Cuprins:

1. Noţiunea de obligaţie.

1.1. Definiţia.

1.2. Clasificarea obligaţiilor.

2. Cvasi-contractul.

3. Codul civil - Despre cvasi- contracte.

Motto: Drept este ca ceea ce e drept să fie urmat, necesar este ca ceea

ce e mai puternic să fie ascultat. Dreptatea fără putere este neputincioasă,

puterea fără dreptate este tiranică.

Blaise Pascal

1.Noţiunea de obligaţie.Domeniul obligaţiilor

Toate raporturile juridice stabilite între două sau mai multe persoane reprezintă o totalitate de drepturi personale, noţiunea îmbrăţişând atât raporturile juridice nonpecuniare (numite de altfel şi extrapatrimoniale), precum autoritatea parentală, cât şi raporturile juridice pecuniare, însă în accepţiunea sa restrânsă, construită pe un conţinut tehnic, dreptul personal sau obligaţia reprezintă un raport juridic pecuniar creat între persoane. Dreptul obligaţional este, în final, un „drept al intereselor egoiste” degrevat de orice consideraţii de ordin afectiv, care dau un aspect particular drepturilor personalităţii şi raporturilor juridice familiale.

Dacă e să acceptăm ideea că domeniul drepturilor personale nu-l depăşeşte pe cel al drepturilor pecuniare (sau patrimoniale), atunci primul nu va putea îngloba totalitatea drepturilor pecuniare. Pe de-o parte, dacă e să vorbim despre un patrimoniu în particular, trebuie să delimităm un spaţiu în cadrul acestuia rezervat drepturilor intelectuale (dreptul asupra unei opere de artă). Pe de-altă parte, drepturile reale de asemenea constituie un element important al patrimoniului. Este adevărat faptul că s-a încercat o apropiere dintre drepturile intelectuale şi cele reale, a celor reale de cele personale. Indiscutabil, drepturile intelectuale şi drepturile reale impun la respectarea lor generală, astfel încât titularul lor, în realţiile sale cu terţii, se prezintă a fi creanţierul unei obligaţii de a nu a atenta la dreptul său. însă obiectul dreptului intelectual este de a-i conferi titularului său o prerogativă asupra unui bun; obligaţia negativă, suportată de orice persoană, nu este altceva decât consecinţa indirectă a puterii conferite fie asupra operei, fie asupra obiectului.

Astfel, reducerea câmpului obligaţiilor duce la scăderea sa considerabilă în importanţă. De aceea doctrina, dar în special cea franceză, vine să afirme că de fapt segmentul obligaţiilor demarchează materia dreptului civil, constituită

dintr-o multitudine de raporturi obligaţionale complexe existente între comercianţi, între stat şi colectivităţile publice şi particulare, între persoane de diferite naţionalităţi, între state, etc. Dreptul comercial, administrativ, internaţional public şi privat sunt, deci, tributare Teoriei Generale a Obligaţiilor.

1.1.Definiţia.Obligaţie – Datorie, sarcină, îndatorire.

Cea mai generală accepţiune a cuvântului „obligaţie” determină orice comandă prescrisă de lege sau morală sub imperiul căreia poate fi ghidată conduita unui individ. în formula dată, însă, nu este redată latura obligaţiilor potrivit căreia o persoană se îndatorează faţă de o altă persoană, în cazul dat se vorbeşte, de exemplu, despre îndatorirea cetăţenilor de o anumită vârstă de a-şi satisface serviciul militar sau că toţi proprietarii de pământ trebuie să se conformeze normelor regionale ce vizează modul de execitare a dreptului lor de proprietate.

Din istoria dreptului aflăm că de fapt romanii sunt aceia care au fundamentat definiţia obligaţiei; definiţie care se prezintă a fi valabilă şi astăzi – obligatio est juris vinculum quo necessitate adstringimur alicujus solvendae rei (obligaţia este o relaţie de drept care ne supune la o prestaţie faţă de un terţ).

Această definiţie face să se evidenţieze primul caracter al obligaţiei – relaţia de drept (vinculum juris) stabilită între două sau mai multe presoane.

Însă, ea nu prezintă decât partea pasivă a obligaţiei – persoana obligată este ţinută să efectueze o prestaţie, fiind privită în calitate de debitor. Obligaţia, astfel, fiind un element al pasivului patrimoniului său, o datorie. Or, ea prezintă în mod necesar şi o faţă inversă. Pentru persoana care trebuie să profite de pe urma prestaţiei realizate, obligaţia se conturează ca un element al activului patrimoniului său, în cazul dat vorbim despre o creanţă a creditorului.

Văzută de pe poziţia unei creanţe, obligaţia, dreptul personal apare a fi similar unui drept real. Astfel, se explică de ce în diferite legislaţii, dreptul de proprietate se răsfrânge nu numai asupra bunurilor corporale, dar şi asupra creanţelor.

