» e d i t o r i a l
In ultim ul timp, se face tot mai des în predicile noastre, în conversaţiile noastre sincere şi cercetătoare de suflet şi chiar în preocupă-
U N I TA TE...rile lumii creştine, sublinierea necesităţii un ităţii noastre. Necesitatea unităţii de doctrină, a unităţii organizatorice, şi mai cu seamă, necesitatea unităţii frăţeşti, a sentimentelor noastre reciproce, o împlinire în viaţa trăirii noastre creştine a dorinţei Mîntuitorului nostru care se ruga Tatălui Său : „Mă rog ca toţi să fie una, cum Tu, eşti în Mine, şi Eu în Tine. Ca şi ei să fie una în noi, pentru ca lumea să creadă că Tu M-ai trimes“ (Ioan 17,21). A vînd în vedere momentele cînd aceste gînduri se înălţau la Tatăl, cum şi starea spirituală a ucenicilor şi nevoia lor, dorinţa aceasta era şi continuă şi astăzi să fie pentru cei credincioşi, o necesitate imperativă, o obligativitate.
Cuvîntul Scripturii însă nu este un cuvînt magic pe care să-l rosteşti şi imediat să se materializeze. Cuvîntul Scripturii este viaţă . . . „Cuvintele, pe care vi le-am spus Eu, sînt duh şi viaţă“ (Ioan 6,63). Materializarea lui în viaţa noastră este condiţionată de ceea ce sîntem noi, de ceea ce se plămădeşte în fiinţa noastră lăuntrică. De ceea ce înfăptuim ca idee şi sentim ent în inima noastră şi de ceea ce scoatem apoi la lumina zilei, fie că facem aceasta în mod public, fie că nu !
Ucenicii, pentru care Domnul se ruga în primă instan ţă ; ca ei să fie una, erau cu toţii dornici, deşi nu mărturiseau public acest lu cru — să-L vadă pe Domnul Hristos în fruntea naţiunii iudaice, iar e i . . . cabinetul forte al Lui. Puterea Sa i-a uim it şi-n mintea lor luase fiinţă o schemă foarte precisă a viitorului, reminiscenţă a mentalităţii iudaice. Remediul oferit însă de Domnul la planurile şi aspiraţiile lor fireşti a fost GOLGOTA, a fost crucea suferinţei şi a ruşinii. Durerea le-a fost atit de puternică, încît m intea lor . . . n-a putu t fi în stare să înţeleagă această dumnezeiască realitate. N u tron — ci cruce !
Imaginea lui Isus atîrnînd între cer şi pă- mînt, mulţimea ce profera batjocori la adresa Lui, le-a străpuns însă inimile — aruncînd în ţărînă mîndria şi speranţele lor deşarte şi pre- gătindu-i astfel pentru ceea ce apostolul Pavel avea să spună mai tîrziu corintenilor: „Căci n-am avut de gînd să ştiu între voi altceva decît pe Isus Hristos şi pe El răstignit“ (1 Cor. 2,3). Un Mesia crucificat!
In sufletul lor se năşteau însă faptele viitorului. La picioarele Golgotei, iubirea faţă de învăţătorul lor creştea. Inima începea să li se încălzească şi parcă niciodată nu L-au înţeles mai bine ca acum, niciodată nu L-au iubit mai
m ult ca atunci cînd era pe cruce. Şi totuşi, clipele Golgotei nu le-au înţeles.
Dar odată cu dimineaţa învierii, odată cu înfrîngerea morţii, odată ce cheile locuinţei morţilor fuseseră luate şi Hristos a înviat din morţi, cu moartea pre moarte călcînd, ei au început să priceapă lucrarea sacrificiului Său, să înţeleagă rugăciunea Sa, dorinţa şi obligativitatea ca toţi „să fie una“.
ODAR CUM'-.Pentru ei începea să devină clar faptul că
lucrarea Golgotei era chintesenţa iubirii divine, însemna dispoziţia de a te jertfi pentru alţii, însemna un răspuns categoric egoismului, fa riseismului, firii şi căilor întortochiate ale inimii fireşti. Lumina Golgotei strălucea în fiinţa lor şi calea pentru spiritul din camera de sils şi ziua Cincizecim ii. . . era pregătită. Ei erau acum sub influenţa acelui spirit al dragostei şi unităţii creştine care i-a călăuzit, i-a inspirat, i-a um plut şi i-a însoţit pe drumul spre propria lor cruce, căci spiritul Golgotei, conduce totdeauna la . . . CRUCE.
Ucenicii au înţeles că ei trebuie să fie răbdători şi gata de jertfă, pentru ca alţii să poată striga de bucurie. Că ei trebuie să fie gata să-şi dea chiar şi viaţa, dacă era necesar, ca alţii să trăiască. Făcînd astfel, ei se făceau părtaşi de viaţa lui Dumnezeu, viaţa iubirii ce se jertfeşte. „Ajunşi aici, ucenicii au dezlegat taina unităţii lor. Ş i din prea plinul acestei experienţe apostolul Ioan îndemna pînă la adinei bătrîneţe pe credincioşi: „Prea iubiţilor, să ne iubim unii pe a l ţ i i . .
Trebuie să recunoaştem însă că s-a schimbat m ult concepţia noastră, chiar a mărturisitorilor credin ţe i. . . despre unitate. Ne putem lamenta şi noi împreună cu profetul şi să spunem : „ V a i! Cum s-a înegrit aurul, şi cum s-a schimbat aurul cel curat“ (Plîng. 4,1). Egocentrismul violent mai face adesea ravagii în multe inimi care ar fi trebuit să devină de m ult altare ale umilinţei şi jertfirii de sine. Unitatea se materializează la cruce. Acolo este locul unde să ne întîlnim cu toţii. „Hristos şi El răst i g n i i trebuie să ne facă a înţelege că slujirea şi mîntuirea noastră, rezolvarea a tot ceea ce are legătură cu biserica pentru care Fiul lui Dumnezeu şi-a dat viaţa „lucrarea aceasta, nu se va face nici prin putere, nici prin tărie, ci prin Duhul Meu, — zice Domnul oştirilor“ (Zah. 4,5 u.p.).
Cînd vom pricepe acest lucru, atunci vom înţelege poate mai bine ceea ce spune apostolul P a ve l:
Continuare pe cop. III
realităţi contemporane ♦ realităţi contemporane ♦ realităţi contemporane ♦ realităţi
f y p ă vizitele făcute de soliiL J poporului român în au
gust şi septembrie 1973, în Cuba, Costa Rica, Venezuela, Columbia, Ecuador şi P eru ; după vizita din martie 1974 în Argentina, vizita în Brazilia şi Mexic, cele mai mari ţări ale Americii Latine, s-a înscris ca un eveniment de importanţă deosebită în consolidarea şi dezvoltarea relaţiilor României socialiste cu ţările şi popoarele latino-americane de care ne leagă vechi tradiţii, aspiraţii comune de pace şi progres.
Întregul nostru popor a urmărit zi de zi cu viu interes, cu mîndrie patriotică şi totală adeziune, această nouă şi strălucită solie de pace şi prietenie, de în ţelegere şi colaborare internaţională. Şi pentru că inimile tuturor au bătut cu putere la gindul că prestigiul şi faima patriei noastre vor fi încă o dată înălţate şi duse mai departe în omenire, merită a fi subliniate unele aspecte care vor căpăta valori de simbol şi vor constitui în viitor adevărate momente de referinţă ale politicii noastre de pace şi colaborare.
„Venim în ţara dv., spunea Excelenţa Sa Dl. Nicolae Ceauşescu la sosirea în Brazilia, animaţi de convingerea că e- ristă toate posibilităţile şi condiţiile ca — în spiritul vechilor şi frumoaselor tradiţii între România şi Brazilia să se dezvolte un dialog fructuos, o conlucrare rodnică tot mai strînsă care să inaugureze o etapă nouă, superioară în istoria raporturilor dintre cele două ţări.
„România dezvoltă largi relaţii de colaborare cu ţările continentului Latino-american, a- preciind politica acestora de dezvoltare independentă, de fo losire a bogăţiilor naţionale, în folosul propi'iilor popoare. Trăim o epocă în care problemele colaborării internaţionale, ale conlucrării dintre state şi popoare, se pun în mod tot mai imperios. Parcurgem o perioadă în care au loc mari transformări istorice, schimbări profunde, în care se afirmă tot mai
puternic voinţa popoarelor de a fi deplin stăpine pe destinele lor, de a se dezvolta libere şi independente, intr-un climat internaţional de pace. Ca rezultat, în viaţa internaţională se conturează cursul spre destindere şi colaborare.
,,Exprimînd satisfacţia de a ne afla în frumoasa dv. ţară, aş dori să-mi exprim convingerea că vizita noastră va deschide noi posibilităţi de colaborare fructuoasă, atît pe plan bilateral, cît şi pe arena mondială, în slujba instaurării unui climat de pace şi securitate între po- poare“, încheia solul poporului nostru.
Iar la sosirea în Mexic, E xcelenţa Sa spunea : „Prietenia româno-mexicană are vechi şi bogate tradiţii. Ea se bazează în primul rînd pe afinităţile de origină latină comună, de limbă şi de cultură. Sîn tem bucuroşi că în ultim ii ani am reluat ve chile raporturi de amiciţie dintre popoarele noastre şi considerăm că nu există nici un im pediment ca ele să cunoască o necontenită înflorire şi diversificare în folosul celor două popoare, al cauzei generale, a destinderii şi înţelegerii în lume.
„Linia politică fundamentală a României este dezvoltarea largă a colaborării cu toate ţările lumii, fără deosebire de orînduirea socială, participarea activă la soluţionarea tu tu ror problemelor internaţionale. Pentru aceasta se cere o participare activă a tuturor statelor, indiferent de mărimea lor“.
In cadrul acestor vizite de prietenie şi colaborare, au fost conferite înalte distincţii româneşti, au avut loc dineuri şi ceremonii, întîlniri cu membrii corpului diplomatic, întîlniri la niveluri universitare, au avut loc sesiuni plenare ale Tribunalului Suprem Brazilian în o- noarea înalţilor oaspeţi români; au avut loc întîlniri de lucru şi semnarea unor acoi'duri de cooperare economică bilaterală, vizite în centrele industriale ale ţărilor gazdă, întîlniri cu înaltele personalităţi ale statelor
vizitate, intîlniri cu reprezentanţi ai cercurilor industriale, financiare şi comerciale. Au fost încheiate cu o deosebită ceremonie declaraţiile solemne comune la baza cărora stau principiile de dreptate, şi echitate, care constituie garanţia unor raporturi internaţionale stabile, din care amintim :
1. Dreptul fiecărui stat la e- xistenţă, libertate, independenţă şi suveranitate naţională ;
2. Dreptul inalienabil al fie cărui popor de a-şi alege şi dezvolta liber sisteinul său, politic, economic şi social în conformitate cu interesele sale proprii şi fără nici un amestec din a fară ;
3. Dreptul fiecărui stat de a dispune liber şi suveraii de resursele sale naturale ;
4. Deplina egalitate în drepturi între toate s ta te le;
5. Dreptul fiecărui stat de a participa în condiţii de deplină egalitate la soluţionarea problemelor internaţionale;
6. Dreptul şi obligaţia statelor de a contribui la edificarea păcii şi securităţii internaţionale, şi altele.
Deschizător de drumuri şi promotor neobosit al dialogului internaţional al păcii şi colaborării între naţiuni, preşedintele Nicolae Ceauşescu a făciit, la întoarcerea spre patrie, după ce a vizitat Brazilia şi Mexic, o scurtă vizită la Washington, unde a avut o întrevedere cu preşedintele Statelor Unite ale Americii, Gerald R. Ford. In- tîlnirea a constituit o continuitate firească a dialogului româ- no-american, la nivel înalt.
Abordîndu-se problemele m ajore ale relaţiilor multilaterale dintre România şi U.S.A. — cei doi preşedinţi au constatat noi posibilităţi şi căi de amplificare a colaborării dintre cele două ţări.
Prin rezultatele sale, prin e- xaminarca aprofundată a modalităţilor de intensificare a relaţiilor româno-americane în
Continuare în pag. 19
IULIE AUG UST 1975 0
Anul acesta se împlinesc 31 de ani de la data memo
rabilă, cînd ţara noastră a făcut cotitura hotărîtoare, care avea să-i făurească o nouă istorie.
Data de 23 August, este o dată care s-a săpat adînc în stînca vremii, şi nu se va mai
vedea în ei pe eroii şi luptătorii lor pentru ideile înaintate, şi pentru o cauză dreaptă şi um anitară. .
Anul acesta se împlinesc 31 de ani de la data aceea istorică.
Dar cum era ţara noastră pînă la data de 23 August 1944?
însufleţiţi de un fierbinte patriotism, soldaţii români au săvîrşit fapte de un eroism legendar. Ei au luptat de acum pentru curăţirea întregului te ritoriu naţional. Şi tot aşa au fost cunoscuţi şi în m arile bătălii ce au fost purtate împo-
o dată înscri să cu l i tere de aur în i s tor ia României:putea şterge cît timp va exista stînca, adică vremea. Data a- ceasta este înscrisă cu litere de aur în istoria milenară a neamului nostru. Au fost date cruciale în decursul istoriei poporului nostru, care a fost chem at pe arena lumii ca să-şi împlinească menirea înaltă şi nobilă. Nu putem uita nici datele şi nici evenimentele care au arătat în faţa lumii cu o forţă convingătoare, că poporul român are dreptul nu numai să trăiască, dar că el este dotat cu calităţi şi cu forţe sufleteşti, care îi dau dreptul să-şi spună cuvîntul său cinstit, şi însoţit cu putere şi greutate. Aş îndrăzni să spun că el are dreptu l să arate lumii întregi o nouă şi dreaptă orientare, care, dacă este urmată, va duce la pacea şi prosperitatea fiecărei naţiuni şi la bunăstarea şi fericirea fiecărui om.
Data de 23 August 1944, nu este numai o dată ce vine să se adauge la şirul datelor şi e- venimentelor care constituie gloria şi bogăţia istoriei noastre milenare ; ea este o apoteoză a oamenilor, care; aşa cum o dovedeşte istoria —1 au avut acea clarviziune, au avut acel simţ preţios şi um anitar al unei vieţi mai bune şi mai drepte, care avea să facă viaţa vrednică de tră it pentru orice om, şi în acelaşi timp, vrednică de apărat de orice om. Ea este data care a adus realizarea dorinţei tu turor acelora care au luptat pentru ea şi au mers pînă la sacrificiul suprem pentru realizarea şi promovarea ei.
Cu ocazia m arilor sărbători, cum este 23 August, în fiecare an li se evocă amintirea şi li se arată recunoştinţa şi m ulţum irea pe care le m erită din plin. Chipurile lor vor rămîne gravate pentru totdeauna în amintirea generaţiilor, şi aceştia vor
23a u g u s t
Ca să ne putem da bine seama de m area deosebire între ce .a fost şi ce este, e bine să răsfoim filele istoriei. Istoria a înregistrat cu exactitate stările şi evenimentele, pentru ca posteritatea să ştie că nu din to tdeauna ţara noastră şi poporul nostru au fost aşa cum sînt astăzi.. Germania nazistă şi hitleristă cotropise ţara şi o tîrîse în tr-un război nedrept şi antipopular. Aproape întreaga Europă fusese subjugată şi folosită prin violenţă şi ameninţări, pentru ajungerea scopului ei perfid şi inuman.
Popoarele au văzut bine şi s-au convins pe deplin unde avea să ajungă omenirea, dacă nazismul triumfa. Perspectivele erau atît de sumbre şi deznădăjduite, încît s-au hotărît să scuture jugul sclaviei şi al ru şinii cu orice preţ.
Este un adevăr istoric faptul că, greul războiului l-a dus Uniunea Sovietică. Uriaşele sacrificii umane şi materiale suportate de ea, nu vor putea să fie evaluate la justa lor valoare. Loviturile necruţătoare ale întinselor fronturi deschise de ea împotriva cotropitorilor, la care , s-a adăugat aportul aliaţilor, au dus 1a sporirea speranţelor în 'aşteptata zi a eliberării.
Poporul nostru, întorcînd şi el. armele împotriva cotropitorilor hitlerişti, a păşit la lupta pentru eliberarea teritoriului României de sub dominaţia fascistă şi făurirea unei vieţi noi, libere şi independente.
triva inamicului comun pe teritoriile Ungariei, Cehoslovaciei şi Austriei.
Cu privire la im portanţa aportului adus de România la nimicirea maşinii de război germane, puterile aliate au apreciat acest gest hotărîtor al României, şi au înscris în istoriile lor această întorsătură eliberatoare atît pentru ea cît şi pentru popoarele şi ţările Balcanice.
Astăzi, după 31 de ani, avemo bucurie imensă în inimile noastre. Ţara noastră nu numai că s-a eliberat şi a devenit stă- pînă pe propria ei soartă ; nu numai că este liberă şi independentă. dar datorită noii o- rînduiri, şi datorită conducerii înţelepte, a urcat şi continuă să urce trep te pe care nu le-a cunoscut niciodată în istoria ei.
Care este trăsătura dominantă care defineşte România la această glorioasă aniversare?
Un dinamism puternic care a pus la lucru toate forţele creatoare ale poporului m uncitor. O alianţă indestructibilă s-a realizat între ciasa muncitoare şi ţărănimea de pe întreg cuprinsul ţării. Toţi aceştia, în unire şi colaborare, au făcut ca să se deschidă un drum larg pentru înaintarea impetuoasă a României socialiste.
Pentru noi care preţuim cartea şi litera, e bine să ştim că în aceşti 31 de ani s-a amplificat considerabil accesul oamenilor muncii la comorile culturii şi ştiinţei. Dintr-o ţară cu mai m ulte milioane de analfabeţi, în mai puţin de trei decenii, România a ajuns să poată asigura cetăţenilor ei, învăţă- mîntul de 10 ani ; gratuit. A sporit în măsură însemnată potenţialul ştiinţific al României. S-au format cadre ştiinţifice devotate poporului şi patriei, cercetarea ştiinţifică aducînd o
1— IL J CURIERUL ADVEN TIST
valoroasă contribuţie la dezvoltarea multilaterală a patriei noastre.
S-au creat condiţii noi pentru creşterea nivelului de trai al oamenilor muncii de la oraşe şi sate. In ultim ul sfert de veac venitul naţional a crescut de peste 13 ori.
Contactele prodigioase şi a- cordurile comerciale reciproc avantajoase încheiate de Conducătorul ţării noastre, Excelenţa Sa Domnul Nicolae Ceauşescu, au dus faima R. S. România pe toate meridianele lumii.
La 31 de ani de la eliberarea României de sub dominaţia fascistă. constatăm cu bucurie şi satisfacţie că Patria noastră a înflorit şi continuă să se dez^ volte multilateral. In orice domeniu de activitate ne-am uita, rezultatele sînt de-a dreptul uluitoare. Şi ce este mai important, este că nu numai pentru noi sînt aceste rezultate de admirat. E constatat cu prisosinţă că şi străinii care ne vizitează ţara, dau m ărturie despre enormele progrese ce s-au realizat în ţara noastră.
Numai cu un sfert de veac în urmă, cui i-ar fi trecut p r 'n minte, şi cine ar fi îndrăznit să se gindească, că o ţară ca a noastră, care de abia ieşise din războiul antihitlerist, stoarsă pină la ultim a picătură, şi care— fără de voia ei trecuse prin anii de secetă şi de lipsă, sub conducerea înţeleaptă a unor conducători încercaţi, avea, nu numai să se redreseze şi să facă faţă nevoilor, dar avea să se ridice la o dezvoltare şi progres, cum nu se mai întîlneşte în istoria ei bine cunoscută.
Să trecem în revistă, cu ocazia aceasta, oîteva din domeniile în care realizările sînt exemplare.
Agricultura noastră de astăzi, este o agricultură avansată şi mecanizată. Se folosesc astăzi cele mai noi metode, ca acelaşi pămînt, care altă dată de abia ţinea viaţa oamenilor, astăzi să umple de belşug şi de bucurie vieţile şi casele lor.
Muncitorii din fabrici şi uzine de dinainte de război, îşi pierdeau sănătatea lor şi a familiilor lor, din cauza condiţiilor în care trebuiau să lucreze, şi din
cauza rem uneraţiei pe care o primeau de la patronii lor nemiloşi. Astăzi, locurile de m uncă sînt spaţioase şi luminoase. Asistenţa sanitară ţine populaţia departe de bolile de care sufereau altă dată. Munca este reglementată, iar odihna şi tra tam entul medical asigurate. Staţiunile m aritime şi cele bal- neo-climaterice. primesc fără întrerupere pe oamenii muncii şi familiile lor pentru tratam ent şi reconfortare. Personalul de serviciu din aceste staţiuni se preocupă cu devotament de sănătatea semenilor. Locuitorii mediului rural, adică ţăranii şi familiile lor, nu fac excepţii.
Venim la problema locuinţelor. Cocioabele de altă dată, unde se chinuiau şi se îmbolnăveau copii', au fost rase de pe suprafaţa pămîntului, şi în locul lor, precum şi dincolo de ele, se înalţă blocuri elegante şi mîndre. Ritm ul în care s-au înălţat şi se înalţă mereu, este într-adevăr uluitor. Complexele comerciale şi magazinele cu tot felul de bunuri de larg consum, stau îmbietoare la îndemîna oricui. Viaţa nouă, în locuinţe noi şi confortabile, unde se poate trăi civilizat şi demn, este răsplata omului car? produce şi care contribuie la făurirea acestei vieţi noi.
