucrativ, din sectorul public sau privat, în cadrul unei asociaţii familiale sau ca persoană fizică autorizată; în calitate de membru al unui grup de interes economic; - nu pot fi mandatari ai unor persoane în ceea ce priveşte efectuarea unor acte în legătură cu funcţia publică pe care o exercită.

Atribuţiile prefectului Potrivit art.24 alin.(1) din legea nr.340/2004, în calitate de

reprezentant al Guvernului, prefectul îndeplineşte următoarele atribuţii: - acţionează pentru realizarea obiectivelor cuprinse în Programul de guvernare, atât în judeţ, respectiv, în municipiul Bucureşti şi totodată dispune măsurile necesare pentru îndeplinirea acestor obiective, în conformitate cu competenţele şi atribuţiile care îi revin, potrivit legii; - prin intermediul compartimentelor proprii de specialitate, conduce activitatea serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor şi ale celorlalte organe ale administraţiei publice centrale din unităţile administrativ-teritoriale; - acţionează pentru asigurarea climatului de pace socială, menţinerea unui contact continuu cu toate nivelurile instituţionale şi sociale, acordând o atenţie constantă prevenirii tensiunilor sociale; - împreună cu autorităţile administraţiei publice locale şi judeţene, stabileşte priorităţile de dezvoltare teritorială; - verifică legalitatea actelor administrative adoptate sau emise de autorităţile administraţiei publice locale şi judeţene, excepţie făcând actele de gestiune; - asigură, împreună cu autorităţile şi organele abilitate, pregătirea şi aducerea la îndeplinire, în condiţiile stabilite prin lege, a măsurilor de apărare care nu au caracter militar, dar şi a celor de protecţie civilă; - în calitatea sa de preşedinte al Comitetului judeţean pentru situaţii de urgenţă, dispune măsurile care se impun pentru prevenirea şi gestionarea

Page 41: Drept Administrativ 1 - Copy

acestora şi foloseşte în acest sens sumele special prevăzute în bugetul propriu care au această destinaţie; - în calitate de şef al protecţiei civile, utilizează fondurile special alocate de la bugetul de stat şi baza baza logistică de intervenţie în situaţii de criză, în scopul desfăşurării în bune condiţii a acestei activităţi; - dispune măsurile corespunzătoare pentru prevenirea infracţiunilor şi apărarea drepturilor şi a siguranţei cetăţenilor, prin organele legal abilitate; - asigură intensificarea relaţiilor externe şi împreună cu Guvernul participă la realizarea unui plan de măsuri care să fie în concordanţă cu standardele impuse de Uniunea Europeană, având în vedere faptul că de la 1 ianuarie 2007, România este ţară membră, cu drepturi depline, a U.E.; - dispune măsuri de aplicare a politicilor naţionale hotărâte de Guvern; - în condiţiile legii, hotărăşte cooperarea sau asocierea cu instituţii similare din ţară şi din străinătate, în vederea promovării intereselor comune.

Prefectul îndeplineşte şi alte atribuţii prevăzute de lege şi de celelate acte normative, el îndeplinind chiar şi însărcinări care îi sunt date de către Guvern.

Numirea şi eliberarea din funcţie a şefilor serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor şi ale celorlalte organe ale administraţiei publice centrale din unităţile administrativ-teritoriale se face numai la propunerea prefectului, aceasta reprezentând o altă atribuţie inportantă ce cade în sarcina acestuia.

Pe lângă toate celelalte atribuţii pe care le exercită în funcţia sa, prefectul mai are o atribuţie deosebit de importantă, aceasta fiind aceia de a ataca în faţa instanţei de contencios administrativ, actele administrative ale autorităţilor administraţiei publice ori judeţene, în situaţia în care le consideră pe acestea ca fiind nelegale, cu excepţia actelor de gestiune, caz în care actul atacat este suspendat de drept până la soluţionarea definitivă a acestuia. În acest sens, art.26 din Legea nr.181 din 16 mai 2006 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.179/2005 pentru modificarea şi completarea Legii nr.340/2004 privind instituţia prefectului precizează: „În exercitarea atribuţiei cu privire la verificarea legalităţii actelor administrative ale consiliului judeţean, ale consililui local sau ale primarului, prefectul, cu cel puţin 10 zile înaintea introducerii acţiunii în contenciosul administrativ, va solicita autorităţilor care au emis actul, cu motivarea necesară, reanalizarea actului socotit nelegal, în vederea modificării sau, după caz, a revocării acestuia”.

În vederea evaluării profesionale, dar şi în calitate de subordonaţi direcţi faţă de ministrul Administraţiei şi Internelor, prefecţii trebuie să transmită anual un raport de activitate cu privire la stadiul îndeplinirii

Page 42: Drept Administrativ 1 - Copy

obiectivelor din Programul de guvernare, la verificarea legalităţii actelor administrative ale autorităţilor administraţiei locale şi judeţene, la rezulatatul structurilor pe care le conduce, precum şi propuneri de îmbunătăţire a activităţii acestora.

Actele prefectului Prefectul, în calitatea sa de organ al administraţiei publice

ministeriale, dar şi ca reprezentant al Guvernului în raporturile cu autorităţile administraţiei publice locale din unitatea administrativ-teritorială în care funcţionează, are competenţa legală de a emite acte administrative pe care legea le denumeşte ordine.

Ordinele emise de către prefect pot avea caracter normativ, caz în care se publică potrivit legii şi devin executorii numai după ce au fost aduse la cunoştinţa publică, iar aceste ordine trebuie aduse imediat la cunoştinţa Ministerului Administraţiei şi Internelor, iar acesta poate cere Guvernului anularea celor pe care le consideră nelegale sau netemeinice.

Ordinele emise de către prefect pot avea caracter individual, iar acestea devin executorii de la data comunicării către persoanele interesate.

Prefectul mai poate încheia acte civile sau/şi acte comerciale care sunt necesare bunei funcţionări a aparatului prefecturii, inclusiv contracte de muncă pentru personalul contractual, care nu are calitatea de funcţionar public.

În situaţia în care, actele emise de către prefect vatămă drepturile sau interesele legitime ale persoanelor, ele pot fi atacate, la rândul lor, în faţa instanţei de contencios administrativ.

Aparatul propriu al prefecturii Prefectura reprezintă aparatul propriu, de specialitate al prefectului,

pe care acesta îl conduce şi a cărui structură organizatorică şi atribuţii sunt stabilite prin hotărâre a Guvernului, structurile componente putând fi organizate, prin ordin al prefectului, la nivel de direcţii, servicii şi birouri.

Aparatul propriu de specialitate al prefectului este condus de către secretarul general, acesta având statutul de înalt funcţionar public şi fiind numit în funcţie de ministrul Administraţiei şi Internelor.

În cadrul Prefecturii se organizaeză şi funcţionează Cancelaria prefectului, aceasta fiind coordonată de către un director.

Prefectura are atribuţii corespunzătoare cu atribuţiile generale ale prefectului, la realizarea cărora concură. În acest sens, aparatul propriu de specialitate al prefectului are următoarele atribuţii: - cu privire la aplicarea şi respectarea Constituţiei, a legilor şi a celorlalte acte normative, la realizarea intereselor naţionale, precum şi la realizarea obiectivelor cuprinse în Programul de guvernare;

Page 43: Drept Administrativ 1 - Copy

- cu privire la conducerea activităţii serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor şi ale celorlalte organe ale administraţiei publice centrale din subordinea Guvernului, organizate la nivelul unităţii administrativ-teritoriale; - cu privire la verificarea legalităţii actelor administrative adopatate sau emise de consiliul judeţean, de consiliul local sau de primar şi contenciosul administrativ; - cu privire la realizarea politicilor naţionale, a celor de aliniere la standardele Uniunii Europene, din 2007, de când România este ţară europeană, precum şi la intensificarea relaţiilor externe; - cu privire la buna organizare şi desfăşurare a activităţii pentru situaţii de urgenţă, precum şi la pregătirea şi ducerea la îndeplinire a măsurilor de apărare care nu au caracter militar; - cu privire la activitatea de eliberare şi de evidenţă a paşapoartelor simple; - cu privire la regimul permiselor de conducere, al certificatelor de înmatriculare a autovehiculelor şi al plăcilor cu numere de înmatriculare; - cu privire la elaborarea actelor administrative emise de prefect, precum şi cu privire la alte activităţi ale prefectului.

