Utopie şi antiutopie

Literatura utopică a secolului XX se distinge prin abandonarea perspectivei care

guvernase utopia secolelor trecute: utopie majoritar pozitivă, încrezătoare în instituţii şi progres –

lege internă a genului utopic. În primii ani ai secolului XX, utopia încetează a mai descrie

binefacerile progresului puse în slujba colectivităţii, suprimînd individul.

În prima jumătate a secolului XX, istoria utopiei este dominată de opera lui H.G. Wells

(1866-1946). Creaţia wellsiană oglindeşte tranziţia de la o epocă la alta. Temele sociale şi politice

sînt prezente, dar de această dată sînt însoţite de speculaţia ştiinţifică. Devenirea fiinţei umane din

perspectivă biologică detronează tema evoluţiei sociologice. Tematica socială este subordonată

perspectivei eshatologice.

La baza reflecţiei lui Wells, se pot identifica două teorii ştiinţifice: legea entropiei

formulate de Lord Kelvin în 1852, şi cea transformistă a lui Thomas H. Huxley, care, interpretînd

teoria lui Darwin, susţinea că procesul evoluţionist este orb şi că nu este justificat de credinţa în

progres. În On the Physical Basis of Life (1869), Thomas Huxley decreta că progresul ştiinţific a

atras prevalenţa materiei şi cauzalităţii, fiind lipsit de finalitate. În acest caz morala, etica rămîn

constante neameliorate; umanitatea este supusă în continuare unui proces de ruină accelerat şi

sigur.

În Time machine (1895), Wells ne introduce în Londra anului 802 701 – cu ajutorul unei

maşini a timpului. Ideea de bază este moartea civilizaţiei. Romanul lui Wells se vrea o satiră

acidă, în acelaşi timp profetică, a destinului civilizaţiei capitalist-industriale. Potrivit lui

Trousson, eshatologia lui Wells exprimă fatalismul materialist pornind de la concepţia

darwiniană a evoluţiei.

Eroul romanului When the Sleeper wakes (1899), Graham, este materializarea mitului

eliberatorului plasat în secolul XXII. Londra este un oraş suprapopulat, cu 33 de milioane de

locuitori, în care tehnica a cunoscut progrese consistente. Wells concepe acest viitor ca pe o

amplificare a prezentului, o proiecţie a contemporaneităţii „inflamată pînă la extreme”. În acest

roman întîlnim, pentru întîia oară, motivul condiţionării, a proletariatului în acest caz, prin

hipnoză. În manieră similară este imaginată şi Londra anului 2018 din Shape of things to come

(1933): o civilizaţie exclusiv urbană, supusă unei tehnici ultraperfecţionate, în care proletariatul

este exploatat într-o societate guvernată de capital.

Putem afirma că H.G. Wells este fondatorul utopiei moderne (în timp ce ce Morus ar fi

fondatorul utopiei „clasice”). O dată cu A Modern Utopia (1905) utopia nu mai este fixată într-un

spaţiu/timp imuabil. Utopia nu mai este statică, devine „cinetică”, insistă Wells. Nouă este şi

diviziunea claselor, care nu se mai bazează pe raporturile de producţie, ci are în vedere tipurile

numite psihologice: creatorii, cineticii, mediocrii şi vulgarii. Putem urmări şi influenţe ale lui

Morus: elita o constituie Samuraii, ordin aristocratic care apără statul, asemănători sigofranţilor

din Utopia lui Morus. Deja putem vorbi, şi în cazul lui Wells, despre statul totalitar. Pesimismul

politic al lui Wells capătă noi accente în Men like Gods (1923). Utopia comunistă nu reuşeşte să

abolească clasele sociale. Utopienii lui Wells sînt prizonierii tradiţiilor şi moralei confuze. Deşi

poartă toate însemnele unei societăţi utopice ca sistem politic ideal, lumea imaginată de Wells

ilustrează o concepţie asupra destinului omului: condamnat la statutul de specie supusă

principiului selecţiei naturale.

Deşi Wells domină perspectiva modificată a literaturii utopice, secolul XX este marcat şi

de alte numeroase construcţii romaneşti dominate de speculaţia futurologică.

Caracteristică secolului XX este următoarea mutaţie: nu mai interesează atît de mult

regimurile politice şi sociale, ci mai degrabă natura umană, modificată puţin cîte puţin, de

eugenie sau evoluţie controlată.

După Trousson, modelul antiutopiei l-au furnizat Edward Bulwer-Lytton, The Coming

Race (1871) şi H.G. Wells, The Time Machine (1895), în timp ce după Ciorănescu, modelul ar fi

oferit de Samuel Butler cu a sa anagramă a lui „nowhere”, adică Erewhon (1872). Însă ipoteza lui

Trousson este infirmată, întrucît secolul XIX mai întîlnim şi alte antiutopii: After London (1885)

de Richard Jeffries, Caesar’s Column (1890) de Ignatius Donnelly, Pictures of a Socialistic

Future (1893) de Eugene Richter. Dacă, aşa cum am mai arătat, utopia aboleşte istoria şi trecutul,

în general, situîndu-se într-un prezent paralel, acum ea se proiectează în viitor. Această mutaţie

corespunde unei schimbări de perspectivă. Întrebarea la care caută să răspundă este aceasta: Care

vor fi în viitor problemele noastre, din perspectivă socială şi politică? Care este semnificaţia

aventurii umane şi în ce măsură o putem influenţa?