Importanţa obligaţiilor, văzute ca un element al activului, este absolut indiscutabilă. Spre exemplu investitorii realizeză anumite investiţii importante în valorile statale sau în valorile emise de colectivităţile publice, societăţile comerciale, etc. Acţiunile cumulate ale acestor investitori ne permite să afirmăm că activul patrimonial este compus în principal de obligaţii şi nu drepturi reale.

 Sensurile particulare ale noţiunii de „obligaţie”:

Multitudinea de activităţi în care este antrenată la moment societatea de multe ori duce la o intrepretare diferită a cuvântului „obligaţie”.

Când opunem obligaţiei dreptul real, atunci o înfăţişăm în mod simplist drept un element al activului patrimoniului, atfel spus ea reprezintă un sinonim al creanţei.În dreptul comercial, obligaţia semnifică titlul, instrumentul care constată diferite împrumuturi băneşti: societăţile comerciale emit „obligaţii” în cazul în care ele contractează un împrumut.Practica notarială franceză desemnează prin „obligaţie” orice înscris care constată un împrumut.

Dacă e să ne reîntorcem la definirea obligaţiei atunci putem menţiona că în doctrina contemporană s-a afirmat ideea că este absolut necesar să diferenţiem obligaţia în sens larg şi restrâns:

în sens larg, obligaţia este o legătură juridică între două sau mai multe persoane, în virtutea căreia o parte, numită debitor, se obligă faţă de alta, numită creditor, la executarea unei prestaţii pozitive sau negative, adică la un fapt sau la o absenţiune.

în sens restrâns, obligaţia se numeşte numai unul din termenii raportului obligaţional, anume sarcina debitorului.

Cât priveşte doctrina rusă, aceasta defineşte obligaţia ca fiind totalitatea relaţiilor stabilite între membrii circuitului economic, reglementate de normele dreptului obligaţional, adică drept o manifestare a raporturilor juridice civile.

Sintetizând cele expuse mai sus am putea afirma că obligaţiile, în calitate de instituţie a dreptului civil, reprezintă o grupă independentă de norme juridice, care reglementeză relaţii patrimoniale omogene şi personal nepatrimoniale legate de acestea din sfera circuitului economic, relaţii care se stabilesc în procesul de circulaţie comercială a bunurilor materiale, indirect însoţind transmiterea de valori materiale de la o persoană la alta. Obligaţiile pot fi

calificate ca repezentând forma juridică a circuitului economic, altfel spus – formula de drept a dinamicii relaţiilor economice.

1.2. Clasificarea obligaţiilor.Obligaţiile nu se supun în totalitatea lor unor reguli comune, nici în ceea ce priveşte crearea lor, nici în efectele lor. Diferenţele înregistrate la crearea obligaţiilor se explică prin diversitatea de surse din care acestea provin, iar în cazul efectelor – prin diversitatea obiectelor.

Tradiţional se încearcă explicarea diferenţelor dintre obligaţii prin clasificarea lor după sursa de provenienţă. Pentru a marca importanţa atribuită, romanii au calificat-o drept summa divisio, aceasta este clasificarea în obligaţii contractuale şi extracontractuale. Clasificarea dată este utilă în sensul că evidenţiază sursele diferite de constituire a obligaţiilor şi, deci, justifică regulile distincte aplicabile acestora în particular. însă ea este lacunară în ceea ce priveşte explicarea disparităţii efectelor obligaţiilor: două obligaţii derivate din aceeaşi sursă (spre exemplu contractul) nu produc întotdeauna aceleaşi efecte.

Pe parcursul anilor, însă, doctrina a venit să suplinească omisiunea dată. Demogue, a evidenţiat distincţia obligaţiilor după obiect, astfel încât putem vorbi despre: obligaţii de rezultat şi obligaţii de mijloace, care în accepţiunea contemporană sunt numite obligaţii determinate şi, respectiv, obligaţii de prudenţă şi diligentă. Această clasificare permite constituie un progres considerabil; ea permite să precizăm, mult mai eficient, obiectul exact al obligaţiilor şi stabileşte anumite reguli logice ce ţin de sarcina probatorie.

1.2.1 .    Clasificarea după sursă1.2.2. Clasificarea după obiect1.2.2.1. Obligaţii de a da, a face şi de a nu face

1.2.2.2. Obligaţii pozitive şi negative1.2.2.3. Obligaţii determinate şi obligaţii generale de prudenţa şi diligent1.2.2.4 Obligaţii reale şi ordinare 1.2.2.5. Obligaţii patrimoniale şi extrapatrimoniale1.2.2.6. Obligaţii morale şi juridice1.2.2.7. Obligaţii civile şi natural

1.2.1 .      Clasificarea după sursăSumma divisio – clasificarea obligaţiilor în contractuale, delictuale şi quasi delictuale, precum şi în obligaţii quasi contractuale, cosiderată de către dreptul roman ca fiind summa divisio, este fundată pe existenţa sau absenţa voinţei de formare a obligaţiei. Concursul de voinţă al părţilor creează obligaţii contrcatuale, pe când actele ilicite (delictele şi quasi delictele) şi quasi contractele sunt creatoare de obligaţii în detrimentul voinţei părţilor.

