Teme pentru

proba practică

examen de absolvire 2014

Se vor dezvolta obligatoriu, în prezentarea tehnicii,

procedura de îmbrăcare a mănuşilor sterile şi

procedura de colectare selectivă a deşeurilor

1. Administrarea antibioticelor pe cale parenterala

COTEA MARIA

Definiţie:antibioticele sunt medicamente de origine animala sau sintetizate chimic,care introduse in organism sau depuse pe suprafata lui,distrug microbii sau impiedica dezvoltarea lor.

Scop:terapeutic

Administrarea parenterală a antibioticelor se realizează prin:

-injecţie intramusculară(soluţii,suspensii);

- injecţie intravenoasă(soluţii cristaline);

-perfuzii.

Materiale necesare:

-se pregătesc in funcţie de felul injecţiei.

Pregătirea pacientului:psihică şi fizică.

Execuţia tehnicii:

-asistentul medical îşi spală mâinile şi imbracă mănuşile;

-aspiră solventul(ser fizilogic sau apă distilată) in seringă;

-îndepărtează capacul de plastic sau metalic de pe flaconul cu pulbere şi dezinfecteză dopul de cauciuc;

-după evaporarea alcoolului introduce solventul in flaconul cu pulbere,scoate acul şi agită flaconul până la dizolvarea completă;

-aspiră in seringă o cantitate de aer egală cu cantitatea de soluţie ce urmează a fi aspirată din flacon;

- dezinfecteză dopul de cauciuc din nou,introduce acul in flacon pâna la nivelul dopului de cauciuc,introduce aerul;

-retrage pistonul seringii sau lasă să se golească singur conţinutul flaconului in seringă sub presiunea din flacon;

-schimbă acul,elimină aerul din seringă şi injectează soluţia medicamentoasă.

Reorganizarea locului:selectarea deşeurilor rezultate conform PU.(Precautinuni Universale)

Supraveghere:

-supravegherea pacientului pentru a sesiza la timp reacţii alergice(pot apărea la repetarea unui tratament cu antibiotice după un anumit interval de timp şi chiar dacă la testarea acestuia nu au apărut reacţii alergice).

De reţinut:

-Testarea sensibilităţii la antibiotice înainte de începerea tratamentului este obligatorie;

-Nu se asociază in aceeasi seringă alt antibiotic sau alte medicamente ;

-Injectiile cu antibiotice se fac in conditii de asepsie perfectă;

-Penicilina dizolvata se administrează in maximum 24 h;

-Asistentul medical va evita sensibilizarea sa faţă de antibiotice prin folosirea mănuşilor in timpul manipulării şi dizolvării acestora.

1. Administarea vaccinurilor (definiții, metode și căi de administrare)

BARARU TANIA

Definiţie. Vaccinurile sunt produse biologice preparate din agenţi microbieni sau virusuri atenuate, inactive sau omorâte sau din produsele lor (din toxinele lor) care şi-au păstrat puterea imunizantă.

Vaccinarea, este o metoda de imunizare activa, profilactica, impotrivaunorboli ; prininoculareaunui vaccin intr-un organism, acesta devine refractar la boala

Imunitatea activă se obţine prin vaccinare şi este de lungă durată

INDICATIILE VACCINÃRII

• Vaccinare de rutinã- vaccinurile din programele nationale de vaccinãri

• Vaccinare selectivã

- în anumite situatii epidemiologice

- la anumite categorii /grupuri populationale cu risc crescut de îmbolnãvire

Ex: vaccin rubeolic,gripal, impotriva febrei galbene – t cei care călătoresc, rabic- la veterinari

• Vaccinare optionalã - la indicatie/cerere, contra cost.

Ex: vaccin rotaviral, pneumococic, varicelos

Vaccinurile se păstrează în frigider (4°-8° C).Vaccinoprofilaxia constituie cea mai valoroasă metodă de profilaxie a bolilor infecţioase

Administrarea vaccinurilor

Pentru obtinerea unui rãspuns optim vaccinurile ar trebui sã fie administrate la vârsta si la

intervalele recomandate. Atunci când acestea nu pot fi respectate se va tine seama de urmãtoarele aspecte:

– Un vaccin inactivat poate fi administrat simultan sau în orice moment, înainte sau dupã administrarea unui alt vaccin inactivat sau viu.

– Între dozele succesive ale aceluiasi vaccin sau între vaccinuri diferite se vor respecta intervalele minime recomandate.

INTERVALELE DINTRE DOZE

Antigen Interval minim recomandat între doze

2 sau mai multe vaccinuri inactivate niciunul, pot fi administrate simultan sau la orice interval între doze

1 vaccin viu si 1 vaccin inactivat niciunul, pot fi administrate simultan sau la orice interval între doze

2 sau mai multe vaccinuri vii 4 sãptãmâni, dacã nu sunt administrate simultan

Calea de administrare a vaccinurilor:

1. Parenterală scarificări, injecţii

ü intradermic:BCG - în zona deltoidiană a braţului drept

ü subcutanat (faţa externă a braţului, ţesut celular al flancurilor abdominale) : antitetanic, antirabic, antidifteric,antitifoparatific,antirujeolic

ü intramuscular-în regiunea latero-externă a coapsei:- anatoxinele purificate şi adsorbite,(ADPA - anatoxină difterică purificată şi adsorbită,ATPA - anatoxină tetanică purificată şi adsorbită)- trivaccinul = Di-Te-Per,bivaccinul = Di-Te

2. orală:antidizenteric,antipoliomielitic (VPO)

3. intranazală: instilaţii, pulverizări : antigripal (exista si vaccin antigripal inactivat , injectabil)

CONTRAINDICATII SI PRECAUTII

Contraindicatia - este determinatã de existenta unei afectiuni/conditii pe care o are persoana

care se prezintã la vaccinare si care creste semnificativ sansa aparitiei unei reactii adverse

postvaccinale severe.

– Vaccinul nu trebuie administrat când existã o contraindicatie.

De ex: administrarea vaccinului gripal la o persoana cu alergie cunoscutã la ou ar puteacauza o reactie alergicã gravã chiar deces.

• Contraindicatiile absolute, permanente sunt rare si sunt reprezentate de:

- bolile cu evolutie clinica moderata sau severa, cu sau fara febra; la copilul febril sau

bolnav se prefera amanarea vaccinarii;

- reactii alergice severe cunoscute la un vaccin sau la una dintre componentele vaccinului

(exemplu reactie alergicã la ou, la neomicinã),

- encefalopatia apãrutã în primele 7 zile de la vaccinarea cu pertussis celular (DTP).

• Contraindicatiile temporare sunt cele mai numeroase.

– reprezintã o amânare a vaccinãrii - vaccinul se poate administra ulterior, când conditia/afectiunea care a impus contraindicatia a fost rezolvatã.

Ex. vaccinurile vii sunt contraindicate la gravide si la persoanele cu imunodepresie.

Precautia - este determinatã de o afectiune/conditie pe care o are persoana care se prezintã la vaccinare si care poate creste sansa aparitiei unei reactii adverse postvaccinale sau a unui rãspuns imun neprotector.

– În general, dacã o precautie este prezentã vaccinul nu ar trebui administrat.

– Dacã existã risc de îmbolnãvire, vaccinul se poate administra, dar numai dupã o evaluare atentã fãcutã de medic si atunci când beneficiile vaccinãrii depãsesc riscurile de reactii adverse.

persoana vaccinatã se supravegheazã pentru a putea identifica din timp si trata o eventualã reactie adversã

– Cele mai numeroase precautii sunt temporare

De ex. administrarea vaccinului rujeolic la o persoanã care tocmai a primit o transfuzie.

REACTII ADVERSE

Reactiile locale

• Sunt cele mai frecvente, dar mai putin severe.

– Exemplu: durere, edem, roseatã, tumefierela locul de administrare, incapacitatea de a folosi acel membru pentru o scurtă perioadă de timp.

• În general, apar la câteva ore de la administare si sunt de obicei autolimitate, dispar în 48-72 ore

• Pot apãrea dupã administrarea a pânã la 80% din dozele de vaccin, în functie de tipul vaccinului:

– Sunt mai des întâlnite la vaccinurile inactivate, mai ales la cele care contin adjuvanti (ex. vaccinul diftero-tetano-pertussis).

Reactiile de tip sistemic

• Sunt manifestãri generalizate care includ febrã, mialgii, cefalee, artralgii, stare de rãu etc.

• Pot apare dupã administrarea vaccinurilor vii atenuate şi sunt determinate de replicarea viralã.

Sunt similare unei forme usoare a bolii naturale.

Reactiile alergice

• Sunt cel mai putin frecvente (< 1 caz la 1 milion de doze), dar cele mai severe; pot pune în pericol viata.

• Pot fi cauzate de antigenul vaccinal sau de o altã componentã a vaccinului (antibiotic, conservant,

stabilizatori, substante din mediul de culturã celularã etc.).

• socul anafilactic este una dintre cele mai grave reactii care pot apare dupã o vaccinare, de aceea

trebuie recunoscut si intervenit imediat.

• La fiecare punct de vaccinare trebuie sã existe protocolul de management al socului anafilactic si trusa de urgentã.

IMPORTANT DE STIUT:

Vaccinurile şi anatoxinele sunt utilizate în primul rând cu scop profilactic; totuşi, unele pot fi aplicate şi cu scop curativ (difterie, tetanos, bruceloză, stafilococii, febră tifoidă)

Se vor utiliza numai vaccinuri cu valabilitate, neexpirate

• Vaccinurile injectabile vor fi manipulate în condiţii de asepsie perfectă (încărcarea seringii la flacără, etc.)

Se vor respecta dozele şi intervalele dintre inoculări; dozele mai mici determină imunitate slabă; dozele mai mari pot declanşa reacţii postvaccinare intense.

Se va face tatonarea gradului de toleranţă faţă de vaccinuri prin administrare, în prealabil a unei doze de 0,1 ml în diluţie de 1/100 (în cazurile în care se poate aştepta o toleranţă mai accentuată).

• Prevenirea complicaţiilor se va face prin respectarea contraindicaţiilor care trebuie cunoscute de către asistenta medicală.

Continutul unui vaccin poate diferi de la un producãtor la altul, de aceea este foarte important

a se citi prospectul care însoteste vaccinul si în care sunt precizate, de asemenea, si reactiile carepot apare dupã administrarea vaccinului respectiv

Vaccinul anti…. Calea de administrare

Tuberculoză i.d

Poliomielită- virus viuatenuat Orală

Poliomielită- virus omorât s.c., i.m.

Tetanusi.m, s.c.profund

Difterie i.m, s.c.profund

Tuseconvulsive i.m, s.c.

Rujeolă i.m, s.c.

Hepatită B i.m, s.c., i.d

Hepatită A i.m, s.c.

Rubeolă s.c

Parotidită i.m, s.c.

Gripă- virus omorât i.m, s.c.

Infecţii cu H. influentzae i.m, s.c.

Adenoviroze- cu virus viuatenuatsauomorât Oral, s.c.

Infecţii cu pneumococ i.m, s.c.

Febrătifoidă, paratifoidă A şi B i.m, s.c.

Infecţii cu rotavirus Oral, s.c.

Antrax i.m

Meningitămeningococică i.m, s.c

2. ADMINISTRAREA ANTIBIOTICELOR pe cale orală

COTEA MARIA

Definitie:Sunt medicamente de origine animala sau sintetizate chimic,care introduce in organism sau depuse pe suprafata lui,distrug microbii sau impiedica dezvoltarea lor.

Sunt extrase din culturi de celule vii,mai ales din ciuperci sau pot fi sintetizate chimic.

Forma de prezentare:

-Tablete

-Drajeuri

-Capsule operculate

-Sirop

Reguli si caile de administrare:

-Calea digestiva:peros-tablete,casete,capsule,prafuri,siropuri;

-Administrarea pe cale orala se face dupa masa

-Nu se administreaza tetraciclina la copiii mici-lezeaza mugurii dentari.

-Prevenirea reactiilor alergice prin anamneza corecta pentru depistarea persoanelor cu teren alergic si prin testarea sensibilitatii organismului (testul intradermic sau prin scarificare cu dilutii 100 u/ml sau 1000 u/ml pentru antibioticele masurate in unitati, sau 0,001 g/ml, pentru antibioticele masurate in grame.)

Reactii:

· Alergice: eruptii,soc anafilactic

· Toxice: hepato, neuro, nefro, ototoxice

· Biologice: rezistenta microbiana la antibiotice

Administrarea cortizonului (preparate, moduri de administrare, reacții, supraveghere)

BARARU TANIA

DEFINIŢIE - Glucocorticoizii sunt hormoni ai corticosuprarenalei sau analogi de sinteză cu efect antiinflamator marcat şi acţiuni importante asupra metabolismului glucoproteic.

EFECTE

- Inhibă procesele inflamatorii, diminuează formarea edemului local şi menţin răspunsul vaselor la catecolamine

- Au proprietăţi antialergice marcate

- Sunt eficace în toate tipurile de şoc circulator

- Influenţează constantele hemogramei

- Scad apărarea organismului la infecţii intârziind cicatrizarea

- Cresc secreţia gastrică de HCl

- Stimulează sistemul nervos central creând o stare de bine dar pot declanşa reacţii psihotice

- Favorizează retenţia de sare şi apă

- Favorizează gliconeogeneza pe seama proteinelor

INDICAŢII

- Boli reumatismale, lupus eritematos sistemic

- Scleroza multiplă

- Stări edematoase (glomerulonefrita sau nefrita lupică)

- Boli neoplazice în stadiul terminal pentru îmbunătăţirea calităţii vieţii şi pentru profilaxia stărilor de greaţă şi vărsături provocate de chimioterapia antineoplazică

- Boli alergice

MEDICAMENTE UTILIZATE. FORME DE PREZENTARE

A. CORTIZON

1. Dexametasonul - soluţie injectabilă, fiole de 2 ml- 8 mg sau 4 mg

2. Hidrocortisonum

• Flebocortid - pulbere 100 mg + 1 fiolă de 2 ml solvent

• HHC (Hidrocortizon hemissuccinat)

- soluţie injectabilă administrare strict i.v. 25 mg/5 ml – 1 fiolă HHC a 1 ml +1 fiolă solvent de 4 ml

- soluţie injectabilă administrat prin injecţii i.v , i.m. sau perfuzie i.v.: 1 flacon pulbere 100mg hidrocortizon succinat sodic + 1 fiolă solvent de 2 ml.

3. Methylprednisolon= Medrol= Solu-Medrol

Solu-Medrol pulbere sterila 40 mg: 1 flacon cu două compartimente;

Solu-Medrol pulbere sterila 125 mg: 1 flacon compartimentat;

Solu-Medrol pulbere sterila 250 mg: 1 flacon + 1 flacon;

Solu-Medrol pulbere sterila 500 mg: 1 flacon + 1 flacon;

Solu-Medrol pulbere sterila 1000 mg: 1 flacon + 1 flacon;

Solu-Medrol pulbere sterila 2000 mg: 1 flacon + 1 flacon.

Poate fi administrat i.v şi i.m sau în perfuzie i.v.

• Nu se amestecă cu alte medicamente ,

Constituirea soluţiei

a) Flacon compartimentat: 1. Se apasa pe activatorul de plastic pentru a forta patrunderea solventului in compartimentul inferior. 2. Se agita usor pentru obtinerea solutiei. 3. Se indeparteaza portiunea de plastic care acopera centrul dopului. 4. Se sterilizeaza fata superioara a dopului cu un bactericid adecvat. 5. Se patrunde cu acul princentrul dopului pana cand varful sau este abia vizibil. Se intoarce flaconul cu gura in jos pentru a se extrage solutia.

b) Flacon: in conditii aseptice se adauga solventul in flaconul cu pulbere sterila. Se foloseste numai solvent special.

c) Prepararea solutiei perfuzabile: Mai intai se reconstituie solutia asa cum este indicat. Terapia poate fi initiata prin administrarea solutiei de metil prednisolon succinat de sodiu intravenos timp de cel putin 5 minute (pentru doze mai mici de 250 mg) pana la 30 de minute (pentru doze mai mari de 250 mg). Dozele ulterioare pot fi administrate similar. Daca se doreste, medicatia poate fi administrata in solutii diluate, prin amestecul solutiei reconstituite cu dextroza 5% in apa, ser fiziologic sau dextroza 5% in solutie de clorura de sodiu 0,45% sau 0,9%. Solutiile rezultate sunt stabile din punct de vedere fizic si chimic timp de 48 de ore.

Medrol comprimate (cp) de 16 mg, 32 mg, 4mg- se administrază per os sau oral

4. Prednisolon

• Decortin– 5mg şi 20mg/cp

• Solu- decortin - pulbere pentru suspensie injectabiliă 50 sau 250 mg, flacon +1 fiolă de 5ml solvent

5. Prednison- administrare orală

• N. Prednison - comprimate 5 mg

• Prednison - comprimate 5mg

PRECAUŢII SPECIALE

- Doza este strict individualizată de către medic

- Preparatele cortizonice se administrează 2/3 din doza zilnică dimineaţa şi 1/3 după amiaza pentru a respecta nivelul maximal al secreţiei fiziologice a cortizolului

- Doza de întreţinere se administrează dimineaţa

- În boli reumatismale, lupus eritematos sistemic (LES), scleroza multiplă (SM) se face puls-terapie 1g/zi timp de 3 zile în perfuzie cu glucoză 5% în cel puţin 30 minute

- Dozele sub 250mg se pot administra i.v. lent în cel puţin 5', iar cele peste 250 mg în PEV, în cel puţin 30'

- Suspensiile apoase nu se administrează i.v.nici IR.

- Doza se scade treptat conform recomandării medicale

- Soluţia obţinută prin dizolvarea liofilizatului se păstrează maximum 48h.

SUPRAVEGHEREA PACIENTULUI

- Se monitorizează TA, există risc de creştere prin retenţie hidrosalină. Se recomandă dietă hiposodată, alimente bogate în calciu şi vitamin C(pentru funcţionarea glandei corticosuprarenale şi prevenirea osteoporozei, în cazul tratamentului de lungă durată cu cortizon)

- Se cântăreşte periodic în timpul tratamentului de lungă durată, există risc de obezitate

- Apar pirozisul şi epigastralgii, se administrează inhibitori ai secreţiei gastrice şi regim alimentar de protecţie.

- Se supraveghează scaunul, există risc de acutizarea ulcerului gastro duodenal.

- Se monitorizează glicemia - creşte prin gluconeogeneză. Se recomandă regim hipoglucidic, se supraveghează atent pacienţii cu diabet.Există risc de diabet cortizonic.

- Pacientul poate acuza slăbiciune musculară, se pierde potasiu în timpul tratamentului. Se recomandă dieta hiperpotasică şi hiperproteică

- Se supraveghează comportamentul pacientului; pot apare stări de agitaţie, insomnie, tulburări psihotice

- Se observă aspectul tegumentelor, pot apare edeme.

EDUCAŢIA PACIENTULUI

Pacientul trebuie instruit:

- Să ia medicamentele după masă sau împreună cu gustarea

- Să respecte orarul de administrare: 2/3 din doză la ora 8 şi 1/3 din doză la ora 16°°

- Să nu omită nici o doză de medicamente

- Să aibă asupra lui şi la îndemână medicamentele pentru a putea fi folosite în caz de urgenţă

- Să evite situaţiile de stres accentuate (febră, infecţiile, lucrări dentare, accidente, crize personale sau familiale)

- Să nu modifice dozele fără acordul medicului

- Să-şi monitorizeze semnele şi simptomele care pot apare: anorexie, greaţă, vărsături, slăbiciune, depresie, ameţeală, poliurie, pierdere în greutate şi să anunţe medicul

- Să se cântărească periodic, să observe modificarea feţei (faţă în lună plină), prezenţa edemelor, să-şi măsoare TA. În cazul creşterii ponderale să se adreseze medicului

- Să consume o dietă hiposodată şi hiperproteică în timpul tratamentului şi să consume moderat glucide.

- Să echilibreze efortul fizic cu repausul

- Să evite activităţile suprasolicitante

- Să nu facă vaccinări, există risc de complicaţii neurologice

- Să nu întrerupă tratamentul brusc sau fără acordul medicului, scăderea dozelor se face treptat

- Se atenţionează pacientul să nu ia medicamente fără acordul medicului

Administrarea insulinei

COTEA MARIA

Definitie:Insulina este singurul hormon hipoglicemiant, secretat de celulele beta pancreatice.

Principala actiune este scaderea glicemiei, prin favorizarea patrunderii glucozei in celule si stimularea metabolizarii ei.

Actiuni antagoniste insulinei au:glucagonul, adrenalina, corticoizii naturali si cei de sinteza.

Forme de prezentare:

1.Insuline cu actiune rapida, notate cu litera R. Actiunea lor are loc imediat dupa adm. SC. ,15-60 min. Se adm cu 30 min inaintea meselor principale. Adm. IV in coma diabetica.Actrapid, Humulin R.

2.Analogi ai insulinei cu actiune rapida, se adm SC. si IV.

3.Insuline cu actiune intermediara si lenta, notate cu I. Se adm. SC., actiunea incepe la 1-2 ore, si dureaza 10-16 ore. Se adm postprandial.Humulin si Insulatard.

4.Insuline cu actiune prelungita, ultralenta, notate cu U. Actiunea incepe la 1-2 ore dupa adm, SC., si dureaza 24 ore.Lantus si Levemir.

5.Insuline premixate si analogi cu debut rapid si actiune prelungita.Ofera cele mai mari avantaje, dureaza 24 de ore.Humulin M3,Humalog Mix.

Administrare:

Adm SC., se face cu aseptizare cu ser fiziologic sau alcool sanitar, asteptandu-se evaporarea acestuia,ştiut fiind că alcoolul inactivează insulina iar locurile de electie se alterneaza la fiecare injectie.

Reguli de administrare:

-respectă prescriptiile privind doza, calea si ritmul

-verifica valabilitatea si aspectul-insulina R-limpede,insulinele I-lactescente.

-pastreaza flacoanele cu insulina la frigider 2-8 °C, sau la intuneric sub 25 °C.

-pregateste pacientul

-pregateşte materiale si instrumentar necesar

-respectă reguli de asepsie antisepsie

Reactii:

Scaderea glicemiei si stabilizare concentratiei acestea in sange, pentru o perioada de timp.

Supraveghere:

-supravegheaza pacientul

-monitorizeaza glicemia si glicozuria a jeune si post prandial.

BARARU TANIA

ADMINISTRAREA INSULINEI

DEFINIŢIE - Insulina este medicamentatul care asigură supravieţuirea pacienţilor cu diabet zaharat tip 1 şi controlul glicemiilor pentru un număr semnificativ (în creştere) dintre pacienţii cu diabet zaharat 2 şi gravide cu diabet gestaţional.

OBIECTIVE

- Promovarea şi menţinerea stării de bine, clinic şi psihologic al pacienţilor

- Evitarea hipoglicemiilor severe, a hiperglicemiei simptomatice şi a cetoacidozei.

INDICAŢII

- Diabet zaharat tip 1 (indicaţie absolută)

- Diabet zaharat tip 2:

• Atunci când cu dozele maxime tolerate ale preparatelor antihiperglicemice orale combinate cu dieta nu se ating obiectivele terapeutice

• Episoade de stres metabolic acut (infarct miocardic, AVC, infecţii moderate sau severe)

• Pre- şi intra- şi postoperator când se suspendă medicaţia orală

• În cazul contraindicaţiilor preparatelor orale (insuficienţa hepatică şi renală)

• Reacţii adverse ale unor preparate orale

- Diabetul zaharat gestaţional care nu se rezolvă prin dietă

- Urgenţe hiperglicemice (cetoacidoză, hiperglicemie osmolară

TIPURI DE INSULINĂ

- Insuline rapide: Actrapid, Humalog, cu acţiune scurtă sunt singurele care se folosesc în situaţii de urgenţă metabolică pentru că se pot administra intravenous acţionând în mai puţin de 10 min.

- Insuline intermediare (cu acţiune prelungită): Monotard, Insulatard, Humulin basal, Insuman basal

- Insuline lente: Ultratard, Humulin lente, Huminsulin Long.

- Insuline premixate (cu acţiune rapidă şi intermediară). Mixtard. Humulin. Insuman Comb .

FORME DE PREZENTARE

INSULINE UMANE (Producător LILY France SAS)

- Humulin M 3

• Suspensie injectabilă 40 u/ml şi 100 u/ml - flacon de 10 ml, cartuşe de 3 ml, pen-uri preumplute 3 ml

- Humulin N

• Suspensie injectabilă 100 u/ml-flacon de 10 ml, cartuşe de 3 ml, pen-uri preumplute 3 ml

• Suspensie injectabilă 40u/1 ml - flacon de 10 ml

- Humulin R

• Suspensie injectabilă 100 u/ml, flacon 10 ml, cartuşe de 3 ml

• Suspensie injectabilă 40 u/ml - flacon 10 ml

INSULINE UMANE - Producător NOVO NORDISK

- Insulatard - suspensie injectabilă 100 u/ml, flacon 10 ml

- Insulatard Novolet 100 u/ml - suspensie injectabilă pen-uri (stilouri) preumplute a 3 ml

- Insulatard Penfill - 100u/ml - suspensie injectabilă, cartuşe a 3 ml

- Mixtard 30 - suspensie injectabilă 100 u/ml, flacoane de 10 ml

- Mixtard 30 Novolet - suspensie injectabilă 100u/ml, cartuşe a 3 ml

- Mixtard 20 PENFILL -100 u/ml, Mixtard 30 penfill, Mixtard penfill 40, suspensie injectabilă, cartuşe 3 ml.

- Actrapid 100 u/ml - suspensie injectabilă, flacoane a 10 ml

- Actrapid novolet 100 ui/ml - suspensie injectabil , stilouri injectoare (penă -uri) preumplute a 3 ml

- Actrapid penfill - suspensie injectabilă 100 u/ml, cartuşe a 3 ml

INSULINE UMANE - Producător AVENTIS PHARMA

- Insuman basal - suspensie injectabilă în flacon 5 ml -(100u/ml)

- Insuman basal Optiset - suspensie injectabilă cu dispozitiv de administrare tip "pen" preumplut cu 3 ml (300u/insulină per pen).

- Insuman comb 25 şi Insuman comb 25 Optiset - suspensie injectabilă în flacon de 5 ml, sau cartuşe de 3 ml, respectiv pen preumplut cu 100 u/ml.

- Insuman comb 50, însumau comb 50 Optiset - suspensie injectabilă - în flacoane de 5 ml şi cartuşe sau pen-uri preumplute de 3 ml - 100 u/ml

- Insuman rapid si Insuman rapid Optiset - soluţie injectabilă în flacoane de 5 ml (100 u/ml), sau pen-uri preumplute - 3 ml (100u/ml)

INSULINUM ASPART - Producător Novo Nordisk

- Novomix 30 - Flexpen, 30 PENFILL - suspensie injectabilă în dispozitiv tip pen preumplut de 3 ml şi respectiv cartuşe de 3 ml

- Novorapid, Novorapid Flexpen, Novorapid penfill (100u/ml) - soluţie injectabilă în flacoane de 10 ml, pen-uri cu cartuş de 3 ml

INSULINUM DETEMIR - Producător Novo Nordisk

- Levemir Penfill (100 u/ml), Levemir flexpen (100 u/ml) - soluţie injectabilă în pen-uri preumplute de 3 ml, cartuşe de 3 ml

INSULINUM GLARGINE - Producător Aventis Pharma

- Lantus (100u/ml), Lantus Optiset- soluţie injectabilă, cartuş de 3 ml, pen-uri preumplute de 3 ml

INSULINUM GLULIZINA

- Apidra (100u/ml)-cartuş de 3 ml

INSULIN LISPRO - Producător Eli Lilly - Nederland

- Humalog Pen (100 u/ml)- soluţie injectabilă în stilou injector - pen şi în cartuşe de 3 ml.

- HumalogMix 25 Pen, Humalog Mix 25, - suspensie injectabilă, pen-uri de 3 ml, cartuşe de 3 ml

- Humalog Mix 50 Pen, Humalog Mix 50 - suspensie injectabilă în pen-uri sau cartuşe a 3 ml

PĂSTRAREA INSULINEI

- Se păstrează de regulă la frigider între 2 - 8°, nu în congelator sau aproape de acesta.

- În vederea administrării flaconul se scoate din frigider cu 60 min înainte. Nu se încălzeşte înainte de administrare.

- Flaconul integru şi/sau cel din care se face administrarea se poate păstra sub 30° la întuneric, nu mai mult de 28 de zile. Dacă timpul este depăşit se pierde valabilitatea.

STABILIREA DOZEI ŞI TIPULUI DE INSULINĂ

- Se face de către medic, individualizat

- Medicul instruieşte pacientul cum să-şi ajusteze dozele în funcţie de conţinutul de hidrocarbonaţi din dietă

- Tipul de insulină este ales în funcţie de toleranţa pacientului

- Administrarea insulinei se face conform unei scheme stabilite de medic

PRECAUŢII GENERALE

- Se verifică aspectul pentru a observa dacă nu au apărut modificări: insulinele rapide au aspect limpede, clar, insulinele intermediare sau lente au aspect lactescent, turbid, fără flocoane. Prezenţa flocoanelor presupune schimbarea flaconului.

- Insulinele intermediare sau lente se omogenizează prin culcarea flaconului în poziţie orizontală şi rulare blândă între palme de 30-40 de ori. Agitaţia în poziţie verticală produce bule şi imperfecţiuni la dozare. Dacă nu se omogenizează, nu se administrează.

- Nu se amestecă insuline cu concentraţii diferite şi nici tipuri diferite de insulină. Dacă este necesar se folosesc seringi separate.

PRECAUŢII SPECIALE

- Insulinele rapide sunt singurele insuline care se folosesc în situaţii de urgenţă metabolică, în stări febrile, boli infecţioase, traumatisme, intervenţii chirurgicale.

- Insulinele rapide sunt singurele care se pot administra pe cale i.v. intrând în acţiune în mai puţin de 10 minute. Deasemenea se pot administra pe cale S.C. şi I.M.

- Alegerea locului în funcţie de tipul de insulina:

• Pentru insulinele rapide - abdominal - cu excepţia a 5 cm în jurul ombilicului, zonă în care absorbţia e cea mai rapidă

• Insuline intermediare: coapsă, fesă,

• Pentru pacienţii slabi, normoponderali, copii, injectarea se face în zona deltoidiană şi coapsă, într-un unghi de 45°

• În regiunea abdominală sau fesieră injectarea se face înţepând sub un unghi de 90°

- Exerciţiul fizic creşte rata absorbţiei prin creşterea fluxului sanguin

- Deasemenea expunerea la căldură (baie, masarea zonelor, plajă) favorizează absorbţia mai rapidă şi glucidele se administrează cu câteva minute mai devreme

- Expunerea la frig încetineşte absorbţia, alimentele fiind administrate cu câteva minute mai târziu.

- Rotaţia locului de injecţie (în aceeaşi arie ţinând seama de timpul de absorbţie al insulinei) este importantă pentru prevenirea complicaţiilor (lipohipertrofia - depunere excesivă de grăsime sau lipoatrofia - topirea ţesutului grăsos subcutanat).

- Dacă sângerează sau iese lichid se aplică un tampon pentru 5-8 secunde fără să se maseze pentru a nu grăbi absorbţia insulinei

- Reducerea durerii este posibilă dacă:

• Soluţia se injectează la temperatura camerei

• Aerul se elimină corect

• Zona se spală sau se dă cu alcool şi se aşteaptă evaporarea

• Zona trebuie să fie relaxată

• Pătrunderea în piele se face rapid

• Nu se schimă direcţia acului

• Se folosesc ace adecvate (6, 8,12,16 mm) în funcţie de regiune

SUPRAVEGHEREA PACIENTULUI

- Pot apare complicaţii:

• Hipoglicemia - pacientul trebuie să aibă asupra lui 15 gr hidrocarbonaţi (3 bucăţi de zahăr)

• Edemul insulinie - apare la pacienţii nou descoperiţi din cauza retenţiei hidrosaline la începutul iniţierii tratamentului cu insulina

• Lipodistrofia hipertrofică - creşterea în volum a ţesutului adipos nevascularizat ceea ce încetineşte mult absorbţia insulinei

• Lipodistrofia atrofică - diminuarea ţesutului adipos subcutanat la locul administrării insulinei, mai frecventă la femeile tinere

• Alergia locală - edem, noduli, eritem pruriginos sau dureros

• Alergia generalizată - de la urticarie până la şocul anafilactic

- Cu excepţia hipoglicemiei pe care o sesizează bolnavul, celelalte vor fi interpretate şi evaluate de medicul specialist

Administrarea medicamentelor injectabile prin cateter venos periferic (branulă)

POSTELNICU MIHAELA

VEZI FIȘA nr. 67

Cateterul intravenos – canulă flexibilă – este prevăzut cu mandrin şi dispozitiv translucid pentru observarea picăturilor de sânge.

