Academia “Ştefan cel Mare” a Ministerului Afacerilor Interne al Republicii Moldova

LUCRARE DE DOMICILIU

Catedra : Drept civilDisciplina : Drept civilTema : Modurile de stingere a obligatiilor civile

A efectuat : Saulea Elena Grupa 531

Chişinău 2015

CuprinsIntroducere…………………………………………………………………...……………….3

Trimitere………………………………………………………………………………………4

1.Stingerea obligatiilor prin executare………………………………………………………..5

1.1. Efectele executării………………………………………………………………………..5

2. Stingerea obligatiilor prin consemnare…………………………………………………….6

2.1. Locul consemnării………………………………………………………………………..7

3.Stingerea obligatiilor civile prin compensare……………………………………………….7

3.1. Condiţiile compensaţiei…………………………………………………………………..8

3.2. Efectele compensaţiei…………………………………………………………………….9

4.Stingerea obligaţiilor prin confuziune………………………………………………………9

5. Stingerea obligaţiilor prin remiterea de datorie……………………………………………..9.

6. Novatia……………………………………………………………………………………..10

7. Stingerea obligaţiilor prin decesul persoanei fizice sau lichidării persoanei juridice………11

8. Stingerea obligaţiilor prin imposibilitatea fortuită de executare……………………………11

Concluzie……………………………………………………………………………………...12

Bibliografie……………………………………………………………………………………13

2

IntroducerePrin stingerea obligaţiilor, încetează raporturile juridice dintre părţi în partea ce se referă la

obligaţia stinsă. Dacă obligaţia este stinsă, debitorul nu este obligat să plătească dobînda şi

penalităţile ori să repare prejudiciul. [1] Stingerea obligaţiei denotă încetarea raporturilor juridice

dintre subiecte, care în urma stingerii obligaţiei pierd drepturile subiective şi obligaţiunile ce

constituie esenţa raporturilor juridice obligaţionale. Odată cu stingerea ei obligaţia încetează de a

mai exista şi participanţii la ea nu mai sînt legaţi prin acele drepturi şi obligaţiuni care rezultau

anterior din această obligaţie. Aceasta înseamnă – creditorul nu mai are dreptul să prezinte

debitorului oarecare creanţe, bazîndu-se pe această obligaţie; părţile nu mai poartă răspundere

conform acesteia; ele nu pot recesiona drepturile şi obligaţiunile sale în modul stabilit terţelor

persoane etc. Raporturile juridice obligaţionale, spre deosebire de cele reale, după natura lor nu

pot fi nelimitate. În cursul realizării lor neapărat survine un asemenea moment în care ele se

sting. Un asemenea rezultat survine în virtutea acţiunii dreptului de încetare a faptelor juridice ce

comstituie temeiurile de stingere a obligaţiilor. Unele sting obligaţia din voia participanţilor la ea

, satisfăcînd totodată interesul patrimonial al creditorului şi astfel atingînd scopul principal al

obligaţiei. Aceste temeiuri conform naturii lor juridice constituie acte juridice (art.643, 651, 662,

665 CC). Alte temeiuri nu se referă la acte juridice, ci la fapre juridice şi sting obligaţiile

indiferent de faptul dacă s-a atins sau nu scopul (art.660, 663, 664). Se disting efectele stingerii

obligaţiilor principale şi secundare (suplimentare). În urma stingerii primei obligaţii în mod

automat se stinge şi cea de a doua. Stingerea însă a obligaţiei suplimentare nu are influenţă

asupra valabilităţii celei principale. Această corelaţie poate fi ilustrată prin exemplul

împrumutului unei sume de bani de către o parte şi plătirea dobînzii conform contractului

respectiv – de către altă parte. Se are în vedere că stingerea datoriei (de exemplu, restituirea

banilor luaţi cu împrumut) are ca urmare încetarea plătirii dobînzii (art.869). Dacă însă