învăţământul care altă dată favoriza numai o anumită clasă, este astăzi privilegiul tuturor. Copiii şi t neretul sînt invitaţi să păşească cu demnitate în sanctuarul ştiinţei şi culturii, ca să-i cunoască tainele şi comorile, să-şi însuşească luminile şi mijloacele* pe care să le. folosească pentru binele şi fericirea comună. Faima despre şti'n ţa şi invăţăm întul din ţara noastră a ajuns să fie cunoscute pre tu tindeni. :
Ziua de 23 August 1944 a adus şi pentru cultul nostru o eră nouă. înainte de şi în tim pul ultimului război mondial, eram nu numai persecutaţi, dar şi desfiinţaţi. Cine a trecut prin zilele acelea nu le mai poate uita. îngăduiţi-m i ca să în tre buinţez limbajul Scripturii, ca să arăt cit de mare şi preţioasă a fost salvarea pe care ne-a trimis-o Dumnezeu în timpul de groază şi de disperare : „Bine- cuvîntat să fie Domnul care nu
ne-a dat pradă dinţilor lor ! Sufletul ne-a scăpat ca pasărea din laţul păsărarului ; laţul s-a rup t şi noi am scăpat". Ps, 124, 7—8.
E nevoie să mai amintim că, chiar în ziua aceea s-au deschis toate închisorile, au fost eliberaţi toţi fraţii noştri, iar cei care erau pe drum uri, au fost întorşi la casele lor ? Fraţii au plîns de bucurie, şi surorile, căci şi ele erau în şirurile care mergeau la osîndă.
Ce a însemnat aceasta pentru cultul nostru, nu este greu de spus. Toate casele de rugăciuni din to t cuprinsul ţării sînt deschise, şi în fiecare Sabat, slujitorii Evangheliei, nestingheriţi, îşi desfăşoară activitatea lor plină de har şi de voie bună. Seminarul nostru funcţionează mereu, şi alte nevoi ale cultului sînt satisfăcute, aproape peste aşteptările noastre.
în ţara noastră frumoasă şi binecuvîntată de Dumnezeu, trăiesc în armonie toţi cetăţenii ei, români, germani, maghiari şi alte naţionalităţi. Nu se face nici o discriminare, nici de neam şi nici de religie. Tot ceea ce se cere de la fiecare şi de la toţi, e ca împreună în unire, să mergem înainte, spre ţinta înaltă şi nobilă a progresului scumpei noastre patrii. Republica Socialistă România. în această privinţă, să împlinim Scriptura care zice : „Rugaţi-vă pentru binele ei ; căci de fericirea ei depinde fer'cirea voastră".
Cultul Adventist de Ziua a Şaptea din R. S. România a aderat încă de la începutul luptei pentru pace, la această acţiune demnă şi lăudabilă : Acţiunea Păcii. Războiul nu este în doctrina noastră. în doctrina noastră este pacea şi armonia' în tre oameni şi naţiuni. însăşi creştinismul a început cu cîn- tarea : „Slavă lui Dumnezeu în locurile prea înalte, şi pe pămînt pace şi bună învoire între oameni".
De aceea să sprijinim efortu rile de pace ale Conducerii ţării noastre, şi prin muncă şi sacrificii să apărăm pacea şi viaţa noastră şi a copiilor noştri de aici şi de pretutindeni.
H. Artinian
IULIE AUG UST 1975 3
A
I n anul trecut am prezentat cu prilejul uneia dintre Con
ferinţele de Orientare acest subiect „Predica11 limitat strict la ideea : „Improvizaţie sau stu-
pirat ne spune : „In aceste cuvinte hotărîte şi puternice este arătată în mod lăm urit datoria fiecărui slujitor al lui Hristos. Bl trebuie să predice „Cuvîn-
foarte frumos coşul semănătorului, dar nu e de nici un folos dacă n u ' are seminţe în el.
C O nţinutul
P R F n 1 C- A I I1 1 \ W A V y * * alegerea textului
diu asiduu'1. La discuţiile ce au avut loc mulţi depăşeau limitele subiectului abordat, in trind în ceea ce vom tra ta abia acum cu prilejul acestei Conferinţe de Orientare şi anume : „Conţinutul predicii, alegerea textului, folosirea ilustraţiilor, etc.“
Nu voi mai repeta ceea ce s-a spus atunci cu privire la definiţia predicii, ci vom intra direct în subiect şi în prima parte ne vom ocupa de conţinu tul predicii.
Apostolul Pavel, propovăduitorul sublimelor adevăruri despre Hristos cel crucificat, îndeamnă pe fiul său în credinţă, Timotei, să predice Cuvîntul în toată curăţia şi pu te rea lui minunată. El scria lui Timotei : ,,Ţe rog fierbinte înaintea lui Dumnezeu şi înaintea lui Isus Hristos, care are să judece viii şi morţii şi pentru arătarea şi îm părăţia Sa : propo vădu: eşte Cuvîntul, stă- ruieşte asupra lui la timp şi ne la timp, mustră, ceartă, îndeamnă cu toată blîndeţea şi învăţătura11. 2 Tirn. 4,1.2. „După cum te-am rugat la plecarea mea în Macedonia, să ră- mîi în Efes, ca să porunceşti unora să nu înveţe pe alţii altă învăţătură, şi să nu se ţină de basme şi de înşirări de neam uri fără sfârşit. . . ia seama bine la învăţătura pe care o dai altora . . . fii cu luare a- minte asupra ta însuţi şi asupra învăţăturii pe care o dai altora . . .“ 2 Tim. 1,3.4 ; 4,13.16.
Referindu-se la acest apel al apostolului Pavel cuvîntul ins-
(ol osireatul11 iar nu părerile sau ideile cuiva, fabule plăcute sau povestiri senzaţionale . . . Nici un lucru uşuratic sau searbăd, şi nici o tîlcuire închipuită nu trebuie să se strecoare în vorbirea sa . . . Fraţilor, care sîn- teţi în slujba lui Dumnezeu, cînd vă aflaţi în faţa ascultătorilor voştri, vorbiţi despre lucruri esenţiale, care trebuiesc puse în practica vieţii. Vorbiţi despre puterea salvatoare a lui Isus „în care avem răscumpărarea şi iertarea păcatelor1* (Col.1,14). O de ar recunoaşte fiecare predicator al Domnului sfinţenia lucrării Sale, solemnitatea misiunii Sale. Solia lor trebuie să fie un lăm urit „Aşa zice Domnul11. Niciodată solul lui Dumnezeu nu trebuie să înceteze în străduinţa sa după mai m ultă lumină şi după mai multă pu tere11.
Vorbind despre conţinutul predicii, marele predicator Spurgeon, spunea :
„Predicile trebuie să aibă învăţături reale în ele, doctr'na lor trebuie să fie puternică, substanţială şi abundentă. Noi nu ne urcăm la amvon numai de dragul de a vorbi. Ne re vine datoria să transm item ceea ce este important, în cel mai înalt grad şi noi nu ne putem permite să exprimăm doar nimicuri drăgălaşe. Şirul subiectelor noastre este nelim itat şi de aceea nu ne putem scuza dacă predicile noastre sînt formale, lipsite de fond, de esenţă. Nimic nu poate compensa absenţa învăţăturii temeinice din- tr-o predică. Desigur, poate fi
ilustraţiilor
Cea mai excelentă predică ce ar putea fi rostită vreodată, este cel mai mare faliment dacă din ea lipseşte Hristos cel crucificat şi doctrina harului lui Dumnezeu ; predica aceasta va trece pe deasupra capetelor celor ce o ascultă ca un nor care nu aduce nici un strop de ploaie peste păm întul însetat şi o asemenea predică este o decepţie amară pentru sufletele dornice şi însetate după adevăr11.
Predicile sînt apreciate şi măsurate nu după mulţimea cuvintelor, a frazelor frumos alcătuite ci după adevărul pe care îl conţin.
Acelaşi Spurgeon zicea : „Caii nu se apreciază, nu se evaluează după clopoţeii şi hamurile lor frumoase, ci după membrele, oasele şi sîngele lor. Şi predicile, sînt criticate şi ana- î zate de ascultători judicioşi, sînt în cel mai m are grad m ăsurat după totalul adevărului din Evanghelie şi după puterea Spiritului Evangheliei pe care le conţin11. El îndemna : „Fraţilor cîntăriţi predicile voastre. Nu le vindeţi cu m etrul, ci m ăsuraţi-le după greutatea lor. Nu le preţu iţi după cantitatea cuvintelor folosite ci căutaţi să le preţuiţi după conţinutul lor substanţial. Este o
4 CURIERUL ADVENTIST
nebunie să fii foarte larg, risipitor chiar cu cuvintele şi foarte zgîrcit cu adevărul*1.
„Este nedemn*1, spunea el „să urci amvonul şi să reverşi a- supra ascultătorilor, riuri de vorbire, cascade de cuvinte, şi care sînt simple banalităţi, ca grăunţele infinit de mici ale medicinei homeopate, intr-un atlantic de exprim ări1*.
Sau cum am auzit acelaşi gînd exprim at astfel : „Un potop de cuvinte, in tr-un pustiu de idei“ .
„Se oferă m ulţime de fraze strălucite în locul doctrinei sănătoase şi înflorituri retorice în locul gîndurilor adinei, pu ternice . . . ar fi dureros să se spună de un predicator al Evangheliei : „Iată cit de curgător ies nimicurile din gura lui".
Plastic sau caustic, cum vrem să privim lucrurile, dârei spune : „Decît aşa, mai bine daţi ascultătorilor o masă de adevăruri în stare brută, nepregătite, decît în mod fastuos şi politicos să înmînezi, pe o farfurie de China, o felie de nimicuri, decorată cu pătrunjelul poeziei şi scăldată în sosul afectării.
Şi din păcate auzim destul de des asemenea predici.
Cu privire la conţinut, şi felul de prezentare, care au o strînsă legătură, ambele contribuind la buna reuşită şi impresie a unei predici, serva Domnului se adresează predicatorilor astfel :
„Ascultătorii tăi au nevoie de ajutor imediat pentru problemele cărora au a le face faţă. Predicatorul poate face un zbor înalt spre cerul infinit, prin descrieri poetice şi prin expuneri împodobite, care sînt plăcute simţurilor şi care h ră nesc închipuirea dar care nu ating experienţele vieţii şi tre buinţele zilnice. El se poate măguli că păşunează turm a lui Dumnezeu prin elocvenţă fantastică, ; ascultătorilor lui poate că le p lac e . . . dar asemenea predici nu dau ajutor pentru viaţa de fiecare zi.
Cel ce îşi pune ca ţintă a predicei sale elocvenţa şi oratoria, acela face pe credincioşi să piardă din vedere adevărul întreţesut în cuvîntarea sa . . .
După ce impresiile au trecut, ei conversează despre predică ca despre o piesă de teatru şi despre predicator ca despre un actor.
Nici o cuvîntare pompoasă şi nici o polologhie nu poate ajuta. Predicatorul trebuie să predice astfel ca să poată ajuta ascultătorilor să priceapă adevărurile esenţiale. Nu vă avîn- taţi în zboruri înalte îneît ascultătorii de rînd să nu vă poată urmări. Vestiţi principiile simple date de Hristos. Povestiţi istoria vieţii Sale de tăgăduire şi jertfă de Sine, istoria umilinţei şi a morţii Sale, a învierii şi a înălţării Sale la cer, a mijlocirii Sale în Sanctuarul ceresc pentru păcătoşi.. . îm părţiţi-le pîinea vieţii . . .
Primirea Evangheliei nu depinde de cuvîntări frumoase sau de argumentaţii lungi ci de simplitatea şi acomodarea ei la acei ce flămînzesc după pîinea vieţii.
Cel ce învaţă pe alţii, să roage pe Dumnezeu pentru Spiritul şi puterea Sa. Prin lucrarea Spiritului Sfînt, slujirea Cu- vîntului va avea influenţă. Spiritu l Sfînt face ca adevărul să lumineze înţelesul şi vorbeşte prin orice cuvînt, dacă predicatorul se predă în totul influenţei divine**.
In aceeaşi ordine de idei Spurgeon spunea : „Noi trebuie să antrenăm toată puterea ju decăţii noastre, a memoriei, a imaginaţiei şi a elocvenţei în prezentarea soliei adevărului. Să nu dăm vestirii crucii nu mai gînduri întîmplătoare, în timp ce subiecte secundare să devină preocuparea de căpetenie a meditaţiei noastre adînci“.
Pentru ca să putem prezenta predici cu un conţinut substanţial e nevoie pe lingă m editaţie şi rugăciune şi de m uncă asiduă. Nu trebuie să aşteptăm totul de la inspiraţie.
Mi-au plăcut gîndurile re date de unul din colegii noştri în tr-un articol publicat în Curierul Adventist, gînduri exprimate astfel :
„Ar fi regretabil dacă pastorul s-ar pregăti mai puţin, cu mai puţină seriozitate şi responsabilitate, pentru predica lui, decît este datoria lui a o
face. Unii pastori se bazează numai pe inspiraţie, fiind tu lburaţi şi îngroziţi la simpla re comandare a unei pregătiri te meinice “ .
Ce straniu ! Tulburaţi şi în grijoraţi la simpla recomandare a unei pregătiri temeinice ! Te uimeşte această afirmaţie şi totuşi e o realitate întîlnită adeseori.
Tot cu privire la prezentarea şi conţinutul predicii este bine să evităm două extrem e : unii încarcă o predică cu prea m ult material şi alţii se concentrează prea mult asupra unui singur punct, pînă la plictiseală.
Unii predicatori încarcă o predică cu prea m ult material, sau tratează mai m ulte subiecte, mai m ulte adevăruri, fără vreo legătură între ele. Sau cum spunea un coleg despre alt coleg : „A iuat-o de la Geneza şi a term inat cu Apo- calipsa11.
Un predicator mai în vîrstă discuta cu unul mai tînăr despre o predică a acestuia din urm ă şi îi spunea : „Ultima dumitale predică a cuprins prea m ult material, nu era destul de clară şi suficient de bine organizată ; era ca acest lan de grîu, care conţine în el m ultă hrană brută, neprelucrată, care nu e gata spre a fi folosită. Trebuie să faci predicile tale asemenea unei bucăţi de pîine, gata de mâncat şi într-o formă ce e acceptată.
„Un singur adevăr fixat în m inte11, zice Spurgeon, ,,va fi mai bun decît cincizeci de gînduri c-e trec numai pe la ureche*;.
Alţii trec în altă extremă. Se concentrează prea m ult asupra unui singur punct.
Ne spune lucrul acesta şi Spiritul Profetic. „Unii predicatori au căzut în obişnuinţa de a forma prea m ult o idee ca centru principal. Pînă la un anum it grad este bine a în drepta cugetele în mod exclusiv către un singur punct, dar se întîmplă de prea multe ori că prin aceasta se neglijează alte puncte... Cei ce procedează astfel devin plictisitori şi plictisesc pe ascultători... adîncindu-se tot mai m ult intr-o chestiune li se pare că
IULIE AUG UST 1975 5
dobîndesc cunoştinţă şi lumină, dar numai puţini pot să urmărească expunerea lor.
Există primejdia ca aceşti bărbaţi să planteze sămînţa adevărului atît de adine îneît firul cel gingaş să nu poată pătrunde niciodată pînă la su prafaţă. Chiar şi adevărurile cele mai evidente şi mai caracteristice care în sine sînt simple şi lămurite, pot fi atît de învăluite prin o sumedenie de cuvinte, îneît ele să apară întunecate şi nelămurite. Argum entaţiile sînt bune la tim pul lor dar m ult mai m ult se poate cîştiga printr-o simplă explicare a Cuvîntului lui Dumnezeu.
Vorbind despre claritatea, ordinea şi unitatea unei predici— căci fiecare predică trebuie să aibă o unitate — conţinutul ei să alcătuiască un tot complet, să prezinte ordine şi claritate, Spurgeon spunea : „Nu lăsaţi gîndurile să alerge ca o gloată ci să meargă în ordine ca o trupă de soldaţi. Ordinea care este prim a lege a cerului, nu trebuie să fie neglijată de reprezentanţii cerului.“
„învăţăturile voastre despre doctrină să fie clare, fără greşeli. Ca să fie aşa, trebuie să fie mai întîi clare pentru voi înşivă. Unii pastori gîndesc în fum şi predică în nor. Ascultătorii nu doresc o ceaţă luminoasă, ci adevărul clar şi pu ternic. Speculaţiile în materie teologică, pun unele m inţi în- tr-o stare de intoxicaţie în care ele ori văd totul în dublu, ori nu văd nimic. Fie ca pastorul să se păzească pe sine de mistificări şi atunci este pe dru mul de a fi înţeles de ascultătorii săi. Nimeni nu poate spera să fie înţeles dacă nu se poate face el însuşi înţeles".
O altă latură asupra căreia să ne oprim cîteva clipe este durata predicii. Cît de lungă sau cît de scurtă să fie o predică ? Deşi s-a vorbit mult şi s-a scris m ult în această privinţă, şi toate îndemnurile cu privire la aceasta converg spre o predică de durată scurtă, circa 45 minute, m ulţi fac totuşi greşeala de a prelungi predica m ult peste acest timp, îneît ascultătorii nu numai că nu mai ţin m inte ce li s-a spus,
nu num ai că nu mai gîndesc la ceea ce se vorbeşte, ci aşteaptă eu nerăbdare momentul încheierii.
In legătură cu această importantă problemă sfaturile sînt categorice, fără echivoc. Solia nu trebuie dusă prin cuvîntări lungi şi obositoare ci prin ex puneri scurte şi potrivite. P re dicile lungi obosesc pe vorbitor, şi fac pe ascultători să adoarmă. Dacă cel ce prezintă Cuvîn- tul e pătruns de însemnătatea soliei, atunci el trebuie să fie cu o deosebită prevedere, de a nu-şi forţa peste măsură puterile sale corporale, sau de a da ascultătorilor săi mai m ult decît pot păstra ei cu m intea lor... Daţi învăţături scurte într-o limbă simplă şi lămurită... P re dicile scurte pot fi păstrate mai bine decît cele lungi...
Din păcate aceste îndemnuri şi învăţături nu sînt luate în seamă, aşa cum se cuvine, de mulţi predicatori şi ei continuă să prelungească vorbirea lor pînă la plictiseală, făcînd să se şteargă din mintea ascultătorilor învăţăturile pe care le-au prezentat.
înainte de a vorbi de alegerea textului şi folosirea ilustraţiilor, aş dori să spun cîteva cuvinte în legătură cu introducerea şi încheierea sau concluziile unei predici.
In ceea ce priveşte introducerea se recomandă a fi cît mai scurtă. Nimeni nu are nevoie decît de unul sau două minute pentru a face introducerea cuvântării sale. Predicatorul n-ar trebui să folosească mai m ult timp pentru introducerea sa decît anunţarea temei sale, aşa îneît ascultătorii săi să poată intra în studiul subiectului în- tr-un chip inteligent. Introducerea ar trebui să spună de-a dreptul, chiar de la prim ul cu- vînt care este ţin ta predicii voastre. Textul vostru ar trebui să anunţe subiectul vostru.
O introducere lungă denotă de la bun început lipsa de conţinut a predicii şi în acelaşi timp diminuează foarte m ult din efectul chiar al celei mai bune predici. Acelaşi lucru se poate spune şi despre concluzii care nu se mai termină.
Serva Domnului sublinia faptul că : „Mulţi predicatori îşi
risipesc tim pul şi puterea lor în introduceri şi scuze lungi... tim pul trece şi cînd ei ajung la subiectul de tra ta t şi încearcă să întipărească în m intea ascultătorilor lor puncte din adevăr aceştia sînt deja obosiţi şi nu mai pot pricepe cele prezentate".
Concluzia de asemenea să fie scurtă. Ea trebuie să recapituleze cîteva din ideile principale ce au fost expuse în predică şi să încheie cu învăţătura necesară a influenţa necontenit spre bine viaţa noastră.
Vorbind de conţinutul predicii, de ideile ce trebuiesc ă stea la bază, ca şâ de îndem nurile şi îndrum ările ce trebuie să cuprindă, este cazul să re ţinem şi să fim conştienţi că noi trăim pe pământ, trăim într-o societate, trăim în patria iubită, şi să nu uităm că însăşi Evanghelia ne învaţă : „Daţi Cezarului ce este al Cezarului şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu11. Pe lîngă latura spirituală predicile ce le prezentăm trebuie să conducă şi să arate, şi aceasta nu arareori, felul de v iaţă în societate, între semeni şi îndatoririle noastre ca cetăţeni pentru bunul mers al patriei noastre dragi şi pentru prosperitatea ei.
Am lăsat mai la urm ă prezentarea a două puncte — alegerea textului şi folosirea ilustraţiilor — nu pentru că ar fi mai puţin im portante ci din contră se spune că alegerea textului care să constituie subiectul predicii este de o mare importanţă. El nu trebuie ales la întâmplare. Textul acesta trebuie să fie temelia predicii. Alegerea textului nu este o lucrare uşoară. Şi aceasta nu pentru faptul că nu am avea destule texte, ci tocmai pentru că avem din belşug. De fapt acţiunea în sine a alegerii nu este uşoară. Apostolul Pavel pus în situaţia de a alege, explica Fi- lipenilor că acest lucru nu este chiar aşa de uşor şi le scria : „Şi nu ştiu ce trebuie să aleg“ (Filip. 1,22 u.p.).