Tipuri de catetere:

Cateter i.v. cu canulă.

Cateter i.v. cu canulă şi valvă.

Cateterul este atraumatic şi perfect adaptat pentru fixarea şi orientarea pe traiectul venos fără a deteriora vena.

Selectarea cateterului se face în funcţie de starea anatomică a venelor.

Nu se retrage mandrinul în timpul puncţiei venoase, ci când apare sângele la capătul translucid.

Se fixează la piele cu benzi de leucoplast.

Nu se utilizează la pacienţi cu hipersensibilitate la materiale plastice.

Atenţie la administrarea de soluţii cu grad înalt de viscozitate sau a cantităţilor mari de sânge → transfuzii.

Dacă injectarea se va face prin fluturaş (Butterflys) este necesară eliminarea aerului din cateter înaintea puncţionării venei, apoi cu fluturaşul ţinut de „aripioare” se puncţionează vena şi se continuă tehnica injecţiei.

La nevoie fluturaşul se poate fixa cu benzi de leucoplast.

Administrarea medicamentelor prin perfuzie

POSTELNICU Mihaela

Scop Introducerea de o manieră sigură și simplă a unei doze prescrise de medicament

Obţinerea unui efect terapeutic rapid

Materiale şi instrumente necesare Medicamentul prescrisă (cu solvent dacă este necesar)

Etichetă pe care se notează data, ora administrării, medicamentul adăugat, doza, soluţia perfuzabilă, ritmul de administrare

Seringi/ace sterile adecvate

Tampoane cu soluţie dezinfectantă

Tăviţă renală

Pregătirea bolnavului Se identifică pacientul şi prescripţia medicală.

Se anunţă bolnavul şi se explică tehnica, necesitatea şi importanţa ei.

Se informează pacientul despre medicamentul prescris pentru administrarea prin perfuzie

Se obţine consimțământul pacientului (familiei sau aparţinătorului)

Precauţii universale Au ca scop prevenirea transmiterii infecţiilor pe cale sanguină.

Toţi pacienţii sunt consideraţi potenţial infectaţi.

Sângele sau alte fluide biologice sunt potenţial contaminate.

Acele şi alte obiecte utilizate în tehnica injecţiilor sunt contaminate după execuţia tehnică.

În caz de tăiere accidentală rana se protejează cu pansament oclusiv, iar tratamentul se continuă numai după îmbrăcarea altor mănuşi curate.

După folosire mănuşile se aruncă.

Execuţie Se spală şi se dezinfectează mâinile, se îmbracă mănuşi de protecţie.

Se încarcă seringa cu medicamentul prescrisă (vezi încărcarea seringii)

Administrarea medicamentului în soluţia de perfuzat înainte de montarea perfuziei

Se dezinfectează dopul flaconului / pungii cu soluţie perfuzabilă

Se înţeapă dopul de cauciuc al pungii cu acul ataşat la seringă şi se injectează medicamentul în pungă.

Se roteşte/răstoarnă uşor punga pentru a amesteca medicamentul cu soluţia perfuzabilă

Se aplică o etichetă pe punga cu.

Administrarea medicamentului în soluţia de perfuzat după montarea perfuziei – în punga suspendată în stativ

Se închide clema aparatului pentru a preveni injectarea în bolus a medicamentului

Se dezinfectează dopul pungii cu soluţie perfuzabilă

Se înţeapă cu acul ataşat la seringă şi se injectează medicamentul în pungă

Se roteşte uşor punga pentru amestecarea medicamentului cu soluţia de perfuzat

Se deschide clema /prestubul şi se fixează ritmul de curgere conform recomandărilor

Se aplică o etichetă pe punga cu soluţie perfuzabilă.

Administrarea medicamentului în bolus după montarea perfuziei

Se închide clema aparatului pentru a preveni

Se dezinfectează tubul de latex al perfuzorului

Se înţeapă tubul de latex cu acul ataşat la seringă şi se injectează medicamentul

Se retrage acul şi se fixează debitul de curgere al perfuziei

Intervenţii după tehnicăSe supraveghează funcţiile vitale ale pacientului şi se observă starea generală

Se verifică periodic debitul perfuziei

Se evaluează răspunsul pacientului la medicament

Se colectează selectiv deşeurilor conform precauţilor universale

Se notează tehnica în foaia de observaţii → data, ora administrării, medicamentul adăugat, doza, soluţia perfuzabilă, ritmul de administrare

Incidente şi accidente Scleroză, tromboză, flebită, hemoliză vasculară datorită concentraţiei mari de medicament

Extravazarea medicamentului în ţesutul subcutanat poate cauza necroza ţesutului:

Supraîncărcarea inimii manifestată prin dispnee datorată unui ritm prea rapid,

Dureri precordiale

Aritmie cardiacă

Reacţii alergice, şoc anafilactic

Administrarea orală a anticoagulantelor (preparate, moduri de administrare, reacții, supraveghere)

BARARU TANIA

VEZI FIȘA nr. 17

Administrarea oxigenului

BARARU TANIA

Definiție Oxigenoterapia reprezintă administrarea de oxigen pe cale inhalatorie, în scopul îmbogățirii aerului inspirat cu oxigen în concentrații diferite, putându-se ajunge până la 100%.

Scop –Asigurarea unei cantităţi corespunzătoare de oxigen la ţesuturi prin combaterea hipoxiei determinată de:

•scăderea oxigenului alveolar;

•diminuarea hemoglobinei;

•tulburări în sistemul circulator.

Administrarea oxigenului se face cu:

a. sondă nazală

b. ochelari

c. prin mască

Materiale necesare

- sursă de oxigen, umidificator (recipient pentru barbotarea oxigenului conţinând apă sterilă;

- sondă nazală, cateter nazal, mască de oxigen , în funcţie de metoda aleasă

- material adeziv (leucoplast), pentru fixarea sondei, mănuşi de cauciuc

Pregătirea pacientului

a) PSIHICĂ: - dacă este conştient informaţi pacientul explicând procedura şi necesitatea ei pentru a obţine colaborarea b) FIZICĂ: asiguraţi pacientului o poziţie comodă şi verificaţi libertatea căilor respiratorii

Efectuarea procedurii Administrarea oxigenului se realizează

a) prin sondă - se măsoară lungimea sondei, pe obraz, de la nară la tragus(lobul urechii), se umezeşte cu apă sterilă pentru facilitarea inserţiei şi prevenirea lezării mucoasei şi se introduce pe nară până în faringe, fixându-se cu benzi de leucoplast pe obraz .Permite administrarea oxigenului în concentraţie de 25%-45%.

b) prin mască de oxigen, aceasta se va aşeza acoperind nasul şi gura pacientului şi se va fixa cu o curea în jurul capului

Permite administrarea oxigenului în concentraţie de 40%-60%.

c) utilizând ochelarii de oxigen – mod eficace de administrare a oxigenului, mai ales la pacientii agitati sau copii care-şi îndepărtează cateterul, chiar daca acesta este fixat cu leucoplast.; este un sistem format din 2 sonde de plastic, care se introduc în nări pentru administrarea oxigenului, iar ochelarii se fixează după urechi.

- debitul de oxigen va fi fixat în funcţie de recomandările medicului

Îngrijirea pacientului

- Supravegheaţi bolnavul şi controlaţi frecvent permeabilitatea sondei, observaţi faciesul, semnele vitale(respiraţia în special), culoarea tegumentelor, starea de conştienţă

- Asiguraţi îngrijirea nasului şi cavităţii bucale deoarece O2 usucă mucoasa

- Schimbaţi zilnic sonda şi narina folosind mănuşi

- Notaţi data şi ora începutului şi sfârşitului oxigenoterapie şi debitul /min

Incidente şi accidente

iritarea mucoasei, congestie şi edem alveolar

emfizem subcutanat prin infiltrarea gazului la baza gîtului

distensie abdominală prin pătrunderea gazului în esofag

Administrarea parenterală a anticoagulantelor (preparate, moduri de administrare, reacții, supraveghere)

BARARU TANIA

DEFINIŢIE - Anticoagulantele sunt medicamente care împiedică procesul de coagulare, fiind administrate pentru prevenirea şi tratarea diferitelor forme ale maladiei tromboembolice.

FACTORII CARE FAVORIZEAZĂ BOALA TROMBOEMBOLICĂ

- Alterarea peretelui vascular

- Staza circulatorie din cauza imobilizării

- Hipercoagulabilitatea

INDICAŢII

- Flebitele membrelor inferioare în:

• Obstetrică - după naştere sau avort

• Chirurgie - pentru bolnavul imobilizat în aparat gipsat, intervenţii pelvine la femei cu obezitate sau cu boli venoase; după intervenţii pentru proteză de şold sau genunchi

• Medicală - bolnavi cardiaci, cu flebite latente, în imobilizarea prelungită

- Embolie: pulmonară, periferică în membrele inferioare, în teritoriul mezenteric, în cardiopatii embolice

- Tromboza coronariană: infarct miocardic

- Arterite şi tromboze arteriale ale membrelor inferioare

- Chirurgia cardiacă, a vaselor mari

MEDICAMENTE UTILIZATE - FORME DE PREZENTARE

A. SOLUŢII INJECTABILE

1. HEPARINA

- Se administrează strict intravenos, în amestec cu soluţie salină izotonă urmată de perfuzie continuă

- Acţionează prin blocarea ultimei faze a coagulării, inhibă trombina şi împiedică transformarea fibrinogenului în fibrină

- Nu se amestecă în perfuzie cu preparate de calciu, papaverină, sau cu alte medicamente.

- Heparina este inactivată de sucurile digestive şi nu trece prin membrane.

FORME DE PREZENTARE:

Heparin soluţie injectabilă, fiole de 1ml, 5ml - 5000ui/ml

Heparin Sandoz 25000ui/5ml - soluţie injectabilă, fiole de 1ml, 5ml - 5000ui/ml

Heparine sodique - soluţie injectabilă - flacoane de 5ml - 5000ui/ml

Reviparinum, Enoxaparinum, Nadroparinum, Dalteparinum

- Soluţii apoase injectabile pentru administrare S.C. şi I. V.

- Pentru administrare şi manevrare corectă se citeşte cu atenţie prospectul

- Locuri de administrare: deasupra crestei iliace, la nivelul abdomenului (la 5 cm distanţă de ombilic), la nivelul braţului şi coapsei

- După dezinfecţia locală se face un pliu cutanat care va fi menţinut tot timpul injectării, pentru a evita introducerea soluţiei intramuscular

- După injectare se menţine acul în ţesut aproximativ 5 secunde pentru a evita refularea medicamentului prin înţepătură

- Nu se masează locul pentru a nu favoriza apariţia hematoamelor

- Nu se amestecă în soluţie cu alte preparate

- Administrarea se face la interval de 12 h, conform indicaţiei medicale

- Locul injectării nu influenţează rata de absorbţie

Reviparinum prezentat sub formă de:

- Clivarin MULTI - soluţie injectabilă, flacoane de 6ml - 5726unit/ml

- Clivarin PEN - soluţie injectabilă 5726unit/ml, cartuş pen umplut cu 10 doze 0,25 ml, 0,25ml= 1432 ui

• Se administrează în pliul cutanat prin înţepătură perpendiculară, fără aspiraţie

• Dezinfecţia se face într-un singur sens

• După injectare dispozitivul de administrare se ţine în poziţie 10 secunde, apoi se dă drumul la pliu

- Clivarin 0,25 ml/1432 ui; 0,6 ml/3346 ui;

• se prezintă în seringi preumplute unidoză

• se administrează înaintea şedinţei de dializă în bolus intraarterial sau în pliu cutanat între ombilic şi creasta iliacă, pe faţa anterioară a coapsei, perpendicular, fără aspiraţie.

Enoxaparinum prezentat sub formă de :

- Clexane - soluţie injectabilă - 100 mg enoxaparină sodică/ml, flacoane de 3 ml

- Clexane 10 000 ui/ml - soluţie injectabilă în seringi preumplute de 1 ml (100 mg/ml - 1 mg enoxaparină sodică = 0.01 ml soluţie injectabilă)

- Clexane injectabil în seringi preumplute de 0,2 ml/ 2000 ui, 0,4 ml/4000 ui, 0,6ml/6000 ui, 0,8 ml/8000 ui

• Nu se administrează i.m.

• Nu se elimină bula de aer înainte de injectare

- Nadroparinum prezentat sub denumirea de Fraxiparine - 2850 u.i./0,3 ml – seringi preumplute de 0,3 ml/2850u.i., 3800u.i./0,4 ml; 5700 u.i/0,6 ml; 7600u.i./0,8 ml

- Deltaparinum prezentat sub denumirea de Fragmin, seringi preumplute (10000 ui/ml)

Fragmin : 0,2 ml/2500 ui, 0,2ml/5000 ui, 0,3ml/7500 ui, 0,6ml/1500ui

• Se administrează S.C. în peretele abdominal prin înţepătură perpendiculară. Se poate administra şi i.v. prin perfuzie continuă şi intrarterial în bolus, la începutul şedinţei de dializă.

B. FORME PENTRU ADMINISTRARE PE CALE ORALĂ

Anticoagulante cumarinice (Antivitamine K)

- Împiedică sinteza hepatică a factorilor coagulării dependentă de vitamina K

- Se recomandă în profilaxia trombozelor venoase şi accidentelor tromboembolice după intervenţii chirurgicale la pacienţii cu risc crescut, la bolnavii cu proteze valvulare, grefe vasculare, stenoză mitrală.

Acenocumarolum produs sub denumirea de:

- Acenocumarol - cp. - 2 mg

- Sintrom - cp. - 4 mg

- Trombostop - cp.- 2 mg;

• se păstrează la 15-25°, ferit de lumină

• atenţie - vărsături - disfuncţii hepatice

Reacţii adverse:

• Hemoragii - gastrointestinale, cerebrale, la nivelul tractului urogenital (hematurie), uter (menoragii sau metroragii)

• Reacţii adverse: greaţă, vărsături, reacţii alergice, urticarie, dermatite, febră , alopecie reversibilă

PRECAUŢIUNI SPECIALE PRIVIND ADMINISTRAREA SUBCUTANATĂ

- Injectarea subcutanată se pretează la cantităţi mici de soluţie

- Se folosesc ace subţiri, lungi de 12mm, care garantează injectarea medicamentului în ţesutul subcutanat

- Acul subţire scade riscul antrenării germenilor

- Se preferă introducerea verticală la 90° scăzând riscul lezării unor filete nervoase şi vaselor de sânge, ceea ce face ca durerea să fie mai mică şi riscul de hematom scăzut

- Acele mai lungi pot fi introduse sub un unghi de 45°, cu atenţie, pentru a nu ajunge în grosimea muşchiului.

SUPRAVEGHEREA PACIENTULUI

A. Înaintea tratamentului

- Se determină grupul sanguin şi Rh

- Medicul stabileşte bolnavii cu risc de hemoragie: ulcerul gastroduodenal, boli hemoragice, insuficienţa hepatică şi renală, AVC recent; gravide, hipotensiunea arterială severă

- Se determină timpul de protrombină înaintea tratamentului cu anticoagulante cumarinice (este crescut în ciroză şi hepatită)

B. În timpul tratamentului

- Nu se fac injecţii i.m. şi s.c, există risc de hematom

- Se supravegheză apariţia hemoragiilor

• gingivoragii, epistaxis

• hemoragii după ras

• hematuria - se colectează urina într-un borcan şi se examinează

• scaunul cu sânge

- În cazul sângerârilor, la recomandarea medicului, se administrează PROTAMINA în tratamentul cu Heparină şi FITOMENADIONĂ în tratamentul cu trombostop

- Nu se fac endoscopii şi nici puncţii

- Se face controlul biologic al coagulării: timpul Howell, INR în heparinoterapie şi timpul de protrombină în tratamentul cu anticoagulante orale

- În timpul perfuziei, recoltarea sângelui se face de la celălalt braţ

- În cazul administrării subcutanate recoltarea se face la 6-8 ore de la injecţie

- Se monitorizează starea generală întrucât pot apare: frison, febră, vomă.

- Pacientul este informat să nu ia alte medicamente fără recomandare medicului deoarece unele potenţează efectul iar altele îl diminuează

- Atenţie deosebită se acordă pacientului tratat cu anticoagulante cumarinice, deoarece tratamentul se face ambulator şi nu poate fi supravegheat permanent

- Medicamentele care cresc efectul anticoagulantelor: salicilaţi, paracetamol, fenilbutazonă, laxative, hormoni tiroidieni, unele antibiotice (tetraciclină, cloramfenicol), sulfamide, analgetice

- Medicamente care scad efectul anticoagulante lor: pansamentele gastrice, antiacide, barbiturice, unele tranchilizante şi neuroleptice, diuretice mercuriale, digitalice, inhibitori tiroidieni.

EDUCAŢIA PACIENTULUI

Se instruieşte pacientul:

- Să ia medicamentele după orarul stabilit de medic; administrarea se face mai ales seara pentru ca medicul să poată corecta la nevoie doza după valoarea timpului de protrombină determinat în timpul zilei

- Dacă omite o doză, o poate lua în interval de 8 ore, după care se sare peste priză şi se ia doza la ora obişnuită în ziua următoare

- Să nu-şi modifice singur dozele

- Să nu întrerupă brusc tratamentul, există risc de hipercoagulabilitate şi tromboembolie

- Să se autosupravegheze şi să depisteze semnele de supradozare (hemoragii)

- Să se prezinte cu regularitate la medic pentru recoltarea probelor de coagulare

- Să anunţe stomatologul sau alt medic, dacă este cazul, că este în tratament cu anticoagulante orale (ACO)

- Să nu practice sporturi violente care presupun lovituri, căderi sau muncă intensă

- Să continue autosupravegherea pe perioada întreruperii treptate a tratamentului (2-4 săptămâni) pentru că acţiunea se menţine între 2-5 zile după încetarea administrării, în funcţie de anticoagulantul folosit

- Să evite expunerea la căldură, canicula creşte efectul

- Să consume o alimentaţie echilibrată şi să nu exagereze cu alimente bogate în vitamina K: brocoli, spanac, varză, conopidă, sparanghel, mărar, mazăre verde, soia, tomate, urzici, gălbenuş de ou, ficat (porc, vită), salată verde, suc de grape-fruit.

- Să nu consume alcool în exces, potenţează efectul ACO

- Să nu folosească plante medicinale care influenţează efectul ACO:

• scad timpul de protrombină: sunătoarea, lucerna, ceaiul verde, gingseng, coacăze negre

• cresc timpul de protrombină sau riscul de hemoragie: usturoiul, ceaiul verde, ginko biloba

- Să evite fumatul, deoarece fumul de ţigară poate scădea efectul ACO

- Să informeze familia asupra tratamentului anticoagulant

- Să evite tăieturile; în caz de hemoragie să aplice un pansament compresiv şi să se prezinte de urgenţă la spital

- Să poarte asupra lui cartea de identitate, un card cu grupa sanguină şi anticoagulantul folosit; data începerii tratamentului şi durata probabilă, doza administrată, modul de administrare (un comprimat seara, sau două administrări pe zi la 12 ore preferabil la aceeaşi or )

Administrarea penicilinei

COTEA MARIA

Definitie: antibiotic obtinut pe cale naturala sau prin semisinteza cu actiune bactericida si bacteriostatica .

Indicatii: - tratamentul infectiilor

-profilaxia infectiilor streptococice

Cai de administrare: - orală

- parenterală

Forme de prezentare: -Penicilina G sodică,

- Penicilina G potasică -flacoane cu pulberea albă de200.000,400.000,1.000.000,5.000.000 u.i

-Penicilina V comprimate de 200.000 si 500.000 u.i

-Ospen-capsule sau comprimate filmate de 500.000 si 1.000.000 u.i

- Sirop- 400.000 u.i /5 ml

Timpul de actiune al penicilinei este de 4-6-8 ore, doza este stabilita de medic dupa vârsta,greutate.

In functie de calea de administrare se pregateste fizic si psihic pacientul.

Inainte administrarii se testeaza sensibilitatea la antibiotic.

Pentru administarea i.m dizolvarea pulberii in ser fiziologic este de 1 ml la 100.000 de u.i

Pentru administrare i.v concentratia este de 50.000 de u.i la 1 ml.

Penicilina dizolvata se administrează in maximum 24 h;

Alte forme de penicilina:

-Moldamin-penicilina retard,

- Ampicilina- penicilina semisintetica folosita pentru germenii gram+/-,

-Oxacilina- penicilina semisintetica cu actiune asupra stafilococilor,

- Augumentinul- penicilina cu spectru larg.

ALIMENTAȚIA PACIENTULUI PRIN SONDA NASO-GASTRICA

FOCȘA MARIA

În funcţie de starea bolnavului, alimentarea se poate face:

Activ → bolnavul mănâncă singur, fără ajutor.

În sala de mese.

În salon – la masă.

La pat – pe tavă.

La pat – pe masa reglabilă.

Pasiv → bolnavul mănâncă cu ajutor:

După servirea mesei celorlalţi bolnavi.

Servirea se face la pat.

Artificial → alimentele sunt introduse în organism în condiţii nefiziologice:

Alimentaţie prin sondă gastrică.

Alimentaţie prin fistulă gastrică.

Alimentaţie prin clismă (hidratare).

Alimentaţie prin perfuzie intravenoasă sau subcutanată.

Alimentaţia prin sondă

Materiale necesare

Material pentru sondaj gastric – sondă Faucher.

Tăviţă renală.

Pâlnie mare adaptată la extremitatea liberă a sondei.

Lichid alimentar prescris de medic, omogen, fără grunji, la 370C:

Produse farmaceutice.

Produse oficinale (de bucătărie).

Seringă sterilă de -10 ml .

Pensă hemostatică.

Romplast (pentru fixarea sondei)

Mănuşi de protecţie.

Mască.

Pregătirea pacientului:

Se anunţă şi se explică necesitatea tehnicii.

Se aşează pacientul în poziţia şezând (pe scaun sau la marginea patului).

Se protejează bolnavul cu prosop în jurul gâtului, iar lenjeria se protejează cu muşama.

Se îndepărtează proteza mobilă.

Se oferă pacientului o tăviţă renală pe care o va susţine sub bărbie pe toată durata tehnicii pentru a capta saliva ce se poate scurge din gură.

Alimentare prin sondă Pensarea sondei

Produsele farmaceutice folosite pentru alimentaţia enterală constau de obicei în formule polimerice administrabile prin sonda gastrică, duodenală sau jejunală. Au osmolaritatea în jur de 300 mosm/l, conţin 1 sau 1,5 kcal/ml şi 5-7-9 g N la 1000ml. Exemple: Fresubin®, Ensure®, Survimed®, Pulmocare® etc.

Aceste produse conţin toţi nutrienţii necesari pentru o persoană şi anume: proteine, carbohidraţi, lipide, fibre, dar şi electroliţi, vitamine şi oligoelemente.

Produsele oficinale (de bucătărie) folosite în alimentaţia enterală sunt reprezentate de produse măcinate şi dizolvate sau suspendate în apă, pentru a putea fi administrate printr-un tub relativ subţire cu diametru de 2 – 3 mm.

Conţin:

- proteine: din lapte, albuş de ou, carne măcinată, mazăre

- lipide: uleiuri de măsline, soia, floarea soarelui, porumb, gălbenuş

- glucide: amidon, zaharoză, lactoză, fructoză

Produse: şodou, supă.

Verificarea toleranţei digestive

După montarea şi verificarea poziţiei sondei gastrice, urmată de evacuarea rezidiului gastric se verifica toleranţa digestivă prin infuzarea constant (pe infusomat) de ceai cu 10 ml/h în prima oră, apoi crescând ritmul cu 10ml/h la fiecare oră, fără a se depăşi cantitatea de 2000ml/24h. Se verifică reziduul gastric la interval de 4h iar cantitatea de reziduu nu trebuie să depăşească 150ml. Se poate folosi Gesol – soluţie electrolitică foarte bine tolerată.

Alimentaţia enterală se poate realiza în mai multe moduri:

a) alimentaţie continuă

b) alimentaţie în bolusuri

c) alimentaţie intermitentă (ciclică)

a) alimentaţia enterală continuă

Se realizează cu produse farmaceutice pentru alimentaţie enterală.

Produsele farmaceutice folosite pentru alimentaţia continuă pot fi :

- polimeri : - folosiţi la pacienţii cu o digestie normală

- au un conţinut caloric mare

- se pot administra pe sonda nazogastrică

- monomeri : - conţin nutriţienti parţiali metabolizaţi bazaţi pe peptide

- se administrează pe sonda jejunală sau duodenală

- se administrează la pacienţii cu tulburări de absorbţie

- produse adaptate pentru diverse regimuri :

- renal: conţinut redus de proteine şi electroliţi

- pulmonar: aport crescut de calorii din lipide (insuficienţa respiratorie, ARDS)

- hepatic

- diabet

După testul de toleranţă se poate alimenta bolnavul cu un ritm constant asigurat de un infusomat 24 ore/zi. La un pacient stabil se fac minim 2 întreruperi pe zi cu o durată de câte 30 minute, în funcţie de reziduul gastric. La un pacient critic sunt necesare 4-6 întreruperi/zi de câte 30 min cu măsurarea reziduului gastric. Scade riscul de aspiraţie. Pauzele se sincronizează cu alte manevre de îngrijire (mobilizare, igiena). Este imperios necesară verificarea volumului şi aspectului reziduului gastric de 4-6 ori/zi. Cantitatea de reziduu gastric nu trebuie să depăşească 150ml.

Avantaje:

toleranţa digestivă este bună

risc de diaree redus

permite cunoaşterea exactă a conţinutului caloric a macro şi micronutrienţilor

absorbţie mai bună a nutrienţilor

Dezavantaje:

este o metodă scumpă

este mai dificil de realizat controlul glicemiilor la pacienţii diabetici

se realizează cu un consum crescut de materiale şi tehnică medicală

Observaţie: în cazul alimentaţiei enterale continue este necesară monitorizarea glicemiilor mai ales la pacienţii diabetici.

b) alimentaţia enterală în bolusuri

Se realizează cu produse oficinale (de bucătărie) măcinate şi dizolvate sau suspendate în apă, pentru a putea fi administrate printr-un tub relative subţire cu diametru de 2 – 3 mm.

După confirmarea toleranţei digestive pacientul poate fi alimentat în patru bolusuri la interval de 5 – 6 ore cu hrană semilichidă sau lichidă constând în supe strecurate cu legume şi carne păsată şi diverse pireuri.

Alimentaţia se poate realiza cu seringa Guyon sau cu ajutorul unei nutripompe asigurându-se un ritm lent de maxim 20 ml/min pentru a evita distensia bruscă a stomacului şi implicit vărsătura. Tocmai pentru a evita acest lucru cantitatea de alimente introdusă la o masă trebuie raportată la greutatea pacientului (de obicei nu mai mult de 400 ml la un adult – 300 ml după ROSPEN). După efectuarea alimentaţiei sonda trebuie neapărat spălată cu 30 – 40 ml apă.

Începerea nutriţiei enterale în bolusuri se face treptat:

Exemplu (adult 70 kg):

Ziua 1 : 6x 50-70ml

Ziua 2 : 6x100 ml

Ziua 3 : 6x 200ml

Ziua 4 6x300 ml

La fel ca şi la alimentaţia enterală continuă este imperios necesară verificarea volumului şi aspectului rezidiului gastric de 4-6 ori/zi şi la cel puţin o ora după alimentaţie. Rezidiul gastric nu trebuie să depăşească 150 ml.

Avantaje:

este o metodă ieftină de alimentaţie

se poate realiza simplu fără aparatură specializată (cu seringa)

permite ajutorul familiei în procesul de îngrijire

la pacienţii diabetici se poate continua schema de insulinoterapiesubcutanată intermitentă

utilizare mai bună a substratului (digestie intragastrică)

scăderea colonizării bacteriene prin stimularea secreţiei acide gastrice

Dezavantaje:

nu este posibilă cunoaşterea exactă a conţinutului caloric, a macro şi micronutrienţilor (pentru preparatele oficinale)

risc de complicaţii crescut faţă de alimentaţia enterală continuă (diaree, vărsătură, constipaţie)

se poate folosi doar pe cale gastrică

c) alimentaţia enterală intermitentă (ciclică)

Constă în administrarea nutrienţilor 16 ore/zi continuu cu ajutorul unei nutripompe, întreruptă de 8 ore pauză (ex.: repaus nocturn).

Avantaje:

utilizare mai buna a substratului

scăderea riscului de colonizare a tubului digestiv prin apariţia unor momente cu pH scăzut

Cantităţile administrate, pauzele, verificările de reziduu se consemnează.

În stabilirea cantităţii şi calităţii alimentaţiei asistentul medical va respecta cu stricteţe indicaţiile medicului consemnate în FIŞA DE ALIMENTAŢIE A PACIENTULUI CRITIC prezentată alăturat:

Execuţie tehnică:

Se introduce sonda după tehnica sondajului, se controlează poziţia sondei.

Se aspiră lichidul gastric de stază şi se adaptează pâlnia la sondă.

Se toarnă lichidul alimentar 200-500 ml, apoi se introduc pe sondă 300 ml apă + o seringă cu aer pentru golirea completă a sondei.

Se pensează sonda (pentru a preveni pneumonia de aspiraţie) şi se extrage.

MONITORIZAREA NUTRIŢIEI ENTERALE

Clinic:

- verificarea căii de administrare înainte de fiecare administrare şi anume:

- poziţia sondei

- permeabilitatea sondei

- se verifică cantitatea de reziduu gastric înainte de fiecare masă în cazul alimentaţiei în bolusuri şi la interval de 6 ore în cazul alimentaţiei continue.

- verificarea calităţii produselor ce urmează a fi administrate şi anume:

- termen de valabilitate în cazul produselor farmaceutice

- aspect şi miros în cazul produselor oficinale (gătite)

- se respectă cantitatea şi ritmul de administrare consemnate de medic în fişa de alimentaţie a pacientului.

- se semnalează eventualele semene de intoleranţă digestivă:

- greaţă şi (sau) vărsătura

- dureri abdominale cu sau fără apărare musculară

- scaune diareice

- sughiţul

- se observă primele semne de reacţie alergică

Paraclinic:

Albumina serică are un timp de înjumătăţire de 20 de zile şi este puţin eficientă în monitorizarea nutriţiei. Prealbumina sau transtiretina (TTR) este cea mai convenabilă proteină pentru evaluarea suportului nutriţional; mai importante decât valorile absolute sunt variaţiile sale în timp. Se recomandă determinarea sa la intervale de 3zile.(8) Glicemia se măsoară zilnic sau de mai multe ori pe zi la diabetic. Ionograma serică: Na, K, Ca, Mg şi fosfatemia fac parte din parametrii a căror urmărire este necesară şi utilă. Ureea urinară, respectiv bilanţul azotului servesc la adaptarea aportului proteic şi a celui caloric.

Observaţii:

La bolnavii inconştienţi, cu tulburări de deglutiţie sau care trebuie alimentaţi o perioadă mai îndelungată de timp, se recomandă introducerea sondei pe cale endonazală.

Sondele din plastic pot fi menţinute pe loc 4-6 zile.

La schimbarea sondei se face o pauză de noapte – pentru a preveni producerea escarei mucoasei digestive.

Raţia zilnică conţine 4-6 doze → care se introduc cu ritm lent, de preferinţă cu aparat de perfuzie, utilizând vase izoterme.