împrumutul a fost asigurat cu gaj, încetarea gajului nu îl lipseşte pe creditorul gajist de dreptul de

a cere executarea obligaţiei: temei pentru cererea executării unei asemenea creanţe serveşte forţa

obligaţiei principale.Stingerea obligaţiilor nu exclude faptul că în legătură directă cu ea între

părţi apare o nouă obligaţie, scopul căreia, conform regulii generale, este de a elimina desbalanţa

ce a luat naştere între părţi.  În unele cazuri apariţia unei asemenea obligaţii este stipulată chiar în

cod sau în lege. Astfel, conform art.908 CC, în cazul încetării relaţiilor contractuale locatarul

este obligat să restituie bunul închiriat. În cazul stingerii obligaţiei iniţiale poate să ia naştere o

obligaţie în urma bunurilor obţinute fără justă cauză.(art.art. 1392, 1393, 1395).

3

Trimitere[1] Codul civil al Republicii Moldova, cap. VII, art. 642.[2] Codul civil al Republicii Moldova, cap. VII, art. 643.[3] Suport de curs, dupa tratatul de drept civil “Obligatii’’, 2012, editura Universul Juridic, Liviu

Pop.[4] Codul civil al Republicii Moldova, cap. VII, art. 645. Alin.1[5] art.74 al.(3) Legea cu privire la notariat nr.1453-XV din 8.XI.2002.[6] Codul civil al Republicii Moldova, cap. VII, art. 647, alin.1.[7] Drept civil, Ion Bitca, pag. 82.

4

1.Stingerea obligatiilor prin executare1.1. Efectele executăriiExecutarea stinge obligaţia numai în cazul în care este efectuată în modul corespunzător.

Obligaţia se stinge şi în cazul în care creditorul acceptă o altă executare în locul celei datorate

(darea în plată). În acest caz, debitorul răspunde pentru viciile prestaţiei conform regulilor

privind răspunderea vînzătorului. [2] Executarea directă sau în natură a obligaţiilor are loc, de cele

mai multe ori, de bunăvoie, adică prin plată. Totuşi, în cazul în care debitorul a refuzat

executarea de bunăvoie, creditorul poate să ceară şi să obţină executarea în natură prin

intermediul forţei de constrângere publice. Aşadar, executarea directă sau în natură a obligaţiilor

poate avea loc prin plată, făcută de bunăvoie de către debitor, sau prin executarea silită a

prestaţiei, împotriva voinţei debitorului, prin constrângere. Executarea indirectă a obligaţiilor

intervine atunci când, din anumite motive, executarea directă sau în natură nu mai este posibilă

sau nu mai prezintă interes pentru creditor. Menţionăm că nu este vorba de o imposibilitate

fortuită de executare (caz în care obligaţia se stinge ca urmare a producerii evenimentului

fortuit). De aceea, în acest caz, creditorul poate pretinde de la debitor plata de despăgubiri sau

daune-interese, în scopul reparării prejudiciului pe care l-a suferit, ca urmare a neexecutării

culpabile sau executării necorespunzătoare a obligaţiei.[3] Executarea obligaţiei constă în

săvîrşirea sau abstinenţa de a săvîrşi acţiunea, nedeosebindu-se în acest sens de obligaţia de a

săvîrşi acţiunea, este necesar de a concretiza aceasta, în mod corespunzător. Se are în vedere că