Mai adăugăm şi faptul că, potrivit legii, în judeţele cu suprafaţă intinsă sau cu localităţi amplasate la mari distanţe de reşedinţa de judeţ ori în mari aglomerări urbane, sau în sectoarele minicipiului Bucureşti, prefectul poate organiza prin ordin oficii prefectuale, care fac parte din Prefectură şi sunt conduse de către un director care este numit de prefect.

Organizarea instituţiei prefectului în ţări ale Uniunii Europene Franţa Statul a fost reprezentat în Departamente de un comisar al Republicii,

iar acestuia ia luat locul prefectul, care, până la reformele din 1982-1983 a exercitat dubla funcţie: de reprezentant al Statului şi de funcţionar executiv al Guvernului.

Fiind numit prin decret al Preşedintelui, în baza hotărârii luate de consiliul de miniştri, la propunerea Primului Ministru şi a Ministrului de Interne, prefectul reprezintă statul şi este şeful serviciilor deconcentrate ale statului în teritoriul unde el este împuternicit să acţioneze.

Prefectul de departament unde se află şi capitala sau centrul de regiune acţionează şi ca prefect de regiune. El este asistat de subprefecţii din arondismente şi nu este subordonat ierarhic prefectului de regiune în exercitarea atribuţiilor, dar după anul 1992, prefectul de regiune este cel care fixează pentru prefectul de departament orientările necesare dezvoltării

Page 44: Drept Administrativ 1 - Copy

politicilor economice şi sociale, dar şi în ceea ce priveşte amenajarea teritoriului.

În Franţa, prefectul este singurul titular al autorităţii de stat în teritoriu care administrează şi reprezintă primul ministru şi fiecare ministru de resort. Printre atribuţiile sale se numără şi faptul că el este responsabil cu ordinea publică, cu organizarea diverselor alegeri şi cu organizarea în caz de calamităţi.

În Franţa, instituţia prefectului joacă un rol important în stabilirea relaţiilor contractuale, acordurilor şi convenţiilor care se stabilesc în numele statului de colectivităţile legale, iar în zilele noaste, prefectul constituie armătura administrativă a unui stat unitar, democratic, deconcentat şi descentralizat.

Anglia În Anglia trebuie specificat faptul că reprezentantul legal al

administraţiei centrale nu este statul, ci Coroana, iar puterile executive ale acesteia sunt derivate din acte ale Parlamentului şi din prerogative regale, ele fiind exercitate de către miniştri, în numele Coroanei. Miniştrii sunt împuterniciţi direct de Parlament, dar şi atunci ei funcţionează ca servitori ai Coroanei.

În Anglia există o supremaţie Parlamentului, prin aceasta înţelegându-se faptul că numai Parlamentul are dreptul să facă legi, iar acest drept, este suprem şi nelimitat, el putând să aprobe orice legi doreşte şi, de asemenea, poate anula orice lege pe care chiar el a adoptat-o. Acest lucru face ca guvernul britanic să fie cel mai puternic guvern din lume, fiindcă atâta timp cât are majoritatea în Camera Comunelor, guvernul poate să facă sau să anuleze orice legi doreşte.

Italia În Italia, organizarea administraţiei statului are o structură piramidală,

în vârful căreia se găseşte Guvernul şi ministerele de resort, iar activităţile locale sunt subordonate ministerelor. Aici, trebuie să facem o menţiune în ceea ce priveşte prefectul, el reprezentând un oficial a cărei competenţă acoperă o provincie, el aflându-se sub autoritatea Ministerului pentru afaceri Interne. În Italia, pe lângă autorităţile locale, sistemul de administraţie descentralizat cuprinde şi serviciile publice care au statutul de persoane morale, corpuri cu independenţă juridică, constituite sub dreptul public şi au diferite grade de putere de autoguvernare.

Belgia În Belgia, structura oraganizatorică a administraţiei este bazată pe principiul statului descentralizat de tip federativ, iar cel mai important

Page 45: Drept Administrativ 1 - Copy

exemplu al autorităţii publice centralizate şi structurate ierarhic este oferit de ministere, la conducerea cărora, cel puţin după Constituţie, stă regele.

Grecia În Grecia, în privinţa structurii organizatorice a administraţiei, se face

o distincţie între administraţia de stat şi guvernarea locală. În acest sens, administraţia de stat este condusă la nivel central de miniştrii de resort şi la nivel regional de prefecţi. Prefectul are statutul unui organ administrativ general în regiuni, statut pe care îl împarte cu organele speciale ale diverselor ministere, iar guveranarea locală este administrată de oraşe şi municipalităţi.

ADMINISTRAŢIA PUBLICĂ LOCALĂ. PRINCIPIILE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE LOCALE

Organizarea şi activitatea administraţiei publice locale se realizează pe baza principiilor constituţionale (art.120 alin.1 din Constituţia României, republicată): principiul descentralizării, principiul autonomiei locale şi principiul deconcentrării serviciilor publice aparţinând administraţiei ministeriale. Acestor principii li se adaugă alte principii, conform Legii nr.215/2001 – legea administraţiei publice locale: principiul eligibilităţii autorităţilor administraţiei publice locale, principiul legalităţii şi principiul consultării cetăţenilor în soluţionarea problemelor locale de interes deosebit, dar şi principiile responsabilităţii, cooperării şi solidarităţii, principiul controlului administrativ şi controlului financiar al activităţii autorităţilor administraţiei publice locale, principiul folosirii limbii materne în unele unităţi administrativ-teritoriale, principiul subsidiarităţii şi principiul transparenţei decizionale. Principiul autonomiei locale – este principiul prioritar care guvernează organizarea, funcţionarea şi activitatea autorităţilor administraţiei publice locale, iar autonomia locală este definită ca fiind dreptul şi capacitatea efectivă a autorităţilor administraţiei publice locale de a gestiona, în numele şi în interesul colectivităţilor locale pe care le reprezintă, treburile publice, în condiţiile legii. Principiul descentralizării serviciilor publice – este strâns legat de principiul autonomiei locale, fiind o premisă, dar şi o consecinţă a acestuia din urmă, administraţia guvernamentală fiind uneori interesată, alteori nevoită să procedeze la cedarea în favoarea organelor administraţiei publice locale a înfiinţării unor servicii publice de interes local sau judeţean.

Page 46: Drept Administrativ 1 - Copy

Principiul subsidiarităţii – potrivit acestuia, serviciile de interes local şi judeţean trebuie lăsate în competenţa organelor administraţiei publice locale şi judeţene, statul urmând să intervină numai atunci când iniţiativa locală nu a satisfăcut sau a satisfăcut insuficient şi necorespunzător nevoile colectivităţilor locale. Principiul deconcentrării serviciilor publice ale administraţiei ministeriale – deconcentrarea serviciilor publice reprezintă , în primul rând deplasarea în unităţile administrativ-teritoriale a activităţii şi structurilor centrale şi în al doilea rând, deconcentrarea înseamnă transferul către structurile din teritoriu a dreptului de a lua decizii care, până atunci, fusese rezervat structurilor centrate ale administraţiei ministeriale căpătând personalitate juridică şi dreptul de sta în justiţie în nume propriu, iar nu în numele ministerului căruia îi sunt subordonate. Principiul eligibilităţii autorităţilor administraţiei publice locale – eligibilitatea autorităţilor administraţioei publice locale are o încărcătură politică şi o semnificaţie socială deosebită, punând în evidenţă că puterea acestor autorităţi nu derivă din puterea statului, ci din puterea alegătorilor din comunităţile respective, care le mandatează, prin vot, să administreze problemele din unităţile administrativ-teritoriale în care sunt alese. Principiul legalităţii – impune ca organizarea şi funcţionarea tuturor structurilor administraţiei publice locale, competenţa şi activitatea acestora să se realizeze în conformitate cu Constituţia, cu legile şi cu celelalte acte normative bazate pe lege. Principiul consultării cetăţenilor în soluţionarea problemelor locale de interes deosebit – precizează ca formă de consultare a cetăţenilor referendumul sau orice formă de participare directă a cetăţenilor la treburile publice. Principiul responsabilităţii – reprezintă garanţia respectării principiului legalităţii în activitatea organelor administraţiei publice locale. Principiul cooperării şi solidarităţii – trebuie să caracterizeze activitatea organelor administraţiei publice locale în rezolvarea problemelor întregului judeţ, cât şi raporturile dintre autorităţile din cadrul judeţului. Principiul utilizării limbii materne – potrivit acestuia, în raporturile cu administraţia locală şi serviciile publice deconcentrate din unităţile administrativ-teritoriale în care cetăţenii aparţinând minorităţilor naţionale au o pondere de peste 20% din numărul locuitorilor, alături de limba română, ca limbă oficială, va putea fi folosită şi limba maternă. Principiul controlului administrativ şi controlului financiar – asupra activităţii autorităţilor administraţiei publice locale este expresia