Aplicarea pipei Guedel

BARARU Tania

Definiţie Intubaţia oro-faringiană reprezintă introducerea canulei oro-faringiană, cel mai frecvent denumită pipa Guedel în cavitatea bucală a pacientului între limbă şi palatul dur, având drept scop menţinerea permeabilităţii căilor aeriene.Pipa orofaringeală facilitează şi aspiraţia orofaringeală.

Pipa Guedel este un tub de plastic curbat prevăzut la extremitatea sa orală cu o margine dilatată pentru a împiedica alunecarea dispozitivului în calea aeriană.Are mai multe dimensiuni, de la cele pentru nou-născut (1 sau 2) la cele pentru adult (4,5 sau 6 la un adult obez) (fig. 1); estimarea dimensiunii necesare pentru fiecare caz se face prin măsurarea distantei de la comisura bucală la unghiul mandibulei (fig.2).

La pacientii cu reflexele de fund de gât păstrate este permanent prezent riscul de stimulare a reflexului de vomă şi/sau de inducere a unui laringospasm; din acest motiv canula oro-faringiană este rezervată stărilor de comă profundă.

Materiale necesare:

pipa orofaringeala de marime potrivita

apasator limba, manusi

echipament necesar aspiratiei nasofaringeale

trusa de urgenta

apa oxigenata, apa

tavita renala

aplicator cu capat de bumbac pentru testarea reflectivitatii

Tehnica de insertie:

se pun mănuşile, se plasează pacientul în decubit dorsal cu capul în hiperextensie dacă nu sunt contraindicaţii

se deschide gura pacientului şi se verifică dacă există corpi străini susceptibili de a fi împinşi în laringe, se îndepărtează proteza dacă există

se introduce canula în cavitatea orală cu concavitatea spre palatul dur, urmând ca la capătul cursei să fie rotită cu 180 . Această rotaţie minimalizează riscul împingerii limbii spre posterior(fig.3)

se pozitioneaza pacientul in decubit lateral sau doar capul intors intr-o parte, pentru a preveni astfel aspiratul gastric in caz de varsaturi

daca pipa va fi mentinuta mai mult, ea se va scoate si se va spala la fiecare 4 ore cu apa oxigenata si apoi cu apa simpla, se va efectua toaleta bucala standard. La fiecare schimbare de pipa, se va inspecta gura pentru a observa eventualele leziuni bucale datorita acesteia

se va verifica frecvent pozitionarea pipei

cand pacientul isi recapata constienta si este capabil sa inghita, se va indeparta pipa tragand-o afara si in jos, urmand curbatura naturala a gurii. Dupa indepartare, se testeaza reflexele de tuse si de voma ale pacientului pentru a se asigura ca pipa nu a fost indepartata prematur( se atinge peretele posterior al faringelui pentru reflexul de voma si orofaringele posterior pentru cel de tuse cu un aplicator cu capat de bumbac )

Complicatii:

spargerea dintilor , leziuni bucale, sangerari etc sunt complicatii care pot apare la insertia pipei

daca respiratia nu este eficienta se poate administra suplimentar oxigen pe masca

Figura 1: Canule oro-faringiene Figura 2: Estimarea dimensiunii canulei

Fig. 3 Inserarea canulei oro-faringiene

Aplicarea pungii cu gheaţă

ciobanu florentina

Definţie:Pungă cu gheaţăeste o pungă din cauciuc de formă variabilă în care se aşează bucăţile de gheaţă.

Scop: este terapeutic, hipotermizant, antiinflamator, hemostatic, tonifiant, efect anesteziant ş idiminuează secreţia gastrică.

Materiale necesare:pungă cu gheaţă, o husă din material textil, bandaj de corp şi ace de siguranţă, pudrieră cu pudră de talc, amestecul răcitor: gheaţă, şi un suport pentru suspendarea pungii cu gheaţă.

Pregătirea materialelor necesare:

- pregătim pungă cu gheaţă şi husă acesteia;

Verificarea funcţionalităţii pungii:

- se verifică orificiul de umplere, să fie închis ermetic cu un capac .

Pregătirea fizică şi psihică a bolnavului:

- se anunţă bolnavulşi i se explică necesitatea şi simplitatea tehnicii;

- se aşează bolnavul în decubit dorsal sau semisezand;

Efectuarea tehnicii:

se sfărâma gheaţă în bucăţi ;

pungă cu gheaţă se va umple pe jumătate sau 2/3 din ea;

se elimină aerul din pungă, aşezând-o pe o suprafaţă plană, curată;

se închide ermetic orificiul de umplere cu capacul, prin înşurubare;

se verifică etanşeitatea şi se usucă suprafaţă exterioară a pungii;

se aşteaptă câteva minute până ce marginile colţuroase ale bucăţilor de gheaţă se rotunjesc prin topire (căci altfel ar putea strică pungă sau deranja bolnavul);

se introduce pungă cu gheaţă într-un manson textil (în husă textilă) se pudrează cu talc şi se aplică pungă cu gheaţă pe regiunea indicată de medic, care poate fi:

*pe cap:

se aşează bolnavul în poziţie şezândă;

se aşează o bucată textilă sau din flanelă, pe capul bolnavului ;

se aplică pe capul bolnavului, pungă cu gheaţă obişnuită sau de formă unei bonete care se fixează cu o panglică sau se suspendă de un suport deasupra capului bolnavului;

se aplică pungă cu gheaţă după orarul stabilit de medic;

se îndepărtează pentru câteva minute la interval de 1 ora pentru a preveni îngheţarea ţesuturilor;

conţinutul pungii se schimbă din 3 în 3 ore;

*pe regiunea precordială:

pe această regiune se aplică o pungă cu gheaţă mai mică sau o pungă mai mică repliată că un cort la nivelul liniei mediane sub sânul stâng (pentru a nu trece în dreptul*plămânilor);

pe abdomen:

se aşează una sau 2 pungi cu gheaţă;

se fixează cu un cearşaf sau se suspendă cu un arc;

se verifică aspectul tegumentului, după îndepărtarea pungii cu gheaţă;

se pudrează cu pudra de talc;

se verifică dacă pansamentul nu a fost udat sau deplasat de la locul lui;

Reorganizarea locului de muncă:

se goleşte pungă;

se spală cu apă şi săpun şi se limpezeşte bine;

se lasă să se scurgă;

se închide pungă cu dopul, semi-umflată, pentru a nu i se lipi pereţii;

se verifică etanşeitatea ei;

se pudrează cu talc şi se aşează în cutia ei;

De reţinut:

dacă pungă este plină, nu se poate adapta la formele regiunii pe care se aplică şiîn plus, prin greutatea ei, apasă asupra regiunii bolnave.

contactul direct şi prelungit al pungii cu pielea bolnavului, poate produce leziuni de congelare.

în cazul bolnavilor inconştienţi, agitaţi, pungă cu gheaţă se fixează cu o faşă sau cu ace de siguranţă de cearşaful sau cămaşă bolnavului (acul se trece peste husă textilă a pungii)

când nu dispunem de gheaţă, pungă se poate umple cu apă rece sau zăpadă, cu condiţia să fie schimbate din ora în ora.

Aplicarea termoforului

ciobanu florentina

Definiţie:termoforul este un dispozitiv pentru acţiunea termică locală asupra unei regiuni a corpului.

Loc: diferite regiuni ale corpului

Materialenecesare: vas cu apă caldă, husă din material textil, pudrieră de talc, termometru pentru verificarea apei, suport pentru suspendarea termoforului şi termoforul din cauciuc, metal sausticlă;

Verificareafuncţionalităţiimaterialelor:

- se verifică dacă materialul este integru, impermeabil;

- se verifică dacă orificiul de umplere este închise ermetic cu un capac prevăzut cu un şurub;

- se verifică dacă husă din material textil corespunde cu dimensiunile termoforului şi dacă este curat;

Pregătireafizicăşipsihică a bolnavului:

- se anunţă bolnavulşi i se explică necesitatea tehnicii;

Execuţia tehnicii:

- se încălzeşte apă la 70-80 grade C pentru adulţi şi la 50 grade C pentru sugari;

- se verifică temperatura apei cu termometrul;

- se umple termoforul 1/3 pt. torace, jumătate pt. alte regiuni ale corpuluişi A¾ pt. încălzirea patului;

- se elimina aerul din termofora şezându-l pe o suprafaţă plană, netedă, comprimând aparatul cu mâna până ce apare apă la nivelul orificiului de umplere.

- se verifică etanşeitatea ţinându-l răsturnat câteva secunde;

- se usucă suprafaţă exterioară a termoforului;

- se îmbracă termoforul în husă textilă, se pudrează cu talc şi se aplică pe regiunea indicată de medic;

- se întreabă bolnavul dacă nu simte arsuri sau durere;

- se fixează termoforul pe loc pentru a preveni deplasarea de la locul aplicat, legându-l în jurul bolnavului sau fixându-l cu ace de siguranţă prin husă textilă;

- apă din termofor se schimbă din 2 în 2 ore pentru a menţine temperatura cât mai constanţa;

- după îndepărtarea termoforului se verifică aspectul tegumentelor;

- se şterge tegumentele prin tamponare apoi se pudrează cu talc;

Reorganizarea locului de muncă:

- termoforul se goleşte, se spală cu apă şi săpun şi se limpezeşte bine;

- se suspendă cu gură în jos pentru a se scurge toată apă din el;

- se închide cu dopul după ce am insuflat putin in el pentru a preveni lipirea pereţilor;

- se verifică etanşeitatea;

- se dezinfectează cu trioximetilen;

- se pudrează cu talc şi se aşeazăîn cutie;

De reţinut:

1. dacă termoforul este prea plin, nu se poate adapta la formele regiunii pe care se aplică şi apasă asupra regiunii bolnave.

2. contactul direct şi prelungit al termoforului cu pielea bolnavului, poate produce arsuri, escare.

3. pentru a nu apasă cu greutatea lor regiunile dureroase pe care sunt aplicate, termofoarele se pot suspendă pe un suport.

4. nu se utilizează aceiaşi husă textilă la mai mulţi bolnavi.

5. termoforul va fi individual în special când este destinat unui bolnav infectat sau contagios.

6. vor fi supravegheaţi foarte atent bolnavii cu tulburări de sensibilitate, cei cu anestezie locală, cei cu anestezie rahidiană sau generală, bolnavii inconştienţi care nu pot sesiza temperatura termoforului.

Aspiraţia gastrică

POSTELNICU Mihaela

Definiţie Aspirația gastrică reprezintă golirea stomacului de conținut prin intermediul unui tub – sondă de aspirație – introdus în stomac

Scop Menţinerea stomacului gol prin efectuarea manevrelor de aspiraţie

IndicaţiiSindrom de stază gastrică

Ocluzie intestinală

Ileus paralitic, pareză gastrică de stres

Preoperator – în intervenţii chirurgicale gastrice (ulcer perforat, varice esofagiene)

Obstacol digestiv gastric, duodenal sau piloric

Hemoragie digestivă superioară → cu acumulări mari de lichid în stomac

Materiale şi instrumente necesare Sondă de aspiraţie nazo-gastrică (cu lumen mic, vârf bont şi orificii laterale) – sonde Levin sau sonde improvizate pe care se notează de la capătul sondei dimensiunile de 50 şi 60 cm

Pensă hemostatică

Lubrifiant – apă, aqua gel

Seringă de 10-20 ml

Tăviţă renală, Mănuşi de protecţie

Recipient de colectare a lichidului de aspiraţie

Materiale pentru protecţia patului şi a pacientului (prosop, şorţ, muşama, aleză)

Recipient pentru proteza dentară mobilă

Materiale pentru eliberarea căilor nazale (la nevoie)

Hârtie turnesol pentru testarea acidităţii lichidului de aspiraţie

Precauţii universale Au ca scop prevenirea transmiterii infecţiilor.

Toţi pacienţii sunt consideraţi potenţial infectaţi.

Fluidele biologice sunt potenţial contaminate.

Obiectele utilizate sunt contaminate după execuţia tehnică.

După folosire mănuşile se aruncă.

Pregătirea psihică şi fizică a bolnavului Se explică pacientului scopul procedurii şi manevrele care vor fi executate

Se informează asupra duratei intervenţiei şi se obţine consimțământul

Se solicită încrederea şi cooperarea pe tot parcursul procedurii

Se protejează pacientul şi lenjeria de pat

Aşezarea pacientului în poziţie cât mai comodă şi relaxată pe toată durata procedurii

Se îndepărtează proteza mobilă (dacă există) şi se păstrează într-un recipient acoperit şi etichetat cu numele pacientului

Se solicită pacientului să-şi sufle nasul, pe rând, fiecare nară sau se curăţă nările la nevoie

Se întreabă pacientul dacă are defect septal nazal cunoscut

Execuţie Se introduce sonda în stomac conform tehnicii sondajului gastric – folosind calea nazală

Se verifică poziţia sondei prin următoarele metode:

Testarea acidităţii secreţiei aspirate cu ajutorul hârtiei de turnesol

Introducerea de 20 ml aer în stomac cu seringa şi ascultarea abdomenului cu stetoscopul → se aude un vuiet în cazul poziţionării corecte a sondei în stomac

Se fixează sonda de aspiraţie la nas sau la faţă cu benzi de leucoplast încrucişate

Se aspiră continuu sau intermitent conform prescripţiei cu seringă, pompă sau prin introducerea capătului liber al sondei într-un recipient aşezat sub nivelul stomacului

Incidente şi accidente Astuparea sondei

Lezarea mucoasei nazale

Intervenţii după tehnică După suprimarea aspiraţiei gastrice se pensează sonda 6 ore, apoi se îndepărtează conform tehnicii sondajului gastric

Se aşează pacientul într-o poziţie comodă şi se monitorizează starea sa raportând imediat orice efecte post manevră

Se îndepărtează materialele folosite

Se notează tehnica efectuată şi cantitatea de lichid aspirată

Observaţii În lipsa sondei Levin se poate improviza o sondă de aspiraţie din trusa de perfuzie

Când aspiraţia este intermitentă, capătul sondei între aspiraţii se închide

Este necesară îngrijirea continuă a mucoasei bucale şi nazale pe toată durata procedurii pentru a preveni uscarea; totodată este necesară îndepărtarea secreţiilor apărute în jurul nărilor şi aplicarea de lubrifiant hidrosolubil pentru a preveni consolidarea lor

Se recomandă modificarea periodică a poziţiei sondei pentru a preveni lezarea mucoaselor

Clisma evacuatoare

BARARU Tania

Definiţie: Clisma este o formă specială a tubajului, prin care se introduc diferite lichide în intestinul gros (prin anus, în rect şi colon).

Scop: evacuator(clismele evacuatoare pot fi: simple, înalte, prin sifonaj, uleioase, purgative)

evacuarea conţinutului intestinului gros(constipaţie, înainte de naştere)

pregătirea pacientului pentru examinări radiologice (rectoscopie, irigoscopie)

pregătirea preoperatorie înainte de intervenţii chirurgicale pe colon şi rect

Pregătirea materialelor

- de protecţie: paravan, muşama, aleză, învelitoare

- sterile: canulă rectală, casoletă cu comprese

- nesterile: stativ pentru irigator,irigatorul şi tubul de cauciuc de 1,5-2 m lungime şi 10 mm diametru, tăviţă renală, bazinet, soluţia pentru clismă (apă caldă la 35°C-37°C 500-1000m1 pentru adulţi, 250 ml pentru adolescenţi, 150 ml pentru copil, 50-60 ml pentru sugari) la care se adaugă : sare -1 linguriţă la un litru de apă, ulei - 4 linguri la 1 litru de apă sau glicerină - 40 gr la 500 ml , săpun -1 linguriţă rasă la 1 litru.

- substanţă lubrifiantă (vaselină), mănuşi de unică folosinţă

Pregătirea pacientului

- psihică: se anunţă şi i se explică tehnica

- fizică:

se izolează patul cu paravanul şi se protejează cu muşamaua şi aleza

se aşează pacientul în funcţie de starea generală în poziţie:

- decubit dorsal, cu membrele inferioare uşor flectate

- decubit lateral stâng cu membrul inferior stâng întins şi dreptul flectat

- genupectorală

se aşează bazinetul sub regiunea sacrală şi se înveleşte pacientul cu învelitoare

Execuţie

- se verifică prescripţia şi identitatea pacientului, temperatura apei/ soluţiei medicamentoase

- se umple irigatorul şi se evacuează aerul şi prima coloana de apă; irigatorul se fixează pe stativ

- se lubrifiază canula rectală pe o lungime de 5-7 cm cu o compresă de tifon (setul de unică folosinţă pentru clismă poate avea canula prelubrifiată)

- se spală mâinile şi se pun mănuşile de unică folosinţă

- se îndepărtează fesele pacientului cu mâna stângă iar cu mâna dreaptă se introduce canula 7-10 cm prin anus în rect, cu vârful îndreptat înainte, în direcţia vezicii urinare, a ombilicului și apoi orizontalizând-o prin mişcări de rotaţie, până se învinge rezistenţa sfincterului anal

- dacă rezistenţa se menţine şi după trecerea de anus, lăsaţi să se scurgă o cantitate mică din soluţia pentru clismă, retrageţi puţin canula şi apoi continuaţi introducerea, rugând pacientul să respire adânc de câteva ori – nu forţaţi introducerea canulei!

- Deschideţi circuitul şi introduceţi soluţia încet, pe o perioadă de 5 – 10 minute, comunicând în permanenţă cu pacientul pentru a afla cum se simte

-Înainte de terminarea soluţiei pensaţi tubul, extrageţi canula rectală şi aşezaţi-o în tăviţa renală

- Explicaţi-i pacientului că este nevoie să reţină soluţia timp de 10-15 minute

-Ștergeți regiunea perianală și aduceţi pacientul în decubit lateral drept şi peste câteva minute în decubit dorsal pentru a facilita pătrunderea lichidului la o adâncime mai mare (dacă este posibil şi nu există contraindicaţii)

- Dacă pacientul se poate deplasa, va merge la toaletă, în caz contrar folosiţi bazinetul pentru captarea scaunului, la pat, în cazul pacienţilor imobilizaţi

- Înlăturaţi mănuşile şi curățați și dezinfecați materialele utilizate

- Spălaţi-vă pe mâini

Îngrijirea pacientului după procedură:

se efectuează toaleta regiunii anale pe un bazinet curat, dacă pacientul este imobilizat

se îndepărtează materialele de protecţie şi se aşează pacientul comod, se înveleşte

se aeriseşte salonul

se notează în F.O. efectuarea clismei şi comportamentul pacientului pe parcursul procedurii

se îndepărtează materialele folosite conform P.U.

Hemostaza prin aplicarea garoului

postelnicu mihaela

Definiţie Hemoragia → pierderea de sânge în afara sistemului vascular.

Hemostaza → metodă terapeutică de oprire a unei hemoragii.

Cauzele hemoragiilor Traumatisme.

Intervenţii chirurgicale.

Diferite boli – ulcer duodenal, cancer gastric, tuberculoză pulmonară etc.

Clasificarea hemoragiilor În funcţie de vasul lezat:

Hemoragii arteriale – sângele ţâşneşte în jet sincron cu pulsaţiile cardiace, este roşu aprins.

Hemoragii venoase – sângele curge continuu, în valuri, este roşu închis.

Hemoragii capilare – sângele musteşte.

Hemoragii mixte – arterio-veno-capilare.

În funcţie de locul de ieşire a sângelui:

Hemoragii externe.

Hemoragii interne – hemoperitoneu, hemopericard, hemotorax, hematom, hemartroză etc.

Hemoragii exteriorizate – hematemeză, melenă, epistaxis, otoragie, hemoptizie, hematurie, metroragie, menoragie etc.

În funcţie de circumstanţele de apariţie:

Hemoragii generale – purpură, scorbut, hemofilie.

Hemoragii locale:

Spontane – primitive.

Provocate – secundare.

În funcţie de cantitatea de sânge pierdut:

Hemoragii mici – până în 500 ml.

Hemoragii mijlocii sub 20%. – între 500 şi 1500 ml.

Hemoragii mari între 20-50% - peste 1500 ml.

Hemoragii grave (masivă) peste 50% - hemoragii cataclismice, fulgerătoare.

Manifestări imediate în hemoragie Sângerare locală.

Şoc hemoragic – paloare, piele albă, umedă, tensiune rapid scăzută spre zero, puls tahicardic slab bătut, ameţeală, leşin, vertij, vomă, greaţă, transpiraţii, sete intensă, gură uscată.

Semne de laborator – anemie, scăderea volumului plasmatic, scăderea hematocritului.

Hemoragia mică: starea generală bună, tensiunea arterială normală, puls normal.

Hemoragia medie: senzaţie de slăbiciune, ameţeli la ridicarea în ortostatism, paloare tegumentara, extremităţi rec, TA sistolică peste 100 mmHg, puls sub 100 bătăi/minut.

Hemoragia mare: agitaţie, transpiraţii reci, paloare tegumentară, hipotensiune (TA sistolica scade sub 100 mmHg), tahicardie (peste 100 bătăi/minut).

Hemoragia masivă: confuzie sau chiar pierderea conştienţei, hipotensiune (TA sub 70 mmHg), puls slab, greu perceptibil.

Tipuri de hemostază Hemostază spontană:

Se bazează pe formarea cheagului plachetar urmat de constituirea cheagului roşu, formarea trombusului şi reluarea fluxului sanguin.

Se realizează prin compresiunea vaselor de sânge – arterelor.

Se consideră executată corect când dispare pulsul arterial de pe artera comprimată.

Hemostaza medicamentoasă se realizează cu:

Medicaţie hemostatică: preparate de calciu i.v. sau i.m., Vitamina K, Vitamina C, Venostat, Dicynone, Adrenostazin, Adrenalină 1‰ local, Norartrinal în hemoragii digestive.

Vasoconstrictoare.

Substanţe chimice cu acţiune locală:apă oxigenată, antipirină 10%, Adrenalină 1‰.

Gelaspon, bureţi de fibrină, pulbere de fibrină se aplicată timp de 3-4 zile.

Peliculă de fibrină, trombină pulbere uscată etc.

Hemostaza provizorie se realizează:

Prin pansament compresiv.

Prin compresiune manuală la distanţă pe peretele arterei lezate.

Compresiunea locală – manuală sau digitală – se poate face pe arterele principale – la nivelul plăgii – mai sus de plagă, pe punctul unde artera este superficială şi în vecinătatea unui os. Se indică până la aplicarea garoului.

Compresiunea la distanţă – se execută manual, cu ligatură de garou, bandă Esmarck.

În hemoragia arterială compresiunea se face deasupra locului sângerării pentru a opri circulaţia sângelui de la inimă.

În hemoragia venoasă compresiunea se face dedesubtul plăgii oprind circulaţia sângelui de întoarcere – către plagă.

În hemoragia capilară hemostaza provizorie se face prin aplicare de pansament compresiv, cu mai multe comprese şi un strat gros de vată.

Hemostază definitivă se efectuează în spital – în servicii chirurgicale.

Cauterizarea capetelor vaselor secţionate.

Tamponamentul plăgilor.

Ligatură vasculară –sutură chirurgicală a vasului lezat.

Pansament compresiv pentru vasele mici.

Compresiune cu pensă hemostatică permanentă.

Răsucirea vasului cu pensă hemostatică.

Grefă vasculară – venoasă sau arterială în leziuni mai mari de 2 cm.

Hemostaza prin compresiune directă Compresiunea locală manuală sau digitală:

Se recomandă în hemoragiile arteriale sau hemoragiile vaselor aflate sub aparat gipsat.

Asigură întreruperea fluxul sanguin către plagă.

Nu poate fi menţinută mult timp.

Se aplică o faşă compresivă la nivelul plăgii.

Locul compresiunii digitale în diferite cazuri:

Hemostaza la frunte → artera temporală superficială.

Hemostaza la creştetul capului → compresiune pe marginile rănii.

Hemostaza regiunii temporale → deasupra şi retroauricular.

Hemostaza la obraz, buze, nas → compresiune pe artera facială.

Hemostază la gât, faţă → compresiune pe carotidă.

Hemostază la umăr, axilă → compresiune artera subclaviculară.

Hemostază la braţ, antebraţ → compresiune artera humerală

Hemostază regiunea inghinală → pliu inghinal.

Hemostază la coapsă → compresiune pe artera femurală

Hemostază abdominală → compresiune pe aorta abdominală (cu pumnul).

Hemostază regiunea poplitee → compresiune la nivelul regiunii cu sul şi flectarea puternică a gambei pe coapsă.

Compresiunea la distanţă → Compresiune circulară – cu garou.

Garoul (tub din cauciuc)– se înfăşoară circular, de 2-3 ori în jurul membrului accidentat până la dispariţia pulsului. O aplicare corectă a garoului face ca sângerarea să se oprească, tegumentele ischemiate devin alb-livide datorită excluderii circulaţiei din zona respectivă.

În hemoragia arterială – garoul se aplică deasupra vasului lezat.

În hemoragiile venoase – garoul se aplică sub vasul lezat.

Timp maxim de compresiune prin garou 2 ore! Dacă durata transportului se prelungeşte, se desface garoul la fiecare 30 minute câte 5-10 minute pentru irigarea ţesuturilor – desfacere se face lent pentru a nu se produce şoc prin degarotare; pe durata degarotării hemostaza va fi efectuată prin compresiune digitală pe locul de elecţie corespunzător.

Se aplică bilet cu data şi ora aplicării – la vedere – pe haine!

Îndepărtarea garoului se face de către persoane avizate, de preferinţă în unităţi spitaliceşti.

Compresiune prin flexie forţată:

Asigură oprirea provizorie a hemoragiei prin presiunea pe care o exercită corpul dur interpus între segmentele de membru asupra vasului lezat.

Compresiunea circulară în flexie forţată se realizează cu banda Esmarck.

Principiile îngrijirii de urgenţă în hemoragii Identificarea tipului de hemoragie → arterială, venoasă, capilară.

Se asigură o poziţie care să mărească cantitatea de sânge şi oxigen către centri nervoşi.

Pentru bolnavii conştienţi se indică poziţie decubit dorsal fără pernă cu membrele inferioare ridicate la 30-400, cu capul sub nivelul corpului. Fac excepţie pacienţii cu traumatisme cerebrale.

Aplicarea hemostazei provizorii → pansament compresiv, compresiune la distanţă – în funcţie de mărimea hemoragiei şi localizarea ei.

Transportul se face rapid, respectând poziţia, supraveghind perfuzia şi starea generală.

IDR la tuberculină

bararu Tania

Definiţie Constã în injectarea strict intradermicã de antigene din MTB (derivat de proteine purificate = purified protein derivative, PPD), care provoacã o reacţie de hipersensibilitate întârziatã, ce duce la acumularea localã de celule mononucleare (limfocite şi fagocite mononucleare) exprimatã macroscopic printr-o zonã de induraţie la locul injectãrii. Este folositã numai pentru diagnosticul infecţiei tuberculoase; nu poate face diferenţa între prezenţa infecţiei latente şi prezenţa bolii tuberculoase active. PPD este standardizatã la nivel internaţional.

Indicatii

- copii contacti din focarele de tuberculoza ,copii simptomatici la care se ridica suspiciunea de TB

- Infectatii HIV

- Colectivitatile de copii prescolari ,la intrarea in colectivitate si cu ocazia aparitiei unui focar de TB in aceasta colectivitate

- In scopul estimarii riscului annual de infectie ( studii epidemiologice )

Contraindicaţii

- de principiu nu exista contraindicatii.Totusi se recomanda amanarea efectuarii testarii in caz de stari febrile, boli eruptive in faza acuta .

Materiale necesare

- Seringã de 1 ml gradatã din 0,01 sau 0,02 ml cu un ac intradermic subtire (5/10) şi scurt (1 cm)

- PPD standardizatã în concentratie de 20 U / ml (2 U / 0,1 ml)

- tampoane, dezinfectant, manusi de unica folosinta

Loc de electie: faţa anterioarã a antebraţului stâng, la unirea 1/3 superioare cu 2/3 inferioare, la distanţã de leziuni cutanate sau cicatrici

Tehnica

- spalarea pe maini

- dezinfecţia locului de electie cu alcool sanitar

- urmati aceeasi pasi ca la injectia intradermica(se introduc de 0,1 ml din soluţia de 20 U/ml)

- injectarea corectã este urmatã de apariţia unei papule albe, în coajã de portocalã; lipsa papulei indicã injectarea subcutanatã şi impune reluarea manevrei în altã zonã (la antebraţul opus).

B. CITIRE - La 72 de ore de la injectare

- Identificarea marginilor laterale ale INDURATIEI prin palpare, eventual prin trecerea unui pix/creion peste margini cu presiune foarte uşoarã

- Mãsurarea cu precizie (cu rigla transparentã) a diametrului transversal al INDURAŢIEI şi exprimarea în mm

- Nu mãsuraţi diametrul longitudinal şi Nu mãsuraţi eritemul din jurul induratiei!!

C. INTERPRETARE

În funcţie de diametrul reacţiei:

Reacţie tuberculinicã > /= 10 mm este consideratã pozitivã; diagnosticul este de infecţie tuberculoasã prezentã

Reacţie tuberculinicã < 10 mm este consideratã negativã; diagnosticul este de infecţie tuberculoasã absentã

Reacţie tuberculinicã 5 mm este consideratã pozitivã la cei cu risc mare de progresie spre boalã prin imunodepresie: infectaţi HIV, transplant de organe, tratament imunosupresor (minim15 mg/zi de prednison timp de minim o lunã)

În funcţie de testãri consecutive (la 2 luni interval):

Viraj tuberculinic = trecerea de la o reacţie negativã (< 10 mm) la una pozitivã ( 10 mm); este diagnostic pentru infecţie tuberculoasã recentã.

Salt tuberculinic = creşterea diametrului reacţiei tuberculinice cu peste 10 mm faţã de testarea anterioarã; semnificaţie incertã.

Din anul 1982 se foloseste la citire si aspectul calitativ al reactiei dupa scara Palmer:

- tip I – induratie ferma ,lemnoasa la palpare sau/si flictene,necroza

- tip II - induratie renitenta ,elastica

- tip III – induratie depresibila

- tip IV – usoara impastare a tegumentului la nivelul ractiei ,sesizabila la palpare superficiala

Imobilizarea provizorie a unei fracturi deschise de radius

POSTELNICU Mihaela

Definiţie Fractura reprezintă întreruperea continuităţii unui os în urma unui traumatism.

Fractura închisă interesează numai osul, tegumentele rămânând intacte.

Fractura deschisă este însoţită de o plagă.

Scopul imobilizării provizorie Punerea în repaus a segmentului traumatizat în caz de entorse, luxaţii, fracturi.

Împiedicarea mişcărilor active şi pasive care pot complica fractura şi accentuează durerile.

Menţinerea în poziţie a fracturilor corect reduse

Combaterea şocului traumatic prin suprimarea durerii.

Prevenirea complicaţiilor – hemoragii, secţionarea nervilor, vaselor etc.

Clasificarea fracturilor În funcţie de agentul cauzal:

Fracturi traumatice – lovituri, căderi, smulgeri, striviri etc.

Fracturi patologice – în tumori, boli osoase, boli nervoase etc.

În funcţie de afectarea tegumentelor:

Fracturi închise – cu tegumente intacte.

Fracturi deschise – cu plagă care interesează pielea şi muşchii

În funcţie de gradul de afectare a osului:

Fracturi complete.

Fracturi incomplete – în lemn verde.

În funcţie de modul de producere:

Fracturi liniare.

Fracturi cominutive.

În funcţie de poziţia capetelor osoase fracturate:

Fracturi cu deplasare.

Fracturi fără deplasare – fisuri.

Semnele de recunoaştere a fracturilor Semne de probabilitate: durere în punct fix; deformarea regiunii – prin deplasarea capetelor fracturate. Impotenţă funcţională. Hematom local. Poziţie vicioasă. Echimoze la 24-48 ore. Scurtarea segmentului.

Semne de certitudine:

Crepitaţii osoase.

Mobilitatea exagerată – anormală.

Lipsa transmiterii mişcării.

Întreruperea traiectului osos – vizibilă radiologic.

Primul ajutor la locul accidentului în caz de fracturi Degajarea din focarul de producere al fracturilor

Aşezarea accidentatului în poziţie cât mai comodă şi interzicerea oricărui tip de mişcări

Calmarea durerilor prin administrarea de analgezice minore (algocalmin etc.)