în obiectul obligaţiei de primul gen se fixează în mod determinat care acţiuni urmează a fi

săvîrşite, iar în obiectul obligaţiei de genul doi la fel de precis – de la ce acţiuni trebuie să se

abţină debitorul (de exemplu, în conformitate cu art.1175 CC în obligaţia părţilor, în special care

vizează franchisingul, intră nedivulgarea informaţiei confidenţiale, secretele de producţie ale

franchiserului şi altă informaţie comercială confidenţială primită de la el). Legislaţia, dar şi

doctrina, consacră principiul executării în natură a obligaţiilor, astfel că acest mod de executare

va duce la satisfacerea creanţei creditorului. Satisfacerea acestor interese ale creditorului poate

avea loc doar dacă debitorul execută prestaţia datorată în natura ei specifică. Mai mult ca atît,

sunt situaţii cînd înlocuirea obligaţiei iniţiale cu alta, nul va interesa pe creditor. În aceste

condiţii executarea în natură a obligaţiilor de către debitor este consacrat ca un principiu

fundamental al executării obligaţiilor. Executarea întocmai a prestaţiilor avute în vedere de către

părţi face ca raportul obligaţional să-şi atingă finalitatea. Înlocuirea prestaţiei asumate cu alta sau

cu despăgubiri băneşti nu poate fi făcută decît cu acordul creditorului. Conform art. 643, alineat

1, executarea stinge obligaţi numai în cazul în care este efectuată în modul corespunzător.

5

Conform art.572, alineat 2, obligaţia trebuie executată în mod corespunzător, cu bună-credinţă, la

locul şi la momentul stabilit. Stingerea obligaţiilor prin executare, este reglementată de art. 572 –

623, Cod Civil. În doctrină, executarea a primit denumirea de plată, lucru care nu trebuie

confundat cu plata preţului la vînzare – cumpărare. Astfel, în sensul larg al cuvîntului, prin plată

vom înţelege executarea voluntară a oricărei obligaţii pozitive de a da sau a face, ca de exemplu:

constituirea sau transmiterea unui drept, remiterea unui bun, executarea unei lucrări, încheierea

unui contract, etc.

2. Stingerea obligatiilor prin consemnareÎn cazul în care creditorul este în întîrziere sau debitorul, din motive neimputabile lui, nu

cunoaşte identitatea sau domiciliul creditorului, debitorul poate depune banii, valorile mobiliare

sau alte documente, precum şi bijuteriile, la o bancă sau la notar. [4] Consemnarea se efectuează

de către notar, bancă sau oficiul poştal de la locul executării obligaţiei; la solicitarea creditorului

lui trebuie să-i fie restituiţi banii, valorile mobiliare sau alte documente şi bijuteriile; restituirea

banilor, valorilor mobiliare sau a altor documente şi bijuteriilor consemnate se admite doar cu

consimţămîntul persoanei, în beneficiul căreia ele au fost depuse, sau la expirarea unui termen de

3 ani din momentul în care creditorul a aflat sau trebuia să afle despre consemnare (art. 650), sau

în baza hotărîrii instanţei judecătoreşti ( art.74 al.(3) Legea cu privire la notariat nr.1453-XV din

8.XI.2002. [5]  In cazul cînd creditorul este în întîrziere sau debitorul, din motive neimputabile

lui, nu cunoaşte identitatea sau domiciliul creditorului. Consider că necesitatea consemnării are

legătură şi cu alte temeiuri: cu capacitatea de exerciţiu a creditorului şi lipsa reprezentantului din

partea lui; cu inexistenţa unei determinări vădite cu privire la faptul cine este creditor în

obligaţie, inclusiv şi în legătură cu apariţia contradicţiilor în această privinţă între creditor şi alte

persoane; cît şi cu absenţa persoanei împuternicite a creditorului pentru acceptarea prestaţiei în

locul unde trebuie să fie efectuată executarea. Deşi există o multitudine de diversităţi ale

consemnării ele au aceleaşi efecte: consemnarea banilor, bunurilor mobiliare se consideră

executată şi stinge obligaţia debitorului chiar şi în cazurile în care bunurile sau echivalentul lor

nu mai pot fi predate creditorului. Depozitarul (notarul sau banca, oficiul poştal) este obligat să

informeze creditorul cu privire la acceptarea prestaţiei. Temeiurile indicate pentru transmiterea

celor executate prin consemnare sînt unite prin imposibilitatea de drept şi de fapt a executării

obligaţiei nemijlocit de către creditor. Întrucît însăşi consemnarea nu constituie o sancţiune, nu

are importanţă chestiunea privind motivele survenirii situaţiei respective, în special, dependenţa

de acţiunile creditorului.