Page 47: Drept Administrativ 1 - Copy

caracterului unitar al statului şi a acţiunii altor două principii fundamentale: principiul legalităţii şi principiul responsabilităţii. Principiul transparenţei decizionale - în activitatea autorităţilor administraţiei publice centrale şi locale, în raporturile stabilite între ele cu cetăţenii şi asociaţiile legal constituite ale acestora are ca scop: sporirea gradului de responsabilitate a administraţiei publice faţă de cetăţean, stimularea participării active a cetăţenilor în procesul de elaborare a actelor normative şi creşterea gradului de transparenţă la nivelul întregii administraţii publice.

1. Unităţile teritorial-administrative

Unul din elementele fundamentale ale statului îl reprezintă teritoriul, iar teritoriul României este organizat, sub aspect administrativ, în comune, oraşe şi judeţe.

Comuna este unitatea administrativ-teritorială de bază care cuprinde populaţia rurală unită prin comunitate de interese şi tradiţii, fiind alcătuită din unul sau mai multe sate, în funcţie de condiţiile economice, social-culturale, geografice şi demografice; prin organizarea comunei se asigură dezvoltarea economică, social-culturală şi gospodărească a localităţilor rurale.

Oraşul, ca unitate teritorial-administrativă de bază, este centrul de populaţie mai dezvoltat din punct de vedere economic, social-cultural şi edilitar-gospodăresc. Oraşele au un număr mai mare de locuitori, o însemnătate deosebită în viaţa economică, social-politică şi cultural-ştiinţifică a ţării sau care au condiţii de dezvoltare în aceste direcţii pot fi organizate, în condiţiile legii, ca municipii. În cazul municipiilor, prin lege se pot organiza şi delimita subdiviziuni administrativ-teritoriale, cum sunt în prezent sectoarele municipiului Bucureşti.

Oraşele în care îşi au sediul organele reprezentative ale judeţului sunt oraşe reşedinţe de judeţ.

Judeţul, ca unitate teritorial-administrativă, este alcătuit din oraşe şi comune în funcţie de condiţiile geografice, de infrastructură, economice, social-politice, de legăturile culturale tradiţionale ale populaţiei.

Toate acestea sunt cunoscute generic sub titulatura de unităţi teritorial-administrative.

Potrivit legii, comuna şi oraşul sunt considerate unităţi teritoriale de bază. 2. Prezentarea generală a administraţiei publice locale

Page 48: Drept Administrativ 1 - Copy

Unităţile teritorial-administrative determină limitele în care administraţia publică îşi exercită atribuţiile, locul unde se constituie autorităţi ale administraţiei publice locale şi pe care acesta îl reprezintă.

Legat de unităţile teritorial-administrative este important de subliniat faptul că în acestea se exercită autonomia locală inclusiv sub aspect administrativ. Autorităţile administraţiei publice prin care se realizează autonomia locală în comune, oraşe şi municipii sunt consiliile locale, comunale, orăşeneşti şi municipale, ca autorităţi deliberative, şi primarii, ca autorităţi executive, fără ca în această enumerare să se regăsească şi consiliile locale ale subdiviziunilor administrativ-teritoriale ori primarii acestora, cu consecinţa că autonomia locală în cazul subdiviziunilor administrativ-teritoriale ale municipiilor se exercită prin intermediul consiliului general al municipiului Bucureşti sau al consiliului local al municipiului ale cărui subdiviziuni administrative sunt.

Principiile de organizare şi funcţionare ale administraţiei publice locale sunt reglementate la nivelul Constituţiei, care în art.120, alin.1 statuează că: „Administraţia publică în unităţile administrativ-teritoriale se întemeiează pe principiile descentralizării, autonomiei locale şi deconcentrării serviciilor publice”, principii la care Legea administraţiei publice locale adaugă pe cele ale eligibilităţii autorităţilor administraţiei publice locale, legalităţii şi a consultării cetăţenilor în soluţionarea problemelor locale de interes deosebit.

3. Consiliile locale

Prin sintagma consilii locale se înţeleg consiliile comunale, orăşeneşti, municipale inclusiv Consiliul General al Municipiului Bucureşti, şi consiliile subdiviziunilor administrativ-teritoriale ale municipiilor, care au regimul unor autorităţi deliberative cu putere de decizie în rezolvarea treburilor publice locale, în condiţiile legii.

Constituirea consiliului local Consiliile locale, astfel cum au fost definite mai sus, sunt compuse din

consilieri locali aleşi prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat, în condiţiile stabilite de Constituţie şi Legea nr.67/2004 privind alegerea autorităţilor administraţiei publice locale, numărul acestora stabilindu-se prin ordin al prefectului în funcţie de numărul locuitorilor comunei, oraşului sau municipiului. Prin excepţie, legea stabileşte, pentru Consiliul General al Municipiului Bucureşti, că este compus din 31 de consilieri locali.

La alegerile pentru consiliul local participă cetăţenii care au împlinit 18 ani până în ziua alegerilor inclusiv şi au domiciliul în unitatea teritorial-administrativă pentru care sunt organizate alegerile. Nu au drept de vot

Page 49: Drept Administrativ 1 - Copy

debilii sau alienaţii mintal, cei puşi sub interdicţie ori persoanele condamnate prin hotărâre definitivă la pierderea drepturilor electorale, pe durata pentru care a fost dispusă această măsură.

Pentru a fi aleşi în consiliile locale, cetăţenii trebuie să îndeplinească de asemenea anumite condiţii: să aibă cetăţenie română, să domicilieze în unitatea teritorial-administrativă pentru al cărei consiliu local candidează, să nu le fie interzisă asocierea în partide politice potrivit art.40 din Constituţia României şi să fi împlinit până în ziua alegerilor inclusiv vârsta de 23 ani.

Alegerea consilierilor se face prin scrutin de listă potrivit principiului reprezentării proporţionale.

Şedinţa de constituire a consiliului local are loc în maxim 25 de zile de la data desfăşurării alegerilor, la convocarea prefectului şi în prezenţa majorităţii consilierilor locali aleşi şi validaţi.

În măsura în care această majoritate nu este întrunită de trei ori la rând, instanţa va declara vacante prin hotărâre, locurile consilierilor locali aleşi care au lipsit nemotivat la oricare dintre cele 3 convocări şi care vor fi completate cu supleanţi sau prin organizarea de alegeri parţiale.

Ultima etapă înainte de declararea consiliului ca legal constituit o reprezintă depunerea jurământului cerut de lege acestora.

Consilierii locali care refuză să depună jurământul sunt consideraţi demisionaţi de drept.

O dată parcurse aceste etape, se constată legalitatea constituirii consiliului local prin hotărâre, act ce încheie faza de constituire a sa.

Atribuţiile consiliului local Consiliul local se bucură de o competenţă generală, acoperind toate

problemele de interes local, singura limitare fiind dată de dispoziţiile legii în situaţia în care stabileşte exercitarea unora dintre acestea în competenţa altor autorităţi ale administraţiei publice centrale sau locale.