2. Cvasi-contractul.Cvasicontractele sunt fapte juridice care, deşi nu comportă forma recunoscută de dreptul roman diverselor contracte, product efecte juridice asemănătoare cu cele izvorâte din contract. Diferenţa majoră între contracte şi cvasicontracte rezidă în carcterul negativ al formării celor din urmă. Ele nu iau naştere ca urmare a manifestării exprese a consimţământului părţilor (deci ca urmare a unui act juridic), ci ca urmare a unui fapt licit ce produce efecte juridice obligaţionale asemenea unui contract. Instituţiile lui Iustinian (3, 27) enumeră cinci tipuri de cvasicontracte: gestiunea de afaceri, gestiunea tutorelui în favoarea pupilului, indiviziunea, acceptarea succesiunii şi plata lucrului nedatorat. Dintre acestea vom aborda aici gestiunea de afaceri şi plata lucrului nedatorat (legată de împogăţirea fără justă cauză).

3. Codul civil - Despre cvasi- contracte.Art. 986Cvasi-contractul este un fapt licit si voluntar, din care se naste o obligatie catre o alta persoana sau obligatii reciproce intre parti. (C. civ. 1198).

Art. 987Acela care, cu vointa, gere (administreaza) interesele altuia, fara cunostinta proprietarului, se obliga tacit a continua gestiunea ce a inceput si a o savirsi, pina ce proprietarul va putea ingriji el insusi. (C. civ. 988 si urm., 1198, 1532, 1539 si urm.).

Art. 988Gerantul este obligat cu toate ca stapinul a murit inaintea savirsirii afacerii, a continua gestiunea pina ce eredele va putea lua directiunea afacerii. (C. civ. 1539).

Art. 989Gerantul este obligat a da gestiunii ingrijirea unui bun proprietar. (C. civ. 1081 si urm., 1540).

Art. 990Gerantul nu raspunde decit numai de dol, daca fara interventia lui, afacerea s-ar fi putut compromite (C. civ. 715, 989, 1540).

Art. 991Stapinul ale carui afaceri au fost bine administrate este dator a indeplini obligatiile contractate in numele sau de gerant, a-l indemniza de toate acele ce el a contractat personalmente si a-i plati toate cheltuielile utile si necesare ce a facut. (C. civ. 1547 si urm.).

Art. 992Cel ce, din eroare sau cu stiinta, primeste aceea ce nu-i este debit, este obligat a-l restitui aceluia de la care l-a primit. (C. civ. 954, 993, 997, 1092, 1198,

1588).

Art. 993Acela care, din eroare, crezindu-se debitor, a platit o datorie, are drept de repetitiune (dreptul de a i se restitui) in contra creditorului.Acest drept inceteaza cind creditorul, cu buna-credinta, a desfiintat titlul sau de credinta; dar atunci cel ce a platit are recurs in contra adevaratului debitor. (C. civ. 992, 1092, 1588, 1638).

Art. 994Cind cel ce a primit plata a fost de rea-credinta, este dator a restitui atit capitalul cit si interesele (dobinzile) sau fructele din ziua platii. (C. civ. 485).

Art. 995Cind lucrul platit nedebit este un imobil sau un mobil corporal, cel care l-a primit cu rea-credinta este obligat a-l restitui in natura, daca exista, sau valoarea lucrului daca a pierit sau s-a deteriorat chiar din cazuri fortuite, afara numai de va proba ca la aceste cazuri ar fi fost expus lucrul fiind si in posesiunea proprietarului.Cel care a primit lucrul, cu buna-credinta, este obligat a-l restitui, daca exista, dar este liberat prin pierderea lui, si nu raspunde de deteriorari. (C. civ. 960, 1083, 1156).

Art. 996Cind cel ce a primit lucrul cu rea-credinta l-a instrainat, este dator a intoarce valoarea lucrului din ziua cererii in restitutiune.Cind cel care l-a primit era de buna-credinta, nu este obligat a restitui decit

numai pretul cu care a vindut lucrul. (C. civ. 1095, 1611, 1899).Art. 997Acela carui se face restitutiunea, trebuie sa despagubeasca pe posesorul chiar de rea- credinta de toate cheltuielile facute pentru conservarea lucrului, sau care au crescut pretul lui. (C. civ. 991, 1574, 1730 pct. 4).

Bibliografie:

http://www.usem.md/uploads/files/Note_de_curs_drept_ciclul_1/002_-_Drept_privat_roman.pdf

http://www.stiucum.com/drept/drept-comercial/Contractul-notiuni-generale-si11589.php

http://e-juridic.manager.ro/articole/codul-civil-despre-cvasi-contracte-1239.html

https://dreptprivat.wordpress.com/2011/09/22/consideratii-generale-privind-obligatiile-civile/

https://en.wikipedia.org/wiki/Quasi-contract

Drept Privat Roman(note de curs) 2014