Cînd trebuie să alegem tex tul ne găsim în situaţia unei persoane care se află într-o grădină cu cele mai frumoase
6 CURIERUL ADVENTIST
flori avînd însă permisiunea să aleagă numai una. Va sta mult, chiar foarte m ult în faţa diferitelor flori pînă ce se va hotărî să aleagă una. Tot astfel stau lucrurile şi cu pastorul în alegerea textului pentru predica sa. De aceea încă de la începutul săptămînii este bine să cugete la textul care să formeze subiectul pe care-1 va prezenta în Sabatul viitor comunităţii.
Spurgeon spunea : „Dacă mă întreabă cineva cum să aleagă cel mai potrivit tex t îi voi răspunde : strigă la Dumnezeu ca să ţi-1 dea“. Dar tot el spunea : „Dacă un pastor socoteşte că pentru el este o foarte mare dificultate să aleagă textul pentru predica sa, este mai bine să se ocupe de altceva, căci în mod evident el nu are capacitatea care se cere unui predicator".
Desigur în ce priveşte alegerea unui tex t trebuie să ţinem seama de ocazie, de îm prejurări căci nu orice text se potriveşte pentru orice situaţie. Pastorul trebuie să cunoască foarte bine starea comunităţii, nevoile spirituale ale m em brilor, să ştie dacă vreun curent de erezie sau dezbinare şi-a făcut loc pe undeva şi atunci el va pregăti predici care să oprească această plagă şi să întărească pe membrii comunităţii.
Alegerea textului şi predica în sine trebuie să ajute, să aducă vindecare sufletului rănit şi să întărească pe cel slab. Cu- vîntul lui Dumnezeu e sabia cu două tăişuri, să-L lăsăm să taie el, să nu tăiem noi prin alcătuirea frazelor meşteşugite sau a expunerii ce o prezentăm.
Un m are predicator, către sfîrşitul vieţii sale, a spus că dacă şi-ar mai trăi încă odată viaţa, a r pune mai m ultă simpatie în predicile sale (Is 40, 1,2).
Dumnezeu ne va călăuzi în găsirea celui mai potrivit text, dar noi trebuie să-l căutăm. „Un pastor care iroseşte timpul în cele şase zile“, zicea Spurgeon, „şi crede că un sol ceresc îi va aduce textul în ultimele două ore, sau chiar cumva în
ultima oră a săptămînii, ispiteşte pe Dumnezeu... Eu nu am cîtuşi de puţin încredere în pastorul care ignoră pregătirea temeinică11.
Voi enunţa rîteva reguli cu privire la alegerea textului :
— Caută pe Domnul în rugăciune pentru călăuzire.
— Lasă ca Spiritul Sfînt să te îndrume în alegerea textului.
— Analizează tex tu l şi clădeşte în ju n ii lui, neprecupeţind, nici un efort pentru ca predica să fie cit mai inspirată.
— Ţine m inte că textu l tre buie săi cucerească întîi propria ta inimă. Un texit pe care tu nu-1 simţi şi nu-1 trăieşti, nu va avea o m are influenţă asupra ascultătorilor tăi. Noi predicăm mai întîi pentru noi şi apoi altora.
Şi spre încheiere cîteva cuvinte cu privire la folosirea ilustraţiilor.
Sînt m ulţi pastori care evită folosirea ilustraţiilor, a parabolelor şi a experienţelor, în predică.
„Domnul nostru Isus Hristos, cel ce a fost, este şi va fi Lum ina Lumii, a avut grijă ca vorbirea Sa să fie presărată cu ilustraţii astfel că poporul de rînd II asculta cu plăcere. Exemplul Său impune o înaltă autoritate folosirii pildelor şi ilustraţi ilor“.
N atural totul trebuie făcut cu m ult tact şi cu m ultă înţelepciune, căci dacă argumentele sînt sitîlpii construcţiei unei predici, pildele sînt ferestrele prin care pătrunde lumina. Ne întrebăm cum ar arăta o casă fără ferestre ? Alcătuită nu mai din stîlpi ? Dar în acelaşi timp ne întrebăm cum ar arăta şi în mod deosebit care a r fi tăria unei case unde ar predomina num ai ferestre, fără vreun stâlp ? Şi aici extrem ele trebuiesc evitate. O predică alcătuită numai din pilde şi povestiri nu mai este o predică. Poate că la unii le-ar place, dar predica nu trebuie să ajungă o distracţie.
Inspiraţia divină avertizează : „Povestirea de anecdote sau de întîm plări ce aţîţă rîsul sau trezesc cugetări uşuratice nu-şi au locul în cadrul unei predici. Adevărul trebuie îm brăcat cu un limbaj curat şi
demn, iar ilustraţiile în trebuinţate să aibe acelaşi caracter1*.
Să mai ştim că nu ilustraţiile sînt tăria predicii, cum nici ferestrele nu sînt sprijinul pu ternic al casei. Ilustraţiile nu trebuie atît de m ult să apară, să fie văzute, d t trebuie să vezi prin ele.
Ilustraţiile sînt bune cînd sînt cît mai naturale şi izvorăsc chiar din subiectul prezentat.
Fiecare predicator ar trebui să aibe ilustraţii proprii şi să nu le repete pe acelea ale altora. Caută să-ţi dezvolţi această deprindere. Aceasta însă cere meditaţie şi rugăciune. Cea mai bună sursă de ilustraţii este Sfînta Scriptură. în ceea ce priveşte folosirea ilustraţiilor, şi azi ca şi pe vremuri către fiecare predicator al neprihănirii înţelepciunea Divină a- dresează porunca : „Să faci o fereastră la corabie".
Iar acum, consecvenţi cu cele relatate pînă aici, scurte concluzii :
—- Predica să fie m ăsurată după greutatea adevărului cuprins în ea, nu după mulţimea cuvintelor ei sau după durata ei.
-—• Subiectele predicii să fie variate şi potrivite cu ocaziile în care sînt folosite.
— Nu prea m ult m aterial la o predică, dar nici prea m ultă concentrare asupra unui singur punct.
-— Nu predici lungi.— Alegerea textului sub că
lăuzirea Duhului Sfînt.—Ilustraţii puţine, alese şi
să aibe un limbaj curat şi demn.
— Textul şi întreaga predică să fie pentru noi, să o simţim, să o trăim căci numai aşa va avea o influenţă asupra ascultătorilor.
— Cel ce învaţă pe alţii, să roage pe Dumnezeu pentru Spiritul şi Puterea Sa, ca astfel călăuzit să poată fi la întălţi- mea chemării de slujitor al lui Hristos, îm părţind drept Cu- vîntul adevărului.
+ Referat prezentat la Conferinţa de Orientare tr’im. 1/1975 ţinu tă cu pastorii şi angajaţii Uniunii şi Conferinţelor Cultului nostru.
M. T. Pârvan
IULIE AUG UST 1975 1
Iiifii
!
mai
t a r i
ea
apele
L iw b im i
■ ' I i î i i i i i i 1 i i î i i i i i
La fel ca şi acum cinci iani puhoiul apelor — furişîn-
du-se aproape fără zgomot, s-a năpustit din nou asupra ţării noastre. Asupra locuitorilor de pe lingă Mureş, Tir nave, Olt Ialomiţa, Argeş, ca şi a celor aflaţi pe malurile Dîmboviţei. Prahovei, Buzăului sau bătrî- nului Danubiu, asupra noastră a tu turor în momentul în care pregăteam cu sentimentul satisfacţiei, toate forţele ca să în cepem bătălia strîngerii roadelor ce se întrezăreau pe ogoare. în prima clipă, apa a stîr- nit spaima acelora luaţi prin surprindere, dar mai apoi, fu ria şuvoaielor, s-a izbit de curajul şi hotărîrea oamenilor, de spiritul lor de sacrificiu, căci niciodată,, ca acum, apa nu a întîlnit în calea ei o asemenea contra-ofensivă unitară şi energică.
Este adevărat că omul luptă extrem de greu cu stihiile naturii atunci cînd 'acestea sînt dezlănţuite, dar este tot atît de adevărat că dîrzenia, curajul şi iniţiativa omului, care în tocmai ca un baraj al betonului înălţat în faţa lor, pot apăra de distrugere bunurile şi p o t’salva vieţi omeneşti. Şi de data aceasta, cum era de aşteptat, am avut pierderi, pagube, pentru remedierea cărora este nevoie să perseverăm în m unca de rezidire, dar toţi cei lov iţi şi. chiar întreg poporul nostru a fost unit într-o . inimă şi-un gînd şi foarte m ult încura ja t de prezenţa activă a Con
ducătorului Statului nostru Domnul N. Ceauşescu în regiunile calamitate, căci inima sa pentru popor bate şi alături de el este a tît în bucurie cît şi în necazuri. Aflat acolo, pe frontul apelor, în mijlocul v iiturilor, era .. pretutindeni prezent spre a îndruma, gata de noi iniţiative, continuu dînd soluţii şi rezolvări. încă odată, inepuizabila energie a iubitului şi curajosului conducător al Statului a constituit un. exemplu mobilizator pentru în treaga naţiune, un focar catalizator de simţăminte înalte, sacre, patriotice. în toate punctele de impact ale undelor de viitură, chemarea sa a găsit gata de acţiune , impresionante mase de cetăţeni, muncitori, ostaşi, tineri şi vîrstnici. Au fost trimise • în punctele critice mijloace tehnice moderne, au fost îndreptate rapid, fără şovăire spre redutele asaltate de ape, curajoase colective de muncă. Cum vom putea uita vreodată miile de oameni pe care i-am văzut săpînd canale de scurgere a apelor pe mari întinderi agricole, recoltînd apoi grîul cu arhaicele dar astăzi atît de folositoarele seceri şi coase ? Cum pot fi uitate digurile de protecţie ridicate ca un miracol în eîteva repezi şi ire- petabile ore cu bătrîna lopată, cu sacii de păm înt şi cu buldozerele ?
Au fost văzuţi oameni legaţi cu frînghii spre a nu fi luaţi de torentul Oltului, lucrînd la salvarea uneia dintre cele mai tinere hidrocentrale ale ţării. Au fost văzute echipe de electricieni, de muncitori, feroviari, de podari şi terasieri, luptînd să, repună cît m ai grabnic în funcţiune linii de înaltă tensiune, tronsoane de căi ferate, şosele şi poduri.- Şi din nou am văzut la lucru maşinile-amfibii, elicopterele,- camioanele, buldozerele conduse de bravii ostaşi ai arm atei noastre.
Cu inima ' strînsă am privit lanurile invadate de ape, am văzut cu toţii grîul eopt înghiţit de-valuri, porumbul înămolit. Am urm ărit din nou cum apele dezlănţuite au pătruns în halele multor întreprinderi industriale, obligînd - oamenii să-ş,i înceteze pentru m om ent producţia. Le-
am simţit efortul eroic de ă munci zi şi noapte, contracro- nometru, să-şi salveze utilajele, demontîndu-le piesă cu piesă, pentru ca apoi după ce am biru it furia apelor, să muncească fără pic de răgaz alte ore şi zile la repunerea lor în funcţiune, spre a diminua cît mai m ult din pierderile suferite.
Un nou dicton, se pare că a deveneit general în aceste zile de grea încercare : „oameni pe diguri“. Veghea continuă de ore în şir, zile Şji chiar săptămîni a digurilor spălate necontenit de apele care ameninţau în fiecare clipă să producă breşe sau să se infiltreze, veghea prelungită a apelor Dunării cu luciul lor din frunzişul sălciilor pînă la celălalt frunziş, veghea celui mai recent păm înt fertil al ţării noastre — insula mare a B răilei — a chemat necontenit pe oameni, ziua sau noaptea, sus pe diguri, gata de intervenţie în orice moment, Şi, în timp ce unii străjuiau digurile, sacrifi- cînd nenum ărate ore din noapte, secerătorii strîngeau de zor în grînare aurul galben, am eninţat doar la eîţiva paşi de apele zăgăzuite. Şi au reuşit ! Oamenii au dovedit că atunci cînd au făcut pregătiri anterioare, cînd măsuri de precauţie sînt luate mai dinainte, după planuri chibzuite, perseverente, se dovedesc a fi mai tari ca apele !
Tot ce am văzut în aceste zile de luptă ne-a emoţionat profund căci toţi care au participat la ea au fost nişte adevăraţi eroi în gradul cel mai înalt. Începînd cu marele Conducător al Statului, care a fost în tot timpul, perm anent în mijlocul oamenilor un exemplu viu de patriotism şi dăruire, conducînd şi mobilizînd energiile întregului nostru popor în m area bătălie împotriva calamităţilor na turale şi term inînd cu cetăţeanul anonim care secera grîul prin apă, s-a văzut pretutindeni, sacrificiu, abnegaţie, împreună simţire, înfrăţire. Iată eîteva exemple :
• S-a întîm plat în lanul de orez al C.A.P. Burjuc-Hunedoa- ra. O rupere de nori i-a oprit pe mecanizatori şi cooperatori din
Continuare în pag. 20
O CURIERUL A DVEN TIST
SEMNIFICA TUI EAtunci Isus a zis ucenicilor
Săi : „Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să Mă urmeze“. Mat. 16,24.
Poate că dintre toate problemele teologiei creştine, probleme cu semnificaţii mai m ult sau mai puţin majore în ceea ce priveşte mântuirea noastră, problema crucii Domnului Isus a fost, este şi va fi o problemă cu semnificaţii majore pentru fiii credinţei. Aceasta, a tît în semnificaţiile ei proprii cît şi în cele figurate. Deşi înţelese mai mult sau mai puţin, deşi adoptate în m are m ăsură sau respinse, aceste înţelesuri, fie că sînt trecute prin experienţa creştinului sau nu, ele, prin însăşi natura lor, sînt destinate să stîrnească atît negativism cît şi adeziune. Un singur lu cru însă poate fi verificat, anume că, acei creştini care, chiar dacă n-au avut o amplă sau corespunzătoare înţelegere a semnificaţiilor crucii, dar s-au dedicat ei dintr-o adincă convingere, cu toată puterea şi din tot sufletul lor, au făcut noi experienţe cu Dumnezeu. Gu alte cuvinte, au cîştigat un avans mai mare în experienţa lor creştină.
Domnul Isus are m ulţi iubitori ai împărăţiei Sale, dar are puţini purtători ai crucii Sale. Mulţi doresc mîngiierea Sa, dar puţini doresc mâhnirile Sale .. . Toţi creştinii ar dori bucuria împreună cu Hristos, dar numai puţini sînt dispuşi ca asemenea lui Simon din Cirene, să poarte povara crucii pentru El... Mulţi preţuiesc minunile Sale, dar numai cîţiva vor fi gata să urmeze în umilinţă şi cu lepădare de sine povara crucii Sale. Nu stă însă, în puterea lui ca el să poarte bucuros crucea, să o iubească', să suporte răbdător greutatea ei cu toate neplăcerile ei şi asperităţile drumului, dar dacă te încrezi pe deplin în Dumnezeu, El îţi va trim ite puteri cereşti.
Dar ce înseamnă a-ţi purta crucea ? Adesea auzim afirm aţia : „Aceasta este crucea mea
IULIE AUGUST 1975
ascunzişuri, atît în faţa lui Dumnezeu cît şi în faţa oamenilor ; fără echivoc. Dacă aceasta nu ar fi sinceră, ar avea o nuanţă fariseică, care oricât de slabă ar fi ea, nu ar constitui decît o autoînşelare. Acesta fiind un aspect primordial al
C R U C I I
şi trebuie să mi-o port cu răb dare". Aceasta în legătură cu u- nele necazuri ce n-au pu tu t fi evitate. Fără îndoială că necazurile sînt neplăcute şi grele, dar evident, nu acesta era faptul la oare se referea Isus atunci când spunea că acela care doreşte să-L urmeze, trebuie să-şi ia crucea şi să se lepede de sine. Necazul care vine peste fiecare d in tre noi ca o inevitabilă parte a vieţii noastre, vine ca toate celelalte, în mod normal, aşa de pildă cum vin şi bucuriile şi chiar fericirile. Ploaia cade atit peste cei buni cit şi peste cei răi. Noi avem parte de boală şi moarte, dezamăgiri şi nenorociri, indiferent dacă sintem creştini buni sau răi. A ne purta crucea, in cel mai bun fel în care putem, este o parte a demnei noastre existenţe, d a r aceasta nu dovedeşte că sintem creştini.
O viaţă de servire.
Isus S-a referit in prim ul rind la faptul că urmaşii Săi a r tre bui să aleagă o viaţă de servire, să accepte sacrificiul. Ei a r tre bui ca de bună voie- şi chiar voios să-şi ia asupra lor povara Evangheliei, şi hotărîrea de a fi de folos aproapelui^ Fără o /Acceptare a crucii voluntară şi din toată inima, urm aşul lui tjristos n-ar putea aduce decît un serviciu forţat.
Accentul deci, trebuie pus pe o viaţă de servire a creştinului, o servire sinceră, curată, fără
problemei, creştinul trebuie să- şi reexamineze modul servirii sale, căutând nu să pe ti ceaşcă vechea sa viaţă cu bucăţile noi de stofă ale unei serviri plăcute lui Dumnezeu, ci să adopte soluţia desăvîrşită pe oare Mântuitorul nostru o recomanda lui Nicodim, învăţătorul lui Israel în acea noapte tainică. Renaştere, adică o fiinţă cu totul nouă.
O viaţă de servire, cere iubire. Acea iubire pe care a a- vut-o Domnul Hristos. El Şi-a iubit nu numai familia Sa sau prietenii pe care i-a avut aici pe pămînt, ci şi pe poporul care L-a respins, pe păgânii din vecinătate, care nu priveau favorabil binecu vin ţările evreilor, pe romanii care guvernau ţara şi chiar şi pe aceia care L-au silit să-Şi ia crucea şi să, urce înălţimea Golgotei. Isus era dispus să primească pe oricine ar fi venit la El în credinţă ; pe bogaţi, săraci, cinstiţi, cămătari, morali, imorali, bolnavi, întristaţi. Oricine făcea un semn în direcţia Sa, îl găsea dornic să-L primească şi să lucreze la transformarea vieţii sale.
Şi ca un factor component al dragostei noi recunoaştem imperativul de a arăta în toate faptele vieţii noastre, un interes şi o veritabilă dăruire pentru fericirea celor din jur. A fi creştin şi a nu arăta nici un fel de dragoste pentru alţii, a fi neîngăduitor şi egoist în re laţiile din familie, a te lupta după putere, prestigiu şi poziţie, înseamnă a-I respinge cru cea şi a-L lepăda iarăşi, repe- tînd în fiinţa ta ceea ce şi Pe tru a făcut odinioară într-un moment critic.
Cine priveşte la aceia care-L servesc, găseşte adesea motiv
el
de suspiciune, atunci cînd creştinii nu reuşesc să arate în viaţa lor, puterea dragostei Sale. Şi este locul să fie spus aici că, crucea lui Hristos, apare de multe ori într-o lumină întunecată fiind cotată după comportarea necorespunzătoare a unor creştini. Cel mai temeinic a rgument în favoarea crucii este un creştin iubitor, amabil şi a- trăgător.
Să observăm că atunci cind Domnul Hristos s-a referit la purtarea crucii, a subliniat un fapt extrem de im portant : SÂ SE LEPEDE DE SINE. Oare la ce S-a referit El dând acest în demn ? Este cumva greu pentru cineva să pătrundă înţelesul acestui sfat ? Desigur, creştinul înţelege uşor despre ce este vorba. El ştie că de nenum ărate ori Isus a arătat în mod deschis sau prin vorbiri figurate, pericolele ascunse ale egoismului, cît şi ravagiile lui. Noi mai ştim şi mulţimea sfaturilor şi avertismentelor pe care inspiraţia Spiritului Profeţiei ni le dă în privinţa aceasta, ca să ne putem feri de spiritul şi fap tele egoismului. Pe drept cu- vînt s-ar putea spune că sîntem pur şi simplu îngrădiţi de puternice reflectoare de lumină care au destinaţia să ne arate toate formele, pericolele şi ra v a giile pe care egoismul le poate aduce în viaţa noastră. Şi, se pare că în pofida unei depline iluminări, ispita este din ce în ce mai mare, iar puterea de împotrivire slabă. întocmai ca nişte „funii de nisip“ sânt de multe ori hotărârile noastre, a- tunci 'rând vrem să ne îm potrivim ascunselor şi subtilelor legături ale egoismului. De multe ori sîntem chiar furaţi de spiritul lui, de laţul lui sau de urzeala nebănuită a lui, şi ne dăm seama tîrziu, cînd este greu de reparat răul săvîrşit sau chiar imposibil.
Multe soluţii practice ne dă Scriptura în privinţa lepădării de sine şi poate că sfatul apostolului Petru din întîia sa epistolă ne va fi de un real folos : ..Lepădaţi dar orice rău'tate, orice vicleşug, orice fel de prefăcătorie, de pismă şi de clevetire ; şi ca nişte prunci născuţi de curând să doriţi laptele duhovnicesc şi curat pentru ca
E ------------------------------------
prin el să creşteţi spre mîn- tuire, dacă aţi gustat în adevăr că bun este Domnul“. Cap. 2,1—3.
Precum bine vedem, apostolul Petru devine categoric a- tunci cînd trebuie să se refere la unele forme grave de egoism. Evident el cunoştea bine începuturile lucrării Domnului Hristos de pe acest pămînt, ştia situaţia bisericii apostolice din care făcea parte, cu toate în cercările şi ânMngerile ei şi nu putea uita desigur experienţa nedorită a vieţii sale pe care o numeşte chiar în versetul c ita t zicîndu-i — prefăcătorie.