Grupate pe categorii, potrivit dispoziţiilor art.36 alin.2 din Legea 215/2001, atribuţiile consiliului local se prezintă astfel: - atribuţii privind organizarea şi funcţionarea aparatului de specialitate al primarului, ale instituţiilor şi serviciilor publice de interes local şi ale societăţilor comerciale şi regiilor autonome de interes local; - atribuţii privind dezvoltarea economico-socială şi de mediu a comunei, oraşului sau municipiului; - atribuţii privind administrarea domeniului public şi privat al comunei, oraşului sau municipiului; - atribuţii privind gestionarea serviciilor furnizate către cetăţeni; - atribuţii privind cooperarea interinstituţională pe plan intern şi extern.

Page 50: Drept Administrativ 1 - Copy

Funcţionarea consiliului local Mandatul consiliului local, ca şi al consilierilor, de altfel, este unul de

drept public, în exercitarea mandatului, consilierii locali sunt consideraţi ca fiind în serviciul colectivităţii locale.

Consiliul local se alege pentru un mandate de 4 ani, care începe de la data constituirii până la data declarării ca legal constituit a consiliului nou-ales.

Consiliul local lucrează în şedinţe ordinare, lunar sau în şedinţe extraordinare, la cererea primarului sau a cel puţin unei treimi din numărul membrilor consiliului, legea detaliind modul de convocare şi termenele ce trebuie să fie respectate. Prezenţa consilierilor locali la şedinţă este obligatorie.

Şedinţele consiliului sunt publice şi sunt conduse de un preşedinte de şedinţă care semnează hotărârile adoptate împreună cu secretarul unităţii administrativ-teritoriale care contrasemnează, pentru legalitate. Lucrările şedinţelor se desfăşoară în limba română.

Hotărârile consiliului local se adoptă de regulă prin votul majorităţii membrilor prezenţi.

Se adoptă cu votul majorităţii consilierilor locali în funcţie următoarele hotărâri ale consiliului local: - hotărârile privind bugetul local; - hotărârile privind contractarea de împrumuturi, în condiţiile legii; - hotărârile prin care se stabilesc impozite şi taxe locale; - hotărârile privind participarea la programe de dezvoltare judeţeană, regională, zonală sau de cooperare transfrontalieră; - hotărârile privind organizarea şi dezvoltarea urbanistică a localităţilor şi amenajarea teritoriului; - hotărârile privind asocierea sau cooperarea cu alte autorităţi publice, cu personae juridice române sau străine.

Hotărârile consiliului local se comunică în mod obligatoriu: primarului unităţii administrativ-teritoriale şi prefectului judeţului.

Dizolvarea consiliului local

Consiliul local se dizolvă de drept sau prin referendum local, procedura după care se face acest lucru fiind reglementată de prevederile art.55 din Legea nr.215/2001. Consiliul local se dizolvă de drept în următoarele situaţii: - în cazul în care acesta nu se întruneşte timp de două luni consecutiv; - în cazul în care nu a adoptat în 3 şedinţe ordinare consecutive nici o hotărâre;

Page 51: Drept Administrativ 1 - Copy

- în situaţia în care numărul consilierilor locali se reduce sub jumătate plus unu şi nu se poate completa prin supleanţi.

Suspendarea mandatului de consilier local Legea instituie o singură situaţie în care mandatul consilierului local

se suspendă de drept, şi anume în cazul arestării preventive a acestuia. Despre luarea acestei măsuri, instanţa comunică de îndată prefectului, care emite ordinul prin care constată intervenţia motivului de suspendare, ordin pe care îl comunică şi consiliului local din care acesta face parte.

Consiliile judeţene Unităţile teritorial-administrative comuna, oraşul şi municipiul şi,

corelativ acestora, consiliile locale aferente sunt considerate componentele de bază ale administraţiei publice locale. Teritoriul în limitele căruia acestea îşi exercită competenţele presupune existenţa numai a unei autorităţi locale chemate să administreze treburile publice.

Constituirea şi componenţa consiliului judeţean Ca şi în cazul consiliilor locale, Consiliul judeţean este compus din

consilieri, de data aceasta este vorba despre consilieri judeţeni, aleşi prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat, în condiţiile legii, numărul lor fiind stabilit prin ordin al prefectului, în funcţie de numărul locuitorilor judeţului.

Atribuţiile consiliului judeţean Potrivit art.91 din Legea nr.215/2001, Consiliul Judeţean îndeplineşte

următoarele caregorii principale de atribuţii: a. atribuţii privind organizarea şi funcţionarea aparatului de specialitate al consiliului judeţean, ale instituţiilor şi serviciilor publice de interese judeţean şi ale societăţilor comerciale şi regiilor autonome de interes judeţean; b. atribuţii privind dezvoltarea economico-socială a judeţului; c. atribuţii privind gestionarea patrimoniului judeţului; d. atribuţii privind gestionarea serviciilor publice din subordine; e. atribuţii privind cooperarea interinstituţională; f. alte atribuţii prevăzute de lege.

Pentru fiecare din atribuţiile menţionate anterior, corespund mai multe activităţi pe care le poate desfăşura consiliul judeţean, finalizate prin acte administrative normative sau individuale.

Funcţionarea consiliului judeţean

Page 52: Drept Administrativ 1 - Copy

Mandatul consiliului judeţean este de 4 ani începând de la data constituirii până la data declararării ca legal constituit a consiliului nou-ales, mandatul putând fi prelungit prin lege organică, în caz de război sau de catastrofă. Ca modalitate de lucru, consiliul judeţean se întruneşte legal în prezenţa majorităţii consilierilor judeţeni în funcţie în şedinţe ordinare în fiecare lună, la convocarea preşedintelui consiliului judeţean sau în şedinţe extraordinare ori de câte ori este necesar, la cererea preşedintelui sau a cel puţin unei treimi din numărul membrilor consiliului ori la solicitarea prefectului, adresată preşedintelui consiliului judeţean, în cazuri excepţionale care necesită adoptarea de măsuri imediate pentru prevenireaş limitarea sau înlăturarea urmărilor calamităţilor, catastrofelor, incendiilor, epidemiilor sau epizootiilor, precum şi pentru apărarea ordinii şi liniştii publice. Consiliul judeţean este condus de un preşedinte şi doi vicepreşedinţi aleşi prin vot secret de majoritatea consilierilor în funcţie, cu aceeaşi majoritate putând să fie schimbaţi. Preşedintele şi vicepreşedinţii consiliului judeţean sunt aleşi pentru un mandat de 4 ani, care se exercită până la constituirea legală a noului consiliu. Mandatul poate fi prelungit, prin lege organică, în caz de război, calamitate naturală, dezastru sau sinistru deosebit de grav. Potrivit art.108 din Legea nr.215/2001, preşedintele şi vicepreşedinţii consiliului judeţean îşi păstrează calitatea de consilier judeţean. Preşedintele consiliului judeţean asigură respectarea prevederilor Constituţiei, punerea în aplicare a legilor, a decretelor Preşedintelui României, a hotarârilor şi ordonanţelor Guvernului, a hotărârilor consiliului judeţean, precum şi a altor acte normative la nivelul judeţului, folosind în acest sens toate mijloacele pe care le are la îndemână. Primarul şi viceprimarul Primaril este autoritatea administrativă publică locală unipersonală, eligibilă, reprezentativă şi autonomă, mandatată să hotărască în problemele interesând colectivitatea locală ca organ executiv, acţionând şi ca reprezentant al statului în acea localitate. Potrivit art.57 din Legea nr.215/2001, comunele, oraşele şi municipiile au câte un primar şi un viceprimar, iar municipiile reşedinţă de judeţ au un primar şi 2 viceprimari. Rolul viceprimarului este definit în alin.2 al art.57 din Legea nr.215/2001 în sensul că este subordonat primarului şi înlocuitorului de drept al acestuia, care îi poate delega o parte din atribuţiile sale.

Page 53: Drept Administrativ 1 - Copy

Mandatul primarului este de drept public având o durată de 4 ani şi se exercită de la data depunerii jurământului prevăzut de lege până la depunerea jurământului de către primarul nou ales. Mandatul primarului poate fi prelungit, prin lege organică, în caz de război, calamitate naturală, dezastru sau sinistru deosebit de grav, revenind Parlamentului, ca emitent al legii, definirea situaţiilor ce impun prelungirea mandatului şi constatarea existenţei acestora. Situaţiile în care mandatul primarului încetează de drept sunt cele prevăzute de lege pentru aleşii locali; în plus, mandatul acestuia încetează de drept şi în următoarele situaţii: - dacă acesta se află în imposibilitatea exercitării funcţiei datorită unei boli grave, certificate, care nu permite desfăşurarea activităţii în bune condiţii timp de 6 luni pe parcursul unui an calendaristic; - dacă acesta nu îşi exercită, în mod nejustificat, mandatul, timp de 45 de zile consecutiv.