Examinarea locală şi generală

Toaleta mecanică, hemostaza şi pansarea rănilor asociate

Imobilizarea provizorie

Asigurarea transportului la spital.

Regulile imobilizării segmentelor fracturate Tehnica de imobilizare provizorie să fie accesibilă şi uşor de aplicat, precedata de degajarea membrelor, dezbrăcarea prin sacrificarea îmbrăcămintei (tăiere la încheieturi).

Trebuie asigurate funcțiile vitale. Întâi se rezolvă leziunile care pun viaţa în pericol.

Imobilizarea corectă cuprinde obligatoriu articulaţiile situate deasupra şi dedesubtul focarului de fractură.

Imobilizarea provizorie trebuie să fie adaptată reliefului anatomic

Imobilizarea trebuie să fie suficient de fixă, dar nu atât de compresivă încât să producă tulburări circulatorii.

Obţinerea unei axări relative a segmentului de imobilizat se face prin tracţiune atraumatică şi progresivă în ax.

Aparatele gipsate trebuie lăsate 24 ore pentru a se usca.

Principiile imobilizării provizorii a fracturilor la locul accidentului Se pregătesc atelele – căptuşite cu vată sau alte materiale moi pentru a nu leza pielea şi a nu mări durerea.

Aplicarea atelelor are în vedere fixarea articulaţiilor vecine focarului de fractură.

Fixarea atelelor se face cu faşă – fără a împiedica circulaţia sângelui.

! Executarea manevrelor de imobilizare se face cu blândeţe.

! Extremitatea segmentului fracturat – degetele de la mâini sau de la picioare – va fi lăsată descoperită.

Materiale necesare Mijloace specializate:

Atele din sârmă (Cramer), cauciuc, material plastic, lemn etc.

Atele vacuum, gonflabile, pneumatice

Atele improvizate din scânduri, crengi de copac, tablă, uşi, scaune, haine etc.

Orteze.

Atele gipsate, aparat gipsat circular → confecţionate din feşi gipsate.

Vată sau materiale moi pentru căptuşirea atelelor.

Faşă de 10 cm lăţime → pentru fixarea atelei.

Pregătirea feşei gipsate sau a atelei gipsate Feşele gipsate se prepară din gips, material de suport (faşă) şi apă.

Faşa gipsată se prepară prin aplicarea unui strat subţire şi uniform de gips pe faşa de tifon desfăşurată pe plan neted pe o porţiune de 50 cm. Cu mâna dreaptă, faşa cu gips se înfăşoară nu prea strâns, după

care se repetă manevrele până se obţine faşa gipsată cu diametru de 8-10 cm. Manevra se repetă până se suprapun 5-20 straturi de faşă.

Se folosesc curent feşe de 10 cm, iar pentru atele se folosesc feşi de 15 cm şi 20 cm.

Atela gipsată se poate confecţiona atât din feşe gipsate în prealabil (conform tehnicii de mai sus), cât şi din metraj de tifon pregătit pe diferite dimensiuni. Se apreciază dimensiunile în lungime şi în lăţime în funcţie de segmentul recomandat.

Pentru degete se pot folosi feşe mai înguste de 3-5 cm.

! Atenţie! Împachetarea feşei gipsate nu se va face prea strâns pentru a permite lichidului de îmbinare pătrunderea cu uşurinţă între foiţe.

Imobilizarea provizorie a fracturilor închise Diagnosticul de certitudine se pune prin examen radiologic.

Tratamentul în spital cuprinde:

Suprimarea durerii – prin infiltraţii locale, rahianestezie, anestezie generală (funcţie de localizarea fracturii).

Reducerea fracturii (potrivirea capetelor fracturate în sens longitudinal şi transversal). Se execută o tracţiune (extensie şi contraextensie). Reducerea fracturii se poate face şi prin extensie continuă.

Fixarea segmentului fracturat ce urmează a fi imobilizat cu atelă – se face cu feşi sau alte materiale improvizate (fâşii de pânză, baticuri, prosoape, fulare, centuri, cordoane, cravate etc.)

Imobilizarea definitivă. Se execută în spital cu ajutorul aparatelor gipsate sau prin metode ortopedice – chirurgicale, cât mai rapid. Vindecarea fracturii se face prin formarea calusului → calus moale, calus fibros, calus osos.

Mobilizarea cât mai precoce a bolnavului.

IMOBILIZAREA PROVIZORIE a fracturilor închise de HUMERUS Fracturile humerusului (braţului) se produc mai frecvent prin traumatism direct. La imobilizarea fracturii drept atela putem folosi chiar toracele de care se fixează segmentul fracturat cu ajutorul unei eşarfe.

Atelă de sârmă va fi modelată în unghi drept, la nivelul cotului.

Se pot folosi două atele improvizate, aplicate pe partea posterioară şi laterală a braţului, cotul în unghi drept.

IMOBILIZAREA PROVIZORIE a fracturilor închise de ANTEBRAŢ Fracturile antebraţului se produc mai frecvent prin traumatism direct.

Imobilizarea fracturii se poate face cu atele speciale sau cu atele improvizate

Imobilizarea antebraţului se face cu o atelă Cramer îndoită la un unghi de 90 grade sau cu 2 atele întinse de la mână până la cot şi aşezate paralel.

IMOBILIZAREA PROVIZORIE a fracturilor închise de FEMUR, GAMBĂ În cazul fracturării membrului inferior, imobilizarea cuprinde, de obicei, întreg membrul respectiv. Pentru aceasta, atelele se aşează faţa în faţă, pe părţile laterale ale piciorului.

Fracturile gambei sunt frecvente, iar imobilizarea se poate face cu orice tip de atelă.

O fractură la nivelul gambei trebuie să imobilizeze articulaţia genunchiului şi a gleznei.

Imobilizarea fracturilor gambei se face cu o singură atelă aşezată posterior sau cu două atele: una pe faţa internă, iar cealaltă pe faţa externă a gambei.

Atela se aplică până la rădăcina coapsei.

Piciorul se aşează în unghi drept cu gamba.

Aplicarea feşei gipsate Înainte de aplicare cu scopul imobilizării unui segment, faşa gipsată sau atela gipsată se introduce într-un vas cu apă la temperatura camerei.

Îmbibarea cu apă a feşii gipsate trebuie să fie uniformă şi se termină atunci când din vas nu mai ies la suprafaţă bule de aer.

Faşa gipsată înmuiată se scoate din apă şi se stoarce uşor prin presare.

Se aplică o substanţă grasă pe tegumente sau o faşă uscată.

Se trece faşa gipsată pe segmentul care trebuie imobilizat.

Înfăşarea nu va fi prea strânsă pentru a nu stânjeni circulaţia sângelui.

Gipsul se usucă complet în 24 ore.

Vindecarea se obţine în 3-4 săptămâni.

Degetele şi articulaţiile libere vor fi mobilizate pentru a evita anchilozele şi poziţiile vicioase.

Aparatul gipsat se scoate prin tăiere cu cuţit – foarfec special, prin despicare de-a lungul lui, pe faţa anterioară.

Aplicarea atelei gipsate Stoarcerea se face prin răsucire uşoară a atelei gipsate sau a pachetului gipsat pentru ca odată cu apa scursă să nu se piardă şi gipsul.

După ce se scoate din apă atela gipsată se întinde de la capete şi se netezeşte suprafaţa pentru a nu rămâne asperităţi.

Atela gipsată se aplică peste regiunea anatomică ce necesită imobilizare şi se fixează cu faşa gipsată cu ture circulare (se confecţionează aparat circular).

Se începe cu aplicarea unei atele care după întărire este un element mai rezistent de susţinere a întregului aparat gipsat.

Se confecţionează din feşi gipsate de 10 cm sau mai late sau din metraj de tifon gipsat – în funcţie de necesităţi.

În mod excepţional se foloseşte în prealabil învelitoarea protectoare a segmentului de corp pe care se aplică faşa gipsată, deoarece din cauza stratului de vată, cu timpul aparatul gipsat devine larg şi ineficient. Se preferă aplicarea feşilor direct pe piele sau cel mult cu un strat de tifon.

Aparatul gipsat nu trebuie să fie prea gros, dar suficient de rezistent şi trebuie să prindă întotdeauna atât articulaţia de deasupra, cât şi cea de dedesubtul unei fracturi.

Rolul asistentului medical în imobilizarea prin aparat gipsat Pentru cadrele medii sunt interzise manevrele brutale de reducere a fracturilor.

Se admite doar axarea membrelor cât mai aproape de poziţia lor normală, prin manevre de tracţiune în ax.

Când relaxarea membrului nu se poate obţine prin tracţiune blândă este preferabil ca imobilizarea de urgenţă să se execute păstrându-se poziţia anormală provocată de accident, urmând ca reducerea să se facă de către specialist în clinici specializate.

Complicaţiile imobilizării gipsate Leziunile tegumentare datorate firimiturilor de gips.

Escare.

Compresiuni pe proeminenţele osoase.

Anchiloze, atrofii, poziţii vicioase.

Macerarea tegumentelor.

Îngrijirea pacientului după imobilizarea provizorie a fracturii Se administrează băuturi calde sau sucuri etc.

Se aşează pe targă în decubit dorsal sau semişezând (fractură de coaste), şezând (fractură de mandibulă, maxilar, antebraţ), decubit ventral pe plan dur (fractură de coloană).

Se fixează accidentatul de targă cu ajutorul feşelor.

Transportul accidentatului se face cât mai rapid la un serviciu specializat.

Pe timpul transportului se supraveghează pulsul, tensiunea arterială, apariţia altor manifestări patologice.

Se intervine în cazul apariţiei unor manifestări patologice în vederea prevenirii şocului.

Observaţii Pentru fixarea oricărui fel de atelă, trebuie să avem grijă ca aceasta să nu apese pe răni sau să producă dureri accidentatului.

Tratamentul ortopedic este recomandat în fracturile fără deplasare sau fracturile transversale cu deplasare la nivelul membrului inferior şi cuprinde reducerea sub anestezie a fracturii transversale care devine stabilă şi imobilizarea în aparat gipsat femuro-podal. Pentru a evita complicaţiile circulatorii pacientul trebuie supravegheat în primele 24 de ore, fractura trebuie verificată radiologic imediat după reducere apoi săptămânal până la 3-4 săptămâni, iar ulterior lunar până la consolidare. Se poate adăuga un toc de mers şi se permite sprijinul progresiv după o lună.

Tratamentul definitiv se aplică în funcţie de tipul de fractură şi cuprinde tratament ortopedic, osteosinteza şi fixator extern.

Injecția intradermică

postelnicu Mihaela

rolul asistentului medical în pregătirea generală a injecțiilor

Definiţie Injecţia reprezintă introducerea traumatică a substanţelor medicamentoase sub formă lichidă în organism prin intermediul unui ac adaptat la seringă.

Scop Terapeutic → pentru ameliorarea sau vindecarea diferitelor afecțiuni.

Explorator → pentru stabilirea diagnosticului.

Anestezic → injectarea anestezicilor.

Avantajele injecției Dozaj corect şi exact.

Efect instalat rapid, absorbţie uşoară şi completă.

Calea de administrare Intravenos (iv).

Intramuscular (im).

Intradermic (id) → în grosimea pielii.

Subcutanat (sc) → hipodermic (sub piele).

! Alegerea căii de administrare se face în funcție de scopul injecției, rapiditatea apariției efectului dorit, compatibilitatea țesuturilor cu substanța injectabilă.

Medicamente injectabile Soluţii injectabile – fiole, flacoane: soluţii apoase, soluţii uleioase, suspensii – pentru absorbţie întârziată.

Flacoane cu pulbere – însoţite de solvent.

Soluţii încărcate în seringi – pentru unică folosinţă.

Timpii unei injecții Pregătirea materialelor.

Pregătirea pacientului.

Pregătirea seringii.

Pregătirea locului injecţiei.

Executarea injecţiei.

Supravegherea efectului medicamentului.

Reguli generale Se verifică:

Medicamentul prescris.

Concordanţa între prescripţie şi pacient.

Doza – concentraţia – modul de administrare.

Volum soluţiei de injectat pentru adaptarea seringii.

Integritatea fiolei, a ambalajului.

Valabilitatea.

Modul de păstrare şi depozitare.

Pulberea şi solventul.

Doza unică sau multiplă.

Încălzirea medicamentului păstrat la rece pentru a preveni iritare locală.

Se verifică materialul şi instrumentarul necesar administrării.

Se verifică soluţia injectabilă → să fie clară, transparentă, fără flocoane sau precipitat.

Materiale şi instrumente necesare Seringă cu ac adaptate injecţiei.

Acele au lungimi diferite şi culori convenţionale:

Galben, verde (i.m., i.v.).

Albastru, mov (s.c.) →(1)

Roz (recoltare, dizolvare şi aspirare soluţii). → (2)

Verde (i.m., i.d.). → (3)

Negru, gri (i.m., i.v.). → (4)

Portocaliu (s.c.).

Soluţie de injectat verificată.

Tampoane cu alcool, eter sau benzină → pentru dezinfecţia tegumentelor.

Garou sau bandă elastică (pentru injecţia intravenoasă).

Leucoplast.

Mănuşi de protecţie.

Material pentru protecţia lenjeriei.

Tăviţă renală.

Trusă cu medicaţie de urgenţă pentru eventualele accidente → adrenalină, efedrină, cardiotonice, calciu, Romergan etc.

Pregătirea bolnavului Se anunţă pacientul, se explică tehnica şi necesitatea ei.

Se informează pacientul asupra durerii resimţite.

Se aşează pacientul în poziţie comodă, atât pentru el, cât şi pentru asistenta care execută tehnica → în funcţie de tipul de injecţie şi de capacitatea de mobilizare a acesteia.

La nevoie se rade pilozitatea de pe locul ales.

Se dezinfectează locul şi se lasă să se usuce.

Montarea şi încărcarea seringii Se verifică integritatea ambalajului şi termenul de valabilitate.

Se desface ambalajul de sus în jos.

Se înşurubează acul de amboul seringii.

Se dezinfectează (cu tampon cu alcool) gâtul fiolei şi se deschide fiola (după ce lichidul din gâtul fiolei revine în fiolă prin mişcări de rotaţie).

Se îndepărtează protecţia acului şi se aspiră soluţia în seringă, înclinând treptat fiola.

Nu se ating pereţii fiolei cu acul.

Încărcarea seringii din flacoane cu dop de cauciuc:

Se îndepărtează apărătoarea metalică şi se dezinfectează dopul.

Se aspiră aer în seringă în cantitate egală cu lichidul ce trebuie aspirat din flacon.

Se perforează flaconul şi se răstoarnă.

Se introduce aerul sub presiune în flacon → lichidul se goleşte singur în seringă.

Se schimbă acul.

Emulsiile injectabile se agită înaintea utilizării.

Pregătirea flacoanelor cu pulberi:

Se aspiră în seringă solventul.

Se dezinfectează dopul flaconului cu pulbere.

Se perforează dopul de cauciuc şi se introduce solventul.

Se agită flaconul până când lichidul devine limpede.

Se aspiră soluţia medicamentoasă în seringă.

Se schimbă acul.

Se elimină aerul din seringă până apare pe ac prima picătură de soluţie.

Se ataşează protecţia la ac.

Injectarea se face imediat după încărcarea în seringă.

Precauţii universale Au ca scop prevenirea transmiterii infecţiilor pe cale sanguină.

Toţi pacienţii sunt consideraţi potenţial infectaţi.

Sângele sau alte fluide biologice sunt potenţial contaminate.

Acele şi obiectele utilizate în tehnica injecţiilor sunt contaminate după execuţia tehnică.

În caz de tăiere accidentală rana se protejează cu pansament oclusiv, iar tratamentul se continuă numai după îmbrăcarea altor mănuşi curate.

După folosire mănuşile se aruncă.

Tehnica generală a injecțiilor Injectarea este întotdeauna lentă – pentru a preveni apariţia durerilor.

Injectarea intravenoasă lentă sau foarte lentă previne apariţia complicaţiilor.

Locul puncţiei se acoperă cu tampon, iar acul se retrage brusc.

După injectare se comprimă uşor locul.

În cazul puncţiei arteriale, se aplică pansament compresiv – mai mult timp.

Se desface garoul înaintea injectării soluţiei.

Observaţii În cadrul stagiilor de învăţământ clinic elevii au posibilitatea de a efectua injecţii numai sub directa îndrumare şi supraveghere a instructorului de practică sau a unui cadru medical care posedă cunoştinţe profesionale, capacitate şi manualitate tehnică şi care poartă întreaga responsabilitate a efectuării injecţiilor de către practicanţi.

Fiola tăiată se administrează imediat.

Fiolele neetichetate se aruncă.

În cazul tratamentelor de lungă durată este obligatorie alternarea locului injecţiei.

Pentru fiecare injecţie se foloseşte seringă cu ac individual.

Soluţiile uleioase care se încarcă greu în seringă se încălzesc în apă caldă pentru fluidizare.

Substanţele precipitate se agită bine până dispare orice depozit de pe fundul fiolelor.

Unele medicamente pot flocula în fiole (fapt specificat pe ambalaj); se administrează după încălzire în apă caldă.

Fiola în care cad cioburi de sticlă la deschidere se aruncă.

executarea injecţiei intradermică

Definiţie Introducerea de 0,1 ml substanţe medicamentoase – soluţii izotone – în organism, prin intermediul unui ac fin cu vârf tăiat scurt ataşat la o seringă, în stratul dermic.

Scop Terapeutic → desensibilizări în afecţiuni alergice, vaccinarea BCG la sugari.

Explorator → intradermoreacţia (IDR la tuberculină etc.).

Anestezic → infiltrarea dermică cu anestezic.

Locul injecţiei intradermice Faţa antero-internă a antebraţului.

Faţa externă a braţului şi a coapsei.

În scop anestezic → pe orice suprafaţă a corpului.

Materiale şi instrumente necesare Seringă de 0,5-1 ml cu ac fin cu vârf tăiat scurt.

Material general pentru executarea unei injecţii.

Soluţia de injectat.

Pregătirea bolnavului Se anunţă bolnavul şi se explică tehnica şi necesitatea ei.

Se aşează bolnavul în repaus comod – în decubit dorsal.

Se dezveleşte locul ales.

Execuţie Se spală şi se dezinfectează mâinile şi se îmbracă mănuşi de protecţie.

Se dezinfectează locul puncţiei cu alcool şi se aşteaptă evaporarea.

Se întinde şi se imobilizează piele antebraţului cu policele, indexul şi mediusul mâinii stângi.

Se introduce vârful acului în grosimea pielii, tangenţial pe suprafaţa pielii, cu bizoul în sus, până dispare complet orificiul acului.

Se injectează lent în grosimea stratului dermic.

Se formează o papulă albă de aspectul cojii de portocală de 5-6 mm diametru, o înălţime de 1-2 mm la 0,1 soluţie injectată.

Se retrage acul fără a aplica tampon la locul puncţiei.

Se ordonează materialele folosite.

Incidente şi accidente Revărsat lichidian → când acul a intrat parţial în derm.

Tumefacţia stratului subcutanat, fără apariţia papulei cu aspect de coajă de portocală → când acul a pătruns prea profund.

Lipotimie sau stare de şoc → când se introduc soluţii alergene.

Tulburări trofice → din cauza distensiei puternice prin injectarea de soluţii hipotone.

Necroza unor porţiuni de tegument → prin reacţie intensă la locul injecţiei.

Observaţii Nu se face dezinfecţia cu alcool a locului injecţiei dacă se face testare la tuberculină → alcoolul inactivează tuberculina.

Pentru anestezie locală injecţie se poate face pe orice suprafaţă a corpului → obligatoriu după testarea sensibilităţii organismului la anestezic!

În cazul efectuării testelor alergologice, se pregătesc: Adrenalină, Efedrină, Hemisuccinat de Hidrocortizon, cardiotonice.

Nu se injectează în regiunile cutanate cu foliculi piloşi.

Injecția intramusculară

postelnicu Mihaela

Definiţie Introducerea de substanţe medicamentoase – soluţii izotone cristaline, uleioase sau a unei substanţe coloidale în stratul muscular, prin intermediul unui ac ataşat la o seringă.

Scop Terapeutic

Locul injecţiei intramusculare Regiunea supero-externă fesieră, deasupra marelui trohanter – (pătratul supero-extern fesier).

Muşchii externi şi anteriori ai coapsei – 1/3 mijlocie.

Muşchiul deltoid.

La sugari – regiunea mijlocie a coapsei.

Materiale şi instrumente necesare Material general pentru executarea unei injecţii.

Seringă de capacitate adaptată cantităţii de medicament ce trebuie injectată.

Ac intramuscular lung (4, 5, 6, 7 cm) cu bizou lung.

Soluţia medicamentoasă.

Pregătirea bolnavului Se anunţă bolnavul şi se explică tehnica şi necesitatea ei.

Se aşează bolnavul în repaus – în decubit ventral, lateral, şezând sau în picioare.

Se dezveleşte locul ales.

Execuţie

Se spală şi se dezinfectează mâinile şi se îmbracă mănuşi de protecţie.

Obişnuit se injectează la nivelul pătratului supero-extern fesier.

Se dezinfectează locul injecției cu alcool.

Se cere bolnavului să-şi menţină musculatura cât mai relaxată – muşchiul să fie moale.

Se puncţionează perpendicular pielea pătrunzând 4-7 cm cu rapiditate şi siguranţă.

Se verifică poziţia acului prin aspirare în seringă şi se injectează lent.

Se aplică o compresă şi se retrage acul brusc, masând uşor zona pentru accelerarea resorbţiei.

Intervenţii după tehnică Se aşează bolnavul comod, în repaus, 5-10 minute..

Se ordonează materialele folosite.

Incidente şi accidente Durere violentă – prin atingerea nervului sciatic sau a unei terminaţii nervoase – se retrage acul şi se schimbă locul injecţiei.

Paralizie (totală sau parţială)– prin lezarea nervului sciatic.

Ruperea acului – extragerea se va face manual sau chirurgical.

Necroza ţesuturilor prin greşirea căii de administrare.

Hematom.

Supuraţie septică, abces, infecţie gravă.

Flegmon – supuraţie septică prin nerespectarea normelor de asepsie şi antisepsie.

Embolie uleioasă –introducerea accidentală a suspensiei uleioase într-un vas de sânge.

Iritaţie periostală – injectarea medicamentului în apropierea osului.

Transmiterea de boli infecto-contagioase sau infecţii generale – prin refolosirea seringilor şi acelor.

Observaţii Nu se injectează în regiuni infiltrate, zone cu abcese tegumentare, acnee, foliculită, furuncule etc.

Se evită injectarea repetată în acelaşi loc – se schimbă periodic locul.

Verificarea poziţiei acului pentru soluţiile colorate se face prin detaşarea seringii.

Cantitatea maximă de medicament injectat este de 5 ml →pentru a nu se mări riscul de infecţii – abces postinjectabil.

Injecția intravenoasă

postelnicu Mihaela

Definiţie Injecţia intravenoasă reprezintă introducerea traumatică în circulaţia venoasă a soluţiilor medicamentoase izotone sau hipertone, prin intermediul unui ac ataşat la o seringă.

Scop Terapeutic, explorator, anestezic.

Locul injecţiei intravenoase Venele de la plica cotului → unde venele antebraţului – cefalică şi bazilică.

Venele de pe faţa dorsală a mâinii.

Vena maleolară, vena pedioasă,. vena poplitee, vena tibială posterioară.

Vena jugulară.

Vena femurală.

Venele epicraniene la sugari şi copii.

Materiale şi instrumente necesare Material general pentru executarea unei injecţii.

Seringă de capacitate corespunzătoare.

Ac de 25 mm cu bizou scurt → mai subţire decât cel pentru puncţia venoasă.

Soluţia medicamentoasă cristalină izotonă sau hipertonă.

Pregătirea bolnavului Se anunţă bolnavul şi i se explică tehnica şi necesitatea ei.

Se aşează bolnavul în repaus – în decubit dorsal, comod, cu braţul sprijinit pe pernă tare, protejată cu muşama şi aleză sau în fotoliu de recoltare.

Se dezveleşte locul ales – având grijă ca mâneca să nu stânjenească circulaţia.

Execuţie Injecţia intravenoasă cuprinde 2 timpi:

Puncţia venoasă.

Injectarea soluţiei medicamentoase.

Se spală şi se dezinfectează mâinile şi se îmbracă mănuşi de protecţie.

Se aplică garoul la aproximativ 10 cm deasupra locului puncţiei.

Se palpează locul puncţiei şi se dezinfectează cu un tampon cu alcool.

Pentru favorizarea evidenţierii venei se cere bolnavului să-şi închidă şi să-şi deschidă de câteva ori pumnul şi să rămână apoi cu pumnul strânsul sau se masează antebraţul dinspre pumn spre plica cotului.

Se puncţionează vena şi se pătrunde în lumenul ei cca. 1 cm.

Se verifică poziţia acului prin aspirarea sângelui în seringă.

Se desface garoul şi se cere bolnavului să deschidă pumnul.

Se injectează lent sau foarte lent pentru a preveni apariţia complicaţiilor.

Se aplică o compresă pe locul puncţiei şi se retrage acul brusc, pe direcţie de introducere.

Intervenţii după tehnică Se menţine compresa pe locul puncţiei cca. 3 minute şi nu se îndoaie braţul.

Se aşează bolnavul comod, în repaus.

Se ordonează materialele folosite.

Incidente şi accidente Durere – la puncţionarea pielii. Se opreşte injectarea şi se verifică poziţia acului.

Embolie gazoasă – introducerea de aer în cantitate mare, brusc, în sistemul vascular.

Embolie uleioasă – prin greşirea căi de administrare a substanţelor uleioase.

Hematom şi revărsat sanguin – prin străpungerea venei sau prin retragerea acului fără a ridica garoul (staza).

Tumefierea bruscă a ţesutului - revărsarea soluţiei injectate în afara venei.

Flebalgie – durere vie pe traiectul venei prin efect iritativ sau prin injectare prea rapidă.

Valuri de căldură, senzaţiei de uscăciune în faringe – se impune injectarea mai lentă.

Perforarea venei – injectarea paravenoasă a soluţiei.

Ameţeli, lipotimie, colaps – se întrerupe injectarea şi se anunţă de urgenţă medicul.

Hipotensiune pe cale reflexă – injectarea prea rapidă a soluţiei medicamentoase.

Puncţionarea şi injectarea unei artere – produce necroza totală a extremităţilor: durere exacerbată, albirea mâinii, degete cianotice. Se întrerupe de urgenţă injectarea.

Observaţii Pacientul este supravegheat pe tot timpul administrării.

Staza de garou trebuie să oprească numai circulaţia venoasă, menţinând pulsul radial.

Dacă staza venoasă este prea lungă sau prea strânsă pacientul poate prezenta frison.

Nu se puncţionează vena după apariţia hematomului → se comprimă locul 3-5 minute.

Repetarea injecţiei în aceiaşi venă se face tot mai central faţă de puncţiile anterioare.

Alegerea celei mai bune vene se face după aplicarea garoului.

Abordul periferic este făcut de asistenta medicală, iar abordul central de către medic.

Abordul venos profund este realizat de către medic în condiţii de tip protocol-operator → vena jugulară internă, vena femurală, vena subclaviculară.

Injecția subcutanată

postelnicu Mihaela

Definiţie Introducerea în organism de substanţe medicamentoase lichide izotone, nedureroase, prin intermediul unui ac în ţesutul celular subcutanat (hipoderm).

Scop Terapeutic → injectarea soluţiilor cristaline, perfuzie subcutanată hidratantă.

Soluţii indicate Soluţii cristaline.

Soluţii uleioase în cazuri speciale.

Soluţii contraindicate Compuşii metalelor cu greutate moleculară mare (Bi, Hg, Iod → produc necroze locale).

Este stric interzisă administrarea de NaCl pe această cale.

Locul injecţiei subcutanate Locuri frecvent utilizate:

Faţa externă a braţului.

Faţa superoexternă a coapsei.

Flancurile peretelui abdominal.

Regiunea deltoidiană.

Regiunea supra- şi subspinoasă a omoplatului.

Regiunea subclaviculară.

Regiunile centrale fesiere.

Materiale şi instrumente necesare Seringă de capacitate adaptată cantităţii de medicament ce trebuie injectată.

Ac steril hipodermic, lung de 30-52 mm şi diametru de 6/10, 7/10, 8/10, cu bizou lung.

Soluţia medicamentoasă cristalină izotonă sau soluţie uleioasă în cazuri speciale.

Material general pentru executarea unei injecţii.

Soluţie dezinfectantă → alcool, tinctură de iod, eter, benzină iodată.

Pregătirea bolnavului Se anunţă bolnavul şi se explică tehnica şi necesitatea ei.

Se aşează bolnavul în repaus → în mod obişnuit se aşează pacientul în poziţie şezând cu membrul superior sprijinit pe şold şi faţa externă a braţului dezvelită (când injecţia se execută la nivelul feţei externe a braţului).

Se dezveleşte locul ales.

Execuţie Se spală şi se dezinfectează mâinile şi se îmbracă mănuşi de protecţie.

Se dezinfectează locul puncţiei.

Se cutează pielea fixând-o între degetele de la mâna stângă şi ridicând-o de pe planurile profunde.

Se puncţionează pe direcţia axului longitudinal al cutei, în profunzimea stratului subcutanat, la o adâncime de 2-4 cm → paralel/perpendicular cu suprafaţa regiunii.

Trecerea de stratul dermic este semnalată prin senzaţia de învingere a unei rezistenţe, iar vârful acului se poate mişca liber.

Se verifică poziţia acului prin aspirare în seringă.

Se relaxează pliul şi se injectează lent, cu presiune uşoară pentru a nu destinde brusc ţesutul subcutanat.

Intervenţii după tehnică După injectare se aplică o compresă şi se retrage acul brusc, masând uşor zona pentru a închide traiectoria acului şi a favoriza circulaţia locală în vederea accelerării resorbţiei.

Resorbţia începe după 5-10 minute de la injectare.

Incidente şi accidente Durere violentă – prin lezarea unei terminaţii nervoase sau distensia bruscă a ţesuturilor.

Durere – la administrarea de soluţii de NaCl.

Ruperea acului.

Embolie uleioasă – prin injectare într-un vas de sânge.

Necroza ţesuturilor prin greşirea căii de administrare.

Hematom.

Abces – prin infectarea hematogenă.

Infecţii – prin nerespectarea normelor de igienă.

Observaţii Se evită injectarea repetată în acelaşi loc → se schimbă periodic locul.

NU se injectează substanţe iritante.

NU se injectează în regiuni infiltrate, zone cu abcese tegumentare, acnee, foliculită, furuncule etc.

Este stric interzis a se administra pe această cale clorură de sodiu.

Prin acelaşi ac se pot injecta mai multe fiole de medicament, fie prin detaşarea seringii şi reîncărcarea ei, fie prin adaptarea altei seringi deja încărcată.

Dacă cantitatea de soluţie injectabilă este mai mare se schimbă direcţia acului sub piele fără a fi scos din locul pe unde traversează pielea.

Instalarea unui cateter venos periferic

postelnicu Mihaela

Definiţie Cateterul intravenos periferic (branulă) – canulă flexibilă – este prevăzut cu mandrin şi dispozitiv translucid pentru observarea picăturilor de sânge.

Avantaje Un cateter periferic permite administrarea de soluţii lichide, sânge şi derivate din sânge.

Administrarea tratamentului prin branule scuteşte pacientul de multiple înțepături.

Se permite menţinerea unei linii venoase continue şi administrarea de bolusuri etc.

Locul inserţiei cateterului venos periferic Vena cefalică sau bazilică a braţului

Venele de partea dorsal a mâinii

Venele de la nivelul piciorului (cu risc crescut de tromboflebită)

Se va începe cu venele din porţiunea distală pentru a schimba, cu timpul, locul puncţionării din ce în ce mai proximal.

Dacă se adm. o substanţă iritantă sau un volum mare de lichide se alege o venă mare.

Contraindicaţii Este contraindicată inserția cateterului periferic la braţul care prezintă leziuni, edeme, arsuri, la braţul sau mâna corespunzătoare plăgii operatorii la pacientele mastectomizate.