6

2.1. Locul consemnării Debitorul este obligat să depună bunurile la locul executării obligaţiei. Dacă a consemnat

bunurile în alt loc, debitorul este obligat să repare prejudiciul cauzat astfel.[6]  Locul consemnării

poate fi indicat chiar în lege, în alt act legislativ sau în contract. În cazurile în care locul

executării nu este determinat nici prin unul din aceste moduri, executarea urmează să se

efectueze:

 a) cu privile la obligaţiile părţilor, rolul cărora îl execută persoana juridică (de a transmite marfa

sau alte bunuri) – la locul confecţionării sau păstrării bunurilor sau la locul predării bunurilor

primului transportator pentru a le duce creditorului, dacă creditorul cunoştea acest loc în

momentul naşterii obligaţiei.

 b) cu privire la obligaţia bănească – la locul aflării persoanei juridice (sau la banca care

deserveşte această persoană juridică). În privinţa persoanelor fizice debitorul nu poate deschide

cont şi transmite datoria creditorului la bancă, deoarece pentru deschiderea contului este necesar

consimţămîntul creditorului, iar în cazul de faţă el (creditorul) se află în întîrziere sau debitorul

nu cunoaşte identitatea sau domiciliul creditorului (art.645).  Dacă creditorul pînă la momentul

executării obligaţiei ş-a schimbat domiciliul (locul aflării) şi despre această schimbare l-a

informat pe contragent, loc al executării este recunoscut noul domiciliu (locul aflării) şi

cheltuielile suplimentare le v-a suporta contragentul părţii – debitorul.

 c) cu privire la obligaţia de transmite lotul de pămînt, clădirea, construcţia sau alte bunuri

imobiliare- de către notarul de la locul aflării imobilului.

 d) cu privire la alte obligaţii – la domiciliul părţii debitorului (persoanei fizice) sau la locul

aflării debitorului (persoanei juridice).

3.Stingerea obligatiilor civile prin compensareCompensarea este o modalitate de stingere a obligaţiei, căreia în prezent i se acordă o importanţă

deosebită: utilizarea ei pe scară largă constituie unul din mijloacele de reducere a masei băneşti

necesare pentru circulaţie, lichidarea neplăţilor pentru mărfurile transmise, lucrările executate şi

serviciile prestate. Compensarea ca modalitate de stingere a obligaţiei se caracterizează prin

faptul că în caz de două creanţe omogene scadente sau scadenţa simultană a cărora poate fi

solicitată, ele se sting reciproc integral (cu condiţia egalităţii sumei obligaţiei) sau parţial (dacă

sumele obligaţiilor opuse sînt diverse). De exemplu, în cazurile în care sînt prezente două

contracte de împrumut, iar fiecare din părţi are calitatea de împrumutător într-un contract şi de

împrumutat în al doilea. Cu toate acestea nu există obstacole pentru a fi supuse compensării

7

obligaţiile, care iau naştere din două contracte diverse după natura lor (de exemplu, obligaţiile

cumpărătorului , care nu a achitat integral mărfurile primite, se sting prin compensarea

obligaţiilor din contractul de antrepriză, în care vînzătorul are calitatea de client, iar

cumpărătorul - de antreprenor). În toate aceste cazuri obligaţiile sînt opuse, întrucît creditorul

unei obligaţii este debitorul celeilalte. Prin compensare poate fi stinsă o obligaţie incontestabilă,

asigurată cu apărare juridică. Nu este admisă compensarea creanţelor, faţă de care, în urma

declaraţiei contragentului, va fi aplicat termenul de prescripţie (şi el deja a expirat pînă la