Multe se pot spune despre lepădarea de sine, modul în care se poate realiza, soluţii, procedee. Dar ce interesează mai mult este înfăptuirea ei deoarece numai în aceste condiţii ai putea să pui cu nădejde mîna pe crucea M întuitorului şi s-o duci pînă la capăt. De fapt cum am putea concepe ca un creştin consacrat lui însuşi, plin de firesc. anim at de dorinţele nesfinţite ale inimii sale. să poarte crucea lui Hristos ? Cum am putea gîndi că dragostea de sine spiritul înălţării sau al răzvrătirii să poarte acel simbol minunat al dragostei divine, al renunţării la sine şi al pacifi
cării ? S-ar putea oare impăea această sfintă podoabă, acest medalion al crucii lui Hristos, scump m ultora dintre noi, cu podoabele preţuite de firea pământească ? Desigur că n-ar fi posibil, chiar dacă cineva ar în cerca acest lucru. N-ar fi decît un rîu care curge în spre izvor, nişte copaci cu rădăcinile în sus şi coroanele la pământ sau crini numai cu lujeri şi fără
flori. Lucruri fără sens, conţinut, raţiune etc.
Meditând la cuvintele frum oase ale versetului de introducere, nu putem să nu ne ducem cu gîndul la Acela care le-a spus. Nu sîntem confruntaţi numai cu o idee, o filozofie sau o teo- rire, ci ne aflăm în faţa unui OM care ne imploră să trăim tot aşa cum a tră it şi El. ,,Ce fel de Om este acesta“, se în trebau ucenicii cînd au auzit cuvintele Sale şi au văzut faptele Sale. Au existat şi există multe răspunsuri dar cel mai bun este Evanghelia.
El era influent, un Om u rmat şi iubit. A tît în corp cît şi în spirit, El a dovedit o statornicie şi o sfinţenie care I-au atras atît respectul cît şi admiraţia. Era întru totul cinstit şi sincer. Ura ipocrizia, falsitatea şi micile pretenţii cu care alţii îşi acopereau slăbiciunile şi păcatele lor. Isus era un om de o adâncă înţelegere şi bine intenţionat cu vederi largi şi plin de simpatie. Era un prieten atît al celor înstăriţi cît şi al celor săraci, al celor umili, al celor buni cît şi al păcătoşilor. Era un Om al răbdării. Ştia cît să aştepte ca inimile să fie convinse, ca evenimentele să se dezvolte şi maturizeze pentru împlinirea scopurilor divine. Era un Om al curajului — atît moral cât şi intelectual — ca să întîmpine pe cei vicleni care încercau încontinuu să-L prindă în curse, al curajului fizic ca să suporte crucea cu extrem a ei durere.
Acesta este Isus Hristos, al cărui imperativ sîntem invitaţi să-l acceptăm ca să putem deveni ucenicii Săi şi să putem fi părtaşi cu El la purtarea crucii. Deşi perspectiva purtării crucii pare uneori dramatică, totuşi acesta este preţul uceniciei noastre. Ea ne asigură tovărăşia şi continua grijă a Domnului şi Mîntuitorului nostru.
Cu voioşie deci şi' totală accepţiune să aşezăm la loc de seamă aceste cuvânte în inimile noastre, care socotesc că au a- vut darul, cel puţin de a enunţa şi discuta o problemă acută a mântuirii noastre şi anume, semnificaţia crucii în experienţa mântuirii noastre.
Coconcea Octavian
CURIERUL ADVENTIST
Marea şi completa restator- nicire prevăzută
cel păcătos intră pe uşa credinţei în viaţa cea nouă în
Hristos Isus, el constată nu numai că este iertat pentru călcarea Legii, dar că marea şi completa restator- nicire este prevăzută. Mai m ult decît atît, s-a prevăzut prin Domnul Hristos păstrarea a ceea ce a fost restatornicit. El intră într-o viaţă spirituală, în armonie cu u r mătoarea îndrumare şi asigurare :
„Trebuie să ne un im cu Domnul Hristos".
Întreaga relatare a răscumpărării şi restatornicirii este clar prezentată de pana inspirată, in urm ă toarea declaraţie m inunată :
Prin Domnul Hristos restatornici- rea, ca şi împăcarea, este prevăzută pentru cel păcătos.
Prăpastia care a fost cauzată de păcat a fost acoperită de crucea de pe Golgota.
O mare şi completă răscumpărare a fost plătită de Domnul Isus, valoare prin care păcătosul este iertat şi imparţialitatea Legii este menţinută.
Toţi cei care cred că Domnul Hristos este jertfă de ispăşire pot să vină şi să primească iertare pentru păcatele lor, deoarece prin meritele D omnului Hristos s-a deschis posibilitatea comuniunii între D umnezeu şi păcătos.
Dumnezeu mă poate accepta ca f iu al Său, iar eu pot să-L cer şi să mă bucur în El ca Tată al meu iubitor.
Noi trebuie să ne punem speranţele noastre, privind cele cereşti, numai în Domnul Hristos, deoarece El este înlocuitorul şi garantul nostru.
Noi am călcat Legea lui D um nezeu şi prin faptele Legii nimeni nu va fi îndreptăţit. Cele mai mari eforturi pe care păcătosul le poate face prin propria sa putere, sînt neînstare a satisface Legea cea dreaptă şi sfintă pe care el a căl- cat-o, însă prin credinţa în Domnul Hristos el poate solicita nepri- hănirea Fiului lui Dumnezeu ca fi ind atotsuficientă.
Domnul Hristos a satisfacut cerinţele Legii în natura Sa om enească.
El a purtat blestemul Legii pentru păcătos, a făcut o ispăşire pen tru el, „pentru ca oricine crede în El să nu piară ci să aibă viaţă veşnică
Adevărata credinţă îşi însuşeşte neprihănirea Domnului Hristos şi păcătosul este făcut un biruitor în Isus Hristos, deoarece el este făcut părtaş la natura divină şi astfel divinul şi omenescul sînt unite.
Cel care încearcă să ajungă la cer prin propriile lui fapte de pă- zire a Legii, încearcă o imposibilitate.
Păcătosul nu poate fi salvat fără să dea dovadă de ascultare, dar faptele sale nu pot fi de la el în suşi. Domnul Hristos trebuie să lu creze în el şi voinţa şi înfăptuirea după buna Sa plăcere.
p a g i n i d i n i s t o r i a a d v e n t â
Să reexaminăm cu atenţie această solie care dezvăluie m inţii noastre sublimele fapte ale Evangheliei Domnului şi Mîntuirorului nostru Isus Hristos:
1. Marea şi completa restatorni- cire este prevăzută pentru păcătoşi. Jertfa ispăşitoare a Domnului Hristos pe crucea de pe Golgota a făcut posibilă nu numai împăcarea noastră cu Dumnezeu, dar a făcut posibilă redobînăirea măreţei pozi-
i
| Domnul !i
I neprihănirea 1 I noastră ji 1
ţii pe care o avea Adam înainte de a fi păcătuit.
2. Marea prăpastie cauzată de păcat, ce ne separă atît de m ult de Dumnezeu şi cer, a fost acoperită de crucea de pe Golgota. O, ce motive de laudă şi de închinare !
3. Marea problemă a iertării celui păcătos şi în acelaşi tim p păstrarea dreptăţii Legii sfinte a lui Dumnezeu, a fost rezolvată. Domnul Hristos deveni înlocuitorul nostru. El luă locul nostru şi astfel ne răscumpără de la moarte.
4. Prin jertfa Sa ispăşitoare, Domnul Hristos, a restabilit legătura între Dumnezeu şi omul păcătos astfel încit noi putem veni acum la El şi să prim im iertare, curăţire şi salvare din păcat.
5. Deoarece numai Domnul Hristos deveni înlocuitorul şi garantul nostru, toate speranţele noastre in ceea ce priveşte mîntuirea, să le punem în El. Nu există nici un alt nume, nici o altă cale. Fapte 4, 12. ,,ln n im eni altul nu este m in- tuire ; căci nu este sub cer nici un alt Nume dat oamenilor, în care trebuie să fim mintuiţi."
6. Din pricina călcării Legii de către păcătos, nimeni nu poate fi vreodată îndreptăţit prin faptele Legii. Dar prin Credinţa în Domnul Isus Hristos, păcătosul poate cere neprihănirea Domnului Hristos ca fiind cu totul îndeajuns.
7 Prin dobîndirea neprihănirii Domnului Hristos, prin credinţă, sîn . tem făcuţi biruitori împreună cu Hristos şi astfel devenim părtaşi ai naturii divine.
8. Căutînd a ajunge la cer prin propriile noastre fapte de păzire a Legii, noi încercăm o totală imposibilitate.
9. In tim p ce noi nu putem fi m intuiţi fără a da dovadă de ascultare> această ascultare nu poate fi de la noi înşine. Trebuie să fie ascultarea Domnului Hristos ce lu crează în şi prin noi, dîndu-ne şi voinţa şi înfăptuirea după buna Sa plăcere.
Neprihănirea atribuită apoi neprihănirea împărtăşită.
îndreptăţirea prin credinţă, în în ţelesul ei deplin, este cuprinsă în următoarea definiţie :
„Neprihănirea prin care sîntem îndreptăţiţi ne este atribuită. Neprihănirea prin care sîntem sfinţiţi ne este împărtăşită• Prima este titlul, recomandaţia noastră pentru ceruri, iar a doua este calificarea noastră pentru ceruri.
Neprihănirea atribuită, prin care păcătosul este scos de sub vină, este temeiul prin care ni se acordă neprihănirea împărtăşită care sfin ţeşte comportarea în viaţă şi ne asigură „calificarea noastră pentru ceruri.
Domnul Isus Hristos a devenit Salvatorul şi Garantul nostru. El S-a făcut păcat pentru noi, ca noi să devenim neprihăniţii lui D um nezeu în El. Prin credinţa în Numele Său, El ne atribuie neprihănirea Sa, şi aceasta devine un principiu activ în viaţa noastră.
Nici o pocăinţă nu este sinceră dacă nu duce la îndreptarea comportării vieţii. Neprihănirea D om nului Hristos nu este o mantie care să acopere păcatul nemărturisit şi nelepădat, ci este un principiu al vieţii care transformă caracterul şi controlează comportarea. La D um nezeu sfinţirea este sfinţire . însem nează deplina predare a inimii şi a vieţii, principiilor cereşti.
Domnul Hristos ne acordă caracterul Său nepătat şi ne prezintă înaintea Tatălui în propria Sa curăţie. Sînt m u lţi care cred că este imposibil a scăpa de sub puterea păcatului, dar făgăduinţa este că noi p u tem fi um pluţi cu toată plinătatea lui Dumnezeu. Noi ţin tim prea jos. Ţinta este m ult mai sus.
Domnul Isus este Marele nostru Preot în Cer. Şi care-i lucrarea Sa ? El face mijlocire şi ispăşire pentru povorul Său, pentru aceia care cred in El. Prin neprihănirea Sa atribuită ei sînt acceptaţi de T)umnezeu ca unii care demostrează în viaţa lor că ei recunosc supunerea faţă de Dumnezeu, păzind toate poruncile Sale.
In reliaiunea Domnului Hristos există o influenţă regeneratoare care transformă întreaga fiinţă. înălţînd ve păcătos deasupra oricărui viciu înjositor, şi îndrevtînd gîndurile şi dorinţele către Dumnezeu şi cer. Unit cu Cel Infinit., cel credincios este făcut părtaş la natura divină. Asupra lui săgeţile celui rău nu au nici un efect, deoarece el este îm -
Continuare în pag. 20
IULIE AUG UST 1975
epistolam m m * ămmm # mmmr t mm m r mmmr g rmmm r mmmm w mmmm
Mai înainte de a trece la capitolul cinci al epistolei către Evrei, vom prezenta cî- teva note adiţionale în legătură cu capitolul patru, de care ne-am ocupat în ultimul timp.
„Domnul a răspuns : ’Voi merge Ea însumi cu tine şi-ţi voi da odihnă“ (Ex. 33,14).
A tît pentru Moise, cît şi pentru Israel aceasta era o veste bună. In acel m om ent Israel se afla în pustie şi jiu avea un loc stabil unde să locuiască.
Cum an. după an trecea şi ei se aflau încă în pustiul Sinai, departe de Canaan, Ţara Făgăduinţei, inimile lor tînjeau după odihnă —- odihna care a- vea să vină, după ce călătoria lor avea să se sfîrşească şi f ie care dintre ei putea să stea liniştit sub via lui şi sub smochinul său, simbol al prosperităţii şi liniştii.
Această prosperitate însă, nu putea fi obţinută numai prin simpla intrare în Canaan. Ţara era ocupată de vrăjmaşi. Acolo locuiau uriaşi; erau A- moriţi, Amaleciţi, Fereziţi, Fi
listeni şi mulţi alţii. Numai simpla trecere a Iordanului nu avea să le aducă odihna făgăduită.
In planul lui Dumnezeu, a- ceasta era totuşi prevăzută. Dumnezeu spuse :
„Îngerul Meu va merge înaintea ta, şi te va duce la Amoriţi, Hetiţi, Fereziţi, Ca- naaniţi, Heviţi şi Iebusiţi, şi-i voi nimici. Să nu te închini a- runcîndu-te cu faţa la pămînt înaintea dumnezeilor, şi să nu le s lu je ş ti; .Voi să slujiţi Domnului, Dumnezeului vostru, .şi El vă va binecuvînta pîinea şi apele şi voi depărta boala din mijlocul tău. Nu va fi. în ţara ta nici femeie care să-şi lepede copilul, nici femeie stearpă. Numărul zilelor tale îl voi face să fie deplin“.
Ex. 23,23— 26Aceste făgăduinţe au fost da
te în mod condiţionat. „Dar dacă vei asculta glasid Lui, şi dacă vei face tot ce-ţi voi spune, Eu voi f i vrăjmaşul vrăşmaşilor tăi şi protivnicid pro- tivnicilor tăi“. Ex. 23,22.
Totuşi, Israel era m ult mai interesat în a intra în Ţara Făgăduită, decit a îndeplini condiţiile în baza cărora ei puteau intra în ea. Ei şi-au amintit de făgăduinţă, dar au uitat condiţiile. Ca rezultat, Dumnezeu i-a lăsat să peregrineze tim p de patruzeci de ani în pustie , spermei că pînă la urmă ei se vor regăsi, vor ajunge să îndeplinească condiţiile, şi să intre în Canaan. Dar din nefericire ei au învăţat prea puţin din peregrinarea lor în pustie, şi marea majoritate dintre ei au murit acolo în pustie şi n-au văzut niciodată Ţara Făgăduinţei.
La această experienţă se face referire în epistola către Evrei, unde Dumnezeu spune că nu vor intra în odihna Lui. El atrage atenţia asupra Sabatului Z ilei a Şaptea şi-l leagă de re fuzu l lui Israel de a intra în odihna Lui, mustrîndu-i ca nimeni „să nu cadă în aceeaş pildă de neascultare“ (Ev. 4,11). Pe măsură ce istoria experienţei lui Israel este studiată, devine tot mai clar că Sabatul era strîns legat de intrarea lui Israel în Ţara Făgăduinţei şi că eşecul lor de a intra în Canaan se datora în mare măsură nerespectării Sabatului.
Adevărata odihnă a lui Dumnezeu
Odihna lui Dumnezeu este o odihnă spirituală, o stare in care sufletul intră în urma experienţei lui. Astfel, ajunge să aibe pace în inima sa — păcatele îi sîut iertate, sufletul său găseşte odihnă ; păcătosul a găsit pe Dumiiezeu. Problemele de conştiinţă încetează; ambiţiile nesfinte au pierit, au pierit de asemenea mînia şi mîn- dria, iubirea faţă de păcat. El este o făptură nouă. El a intrat în odihna lui Dumnezeu. El a ascultat cuvîntul chemării lui Dumnezeu Fiid care spune : „Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă. Luaţi jugul Meu a-
12 CURIERUL ADVENTIST
c ă t r esupra voastră şi învăţaţi de la Mine, căci Eu sînt blind şi smerit cu in im a ; şi veţi găsi o- dihnă pentru su,fletele voastre. Căci jugul Meu este bun, şi sarcina Mea este usoară“. Mat.11,28— 30.
Aceasta este odihna care a fost făgăduită lui Israel, atunci cind Dumnezeu a spus lui Moi- se : „Domnul a răspuns : ’Voi merge Eu însumi cu tine, şi îţi voi da odihnă‘“. Ex. 33,14. Despre această odihnă vorbea Ie- remia cind sp u n ea : „Staţi în drumuri, uitaţi-vă şi întrebaţi care sînt cărările cele vechi, care este calea cea bună : u m blaţi pe ea, şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre !“ Dar ei răspund : ’Nu vrem să u m blăm pe ele !‘“ Ier. 6,16. Profetul Isaia spune de asemenea : „Iar cînd îţi va da Domnul o- clihnă după ostenelile şi frămîn- tările tale, şi după aspra robie care a fost pusă peste tine“. Is. 14,3.
Scriitorul epistolei către livrei leagă această odihnă, cu odihna creaţiunii lui Dumnezeu cînd : „Pe cînd noi, fiindcă am crezut, intrăm în“ odihna despre care a vorbit El, cînd a zis : ’A m jurat în mînia Mea, că nu vor intra în odihna Mea ! Măcar că lucrările Lui fuseseră isprăvite încă de la întemeierea lumii. Căci în tr-un loc a vorbit astfel despre ziua a şaptea : ’Dumnezu S-a odihnit în ziua a şaptea de toate lucrările Lui‘“. Evr. 4,3—4. Legătura dintre o- dihna în care Dumnezeu invită pe credincios să intre şi odihna Sa de la creaţiune, deşi apropiată, nu se vede imediat, aşa că puţină reflecţie asupra ei,o va qlarifica.
Cînd Dumnezeu a terminat lucrarea creaţiunii Sale în şase zile, care a fost plănuită din veşnicie, şi-a găsit în sfîrşit ex presia ei vizibilă. Pămîntul se prezenta în frumuseţea lui primară, îngerii se bucurau, iar fiii lui Dumnezeu scoteau strigăte de bucurie, şi stelele dimineţii
evr eicintau împreună. Cu cită nerăbdare şi admiraţie, în acelaş timp, îngerii lui Dumnezeu priveau desfăşurarea progresivă a înţelepciunii şi puterii lui Dumnezeu, care „zice şi se face porunceşte şi ce porunceşte ia fiinţă“ (Ps. 33,9). Ei au văzut lu mina înfiltrindu-se in întuneric, şi frumosul luînd formă. Cînd Dumnezeu, ca apogeu al lucrării Sale creatoare a luat lut şi din el a modelat şi dat viaţă om ului, cînd a luat de la bărbat o coastă şi din ea a făcut o fe meie ; cind bărbatul şi femeia întîlnindu-se erau o completare desăvîrşită a ce lu ila lt; cînd în gerii au înţeles că tot ceea ce a fost creat, a fost pentru fi in ţele care tocmai fuseseră aduse la viaţă ; cînd ei au început să gîndească — un gînd foarte vag acum — că toate acestea aveau să cadă pradă păcatului care aşa de tainic apăruse şi care ameninţase să strice chiar armonia ceru lu i; cînd au înţeles că Dumnezeu în bunătatea Sa le-a permis să fie martori ai manifestării prerogativelor supreme ale divinităţii, ale treimei divine, crearea vieţii, şi că ei, chiar ei aveau să fie chemaţi a aveao parte în desfăşurarea dramei eradicării păcatului, bucuria lor n-a cunoscut margini. Hristos, prin care Dumnezeu a făcut lumile, a fost înălţat în ochii lor (Ev. 1,2). Ei L-au văzut cre- înd : Ei L-au văzut suflind su flare de viaţă în forma inertă de lui. creînd astfel pe om după chipul şi asemănarea Sa. un candidat la nemurire, capabil de a atinge cele mai mari înălţimi, mai mari decît cele pe care ei erau capabili să le atingă. M inunat era Dumnezeul lor, şi la fel de m inunat Cel pe care ei tocmai ll văzuseră, manifestare şi întruchipare a puterii divine.
Ziua care a urmat creerii o- mului a fost cea mai mare dintre toate zilele. Dumnezeu a în ţeles, desigur ceea ce îngerii în- ţeleseseră, dar foarte vag, în semnătatea creaţiunii şi cît a
costat ea pe Dumnezeu. El a văzut viitorul. El cunoştea lucrarea păcatului şi zilele întunecoase ce aveau să vină. Dar El ştie de asemenea că se va face pasul suprem, care ne va curaţi de m înjitura şi urmările păcatului.
Prim ul Sabat
Primul Sabat pe pămînt a fost apogeul experienţei creaţiunii. Cind familia lui Dumnezeu din ceruri, s-a unit cu fa milia dm Eden, toţi au avut, şi înţeles profundul sentiment al frumuseţii vieţii şi ceea ce poate păstra această frumuseţe. Timp de şase zile, Dumnezeu, a făcut o demonstrare a lucrării şi activităţii. Acum El demonstra de asemenea importanţa comuniunii, a dragostei, şi a adorării. Aceasta era ziua către care ţinteau toate celelalte şase zile, coroana, slava, perla tuturor celorlalte şase zile. Asupra acestei zile Dumnezeu Şi-a pus sigiliul aprobării Sale. El a binecuvîn- tat-o şi sfinţit-o.