Primarul reprezintă unitatea administrativ-teritorială în relaţiile cu alte autorităţi publice, cu persoanele fizice sau juridice române ori străine, precum şi în justiţie. Semnul distinctiv al primarului este o eşarfă în culorile drapelului naţional al României.

Potrivit art.63 din Legea nr.215/2001, primarul îndeplineşte următoarele categorii principale de atribuţii: - atribuţii exercitate în calitate de reprezentant al statului, în condiţiile legii; - atribuţii referitoare la relaţia cu consiliul local; - atribuţii referitoare la bugetul local; - atribuţii privind serviciile publice asigurate cetăţenilor; - alte atribuţii stabilite prin lege.

FUNCŢIA PUBLICĂ Noţiunea funcţiei publice - definiţia legală a funcţiei publice este dată de art.2 alin.1 din Legea nr.188/1999, republicată, potrivit căruia: „funcţia publică reprezintă ansamblul atribuţiilor şi responsabilităţilor, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor de putere publică de către administraţia centrală şi locală”. Noţiunea de funcţie publică este susceptibilă de două sensuri: - într-un sens larg, noţiunea de funcţie publică include funcţia exercitată în cadrul oricărui organ al statului, indiferent cărei puteri îi aparţine: legislativă, executiv-administrativă sau judecătorească;

Page 54: Drept Administrativ 1 - Copy

- într-un sens restrâns, noţiunea de funcţie publică se referă în mod exclusiv la funcţia publică administrativă.

Trăsăturile caracteristice ale funcţiei publice: - funcţia publică este o situaţie juridică reglementată legal; - funcţia publică reprezintă un ansamblu complex de drepturi şi obligaţii; - funcţia publică are un caracter propriu; - funcţia publică are un caracter continuu; - funcţia publică are un caracter obligatoriu; - drepturile şi obligaţiile care formează conţinutul funcţiei publice sunt exercitate în regim de putere publică.

Clasificarea funcţiilor publice din administraţia publică Funcţiile publice se clasifică, în primul rând, în funcţii publice

generale şi funcţii publice specifice. Funcţiile publice generale – sunt definite ca reprezentând ansamblul

atribuţiilor şi responsabilităţilor cu caracter general şi comun tuturor autorităţilor şi instituţiilor publice, în vederea realizării competenţelor lor generale.

Funcţiile publice specifice - reprezintă ansamblul atribuţiilor şi responsabilităţilor cu caracter specific unor autorităţi şi instituţii publice, în vederea realizării competenţelor lor specifice.

FUNCŢIONARII PUBLICI Noţiunea de funcţionar public – este definită de art.2 alin.2 din Legea nr.188/1999, republicată, ca fiind „persoana numită, în condiţiile prezentei legi, într-o funcţie publică”. Deci, potrivit Statutului, funcţionarul public este titularul unei funcţii publice. Categorii de funcţionari publici Există mai multe categorii de funcţionari publici, dar o clasificare importantă este aceea în funcţionari publici debutanţi şi funcţionari publici definitivi. O altă clasificare a funcţionarilor publici este aceea de înalţi funcţionari publici, funcţionari publici de conducere şi funcţionari publici de execuţie.

Condiţiile de acces la funcţia publică Art. 50 din legea nr. 188/1999 modificată, prevede: „Poate ocupa o funcţie publică persoana care îndeplineşte următoarele

condiţii: - are cetăţenia română şi domiciliul în România;

Page 55: Drept Administrativ 1 - Copy

- cunoaşte limba română scris şi vorbit; - are vârsta de minimum 18 ani împliniţi; - are capacitate deplină de exerciţiu; - are o stare de sănătate corespunzătoare funcţiei publice pentru care candidează, atestată pe bază de examen medical de specialitate; - îndeplineşte condiţiile de studii prevăzute de lege pentru funcţia publică; - îndeplineşte condiţiile specifice pentru ocuparea funcţiei publice; - nu a fost condamnată pentru săvârşirea unei infracţiuni contra umanităţii, contra statului sau contra autorităţii, de serviciu sau în legătură cu serviciul, care împiedică înfăptuirea judtiţiei, de fals ori a unor fapte de corupţie sau a unei infracţiuni săvârşite cu intenţie, care ar face-o incompatibilă cu exercitarea funcţiei publice, cu excepţia situaţiei în care a intervenit reabilitarea; - nu a fost destituită dintr-o funcţie publică în ultimii 7 ani; - nu a desfăşurat activitate de poliţie politică, astfel cum este definită prin lege”.

Drepturile şi obligaţiile funcţionarului public Principalele drepturi şi obligaţii ale funcţionarilor publici sunt:

Drepturile funcţionarilor publici: - dreptul la opinie; - dreptul la asocieri sindicale; - dreptul la grevă; - dreptul la stabilitate; - dreptul la salariu; - dreptul la odihnă; - dreptul la restituirea cheltuielilor de transport şi cazare şi la indemnizaţia pentru cheltuieli de întreţineri în deplasările efectuate în interesul serviciului, cu respectarea prevederilor legale; - dreptul la alocaţii familiale; - dreptul la ajutoare materiale în caz de incapacitate temporară de muncă; - dreptul la pensie; - dreptul la concedii fără plată; - dreptul la condiţii normale de muncă şi igienă menite a asigura sănătatea şi integritatea fizică a funcţionarului; - dreptul la asistenţă medicală gratuită în cadrul sistemului de asigurări sociale de stat potrivit reglementărilor speciale în domeniu; - dreptul la despăgubire; - dreptul la protecţia legii.

Page 56: Drept Administrativ 1 - Copy

Obligaţiile funcţionarilor publici - obligaţia de a îndeplini cu profesionalism, loialitate, corectitudine şi în mod conştiincios atribuţiile care alcătuiesc funcţia ocupată, respectiv cu care a fost învestit; - obligaţia de a respecta programul de lucru; - obligaţia de a se abţine de la orice faptă care ar putea produce prejudicii autorităţii instituţiei publice în care îşi desfăşoară activitatea; - obligaţia de a-şi perfecţiona pregătirea profesională; - obligaţia de a se conforma ordinelor şi instrucţiunilor superiorilor ierarhici; - obligaţia de a păstra secretul de stat şi secretul de serviciu; - obligaţia de colaborare şi ajutor reciproc; - obligaţia de a informa publicul în condiţiile legii despre problematica activităţii în care activează în interesul instituţiei şi al său personal; - obligaţia de a se abţine de la orice acte sau fapte care ar atrage acceptarea de daruri sau de foloase; - funcţionarul public nu are voie să primească cereri a căror rezolvare nu intră în competenţa lui sau care nu i-a fost repartizată de şeful ierarhic, după cum ca o agravantă a faptei funcţionarului apare inclusiv acţiunea acestuia de a interveni pentru soluţionarea cererii; - obligaţia de a preda lucrările ce privesc exercitarea funcţiei sale; - obligaţia de loialitate; - obligaţia, la numire şi la eliberare din funcţie, de a prezenta conducătorului autorităţii sau instituţiei publice, declaraţia de avere.

RĂSPUNDEREA JURIDICĂ A FUNCŢIONARILOR PUBLICI

Pentru a putea defini raportul juridic de funcţiune trebuie clarificate noţiunile de răspundere şi responsabilitate a funcţionarului public. Clarificarea acestor două noţiuni diferite este impusă şi de perspectiva diferită de abordare a acestora în ştiinţa administraţiei. Responsabilitatea, ca noţiune, priveşte raportul social în cadrul căruia îşi desfăşoară activitatea funcţionarul public.

Dacă răspunderea juridică îmbracă forme specifice fiecărei ramuri de drept, în funcţie de calificarea faptei funcţionarului public, ori de câte ori acesta încalcă o normă juridică, responsabilitatea juridică este ceea ce profesorul Antonie Iorgovan defineşte foarte concludent ca „raportarea activă, conştientă a agentului acţiunii sociale la normele şi valorile colectivităţii, stabilite la o scară macro sau micro socială”.