momentul compensării), obligaţia poate fi stinsă prin compensare, dacă debitorul benevol a dat

consimţămăntul pentru executarea ei. În caz contrar creditorul se va adresa în judecată cu

rugămintea de a fi restabilit, în ordinea respectivă, termenul de prescripţie. De asemenea nu se

admite compensarea creanţelor cu caracter personal şi compensarea altor creanţe indicate în lege

sau în contract. Omogenitatea şi lichiditatea de asemenea sînt condiţii ale compensării, care se

referă, în special, la obiectul obligaţiei. Mai frecvente sînt compensările obligaţiilor băneşti sau,

cel puţin, a unor asemenea obligaţii care pot fi exprimate în bani (în cazul de la urmă este vorba,

în afară de obiecte, despre lucru şi servicii). Omogenitatea trebuie să se manifeste şi în natura

obligaţiilor. Astfel, urmează să fie recunoscute neomogane şi respectiv în imposibilitatea de a fi

compensate creanţele despre transferul plăţii în avans pentru mărfurile primite – conform unui

contract, şi despre încasarea amenzii pentru nefurnizarea cantităţii cuvenite – conform altui

contract. Consider obligaţiile neomogene şi în imposibilitate de compensare rambursarea sumei

primite a creditului unei părţi şi obligaţiile cu caracter subsidiar apărute în urma fidejusiunii, ale

altei părţi. În toate cazurile obligaţia trebuie să aibă ca obiect prestaţia de a da suma de bani sau

bunuri fungibile de aceeaşi natură. Compensaţia nu este posibilă cînd obiectul obligaţiilor

reciproce constă în bunuri certe sau bunuri de gen de specie diferită.

3.1. Condiţiile compensaţiei Pentru a pute opera compensaţia trebuie să fie îndeplinite următoarele condiţii: --- obligaţiile

părţilor să fie reciproce; --- existenţa a două raporturi juridice distîncte din care s-au născut

obligaţiile părţilor; --- obligaţiile părţilor să aibă că obiect prestaţia de a da sume de bani sau

bunuri de aceiaşi natură. Dacă obictul prestaţiilor sînt de natură diferite atunci este necesăr

accordul părţilor în acest sens. --- creanţele trebuie să fie certe – adică existenţa lor să nu fie

discutabilă din punct de vedere juridic; lichide – adică valoarea lor să fie determînată sau

determînabilă; exigibilă – adică să fi ajuns la momentul cînd se poate cere executarea ei, adică

scădentă.

8

3.2. Efectele compensaţiei.[7]

Compensaţia produce următoarele efecte juridice: --- stinge cele două datorii reciproce pînă la

concurenţa obligaţiei care are valoare cea mai mică, art. 652, C. civ. --- compensaţia operează că

o plată dublă şi de aceia stinge implicit garanţiile şi accesoriile obligaţiei principale; --- cînd între

părţile compensaţiei există două sau mai multe datorii reciproce şi compensăbile, se aplică

regulile de la imputaţia plăţii, art. 586, 655, C. civ

4.Stingerea obligaţiilor prin confuziune. Confuziunea este acel mijloc de stingere a obligaţiilor care constă în întrunirea în aceiaşi

persoană atît a călităţii de debitor, cît şi a acelei de creditor, în cădrul aceluiaşi raport juridic

obligaţional. În ce priveşte domeniul de aplicare ea se aplică tuturor obligaţiilor îndependent de

izvorul lor. În raporturile dintre persoanele fizice, confuziunea operează cu ocazia succesiunii. În

cazul persoanelor juridice confuziunea întervîne în procesul reorganizării lor prin comasare În ce

priveşte efectele confuziunii ea stinge obligaţia cu toate garanţiile şi accesoriile sale. Deci dacă

obligaţia stînsă prin confuziun a fost garantată de un fidejusor aceasta va profita şi fidejusorului.