Cind primul Sabat fu sărbătorit, numai Dumnezeu era Cel care lucrase cele şase zile dinaintea acestuia. Îngerii priveau plini de mirare şi admiraţie deşi ei nu creaseră, nu luară parte activă la lucrările creaţiunii. Adam a fost adus la existenţă în cea de a şasea zi. Astfel că nici îngerii şi nici Adam nu lucrară în aceste şase zile premergătoare Sabatului. Este adevărat că Adam a lucrat în ziua creerii lui, punînd nume animalelor. Dar lucră numai o parte a zilei. Intr-un sens deosebit, deci, primul Sabat din Eden, a fost Sabatul lui D um nezeu. Era deci ziua Sa cea sfîntă, ziua Sa de odihnă. De aici şi relatarea Sfintelor Scripturi : „Dar Ziua a şaptea este ziua de odihnă . . . a Domnului, Dumnezeului tău“ (Ex. 20,10). „Ziua Mea cea sfîntă“ (Is. 58,13), „odihna Mea“ (Ev. 3.11 ; 4,3.5), „odihna Lui“ (Ev. 3,18 ;4,1.10).
„In ziua a şaptea Dumnezeu Şi-a sfîrşit \ucrareu“ (Gen. 2,2), Expresia „sfîrşit“ nu reda însemnătatea exactă a expresiei în original care ar fi mai bine redată cu „terminat'1.
Dumnezeu a făcut mai m ult decît numai să sfîrşească lucra
1ULIE A V G U ST 1975 13
rea Sa în Ziua a şaptea. O persoană se poate opri din lucrarea lui. fără să o termine. D um nezeu nu numai că s-a oprit din lucrarea Sa. El a terminat-o. A sfîrşit-o. Şi El, o termină în ziua a şaptea. Dacă Dumnezeu şi-ar fi sfîrşit lucrarea Sa în ziua a şasea, atunci n-ar mai fi fost nici o zi de Sabat pentru fiii Săi. Dar Dumnezeu a inclus Sabatul în săptărnîna creaţiunii, şi aceasta a făcut ca El să-şi sfîr- şească lucrarea, lucrare ce cuprindea atît activitatea, cît şi
odihna. Lucrînd şase zile şi o- dihnindu-Se în a şaptea, Dumnezeu spuse lui Adam şi Eva : „Eu am lucrat şase zile şi m-am odihnit în cea de a şaptea ; de acum înainte şi voi veţi lucra şase zile şi vă veţi odihni în a şaptea, căci ziua a şaptea, este Sabatul închinat Domnului Dumnezeului tău“.
Idealul lui Dumnezeu cu privire la viaţa desăvîrşită ideală, la o perfectă comuniune, perfectă dragoste şi pace, îşi găseşte expresia în acel prim Sabat în Eden. Aşa cum am reţinut, într-un sens deosebit că acesta era Sabatul Său, odihna Sa. Că primul Sabat a lăsat o profundă impresie asupra lui Dumnezeu Însuşi, acest lucru îl cunoaştem din modul în care El se referă mai tîrziu la el. Cînd de exemplu, în Evrei El invită şi pledează ca poporul Israel să intre în odihna Sa ; El arată categoric înapoi la Sabatul edenic, spre a defini ceea
ce El numea odihna Sa afir- mînd că „odihna mea“, a fost aceea în care El a intrat cînd „lucrările Lui fuseseră isprăvite încă de la întemeierea lumii“, şi că atunci „Dumnezeu S-a odihnit în ziua a şaptea de toate lu crările Lui“ (Ev. 4,3—4). Dacă Dumnezeu se referea numai la odihnă în general, atunci El ar fi trebuit să precizeze acest lu cru. Faptul că El se referă la ziua a şaptea şi că El menţionează în mod deosebit această zi în care El S-a odihnit la început, şi că ea este „odihna Sa“ în care El ne invită pe toţi cei credincioşi să intrăm, faptul a- cesta este în totul învederat. Şi că aceasta este raportată în Noul Testament în epistola către Evrei, mai m ult de treizeci de ani după moartea Domnului Hristos, este de asemenea semnificativ.
Să ne ocupăm puţin de primul Sabat, Dumnezeu a terminat lucrarea Sa şi contem- plind-o, o găseşte „foarte bună4'. Dumnezeu face această declaraţie cu multă modestie, căci pămîntul şi tot ceea ce El a făcut trebuie că era nespus de frumos. Dumnezeu, privind creaturile Sale, privind la Adam în desăvîrşirea tăriei şi bărbăţiei lui, şi pe Eva in fru m u seţea ei, privind pe îngeri, şi oameni, fii ai lui Dumnezeu, heruvimi şi serafimi ; văzînd întreaga familie a lui Dumnezeu din ceruri şi de pe pămînt într-o dulce comuniune, El a văzut viaţa aşa cum El o dorea a fi şi anume — ideală, curată, completă, satisfăcătoare. Şi astfel, vorbind frumuseţea cerească a acestei scene dumnezeeşti, El se odihni şi fu reîmprospătat în sufletul Său, sau, cum spune Moise în cartea Exodului „a răsuflat“ (Ex. 31.17).
Idealul a fost atins, şi cele ce-şi propusese a face, de asemenea. Cu privire la aceasta profetul zice : ,.Domnul D umnezeul tău, este în mijlocul tău, ca un viteaz care poate ajuta : se va bucura de tine cu mare bucurie, va tăcea în dragostea Lui, şi nu va mai putea de ve selie pentru tine“. Zef. 3,17.
Niciodată, Adam nu avea să uite primul Sabat. Cît a trăit, el a povestit copiilor şi copiilor, capiilor lui pînă la a şap
tea generaţie, slava acelui prim Sabat. Şi cum Adam n-a uitat, nici Dumnezeu n-a uitat. A rămas totdeauna proaspăt în m emoria Sa scena plină de slavă a primului Sabat pe pămînt.
Dumnezeu nu va uita niciodată Sabatul care stă ca un m onum ent de aducere aminte a slavei de la început şi a slavei viitoare.
Astfel, pentru Adam. Sabatul a devenit un simbol al odihnei cu Dumnezeu al unei comuniuni desăvîrşite, al identificării noastre cu Dumnezeu. A fost porunca pe care Dumnezeu a ales s-o onoreze alăturîndu-Se nouă în păzirea ei. A fost porunca ce a fost comunicată nu numai pe tablele legii, ci în primul rînd, prin exemplul lui D um nezeu. Printre cele zece porunci, ea are o poziţie unică, simbol al ideii lui Dumnezeu de perfecţiune, sfinţenie, odihnă, al trăirii ideale cu şi alături de Dumnezeu.
Aceasta este ideea cu privire la Sabatul zilei a şaptea, ideea care a fost introdusă în epistola către Evrei ca să simbolizeze odihna lui Dumnezeu. De la „întemeierea lumiV‘ Dumnezeu vorbeşte despre odihna Sa (Ev. 4,3—4). Este evident din gîndul acestui verset că Dumnezeu leagă ziua a şaptea — ziua a şaptea ce a fost de la origine „de la întemeierea lu mii“, cînd El a terminat lucrarea Sa, cu intrarea în odihna Sa.
Sînt trei căi distincte în care expresia „odihnă“ este folosită în acest capito l; în primul rînd, în sensul intrării în ţara Ca- naanului sau a Pămîntului Făgăduinţei, care era de fapt înţelesul odihnei, de poporul Israel, în al doilea rînd, odihna de păcat, odihnindu-ne în D umnezeu, avînd pacea Sa în inimă, odihna sufletidui ; şi în al treilea rînd, simbolul desăvîrşit, şi ca semn al acelei odihne, a Sabatului, instituite chiar de către Dumnezeu — N u un Sabat nou, ci ziua a şaptea a creaţiunii. care rămîne, şi pe care Dumnezeu a binecuvîntat-o şi a s fin ţit-o şi pe care a dat-o fiilor Săi credincioşi, ca un semn al sfinţirii (Ex. '20,12.20).
Exeget
1 I i i1 1 4 1 CURIERUL AD V E N TIST
D e aceea, cînd intră în lume, El zice : „Tu n-ai voit
nici jertfă, nici prinos ; ci Mi-ai pregătit un t r u p ; n-ai primit nici arderi de tot, nici jertfe pentru păcat. Atunci am zis :
părinţi îm preună cu toate relele care au urmat, el le aruncă asupra Creatorului făcînd pe oameni să creadă despre Dumnezeu că El este autorul păcatului, al durerii şi al morţii.
H R I S T O SIată-m ă (in sulul Cărţii este scris despre Mine), vin să fac voia Ta, Dumnezeule !“ ... P rin această ,,voie“ am fost sfinţiţi noi „şi anume prin jertfirea trupului lui Isus Hristos, odată pentru totdeauna", Evr. 10,5— 7.10.
Acelaş apostol Pavel exclamă în Epistola către Romani 11, 33.34 : „O, adîncul bogăţiei. înţelepciunii şi ştiinţei iui Dumnezeu ! Cît de nepătrunse sînt judecăţile Lui. şi cît de neînţelese sînt căile Lui ! Şi în a- devăr, „cine a cunoscut gîndul Domnului ? Sau cine a fost sfetnicul Lui ?"
In universul lui Dumnezeu, în care domnea armonia, pacea, bucuria şi fericirea, îşi face a- pariţia păcatul, musafir nepoftit, un intrus. Lucifer, heruvim ocrotitor, acela ce fusese pus pe muntele cel sfînt al lui Dumnezeu, acela ce avea datoria să vegheze la respectarea legilor îm părăţiei lui Dumnezeu, se îngîmfă şi zise în inima sa : „Mă voi sui în cer, îmi vo; ridica scaunul de domnie mai presus de stelele lui Dumnezeu voi şedea pe m untele adunării dumnezeilor, la capătul miaza- noaptei, mă voi sui pe vîrfui norilor, voi fi ca Cel Prea Ina lt“.
Şi astfel şi-a început marele amăgitor opera sa de tulburare a armoniei cerului, şi mai pe urmă pe pămînt susţinînd că Dumnezeu e un tiran, că legile lui impuneau restricţii şi îngrădiri ce nu ar fi necesare. El înfăţişează legea iubirii lui Dumnezeu ca pe o lege egoistă. El susţinea că ne este cu neputinţă să ascultăm de preceptele ei. Căderea primilor noştri
biruit în puterea ce l-a fost dată de Dumnezeu. El zice : „Vreau să fac voia Ta. Dumnezeule ! Şi legea Ta este în fundul inimii m ele“. In timpul cît a mers încoace şi încolo făcînd bine şi vindecînd pe toţi cei împilaţi de diavolul, El a explicat caracterul Legii lui Dumnezeu şi natura servirii Lui. Viaţa Lui dovedeşte că e cu putinţă să ascultăm de Legea lui Dumnezeu.
„Prin făptura Sa omenească Hrisitos a venit în legătură cu
Mare a fost răbdarea lui Dumnezeu şi m inunate au fost planurile Lui. în îndepărtarea răului El a procedat astfel ca locuitorii cerului şi toate lumile să ajungă să recunoască şi să se convingă că Dumnezeu este drept în toate căile Lui, că poruncile Lui nu sînt grele, că sînt spre binele tu turor fiinţelor din univers, care se supun şi ascultă de ele, aducîn- du-le numai fericire, în timp ce roadele căilor lui Lucifer erau nimicire, distrugere şi moarte.
Dar cît a costat aceasta ? Nespus de mult. Dumnezeu în îndurarea şi în iubirea Sa pentru cei căzuţi, a trebuit să dea suferinţei, batjocorii şi morţii pe Unicul Său Fiu. L-a făcut pentru puţină vreme mai pe jos de îngeri. L-a făcut părtaş sîngelui şi cărnii, „pentru ca prin moarte să nimicească pe cel ce are puterea morţii, adică pe diavol, şi să izbăvească pe toţi aceia care prin frica morţii erau supuşi robiei toată viaţa l o r . . . A trebuit să se asemene fraţilor Săi în toate lu c ru r ile . . . şi prin faptul că El însuşi a fost ispitit — dar fără păcat — poate să vină în ajutorul celor ce sînt ispitiţi*1.
Isus trebuia să tragă vălul la o parte. Ca şi unul din noi, El trebuia să dea pildă de ascultare. In scopul acesta a luat asupră-Şi natura noastră şi a trecut prin experienţele noastre.
„El a îndurat toate încercările la care am fi supuşi noi şi n-a folosit spre binele Său nici o putere care nu ne-ar fi dată şi nouă la nevoie. Ca om El a dat piept cu ispita şi a
e x c m p I u [
n o s t r t i
d e
a s c u 11 a r c
omenirea, prin divinitatea Sa, stăpîneşte pe tronul lui Dumnezeu. Ca Fiu al Omului ne-a dat pildă de ascultare, ca Fiu al lui Dumnezeu ne dă putere să ascultăm . . . Pruncul din Betleem, M întuitorul blîncl şi umil este Dumnezeu, arătat în trup“. (1 Tim. 3,16).
Să pornim împreună "pe cărarea pe care El a mers şi să observăm umblarea şi purtarea Sa în diferitele faze ale vieţii Sale pe acest pămînt : copil, tî- năr şi om matur, în împlinirea misiunii pentru care venise aici. pentru ca exemplul vieţii Sale plină de obnegaţie şi ascultare să ne conducă şi pe noi pe urmele paşilor Săi, pe drum ul desăvîrşitei ascultări şi supuneri faţă de Dumnezeu şi faţă de legea şi orînduielile Sale.
Ca orice copil al lui Adam, Hristos a prim it urmările lu crării marii legi a eredităţii. Care erau urm ările acestea se
IULIE AUGUST 1975 15
poate vedea din viaţa strămoşilor Săi pămînteşti. El a venit cu o asemenea ereditate, ca să îm partă cu noi grijile şi ispitele şi să ne dea pildă de o viaţă lipsită de păcat.
Se naşte intr-o familie umilă, săracă, aceasta o dovedeşte daru l adus de părinţi, cînd la patruzeci de zile de la naştere au înfăţişat copilul înaintea lui Dumnezeu la Ierusalim. Chiar preotul de sei'viciu la tem plu în ziua aceea, n-a văzut în părinţii Lui decît un om cu femeia lui în haine de Galileeni cît se poate de umili.
Cuvîntul inspirat ne spune : ,,Isus este modelul nostru. Mulţi se ocupă cu uii deosebit interes de viaţa publică a Domnului, dar lasă neobservate învăţăturile din primii Lui ani. M întuitorul S-a coborît în sărăcie, pentru ca să ne arate că putem fi în legătură cu Dumnezeu chiar şi atunci cînd a- vem de dus o viaţă umilă. El a tră it pentru a plăcea Tatălui Său, a-L onora şi a-L slăvi în lucrurile obişnuite ale vieţii. Lucrarea Lui a început prin a consacra lucrarea umilă a m uncitorului care lucrează pen tru pîinea de toate zilele. El a făcut lucrarea lui Dumnezeu şi atunci cînd se afla la tejgheaua dulgherului ca şi atunci cînd făcea minuni pentru mulţime. Şi oricine va urm a pilda lui Hristos de credincioşie şi ascultare în familia lui umilă, poate primi aceleaşi cuvinte spuse despre El de Tatăl Său prin Duhul Sfînt : „Iată robul Meu pe care-L sprijinesc, alesul Meu îh care-şi găseşte plăcere sufletul Meu“.
Despre copilul din Nazaret găsim scris : „Iar Pruncul creştea şi se întărea, era plin de înţelepciune şi harul lui Dumnezeu era peste El“.
Cu privire la perioada copilăriei ne spune cuvîntul inspiraţiei că „purtarea lui Isus în copilărie era foarte atrăgătoare. Sufletul Lui era stăpinit de o răbdare pe care nimic n-o putea tulbura şi de o iubire pentru adevăr care niciodată n-ar fi sacrificat cinstea. Tare ca stînca în ce priveşte principiile vieţii Lui, se revărsa în valuri de fapte pline de iubire şi de
o neegoistă curtenie. Viaţa lui Isus a fost în deplină armonie cu Dumnezeu. Cît a fost copil a gîndit şi a vorbit ca un copil. Dar nici o um bră de păcat n-a m înjit chipul lui Dumnezeu în E l . .. A fost supus la toate ispitele pe care trebuie să le ducem şi noi, ca să ne poată fi o pildă în copilărie, în tinereţe şi m aturitate.
„Isus a tră it într-o casă ţă rănească şi a îndeplinit voios şi credincios partea Sa de m uncă pentru întreţinerea familiei. El fusese Conducătorul cerului şi îngerii trăiseră clipe de fericire împlinind cuvîntul Lui, acum El era un serv muncitor, un fiu ascultător şi iubitor. El a învă,ţat şi cu mîinile Sale 'a lu crat în atelierul de dulgherie împreună cu Iosif. In tot tim pul copilăriei şi tinereţii Sale, Isus a muncit. P rin pilda Sa, ne-a învăţat că este o datorie pentru noi să fim lucrători şi că lucrarea noastră să fie fă cută exact şi desăvârşit".
La v îrsta de doisprezece ani merse cu părinţii Săi la Ie ru salim. Aici privi desfăşurarea tu turor ceremoniilor atît de impresionante. Tăcut, liniştit, rămînea adine în cugetare. La această fragedă vîrstă I se descoperi taina misiunii Sale. Se în treţinu cu rabinii, şi felul Lui de a pune întrebări despre adevărurile cele m ari îi puse în uimire şi se întrebau unii pe alţii : „de unde are tînărul acesta cunoştinţe, cînd n-a în văţat in şcolile noastre ?
De la Ierusalim s-a întors acasă şi n-a u itat legătura Sa faţă de părinţii Săi pămînteşti, şi le-a a ju ta t în viaţa lor de muncă grea. Timp de optsprezece ani de la data cînd înţelese că era Fiul lui Dumnezeu, pînă Şi-a început lucrarea lui de Mesia, El recunoscu mai departe legătura care-L unea eu familia din Nazaret şi îndeplinea toate datoriile de fiu, de frate, de prieten şi de cetăţean.
Viaţa Lui în vremea aceasta nu a fost uşoară. Fraţii, aşa numiţi copii ai lui Iosif, şi alţi tineri îl acuzau că e fricos, dacă nu voia să meargă cu ei să facă cine ştie ce lucru ce era oprit de Legea lui Dumnezeu. Il acuzau-că are vederi strimte.
Cinstea şi dezinteresul Lui erau luate în batjocoră, răbdarea şi bunătatea Lui erau num ite laşitate. Dar El nu s-a lăsat provocat şi nu s-a abătut de pe cărarea dreptăţii.
Stă scris că „din amărăciunile pe care au să le suporte oamenii n-a rămas nici una pe care să n-o fi gustat Hristos. Se găseau şi de aceia care să-L facă de rîs în faţa lumii din cauza naşterii Lui şi chiar din copilărie a trebuit să sufere privirile lor batjocoritoare şi şoptirile lor de rău. Dacă ar fi răspuns cu o privire lipsită de răbdare, dacă ar fi făcut o singură dată un lucru rău, cum11 îndemnau fraţii Lui, n-ar mai fi fost o fiinţă desăvîrşită. N-ar mai fi pu tu t să împlinească Planul de Mântuire. Dacă ar fi admis că există o scuză pentru păcat, Satana ar fi trium fat şi lumea ar fi fost pierdută. Pen tru motivele acestea căuta şi ispititorul să-I facă viaţa cît mai grea, ca să fie atras spre păcat“ .
Iată-L la m aturitate păşind pe arena deschisă a luptei cu vrăjmaşul lui Dumnezeu şi al oamenilor, Satana. în lupta care s-a dat între Domnul luminii şi mai marele împărăţiei intu- nerecului, se hotărau lucruri mari pentru fiinţele de pe acest pămînt. Mulţi se uită la această luptă între Hristos şi Satana ca la ceva care n-ar avea nicio legătură cu viaţa lor şi nu i-ar interesa de loc. Dar lupta a- ceasta se repetă în cuprinsul inimii oricărui credincios. H ristos a biru it la începutul activităţii Sale ispita poftei, iubirea de lume şi dorinţa după strălucire care duce la îngîm- fare. El ne-a dat exemplul că ispitele care au b iruit pe Adam şi Eva şi ne biruie şi pe noi, pot fi învinse.
Dar ce L-a aju tat în lupta a- ceasta? Legătura cu Dumnezeu, rugăciunea şi sprijinirea pe Cuvîntul scris.
Ucenicul iubit Ioan, cel ce sta atît de aproape de Domnul Isus, ne arată secretul biruinţei Min- tuitorului :
„Căci M-am pogorît din cer ca să fac nu voia Mea, ci voia Celui ce M-a trimis". Ioan 6,38.
CURIERUL ADVENTIST
„Adevărat, adevărat, va spun că Fiul nu poate face nimic de la Sine, El n u face decît ce vede pe Tatăl făcînd şi tot ce face Tatăl, face şi Fiul întocmai. . . Eu nu pot face nimic de la Mine însumi : judec după cum aud ; şi judecata Mea este dreaptă, fiindcă nu caut să fac voia Mea, ci voia Tatălui care M-a trim is11. Ioan 5,19.30.
De-a lungul celor trei ani şi jum ătate de activitate, potop de batjocuri, insulte, nedreptăţi s-au revărsat asupra Lui dar El nu s-a abătut de pe drum ul pe care trebuia să meargă. O parte a datoriei Lui era, de a suferi în corp omenesc, toate batjoco- rile şi abuzurile pe care oamenii le-ar fi grămădit asupra Lui.
Lupta aceasta a că,rei cărare ducea prin Ghetsemani la Gol- gota, avea să fie încununată cu biruinţa finală, datorită hotă- rîrii neclintite de supunere şi ascultare a Domnului Hristos.
Evanghelisul Luea ne spune : „Cind s-a apropiat vremea în care avea să fie luat la cer, Isus Şi-a îndreptat faţa hotărît să meargă la Ierusalim 1' Luea 9,51.