Page 57: Drept Administrativ 1 - Copy

Responsabilitatea reprezintă atitudinea pe care funcţionarul public o are în raport cu autoritatea dar şi cu cetăţeanul, o conştientizare a obligaţiilor sale sporite prin prisma atribuţiilor specifice. Responsabilitatea apare mai mult ca un eveniment de natură volitivă şi educaţională, ceva ce se dobândeşte în timp, în mod conştient, ce se poate modela prin perfecţionarea funcţionarului care trebuie învăţat să facă faţă oricând oricăror situaţii de fapt cu care vine în contact în realizarea atribuţiilor specifice funcţiei publice. Ori de câte ori responsabilitatea juridică nu este garantată şi reglementată, aceasta produce consecinţe nefavorabile privitoare la libertatea şi exerciţiul funcţiei publice. Conştientizarea responsabilităţii reprezintă un pas înainte atât pentru funcţionarul public, care devine competent cu rapiditate, cât şi pentru organul autorităţii publice, care, în acest fel îşi poate realiza atribuţiile din sfera de competenţă, şi nu în ultimul rând, pentru cetăţeanul care capătă încredere în privinţa satisfacerii intereselor sale. Răspunderea juridică este considerată a fi un fenomen social nu doar datorită faptului că este stabilită şi evaluată în chip abstract, ci în perspectiva determinării unui anumit comportament al individului în raport cu alţi indivizi şi în raporturile lui cu societatea. Răspunderea juridică se poate defini ca fiind rezultatul neconcordanţei dintre conduita unui subiect de drept şi dispoziţia normei juridice. Sensul noţiunii de răspundere, indiferent de modalitatea sub care se prezintă, este acela de obligaţie de a suporta consecinţele nerespectării unor reguli de conduită, obligaţie ce incumbă autorului faptei contrare acestor reguli şi care poartă întotdeauna amprenta dezaprobării sociale a unei asemenea conduite. Astfel, răspunderea se confundă cu sancţiunea deoarece nu se ţine cont de laturile psihologice ale răspunderii. Având în vedere un asemenea considerent, profesorul Mircea Costin definea responsabilitatea ca fiind un „complex de drepturi şi obligaţii care formează un raport juridic de constrângere ce apare între stat ca unic subiect activ şi autorul faptei ilicite ca subiect pasiv”. Principiile care determină formele de manifestare a responsabilităţii sunt: - principiul legalităţii. Acest principiu este derivat din principiul general al întregului sistem de drept conform căruia nimeni nu este mai presus de lege. Drepturile şi libertăţile cetăţeneşti consfinţite de Constituţie şi de legi organice se exercită numai cu bună credinţă, ele fiind garantate în exercitarea lor de către stat;

Page 58: Drept Administrativ 1 - Copy

- principiul egalităţii în drepturi. Acest principiu este o rezultantă a principiului anterior, conform căruia toţi cetăţenii sunt egali în faţa legii, în mod corespunzător aceştia poartă întreaga răspundere împreună cu autorităţile publice pentru respectarea acesteia; - principiul personalităţii indiferent de faptul că autorul sau participantul la actul sau faptul juridic generator de prejudicii este persoană fizică sau juridică, responsabilitatea acestuia este distinctă; - principiul libertăţii de voinţă. Pentru a exista responsabilitatea autorului faptului ilicit, voinţa acestuia trebuie să fie liberă şi neviciată în momentul comiterii actului respectiv; - principiul reparării integrale şi operative a prejudiciului. Acest principiu are baza în Constituţie, care, în articolul 48 spune: ”orice persoană vătămată într-un drept al său de o autoritate publică este îndreptăţită să obţină recunoaşterea dreptului pretins, anularea actului şi repararea pagubei”. Multitudinea de situaţii care pot genera responsabilitatea juridică determină un mare număr de modalităţi ale acesteia. Astfel, responsabilitatea poate fi clasificată în funcţie de mai multe criterii: 1. Natura juridică a normelor care o reglementează: - responsabilitate de drept public; - responsabilitate de drept privat. 2. Specificul ramurii de drept în care acţionează: a) responsabilitate constituţională; - responsabilitate civilă; - responsabilitate penală; - responsabilitate administrativă; - responsabilitate materială (de dreptul muncii). 3. Subiectul activ al responsabilităţii: - responsabilitate individuală (a funcţionarului public sau a cetăţeanului); - responsabilitate colectivă. 4. Gradul de vinovăţie al subiectului: - responsabilitate obiectivă ( se poate angaja puterii publice pentru fapta serviciului public sau a funcţionarului public); - responsabilitate subiectivă. În dreptul subiectiv civil există şi distincţia dintre responsabilitate pentru fapta proprie, responsabilitate pentru fapta altuia şi responsabilitate pentru fapta lucrului sau a animalului. 5. Conţinutul răspunderii juridice ce o garantează: - responsabilitate materială; - responsabilitate disciplinară; - responsabilitate contravenţională;

Page 59: Drept Administrativ 1 - Copy

- responsabilitate penală; - responsabilitate civilă, 6. Natura pagubelor cauzate: - responsabilitate pentru daune morale; - responsabilitate pentru daune materiale. Responsabilitatea pentru daune materiale poate fi la rândul său de natură civilă, administrativă sau specifică dreptului muncii. 7. Situaţia juridică a funcţionarului public: - responsabilitatea cadrelor didactice; - responsabilitatea militarilor; - responsabilitatea poliţiştilor; - responsabilitatea magistraţilor; - responsabilitatea medicilor; - responsabilitatea notarilor; - responsabilitatea avocaţilor. Răspunderea juridică administrativă este explicată de către unii teoreticieni ai dreptului public ( Antonie Iorgovan), pornind de la conceptul de constrângere. Astfel, constrângerea administrativă reprezintă ansamblul de măsuri ( acte juridice, operaţiuni administrative fapte materiale), luate de către autorităţile administraţiei publice în temeiul legii, cu folosirea puterii de stat şi, dacă este cazul, împotriva voinţei unor persoane, pentru a preveni săvârşirea unor fapte antisociale, a apăra drepturile cetăţenilor, precum şi pentru a sancţiona încălcarea normelor de drept administrativ. Dacă prin constrângere administrativă se urmăreşte autoreglarea sistemului social, răspunderea administrativă urmăreşte restabilirea ordinii normative încălcate, precum şi condamnarea faptei negative şi a autorului acesteia. Constrângerea administrativă cuprinde următoarele categorii de măsuri: a) măsuri cu caracter sancţionator, atrase de răspunderea administrativă, cum ar fi: avertisment, revocare din funcţie, amendă, închisoare contravenţională etc.; b) măsuri speciale de poliţie administrativă, care apar ca măsuri de siguranţă, protecţie şi prevenire, carantina obligatorie, opunerea fabricaţiei unui produs, reţinerea autovehiculelor, control medical obligatoriu etc.

Page 60: Drept Administrativ 1 - Copy

Răspunderea administrativ - disciplinară Fapta de încălcare cu vinovăţie a normelor dreptului administrativ

poartă numele de abatere administrativă. Răspunderea administrativ-disciplinară are următoarele trăsături principale: 1. se întemeiază, în general, pe încălcarea unui raport de drept administrativ, dar poate fi atrasă şi de abaterile administrative rezultate din încălcarea legii penale; 2. Autorul abaterii poate fi: - un organ al administraţiei publice; - un funcţionar public; - un organism nestatal; - o persoană fizică. 3. Subiectul activ al raportului juridic de tragere la răspundere este totdeauna o autoritate publică;

4. Se întemeiază pe vinovăţia (culpa) subiectului pasiv, care are capacitate de drept administrativ.

Sancţiunile pentru abaterile administrativ disciplinare îmbracă mai multe modalităţi cum ar fi: - amenda, de exemplu în situaţia încălcării unor dispoziţii ale Legii nr. 26/1990, privind registrul comerţului; - majorări de întârziere pentru neplata la timp a obligaţiilor bugetare privind impozite, taxe, contribuţii etc.; - dizolvarea organului ales (ca exemplu: consiliul local care a adoptat, în mod repetat, hotărâri anulate de instanţă ca nelegale) - demiterea primarului etc. Procedura de aplicare a sancţiunilor administrativ-disciplinare trebuie să fie una contencioasă. Aceasta cuprinde norme cu privire la: - constatarea faptei, a legăturii de cauzalitate între faptă şi rezultatul vătămător; - termenele de prescripţie sau de decădere; - stabilirea organului administraţiei publice competent care să constate săvârşirea abaterii şi conţinutul actului de constatare; - exercitarea căilor de atac; - modalităţi de executare etc. Răspunderea administrativ – contravenţională La origini, materia contravenţiilor a fost de natură penală ulterior aceasta devenind extrapenală şi intrând în sfera de reglementare a dreptului administrativ.