Dacă confuziunea are loc între fidejusor şi creditor sau fidejusor şi debitor obligaţia principală nu

se stinge, art. 661, C. civ ci se stinge doar obligaţia secundară. În cazul unor oligaţii solidare

confuziunea între creditor şi unul din debitori va stinge creanţa acestuia doar în limita obligaţiei

acestuia, şi nu va profita de cît în aceiaşi măsură celorlaţi codebitori solidari. Acelaşi efect se va

produce în cazul obligaţiilor indivizibilie. Confuziunea poate să înceteze atunci cînd încetează

cauza care a provocat-o sau cînd actul juridic în baza căruia a operat confuziuea a fost declarat

nul. În acest caz efectele confuziunii încetează şi că urmarea a efectului retroactiv al nulităţii,

obligaţia stînsă va renaşte, cu toate consecinţele ce decurg de aici.

5. Stingerea obligaţiilor prin remiterea de datorie.

Remiterea de datorie este acel mod voluntar de stingere a obligaţiei care constă în renunţarea

creditorului, cu consimţămîntul debitorului la dreptul sau de creanţă, art. 662 alin. 1, C. civ.

Deci, remiterea de datorie este un contract a cărui încheiere face necesără existenţa

conşimţămîntului debitorului. O renunţare unilaterală a creditorului la dreptul sau de creanţă este

înopozabilă debitorului, acesta oricînd va putea să efectuieze o plată valabilă, inclusiv prin

consemnarea ei. Şi întradevăr creditorul poate să nu ceară plata de la debitor, dar nu-l poate

împedică că acesta să nu-şi execute obligaţia să. Regula este că remiterea de datorie priveşte

întreaga obligaţie, cu excepţia faptului cînd în contract nu este stipulat că este parţială, art. 662

alin. 1 partea a doua, C. civ. Din dispoziţiile legale nu rezultă că remiterea de datorie trebuie să

9

îmbrace o formă specială. Totuşi, prin excepţie, credem, că dacă remiterea priveşte o obligaţie

pentru a cărui încheiere s-a cerut o anumită formă solemnă este necesar că şi remiterea să

întrunească aceiaşi formă. Sau dacă remiterea reprezintă o clauză întru-un act pentru valabilitatea

căruia se cere formă solemnă atunci şi remiterea de datorie trebuie să îmbrace aceiaşi formă.

6. Novatia Novaţia este o operaţie juridică prin care părţile sting o obligaţie veche şi o înlocuiesc cu o

obligaţie nouă. Stingerea obligaţiei vechi şi naşterea noii obligaţii au loc concomitent, în baza

unuia şi aceluiaşi act juridic. Pentru valabilitatea actului de novaţie se cer a fi îndeplinite toate

condiţiile de valabilitate pe care trebuie să le întrunească orice act juridic. Pe lîngă acestea,

novaţia presupune şi respectarea următoarelor condiţii: a) existenţa unei obligaţii valabile care

urmează să se stingă prin novaţie, căci dacă această obligaţie este lovită de o nultate absolută, ea

nu poate forma obiectul unei novaţii, iar dacă este lovită de o nulitate relativă, atunci ea poate fi

novată, deoarece intenţia de a o nova implică o prealabilă renunţare la invocarea nulităţii şi deci

voinţa de a o confirma. b) naşterea unei obligaţii noi valabile, deoarece numai prin existenţa ei

valabilă se stinge vechea obligaţie şi se înfăptuieşte novaţia. Dacă noua obligaţie ar fi lovită de

nulitate sau ar face obiectul unei rezoluţiuni, ea se desfiinţează retroactiv şi deci novaţia nu se

poate realiza. c) noua obligaţie trebuie să conţină un element nou(aliquid novi) faţă de cea veche.