Dar în acelaşi timp se remarcă o puternică şi insistentă contestare a validităţii soluţiilor

propuse de utopie, în evoluţia sa istorică. Secolul XX înseamnă multiplicarea şi proliferarea

antiutopiilor. Antiutopia continuă tradiţia utopiei din punct de vedere al invenţiei şi tehnicii, dar

diferă în privinţa intenţiei. În locul bunăstării, disperare şi mizerie; în locul înfloririi, sfîrşitul

umanităţii.

Se afirmă deseori că antiutopia nu înseamnă o depăşire a utopiei, ci că este o utopie care

atrage concluzii negative (Ciorănescu). De asemenea, ar fi o utopie cu scopuri inversate (Servier).

Antiutopia merge în sensul invers al utopiei; sîntem martorii unei disocieri pe de o parte şi ai unei

continuităţi pe de alta, în cadrul opoziţiei dintre utopie şi antiutopie:

— la nivelul atitudinii mentale – spiritul utopic opus spiritului antiutopic;

— din punct de vedere al dimensiunii literar, opoziţia se manifestă în acelaşi cadru.

Pentru a se situa în opoziţie, logic este să folosească aceleaşi instrumente. Adică,

antiutopia literară nevoie de aceleaşi metode ca şi utopia literară.

Simultan, antiutopia are aceeaşi motivaţie ca şi utopia – lupta împotriva civilizaţiei

decadente:

„Utopia ne apare legată de momente istorice bine determinate. Se naşte pe un teren favorabil de

circumstanţe care se reproduc cu o asemenea analogie, încît este tentant să vorbeşti despre utopie

ca despre renaşterea unei aceleiaşi teme; aceasta profită de repetarea aceluiaşi sentiment de

singurătate morală al unei civilizaţii [subl.n], sentiment profund resimţit de indivizi de a se găsi

aruncaţi în existenţă fără necesitate veritabilă. Totul se petrece ca şi cînd acest sentiment de

singurătate morală ar fi fost mai clar resimţit, deci mai clar exprimat într-un moment istoric dat

de o clasă socială determinată, îndepărtată de la putere prin sisteme politice arhaice, în ciuda

importanţei sale sociale sau economice”.

Din această perspectivă, sîntem obligaţi a-i include şi pe autorii de utopii negative în

categoria utopiştilor. Dar se impune o distincţie funamentală: în timp ce utopiştii propun soluţii,

antiutopiştii descriu (cu o anumită atitudine) viitorul modelat de soluţiile imaginate. Utopia

negativă, adică distopia – în termenii lui Anthony Burgess –, este îndreptată nu neapărat

împotriva utopiei, ci înspre demontarea prospecţiei idilice a viitorului utopic. Ea denunţă nu

principiul utopiei, fericirea, ci modalitatea de înfăptuire a societăţii „utopice”. Dacă la începutul

secolului XIX, utopia ar fi anticipaţie cel mult feerică, în secolul XX putem spune că autorii

distopici ne arată care sînt efectele progresului valorizat de demersul utopic. Putem urmări, în

perspectivă diacronică (chiar dacă este oarecum ignorată şi negată) şi la capătul unei serii care îi

include pe autorii distopici ai secolului XX, evoluţia deturnării scopurilor utopiei:

„Putem distinge mai bine acum cele trei scopuri pe care le urmăreşte utopia şi care nu

constituie momentele vreunei perspective cronologice. Ea este conştientizarea divergenţei care

separă cele două sensuri ale termenului Progres: în acelaşi timp cale care duce către Cetatea

dreaptă şi înflorire a omului prin tehnicile materiei. Acceptă egalitatea oamenilor, o împinge chiar

pînă la absurd, protejînd în acelaşi timp dominaţia burghezilor pe care îi învăluie în roba

filozofilor. Utopia triumfă în certitudinea oferită de domnia omului; devine science-fiction,

negînd mizeriile prezentului, pentru a se refugia într-un mîine încîntător. Este, de asemenea,

îngrozită în faţa puterilor ştiinţei capabile, într-un moment de nebunie, să elibereze lumea printr-o

sinucidere colectivă pe care Schopenhauer nu ar fi îndrăznit să şi-o imagineze”. (Acesta să fie

sensul sinuciderii lui John Sălbaticul?, n.n.)

Aşadar utopia cunoaşte următoarele întruchipări:

— societate perfectă, animată de idealul ameliorării, pînă la perfecţiune, a condiţiilor de viaţă ale

omului;

— societate situată în viitor, modelată de principiile eterne ale utopiştilor, dar nu neapărat

modelată de utopişti;

— refuzul ştiinţei ca metodă de instaurare a fericirii absolute.