Page 61: Drept Administrativ 1 - Copy

Fapta ilicită care atrage răspunderea contravenţională este o abatere administrativă, care poartă numele de contravenţie.

Contravenţia poate fi definită ca fiind fapta săvârşită cu vinovăţie, care prezintă pericol social mai redus decât infracţiunea şi care este prevăzută şi sancţionată ca atare prin legi, decrete sau prin alte acte normative ale organelor prevăzute de lege. Sediul materiei îl reprezintă Legea nr. 32/1968 privind stabilirea şi sancţionarea contravenţiilor, publicată în B. Of. nr.148/1968.

Trăsăturile contravenţiei Temeiul obiectiv al contravenţiei este reprezentat de fapta descrisă de lege ca fiind contravenţie. Fapta omenească reprezintă latura obiectivă a contravenţiei, putând consta dintr-o acţiune, inacţiune sau faptă comisiv-omisivă. Actul normativ care prevede fapte cu caracter contravenţional trebuie să cuprindă descrierea faptelor, spre deosebire de abaterea disciplinară care nu este obligatoriu descrisă de normele juridice. Contravenţia, ca faptă omenească, este rezultatul unei manifestări de voinţă a unei persoane. Răspunderea contravenţională este o răspundere bazată pe culpă (vinovăţie) şi nu o răspundere „obiectivă”. Latura subiectivă reprezintă atitudinea făptuitorului faţă de fapta sa şi faţă de rezultatul periculos produs. Vinovăţia presupune săvârşirea unei fapte cu intenţie sau din culpă. faptă de pericol social mai redus decât infracţiunea Faptele calificate drept contravenţii încalcă valori sociale de importanţă mai redusă decât infracţiunea. Ca faptă ilicită, contravenţia încalcă valori sociale ocrotite de lege. Sub aspectul periculozităţii sociale a faptei, cât şi a autorului, prin atitudinea sa subiectivă faţă de faptă, contravenţia este situată imediat după infracţiune, dar deasupra celorlalte abateri administrative sau disciplinare. faptă sancţionată prin legi şi alte acte normative În prezent, contravenţiile sunt stabilite prin lege ordinară, ordonate, hotărâri ale Guvernului. În legătură cu administraţia publică locală, faptele reprezentând contravenţii sunt reglementate prin hotărâri ale consiliilor locale sau judeţene, precum şi prin dispoziţii ale primarilor, în circumstanţe speciale. Actele normative care stabilesc contravenţiile trebuie să cuprindă obligatoriu: descrierea faptelor care reprezintă contravenţie, sancţiunea care

Page 62: Drept Administrativ 1 - Copy

urmează a se aplica, precum şi, uneori, tarife pentru stabilirea despăgubirilor produse prin contravenţie.

Răspunderea patrimonială conform legii contenciosului administrativ Această formă de răspundere administrativă sancţionează condiţia ilicită a organelor administraţiei publice cauzatoare de prejudicii prin actele de putere nelegale. Trebuie făcută distincţia între răspunderea obiectivă şi răspunderea bazată pe culpă a administraţiei pentru pagubele produse terţilor prin acte de putere publică. În categoria răspunderii obiective, în general, se include răspunderea statului pentru pagubele create prin erori judiciare, precum şi aceea a autorităţilor administraţiei publice pentru limitele serviciului public. Pentru dreptul administrativ prezintă mai multă importanţă răspunderea bazată pe culpă, adică răspunderea administraţiei şi a funcţionarilor ei pentru pagubele create prin acte administrative, precum şi pentru defectuoasa funcţionare a serviciilor publice. Pentru a fi angajată răspunderea administrativ-patrimonială bazată pe culpă, trebuie îndeplinite o serie de condiţii, şi anume: - actul administrativ producător de prejudicii să fie ilegal. Încălcarea condiţiilor de legalitate a actului trebuie să fie constatată de instanţa de judecată, conform Legii nr.29/1990, legea contenciosului administrativ. - actul administrativ ilegal să fie cauzator de prejudicii materiale sau morale. Valoarea prejudiciilor va fi determinată de către instanţa de contencios administrativ. - raportul de cauzalitate dintre actul ilegal şi prejudiciu. Instanţa va cerceta sursa ilegalităţii şi, doar dacă aceasta a constatat prejudiciul, va acorda despăgubirile pe care le va considera necesare pentru acoperirea în totalitate a acestuia. - culpa autorităţii publice. Aceasta este reprezentată de un anumit comportament psihic al autorului faţă de fapta ilegală, faptă care poate fi reprezentată de emiterea actului ilegal, de refuzul de a rezolva o cerere, de nesocotirea unui drept sau interes legitim. Legea contenciosului administrativ aduce o serie de particularităţi procedurale ale răspunderii patrimoniale, şi anume: 1. Acţiunea în daune este necesar a fi introdusă o dată cu acţiunea în anulare. Sub aspect procedural, în cererea de anulare ori de constatare a ilegalităţii actului administrativ, respectiv de constatare a refuzului nejustificat de emitere a unui act, ambele asociate cu încălcarea unui drept sau interes legitim, trebuie formulate, în subsidiar, şi pretenţiile la

Page 63: Drept Administrativ 1 - Copy

despăgubiri, afară de cazul în care reclamantul nu cunoaşte la data respectivă, întinderea acestora. După soluţia referitoare la anularea actului, în dispozitivul hotărârii judecătoreşti va fi inserată obligarea la despăgubiri pentru prejudiciul material sau moral. 2. Potrivi art.13 din Legea 29/1990 părţile chemate în judecată pot fi atât autoritatea publică emitentă a actului ilegal, cât şi funcţionarul acesteia care a elaborat actul sau se face vinovat de refuzul rezolvării cererii. În cazul admiterii acţiunii, funcţionarul public va fi obligat la plata daunelor solidar cu autoritatea din care face parte. 3. Procedura prealabilă este obligatorie atunci când acţiunea în despăgubiri este subsidiară acţiunii în anulare. Legea 29/19990, prin art. 12, prevede că atunci când cel vătămat introduce acţiune separată pentru despăgubiri, ulterioară celei de anulare, atunci când întinderea pagubei nu îi era cunoscută, la data judecării acţiunii în anulare, nu este nevoie de procedura prealabilă. În aceste situaţii termenul de prescriere pentru cererea de despăgubire curge de la data la care a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei. 4. Instanţa, înainte de a se pronunţa cu privire la cererea de despăgubire, trebuie să constate în mod obligatoriu nulitatea actului, indiferent dacă acest a fost sau nu cerut de către reclamant. Aceste aspecte trebuie constatate în motivarea deciziei.

Răspunderea penală Răspunderea penală a funcţionarului public se angajează în conformitate cu prevederile legii penale. Atunci când s-a dispus începerea urmăririi penale, în urma sesizării parchetului sau a organului de cercetare penală, conducătorul autorităţii sau instituţiei publice trebuie să ia măsura de suspendare a funcţionarului din funcţia publică pe care acesta o deţine. Suspendarea din funcţie operează şi în cazul în care s-a dispus începerea urmăririi penale împotriva funcţionarului public care a săvârşit o infracţiune care îl face incompatibil cu funcţia publică pe care o ocupă. În situaţia în care parchetul dispune scoaterea de sub urmărire penală sau încetarea urmăririi penale, precum şi în cazul în care în care achitarea sau încetarea procesului penal sunt dispuse de către instanţa de judecată, suspendarea din funcţie încetează.