Acest element trebuie să privească unul din elementele constitutive ale obligaţiei, cum ar fi

schimbarea uneia din părţi, schimbarea obiectului, a cauzei sau adăugarea ori înlăturarea unei

condiţii care afectează obligaţia existentă. Schimbarea creditorului intervine, de exemplu, cînd

cumpărătorul unui bun se obligă la cererea vînzătorului să efectuieze plata preţului către o altă

persoană. O astfel de novaţie se aseamănă cu cesiunea de creanţă, dar se deosebeşte prin faptul

că se face cu acordul debitorului, fără îndeplinirea formalităţilor cerute pentru opozabilitate faţă

de terţi şi are ca efect stingerea obligaţiei debitorului faţă de creditorul iniţial şi naşterea unei alte

obligaţii faţă de noul creditor. Elementul nou poate consta, de asemenea, în schimbarea

obiectului, cînd părţile se înţeleg ca debitorul să execute o altă prestaţie decît cea stabilită în

obligaţia care se stinge, cum ar fi de exemplu, predarea unui bun în locul unei sume de bani sau

invers. Novaţia prin schimbarea cauzei intervine în situaţia cînd părţile se înţeleg ca prestaţia

datorată de debitor să aibă o altă cauză decît aceea a obligaţiei iniţiale, cum ar fi de pildă, în

cazul în care cumpărătorul, debitor al preţului, păstrează suma respectivă dar cu titlu de

împrumut. Elementul nou poate să constea şi în adăugarea sau înlăturarea unei condiţii, caz în

care obligaţia condiţională se va transforma într-o obligaţie pură şi simplă sau dincontra obligaţia

pură şi simplă se va transforma într-o obligaţie condiţională. Modificarea termenului de

10

executare a obligaţiei nu constituie o novaţie, neavînd ca efect stingerea obligaţiei vechi şi

naşterea concomitentă a unei obligaţii noi. d) intenţia părţilor de a nova constituie elementul

esenţial al novaţiei. În lipsa acesteea, crearea unei obligaţii noi prin întroducerea la obligaţia

veche a unui element nou, nu este suficient pentru a determina novaţia. Numai voinţa părţilor

exprimată în mod cert şi neechivoc constituie o dovadă a actului de novaţie.

7. Stingerea obligaţiilor prin decesul persoanei fizice sau lichidării persoanei

juridice.

De regulă orice obligaţie patrimonială ce face parte din patrimoniul unei persoane decedate

formează obiectul moştenirii succesorale. Îmsă nu orice obligaţie poate formă obiectul unei

succesiuni. Asfel obligaţiile cu caracter stict personal, cele care sînt legate de persoana

debitorului, cele care reprezintă corelativul exerciţiului drepturilor personale nepatrimoniale, nu

vor putea fi transmise prin moştenire. Se afirmă că aceste obligaţii au un caracter intuitu

personaie. Deci, sînt obligaţiile care se fac în considerărea calităţilor personale fizice sau psihice

(întelectuale) sau morale ale persoanei defuncului. Sînt obligaţii cu caracter persoanal obligaţia

de întreţînere, obligaţia de reparare a daunei cauzate sănătăţii, contractul de mandat, contractul

de fidejusiune etc. Obligaţia se stinge prin lichidarea persoanei juridice, cu excepţia situaţiei cînd

obligaţia sau creanţa persoanei juridice lichidate se transmite prin lege unor altor persoane, art.

664 alin. 3, C. civ. Persoana juridică îşi încetează existenţa în momentul radierii ei din registul de

stat, şi din această dată se stîng toate obligaţiile la care ea a fost parte.

8. Stingerea obligaţiilor prin imposibilitatea fortuită de executare.

Obligaţia se poate stinge şi prin faptul că executarea ei a devenit imposibilă datorită unui caz

fortuit sau de forţă măjoră, deci îndependent de vre-o vină din partea debitorului. În acest sens

sînt şi dispoziţiile art. 663 alin. 1, C. civ., potrivit careia: “obligaţia se stinge prin imposibilitatea

executării, dacă imposibilitatea se datorează unei împrejurări pentru care debitorul nu răspunde”.