Materiale şi instrumente necesare Tipuri de catetere: Cateter i.v. cu canulă. Cateter i.v. cu canulă şi valvă.

Soluţia de injectat / perfuzat

Seringă cu capacitate adaptată cantităţii de soluţie de injectat

Seringă cu soluţie normal salină sau cu soluţie diluată de heparină (diluţia de heparină se pregăteşte cu 10 până la 100 unităţi pe ml din care se trage în seringă de 3 ml)

Garou

Tampoane cu alcool, eter sau benzină → pentru dezinfecţie.

Leucoplast sau fixator transparent pentru cateter

Mănuşi de protecţie.

Tăviţă renală.

Pregătirea bolnavului Se confirma identitatea pacientului

Se anunţă bolnavul şi se explică tehnica şi necesitatea ei.

Se aşează bolnavul în repaus comod – cu braţul dezvelit, sprijinit şi poziţionat în jos pentru a permite umplerea venelor braţului şi mâinii

Precauţii universale Au ca scop prevenirea transmiterii infecţiilor pe cale sanguină.

Toţi pacienţii sunt consideraţi potenţial infectaţi.

Sângele sau alte fluide biologice sunt potenţial contaminate.

Acele şi alte obiecte utilizate în tehnica injecţiilor sunt contaminate după utilizare.

În caz de tăiere accidentală rana se protejează cu pansament oclusiv, iar tratamentul se continuă numai după îmbrăcarea altor mănuşi curate.

După folosire mănuşile se aruncă.

Montarea (inserţia) cateterului venos Se spală şi se dezinfectează mâinile şi se îmbracă mănuşi de protecţie.

Se aplică garoul cu cca. 15 cm mai sus de locul inserţiei. Garoul nu se menţine mai mult de 3 minute, iar dacă nu s-a reuşit inserarea cateterului se va desface garoul pentru câteva minute şi se reia tehnica. Se verifică pulsul radial şi dacă nu este palpabil se va lărgi puţin garoul pentru a nu face ocluzie arterială

Se verifică integritatea ambalajului şi termenul de valabilitate.

Se desface ambalajul de sus în jos.

Se îndepărtează protecţia acului.

Se dezinfectează locul puncţiei cu alcool şi se aşteaptă evaporarea.

Se întinde şi se imobilizează piele antebraţului.

Se executa puncţia venoasă cu branula ţinută între degete sau de „aripioare”.

Se introduce cateterul cu amboul acului în sus, sub un unghi de aproximativ 15 grade, direct prin piele până în venă printr-o singură mişcare → dacă apare sânge în capătul cateterului se confirmă prezenţa în venă

Când apare sângele există mai multe metode de a introduce cateterul în venă.

Se desface garoul şi se continua împingerea cu grijă a cateterului până la jumătatea sa, apoi se scoate acul în acelaşi timp cu împingerea totală a canulei de plastic, ataşând imediat fie perfuzorul fie seringa; se presează uşor vena pentru a împiedica sângerarea.

Fie se scoate acul imediat după puncţionarea venei şi apariţia sângelui şi se ataşează rapid şi steril perfuzorul soluţiei de administrat. Se porneşte perfuzia în timp ce cu o mână se fixează vena şi cu cealaltă se împinge canula de plastic.

Nu se retrage mandrinul decât în momentul când apare sângele la capătul cateterului.

Intervenţii după montarea cateterului După introducerea cateterului se curăţă locul cu tampon alcoolizat.

Acul cateterului se aruncă în recipientul de înţepătoare.

Se reglează ritmul de administrare şi se fixează cateterul cu un fixator transparent şi semipermeabil după ce se usucă dezinfectantul de pe piele.

Fixatorul se desface în mod steril şi se aplică pe locul de inserţie lipind bine marginile pentru a preveni ieşirea accidentală a cateterului.

Întreţinerea unui cateter venos Se dezinfectează capătul branulei unde se va ataşa seringa sau perfuzorul.

Se aspiră întâi cu seringa pentru a verifica dacă apare sânge → dacă branula este corect poziţionată şi este permeabilă.

Dacă nu apare sânge la aspirare, se aplică un garou nu foarte strâns deasupra locului unde este branula şi se menţine aproximativ un minut, apoi se aspiră încă o dată.

Dacă sângele tot nu apare, se desface garoul şi se injectează fără a forţa, câţiva ml de soluţie normal salină sau heparină diluată.

Dacă nu se întâmpină rezistenţă se va administra apoi soluţie normal salină (pentru a spăla eventualele urme de heparină care pot fi incompatibile cu unele medicamente) observând cu atenţie dacă apare durere sau semne de infiltrare a tegumentelor.

ATENŢIE! Dacă apare durerea, semne de rezistenţă la injectare şi se observă infiltraţie, se va scoate branula şi se va monta una nouă!

După administrarea medicaţiei cu seringa se va spăla branula cu soluţie normal salină şi apoi cu heparină diluată pentru a nu se forma trombi.

După fiecare injectare se spală cu soluţie diluată de heparină sau soluţie normal salină pentru a preveni formarea cheagurilor.

Recomandări tehnice Îndepărtarea cateterului se face la terminarea terapiei intravenoase sau când cateterul nu mai este funcţional.

Se aplică o compresă sterilă şi se scoate branula printr-o mişcare paralelă cu pielea.

Se va inspecta branula scoasă pentru ca să nu lipsească din ea porţiuni care să se fi rupt accidental şi să intre în circulaţia sangvina a pacientului

Se comprimă locul puncţionării 1-2 minute, se curăţă zona şi se aplică un bandaj adeziv

Dacă apar secreţii la locul de inserţie a cateterului capătul acestuia va fi tăiat cu o foarfecă sterilă direct într-un recipient steril şi trimis la laborator pentru analizare

Se recomandă pacientului să rămână cu mâna în repaus 10 minute şi să menţină bandajul adeziv timp de 1 ora de la îndepărtarea branulei

Incidente şi accidente Flebite (roşeaţă de-a lungul venei, durere, edem, scleroza venei, uneori febră).

Extravazarea soluţiilor (apare o tumefacţie la locul de inserţie)

Impermeabilitatea cateterului datorita neheparinizării periodice a cateterului după fiecare administrare, nefolosirii îndelungate sau formării de cheaguri de sânge atunci când sângele umple cateterul şi staţionează acolo.

Hematom datorita perforării peretelui opus în timpul inserării cateterului

Secţionarea cateterului introdus în venă prin reinserţiei acului de-a lungul tecii de plastic.

Reacţii vaso-vagale (colaps brusc al venei în timpul puncţionării, paloare, ameţeală, greaţă, transpiraţii, hipotensiune) prin producerea spasmului venos în anxietate şi durere.

Tromboze (durere, roşeaţă, umflătură, impermeabilitatea cateterului)

Infecţii sistemice ca septicemia sau bacteriemia (febră, frisoane, indispoziţie fără motiv aparent) datorită unei tehnici nesterile, apariţiei flebitelor, fixare insuficientă a branulei, menţinerea îndelungată a cateterului, imunitate scăzută, soluţii perfuzabile contaminate.

Reacţii alergice (prurit, bronhospasme, urticarie, edem la locul de inserţie a cateterului)

Embolie pulmonară (dificultate respiratorie, puls slab bătut, creşterea presiunii venoase centrale, hipotensiune, pierderea conştienţei) datorită împingerii aerului în venă prin schimbarea flacoanelor de soluţie şi împingerea aerului în venă.

Observaţii Nu se utilizează la pacienţi cu hipersensibilitate la materiale plastice.

Dacă se spală cu soluţie diluată de heparină sau se administrează heparina ca tratament, înaintea fiecărei administrări de alt medicament se va spăla întâi cu soluţie normal salină.

Branula chiar funcţională se schimbă la 48-72ore, schimbând şi locul inserţiei.

Intervenţii în colica biliară

cotea maria

Definitie : Colica biliara este o durere acuta violenta localizata in hipocondru drept sau in epigastru cu iradiere in spate , umar sau omoplatul drept .

Circumstante de aparitie ( cauze):

-litiaza biliara

-colecistata acuta ( inflamatia peretelui colecistic)

-angiocolite (afectiune inflamatorie a cailor biliare extra si intra hepatice)

-colecistita cronica si dischineziile biliare ( tulburari ale motricitatii veziculei biliare )

-parazitoze intraveziculare ( giardia)

Manifestari de dependenta ( semne si simptome) :

-durere

-greturi , varsaturi alimentare sau bilioase

-icter

-frison

-diaree

-transpiratii

-febra

-vezicula biliara sensibila la palpare

-agitatie

-tahicardie

Interventii de urgenţă :

-colici biliare de intensitate si durata mica fara complicatii: repaus la pat, regim alimentar , tratament medicamentos cu : analgezice , antispastice, antiemetice

-colici biliare complicate ( prelungite) : sunt datorate litiazei de coledoc necesită internare de urgenta si tratament chirurgical.

Interventii in spital:

-analize de laborator : sange , urina

-ecografie, radiografie simpla de hipocondru drept , colecistografie orala, colangiografie I.V

-repaus , regim alimentar

-calmarea durerii

-antibioterapie

-corectarea tulburarilor hidroelectrolitice

-sedative , punga cu gheata (aplicata pe hipocondru drept)

-tratament chirurgical

Intervenţii în colica renală

cotea maria

Definitie: Durere vie care apare prin migrarea unui calcul, unui tromb sau fragment de tumoră.

Circumstante de aparitie ( cauze) :

-litiaza renala

-inflamatii uro-genitale :

-pielonefrita ( inflamatia cailor urinare, bazinetului si parenchimul renal)

-pionefroza

-tuberculoza renala

-tumori renale si ale organelor din vecinatate ( rect , colon , uter)

Manifestari de dependenţă ( semne si simptome ) :

-durere cu debut brusc iradiata in hipogastru si regiunea inghinala

-agitatie in cautarea pozitie antalgice

-anxietate

-tenesme vezicale

-disurie, polakiurie

-greturi , varsaturi, meteorism

-hematurie

-tahicardie

-in forme grave : hipotensiune, lipotimie, stare de soc, convulsii , delir

-local: exacerbare durerii la percutie ;la palpare 3 puncte dureroase superior, mijlociu si inferior

-durata 2-6 ore

Interventii de urgenta :

-repaus la pat

-calmarea dureri

-caldura locală

-tratament medicamentos :analgezice, antispastice , antiinflamatoare,

-baia caldă are efect antispastic

Interventii in spital :

-examinari paraclinice

-analize de laborator; sange , urina

-radiografie renala pe gol

-dupa calmare dureri explorari etiologice ; urografie , pielografie, cistografie

-daca durerea nu cedeaza si diagnosticul este cert se administreaza morfina asociata cu un antispastic

-dupa cedarea durerii :

-antibioteraptie la nevoie

-antilitiazice

-litotritie percutanata

-regim hidric

Intervenţii în coma diabetică

cotea maria

Definitie : Complicatia cea mai grava a diabetului zaharat .

Circumstante de aparitie ( cauze ):

-eroare dietetica post prelungit si nu excesul alimentar

-greseli in dozarea si administrarea insulinei

-surmenaj,infectii , intoxicatii,corticoterapie

Manifestări de dependenta( semne si simptome):

-care anunta coma : greata , varsaturi, dureri abdominale

-cefalee, mialgii

-polipnee cu halena acetonica

-glicemie peste 400 mg%

- in coma :

-dispnee Kussmaul

-tulburari de cunostintă

-deshidratare globala (hTA, extremitati reci, tegumente uscate)

-alte semne : hipotermie , vărsaturi, dureri abdominale , midriază, halenă acetonică

Interventii de urgenta:

-masurarea si supravegherea functiilor vitale

-tratament cu 20 ui de insulina la somiciliu

-transport de urgenta la spital

Interventii in spital :

-normalizarea echilibrului glucidic prin scaderea glicemiei : administrarea in doze corespunzatoare a insulinei,bazata pe controlul glicemiei la 2 ore , rezerve alcaline la 2 ore , uree si electroliti la 4 ore

-corectarea echilibrului hidroelectrolitic administrare de solutii hipotone si hidratare orala

-restabilirea echilibrului acido-bazic ; bilant hidric

-supravegherea si monitorizarea functiilor vitale

-sondaj vezical

-dezobstruarea si mentirea libera a cailor respiratorii superioare

-clisma la nevoie

-supravegherea eliminarilor patologice ( varsaturi ) pentru prevenirea bronhopneumoniei de aspiratie

-antibioterapie

*Coma diabetica hiperosmolară apare la diabeticii varstnici cu glicemie mare si caracterizata prin deshidratare masiva si respiratie superficială.

Intervenţii în criza de astm bronşic

bararu tania

Definiţie: Astmul bronşic = afecţiune respiratorie inflamatorie cronică, caracterizată prin crize de dispnee paroxistică expiratorie cu remisiune spontană/terapeutică, survenite pe un teren de hiperreactivitate bronşică (înnăscută/dobândită).

Starea de rău astmatic = criza severă şi prelungită de astm bronşic (dispnee paroxistică expiratorie cu durata > 24 ore, refractară la tratamentul bronhodilatator obişnuit, însoţită de insuficienţă respiratorie acută, ameninţând viaţa bolnavului.

Factorii favorizanţi (precipitanţi)/determinanti:

Alergici - expunere brutală, supraacută la alergenul declanşator(acarieni, par de animale, alergeni alimentari-ou,capsuni, lapte; medicamente- penicilina,ampicilina,aspirina, algocalmin etc.; detergenti, coloranti), mucegai, polen, fum, inclisiv fumul de tigara

Nealergici – factorii infectiosi : infectii in sfera ORL, infectie bronsica acuta

Expuneri la – frig, ceata, umezeala, trecerea brusca de la cald la frig

Factori emotionali- emotii puternice, stres

Simptomatologie

a) criza de astm

- simptomele care anunta o criza:rinoree, strănut, cefalee, lacrimare, tuse seaca iritativă

- criza de astm bronşic apare in a doua jumatate a noptii sau dimineata devreme, brutal, cu dispnee de tip expirator, cu bradipnee şi wheezing

Expir prelungit

Anxietate, tahicardie

- Pacientul sta la marginea patului, in sezut, cianotic cu capul pe spate şi sprijinit în mâini, ochii injectaţi, nările dilatate, jugulare turgescente, şi foloseşte muschii respiratori accesori. Faciesul exprimă sete de aer: exoftalmie, gură întredeschisă;

- Tegument palid-cenusiu, acoperit de transpirații reci;

- Hipersonoritate pulmonară: raluri sibilante și ronflante;

La sfarsitul crizei tusea devine productiva cu expectoratie alba vascoasa, perlata

b. Starea de rău astmatic (status astmaticus) - semne de gravitate:

- Dispnee cu polipnee superficială extremă/ bradipnee

- Aspect de "torace blocat" în expir

- Absenţa ralurilor bronşice, cu diminuarea murmurului vezicular

- Transpiraţii profuze, reci

- Semne clinice de insuficienţă respiratorie acută (hipoxemie ± hipercapnie)

- Cianoza caldă a extremităţilor şi buzelor

- Tahicardie marcată (>120/min)/ aritmii supraventriculare

- creşterea TA, urmată de scăderea TA

- Alterare senzorială cu agitaţie, perioade de confuzie şi somnolenţă

- Encefalopatie hipercapnică, până la comă hipercapnică

Conduita practică în urgenţă în criza de astm bronsic:

- verificarea stării de conștiență;

- eliminarea factorului declansator daca este vorba despre unul alergic;

- poziție șezând pentru a-i favoriza respirația;

- oxigenoterapie – oxigenul se administrează umidificat cu debit de 6-8 l/min;

- verificarea funcțiilor vitale (respirație, circulație);

- administrarea medicatiei antiasmatice, cu durata scurta de actiune (spray, aerosol);

- abord venos și instituirea medicației

Bolnavii astmatici au un plan terapeutic stabilit impreuna cu medicul lor curant, care cuprinde atat tratamentul de fond (administrat zilnic) cat si tratamentul necesar in timpul unei crize de astm bronsic.

Daca criza dureaza mai mult de 1-2 ore, daca simptomele nu cedeaza la medicatia antiasmatica sau daca starea bolnavului se agraveaza pacientul va fi internat de urgenta; in cazuri extreme internare in terapie intensive.

Criza uşoară/moderată de astm bronsic (fără insuficienţă respiratorie acută);

Calmarea pacientului, asezarea in pozitie semisezanda care sa favorizeze respiratia

Oxigenoterapie 5-6 l/min

Administrarea de medicatie

Bronhodilatatoare beta2 agonisti de scurta durata (SABA) prin pufuri, nebulizare sau i.v.:

Aerosoli MDI (Salbutamol sau Ventoline cel mai utilizat) 1-2 pufuri , sau nebulizare sau

administrare injectabila lenta in spital, repetabilă la 6-8 ore, până la dispariţia crizei.

Pe parcursul administrarii medicatiei bronhodilatatoare va continua administrarea de oxigen.

Nebulizarea - Bricanyl aerosol (2 ml, 5 mg) si Atrovent (2 ml, 0,5 mg), cu un debit de oxigen de 6 la 8 l/min, repetata in functie de eficacitate.

Mentinerea unui abord venos periferic cu Glucoza 5%

Anticolinergice : ipratropium(Atrovent) spray sau prin nebulizare

Corticosteroizi pe cale orala si intravenoasa

Bronhodilatatoare de tip metilxantinic:

Teofilină/aminofilină 5 mg/kg i.v. lent (microperfuzie 20 min.), dacă dispneea nu a cedat după administrarea corecta a beta 2-simpatomimeticului

Criza severă de astm bronsic (cu insuficienţă respiratorie acută);

- internare obligatorie

- Pozitie semisezanda, calmarea pacientului

- Oxigenoterapie pe sondă nazală/mască cu oxigen umidifiat, 5-6 1/min

- Perfuzie continuă (2/3 glucoza 5% + 1/3 ser fiziologic = 2,5 1/24 ore)

- Bronhodilatatoare parenteral: Salbutamol 1 mg/h, piv continuă

Perfuzie continuă cu Aminofilină (1 mg/kg/h)

Corticoterapie parenterală:

Metilprednisolon 1-2 mg/kg i.v la 6-8 ore sau

Hemisuccinat de hidrocortizon 200mgi.v. in bolus, urmat de 100mg i.v. la 4-6 ore

±Antibioterapie parenterală

Corecţia altor cauze favorizante/declanşatoare

Monitorizarea atentă a pacientului pentru stabilirea indicaţiei de IOT cu asistenţă mecanică ventilatorie

Monitorizarea pacientului în criză de astm bronşic:

Parametri clinici: - la interval de 15 min.

- Frecvenţa respiratorie , TA, puls, diureza

Parametri de laborator:

- ASTRUP - la interval de o oră (pO2,pCO2, pH-ul, bicarbonatul standard, baze exces, saturaţia arterială a oxigenului)

- Electroliţi plasmatici (Na, K) - la 8 ore interval

Erori care trebuie evitate în criza de astm bronsic;

Refuzul spitalizării în următoarele situaţii:

remisiune incompletă a crizei;

lipsa corecţiei parametrilor ASTRUP;

- imposibilitatea efectuării unui tratament corect la domiciliu;

2. Administrarea Aminofilinei i.v. fără supraveghere (supradozajul poate mima semne de gravitate!);

3. Aşteptarea efectelor benefice ale corticoterapiei înainte de 4h de la administrarea parenterală;

4.Corticoterapia inhalatorie NU are valoare în criza instalată de astm bronşic;

5.Neglijarea/minimalizarea oxigenoterapiei, antibioterapiei şi hidratării corespunzătoare,

Intervenţii în hemoptizie

bararu tania

Definiţie:

Hemoptizia = eliminarea de sânge rosu, aerat provenit din căile aeriene, în urma unui efort de tuse, prin expectoraţie.

Hemoptiziareprezintă o URGENȚĂ MEDICALĂ, care impuneun diagnostic etiologic rapid învedereaelaborăriiuneiconduiteterapeutice adecvate!

Recunoaşterea corectă a hemoptiziei se va face ţinând cont de:

Epistaxisul înghiţit;

Sângerarea dintr-o tumoră faringo-laringiană;

Hematemeza;

Gingivoragia, stomatoragia.

Recunoaştereaoriginiibronşicesaupulmonare a sângeluiexpulzatpegură se bazeazăpefaptulcăbolnavulprezintăniştefenomeneprodromale: senzaţie de căldurăretrosternală,cefalee, ameţeală, jenărespiratorie, tensiunetoracicădureroasăşigâdiliturălaringiană care se însoţeste de tuseiritativă, iarsangeleexpulzatesteroşu, deschis, are aspect spumos-aeratşiforteapuţincoagulabil, rămânândlichidfiindamestecat, de regulă, cu sputămucoasăsaupurulentă.

Alte elemente ce concură la etiologia hemoragiei sunt

Antecedente pulmonare - TBCpulmonară (ignorată/cunoscută: activă/veche);

- Neoplasmul bronhopulmonar;

-Bronşiectazii;

-Supuraţii pulmonare (abces pulmonar, pioscleroză);

Afecţiuni ale aparatului cardiovascular: -Stenoza mitrală;

- Edemul pulmonar acut cardiogen;

- Hipertensiunea pulmonară (primitivă/secundară);

- Embolia pulmonară/ pulmonul tromboembolic;

Diateze hemoragice:- Trombocitopenii;

- Coagulare intravasculară diseminată(CID)

Supradozaj al tratamentului anticoagulant: - accident la trombostop/heparină; accident în cursul fibrinolizei

Evaluarea clinică în urgenţă a pacientului:

Anamneză permite identificarea rapidă a unui context clinic sugestiv;

Examenul fizic complet (aparat respirator, cardiovascular, renal);

Verificarea realităţii hemoptiziei (diagnosticul diferenţial cu alte sângerări din sfera orală, nazofaringiană sau digestivă superioară; falsa hemoptizie);

Aprecierea severităţii hemoptiziei:

Hemoptizia severă presupune sângerare > 500 ml/24 ore;

Instalarea insuficienţei respiratorii acute (risc vital major: asfixie cu detresă respiratorie acută);

Tardiv: stare de şoc posthemoragic (impune monitorizarea funcţiilor vitale: TA, FC, diureză).

Din punct de vederecantitativ, hemoptiziapoate fi:

- mica (50-100 ml): sângele se eliminăfracţionatînaccese de tuse (câte 15-20 ml la fiecareacces)

- medie (100-200 ml)

- mare (200-500 ml)

-foarte mare (peste 500 ml): cataclismică, are prognostic sever prinrisc de asfixie (datoritainundarii

bronhiilor) şirăsunethemodinamic (şochemoragic).

Manifestări de dependenţăFenomeneleprodromale de maisus la care se adaugă

Dispneea, cianoza, raluribronşice, sindrom de condensarepulmonară

Asfixieînhemoptiziafulgerătoare

Paloare, anxietate, transpiraţii, tahipee, tahicardie, scădereatensiuniiarteriale, mairarşoc hypovolemic înhemoptiziimarişimijlocii

Febra precede, coexistăsauurmeazăhemoptizia

Examene complementare în urgenţă:

Examen ORL (faringo-laringoscopie);

Radiografie toracică;

Hemoleucogramă completă (inclusiv Tr) şi examen de spută;

Grup sangvin, Rh;

Fibrobronhoscopie în urgenţă;

CT toracică;

Angiografie pulmonară.

După explorare 30-40% din hemoptizii pot rămâne "idiopatice"

Atitudinea practică în urgenţă:

Pacientul cu hemoptizie confirmată se internează obligatoriu în spital!

Obiective terapeutice în urgenţă:

Prevenirea asfixiei (în hemoptiziile abundente, cu aspiraţie bronşică);

Prevenirea obstrucţiei bronşice (prin cheag intraluminal);

Prevenirea insuficienţei respiratorii acute;

Identificarea sursei de sângerare şi limitarea/oprirea sângerării;

Prevenirea infecţiilor tardive supraadăugate.

Conduita terapeutică specifică(de urgenţă)

Evoluţia unei hemoptizii este greu de prevăzut, de aceea atitudinea terapeutică variază în funcţie de cauza şi severitatea hemoptiziei şi se realizează în secţii cu profil specializat.

Atitudinea practică este diferenţiată în funcţie de severitatea hemoptiziei.

Aprecierea stării de conştienţă

în absenţa semnelor de gravitate a hemoptiziei:

Spitalizare şi impune supraveghere clinică şi examene de laborator;

Asigurarea confortului fizic și psihic, explicarea necesității tehnicilor ce urmează a fi efectuate, obținerea consimțământului pacientului asupra aplicării măsurilor de prim ajutor;

Repaus în poziţie semişezândă;

Se interzice vorbitul cu voce tare;

Alimentele, lichidele ingerate vor fi reci, în cantităţi mici şi repetate

Aplicarea unei pungi cu gheaţă pe regiunea sternală

Monitorizarea FV, calitatea și frecvența respirațiilor, pulsului, observăm culoarea tegumentelor, temperatura, comportamentul;

Oxigen administrat pe canulă nazală;

Abord venos și instituirea unei perfuzii cu soluții cristaloide (ser fiziologic, soluție Ringer) ținând cont de valorile tensionale și patologie

Examen ORL pentru eliminarea unor cauze din această sferă

Tratament simptomatic: pentru sedarea tusei – codeină, hemostatice(etamsilat, fitomenadion, sandostatin, adrenostazin, aerosoli cu adrenalină); tratamentul hemostatic se completeză cu cel etiologic; sedative, tranchilizante

Fibrobronhoscopia în următoarele 24 ore este obligatorie (pentru stabilirea cauzei hemoptiziei).

In prezenţa semnelor de gravitate a hemoptiziei:

Spitalizare şi urmărire în serviciul de terapie intensivă;

Fibrobronhoscopie în urgenţă ± hemostază intrabronşică cu sondă Fogarty;

Tratament simptomatic (sedarea tusei, hemostatice ± trasfuzii); În hemoptiziile mari este necesară transfuzia de sânge sau substituienţi macromoleculari;

Susţinere volemică; în cazul hemoptiziei severe şi recurente se impune hemostaza chirurgicală în

urgenţă(toracotomia de urgenţăpentruligaturasausuturavasuluilezat).

Erori care trebuie evitate în cazul unei hemoptizii:

Refuzul spitalizării unui pacient cu hemoptizie;

Neefectuarea fîbrobrorjhoscopiei în urgenţă (imediată/amânată), în primele 12-24 ore;

Neglijarea riscului vital de asfixie, cu absolutizarea riscului hemoragie;

Neglijarea cauzelor de sângerare din sfera patologiei ORL;

Neglijarea unei suspiciuni de disecţie de aortă cu fistulă aortico-bronşică la pacienţii cu HTA

în antecedente, dureri toracice anterioare/posterioare şi şoc hipovolemic;

Neglijarea supravegherii bolnavului.

Intervenţii în hemoragia digestivă superioară

cotea maria

Definiţie: Hemoragia digestivă superioară (HDS) este o urgenţă medico-chirurgicală reprezentată prin pierderea sângelui în segmentele superioare ale tubului digestiv (esofag stomac, duoden si jejunul proximal) exteriorizandu-se in special prin hematemeza si/sau melena

Cauzele HDS pot fi afecţiunile digestive sau extradigestive:

-varicele esofagiene rupte;

-tumorile maligne şi benigne;

-ulcerul esofagian;

-traumatisme prin corpi străini sau iatrogene

- ulcerul gastric;

- diverticuli;

- gastrite hemoragice, toxice, caustice, medicamentoase;

- traumatisme hepatice, tumori hepetice

- rezecţii hepatice

- Pancreatite acute.

Manifestari de dependent(Semne si simptome)

- Hematemeză, melenă sau hematochezie (sânge proaspăt şi chiaguri pe cale rectală);

- sete, dispnee, vertij, astenie, lipotimii;

- antecedente patologice personale : hepatită, ulcer, boli hematologice, medicaţii (aspirină, trombostop);

- extremităţi reci, transpiraţii, tegumente palide, scade TA, creşte AV.

Interventia cuprinde două categorii de măsuri obligatorii:

-resuscitative, de susţinere a funcţiilor vitale

-de oprire a hemoragiei. La acestea se adaugă uneori şi tratamentul patologic al bolii de fond.

Modalităţile terapeutice sunt: medicale şi chirurgicale.

Tratamentul medical constă in:

1) Reechilibrare, în hemoragiile grave:

- poziţionarea bolnavului în decubit dorsal, cu membrele inferioare uşor ridicate (Trendelenburg);

- monitorizarea constantelor vitale (TA, AV, ritm respirator);

- cateterizarea a 1-2 vene, pe care se recoltează: grup sangvin, Hb, Ht, trombocite, eritrocite, teste de coagulare, uree;

- oxigenoterapie;

- sondă nasogastrică;

- monitorizarea diurezei;

- reechilibrare volemică;

- repaos digestiv absolut.

2) Corectarea coagulării, se face cu: plasmă proaspătă, vitamina K, calciu gluconic, masă trombocitară (în trombocitopenii);

3) Antiacide, mai ales în HDS ulceros şi în gastrite hemoragice;

4) Hipotermia gastrică (lavaj gastric cu ser fiziologic rece);

5) Propanololul are rol în prevenirea hemoragiilor prin varice rupte sau gastrită erozivă;

6) Hemostază endoscopică;

7) Hemostază angiografică prin embolizare, injectare de vasopresină;

8) Sonde de compresie cu dublu balonaş, în varice esofagiene rupte.

Tratamentul chirurgical este indicat in hemoragia care nu se opreşte în ciuda tratamentului medical, hemoragia care se repetă după ce iniţial s-a oprit, situaţii speciale (pacienţi care refuză transfuzia, sau cu o grupă de sânge rară).

Intervenţii în hipoglicemie – coma hipoglicemică

cotea maria

Definitie: Coma hipoglicemica este datorată scăderii excesive a glicemiei din sange.

Circumstante de aparitie ( cauze) :

-alimentatie insuficienta

-supradozare de insulina

-alcoolism acut

-pancreatita cronică

-sarcină

-eforturi fizice mari

Manifestări de dependenţă ( semne si simptome ):

-debut brusc sau la cateva ore dupa administrarea insulinei

- anxietate

- transpiratii

- palpitatii

- cefalee, diplopie( vedere dubla)

-dezorientare psihica

-convulsii

-pierderea constientei

-tegumente umede, palide si reci

-reflexe osteotendinoase accentuate

-midriaza(dilatatia pupilei)

-se deosebeşte de coma hiperglicemică prin tegumente umede , hipersalivaţie , absenta halenei cetonice si accentuarea reflexelor osteotendinoase

Interventii de urgenţă :

-administrarea prin injectie i.v sau perfuzie de solutie de glucoza hipertona pentru cresterea valorii glicemiei

-cand este greu de facut diferentierea intre cele doua tipuri de coma se administreaza 20-30 ml de glucoza hipertona care este urmata :

- de ameliorare in coma hipoglicemica

- nici un efect in coma hiperglicemica

-transport de urgenta la spital

Intervenţii în infarct de miocard acut

postelnicu mihaela

Infarctul de miocard este o zonă de necroză ischemică miocardică, produsă prin obliterarea unei ramuri coronariene.

Etiologie:

Factori predispozanţi:

Ateroscleroza coronariană.

Stenoza congenitală coronariană

Leziuni valvulare.

Factori de risc:

Hiperlipemia. Hipercolesterolemia.

Obezitatea, fumatul, stresul. Alcool. Sedentarismul.

Vârsta, sexul.

Hipertensiunea arterială.

Diabetul zaharat.

Simptomatologie clinică:

Tub de gaze steril, lubrefiat cu vaselină.

Durerea anginoasă tipică – retrosternală sau precordială. Caracterul durerii – violent – ca o senzaţie de constricţie sau gheară, senzaţie de presiune sau ca un corset de fier care împiedică respiraţia. Uneori ca o simplă jenă retrosternală, o senzaţie de arsură, de greutate sau apăsare suportabilă. Iradiază în umărul şi braţul stâng, regiunea cervicală, în mandibulă. Mai poate fi localizată extracardiac – în epigastru, abdomen, braţe, antebraţe, coate, pumni. Poate iradia în orice regiune a toracelui depăşind în sus gâtul, iar în jos epigastru., hipocondrul drept sau stâng. Nu cedează la nitraţi sau repaus. Apare de obicei în efort, dar şi în repaus şi determină agitaţia bolnavului. Durerea este însoţită de dispnee, anxietate marcată, transpiraţii reci, sughiţ, greţuri, vărsături, mai rar diaree, stare de slăbiciune, adinamie, astenie, distensie abdominală, senzaţie de moarte iminentă.