Răspunderea funcţionarilor publici reglementată prin Legea nr. 188/1999 privind „Statutul funcţionarilor publici”.

Page 64: Drept Administrativ 1 - Copy

Prin răspundere se urmăreşte restabilirea ordinii de drept încălcate şi determinarea autorului faptei să conştientizeze semnificaţia negativă a faptei săvârşite. Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici consacră în art. 69 patru forme ale răspunderii pentru situaţiile în care funcţionarii încalcă, cu vinovăţie, îndatoririle de serviciu. Cele patru forme sunt: răspunderea disciplinară, răspunderea contravenţională, răspunderea civilă, şi răspunderea penală. Răspunderea juridică civilă este reglementată în izvoarele de drept civil, în special în dispoziţiile Codului civil. Răspunderea civilă este o formă a răspunderii juridice ce constă într-un raport de obligaţii în temeiul căruia o persoana care a cauzat altuia un prejudiciu sau care este răspunzătoare pentru prejudiciul cauzat este obligată să-l repare. Răspunderea civilă a funcţionarului public se angajează: - pentru pagubele produse cu vinovăţie patrimoniului autorităţii sau instituţiei publice în care funcţionează; - pentru nerestituirea în termenul legal a sumelor ce i s-au acordat necuvenit; - pentru daunele plătite de autoritatea sau instituţia publică, în calitate de comitent, unor terţe persoane, în temeiul unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile. Repararea pagubelor aduse autorităţii sau instituţiei publice în situaţiile prevăzute la art. 77 lit. a) şi b) se dispune prin emiterea de către conducătorul autorităţii sau instituţiei publice a unui ordin sau a unei dispoziţii de imputare, în termen de 30 de zile de la constatarea pagubei sau, prin asumarea unui angajament de plată. În situaţia prevăzută de lit. c) a articolului 77, repararea pagubei se dispune pe baza hotărârii judecătoreşti definitive şi irevocabile. Dreptul conducătorului autorităţii sau instituţiei publice de a emite ordinul sau dispoziţia de imputare se prescrie în termen de 3 ani da la data producerii pagubei. Funcţionarul public nemulţumit de ordinul sau dispoziţia de imputare se poate adresa instanţei de contencios administrativ. Răspunderea disciplinară, ca formă a răspunderii juridice, este atrasa pentru următoarele abateri disciplinare: - întârzierea sistematică în efectuarea lucrărilor; - absenţe nemotivate de la serviciu;

Page 65: Drept Administrativ 1 - Copy

- intervenţiile sau stăruinţele pentru soluţionarea unor cereri în afara cadrului legal; - atitudinile irevenţioase în timpul exercitării atribuţiilor de serviciu; - nerespectarea secretului profesional sau a confidenţialităţii lucrărilor care au acest caracter; - refuzul nejustificat de a îndeplini sarcinile şi atribuţiile de serviciu; - neglijenţa repetată în rezolvarea lucrărilor; - manifestări care aduc atingere prestigiului autorităţii sau instituţiei publice din care face parte; - exprimarea sau desfăşurarea, în calitate de funcţionar public ori în timpul programului de lucru, a unor opinii sau activităţi publice cu caracter politic; - încălcarea prevederilor legale referitoare la incompatibilităţi şi interdicţii privind funcţionarii publici. Aceste abateri pot atrage următoarele sancţiuni disciplinare (art. 70 alin. 2): - avertismentul; - mustrarea; - diminuarea drepturilor salariale cu 5-10% pe o perioadă de 1-3 luni; - suspendarea dreptului de avansare pe o perioadă de 1-3 ani; - trecerea într-o funcţie inferioară, pe o perioadă de 6-12 luni, cu diminuarea corespunzătoare a salariului; - destituirea din funcţie. La individualizarea sancţiunii disciplinare se vor avea în vedere cauzele şi gravitatea abaterii disciplinare, gradul de vinovăţie şi consecinţele abaterii, împrejurările în care a fost săvârşită abaterea, comportarea generală în serviciu a funcţionarului public, precum şi faptul dacă în antecedentele funcţionarului figurează alte sancţiuni disciplinare care nu au fost radiate în conformitate cu art. 75. Sancţiunea disciplinară se aplică după ce, în prealabil, a avut loc cercetarea faptei care i se impută funcţionarului, şi după audierea acestuia. Sub sancţiunea nulităţii, audierea funcţionarului public trebuie consemnată în scris. În situaţia în care funcţionarul public refuză să se prezinte la audiere sau să semneze declaraţia privitoare la abaterile ce i se impută se va întocmi un proces verbal care să constate acest fapt. Funcţionarul public poate contesta sancţiunea disciplinară în faţa conducătorului autorităţii sau instituţiei publice în termen de 15 zile de la data comunicării sancţiunii aplicate. Acesta urmând să emită, pe baza propunerii comisiei de disciplină, ordinul sau dispoziţia definitivă.

Page 66: Drept Administrativ 1 - Copy

Funcţionarul public nemulţumit de sancţiunea aplicată se poate adresa instanţei de contencios administrativ, cu solicitarea de anulare sau de modificare a ordinului sau dispoziţiei de sancţionare. Sancţiunile disciplinare se vor radia, de drept, astfel: - în termen de un an de la aplicare, sancţiunile disciplinare prevăzute la art. 70 alin. (3) lit. a) şi b), atunci când funcţionarul public sancţionat cu una dintre aceste sancţiuni nu a mai săvârşito abatere disciplinară în această perioadă; - în termen de 2 ani de la expirarea termenului pentru care au fost aplicate sancţiunile prevăzute la art. 70 alin. (3) lit. c) şi e), dacă funcţionarul public sancţionat cu una dintre aceste sancţiuni nu a mai săvârşit o abatere disciplinară în această perioadă. Răspunderea contravenţională este o altă formă a răspunderii juridice. Potrivit prevederilor Legii nr. 188/1999 răspunderea contravenţională a funcţionarilor publici se angajează în cazul în care aceştia au săvârşit o contravenţie în timpul şi în legătură cu sarcinile de serviciu. Împotriva procesului verbal de constatare a contravenţiei şi de aplicare a sancţiunii, funcţionarul public se poate adresa cu plângere la judecătoria în a cărei rază teritorială îşi are sediul autoritatea sau instituţia publică în care este numit funcţionarul public sancţionat.

MANAGEMENTUL FUNCŢIILOR PUBLICE ŞI AL FUNCŢIONARILOR PUBLICI

Managementul funcţiilor publice şi al funcţionarilor publici, problemă specifică ştiinţei administraţiei, are consacrat Capitolul IV al Legii nr.188/1999, republicată, care curinde reglementaări referitoare la Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici şi la evidenţa funcţiilor publice şi afuncţionarilor publici. Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici este definită de lege precum şi de HG nr.1000/2006 privind organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici , ca fiind organ de specialitate al administraţiei publice centrale, cu personalitate juridică, înfiinţat în subordinea Ministerului Internelor şi Reformei Administrative pentru crearea şi dezvoltarea unui corp de funcţionari publici profesionist, stabil şi imparţial. Atribuţiile principale ale Agenţiei sunt grupa în următoarel categorii:

- atribuţii în domeniul reglementării funcţiei publice - atribuţii în domeniul managemntului funcţiei şi al funcţionarilor

publici - atribuţii în domeniul perfecţionării pregătirii funcţionarilor publici

Page 67: Drept Administrativ 1 - Copy

- atribuţii în domeniul gestiunii de program - atribuţii în domeniul monitorizării şi controlului activităţii referitoare

la funcţia publică şi la funcţionarii publici - atribuţii în domeniul reprezentării

Evidenţa funcţiilor publice şi afuncţionarilor publici în cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice se ţine de Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici.

BIBLIOGRAFIE: 1. Emanuel Albu, Cristiana Ecaterina Banu, Traian Popescu şi Bogdan Georgescu, Drept administrativ - Partea I, Editura Fundaţiei „România de Mâine”, Bucureşti, 2008 2. Emanuel Albu, Drept administrativ şi ştiinţa administraţiei, Partea I, Editura Fundaţiei „România de Mâine”, Bucureşti, 2005.