84 Aceată imposibilitate priveşte obligaţiile de a da un bun individual determinat sau obligaţiile

de a face sau a nu face care implică un fapt personal al debitorului. Imposibilitatea fortuită de

executare nu priveşte obligaţia de a da bunuri de gen, deoarece acestea nici odată nu pot

dispărea, şi celelalte obligaţii de a face sau a nu face care pot fi oricînd fi executate prin altul.

Sarcina de a dovedi imposibilitatea executării obligaţiei îi revîne debitorului. Obligaţia nu se va

stinge dacă în momentul pieirii lucrului, debitorul era pus în întîrziere, cu exepţia faptului cînd

debitorul va dovedi că lucrul ar fi pierit şi la creditor, dacă el şi-ar fi executat obligaţia la

scădenţă.

ConcluzieSpre deosebire de raporturile juridice reale care au caracter de durată şi stabilitate, raporturile

juridice obligaţionale se nasc pentru a se stinge imediat sau după un înterval de timp. Atingerea

scopului urmărit de către părţi poate avea loc prin realizarea drepturilor de creanţă şi executarea

obligaţiilor corelative. De regulă mijlocul firesc de realizarea a creanţelor constă în executarea în

natură a lor, deci plata. Însă legea reglementează şi alte mijloace de stingere a obligaţiilor care

vor putea fi aplicate dacă vor fi întrunite condiţiile necesare.

Despre importanta mai mare sau mai redusa a unor institutii de drept noi ne putem da cu

concluzia in urma cercetarii lor din mai multe puncete de vedere si in raport cu principiile

fundamnetale a dreptului omului. Orice inceput are un sfirsit, deaceea stingerea obligatiilor este

un element indispensabil in sistemul de drept din cele mai vechi timpuri pina astazi. Dar

varietatea lui de executare sa facut simtita insasi din dreptul privat roman sis a extins pina in

present in raport de complexitatea dezvoltarii dreptului la etapa actual. Prin stingerea

obligațiilor înțelegem încetarea raporturilor juridice dintre subiectele acestora care pierd

drepturile și obligațiile subiective ce rezultă din conținutul raportului obligațional. Efectele

stingerii obligațiilor sînt prevăzute la art.642 Cod Civil:

1.Prin stingerea obligațiilor, încetează raporturile juridice dintre părți, în parte ce se referă la

obligația stinsă.

2.Dacă obligația este stinsă, debitorul nu este obligat să plătească dobîndă și penalitățile  ori să

repare prejudiciul. Obligația se stinge odată ce a fost executată în natură sau prin echivalent,

direct sau indirect, voluntar sau silit. Modurile de stigere a obligațiilor sînt următoarele:-

executarea;-consemnarea;-compensarea;-confuziunea;-remiterea de datorie;-imposibilitatea

fortuită de executare;-novație;-decesul persoanei fizice sau lichidarea persoanei juridice.În afară

de aceste moduri de stingere a obligațiilor, obligațiile se pot stinge și prin alte instituții cum ar fi:

-prescripția extinctivă, prin care legea stabilește o durată limită de valabilitate a raporturilor

juridice obligaționale, în interiorul cărora creditorul are posibilitatea valorificării pe calea

constrîngerii de stat a drepturilor sale subiective. -alte instituții ar mai fi în cazul nulității sau

rezoluțiunii, acestea fiind indirecte. Astfel prin efectul lor duc la disființarea retroactivă a

raportului juridic. În cazul dat se stinge dreptul la acțiune în sens material, însă nu și dreptul de

creanță sau obligație.

 

12

Bibliografie Codul civil al Republicii Moldova. Suport de curs, dupa tratatul de drept civil “Obligatii’’, 2012, editura Universul Juridic, Liviu Pop.Legea cu privire la notariat nr.1453-XV din 8.XI.2002.Drept civil, Ion Bitca.

13