„Singura lege a vieţii. Sale“ ne spune inspiraţia divină „era voinţa Tatălui Său. în planul cel mare al lui Dumnezeu fu sese prevăzut un tim p cînd să se jertfească pentru păcatele o- menirii şi ceasul acela trebuia să sune în curind. El nu voia nici să tremure, nici să se lase înfrînt. Paşii Lui erau îndreptaţi spre Ierusalim, unde v ră jmaşul Lui uneltise de m ultă vreme să-I ia viaţa ; acum voia să o depună. E l îşi îndreptase faţa pentru a merge la sacrificiu, lepădare din partea oamenilor, condamnare şi moarte.
Iubirea pe care o avea pentru Tatăl Său şi făgăduinţa pe care o dăduse de la întemeierea lumii, ca să se facă purtătorul păcatelor. L-au făcut să îndure fără să se plîngă, răul tra ta m ent la care fusese supus de aceia pe care venise să-I salveze".
„Hristos nu Şi-a dat viaţa pînă cînd n-a sfîrşit lucrarea pentru săvîrşirea căreia venise şi cu ultima răsuflare a zis :
Continuare în pag. 24
flp iqinea
LTxistă părerea printre cei •-y. L+ care se numesc creştini, că {harul lui Dumnezeu îşi are în ce p u tu l odată cu venirea în trup ja Domnului Isus. Se susţine că: ţ,,Legea a fost dată prin Moise, dar harul şi adevărul au venit
sprin Isus Hristos“ (Ioan 1,17). Da, este adevărat că „harul şi
1adevărul au venit prin Isus Hristos“. Dar, studiind cu mai m ultă atenţie textu l Sfintei
3Scripturi, şi fără nici o idee preconcepută, se ajunge la concluzia că, atît cît priveşte „harul divin“ adevărul este cu to tul altul. Vorbind despre origi-
Jyzect harului lui Dumnezeu, încă de la bun început trebuie să fie spus că el exista cu m ult mai înainte de prima venire a Domnului nostru Isus Hristos.
Harul prin care se acordă rnîntuirea face parte integrantă din Planul de Mîntuire, plan care a fost făcut încă înainte de întemeierea lumii. Cuvîntid
^Scripturii spune : „Căci ştiţi că nu cu lucruri pieritoare, cu argint sau cu aur, aţi fost răscumpăraţi din felul deşert de vieţuire, ci cu sîngele scump al lui Hristos, Mielul fără cusur şi
[\fără prihană. El a fost cunoscut |mai înainte de întemeierea lu- imii, şi a fost arătat la sfîrşitul
Sveacurilor pentru voi“ (1 Petru 1,18— 20).
In epistola sa către Evrei, sfîntul apostol Pavel ne în-
Jdeamnă „să ne apropiem dar cu deplină încredere de tronul 1harului, ca să căpătăm îndurar e şi să găsim har, pentru ca să f im ajutaţi la vreme, de ne-
fooie, Evr. 4,6). In textu l Scriptu r i i se vorbeşte despre „tronul sharului“'.i„Tronul harului reprezintă îm părăţia harului, căci existenţa 'unui tron implică existenţa u-
tynei împărăţii11. In m ulte din iparabolele Sale Mîntuitorul se |serveşte de expresia „împărăţia cerurilor“ pentru a arăta lucra
rea harului dumnezeesc asupra fainimii oamenilor“. Planul de
haruLu iMîntuire fiind făcut încânte de întemeierea lumii, „ împărăţia harului a fost instituită imediat după căderea omului... Ea exista de atunci în intenţia şi fă găduinţa lui Dumnezeu, şi prin credinţă, credincioşii pot deveni cetăţeni pi acestei împărăţii
Inspiratul apostol Pavel, scriind despre această măreaţă mîntuire acordată celui credincios în dar, pe temeiul credinţei, confirmă cele spuse mai sus, cînd zice : „El ne-a m întuit şi ne-a dat o chemare sfintă nu pentru faptele noastre, ci după hotărîrea Lui şi după harul carc ne-a fost dat în Hristos Isus înainte de veşnicii, dar care a fost descoperit acum prin arătarea Mîntuitorului nostru Isus Hristos, care a nimicit moartea şi a adus la lumină viaţa şi neputre- zirea“ (2 Tim. 1,9.10). Deci hotărîrea de a acorda rnîntuirea prin har a fost luată încă „înainte de v e ş n ic i iT o tu ş i , ea n-a fost cu adevărat statornicită decît la moartea Domnului Hristos pe cruce. “A tunci cînd M întuitorul Şi-a dat viaţa, şi cu ultima Sa suflare s tr igă : ‘S-a sfîrşit‘, Planul Mîntuirii a fost definitiv asigurat. Făgăduinţa mîntuirii dată primei perechi neascultătoare în Eden fu ratificată. împărăţia harului, care pînă atunci nu existase decît în virtutea făgăduinţa lui Dumnezeu, a fost acum întemeiată".
înţelegem, deci că harul a trecut prin mai multe faze, şi anume : printre mijloacele Planului de Mîntuire — făcut datorită iubirii fără margini a lui Dumnezeu — a fost prevăzută şi favoarea divină, graţia, harului, adică a Sa bunăvoire de a ne acorda rnîntuirea în dar. Această hotărîre divină a fost luată, după ch ’mr expresia S fin tei Scripturi, încă „înainte de veşnicii“, “adică, înainte, ds veacurile lungi ale istoriei pă- m întului acestuia“ (2 Tim. 1,9). Imediat după căderea lui Adam şi Ev a în păcat. Planul de Mîn-
1ULIE AUG UST 1975 17
tuire — şi odată cu el şi harul lui Dumnezeu — a fost adus la cunoştinţă păcătosului, căruia i se dăduse în felul acesta o nădejde tare. Cu alte cuvinte, în această a doua fază a harului, hotărîrea luată „înainte de veş- nicii“ începe să-şi găsească aplicarea în vederea atingerii scopului urmărit de Dumnezeu : salvarea celui păcătos.
Odată cu venirea Domnului nostru Isus Hristos, ceea ce s-a hotărît „înainte de veşnicii“, şi ce s-a instituit imediat după căderea în păcat, s-a ratificat prin sigiliul sîngelui Mielului lui Dumnezeu curs pe crucea de pe Golgota. In clipa în care au fost pronunţate cuvintele : „S-a sfîrşit“, în acea clipă a fost a- sigurată, în ’ mod irevocabil, împlinirea tuturor hotărîrilor luate în acea consfătuire dintre Tatăl şi Fiul, ţinută înainte de veşnicii cu privire la Planul de Mîntuire a celui păcătos — fiind astfel asigurată şi împlinirea hotărîrii de iertare şi în dreptăţire oferite în dar celui păcătos. In sensul acesta înţelegem că „harul şi adevărul au venit prin Hristos Isus“, sau cum se exprimă cît se poate de clar şi sfîntul apostol Pavef, că „harul care ne-a fost dat în Hristos Isus înainte de veşnicii... a fost descoperit acum prin arătarea Mîntuitorului nostru Isus Hristos“ (2 Tim.1,9.10).
Iată, deci, că susţinerea cum că harul şi-ar avea începutul numai odată cu venirea Domnului Isus Hristos nu poate să stea în faţa acestor dovezi de netăgăduit pe care le găsim pe paginile Sfintelor Scripturi. Aceasta nu face decît să m ărească şi mai m ult admiraţia noastră faţă de Atotputernicul Creator, Care încă din veşnicii necunoscute nouă a prevăzut în atotştiinţa şi înţelepciunea Lui, măreţul plan care cuprinde şi prevederea acordării mîn- tuirii prin har, şi a cărui îm plinire aduce, în curînd, acea minunată mîntuire veşnică pe care el o prevedea.
Pentru cine aduce harul mîntuire?
„Căci harul lui Dumnezeu, care aduce mîntuire pentru toţi
oamenii a fost arătat‘ (Tit 2,11). Plecînd de la această afirmaţie a Sfintei Scripturi, unii cititori ai Bibliei susţin, că harul lui Dumnezeu operează, adică acordă mîntuirea tuturor celor ce trăiesc pe faţa pămîntului. Cu alte cuvinte, se susţine şi se propovăduieşte că, cu toate păcatele atît de multe şi de variate ale celor păcătoşi pînă în cele din urmă, Dumnezeu îşi va arăta îndurarea Sa cea mare şi va face ca harul Său să cuprindă pe fiecare, acordînd în felul acesta tuturor mîntuirea Lui cea minunată.
Pentru a elucida şi această latură a adevărului divin, socotim că este necesar să se facăo distincţiune , care ne va ajuta să înţelegem mai bine care este adevărul în această privinţă. Distincţiunea care se cere a fi făcută este între ceea ce se numeşte oferirea şi acordarea harului divin. Aceste două acţiuni nu trebuiesc confundate. Este adevărat că harul lui Dumnezeu este oferit tuturor celor ce cred în sensul că el se află la îndemîna oricui dar acest har este acordat numai aceluia care se apropie „cu deplină încredere de tronul har u l u i a d i c ă numai aceluia care înţelege să se folosească de harul oferit de Dumnezeu. Acela ,de pildă, care nu simte nici o nevoie de harul lui Dumnezeu, desigur că nici nu va avea parte de mîntuirea pe care el o aduce.
„Prin dăruirea minunată a Fiului Său“ spune Spiritul Profetic, „Dumnezeu a înconjurat întreaga lume cu o atmosferă de har în felul atmosferei de aer din jurul pămîn- tului. Toţi cei care vor să respire această atmosferă dătătoare de viaţă, vor trăi“. Pe de altă parte, sfîntul apostol Pa- vel, încheind epistola sa către Efeseni, le doreşte ca „harul să fie cu toţi cei ce iubesc pe Domnul nostru Isus Hristos, în curăţie“ (Efes. 6,24). Iar, sfîn- ul apostol Petru, adeverind acelaşi lucru, zice : „Căci D um nezeu stă împotriva celor m inări dar celor smeriţi le dă har“ (1 Petru 5,5). „Harul să fie cu toţi cei ce iubesc pe Domnul... în curăţie“ Şi credem că este
cazul să amintim că a iubi pe Domnul înseamnă a păzi poruncile Lui, pentru că El însuşi a spus cînd a fost pe pămînt : „Dacă Mă iubiţi veţi păzi poruncile Mele“. „Cine are poruncile Mele şi le păzeşte, acela Mă iubeştc“ (Ioan 14,15. 21). Iată dar, că harul n-a fost oferit pentru ca noi să fim absolviţi de păzirea poruncilor lui Dumnezeu, ci dimpotrivă, harul, deşi oferit, adică pus la îndemîna tuturor, el este totuşi acordai numai acelora care iu besc pe Domnul în curăţie, adică celor care păzesc poruncile Lui. Că harul nu va aduce mîntuire pentru aceia care nu trăiesc după îndemnurile Duhului, ci după îndemnurile firii pămînteşti, aceasta reiese lămurit atît din cuprinsul tuturor învăţăturilor Domnului Hristos, cît şi cele ale apostolilor Liu.
„Fericiţi cei cu inima curată căci ei vor vedea pe D umnezeu : „fericiţi cei blînzi“ ; „fericiţi cei flămînzi şi însetaţi după dreptate“ ; „fericiţi cei împăciuitori, căci ei vor fi chemaţi fii ai lui Dumnezeu11. A- ceştia vor moşteni viaţa veşnică. Cu alte cuvinte, aceştia se vor bucura de harul mîntuitor al lui Dumnezeu. „Cît despre fricoşi, necredincioşi, scîrboşi, ucigaşi, desfrînaţi, vrăjitori, închinători la idoli şi toţi minci- noşii“ (Apoc. 21,8), adică, toţi acei care au respins invitaţia divină de a trăi o viaţă de adevăraţi urmaşi ai lui Hristos, şi au înţeles să trăiască, mai de grabă, o viaţă după propriile lor îndemnuri şi pofte, pentru toţi aceştia harul divin nu va aduce nici o mîntuire. Faţă de ei, harul devine inoperant, deoarece deşi le-a fost oferit şi lor cu atîta bunăvoinţă divină, ei au respins categoric invitaţia de ao rupe „cu păgînătatea şi poftele lumeşti", şi să trăiască cu cumpătare, dreptate si evlavie“ (Tit 2,13).
„Fiecare călcare a poruncilor, fiecare neluare în seamă sau respingere a harului lui Hristos, are urmări durabile asupra mîntuirii celui păcătos, împietrind inima, slăbind voinţa, în- tunecînd mintea şi făcînd pe cel în cauză nu numai mai puţin voios, ci şi mai puţin capabil
mIJ L l CURIERUL A D VEN TIST
de a asculta de blîndele îndemnuri ale Spiritului S fîn l“. „Nimeni, dar, să nu se amăgească pe sine cu ideea că Dumnezeu cu mila şi iubirea Sa, va tmîntui şi pe cei ce refuză harul Său şi nu recurg la el“.
Dacă, deci, harul lui Dumnezeu nu aduce nici o mîntuire pentru cei ce-L refuză, ce se întîmplă. cu acei care se încred numai şi numai în acest har, fără ca ei să caute a cunoaşte care este voia lui Dumnezeu, şi mai ales fără a se strădui să trăiască conform cu voia Sa 1 Acordă harul lui Dumnezeu şi acestora mîntuirea ? Deoarece răspunsul la această întrebare urmează să fie dat mai tîrziu în mod mai amănunţit, aci dorim doar să accentuăm că pentru a ne împărtăşi şi noi de mîntuirea adusă prin har, se cere şi din partea noastră să ne facem partea care ne revine în vederea obţinerii ei.
Poate că următoarea ilustraţie ne va ajuta să înţelegem mai bine care este partea care ne revine nouă, pentru ca harul lui Dumnezeu să aducă m întu- ire şi pentru noi. Să presupunem că undeva bîntuie o foamete. Populaţia de acolo suferă din cauza lipsei îndelungate de alimente. La un m om ent dat apare în acele părţi un anunţ adresat întregei populaţii înfometate, în care se se spune că într-un anumit loc se află un mare depozit de alimente care stă la dispoziţia tu turor celor lipsiţi, şi care vor fi distribuite în mod gratuit tu turor celor care se vor prezenta în acel loc să primească alimentele de care au atîta nevoie. Ia- tă-i pe toţi cei vizaţi cum iau cunoştinţă de acest anunţ atît de îmbucurător, şi de salvator în acelaş timp. Care a fost, însă, efectul lui asupra celor în cauză ? Această veste îmbucurătoare ei au primit-o într-un mod cu totul diferit.
Unii au crezut cele spuse în anunţ şi, drept urmare, au şi plecat de îndată şi plini de încredere spre locul uncie se arăta că se aflau alimentele făgăduite. Credinţa lor, urmată de pornirea la drum, s-a dovedit a fi salutară, deoarece odată ajunşi la locul cu pricina, ei au şi pri
1ULIE A U G U ST 1975
m it cu îmbelşugate hrana de care aveau atîta nevoie.
Alţii, însă, au pus la îndoială cele făgăduite în anunţ, în tim p ce alţii nici nu voiau să admită că o astfel de ofertă ar putea fi adevărată. Aceasta fiind atitudinea acestora din urmă faţă de vestea cea bună din a- nunţ, adică o atitudine de îndoială şi lipsă totală de credinţă în făgăduinţa făcută, ei nu s-au mai deplasat să primească cele necesare pentru hrană, iar urmarea a fost că nici n-au prim it nimic din toată bogăţia de alimente care le era pusă cu a- tîta bunăvoinţă la dispoziţie.
Ne întrebăm acum, la îndemîna cui au fost puse alimentele ? La îndemîna tuturor. Cine s-a împărtăşit de ele ? Numai acei care au crezut, pe cuvînt, pe cel ce a făcut anunţul, şi care pe temeiul acestei credinţe au şi pornit la drum ca să-şi primească efectiv alimentele m ult dorite.
La fel stau lucrurile şi cu harul lui Dumnezeu. Invitaţia este adresată tuturor : „Căci harul lui Dumnezeu care aduce m in tuire pentru toţi oamenii a fost arătat...“ In iubirea Lui fără margini, Dumnezeu cheamă la mîntuire pe toţi păcătoşii. Harul m întuitor este pus la îndemîna tuturor. El oferă m în tu irea, fără deosebire, oricărui păcătos de pe pămînt. Dar, de a- ceastă mîntuire se împărtăşesc numai acei care cred pe Dumnezeu pe cuvînt. Urmarea acestei credinţe este că aceştia II iubesc din toată inima. Numai aceştia vor avea parte de toată slava şi fericirea pe care o va aduce cu sine mîntuirea lucrată de Domnul nostru Isus Hrîstos, după cum este scris : „Lucruri pe care ochixd nu le-a văzut, u- rechea nu le-a auzit şi la inima omului n u s-au suit, aşa sînt lucrurile, pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L îu- besc“ (1 Cor. 2,9).
Iată, deci, că aceste „lucruri“ măreţe sînt pregătite de D umnezeu numai „pentru cei ce-L îubesc“, adică pentru cei ce ascultă de Cuvîntul Lui. Acesta fiind adevărul putem spune că mîntuirea,. datorită iubirii neînţelese de noi, pe deplin, a lui Dumnezeu a fost pusă — prin
harul divin — la îndemîna tu turor, dar ea va fi acordată nu mai acelora care cred şi iubesc pe Dumnezeu, adică acelora care păzesc, din iubire, poruncile Lui.
p astor * INDRICAU GHEORGHE
Realităţi contemporaneUrmare din pag. 1
toate domeniile, prin abordarea constructivă a problemelor in ternaţionale de interes reciproc, convorbirile de la Washington s-au înscris ca un nou şi im portant pas înainte, în ridicarea pe o treaptă superioară a raporturilor de prietenie şi colaborare dintre România şi Sta tele Unite.
In acelaşi spirit au avut loc şi convorbirile dintre Excelenţa Sa Dl. Nicolae Ceauşescu şi primul ministru Harold Wilson. Larga gamă a problemelor a- bordate... Conferinţa pentru securitate şi cooperare în Europa, conflictul din Orientul Apropiat, situaţia economică mondială etc.
Vizita preşedintelui Nicolae Ceauşescu în capitala britanică, convorbirile purtate şi înţelegerile realizate cu acest prilej deschid noi perspective relaţiilor româno-britanice şi un aport substanţial cauzei păcii şi a colaborării internaţionale.
Prezenţa activă în viaţa internaţională a preşedintelui scumpei noastre patrii, remarcabila sa contribuţie la rezolvarea celor mai arzătoare probleme ce confruntă omenirea contemporană, eforturile constante şi iniţiativele României pentru promovarea unei politici de pace, prietenie şi colaborare cu toate statele, indiferent de orînduirea lor socială, insistentele acţiuni pentru făurirea unei lumi mai bune şi mai drepte, ne umplu tuturor inimile de speranţe în justeţea cauzelor păcii, ale idealurilor şi tr ium fu lui ei final. Acesta este drumul glorios al României Socialiste şi drumul nostru al fiecăruia.
Redacţia
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - Q T j
Domnul neprihănirea noastră
Urmare din pag. 11
brăcat cu armura neprihănirii Domnului Hristos.
Cină sufletul se predă lui Hristos, o putere nouă pune stăpînire pe ini- m a cea nouă. Se produce o sch im bare pe care păcătosul niciodată n-o poate face singur. Sufle tu l care se predă lui Hristos, detune propria Sa fortăreaţă» pe care El o are intr-o lume a păcatului şi doreşte ca nici o altă putere să nu fie recunoscută in ea, decît a Sa proprie- Credinciosul luat astfel în stăpînire de D um nezeu, este de neînvins de păcat. Insă dacă nu ne supunem controlului Domnului Hristos, vom fi dom L naţi de cel rău. In mod inevitabil, noi trebuie să f im sub controlul binelui sau răului, două puteri care se luptă pentru supremaţie în viaţa noastră. (Mat. 6,24).
N u este necesar ca noi, în mod deliberat să alegem a sluji păcatului pentru ca să ajungem sub stă- pînirea lui. Dacă nu conlucrăm cu solii cereşti, Satana va pune stăpînire pe inima noastră şi va face din ea locul său de reşedinţă. S in gura apărare împotriva celui rău este sălăşluirea Domnului Hristos în inima noastră prin credinţa în ne prihănirea Sa- Dacă nu devenim in mod vital uniţi cu Dumnezeu, noi niciodată nu putem rezista efectelor nesfinţite ale iubirii de sine, îngădu in ţa faţă de sine şi ispitei de a păcătui. Noi ne putem lăsa de m ulte obiceiuri rele, pe timpul cît ne separăm de anturajul lui Satana, dar fără o vitală legătură cu Dumnezeu, prin predarea noastră Lui, clipă de clipă, noi vom fi biruiţi. Fără o cunoaştere personală a Domnului Hristos şi o continuă comuniune în El, noi sintem la discreţia v ră jm a şului şi îi vom îndeplini porunca pînă la capăt.
Dovada exterioară a neprihănirii lăuntrice.
Neprihănirea lăuntrică se dovedeşte prin neprihănirea exterioară. Cel care este neprihănit lăuntric nu-i cu inima împietrită şi nepăsător, ci zi de zi el creşte după chipul Domnului Hristos, progre- sînd din tărie în tărie. Cel care este sfinţit prin adevăr va avea stăpînire de sine şi va călca pe urmele Domnului Hristos.
Cînd prim im pe Domnul Hristos, vom da pe faţă cuvinte alese, ca o rodnică dovadă că noi sîntem pe calea vieţii, că Domnul Hristos este calea^ noastră şi că noi mergem pe adevărata cărare ce duce la ceruri-
Cînd sîntem îmbrăcaţi cu neprihănirea Domnului Hristos, nu vom mai avea plăcere pentru păcat, deoarece Hristos va lucra în noi. E posibil să facem greşeli, dar vom urî păcatul care a produs suferinţi Fiului lui Dumnezeu.