Hipotensiunea arterială – se poate ajunge la colaps, este însoţită de tahicardie.

Febră – apare la 12-24 ore de la debut (380C). Poate reapărea după 7 10 zile.

Alte manifestări (semne) – stare de şoc (şoc cardiogen), paloare, tegumente reci şi umede, puls rapid, filiform, alterarea stării generale, oligurie gravă, edem pulmonar, insuficienţă cardiacă rapid progresivă, tulburări de ritm.

Explorări:

Electrocardiogramă la pat. – un criteriu major de precizare a diagnosticului.

Măsurarea tensiunii arteriale şi a pulsului.

Coronarografie. Cateterism cardiac.

Recoltări de sânge pentru determinarea unor constante biologice: enzime, fibrinogen, glicemie, VSH, leucocite etc.

Se constată VSH crescut, fibrinogen crescut, TGO crescut, leucocitoză, creatinfosfokinaza crescută.

Conduita de urgenţă:

Prevenirea morţii subite prin aşezarea bolnavului în decubit dorsal şi interzicerea oricărei mişcări.

Psihoterapie.

Sedarea durerii → la indicaţia medicului se poate administra Morfină 0,01-0,02 g (1 fiolă) subcutanat sau intramuscular, eventual intravenos lent, diluată cu ser glucozat sau ser fiziologic. Se poate da şi Fortral 30 mg intravenos sau intramuscular.

Menţinerea permeabilităţii căilor aeriene → prin aspirarea secreţiilor.

Urmărirea tensiunii arteriale şi a pulsului: tensiunea arterială se menţine sub perfuzii cu ser glucozat 5%, Dextran, Marisang, Hemisuccinat de Hidrocortizon.

Oxigenoterapie – 4-6 litri pe minut.

Scurtarea timpului până la internarea în spital: transportul de urgenţă într-o unitate spitalicească cu autosanitare şi obligatoriu cu targa (ideale sunt ambulanţele dotate cu aparatură de monitorizare, defibrilare şi reanimare).

Îngrijiri în unităţi spitaliceşti:

Instalarea bolnavului în pat:

Transportul bolnavului se face direct în secţie – de cardiologie, terapie intensivă sau medicină internă, cu targa, într-un timp cât mai scurt.

Asistenta va asigura un climat de linişte, salon luminos, bine încălzit, aerisit, repaus la pat.

Paturile trebuie să aibă somiere reglabile pentru a putea realiza diferite poziţii ale bolnavilor în scopul ameliorării respiraţiei şi circulaţiei.

Continuarea măsurilor de urgenţă şi prim ajutor:

Sedarea durerii se va face cu opiacee (Morfină, Mialgin), Fortral sau amestecuri litice (Romergan + Largactil + Mialgin).

Anxietatea se combate cu sedative (Fenobarbital, Diazepam).

Oxigenoterapie.

Supravegherea funcţiilor vitale:

Monitorizarea şi supravegherea permanentă în primele zile a electrocardiogramei, TA şi pulsului.

În secţiile obişnuite măsurarea funcţiilor vitale se va face la oră, la nevoie mai des, iar înregistrarea electrocardiogramei zilnic.

Recoltarea probelor de laborator:

Se va recolta sânge pentru dozări enzimatice, fibrinogen, glicemie, determinarea leucocitozei, VSH, colesterol, acid uric.

Prevenirea complicaţiilor tromboembolice:

Medicaţia de bază constă din medicaţie trombolitică (streptokinază, urokinază) care se administrează în primele 6 ore de la debut. Se administrează anticoagulante sub controlul probelor de coagulare a sângelui.

Heparină – 6-8 fiole (50 mg /fiolă) – 2 f la 4-6 ore → sub controlul timpului de coagulare.

Trombostop – 4-6 tablete / zi, apoi funcţie de timpul Quick (indice de protrombină).

Preîntâmpinarea hiperexcitabilităţii miocardice:

Se administrează Xilină 200 mg în perfuzie.

Alimentaţia bolnavului:

Mesele vor fi fracţionate (5-6 pe zi) pentru a evita consumul de cantităţi mari de alimente la o masă.

La început se face alimentaţie pasivă la pat, treptat trecând la alimentaţie activă. După mobilizarea bolnavului, se poate servi masa în sala de mese.

Regimul alimentar va fi hiposodat şi hipocaloric. În primele zile se dă o alimentaţie lichidă cu ceaiuri, compot, supe, lapte, sucuri de fructe, ouă moi, evitând alimentele care produc gaze sau întârzie tranzitul intestinal.

Se interzice fumatul.

Urmărirea evacuărilor de urină şi scaun:

Bolnavul imobilizat va fi servit la pat cu urinar şi bazinet la nivelul lui – pentru a nu necesita efort suplimentar.

Constipaţia se combate prin laxative uşoare sau clisme uleioase.

Diureza şi scaunul se notează în foaia de temperatură.

Igiena bolnavului:

Baie generală sau parţială la pat până la mobilizarea bolnavului – fără a-l obosi şi fără a-l ridica.

Mobilizarea bolnavului:

Repausul absolut la pat este în primele zile funcţie de evoluţia bolii.

Durata imobilizării este stabilită de medic.

Dacă bolnavul nu are dureri, febră sau alte complicaţii, începând chiar din primele zile se pot face mişcări pasive ale degetelor de la mâini şi de la picioare.

Treptat se permite schimbarea poziţiei în pat, mişcări active ale membrelor – la aproximativ 48-72 ore.

Mobilizarea se face progresiv – şezut în pat, la marginea patului, aşezarea în fotoliu, ridicarea în picioare – sub control pulsului şi al tensiunii arteriale, primii paşi numai în prezenţa medicului.

Crearea unui mediu favorabil:

Se vor evita discuţiile cu voce tare, chemările la telefon.

Nu se va permite vizitarea în grup.

Se evită vizitele lungi.

Nu se comunică veşti neplăcute.

Se va facilita contactul cu bolnavii reabilitaţi, cu efect psihic bun.

Educaţia sanitară:

Se instruieşte bolnavul privind modul de administrare a medicamentelor, semnele supradozajului medicamentos.

Se recomandă controlul periodic, respectarea regimului alimentar.

Se interzice fumatul.

Se recomandă un regim de viaţă ordonat, raţional.

Intervenţii în insuficienţă respiratorie

bararu tania

Definitie Insuficienta respiratorie acuta este incapacitatea plamanilor de a face fata schimbarilor fiziologice de gaze ,in conditii de repaus si efort .

Fiziopatologic se descriu 2 tipuri

insuficienţă respiratorie fără hipercapnie caracterizată prin hipoxemie şi PaCO2 normală sau scăzută

insuficienţă respiratorie cu hipercapnie caracterizată prin hipoxemie şi hipercapnie(hipoventilaţie alveolară, creşterea PaCO2)

Cauze de insuficienţă respiratorie

Supradozaj de droguri(opioide, anestezice,barbiturice, benzodiazepine, antidepresive triciclice, CO, etc.)

Infecţii- meningite, encefalite

Afecţiuni pulmonare: bronşite, tomboze vasculare;cu bronhospasm: astm bronşic, BPOC acutizată, reducerea acută a câmpului respirator

Traumatisme, malformaţii

Atrofia muşchilor respiratori- caşexie

Obstrucţie de căi respiratorii: căderea limbii, corpi străini, tumori, aspirarea conţinutului gastric

Acidoză metabolică – coma diabetică, uremică

Modificări ale cutiei toracice: miastenia gravis, fracturi, scolioză,cifoză

Manifestări de dependenţă/Simptomatologia

hipoxemiei acute

tulburări respiratorii şi cardiovasculare: dispnee, tahipnee, aritmii cardiace,tahicardie, hipertensiune arterială sau bradicardie cu hipotensiune arterială

tulburări neuro-psihice: instabilitate motorie, agitaţie,

semne fizice specifice: cianoza buzelor, mucoaselorşi a unghiilor

hipercapniei acute

sindrom neurologic: encefalopatie hipercapnică caracterizată prin somnolenţă, confuzie, dezorientare temporo-spaţială, insomnie, anxietate, tremurături involuntare, coma sau narcoza prin CO2 (pericol - centrul respirator poate fi stimulat numai de acidoza secundară hipoxemiei: administrarea de oxigen diminuă activitatea centrului respirator şi agravează hipoventilaţia, ducând la creşterea PaCO2

tulburări vasculare: tahicardie,hipertensiune intracraniană, extremităţi calde, umede,

respiratorii: dispnee, deprimarea respiraţiei

efecte metabolice : hiperpotasemie,creşterea reabsobţiei renale de bicarbonat

Elemente de diagnostic în insuficienţa respiratorie :

Examenul clinic:

Poate fi dificil de efectuat la pacientul în IR pentru că: pacientul poate fi agitat,stuoporos sau comatos SAU pacientul poate fi foarte dispneic.

O apreciere rapidă a funcţiilor vitale se va face la primul contact cu pacientul şi dacă ele sunt afectate se va începe tratamentul de urgenţă înainte de anamneză şi examenul fizic complet;

Examenul fizic al aparatului respirator va cuprinde: inspecţie, palpare, percuţie, ascultaţie.

Analiza gazelor sangvine :

Permite măsurarea valorilor Pa O2, Pa CO2, PH şi alţi parametrii utili în interpretarea echilibrului acido – bazic ;

Analiza gazelor sangvine:

Dovedeşte hipoxemia;

Diferenţiază tipul de IR;

Apreciază gradul hipoxemiei;

Apreciază existenţa şi gradul compensărilor metabolice.

Radiologia şi laboratorul:

Oferă date asupra morfologiei aparatului respirator şi etiologiei disfuncţiei respiratorii;

Laboratorul dă indicaţii asupra etiologiei şi implicarea altor organe.

Conduită de urgenţă

Obiective

restabilirea homeostaziei gazelor sanguine : menţinerea unui aport adecvat de oxigen

corectarea tulburărilor echilibrului electolitic şi a pH-ului

tratamentul specific al bolii de bază care a produs insuficeinţa respiratorie

Etape practice

liniştirea pacientului şi aşezarea în poziţie semişezândă care să favorizeze respiraţia

asigurarea permeabilităţii căilor aeriene: aspirarea secreţiilor,drenaj postural, îndepărtarea protezelor dentare, hidratarea adecvată pentru fluidifierea secreţiilor

oxigenoterapie : administrarea de oxigen invaziv(ventilaţie pe sonda de IOT) prin ventilaţie mecanică sau noninvaziv pe mască facială, cateter nazal cu un debit de 5-10l/min(atenţie în caz de hipercapnie debitul va fi de 1-2l/min), cu monitorizarea concomitentă a gazelor sanguine.

Ventilaţia noninvazivă este utilizată când insuficienţa respiratorie este potenţial reversibilă în scurt timp.pacientul este treaz, cooperant,capabil să susţină pe perioade scurte ventilaţia spontană. De asemenea este stabil hemodinamic cu funcţiile căilor aeriene superioare intacte şi nu sunt prezente secreţii bronşice abundente. Se va utiliza fie ventilaţia cu presiune pozitivă intermitentă (IPPV) = ventilaţia se face cu un volum curent şi o frecvenţă respiratorie stabilită de medic; sau ventilaţia cu presiune pozitivă intermitentă( BPAP)= presiune diferită pe inspir faţă de expir

abord venos periferic pentru hidratare parenterală

monitorizarea: TA, puls, saturaţiei oxigenului(SO2), ECG

administrarea de antibiotice pentru infecţia respiratorie, simpaticomimetice şi corticosteroizi pentru reducerea bronhospasmului, medicaţie cardiacă pentru ameliorarea ischemiei cardiace

pacienţii agitaţi sunt sedaţi dar nu excesiv pentru inhibarea mecanismului tusei duce la stagnarea secreţiilor

Intervenţii în retenţia urinară (ischiurie)

ouatu elena

Definiţie

Clasificare Retenţia urinară (ischiuria)imposibilitatea vezicii urinare de a-şi goli conţinutul.Ea poate fi completă sau incompletă.

Retenţia completă poate fi provocată de cele mai multe ori,la bărbat,de un adenom de prostată iar la femei de o tulburare neurologică sau sfincteriană.Ea se manifestă brutal prin nevoia de a urina,vezica este tensionată,dureroasă iar la palpare deasupra simfizei pubiene se constată prezenţa unei formaţiuni ovale- globul vezical. Această retenţie impune sondaj vezical evacuator .

Retenţia incompletă de urină are uneori origine neurologică fiind legată de un diabet sau de rahianestezii. Cauza frecventă

este obstructivă, uretra fiind blocată de un calcul vezical,cancer de prostată,fibrom uterin , dând senzaţia de golire vezicală incompletă. Cu timpul cantitatea de urină rămasă în vezică creşte foarte mult,ajungând la oprirea urinării în mod brusc cu distensie vezicală şi urinare prin prea plin.

Rolul asistentei medicale Stimularea eliminării urinare prin aplicaţii calde în regiunea inferioară a abdomenului.

Robinetul care curge cu jet mic,prezentarea unui bazinet încălzit

Notarea oricărei schimbări la nivelul cantităţii de urină emisă.

.Liniştirea pacientului, asigurarea confortului necesar.

La indicatia medicului se montează o sondă vezicală.Se administrează diuretice.

Sondajul vezical Definiţie - introducerea unei sonde prin orificiul meatului urinar,pe uretră în vezica urinară,realizând astfel o comunicare între interiorul vezicii şi mediul extern.

Scopul Evacuator,drenarea continuă a vezicii

Materiale necesare Sonde vezicale –Nelaton de unică folosinţă,Thieman pentru bărbaţi sau Folley .

Mănuşi sterile,câmpuri sterile, comprese sterile,seringi sterile

Soluţii dezinfectante- alcool sanitar,betadină,oxicianură de mercur 1/4000, lubrifiant,ser fiziologic steril , pungă colectoare sterilă

Tăviţă renală,muşama şi aleză, paravan

Pregătirea bolnavului

Tehnica

Sondajului

vezical Psihică-se încurajează pentru a-şi învinge jena

-se cere consimţământul

Fizică- se dezbracă şi se aşează în decubit dorsal cu picioarele depărtate şi uşor flectate

Se spală mâinileşi se dezinfectează cu alcool

Se înbracă mănuşile sterile

Se dezinfectează meatul urinar cu oxicianură de Hg

Se lubrefiază sonda şi se introduce ţinând-o ca pe un creion, în meatul urinar 6-8 cm până apar primele picături de urină.Apariţia urinei la capătul extern al sondei ne indică prezenţa ei în vezica urinară

Se evacuează conţinutul în tăviţa renală.Se unflă balonaşul cu lichid steril (apă distilată,ser fiziologic)

Se ataşează punga colectoare care se fixează la marginea patului.

Îngrijiri după tehnică Se aşează bolnavul comod în pat

Se supraveghează comportamentul

Se măsoară funcţiile vitale,şi diureza

Se administrează tratamentul indicat de medic

Se notează în foaia de observaţie tehnica efectuată.

Reorganizarea locului de muncă Se strâng toate materialele folosite şi se aruncă la container

Se spală mâinile cu săpun

Intervenţii în şoc anafilactic

bararu tania

Definiţie:

Alergia - răspuns anormal la un anumit antigen.

Hipersensibilitatea - exagerarea răspunsului fiziologic la orice substanţă cu caracter antigenic.

Reprezintă o urgenţă medicală!!!!

Pacientul poate deceda în câteva minute dacă nu se intervine de urgenţă.

Reacţie generalizată de hipersensibilitate de tip I (anafilaxie) cu vasodilataţie importantă, colaps vascular (+/- edemglotic)

Alergeni incriminaţi: polenul, veninul de insecte, penicilina, serurile antibacteriene şi antitoxice.

Observaţie: Şocul anafilactic este mai sever decât alte forme de şoc datorită reacţiei de hipersensibilitate de tip I, cu elibarearea de mediatori în compartimentul intravascular şi multiple consecinţe fiziopatologice defavorabile.

Anafilaxia – reacţia acută de hipersensibilitate imediata antigen – anticorp manifestata clinic sub diferite forme de la forma usoara la severa si cu potential letal.

Şocul anafilactic = şoc distributiv produs prin vasodilataţia bruscă sistemică indusă de mediatorii anafilaxiei, reacţie de hipersensibilitate imediată brutala, dramatica, cu prabusire hemodinamica si insuficienta respiratorie dupa intrarea in organism a oricarei substante, mai ales proteice,care provoaca eliberarea de mediatori chimici. Socul anafilactic este deci o anafilaxie severa cu prabusire cardio-circulatorie si respiratorie.

Tablou clinic:

Debut rapid după contactul cu un alergen cunoscut/potenţial

Tegumente: calde, transpirate, prurit, urticarie

Aparat respirator: constricţie toracică, dispnee cu polipnee, tuse, stridor laringian, edem glotic,wheezing cu bronhospasm

Aparat cardiovascular:tahicardie sinusală, cu puls periferic filiform, ↓ TA, până la şoc, aritmii

Semneclinice de gravitate:

- Edem laringian

- Bronhospasm

- Şoc

Alergeni cauza

Antibiotice (Penicilină, Cefalosporine, Vancomicinăş.a.);

Substanaţe iodate pentru contrast radioopac;

Coloizi (Dextran 70), anestezice locale (Xilină, Procaină), narcotice (Meperidina), miorelaxante (D-tubocurarina), protamina;

Analgezice şi antiinflamatorii nesteroidiene.

Atitudine practică de urgenţă în cazul şocului anafilactic

Dacă TA nu este măsurabilă- iniţierea resuscitării- etapele A;B,C

Identificarea şi tratarea cauzelor şocului prin măsuri specific

Infuzia rapidă de substanţe coloidale sau cristaloide pentru creşterea TA(excepţie şocul cardiogen)

Extinderea analizelor de laborator

Monitorizare: ECG, TA, linie arterial, cateter venos central, sondă urinară

Măsuri specifice suplimentare:

tratament etiologic

repleţie volemică funcţie de TA, debit urinar, PVC

evitarea umplerii volemice excesive în şocul cardiogen

hipotensiune persistentă – support ionotrop pozitiv

în caz de dubiu asupra etiologiei şocului, acesta va fi tratat ca hypovolemic, fiind cauza cea mai frecventă şi reversibilă

Tratamentul specific al şocului anafilactic:

- Întreruperea administrării alergenului suspectat; îndepărtarea alergenului;

- Menţinerea libertăţii căilor aeriene superioare şi oxigenoterapie (O2 100%);

- Linie venoasă sigură;

- Dacă este nevoie IOT cu ventilaţie asistată mecanic;

- Administrarea de adrenalină (epinefrină) cu efect vasoconstrictor şi bronhodilatator. Adrenalină 0,05 –0,1 mg i.v/ pe sonda de IOT., repetat la 1-5 min, până la 1-2 mg în 60 min;

- Umplere rapidă a patului vascular (1000-2000 ml serfiziologic, Ringer lactat ± coloizi 500 ml pentru expandare volemică);

- Corticosteroizi parenteral: HHC 2000 mg i.v., Metilprednisolon 1000 mg i.v.(corticoterapie cu efect antiinflamator), antihistaminic;

- Lipsa redresării TA impune administrarea catecolaminelor perfuzabil: isoprenalină/izoproterenol – piv continuă, cu debit de 0,5 – 1 μg/min.

Măsuri adiţionale:

- Antihistaminice;

- Combaterea bronhospasmului: Miofilin 5-9 mg/kg în 30 min, apoi 0,5 mg/kg/h;

- Edemul laringian care împiedecă instituirea IOT impune traheostomia în urgenţă.

Îngrijirea copilului cu convulsii

focșa maria

Definiţie: Convulsiile sunt contracţii musculare ritmice, involuntare, tonice sau clonice, în accese (crize), însoţite cel mai adesea de pierderea cunoştinţei.

Cauze:

Febră.

Hipocalcemie.

Hipoglicemie.

Hipomagneziemie.

Hipercaliemie.

Edem cerebral acut.

Meningite.

Encefalice.

Tumori.

Intoxicaţii medicamentoase.

Tipuri de convulsii:

Convulsii febrile – în primele 24 h de la apariţia febrei. Nu se dă Acalor.

Convulsii organice – care ţin de o patologie. Nu se face tratament profilactic, ci numai tratamentul bolii de bază şi tratamentul de urgenţă al convulsiilor.

Convulsii metabolice – ţin de dezechilibre metabolice (hipoglicemie, hipocalcemie etc.) la care se urmăreşte prevenirea sau corectarea prin administrarea intravenoasă a substanţelor corectoare.

Convulsii epileptice – caracterizate prin abcese paroxistice, necesită tratament de specialitate.

Manifestări:

Debut brusc.

Copilul devine imobil, cu privirea fixă, îşi pierde cunoştinţa, cade din picioare.

În faza tonică (durează ½-1 minut) musculatura este contractată, maxilare încleştate, globi oculari ficşi, apnee.

Faza a treia, clonică (1-2 minute → 10-15 minute sau 1 h) se caracterizează prin contracţii generalizate ritmice, mişcări sacadate ale capului, musculaturii feţei, membrelor, mişcări violente ce fac copilul să cadă din pat, limba este muşcată şi apară saliva sangvinolentă, respiraţie zgomotoasă.

În faza a patra, de rezoluţie, contracţiile încetează, musculatura devine frască, copilul îşi revine, dar este confuz, obosit, somnoros, dezorientat.

Conduita de urgenţă:

Transport cât mai urgent la spital.

Se asigură pat cu rezemători laterale.

Poziţie decubit lateral pentru a nu-şi aspira saliva.

Se interzic ciupiturile, pălmuielile, strigătele.

În febră se dau antitermice fără cofeină sau Acalor (Paracetamol, Aminofenazonă).

Nu se fac împachetări reci.

Se recomandă băi reci de la 370 C la 330 C.

Se administrează Diazepam cu efect anticonvulsivant.

Se fac recoltări biochimice pentru determinări de glicemie, uree, ionograma etc.

Îngrijirea generală:

Se asigură o ambianţă liniştită, fără zgomote.

Se împiedică autotraumatizarea.

Se culcă bolnavul pe pat cu capul într-o parte.

Se previne muşcarea limbii introducând un depărtător, o piesă din cauciuc sau material textil între dinţi.

Se împiedică ştrangularea, desfăcând haina la gât, cravata etc.

Se aspiră secreţiile oro-faringiene.

Nu se fac manevre de resuscitare.

Nu se administrează oxigen.

După criză se face toaleta parţială şi se asigură lenjerie parţială.

Îngrijirea pacientului cu febră

postelnicu mihaela

Hipertermia este temperatura corpului peste valoarea normală de 370C considerată la adult.

Manifestări:

Subfebrilitatea – menţinerea temperaturii corporale între 37-380C.

Febră moderată - menţinerea temperaturii corporale între 38-390C.

Febră ridicată – menţinerea temperaturii corporale între 39-400C.

Hiperpirexie – menţinerea temperaturii corpului peste 400C.

Frisoane – contracţii musculare puternice cu senzaţie pronunţată de frig.

Tegumente roşii calde, umede – pielea la început este palidă, apoi roşie, caldă, apoi transpirată.

Piloerecţie – piele de găină la senzaţia de frig.

Sindrom febril – o grupare de semne ca: cefalee, tahicardie, tahipnee, inapetenţă, sete, oligurie, urini concentrate, convulsii, halucinaţii, dezorientare, delir.

Erupţii cutanate – macule, papule, vezicule, întâlnite în bolile infecţioase.

Plan de îngrijire – îngrijirea pacientului cu hipertermie

Obiective de îngrijire Intervenţii aplicate

Pacientul să-şi menţină temperatura corpului în limite fiziologice. Aerisirea încăperii.

Asigurarea îmbrăcămintei lejere.

Aplică comprese reci, împachetări reci, pungă cu gheaţă, frecţii alcoolizate.

Încălzeşte pacientul în caz de frisoane.

Administrează medicaţia recomandată de medic: antiaritmice, antibiotice.

Recoltează la recomandare hemoculturi, hemogramă, VSH, spută.

Pacientul să fie echilibrat hidroelectrolitic. Calculează bilanţul ingesta-excreta pe 24 ore.

Serveşte pacientul, înaintea tehnicilor de recoltare şi examinare.

Pacientul să aibă o stare de bine fizic şi psihic. Schimbă ori de câte ori este nevoie lenjeria de corp şi de pat.

Menţine igiena tegumentelor.

Pregăteşte psihic pacientul înaintea tehnicilor de recoltare şi examinare.

Îngrijirea pacientului cu incontinență de materii fecale

gurzun nicu

Incontinenţa de materii fecale poate rezulta în urma unor afecţiuni (infecţie intenstinală), traumatisme ale măduvei spinării, pierderii stării de conştienţă, deterioare a activităţii sfincterelor, creşterea presiunii abdominale, leziuni obstetricale, etc.

Copiii şi persoanele în vârstă sunt predispuse la incontinenţă fie prin lipsa de control a sfincterelor, fie prin procesul de îmbolnăvire.

INTERVENŢIILE ASISTENTEI, AUTONOME Şl DELEGATE

Pacientul să prezinte tegumente şi mucoase integre şi curate

schimbă lenjeria de pat şi de corp după fiecare eliminare

asigură igiena locală riguroasă, după fiecare eliminare

aplică cremă protectoare

Pacientul să-şi recapete controlul sfincterelor

asigură aport lichidian adecvat, în funcţie de bilanţul hidric (mai mare în prima jumătate a zilei)

stabileşte un orar al eliminărilor

formează deprinderi de eliminare la ore fixe (la început, la un interval mai scurt, iar pe măsură ce se obţine controlul sfincterelor, intervalul se măreşte)

învaţă pacientul exerciţii de întărire a musculaturii perineale

contracţia muşchilor posteriori ai planşeului pelvin, ca şi pentru a împiedica defecarea

Pacientul să fie echilibrat psihic

- asistenta asigură o ambianţă în care să fie respectată intimitatea pacientului

asistenta asigură o ambianţă în care să fie respectată intimitatea pacientului

- încurajează bolnavul să-şi exprime ceea ce simte în legatura

cu aceasta problema

- arată simpatie, toleranţă, răbdare, răspunde -plină de solicitudine

- administrează medicaţie simptomatică la indicaţia medicului

Îngrijirea pacientului cu incontinență urinară

Incontinenţa urinară poate rezulta în urma unor afecţiuni (infecţie urinara ), traumatisme ale măduvei spinării, pierderii stării de conştienţă, deterioare a activităţii sfincterelor, creşterea presiunii abdominale, leziuni obstetricale, etc.

Copiii şi persoanele în vârstă sunt predispuse la incontinenţă fie prin lipsa de control a sfincterelor, fie prin procesul de îmbolnăvire.

O formă particulară de incontinenţă urinară la copii este reprezentată de enurezisul nocturn, cu cauze multiple ce necesită îngrijiri complexe.

Manifestări de dependenţă

Incontinenţăurinară

emisiuni urinare involuntare şi inconştiente

Apare în:

leziuni medulare

sfârşitul accesului de epilepsie

afecţiuni neurologice

slăbirea funcţiunii sfincterului

traumatisme

Enurezis

emisie de urină, noaptea, involuntară şi inconştientă, care

se manifestă mai frecvent la copiii cu tulburări nevrotice, după vârsta de 3 ani

Iritarea tegumentelor regiunii genitale

-eritem, dermatoze, dermatomicoze, stafilococii, fisuri ale pliurilor.

INTERVENŢIILE ASISTENTEI, AUTONOME Şl DELEGATE

Pacientul să prezinte tegumente şi mucoase integre şi curate

schimbă lenjeria de pat şi de corp după fiecare eliminare

dacă este posibil, recomandă purtarea de dispozitive tip pampers care absorb urina şi nu produc miros neplăcut şi iritaţia tegumentelor

asigură igiena locală riguroasă, după fiecare eliminare

aplică cremă protectoare

instalează sondă vezicală, la indicaţia medicului

Pacientul să-şi recapete controlul sfincterelor

asigură aport lichidian adecvat, în funcţie de bilanţul hidric

(mai mare în prima jumătate a zilei)

stabileşte un orar al eliminărilor

formează deprinderi de eliminare la ore fixe (la început, la un interval mai scurt, iar pe măsură ce se obţine controlul sfincterelor, intervalul se măreşte)

trezeşte pacientul din somn pentru a urina

învaţă pacientul poziţia adecvată, care favozează golirea completă a vezicii

urmăreşte creşterea presiunii prin masajul vezicii sau prin poziţia aşezat şi aplecat înainte, care contribuie la declanşarea micţiunii şi la eliminarea urinei rămase

-c contracţii ale muşchilor anteriori ai planşeului pelvin, ca şi pentru a opri micţiunea

contracţia muşchilor se face înainte şi după micţiune, timp de 4 secunde, apoi, relaxarea lor se repetă de 10 ori

de 4 ori pe zi, sau mai des, dacă este util

-oprirea jetului urinar în timpul micţiunii şi reluarea eliminării de mai multe ori

creşterea capacităţii vezicii urinare prin aşteptarea, timp de aproximativ

5 minute, de la senzaţia de micţiune până în momentul eliminării

Pacientul să fie echilibrat psihic

- a sistenta asigură o ambianţă în care să fie respectată intimitatea pacientului

- încurajează bolnavul să-şi exprime ceea ce simte în legatura cu aceasta problema

- arată simpatie, toleranţă, răbdare, răspunde -plină de solicitudine

- administrează medicaţie simptomatică la indicaţia medicului

Îngrijirea postoperatorie a unui pacient cu anestezie generală

gurzun nicu

Bolnavul sub anestezie generală trebuie supravegheat cu toată atentia până la revenirea completă a stării de cunoștință, cât și în perioada ce urmează.

De altfel transportul din sala de operație se execută după revenirea acestor reflexe.

Până la trezire , bolnavul este așezat în decubit dorsal, cu capul într-o parte , sau în decubit lateral.

Supravegherea faciesului Apariția palorii însoțite de transpirații reci și răcirea extremităților indică starea de șoc

Apariția cianozei, chiar redusă indică insuficiența respiratorie sau circulatorie;se administrează oxigen pe sondă endonazal

Supravegherea comportamentului La trezire poate să prezinte o stare de agitație, atenție să nu își smulgă drenurile, perfuzia,să nu se ridice din pat , va fi imobilizat dacă este nevoie.

Supravegherea respirației Respirația trebuie să fie ritmică, de amplitudine normală

Jena respiratorie trădează încărcarea bronșică cu mucozități(se aspiră);căderea limbii;

inundarea căilor respiratorii cu vomismente ( se previne prin poziția bolnavului.

Supravegherea pulsuluiPulsul trebuie să fie regulat,rărindu-se în mod progresiv

Pulsul filiform este un semn de hemoragie, sau de altă natura critică

Supravegherea TA TA va fi controlată în mod ritmic

Prăbușirea TA concomitent cu reducerea tensiunii diferențiale însoțită de accelerarea pulsului indică starea de șoc provocată de hemoragie - se anunță medicul

Supravegherea pansamentului Pansamentul trebuie să rămână uscat,să nu se îmbibe cu sînge sau serozitate

Schimbarea poziției bolnavului După trezire se așează în poziție semișezândă

Îngrijirea mucoasei bucale Pt. a umidifica mucoasa bucală se șterge cu tampoane umezite în soluții diluate de bicarbonat de Na;acid boric, permanganat de potasiu sau se folosesc preparate comerciale daca sunt disponibile;se ung buzele cu glicerina boraxata.

Prevenirea escarelor Se efectuează frecții cu alcool la nivelul regiunii dorsale și a călcâielor,se evită umezeala, se schimbă des poziția

Evacuarea vezicii Se stimulează micțiunea:

spontan pe aplicarea pe regiunea pubiană a unei buiote(daca nu este contraindicat), lasând apa de la robinet să curgă, sau prin introducerea bazinetului încălzit sub bolnav,

sau prin sonadj vezical

Asigurarea somnului Seara se administrează un hipnotic ușor

Intervenţii în şoc hipovolemic

bararu tania

Definiție

Hipovolemia= scăderea severă a perfiziei tisulare determinată de scăderea volumului sanguin efectiv prin pierdere de sânge sau plasmă

Cauze

Pierderi hemoragice – traumatisme, accidente, hemoragii acute externe sau interne, afecțiuni obstetricale(ruptura unei sarcini extrauterine

Pierderi de tip extracelular -deshidratarea dinarsuriintinse, diaree, vărsături, diabet zaharat, pancreatită acută,peritonite, ocluzie intestinală

Semne clinice

Pierderi mai mici de 15%- tahicardie, -întârzierea reumplerii capilare peste 3 secunde corespunde unei pierderi volemice de aproximativ 10%.

Pierderi între 15-30%- -tahicardie (FC >100 b/ minut), tahipnee, reducerea presiunii

pulsului, tegumente reci, umede, întârzierea reumplerii capilare, anxietate

Pierderi 30-40%- majoritatea necesită transfuzii- risc vital- tahicardie şi tahipne, ↓ TAS, oligurie, modificarea statusului mental: agitaţie, confuzie

Mai mult de 40% - tahicardie importantă, ↓ TAS, ↓ presiunii pulsului (TAD nemăsurabilă), oligurie /anurie, alterarea statusului mental (pierderea cunoştinţei), tegumente reci şi palide

Reumplerea capilară: se exercită o presiune asupra unei unghii 5 secunde; revenirea la culoarea iniţială după încetarea presiunii, în mod normal, în 1-2 secunde.

Tratament obiective:

- oxigenare pulmonara adecvata;

- controlul hemoragiei;

- inlocuirea pierderilor;

- monitorizarea efectelor terapiei;

- suportul contractilitatii miocardice;

- reechilibrarea acido-bazica si electrolitica;

- sustinerea functiei renale.

Conduita:

- evaluarea si rezolvarea ABC-ului;

- oxigenoterapie cu flux crescut 10-15 l;

- controlul hemoragiilor externe prin ridicarea extremitatilor, bandaj compresiv, chirurgie;

- înlocuirea pierderilor: abord venos periferic si central, inlocuirea volumului intravascular cu solutii cristaloide si coloide, inlocuirea transportorului de oxigen cu derivati de sange, corectia anomaliilor de coagulare;

Studiile realizate in mod deosebit in prespital la pacientii cu soc hemoragic au aratat ca administrarea fluidelor in cantitate mare pentru normalizarea tensiunii arteriale, inaintea opririi hemoragiei se asociaza cu o crestere a mortalitatii, deoarece o reumplere vasculara agresiva determina cresterea sangerarii si pierderea unui volum tot mai mare de fluid. Din aceste considerente, se recomanda reechilibrare volemica cu "hipotensiune permisiva" 20 - 40 ml/kgc in 10-20 min pana la oprirea hemoragiei prin interventie chirurgicala, dupa care se continua reumplerea vasculara pana la parametrii hemodinamici normali.

Se utilizeaza urmatoarele tipuri de solutii:

a. Solutii cristaloide:

- izotone (serfiziologic, Ringer, Ringer lactat): reprezinta solutiile de prima intentie in cazul pierderilor lichidiene acute; inlocuiesc si deficitul interstitial, realizeaza o reechilibrare rapida intra- si extra vasculara; se administreaza 3:1 fata de volumul de sange pierdut;

- hipertone: solutie hipertona de NaCl ce ofera avantajul unu ivolum redus de perfuzie pentru o refacere volemica satisfacatoare, are efect inotrop pozitiv si vasodilatator periferic; prezinta pericol de hipernatremie si deshidratare cerebrala.

b. Solutii coloidale:

- au remanenta intravasculara mare, se pot folosi volume mici pentru resuscitare volemica adecvata, mentin presiunea coloid osmotica intravasculara, sunt utile in insuficienta cardiaca si renala;

- sunt reprezentate de albumina, dextran 40-70, HES, Haemacel, Voluven, Gelofusin, plasma;

- pot determina reactii anafilactice, efect antiplachetar si de trucare a rezultatului compatibilitatii directe, blocarea sistemului histiocitar si transmiterea infectiilor.

c. Sange si derivate din sange

- sunt singurele care pot realiza cresterea capacitatii de transport a O2;

-se utilizeaza sange izogrup, izoRh, integral, masa eritrocitara, eritrocite spalate;

- sange grup 0, Rh negativ - daca este necesar imediat, in mai putin de 15 minute mai ales in prespital;

- necesita corectarea tulburarilor de coagulare, tratamentul coagularii intravasculare diseminate cu plasma congelata, heparino terapie;

Ghid orientativ de administrare a soluțiilor de reumplere vasculară în funcție de clasa de șoc

Clasa I-a 1-2 l Ringer lactat sau ser fiziologic sau 1 l coloid

Clasa II-a 1-2 l Ringer lactat sau ser fiziologic sau 1 l coloid

Calasa III-a 1 l Ringer lactat sau serfiziologic+ 1 l colloid +1-1,5 l sânge

Calasa IV-a 1 l Ringer lactat sau ser fiziologic + 1 l colloid +2 l sânge integral sau un volum echivalent de masa eritrocitară și coloid

Măsurarea și notarea diurezei

postelnicu mihaela

Definiţii:

Urina → secreţia de urină / filtrat renal pe 24 de ore, prin care se elimină substanţele rezultate din metabolismul intermediar proteic, inutile şi toxice pentru organism.

Micţiune → act reflex (fiziologic, conştient) de eliminare urinară.

Diureză → cantitatea de urină eliminată în 24 ore.

Anurie → absenţa secreţiei urinare (vezică urinară goală – absenţa urinei în vezică).

Scop:

Obţinerea de informaţii privind funcţia rinichilor.

Stabilirea diagnosticului

Supravegherea efectelor tratamentelor.

Stabilirea prognosticului.

Evaluarea evoluţiei bolii şi a stării generale.

Stabilirea bilanţului hidric.

Obiectivele observării:

Micţiunea → eliminarea urinei.

Calitatea urinei.

Cantitatea urinei.

Materiale necesare:

Recipiente de mare capacitate, cu gâtul larg, perfect curăţate, etichetate → cu numele bolnavului, nr. salon, nr. pat.

Material pentru toaleta locală.

Creion (pix) albastru.

Foaie de temperatură.

Pregătirea bolnavului:

Se educă pacientul să urineze numai în vasul repartizat, să nu arunce urina → pentru a obţine valori reale.

Se solicită bolnavului să elimine numai urina, nu şi materii fecale.

Se solicită pacientul imobilizat la pat să urineze separat înaintea defecaţiei.

Pentru determinarea diurezei se educă pacientul să înceapă colectarea după un orar fix, valabil pentru toţi bolnavii secţiei.

Măsurarea diurezei din 24 ore:

Ora 7 → bolnavul urinează şi urina se aruncă.

Ora 19 → se măsoară toată urina eliminată de la ora 7 dimineaţa până la ora 19, inclusiv urina de la ora 19.

Ora 7 (a doua zi) → se măsoară urina eliminată de la ora 19 până a doua zi la ora 7, inclusiv urina de la această oră.

Manifestări fiziologice Manifestări patologice

Diureză (cantitate / 24 ore) = cantitate.

± 2000 ml.

1000-1400ml la femei.

1200-1800ml la bărbaţi.Oligurie → diureză sub 800 ml (deshidratări, transpiraţii abundente, vărsături incoergibile, diaree accentuată, hemoragii abundente, insuficienţă circulatorie cu edem, glomerulonefrită cu edem).

Oligoanurie → diureză sub 500 ml.

Anurie → diureză sub 250 ml – absenţa urinei în vezică (nefroze toxice, nefropatie gravidică, arsuri întinse, şoc traumatic chirurgical, intervenţii chirurgicale pe aparatul urinar).

Poliurie → diureză peste 2000 ml cu caracter temporar, trecător (pneumonie, hepatită epidemică, malarie, după criza de colică renală, după crize de epilepsie, în perioada de resorbţie a edemelor) sau de durată (scleroză renală 5-6 l/24 ore, diabet insipid – 10-12 l/24 ore, diabet zaharat, pielite, pielonefrite, tuberculoză renală).

Micţiune – eliminare = ritm de eliminare.

5-6 micţiuni /24 ore (bărbat)

4-5 micţiuni /24 ore (femei)

Mai multe micţiuni ziua.

Jet continuu.

Nedureroasă. Enurezis → pierderea involuntară de urină în pat, noaptea, la copii peste 3 ani.

Disurie → micţiune dureroasă, dificilă (obstacole mecanice la nivelul uretrei, edeme ale mucoasei uretrale, pareze uretrale).

Incontinenţă urinară → urinare continuă (leziuni medulare, traumatisme medulare, crize epileptice, infecţii şi intoxicaţii grave.

Ischiurie → imposibiliatea de a urina (glob vezical la palpare deasupra simfizei pubiene) – în stricturi cicatriciale, calculi inclavaţi în uretră, diferite procese patologice din vecinătate.

Polakiurie → micţiuni frecvente, în cantităţi mici, dar cu diureză normală (cistite, tuberculoză, neoplasm vezical, inflamaţii pelvine, afecţiuni uterine, afecţiuni ale uretrei şi prostatei)..

Nicturie → egalarea sau inversarea numărului de micţiuni şi cantitatea de urină emisă noaptea faţă de cea emisă ziua.

Culoare

Galben deschis spre brun închis (funcţie de cât de gradul de concentrare al urinei).

Culoare dată de medicamente: albastru-verzui → în administrarea de albastru de metilen, cărămiziu → în administrarea de aspirină, cafeniu-ruşu-brun-negru → în tratament cu chinină sau acid salicilic etc.

Brun închis + spumă → icter.

Roşu deschis – roşu brun → hemoragie (hematurie = urină cu sânge).

Miros

Caracteristic. Amoniac → în fermentaţia alcalină.

Acetonă (mere putrede) → în diabet.

Aspect

Limpede.

Clar.

Transparent. Tulbure.

Cu flocoane.

Cu nisip.

Cu săruri.

Cu calculi.

Cu albumină – albuminurie.

Cu sânge → hematurie.

Cu puroi → piurie.

Sediment urinar:

Rare leucocite.

Rare celulele epiteliale. Pigmenţi biliari.

Cilindri leucocitari.

Calculi.

Corpi cetonici.

Notarea diurezei:

Se notează în subsolul foii de temperatură cifric → cantitatea de urină eliminată în 24 ore.

Se poate nota şi grafic pe foaia de temperatură, cu culoare albastră → 1 pătrat = 100 ml. Notarea se începe de la baza foii de temperatură, pe coloane ascendente, pentru ziua precedentă.

Observaţii:

După micţiune trebuie efectuată toaleta locală!

Vasele în care se face colectarea urinei sunt depozitate în încăperi răcoroase.

Pentru a preveni procesele de fermentaţie a urinei se adaugă în recipientul de colectare câteva cristale de timol.

După măsurarea şi notarea diurezei vasele sunt golite, clătite, dezinfectate, sterilizate şi depozitate în dulapuri speciale.

Diureza trebuie măsurată zilnic în paralele cu:

Cantitatea de lichide ingerate.

Cantitatea de lichide eliminate prin transpiraţie, diaree, vărsături.

Graficul greutăţii corporale.

Măsurarea, notarea şi interpretarea pulsului

postelnicu Mihaela

Definiţie Pulsul reprezintă senzaţia de şoc percepută la palparea arterei superficiale pe un plan dur.

Este presiunea exercitată de coloana de sânge sincron cu activitatea inimii percepută sub formă de şoc arterial sau pulsaţie.

Scop Evaluarea funcţiei cardiovasculare.

Stabilirea diagnosticului.

Evaluarea evoluţiei bolii, a stării generale.

Recunoaşterea complicaţiilor.

Elemente de apreciat Ritm (regularitate).

Frecvenţă (rapiditate).

Amplitudine (intensitate).

Tensiune (volum).

Celeritate.

Locul măsurării Orice arteră accesibilă palpării ce poate fi comprimată pe un plan osos sau vârful inimii: artera radială, artera carotidă, artera femurală etc.

Materiale şi instrumente necesare Ceas cu secundar sau cronometru.

Creion sau pix de culoare roşie.

Foaie de temperatură.

Metode de masurare Palpatorie.

Auscultatorie.

Monitorizare electronică (pe cardioscop).

Pregătirea bolnavului Psihic. Se anunţă pacientul şi se explică tehnica. O stare emotivă poate modifica valoarea.

Fizic. Repaus fizic şi psihic 10-15 minute.

Execuţie Asistenta îşi spală mâinile.

Măsurarea pe artera radială:

Se reperează artera în şanţul radial (în continuarea policelui).

Se fixează vârful degetele palpatoare (index, medius, inelar) pe traiectul arterei, radiale îmbrăţişând antebraţul cu policele.

Se exercită o uşoară presiune asupra peretelui arterial şi se percep zvâcniturile pline ale pulsului timp de 1 minut (se poate măsura şi timp de 15 secunde sau 30 secunde – pulsul regulat – iar valoarea obţinută se înmulţeşte cu 4 sau cu 2).

Măsurarea – după aceiaşi tehnică – se poate face şi pe alte artere.

Notare Se notează cifric în caietul independent de observaţii clinice – se notează inclusiv ora, dacă pulsul a fost măsurat în frison, faciesul era roşu etc.

Se notează grafic în foaia de temperatură → pentru fiecare linie orizontală se socotesc 4 pulsaţii – adică 4 valori / pătrat.

Prin unirea punctelor succesive se obţine → CURBA PULSULUI.

În unele documente medicale se notează valoarea cifric însoţită şi de caracteristicile pulsului. PD = 90 pulsaţii /minut. PS = 80 pulsaţii /minut.

Interpretare Normal: puls regulat, bine bătut, ritmic, sincron, celeric.

Patologic: puls slab, imperceptibil, aritmic, asincron

Frecvenţa → puls rapid – tahicardic, puls rar – bradicardic.

Ritm → regulat, neregulat.

Amplitudine → puls mic, filiform sau cu amplitudine crescută.

Volum (tensiune) → puls dur sau moale.

Celeritatea → puls săltăreţ (creşterea rapidă a tensiunii urmată de o cădere bruscă) sau puls tard (cădere lentă).

Frecvenţa normală în funcţie de vârstă: N.n. 140-120 p / minut. Adult 80-60 p / minut.

Observaţii Măsurarea pentru valori exacte se face timp de 1 minut.

Măsurarea se face numai după un repaus fizic şi psihic de 10-15 minute.

Măsurarea se face dimineaţa şi seara, din oră în oră (în servicii ATI), la diferite intervale recomandate de medic.

Curba pulsului normal este paralelă cu curba respiraţiei şi curba temperaturii.

Frecvenţa pulsului creşte paralel cu temperatura → la un grad de temperatură pulsul creşte cu cca. 10 pulsaţii /minut.

Măsurarea, notarea şi interpretarea respiraţiei

postelnicu Mihaela

Definiţie Respiraţia este funcţia prin care se realizează schimburile gazoase la nivelul organismului.

Scop Stabilirea diagnosticului.

Evaluarea funcţiei respiratorii.

Aprecierea evoluţiei bolii.

Stabilirea prognosticului bolii.

Observarea stării bolnavului.

Observarea efectelor medicamentelor.

Indiciu în apariţia unor complicaţii.

Elemente de apreciat Tipul respirator: costal superior (femei); costal inferior (bărbaţi); abdominal (copii, bătrâni)

Amplitudinea mişcărilor respiratorii.

Ritmul respirator.

Frecvenţa respiraţiei.

Simetria mişcărilor toracice.

Materiale şi instrumente necesare Cronometru (ceas cu secundar).

Creion verde (albastru).

Foaie de temperatură.

Pregătirea bolnavului NU SE anunţă pacientul şi nu se explică tehnica → bolnavul îşi poate modifica voluntar caracterele respiraţiei (frecvenţa) rezultând valori eronate în urma măsurării.

Se aşează pacientului în decubit dorsal.

Execuţie Se măsoară concomitent cu pulsul, când se fixează artera radială şi se aplică mâna asistentei pe toracele bolnavului împreună cu mâna bolnavului.

Se poate măsura şi prin aplicarea palmei pe toracele bolnavului.

Se numără inspiraţiile (mişcările de ridicate a peretelui toracic) timp de 1 minut.

Aprecierea celorlalte elemente ale funcţiei respiratorii se face prin simpla observare.

Notarea Cifric se notează în caietul independent al asistentului medical.

Grafic se notează în foaia de temperatură → pentru fiecare linie orizontală o valoare de respiraţie.

Prin unirea valorilor succesive rezultă → curba respiraţiei.

Interpretare Respiraţie normală: suplă, amplă, regulată, profundă, nazală, lentă, simetrică.

Frecvenţa normală: în funcţie de vârstă, sex, poziţie, temperatura mediului ambiant, starea de veghe sau de somn. Nou născut = 40 (50) r/minut. Copil mic 20 r/minut. Bărbat 18 r/minut. Femeie 16 r/minut.

Respiraţie patologică: superficială, încărcată, zgomotoasă, ritm neregulat, dispnee.

→ Tahipnee (polipnee) = frecvenţă crescută (în emoţii, efort fizic, febră, hipertiroidism, infecţii acute, hemoragii, anemii, boli cardiace, boli renale).

→ Bradipnee = frecvenţă scăzută (în obstacole în căile respiratorii, tumori mediastinale).

→ Apnee = absenţa respiraţiei.

→ Dispnee = respiraţia greoaie, dificilă (sete de aer).

Dispnee cu perturbarea ritmică şi periodică a respiraţiei:

Dispnee Cheyne-Stockes – respiraţie cu amplitudini crescânde până la maxim şi apoi scăzute până la apnee ce durează 10-20 secunde.

Dispnee Kussmaul – respiraţie în patru timpi, inspir profund, pauză, expir scurt, zgomotos, pauză.

Dispnee Biot – agonică, dispneea muribundului.

Observaţii Observaţii:

Se preferă măsurarea respiraţiei în somn.

Fiziologic curba respiraţiei este paralelă cu curba pulsului şi curba temperaturii.

Dispneea Cheyne-Stockes trebuie depistată sistematic, bolnavul nu o semnalează.

Dispneea Kussmaul apare la un pH scăzut sub 7,2 – este întâlnită în come.

În dispnee se notează: orarul, intensitatea, tipul, evoluţia în timp.

Măsurarea, notarea şi interpretarea tensiunii arteriale

postelnicu Mihaela

Definiţie Tensiunea arterială (TA) → presiunea exercitată de sângele circulant asupra arterelor.

Tensiunea arterială maximă – sistolică → determinată de contracţia inimii în sistolă.

Tensiune arterială minimă – diastolică → determinată de activitatea inimii în diastolă.

Tensiune diferenţială → diferenţa dintre TA maximă şi TA minimă.

Scop Evaluarea funcţiei cardio-vasculare.

Evaluarea evoluţiei bolii.

Recunoaşterea complicaţiilor.

Stabilirea prognosticului.

Locul măsurării Artera humerală

Materiale şi instrumente necesare Tensiometru cu mercur (Riva-Rocci), sfigmomanometru, tensiometru electronic.

Stetoscop biauricular.

Tampon de vată + alcool (pentru dezinfecţie membranei stetoscopului şi a olivelor).

Creion sau pix de culoare roşie. Foaie de temperatură.

Metode de măsurare Metoda palpatorie.

Metoda auscultatorie.

Pregătirea bolnavului Psihic → se anunţă bolnavul şi se explică tehnica (în termeni succinţi şi pe înţelesul lui; se explică etapele tehnicii).

Fizic → repaus fizic şi psihic 15 minute.

Se preferă măsurarea înaintea servirii mesei sau la 3 ore de la servirea mesei.

Execuţie Asistenta îşi spală mâinile.

Bolnavul se aşează în poziţie comodă, cu braţul relaxat.

Se aplică manşeta pneumatică pe braţul pacientului sprijinit şi în extensie.

Manometrul se fixează la nivelul arterei la care se face determinarea, se aşează la vedere.

Se fixează membrana stetoscopului pe artera humerală, sub marginea manşetei.

Măsurarea TA prin metoda auscultatorie:

Se introduc olivele stetoscopului în urechi.

Se închide supapa şi se pompează aer în manşetă până dispar pulsaţiile.

Se decomprimă manşetă progresiv prin deschiderea lentă a supapei până când se percepe primul zgomot arterial care reprezintă valoarea TA maximă (sistolică) - se reţine valoarea.

Se continuă decomprimarea până când zgomotele dispar = valoare TA minimă (diastolică). Se reţine valoarea.

Se îndepărtează manşeta de pe braţul pacientului.

Se dezinfectează olivele şi membrana stetoscopului.

Măsurarea TA prin metoda palpatorie

Determinarea se face prin palparea arterei radiale. Nu se foloseşte stetoscopul biauricular.

Etapele măsurării sunt identice metodei auscultatorii.

Metoda are dezavantajul obţinerii unor valori mai mici decât în realitate.

Se obţine numai valoarea TA maximă – sistolică.

Notare Se notează cifric în caietul independent de observaţii clinice.

Se notează grafic în foaia de temperatură valorile obţinute cu o linie orizontală de culoare roşie socotind pentru fiecare linie a foii o unitate coloană de mercur; linia superioară → valoarea maximă; linie inferioară → valoarea minimă.

Se unesc liniile orizontale cu inii verticale şi se haşurează spaţiul rezultat.

Uneori se notează cifric: TAmax=150mmHg; TAmin=75mmHg sau TA = 150/75 mmHg

Interpretare Normal → se obţin 2 valori: TAmax (sistolică) şi TAmin (diastolică).

Patologic. Valori crescute = hipertensiune (boli vasculare, boli renale, tulburări endocrine, menopauză, boala hipertensivă). Valori scăzute = hipotensiune (miocardite, endocardite, hemoragii, diaree, vărsături etc.). N.n. 60/40mmHg. Adult 120/70mmHg.

Observaţii Manometrul se fixează la nivelul arterei la care se face determinarea.

Se dezinfectează olivele şi membrana stetoscopului după fiecare utilizare.

Măsurarea se face la acelaşi bolnav cu acelaşi aparat, în aceleaşi condiţii.

Măsurarea se face în clinostatism şi / sau ortostatism, dimineaţa şi seara, din oră în oră (în servicii ATI), la diferite intervale recomandate de medic.

În caz de suspiciune se repetă măsurarea fără a îndepărta manşeta.

Valorile obţinute se comunică, dar NU SE DISCUTĂ REZULTATELE CU BOLNAVUL.

Măsurarea, notarea şi interpretarea valorilor de temperatură

postelnicu Mihaela

Definiţie Temperatura (febră = pirexie) reprezintă rezultatul proceselor oxidative din organism, generatoare de căldură prin dezintegrarea alimentelor energetice.

Termoreglarea → este un echilibru între termogeneză şi termoliză.

Termogeneza → producere de căldură (rezultat al proceselor oxidative).

Termoliză → consum de căldură (prin evaporare, radiaţie, conducţie, convecţie).

Homeotermie → temperatură constantă (36,7-370C dimineaţa şi 37-37,30C seara).

Temperatură centrală → temperatura organelor interne (mai ridicată cu cca. 0,50C faţă de temperatura periferică).

Temperatură periferică → temperatura de la suprafaţa corpului.

Scop Depistarea variaţiilor patologice de temperatură.

Observarea evoluţiei bolii.

Observarea efectelor tratamentelor.

Depistarea apariţiei complicaţiilor.

Locul măsurării Cavităţi închise → rect, vagin.

Cavităţi semiînchise → axilă, plică inghinală, cavitate bucală.

Conduct auditiv extern.

Tegumentar (cu febertest sau termometru cutanat electric).

TERMOMETRU Avantaje Dezavantaje

Cu Mercur Temperatura citită este corectă

Nu face zgomot Măsurarea durează 2-3 minute

Citirea se face greu

Digital Valoarea se citeşte uşor

Temperatura citită este corectă

Se aude "Beep" când este gata Necesită baterii

Durează cel puţin 1 minut măsurarea

Zgomotul poate trezi un copil adormit

Oral tip suzetă Prezintă siguranţă

Nu trezeşte un bebeluş Necesită baterii

Necesită 3 minute la măsurare

Timpanic (urechi) Măsurarea temperaturii se face rapid (3-5 secunde) Necesita aplicarea corecta în canalul urechii

Nu este indicat în cazul bebeluşilor

Necesită baterii

Instantaneu (axial) Măsurarea se face în 2-3 secunde Este mai greu de folosit în cazul unui copil agitat

Materiale şi instrumente necesare Termometru (maximal, electric, febertest etc.).

Tampon cu alcool.

Tăviţă renală.

Prosop.

Lubrifiant → vaselină, cremă solubilă în apă (pentru măsurarea temperaturii rectale), apă (pentru măsurarea temperaturii vaginale sau orale).

Creion negru.

Foaie de temperatură.

Metode de termometrizare Măsurare cu termometru maximal.

Măsurare cu termometru digital.

Măsurare cu termometru timpanic.

Măsurarea cu termometrul tip suzetă

Indicaţii de termometrizare la copii De la naştere până la 2 ani: termometrizare rectală, instantaneu axilar.

Între 2 şi 5 ani: termometrizare rectal, timpanic.

Copii peste 5 ani: oral, timpanic.

Pregătirea bolnavului Psihic → se anunţă bolnavul şi se explică tehnica (în termeni succinţi şi pe înţelesul lui; se explică etapele tehnicii).

Fizic:

Axila → se tamponează cu prosop individual axila şi se aşează bolnavul comod.

Rectal → se asigură pentru adult poziţia decubit lateral stâng, pentru copil poziţia decubit dorsal cu picioarele flectate pe abdomen sau decubit ventral pe genunchii mamei.

Execuţie Se spală mâinile.

Măsurarea temperaturii în axilă:

Se tamponează axila (ştergerea modifică valoarea de temperatură)

Se aplică pe mijlocul axilei bulbul termometrului.

Se apropie braţul de torace şi se aplică mâna oblic pe torace.

Se aşteaptă 10 minute, se retrage termometru.

Se şterge termometrul cu tampon cu alcool şi se citeşte valoare.

Măsurarea temperaturii în rect:

Se lubrifiază bulbul termometrului cu ulei de vaselină.

Se introduce bulbul termometrului în rect cu mişcări de rotaţie şi înaintare.

Se lasă 5 minute, se extrage, se şterge cu tampon cu alcool, se citeşte valoarea.

Măsurarea temperaturii în cavitatea bucală:

Se umezeşte termometrul (folosit numai în acest scop!)

Se introduce în cavitatea bucală, sub limbă.

Bolnavul închide gura şi menţine termometrul 5 minute, fără al strânge între dinţi.

Se scoate termometrul , se şterge şi se citeşte valoarea.

Măsurarea temperaturii la copil Se măsoară dimineaţa între 6-7 şi seara între 16-17.

Măsurarea temperaturii rectale

Termometru individual, şters, verificat, păstrat în soluţie dezinfectantă.

Măsurarea se face la sugar rectal, cu termometrul lubrifiat (5 minute în rect).

Se lasă bebeluşul culcat pe spate şi se îndepărtează scutecul; sau culcat pe burtă, pe picioarele adultului; se introduce termometrul lubrifiat la cca. 2,5 cm (partea argintată a termometrului cu mercur se introduce aproape în întregime).

Copilul mai mare se poate aşeza în decubit lateral.

Dacă se foloseşte un termometru digital se apasă pe butonul de pornire.

Se ţine termometrul cu mercur în poziţie timp de 3-5 minute sau pe cel digital până se aud câteva "beep"-uri; apoi se scoate, se şterge partea introdusă şi se citesc indicaţiile.

Măsurarea temperaturii timpanului (urechii)

Când se foloseşte un astfel de termometru trebuie să fie asigurată închiderea completă a canalului urechii. Dacă copilul este culcat pe o parte, pe o suprafaţă caldă, se aşteaptă 5 minute pentru a preveni reţinerea căldurii în interiorul urechii.

Nu se ia temperatura imediat după ce copilul a venit de afară, unde a fost frig.

Temperatura se măsoară la urechea corespunzătoare mâini adultului: dreaptă dacă este dreptaci, stângă dacă este stângaci.

Capătul termometrului se introduce cu atenţie în ureche cu lentila aplecată uşor în faţă. Cu mana liberă se trage uşor de lobul urechi (pentru copilul mai mic de 1 an se trage de lob în spate şi în sus) pentru a permite canalului urechii să se închidă perfect.

Dacă este poziţionat corect se apasă butonul de pornire.

Se citeşte temperatura după 3-4 secunde.

În cazul bebeluşilor mai mici de 3 luni, a copiilor mai mici de 3 ani cu probleme de sănătate sau când încă nu se cunoaşte exact modul de folosire al acestui termometru, temperatura se va lua de 3 ori şi cea mai corectă va fi cea mai ridicată valoare.

Filtrul lentilei se va curăţa sau schimba după fiecare folosire.

Măsurarea temperaturii orale cu termometrul tip suzetă

Acesta prezintă siguranţă şi indică temperatura corect în cazul copiilor mici.

Se apasă pe butonul de pornire şi se poziţionează bulbul în gura copilului.

Temperatura se va citi după 3 minute.

Bulbul suzetei se va curăţa foarte bine după fiecare folosire.

Măsurarea temperaturii orale cu termometrul digital sau cu mercur

Se poate folosi la copilului mai mare de 5-6 ani.

Copilul trebuie să deschidă gura şi să scoată limba afară.

Se introduce termometrul sub limbă, în spatele gurii, în dreptul ultimului molar şi apoi copilul trebuie să închidă gura - foarte uşor în cazul termometrului cu mercur. Copilul nu trebuie să muşte, dar trebuie să menţină termometrul în aceeaşi poziţie, prin plasarea limbii între incisivii de sus.

Se lasă termometrul în poziţie timp de 1-2 minute.

Nu se lasă niciodată copilul nesupravegheat, cu un termometru în gură.

Se scoate termometrul şi se citesc indicaţiile.

Notare Se notează cifric în caietul independent de observaţii clinice.

Se notează grafic în foaia de temperatură – cu culoare neagră sau albastră (valorile pare pe linie, valorile impare între linii).

Prin unirea punctelor → CURBA TERMICĂ.

Interpretare Valoare normală - bolnav afebril → temperatură fiziologică = 36-370C.

Valori patologice:

Valori scăzute = hipotermie (sub 360C).

Valori crescute → bolnav febril = hipertermie (peste 370C).

Subfebrilitate → 37-380C.

Febră moderată → 38-390C.

Febră ridicată → 39-400C.

Hiperpirexie → peste 400C.

La nou-născut, peste 390C apar complicaţii nervoase, cardiovasculare, renale.

La sugar, copilul mare şi adult, complicaţiile apar la temperaturi care depăşesc 400C.

La adultul în vârstă apar complicaţii la temperaturi peste 380C.

Mobilizarea pasivă și activă a pacientului

postelnicu mihaela

Scop:

Prevenirea apariţiei complicaţiilor:

Prevenirea trombozelor

Profilaxia escarelor

Grăbirea procesului de vindecare.

Înviorarea circulaţiei.

Pregătirea bolnavului:

Medicul aprobă începerea mobilizării şi stabileşte ritmul de mobilizare.

Tot medicul fixează momentul părăsirii patului → în funcţie de starea generală, reactivitatea bolnavului, starea de boală.

Se explică necesitatea şi importanţa mobilizării.

Asistenta execută îngrijirile legate de mobilizare.

Se educă bolnavul privind importanţa mobilizării şi modalităţile de mobilizare → voinţa şi participarea bolnavului poate influenţa ritmul de readaptare.

Mobilizarea se începe cu:

Mişcări pasive (executate de asistentă) la nivelul membrelor cu scopul de a înviora circulaţia şi a prevenii complicaţiile imobilizării:

Flexii.

Extensii.

Înclinaţia şi rotirea capului.

Mişcarea degetelor de la membrele inferioare şi superioare.

Mişcarea picioarelor şi mâinilor.