Cînd Domnul Hristos este în in imă, ea va fi atît de blînăă şi su
pusă din iubire pentru Dumnezeu şi pentru păcătos încît irascibilita- tea, defăimarea şi răzvrătirea nu vor exista în ea. 1 Tim- 1,5 : „Ţinta poruncii este dragostea, care vine dintr-o inimă curată, d in tr-un cuget bun şi dintr-o credinţă neprefăcută“. Religiunea Domnului Hristos în inimă va obţine pentru posesorul ei o deplină biruinţă asupra acelor pasiuni care caută supremaţia lăuntrică.
Cînd un păcătos se apropie de Dumnezeu, w i nou gust moral este creat şi el iubeşte lucrurile pe care D umnezeu le iubeşte, deoarece viaţa sa este legată cu lanţul de aur al făgăduinţelor de neschimbat, de viaţa Domnului Isus. In im a sa tîn- jeşte după Dumnezeu. Rugăciunea sa este „O Doamne, deschide-mi ochii pentru ca să văd lucrurile m inunate din Legea Ta. „Ps. 119, 18 : „Deschide-mi ochii, ca să văd lucrurile m inunate ale Legii Tale !“ In acest dreptar de neschimbat, el vede caracterul Răscumpărătorului şi ştie că deşi a păcătuit, el nu u r mează să fie salvat în păcatele sale, ci din păcatele sale, deoarece D om nul Hristos este Mielul lui D umnezeu care ridică păcatele lumii-
Astfel este clar că păcătosul nu poate fi salvat fără să asculte, dar faptele sale nu pot fi ale lui în s u ş i ; Domnul Hristos trebuie să lucreze în el şi voinţa şi înfăptuirea, după
lucru. Trei combine, două re morci şi două prese de balotat paie au fost surprinse de apele Lăsăului revărsat. Cînd totul părea pierdut, tractoristul Ioan Sîrbu, s-a avîntat în şuvoaiele dezlănţuite şi a remorcat prima combină. La întoarcere trebuia să treacă pe un podeţ pîndit de viitură. O jum ătate de oră a tot dat roată podeţului, pînă cînd, cu un simţ extraordinar al orientării, l-a trecut cu bine. La a doua incursiune i-a sărit în ajutor şi tractoristul Viorel Bîlc. Cu tractoarele în apă, cu apa pînă la gît, cei doi tractorişti au salvat toate maşinile şd utilajele.
• Se aflau în pericol 14 persoane, izolate în tr-una din cele peste 200 case cuprinse de ape în oraşul Topoloveni-Argeş, şi se aştepta sosirea unui elicopter pentru salvarea sinistraţilor.
Deodată însă, de casa inun dată s-a apropiat o automacara cu num ăr de Prahova. Şoferul s-a gîndit să prelungească braţul macaralei cu un stîlp de brad, la capătul căruia a legat
buna Sa plăcere. Domnul HristoS devine nu numai „autorul" dar şi ,.desăvîrşitorul“ credinţei noastre. El este pu tem icid nostru ajutor.
Purtînd mantia nepătată a neprihănirii.
Deşi neprihănirea Domnului Hristos este oferită în dar, şi asigură marea şi completa restatornicire a păcătosului, totuşi, ni se spune că unii „nu-şi însuşesc neprihănirea Domnului Hristos, care este o m antie nepurtată de ei, complet necunoscută, un izvor neatins“. Cum poate exista o astfel de lipsă de a accepta şi însuşi acest mare dar cînd ştim că :
N umai accia care sînt îmbrăcaţi cu armura neprihănirii Sale vor putea prii'i slava prezenţei Sale cînd El va apare cu putere şi m a re slavă.
In ziua încoronării Sale, El nu va recunoaşte ca fiind ai Săi pe nimeni care are o pată sau o zbîr- citură, sau ceva de felul acesta- Dar celor credincioşi ai Săi El le va da coroane ale slavei veşnice. Aceia care nu doresc ca El să guverneze peste ei II vor vedea înconjurat de mulţimea celor răscumpăraţi, fiecare din ei purtînd semnul : Domnul N eprihănirea noastră.
Pastor, M. Popa
în chip de nacelă un butoi. Astfel, printr-o punte aeriană au fost scoase şi transportate cu m ult curaj şi îndemînare, rînd pe rînd, toate cele 14 persoane aflate în pericol. Abia dezmeticiţi din coşmarul trăit, cîţiva bătrîni aflaţi prin tre sinistraţi, au v ru t să mulţumească binefăcătorului lor. Nu au avut însă cui mulţumi. Automacaraua plecase pe drum ul ei, de parcă nu s-ar fi întîm plat nimic deosebit.
Curaj, iniţiativă, spirit de răspundere, gata de a sări în a ju tor, iată imperativele chemării spre a ieşi din impas, spre a face ca v iaţa să biruiască şi să reintre în normal.
Totul depinde de răspunsul oamenilor, răspunsul nostru, al meu şi al tău, căci s-a verificat încă odată că omul poate să canalizeze şi stăvilească viitura. Uniţi în planuri, eforturi, şi frăţie, oamenii pot deveni mai tari ca apele !
Redacţia (din presa zilei)
--------------------- ♦ ---------------------
M a i t a r i c a a p e l eUrmare din pag. 8
|20CURIERUL A DVEN TIST
FIUL LUI DUMNEZEU
Schimbarea la faţăA
J n afară de învierea Sa. Schimbarea la F aţă a fost cel mai
neobişnuit evenim ent din via ţa pă- m întească a Domnului Hristos. Din nefericire se constată că cei ce s-au ocupat cu re la tarea evenimentelor Hristologice, au avut tend in ţa să ocolească acest eveniment, lăsînd să se înţeleagă : fie că acest evenim ent este p rea profund pentru în ţe legerea noastră, fie că este... de o prea mică im portanţă. In cele ce urm ează aş dori să ne ocupăm, să încercăm să înţelegem scopul acestu i ex traord inar şi deosebit eveniment, căutînd — în acest scop — să urm ărim în m editaţia noastră pe Domnul Hristos şi grupul restrîns din ju ru l Său şi anum e : Petru, Iacob şi Ioan, care urcau încet coasta muntelui.
Urcuşul nu a fost uşor, ci obosito r şi raportul Scripturii ne spune că unii „erau îngreuiaţi de somn" (Luca 9,32)- Evangheliştii Matei şi Marcu declară că Schim barea la F a ţă a avut loc la şase zile după m area m ărturisire a lui Petru. Ei sînt de asemenea de acord că evenim entu l a avu t loc pe un munte, şi anu me : „pe un m unte înalt" (Mat. 17.1).
M untele Tabor, situat la sud-est de Nazaret, a fost considerat timp de veacuri ca fiind M untele Schimbării la Faţă. De faot. o frumoasă bisericuţă a fost înă lţa tă acolo spre a comemora acest eveniment. Dar M untele Tabor se ridică num ai cu puţin peste aproxim ativ şase sute de metri. Mai m ult descoperirea faptului că în tim pul Domnului Isus o fo rtăreaţă şi o mică aşezare se aflau în vîrf, face a fi fost im posibil ca Domnul Isus să fi găsit acolo locul liniştit de care ne vorbesc Evangheliştii Matei şi Marcu.
Mulţi teologi cu renum e cred că M untele Hermonului, a fost Muntele Schimbării la Faţă, căci are peste
-2.800 m. înălţim e şi este situat departe la Nord şi acolo, Domnul Hristos era departe de Irod şi Caiafa si deci nu avea de ce să se tea m ă de ura iudeilor, sau de puterea romanilor- In tim p ce unii teologi şi cercetători ai Serioturii a r considera ca fiind dificil a stabili cu preciziune aceasta, totuşi se pare că M untele Hermon corespunde mai b ine descrierii ce o găsim în Evangheliile Sinoptice.
Era în ceasurile serii cînd ei au urcat pe „m untele celsfîn t", aşa cum îl numeşte P etru (2 Petru 1.18). Aceşti ucenici şi-au însoţit în v ă ţă torul şi cu alte ocazii asem ănătoare. D ar nu şi-au închipuit, nu s-au aş
teptat la ceea ce noaptea respectivă le rezerva. In mijlocul atmosferei liniştite, maiestoase chiar a m unte lui, ei au văzut, au fost m artori ai manifestării „slavei, ca slava singurului născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr"- Cît de necesar, cît de im portant era pentru ei ca inimile lor să fie întărite, să fie fortificate şi credinţa lor în tărită , pentru m a rile şi grelele evenim ente ce le s tă teau înainte. Nu încape îndoială, că atunci cînd Domnul Isus a început să se roage, şi aceşti sinceri apro piaţi ucenicii ai Săi, au fost cuprinşi de acest sp irit de rugăciune; dar din nefericire, oboseala trupului şi-a spus nu după m ult timp, cuvîntul, şi au adormit. Să nu judecăm prea aspru pe aceşti ucenici adormiţi ; căci care d in tre noi n -a fost vreodată obosit de povara lucrării, şi atunci cînd se cerea să fim cît mai atenţi, atunci eram doborîţi de oboseală !
în timp ce aceşti ucenici dormeau, „Învăţătorul" lor Mesia Fiul lui Dumnezeu şi Fiul Omului era într-o in tim ă şi stăru itoare rugăciune : ,,E1 însuşi trebuia să cîştige o nouă confirmare, o nouă legătură de nezdruncinat cu Cel A to tpu ternic, căci num ai în felul acesta putea El să privească, să întîmDine eveni- menţele ce-i stăteau în faţă, să in- tîmpine viitorul. Dar El nu se ruga numai pen tru El Era apăsat pen tru aceia care trebuia să poarte mai departe, după înă lţarea Sa la cer, lucrarea începută de El. P riv ind în viitor, El revărsă în rugăciune dorinţele inimii Sale pentru ucenicii Săi, pentru ca în ceasul în tunericu lui credinţa lor să nu scadă“ . El dorea de asemenea ca aceşti ucenici să poată discerne pe deplin im portan ţa lucrării Sale şi desigur să în ţeleagă pe deplin m isiunea Sa în lume. De aceea El se rugă, ca să
FIUL OMULUI
li se dea o m anifestare a slavei pe care El o avusese la T atăl înainte de a fi lumea, de a se descoperi îm pără ţia LUi ochilor omeneşti şi ucenicii să fie în tăriţi pen tru a putea să o privească. El ceru în rugăciune, ca ei să poată fi m artorii unei manifestări a Dumnezeirii Sale.-, că El este cu certitudine Fiul lui Dumnezeu şi că m oartea Lui ruşinoasă pe cruce, era o parte a P lanului de Mîntuire.
El dorea cu nerăbdare ca cei trei însoţitori ai Săi să fie m artori ai unei m anifestări a divinităţii Sale, pen tru a în tări credinţa lor. „In tim p ce El era plecat în um ilinţă în locul acela pietros, cerurile se deschiseră deodată, porţile de aur ale cetăţii se desfăcură de to t şi raze strălucitoare se coborîră pe m unte îm brăcînd pe M întuitorul — Dumnezeirea d in lăuntru străbătu prin corpul Său omenesc si întîlni slava venită de sus. Ridicîndu-Se din p rosternarea Sa, Hristos stătu în picioare în slavă asemenea lui Dumnezeu. Agonia sufletească tre cuse. F aţa Lui strălucea ca soarele şi îm brăcăm intea Lui era — albă ca lum ina".
Cînd ucenicii s-au trezit, au v ă zut pe Domnul lor aşa cum nu-L văzuseră niciodată p înă atunci, iar lîngă El, stăteau Moise şi Ilie. Ei au auzit conversaţia d intre Domnul Hristos şi aceşti doi bărbaţi glorificaţi. Ei discutau despre ceea ce El, Domnul lor, avea să trăiască, să experimenteze la Ierusalim.
în treaga înfăţişare a Domnului era schimbată. în adevăr divinitatea străfulgeră prin corpul său omenesc, căci lum ina venea, nu din afară, ci lum ina em ana din corpul Său transfigurat. Expresia „trans- f igura t“‘ vine din lim ba greacă (metamorfoză) şi este sinonimă cu expresia ce o găsim şi în limba ro m ână şi anum e „metamorfoză" a- dică a schimba de la o form ă la alta. De fapt, expresia „m etamorfoză", vine de la form a substantivală „metamorphosis“. în fă ţi şarea Domnului Hristos reflecta o strălucire a slavei, care era mai puternică decît a soarelui. Evanghelistul Marcu spune că hainele Sale erau „mai strălucitoare şi foarte albe, de o albeaţă pe care nici un nălb itor de pe păm înt n-o poate da“ (Marcu 9,3).
Toată această scenă, această p rivelişte, nu era pămîntească. Cînd Moise a coborît de pe m untele Si- nai după cele patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi petrecute cu Dumnezeu, fa ţa lui — ne spune ra portul Sfintelor Scripturi — stră-
1ULIE AUGUST 1975 21
lucea cu aşa intensitate, incit poporul nu putea privi la el. Cînd, Ştefan prim ul m artir creştin, rostea ultim ele lui cuvinte, ultim a lui m ărturie în favoarea credinţei sale „cei ce priveau la el, vedeau faţa lui „ca faţa unui înger" (Fapte 6,15). Dar slava Domnului pe m un tele acesta sfînt, nu era numai o slavă ce se resfrîngea, cădea asu pra Lui de undeva din afara Lui, nu... ci era o slavă inerentă fiinţei Lui divine şi ea străfulgera din lăun tru l Său, din El, era slava Lui, de Dumnezeu care în acel mom ent străbătea învelişul trupului Său omenesc, pentru a a ju ta pe ucenicii ce erau cu El să înţeleagă cine era şi ce avea de făcut. De asem enea trebuie să subliniem faptul că scopul acestui evenim ent supranatural, era mai larg. Pe lîngă necesitatea în tăririi credinţei ucenicilor în El şi-n lucrarea Sa, el era menit şi pen tru a în tări pe Fiul lui Dum nezeu acum şi Fiu al Omului, pentru criza ce-I s tă tea în faţă. Moise şi II ie reprezentau acea m are oaste a răscum păraţilor pe care m oartea Sa ispăşitoare avea s-o salveze. Pentru un scurt tim p El Şi-a asum at n a tu ra pe care avea s-o reia după în viere — „trupul spiritual" despre care vorbeşte apostolul Pa vel.
Cei doi bărbaţi ce stăteau lîngă Domnul Hristos erau bărbaţi de seamă p rin tre profeţii şi sfinţii Vechiului Testament. Moise a m urit şi Domnul 1.-a îngropat cu mîinile lui „acolo, în ţa ra Moabului" (Deut.84,5). Dar Mihael „Arhanghelul Mi- hail" l-a sculat din patul de pulberi înviindu-1, aşa cum ne rela tează apostolul Iuda, care era — se pare — unul din fraţii Dom nului (Iuda 9). Pe de altă parte, Ilie, a ajuns la slava cerului fără să vadă moartea. Aceşti doi bărbaţi, unul reprezentînd Legea şi altul Profeţii, au apăru t îm preună cu Domnul Hristos transfigurat, sau schimbat la faţă, pentru a-L încuraja. Luca ne spune că ei „vorbeau despre sfârşitul Lui". Această experien ţă este deosebită, singulară chiar pentru Domnul Hristos în haina trupului Său omenesc. Ea poate fi — de asemenea foarte înălţă toare pentru noi. Ea poate să ţină in tensiune, pînă la încordare credinţa celui ce crede, sau să deruteze, să ducă in eroare im aginaţia noastră. Poate că aceasta e x plică de ce evenim entul Schimbării la Faţă a fost neglija t de foarte mulţi d intre cei ce se ocupă de adevărurile Scripturii.
Este adevăra t că adesea şi noi facem referire, dar facem referiri la rem arca copilărească, deşi sin ceră a lui P etru : „învăţătorule, este bine să stăm aici ; să facem trei colibi ; u na pentru Tine, una pentru Moise, şi una pentru Ilie" (Marcu 9,5) dar Evanghelistul Marcu adaugă im ediat : „Căci nu ştia ce să zică'1 (vers. 6). Marcu este singurul care relatează această conversaţie, pe care fă ră îndoială că a auzit-o de la Petru, pe a cărui re la tare se consideră că M arcu a scris Evanghelia ce-i poartă num e
le. Comentatorul Fararr spune în legătură cu aceasta : „Probabil că Domnul Isus a zîmbit la propunerea naivă a apostolului care considera că toţi cei şase vor fi putu t locui pentru totdeauna in tr-o mică colibă (succoth) din crengi, pe m un tele H ermonului. Dar nu-i era dat lui Petru, şi nim ănui altcuiva, să construiască universul pentru pro pria lui satisfacţie. El trebuia să înveţe însem nătatea Calvarului, nu mai puţin de cum trebuia să în ţe leagă ps aceea a H erm onului'‘.
Cu mici excepţii, în lum ea creştină, evenim entul Schimbării la Faţă, de obicei, nu este aşezat a lă turi de botezul Domnului, ispitirea Lui, sau agonia Sa pe crucea Gol- gotei. Unii, care ignoră suprana tu ralu l în activ itatea Domnului H ristos, îl consideră un mit. Totuşi, privind mai cu atenţie, vom' găsi în această experienţă unele lucruri pe care nu le vom putea trece cu vederea. Considerăm această experienţă ca fiind unică, căci fără de ea nu poate exista o înţelegere deplină a tu tu ro r aspectelor Hristolo- gice. Nu num ai experienţa „Schimbării la F a ţă“, ci ceea ce a avut loc cu această ocazie este vital. Vocea care a. vorbit din nor : „Acesta este Fiul Meu prea iubit, de El să ascultaţi" (Marcu 9,7), nu poate fi alta decît vocea lui Dumnezeu T atăl. Im portan tă aşa cum era Legea şi Profeţii prin care Dumnezeu Şi-a făcut cunoscută voinţa în veacurile dinainte, acum, solia Sa este mai completă, în trucit Domnul Hristos este mai m are decît cel care a p rim it Legea pe Sinai. şi ca profetul de pe m untele Cârmei. „După ce a vorbit în vechime păif'nţilor noştri prin prooroci, în m ulte rînduri şi în m ulte chipuri, Dumnezeu, la sfîrsitul acestor zile. ne-a vorbit brin Fiul" (Evr. 1,1.2). Domnul Hristos, Fiul lui Dumnezeu şi Fiul Omului era prezentat astfel ca fiind mai presus de m uritori. El trebuie să fie auzit şi ascultat de toţi cei ce cred. Căci El nu este în Casa lui Dum nezeu o slugă, un slujitor aşa cum a fost Moise şi Ilie ci Domnul „Hristos este credincios ca Fiul peste Casa lui Dumnezeu" (Cap. 3,6). Astfel, cu ocazia aceasta, Moise ca m arele legiuitor stătea alături de Dom nul Hristos, ia r Ilie reprezentînd pe marii profeţi, de partea cealaltă a Fiului lui Dumnezeu. Domnul H ristos ocupă locul Său la mijloc, ca Fiu de Dumnezeu şi îm păra t veşnic.
De două ori vocea Tatălui s-a făcut auzită de către urechile omeneşti am intind : „Acesta este Fiul Meu prea iubit". O dată pe m alurile Iordanului la botezul Domnului Hristos şi acum din nou pc M untele Schim bării la Faţă. La botezul Său El se identifică în totul cu neam ul omenesc. In experienţa Transfigurării, El sc identifică în totul cu divinitatea.
Astfel, declaraţia Tatălui : „Acesta este Fiul Meu prea iubit, de El să ascultaţi" are o profundă sem nificaţie. Ea nu însemnează o ignorare a Vechiului Testament. Legea şi Profeţii îşi au locul lor. D ar a
cum, solia vine din partea Fiului, El care vorbeşte ca Profet, Preot şi Rege şi care era pe punctul de a confirma noul legămint cu sîngele Său propriu. Da, aici avem învăţă turi profunde şi pentru noi, cre dincioşii de astăzi şi din totdeauna. Crucea se ridica tot mai insistent la orizontul vieţii şi lucrării Mîn- tuitorului. De pe Muntele Schimbării la Faţă El privi pe drum ul plin de suferinţe pe care avea să păşească, şi care se term ina sus, pe Golgota. Cu citeva zile mai i n a p te discuţia Sa cu ucenicii Săi se concentrase asupra identităţii Sale. „Cine spun oamenii că sînt Eu" .. . „Dar v o i . .. Voi ce ziceţi despre Mine . . . Cine sînt Eu ? . . . Acum Domnul Hri&tcs discuta cu vizitatorii Săi cereşti, despre ceea Ce El avea să înfăptuiască prin sacrificiul Său. Tabloul . . . la început erd dezolant. O . . . era, poate, mult mai uşor pen tru El să se întoarcă la. Tatăl fie în tr-un nor de slavă, fie in tr-un car de foc. Dar nu acesta era planul lui Dumnezeu. El s’’' afda în faţa lepădării Sale de către propriul Său popor. El avsa să moară, nu ca un erou al naţiunii iudaice, ci ca un răufăcător cu b ra ţele întinse^ pe crucea ce era atunci un obiect de blestem. El avea să-şi încheie activitatea nu între Moise şi I l ie . în slavă, ci, în tre doi tîlhari, pe. dealul pleşuv al căpăţînei.
In lumea pe care El a adus-o la fiinţă — o lume ce nu l-a primit. El a tră it o viaţă solitară. Chiar şi gîndul exprim at de Petru „Să Te ferească Dumnezeu. Doamne" (Mat. 16.22), nu era decît vocea lui Satana. Pen tru a face faţă calvarului ce-L aştepta. El avea nevoie de ceva mai m ult decît o simplă tovărăşie prietenească. De aici p re zenţa celor doi soli cereşti. Ei nu erau îngeri, ci oameni care au îndurat şi ei suferinţi şi necazuri, oameni care au dat pe faţă un pro fund interes şi o dorinţă profundă în inim a lor pentru a colabora cu Dumnezeu la m întuirea celor păcătoşi. Moise, sus pe m untele Sinai, mijloceşte cu pasiune înaintea lui Iehova, c n in d iertare pentru ponorul Israel care păcătuise: Iartă-le acum păcatul ! Dacă nu : atunci, şterge-mă din Cartea Ta, pe care ai scris-o". (Exod 32,32). Profetul Ilie a cunoscut de asem enea singurătatea şi povara lucrării pentru cei greşiţi cînd, în tim pul celor trei ani şi jum ăta ts de foamete, a pu rtat cu el u ra tuturor. Chiar după ce pe M untele Cârmei el a stat neînfricat în faţa mulţimii idolatre, a fugit plin de am ărăciune şi descurajare. Ei, Moise şi Ilie, au venit să vorbească, să întărească pe Cel care în ceasul lor de criză, i-a susţinut.
Fiecare din aceşti doi bărbaţi, şi-a încheiat lucrarea chem ării lor în- tr -u n med deosebit, neobişnuit. Moise, bă trînu l patriarh şi profet al lui Dumnezeu, îna in ta t in vîrstă suie încet şi cu durere muntele, la porunca lui Dumnezeu. Acolo, după ce Dumnezeu îi descoperă ca în tr-un film, evenimentele ce aveau
22 CURIERUL A D VEN TIST
sa se succeadă după m oartea lui, pînă la consum area întregii istorii a acestui pămînt, adoarm e somnul morţii în braţele lui Dumnezeu. Nimeni, nici un om n-a cunoscut locul unde a fost îngropat de mina Celui Veşnic. Ilie, a fost lua t la cer in tr-un c a r de foc, şi nimeni n-a plîns la înm orm întarea lui. Acum, Domnul Isus, Fiul lui Dumnezeu şi F iul Omului se afla faţă în faţă cu mom entul solemn al în cercării Sale A r fi fost m ult mai uşor pentru El să refuze ’ crucea şi să scape de m oarte şi ocară, şi să treacă cu Moise şi Ilie în slava pe care o avea la Tatăl mai înainte de a fi lumea. Casa Sa, locul unde El ar fi dorit să fie — tronul Tatălui — putea să fie atins, dacă ar fi v ru t aceasta. Dar dacă a r fi mers cu Moise şi Ilie înapoi la Tatăl, unde venise, atunci, El ar fi lăsat problem a mîntuirii nere- zohţită . N -ar fi cîştigat biruiinţa asupra m orţii şi m orm întului şi a- tunci n -ar mai fi fost nici o speran ţă de mântuire pentru cei păcătoşi.
Cu siguranţă, acesta era un punct central şi esenţial în lucrarea ispăşitoare a Domnului Hristos. Niciodată n-a fost El mai măreţ, mai brav, decît atunci cînd a spus la revedere de la solii cereşti şi S'-a întors la ucenicii Săi, la suferin ţele din G hetsem ani şi Golgota. Să te afii la porţile cerului şi totuşi să-ţi întorci faţa şi să te îndrepţi pe calea pe care a mers din iubire pentru păcătoşi — o cale singuratică ce s-a sfirşit cu o coroană de spini şi o cruce — a fost în adevăr, o hotărîre de o valoare veşnică. In acest act al iubirii divine, noi vedem dragostea lui Dumnezeu descoperită în Hristos, acţiune pe care adesea n-o putem înţelege în toată profunzim ea ei. Nu trebuie să uităm leagănul ieslei din Betleem, şi nici mom entul botezului Său în Iordan şi cine poate uita cercările ispitirii Sale din pustie ? Şi totuşi, gindindu-ne la aceste momente deosebite ale vieţii de pe păm înt a Mîntuitorului, momentul Schimbării la Faţă, ne apare ca o experienţă supremă. Moise a refuzat să fie num it fiul fiicei lui Faraon, pentru ca să îndure îm preună cu poporul lui Dumnezeu necazurile şi în cercările Exodului ; Fecioara Maria a renunţa t la cînteeul ei da nuntă, pentru ca să dea viaţă M întuitorului în trup omenesc; Pavel renun ţă la un loc în Sinedriu, pentru ca să calce cu piciorul drum urile prăfuite ale Palestinei şi Asiei, vestind solia mîntuirii în Isus Hristos. Şi de cîte ori n-am văzut bărbaţi şi femei, credincioşi slujitori ai lui Dumnezeu, care au slu jit cu abnegaţie şi dăru ire aproapelui şi Mîntuitorului. David Living-stone sau mai aproape de noi A lbert Schwei- zer care şi-au închinat viaţa slujirii dezinteresate a aproapelui.
Astfel, Domnul Hristos şi-a întors faţa de la pacea şi bucuria p re zenţei lui Dumnezeu, ca să se poată întoarce la cei păcătoşi, la moarte
şi ocară. El era conştient de faptul că trebu ia să stea în fa ţa acelui ceas al agoniei, cînd, din profunzimea sufletului Său, să strige : „Dumnezeul M e u '. . . Dumnezeul Meu .. . pentru ce M-ai părăsit ?" O astfel de dragoste este de esenţă divină.
Cînd alegerea a fost de acum făcută slava a început să se retragă de la El şi M întuitorul a fost lăsat singur spre a face faţă lucrării Sale. El Şi-a în tors faţa cu hotărîre spre Ierusalim. In experin ţa Schimbării
. la Faţă, noi vedem iubirea nem ărginită a Domnului Hristos, pentru cei păcătoşi. El Şi-a întors fa ţa de la cer, pen tru ca să poală răscum păra pe Petru, Iacob şi Ioan, şi pe toţi cei ce cred „ca niciunul să nu piară, ci toţi să a ibă v ia ţa veş- nică“ , pen tru ca în final să poată prezenta pe toţi mîntuiiţii Tatălui din ceruri, ca fiind fam ilia Sa.
Meditînd profund la acest singular evenim ent din viaţa Domnului, ne am intim că atît Moise, cît şi Ilie, au fost conducători proem inenţi ai poporului Israel în tim puri de încercare şi criză. Amîndci au sta t neclintiţi în fa ţa unor oameni răi şi lipsiţi de caracter ; au trecut cu bine prin încercările ce au ven it asupra lor ; au îndurat un post de patruzeci de zile. Amîndoi au făcut minuni, şi au fost susţinuţi în mod supranatural. Fiecare a tră it acolo sus pe vîrful muntelui, m om entul iubirii lor cu Dumnezeu, al descoperirii divine (Teoîanie). Moiss pe M untele Sinai, iar Ilie, pe M untele Cârmei.
Putem gîndi la Moise ca la cel care a organizat pe Israel, Ilie ca cel care a res taura t adorarea şi slujirea viului Dumnezeu, iar la Domnul Hristos ca la Mîntuitorul nostru.
O a ltă interesantă analogie ne reţine atenţia. Evanghelistul Matei ne raportează că „un nor luminos i-a acoperit cu um bra lu i“ (Mat.17,5), o am intire a stîlpului de nor ce, noaptea, devenea luminos, un stîlp de foc în pustie (Ex. 40,38). In teresant de reţinut faptul subliniat de com entatori, că traducerea grecească a Vechiului Testament, foloseşte aceeaşi expresie pentru a prezenta am bele cazuri (EPESKIA- ZEN).
Mai există o învă ţă tură spirituală pe care trebuie s-o reţinem din evenimentul Schimbării la Faţă. Pen tru aceasta ne întoarcem la cea de a doua epistolă a lui Petru. El se adresa bisericii cam la p a tru zeci de ani după acest eveniment. Avem aici m ărtu r ia ceea ce s-a în- tîmplat. Ia r cînd P e tru scrie, ne aduce am inte că el a fost un m artor ocular al acelui evenim ent ex traordinar.
El începe prin a sublinia maiesta tea întregii scene. El a auzit vocea, a văzut slava cea minunată, iar slava e ra plină de maiestate. El relatează scena pen tru a sub linia realita tea revenirii de a doua oară a Domnului Hristos. Aceeaşi slavă va înconjura pe Mîntuitor, atunci cînd El va veni ca să pri
mească pe cei ce sîn t ai Săi din această lume. Schim barea la Faţă sau Transfigurarea, e ra în m intea lui P e tru un tablou în m iniatură al revenirii Domnului Isus. El n-a pu tu t u ita acele cuvinte ale în v ă ţă torului său iubit, care spunea : „Fiul O m u lu i. i . va veni în slava Sa, în slava Tatălui Său, şi a sfin-
‘ ţilor Săi îngeri". Vocea care a vorbit d in nor prefigurează acel mom ent dram atic cînd Fiul Omului va veni şi cînd „toţi cei din m orm inte vor auzi glasul Lui şi vor ieşi afară din ele" (Ioan 5,18—29). Apostolul Pavel spune că: „Intîi vor învia cei morţi în Hristos. Apoi, noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiţi toţi îm preună cu ei, în nori, ca să întîm pinăm pe Domnul în văzduh; şi astfel vom fi totdeauna cu Domnul*1 (1 Tes. 4,16— 17). Moise şi Ilie reprezintă cele două grupări de credincioşi care vor fi înă lţa ţi la cer ca să întîm- p ine pe Domnul în văzduh, cînd El, se va a ră ta a doua oară, nu în vederea păcatului, ci ca să a- ducă m în tu irea celor ce-L aşteaptă" (Evr. 9,28).
Moise. prim ul om înviat, conform raportului Sf. Scripturi (Iuda 9) reprezintă m area ceată a celor ce vor fi înviaţi şi sculaţi din paturile lor de pulberi. Ilie, care n-a simţit niciodată um brele morţii şi am ărăciunea despărţirii, reprezintă cealaltă m are grupă de credincioşi care vor fi vii la venirea de a doua oară a Domnului, şi-L vor vedea venind pe norii cerului însoţit de sfinţii Săi îngeri. Apostolul Pavel descrie această m ult dorită şi aşteptată zi a învierii din morţi, a înfăp tu irii b iruinţei cîşitigate de M întuitorul cînd a rup t sigiliul morţii şi al m orm întului şi a transferat asupra celor m întuiţi b iru in ţa Sa. Acum : „într-o clipă, într-o clipeală din ochi, la cea din urm ă trîm biţă. Trâmbiţa va suna, morţii vor învia nesupuşi putrezirii, şi noi vom fi schimbaţi". Căc-i. . . nu vom adormi toţi, dar toţi vom fi schimbaţi" (1 Cor. 15,51—52).
Este, desigur, mai m ult decît o coincidenţă faptul că două fiinţe cereşti au fost prezente la evenimentul ceresc al Schim bării la Faţă. Mai tîrziu, după înviere, cînd ucenicii priveau cu uim ire spre cer cum Domnul Se înălţa la tronul Tatălui de pe m untele Măslinilor, din nou au apăru t două fiinţe cereşti. Discuţia cu ocazia Schimbării la Faţă a fost o anticipare a consum ării P rim ului Advent, a venirii de prim a dată a Domnului Hristos, iar a doua, de pe m untele Măslinilor, o anticipare a Celui de al doilea Advent. Prim ul avea ca scop să consoleze şi să încurajeze pe Domnul Hristos, ultim ul să consoleze şi să încurajeze pe urm aşii Domnului Hristos. In timp ce experienţa de pe Muntele Măslinilor încheie scena în trupării Domnului şi a lu crării Sale pentru M întuirea noastră, ea subliniază de asemenea certitudinea revenirii Domnului nostru Isus Hristos „pe norii cerului cu
IULIE AUGUST 1975 |2 3 j
putere şi cu o m are slavă (Mat. 24,30).
Şi pentru noi credincioşii de astăzi, experienţa Schimbării la Faţă are o solie spirituală. Ce inspiraţie şi încredinţare aduce această deosebită experienţă celor ce prin lu crarea harului asupra inimii privesc către îm plinirea făgăduinţei Mîrntui- torului care spune : „Nu vă voi lăsa o r f a n i . . . Mă voi întoarce la v o i . . . “ De aceea „să nu vi se tu lbure inima. Aveţi credinţă în Dumnezeu şi aveţi credinţă în Mine'1 (Ioan 14,1).
Botez-ul Domnului Hristos, lucra rea Sa m inunată şi Schim barea Sa la Faţă, face ca legăturile Sale cu noi cei credincioşi să fie foarte preţioase şi personale, intime. Putem rosti îm preună cu marele bărbat al lui Dumnezeu, W esley : „Şi chiar atunci cînd puterile mele mă vor lăsa, chiar atunci, eu mă voi ridica iarăşi şi prin Isus, Dumnezeul-Om al mîntuirii mele, voi răm ine statornic în m ărturisirea credinţei şi a slujirii m ele“ . Ia r apostolul Pavel spunea : „Pot totul în Hristos care m ă-n tăreşte“ (Filip. 4,13).
H R I S T O Sexemplul nostru de ascultare
Urmare din pag. 17
„S-a sfîrşit“. Bătălia fusese câştigată. Satana fusese înfrânt. S-a făcut dovada în faţa în tre gului univers, că autoritatea lui Dumnezeu nu se întemeiază pe forţă, ori constrîngere. ci pe bunătate, milă, iubire şi adevăr.
S-a deschis drum ul pentru noi spre îm părăţia lui Dumnezeu, pe drumul acesta a mers înaintea noastră Hristos aşa cum citim în cuvîntul inspirat : „Calea către cer este consacrată de urmele Mîmtuitorului. Calea poate fi prăpăstioasă şi aspră, dar Isus a mers pe calea aceasta, picioarele Sale au călcat şi îndoit spinii, pentru a face calea mai uşoară pentru noi“ .
Calea aceasta este calea um ilinţei, a încrederii neclintite şi a ascultării neabătute de voia şi planurile lui Dumnezeu. Să rugăm pe bunul Dumnezeu cu prilejul acestei săptămîni de ru găciuni ca şi noi să mergem pe drumul pe care a mers Domnul Hristos.
Apostolul Pavel îndemna pe credincioşii din toate timpurile prin cuvintele : Să ne uităm ţintă la Căpetenia şi Desăvîr- şirea credinţei noastre, adică la Isus cai’e, pentru bucuria care-I era pusă înainte, a suferit crucea, a dispreţuit ruşinea, şi şa- de la dreapta scaunului de domnie a lui Dumnezeu".
Şi cu altă ocazie scria : „Să aveţi în voi gîndul acesta, care era şi în Hristos Isus“, şi el explică acest gînd : este gîndul smereniei şi ascultării.
Avem nevoie să privim la Hristos şi să urmăm mai de aproape exemplul Său de re nunţare la Sine şi jertfire de Sine, exemplul Său de răbdare, umilinţă şi blîndeţe. Mă gîn- desc la ideea expusă mai înainte, dacă a r fi răspuns cu o privire lipsită de răbdare, dacă ar fi făcut o singură dată un lucru rău, n-ar mai fi fost o fiinţă desăvârşită". Dacă El a putut să m eargă pe acest drum cu puterea dată de sus, să cerem şi noi în rugăciunile noastre această putere să putem birui răul sub orice formă s-ar p rezenta el, urm înd exemplul de supunere şi ascultare al Mântuitorului.
Călăuzâţi de gîndul că toate m inunatele făgăduinţe ale Cu- Vîntului lui Dumnezeu ne sînt făcute sub condiţia credinţei şi a strictei ascultări de voinţa lui Dumnezeu, să ne rugăm şi să ne străduim a nu face din religie o simplă formă, ci o realitate vie în purtarea şi um blarea noastră, pentru a avea parte de fericire atît în viaţa aceasta pe acest pămînt cît şi în îm părăţia Tatălui ceresc la revenirea Mântuitorului nostru.
Să ne însuşim şi noi, fiecare pentru sine, îndemnul dat de apostolul Pavel, Filipenilor : „Astfel dar prea iubiţilor după cum totdeauna aţi fost ascultători, duceţi pînă la capăt mîn- tuirea voastră11.
M. Pârvan
S U M A R
• Editorial
• Realităţi contemporane
• 23 August
• Predica
• Mai tari ca apele
• Semnificaţiile crucii
• Domnul Xeprihănirea
noastră
• Epistola către Evrei
• Hristos exemplul
nostru de ascultare
• Originea harului
• Fiul lui Dumnezeu
şi Fiul Omului
• Sfîrşit de cale
24 CURIERUL ADVENTIST
\ Ştirea încetării din viaţă a fratelui I. Dengel,I pastor-pensionar al bisericii advente din ţara \ noastră, ne-a surprins pe toţi. ll ştiam surîzător,( plin de energie şi de înţelepciunea pe care vîrsta J şi experienţa vieţii ţi le conferă. Prezent pînă ; la ultimele clipe în realitatea vieţii, fr. Iohan \ Dengel, asemenea patriarhului lacob, liniştit, ( poate prea liniştit şi prea repede“ şi-a tras pi- ) cioarele în pat, şi-a dat duhul, şi a fost adăugat ( la poporul său“ (Gen. 49,33).I Născut la data de 16 martie 1899 în Comuna \ Laslea, Jud. Mureş, fr. Dengel cunoaşte de la
i părinţii săi adevărul advent, în care este şi bo- | tezat în anul 1916 la 29 oct. In 1923 activează
i ca evanghelist şi din 1925 este angajat al edi- / turii Cultului la filiala ei din Cluj, pe care a \ condus-o, şi apoi la Bucureşti. f In 1940 este pastor la Reghinul Săsesc iar ) apoi pînă în 1945 est casier al Uniunii A.Z.S. V din Ungaria. Odată cu încetarea războiului îlI găsim din nou la Cluj şi la Bucureşti ocupînd
funcţii de răspundere în conducerea Editurii „Cuvîntul Evangheliei
Anul 1948 îl găseşte pastor la Cluj, preşe-
1 dinte la Conferinţă şi pînă la pensionarea dîn- sului în anul 1959, a slujit ca pastor la Tg. Mureş. Ş i ca pensionar a activat pînă în ultima clipă în comunitatea din Sibiu, unde a fost ales prezbiter.
In anul 1924, fr. I. Dengel se căsătoreşte cu sora Hermina, care i-a fost totdeauna u n sprijin şi un ideal tovarăş de viaţă şi lucrare. A slujit lui Dumnezeu cu toată capacitatea fiinţei sale şi a dorit ca şi copii săi să facă acelaşi lucru.
A d evă ra t! Vasele de lut ale fiinţei noastre sînt fragile. Ele nu rezistă la presiuni prea
mari. Ş i cînd coloana tim pului sau a suferinţei se ridică prea sus, presiunea respectivă sfărîmă vasul trupului nostru de lut. Viaţa se frînge şi noi ne înapoiem în pămînt, căci din ţărînă sîntem şi în ţărînă ne vom întoarce“, aşa cum spune Scriptura.
Serviciul înmormîntării a avut loc în cimitirul din Sibiu, în ziua de 6 martie 1975, unde familia şi credincioşii, prietenii şi cunoscuţii familiei l-au însoţit la locul odihnei lui tem porare. Fraţii : A. Constantinescu, K. Bem er, M. Pârvan şi D. Popa, au rostit cuvintele de mîngîiere ale Scripturii pentru toţi cei îndureraţi.
S în tem recunoscători lui Dumnezeu pentru nădejdea mîntuirii pe care o avem în suflet, pentru făgăduinţa învierii şi răsplătirii finale. Spunem şi noi împreună cu vizionarul de pe Patmos : „Fericiţi morţii care mor în Domnul“.
Redacţia
• • • •
UNITATE... DAR CUM?
Urmare din cop. II
„Să aveţi în voi gîndul acesta, care era şi in Hristos I s u s : El, măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuşi n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci S-a dezbrăcat pe Sine Însuşi şi a luat un chip de rob, făcîndu-Se asemenea oamenilor. La înfăţişare a /ost găsit ca un om, S-a smerit şi S-a făcut ascultător pînă la moarte, şi încă moarte de cruce. De aceea şi Dumnezeu L-a înălţat nespus de mult, şi I-a dat Numele, care este mai pe sus de orice nume ; pentru ca, în N umele lui Isus, să se plece orice genunchi al celor din ceruri, de pe pămînt şi de supt pămînt, şi orice limbă să mărturisească, spre slava lui Dumnezeu Tatăl, că Isus Hristos este Domn u l . Filip. 2,5—11.
Probabil că nu vom fi în stare să atingem decît numai cu vîrfurile de la degete cele cuprinse în marile adevăruri sintetizate în textele de mai sus. Dar conştienţa responsabilităţii noastre spirituale şi spiritul şi simţămintele ce au făcut pe Mîntuitorul să urce Golgota, ne va permite şi nouă să îngăduim Duhului Sfînt ca acesta să desăvîrşească în noi spiritul ucenicilor din camera de sus, spiritul iubirii al unităţii, al smereniei, al identificării cu Isus. Atunci vom înţelege că atitudinea noastră trebuie să fie atitudinea pe care Domnul Hristos a avut-o în toată activitatea Sa de aici, căci . . . „Fiul Omului n-a venit să I se slujească, ci El să slujească şi să-Şi dea viaţa ca răscumpărare pentru m ulţi“ (Mat. 20,28).
CURIERUL ADVENTIST j
Organ al Cultului Creştin Adventist de Ziua a Şaptea (jdin Republica Socialistă România ţ
Apare la două luni, sub conducerea unui Comitet \Redacţia şi Administraţia : \
Bucureşti: Str. Labirint nr. 116 — Sect. 4 — Tel. 21.59.60 \
sR edactor ^
D um itra Popa \
V
I. P. „Buletinul Oficial" — c. 1036