Mişcări active asociate cu gimnastică respiratorie:

Ridicarea în şezut cu creşterea treptata a timpului (dacă nu sunt contraindicaţii).

Mobilizarea membrelor.

Exerciţii combinate cu gimnastică respiratorie.

Aşezarea bolnavului pe marginea patului cu ajutor, apoi fară (după câteva minute bolnavul va fii reaşezat în pat).

Durata poziţiei se măreşte progresiv, zilnic, în funcţie de starea bolnavului.

Aşezarea în fotoliu se face la fel ca în fotoliu rulant (bolnavul îmbrăcat şi bine învelit).

Aşezarea la marginea patului.

Mobilizarea capului şi membrelor:

Se face cu bolnavul în poziţie decubit dorsal.

Se examinează faciesul şi pulsul bolnavului, culoarea tegumentelor.

Mobilizarea se face cu blândeţe.

Se execută mişcări pasive de gimnastică la pat:

Mişcarea capului.

Ridicarea membrelor superioare şi inferioare.

Schimbarea poziţiei membrelor.

Ridicarea în poziţie şezând în pat:

Se execută de mai multe ori pe zi.

Se începe cu mobilizare pasivă, apoi mobilizare activă.

Mobilizarea activă se asociază cu exerciţii respiratorii.

Patul va fi dotat cu hamuri şi agăţătoare pentru a favoriza mobilizarea activă.

Aşezarea în poziţie şezând la marginea patului:

Se îndepărtează pătura.

Se prinde bolnavul de spate cu mâna dinspre pat, iar cu cealaltă mână de sub regiunea poplitee.

Bolnavul se prinde cu mâinile de gâtul asistentei.

Se rotesc picioarele bolnavului într-un unghi de 900 până la marginea patului → poziţie şezând la marginea patului cu picioarele atârnate – sprijinite pe un taburet.

Se verifică comoditatea poziţiei, circulaţia sângelui, temperatura extremităţilor.

Se observă faciesul (palid sau cianotic), apariţia ameţelilor → se reaşează bolnavul imediat în pat prin mişcări inverse.

Observaţii:

În prima zi bolnavul va fi aşezat la marginea patului câteva minute.

În zilele următoare se va creşte treptat durata mobilizării.

Atunci când bolnavul nu mai prezintă ameţeli poate fi aşezat în fotoliu lângă pat.

Aşezarea în fotoliu:

Se îmbracă bolnavul cu halat şi ciorapi.

Se aşează la marginea patului.

Se oferă papuci.

Se lipeşte de pat fotoliu cu rezemătoarea laterală.

Bolnavul sprijinit sub axilă, se ridică uşor în picioare, se roteşte şi se aşează în fotoliu.

Se susţin membrele inferioare şi se întoarce fotoliu.

Se acoperă bolnavul cu pătură.

Reaşezarea în pat se face cu mişcări inverse.

Ridicarea bolnavului în ortostatism:

Se aduce bolnavul în poziţie şezând la marginea patului – în aşa fel încât să ajungă cu picioarele pe duşumea.

Se cere bolnavului să se sprijine pe umerii asistentei care-l susţine de sub axilă → se ridică în picioare bolnavul.

Se menţine poziţia câteva minute dacă bolnavul se simte bine.

Dacă ameţeşte se aşează pe pat.

Efectuarea primilor paşi:

Se execută în prezenţa medicului!

Asistenta va susţine bolnavul în axilă şi-l va aduce la marginea patului în poziţie şezând.

Bolnavul aşezat la marginea patului se ridică în picioare şi sprijinit execută sub supraveghere primii paşi → în jurul patului.

Se readuce la pat şi se aşează comod.

Se urmăreşte pulsul, faciesul culoarea tegumentelor, apariţia ameţelilor:

Numărul paşilor va fi crescut treptat, zilnic → se execută scurte plimbări prin salon.

Uneori este necesară o reeducare atentă şi de durată.

Observaţii:

Primele mişcări se fac în timp limitat.

Mobilizarea se face sub strictă supraveghere a faciesului, pulsului, respiraţiei, culorii tegumentelor, apariţiei ameţelilor, transpiraţiei, tulburărilor de coordonare, lipsa echilibrului sau a altor semne.

Primii paşi se execută în prezenţa medicului – timp limitat.

Bolnavul este reaşezat în pat când apar ameţeli.

Montarea transfuziei

bararu Tania

Definiţie .Transfuzia reprezintă o metodă terapeutică care constă în introducerea de sânge izo-grup, izo-Rh sau de derivate de sânge în sistemul circulator al bolnavului.

Scop: terapeutic

refacerea volumului intravascular(atunci când au avut loc pierderi mari de sânge, deşi resusitarea volemică de urgenţă se realizează cu soluţii cristaloide/coloide),

corectarea hemoglobinei(cu masă eritrocitară), a numărului de leucocite(cu masă leucocitară), a numărului de trombocite sau a factorilor de coagulare8 cu plasmă proaspătă congelată sau concentrate trombocitar)

PREGĂTIREA MATERIALELOR NECESARE

- Tava medicală sau cărucior pentru tratamente

- Seringi/ace, mănuşi sterile adecvate

- Punga sau flaconul de sânge izo-grup, izo-Rh şi trusa de transfuzie (perfuzor cu filtru)

- Branulă/flexulă, soluţie dezinfectantă, tampoane, etichetă

- Garou, leucoplast sau bandă adezivă non alergică

- Muşama, recipiente de colectare a deşeurilor

- Flanelă sau pătură, stativ

PREGĂTIREA PACIENTULUI

a) PSIHICĂ: - Informaţi şi explicaţi procedura pacientului şi obţineţi consimţământului informat în scris

b) FIZICĂ: - pacientul nu va mânca cu cel puţin 2 ore înainte sau după terminarea transfuziei ; poziţia pacientului - va fi de decubit dorsal; se va alege locul pentru puncţia i.v - venele cele mai abordabile sunt cele ale membrelor superioare, nu cele ale membrelor inferioare (posibilitate de trombozare)

- EFECTUAREA PROCEDURII:

- Verificaţi indicaţia medicului privind transfuzia şi cantitatea de sânge sau derivatii acestuia , identitatea pacientului integritatea pungii de sânge, termenul de valabilitate, aspectul macroscopic al sângelui

- Spălaţi mâinile, puneţi mănuşile sterile

- În ziua efectuării transfuziei se recoltează 2-4 ml de sânge pentru proba de compatibilitate JEANBREAU

- Încălziţi sângele la temperatura corpului,

- Deschideţi trusa de transfuzat şi inseraţi acul transfuzorului în punga sau flaconul cu sînge

- Umpleţi camera de scurgere a transfuzorului până la jumătate cu sânge şi apoi deschideţi prestubul şi eliminaţi aerul din acesta; ulterior închideţi clema/prestubul

- Selectaţi locul potrivit (de preferinţă venele de la plică cotului) si puneţi muşamaua sub braţul pacientului

- Se realizează puncţia venoasă, fie utilizând branula/fluturaş sau direct pe ac

- Deschideţi clema/prestubul şi daţi drumul sângelui să curgă

- Fixaţi acul (branula, flexura, fluturaşul) cu benzi de leucoplast sau bandă non alergică

- Efectuaţi proba biologică OELECKER; lăsaţi să curgă 20 - 30 ml de sânge şi reglaţi ritmul la 10- 15 picături/minut timp de 5'; supravegheaţi pacientul şi dacă nu apar semne de incompatibilitate repetaţi operaţia

- Se reglează ritmul transfuziei- 40 picături/minut în mod obişnuit şi se aplică o etichetă pe flacon/pungă de sânge cu ora la care a început transfuzia

- După terminarea trandfuziei se închide prestubul, se retrage acul şi aplică un tampon cu alcool

- Punga sau flaconul în care trebuie să rămână aprox. 5-6 ml de sânge se pastrează , în eventualitatea unor verificari în caz de accidente posttransfuzionale tardive

ÎNGRIJIREA PACIENTULUI

- Aşezaţi pacientul într-o poziţie comodă şi verificaţi semnele vitale la fiecare 15', în prima jumătate de oră după începerea transfuziei, şi la fiecare jumătate de oră sau la o oră după transfuzie.

- Informaţi pacientul/familia să anunţe în caz de mâncărime, dispnee, ameţeli, dureri în spate sau în piept, deoarece acestea pot fi reacţii ale transfuziei

- Temperatura camerei să fie cu 1 -2° mai ridicată

REORGANIZAREA LOCULUI DE MUNCĂ

- Colectaţi deşeurile în recipiente speciale conform PU

- Îndepărtaţi mănuşile şi spălaţi mâinile

- Notaţi în foaia de observaţie administrarea transfuziei, numărul scris pe punga sau flaconul de sânge, ora la care a început transfuzia, ora la care s-a terminat şi eventualele reacţii ale pacientului

Rezultate nedorite/Ce faceţi:

- Embolia pulmonară - manifestată prin agitaţie, cianoză, dureri toracice, tuse chinuitoare, hemoptizie

- Hemoliza intravasculară cu blocaj renal, şoc posttransfuzional, acidoza metabolică, stop cardiac prin hipotermie - se pot produce datorită sângelui neîncălzit

• Încălziţi sângele înainte de a-l perfuza

• Supravegheaţi pacientul, anunţaţi medical şi întrerupeţi perfuzia

- Şocul hemolitic - incompatibilitatea de grup - frison, tahicardie, dispnee, cianoză, dureri lombare, retrosternale, stare generală alterată

•Anunţaţi medicul

- Înfundarea perfuzorului şi acului cu cheaguri - se schimbă perfuzorul şi acul

- Hipotermia • Încălziţi bolnavul prin suplimentarea numărului de pături, aplicarea de buiote cu apă caldă

ATENŢIE

- Nu încălziţi sângele în apă caldă, sau deasupra surselor de căldură, evitaţi agitarea pungii/flaconului

- Dacă apar reacţii posttransfuzionale returnaţi punga/flaconul de sânge la punctul de transfuzii

- Respectaţi asepsia

- Nu umpleţi camera perfuzorului cu sânge - nu se mai poate urmări ritmul de curgere

- Dacă acul s-a înfundat nu permeabilizaţi acul prin presiune

Pansamentul unei plăgi operatorii

cotea maria

Definitie: Plaga operatorie = plaga in mod normal aseptic , cu evolutie favorabila (se vindeca in 7 zile)

Plaga=rana: leziune traumatica caracterizata prin intreruperea continuitatii tegumentelor sau a mucoaselor.

Scop: Terapeutic

Pregătirea pacientului:

-psihică: se explică tehnica,se obţine consimţământul;

-fizică:se aşează în poziţie comodă.

Materiale necesare:

Solutii antiseptice (alcool iodat / betadina)

Comprese sterile (ambalate sau din casoleta)

Material pentru fixat (leucoplast)

Pense (anatomice / chirurgicale) sterile

Foarfece / bisturiu sterile

Tehnica: (2 persoane => 1 medic + 1 asistent medical / 2 asistenti medicali )

Se explica bolnavului necesitatea si modalitatea tehnicii si se asigura ca nu este dureroasa

Se imbraca manusile chirurgicale – nesterile cel care va servi ; sterile cel care va efectua tehnica propriu-zisa Se dezinfecteaza marginile plagii si apoi plaga de la interior spre exterior

Se trage cu pensa de un capat la firului pt a-l degaja de pe tegument

Se prinde nodul firului cu pensa si se sectioneaza ata intre nod si tegument , cat mai aproape de nod , intr-o singura parte

Se extrage firul

Se dezinfecteaza

Se acopera cu pansament steril pt. alte 24h

Se reorganizeaza locul de munca

Se observa aspectul pansamentului si se indeparteaza Aspecte patologice ce trebuie semnalate :

Inrosirea tegumentului

Tumefactia tegumentului

Puncte purulente la orificiul de insertie al firelor

Scurgeri purulente

Plaga dehiscenta

Zona cu fibrina ( subst. organica proteica – intervine in coagulare)

Zona cu necroza (distrugerea tesuturilor prin intreruperea circulatiei sangvine)

Miros fetid

Pansamentul unei plăgi recente

cotea maria

Definitie: Plaga recenta este acea plaga care nu a depasit 6 ore de la accident

Plaga=rana: : leziune traumatica caracterizata prin intreruperea continuitatii tegumentelor sau a mucoaselor.

Scop: Terapeutic

Materiale necesare:

-mănuşi,tăviţă renală;

-cutie cu instrumentar steril,casoletă cu comprese sterile;

-soluţii dezinfectante pentru tegument şi plagă;

-faşă de tifon,leucoplast;

Pregătirea pacientului:

-psihică: se explică tehnica,se obţine consimţământul;

-fizică:se aşează în poziţie comodă.

Execuţia tehnicii:

- dacă plaga este într-o regiune cu păr, se rade părul în jurul plăgii până la o distanţă de 6 cm de marginea plăgii

- se spală pielea nelezată din jurul plăgii cu apa ,apoi cu ser fiziologic

- se dezinfectează cu alcool sau cu tinctură de iod, prin miscari circulare din jurul plagii spre exterior

- se curata plaga prin turnare in jet cu apa sterila,ser fiziologic,antiseptice neiritante(apa oxigenata 3%,cloramina 0,2-0,4%);acestea au rol de a indeparta cu ajutorul jetului,in mod mecanic, impuritătile din plaga, iar antisepticele de a dezinfecta plaga.

-nu se face tamponare cu vata.

-nu se toarna nici un fel de antiseptic in plagile penetrante,perforante, in organe si în cavitati naturale

- dezinfectia tegumentului din jurul plagii cu tinctura de iod , apoi cu alcool

- acoperirea plagii se face cu comprese sterile, care trebuie sa depaseasca marginile plagii cu 2-3 cm

- fixarea pansamentului se face cu leucoplast,galifix sau prin infasare,in functie de intinderea ei si de eventualele complicatii

Se face profilaxia tetanosului in cazul plăgilor cu risc tetanigen cu ser antitetanic,antitoxinic sau imunoglobuline antitetanice umane, asociată vaccinării antitetanice( imunizarea activă specifică la anatoxina tetanică,obligatorie).

crescut

Reorganizarea locului:

-selectarea deşeurilor conform P.U.

Participarea asistentului medical la puncţia peritoneală

cotea maria

Definiţie:Puncţia abdominală sau paracenteza constă în traversarea peretului abdominal cu ajutorul unui trocar.

Scop:

-explorator:-punere în evidenţă a prezenţei lichidului peritoneal;recoltarea lichidului şi examinarea în laborator .

-terapeutic:evacuarea unei colecţii libere de lichid în ascite masive;pentru efectuarea dializei peritoneale.

Indicaţii:ascite masive;ascite care nu se resorb prin metodele obişnuite de tratament;hemoperitoneu.

Contraindicaţii:chisturi ovariene mari, hidronefroză, sarcină;diateze hemoragice şi în precomă;colecţiile de lichid închistate se evacuează numai chirurgical.

Locul puncţiei - în fosa iliacã stângã ( linia Monroe Richter),in regiunea subombilicală.

Materiale necesare:

-de protecţie a patului:muşama,aleză, paravan;

-pentru dezinfecţia tegumentului:alcool iodat.

-instrumente şi materiale sterile: trocar gros cu diametrul de 3-4 mm cu un mandrin ascuţit şi unul bont de rezervă, seringi de 5 şi 20 ml, ace de 5-6 mm, bisturiu, pense hemostatice, câmp chirurgical, mănuşi chirurgicale, comprese, tampoane, leucoplast,tuburi prelungitoare;pentru recoltarea şi colectarea lichidului, eprubete, cilindru gradat, vas gradat de 10 I, tăviţă renală, cearşaf împăturit pe lungime.

-substanţe medicamentoase, anestezice locale, tonicecardiace;

Pregătirea pacientului:

-psihică: se informează asupra necesităţii puncţiei,se obţine consimţământul;

- fizică: se invită să urineze ;se dezbracă regiunea abdominală; se aşează pacientul în poziţie decubit dorsal în pat; se măsoară circumferinţa abdominală;i se asigură securitatea şi intimitatea

Execuţia puncţiei:se face de către medic, ajutat de două asistente în salon sau în sala de tratamente

Rolul asistentei in cursul punctiei propriu-zise:

-spală,dezinfectează mâinile,îmbracă mănuşile;

-pregăteşte patul cu muşama,aşează pacientul în poziţia corespunzătoare locului ales;

-pregăteşte locul puncţiei,dezinfectează locul,serveşte medicului seringa încărcată cu anestezic;

-menţine pacientul în poziţia dată;

-serveşte mănuşile chirurgicale medicului,dezinfectează locul puncţiei;

-serveşte instrumentarul medicului ce efectuează puncţia;

-supraveghează permanent faciesul,respiraţia,starea generală a bolnavului;

-recoltează în eprubete lichidul de ascită;serveşte medicului tubul prelungitor al canulei trocarului(pentru evacuare);

-supraveghează scurgerea lichidului în vasul colector;

-supraveghează pacientul;schimbă poziţia pacientului dacă se întrerupe scurgerea lichidului;

-după terminarea puncţiei ingrijeşte locul puncţiei(pansament steril) şi bandajează abdomenul cu cearşaful .

Îngrijirea ulterioară a pacientului

-se aşază comod în pat, astfel ca locul puncţiei să fie cât mai sus pentru a evita presiunea asupra orificiului şi scurgerea lichidului în continuare;

-după 6 ore se îndepărtează cearşaful strâns în jurul abdomenului;

-se măsoară circumferinţa abdominală şi se notează;

-se monitorizează pulsul, tensiunea arterială, se notează valorile înregistrate în primele 24 de ore

-pansamentul se schimbă, respectând măsurile de asepsie.

Pregătirea produsului pentru examinare:

-examenul macroscopic constă în măsurarea:cantităţii de lichid,apecierea aspectului, determinarea densităţii;reacţia Rivalta ;examenul citologic, bacteriologic, biochimic - eprubetele cu lichid, etichetate, se trimit la laborator.

Reorganizarea:selectarea deşeurilor rezultate.

Notarea puncţiei în foaia de observaţie

-se notează cantitatea de lichid evacuat, data, ora, numele persoanei care a executat puncţia;

-se notează circumferinţa abdominală înainte şi după evacuarea lichidului.

Accidente:colaps vascular,hemoragie digestivă manifestată prin hematemeză,melenă,perforarea intestinului, persistenţa orificiului de puncţie prin care se scurge lichid

Participarea asistentului medical la puncţia rahidiană

cotea maria

Definiţie:Puncţia rahidiană reprezintă pătrunderea cu un ac în spaţiul subarahnoidian, printre vertebre.

Scop:

-explorator:măsurarea presiunii lichidului cefalorahidian,recoltarea lichidului pentru examenului macroscopic şi de laborator,injectarea de substanţe radioopace pentru examenul radiologie al măduvei (aer sau substanţe pe bază de iod)

-terapeutic:decomprimarea în cazul sindromului de hipertensiune intracraniană,introducerea medicamentelor citostatice, antibioticelor sau serurilor imune în spaţiul subarahnoidian

- anestezic:introducerea substanţelor anestezice – rahianestezia

Indicaţii:boli inflamatorii ale sistemului nervos central (meningită, encefalită), scleroză multiplă, hemoragie subarahnoidiană, tumori cerebrale,intervenţii chirurgicale.

Locul punctie:puncţia lombară - D12 - L, sau L4 - L5

Materiale necesare se aleg în funcţie de scopul puncţiei:

-de protecţie a mesei sau a patului;

-pentru dezinfecţia tegumentelor:alcool iodat

-instrumente şi materiale sterile, ace lungi cu diametrul 1-1,5 mm cu mandrin, seringi, ace şi seringă pentru anestezie, câmpuri chirurgicale, comprese şi tampoane, mănuşi sterile, pense hemostatice, anatomice,eprubete sterile, lampă de spirt, tăviţă renală, manometru Claude.

-medicamente: anestezice locale: pentru rahianestezie, antibiotice, citostatice, seruri imune, preparate cortizonice.

Pregătirea pacientului

- pregătirea psihică: se informează pacientul cu privire la necesitatea puncţiei, i se explică poziţia în care va sta

-pregătirea fizică: pacientul va fi a jeun;

-poziţia este dată în funcţie de locul puncţiei şi starea lui;

poziţia decubit lateral în pat cu spatele la marginea patului, coapsele flectate pe abdomen, bărbia atinge pieptul (poziţie „spate de pisică" );

poziţie şezând pe masa de operaţie sau de tratament cu mâinile pe coapse, capul în hiperflexie.

Execuția tehnicii:medicul efectuează puncția ajutat de două asistente medicale:

-medicul și asistentele vor face asepsia riguroasă a mâinilor și vor îmbrăca

-una dintre asistente va fixa poziția bolnavului aleasă de medic și va supraveghea starea generală a bolnavului în timpul puncției

-cealaltă asistentă servește medicul cu mănușile sterile,cu instrumente și materiale necesare:camp,ac cu mandrin;

-menține eprubetele pentru recoltarea LCR;

- pregătește aparatul Claude pentru măsurarea tensiunii lichidului cefalorahidian;

-servește seringa cu soluții medicamentoase pregătite;

-după terminarea puncției locul cu iod,comprimă locul cu compresă sterilă;

-aplică un pansament cu steril ,pe care îl fixează cu un leucoplast;

-așează pacientul in pozitie de decubit dorsal fără pernă.

Îngrijirea ulterioară a pacientului

-pacientul stă în decubit dorsal, fără pernă, 24 de ore;

-după 6 ore se poate alimenta şi hidrata la pat;

-se supraveghează funcțiile vitale: puls, tensiune arterială, respiraţie;

-se informează medicul în cazul apariţiei unor manifestări cum ar fi: vărsături, greţuri, cefalee.

Pregătirea produsului pentru examinare

-examinarea macroscopică se face imediat, apreciindu-se culoarea, aspectul, presiunea lichidului (normal lichidul este limpede, clar ca apa de stâncă, se scurge picătură cu picătură); în stări patologice, lichidul cefalorahidian poate fi hemoragie, purulent,iar viteza sa de scurgere poate creşte;

- recipientele cu lichidul recoltat se etichetează se,completează formularele de recoltare și se transportă la laborator pentru examenul citologic, biochimic, bacterologic .

Reorganizarea locului:selectarea deșeurilor conform PU.

Notarea puncției în foaia de observaţie

- se notează aspectul lichidului şi presiunea, precum şi data, ora, numele persoanei care a executat punctia.

Observații:

-mandrinul acului trebuie menținut steril pe timpul puncției în caz că se înfundă acul

-în cazul evacuării unei cantități mari de lichid,bolnavul va sta în poziție Trendelenburg după puncție

-la laborator se trimite lichidul limpede(se schimbă eprubeta dacă apar câteva picături de sânge la începutul puncției)

- trebuie evitată evacuarea unei cantități mari de LCR

- trebuie evitată schimbarea poziției bolnavului în timpul puncției(det.ruperea acului,traumatizarea nervului)

-LCR-ul recoltat pentru examen bacteriologic va fi menținut după recoltare și pe timpul transportului la laborator la o temperatură de 37 grade Celsius.

-modificarea poziţiei pacientului în timpul puncţiei (îndreptarea coloanei vertebrale) care poate determina ruperea acului şi traumatizarea substanţei nervoase

Accidente:

-sindrom postpuncţional (ameţeli, cefalee, vărsături, rahialgii), datorat hipotensiunii lichidiene provocate de puncţie

-hemoragii ce apar prin ac în timpul puncţiei, fără importanţă

-dureri violente în membrele inferioare, determinate de atingerea ramificaţiilor cozii de cal sau ale măduvei spinării, cu vârful acului;

şocul reflex poate duce la sincope mortale; accidentul este foarte rar (se vor pregăti mijloacele obişnuite de reanimare).

Participarea asistentului medical la puncţia toracică

bararu tania

Toracocenteza (punctia pleurala): consta in introducerea acului in cavitatea pleurala, indicata in scop diagnostic (explorator) sau terapeutic.

Indicatii diagnostice:

- existenta a unei colectii lichidiene intrapleurale evidentiate clinic (matitate toracica cu abolire a vibratiilor vocale şi a murmurului in zona respectiva) şi radiologic → identificare a naturii revarsatului.

Indicatii terapeutice:

- evacuare a unor colectii intrapleurale mari: hidrotorax (in insuficienta cardiaca), hematom masiv posttraumatic, pleurezie serofibrinoasa abundenta nerezolvata medical, pleurezie purulenta;

- introducere topica de substante medicamentoase (antibiotice, citostatice).

Contraindicatii: colectii inchistate paramediastinale sau paravertebrale (vezi diagnostic diferential cu anevrisme de aorta sau abcese reci osifluente ).

Pneumotorax traumatic ventilat mecanic – risc de transformare in pneumotorax cu supapa si de fistulă bronhopleurală

Suspiciune de anevrism de aortă ,

coexistentă unui abces rece osifluent

Materiale necesare:

Antiseptice : alcool iodat ,betadină

Tampoane si porttampon(pensă)

seringi, ace sau trocare sterile,de unică folosinţă

anestezic (xilina) 1-2 %,atropină1%

manuşi sterile

robinet cu 3 căi

eprubete sterile pentru examene bacteriologice

eprubete cu anticoagulant –heparină-pentru examene citologice si biochimice

dispozitiv de aspiratie,

tuburi de dren, recipient colector,

Comprese sterile si leucoplast

Loc de punctie:

- in cazul colectiilor libere din pleura → punctie in spatiul VIII intercostal pe linia axilara posterioara;

- in cazul colectiilor inchistate → punctie in centrul matitatii, evitand traiecte care sa lezeze anumite formatiuni anatomice;

- in cazul pneumotoraxului compresiv (sufocant, cu supapa, in tensiune) → punctie urmata de pleurostomie in spatiul II intercostal pe linia medioclaviculara;

- in caz de hemopneumotorax → punctie urmata de pleurostomie in spatiul VI intercostal pe linia axilara medie sau posterioara;

- se evita regiunea cardiaca, varful axilei şi portiunea toracala de sub coasta IX (risc de patrundere in peritoneu).

Pregatirea pacientului

Fizică si psihică : se explică pacientului gestul medical ce urmează a fi efectuat,ratiunea acestuia ,beneficiul scontat,riscul eventual,precum si masurile medicale de minimalizare a acestuia .Manevra nu va fi facută fără consimtământul pacientului.

Înainte de efectuarea punctiei se va face radiografia toracică si este benefic a se determina TS ,TC si grupul sanguin al pacientului

Premedicaţie:

se administrează codeină ,cu o oră inainte ,pentru prevenirea tusei

atropină 1% s.c. administrată cu 20-30 minute inaintea punctiei pleurale pentru a evita socul vagal , în absenta contraindicaţiilor ( glaucom sau adenom de periuretral cu retentie cronică de urină )

Ne se administrează medicatie sedativă -benzodiazepine sau opiacee- datorită riscului de detresă respiratorie,în special la vârstnici

Pozitia bolnavului:

- clasic: bolnav aşezat pe marginea patului, cu torace uşor flectat anterior şi coate sprijinite pe genunchi (deschidere maxima a spatiilor intercostale), sustinut de ajutor in aceasta pozitie;

- poziţie sezândă, calare pe scaun,cu fata la spatarul acestuia ,cu bratele sprijinite pe spatar sau cu bratul de partea hemitoracelui punctionat ridicat deasupra capului

- poziţie sezândă ,pe scaun ,in lateral cu partea sanatoasă inspre spatarul acestuia ,cu bratul de partea sanatoasa sprijinit pe spatar ,iar celalalt brat ridicat deasupra capului , punandu-se în evidentă locul de electie al punctiei.

- pneumotorax „cu supapa”, colectii inchistate anterioare sau laterale: bolnav in decubit dorsal sau chiar lateral.

- daca pacientul nu poate mentine pozitia sezandă punctia pleurala se poate efectua in decubit lateral de partea sănătoasă, cu spatele la operator şi bratul de partea bolnavă ridicat deasupra capului.

- indiferent de pozitie ,ridicarea braţului si apneea la sfârşitul unui inspir profund în momentul puncţionării determină largirea spaţiilor intercostale ,facilitând execuţia manevrei.

- pe toata durata manevrei, o asistentă medicala se va plasa în fata pacientului, supraveghindu-l

Tehnica propriu-zisa:

- dezinfectie a regiunii cu tinctura de iod;

- anestezie strat cu strat (inclusiv pleura);

- se asteapta 10-15 minute instalarea efectului.Pentru majoritatea pacientilor este inutila realizarea anesteziei daca punctia se realizeaza cu ace de punctie obisnuite

- reperare cu varful indexului a marginii superioare a coastei ce delimiteaza inferior spatiul intercostal respectiv;

- cu acul montat la seringa, sau cu un robinet cu 3 cai interpus intre ac si seringa (daca se doreste evacuarea colectiei lichidiene ),se patrunde brusc, perpendicular, prin piele, razand cu marginea superioara a coastei; se strabat apoi muşchii intercostali (I 3 cm grosime), fascia endotoracica şi pleura parietala;

- aspirare de lichid,20-30 ml pentru analiza biochimica, bacteriologica, citologica;

- in cazul punctiei terapeutice evacuatorii: ataşare la acul de punctie sau trocar,prin intermediul robinetuluicu trei cai dupa inchiderea lui, a unui tub de dren racordat la un recipient de colectare (drenaj tip Béclère, cu capatul distal al tubului de dren plasat in recipientul de colectare sub un nivel de lichid, pentru a preintampina aparitia pneumotoraxului iatrogen), eventual drenaj aspirativ;

- se vor evacua maxim 1500 ml de lichid pleural intr-o sedinţă terapeutică.

- închiderea robinetului si retragerea acului, masare a locului de punctie cu tampon de alcool, pansament steril.

- eprubetele cu lichidul recoltat ,etichetate corspunzător ,se vor transporta la laborator

- se îndepartează materialele folosite respectând PU

manunchi vasculo-nervos intercostal: vena, artera, nerv (de sus in jos)

Supravegherea pacientului dupa punctie

In orele urmatoare punctiei pleurale pacientul va fi supravegheat urmarindu.se eventuala apariţie a tusei ,durerilor toracice ,dispneii,transpiratiei,tahicardiei,setei sau hipotensiunii arteriale . Dupa punctie se recomanda repetarea radiografei toracice .Aceasta este obligatorie in cazul aparitiei semnelor mentionate ( suspiciune de pneumotorax sau marire a epansamentului pleural)

Complicaţiile puncţiei pleurale

Incidente:

- lezare a unui vas din pachetul subcostal, cu scurgere de sange pe ac ,durere vie iradiată intercostal,hematom al peretelui → retragere a acului, compresie locală;

- intepare a pulmonului, cu scurgere de sange aerat → retragere a acului;

- oprire brusca a jetului (obliterare a acului de catre pulmon sau false membrane) ce denotă evacuarea aproape totală a lichidului,fie obstruarea lumenului acului printr-un fragment biologic → mobilizare a acului, dezobstructie cu mandren;Daca suspicionam o pleurezie inchistată cu cloazonări,după reverificare radiologică se va repeta puncţia la nivelul altui spatiu intercostal

- punctie „alba” → eventuala repetare sub ghidaj echografic.

- tusea apare relativ frecvent si impune oprirea manevrarii acului,retragerea usoara a acestuia si /sau intreruperea temporara a evacuării pleurale.Uneori tusea precede instalarea sincopei vagale .

Accidente:

- edem pulmonar acut (evacuare prea rapida, evacuare a mai mult de 1200 ml lichid), cu dispnee, cianoza, tuse, expectoratie rozata spumoasa, raluri subcrepitante „in valuri”, semne de insuficinta cardiaca ; datorat evacuării rapide a unei cantităţi prea mari de lichid intr-o singură sedinţă,la cei cu colecţii lichidiene mari cronice → tonicardiace, oxigenoterapie;

- sincopa vagală (prin reflex vagal cu punct de plecare pleural) manifestată prin bradicardie- hipotensiune reflexe urmate de pierderea cunostintei → intrerupere toracocenteza, resuscitare cardiorespiratorie;

- pneumotorax poate rezulta ca urmare a lezării plamânului sau prin patrunderea aerului in pleură,prin lumenul acului de punctie → drenaj aspirativ sau drenaj tip Béclère;

- hemototax secundar lezării vaselor intercostale ,cu hemoragie intrapleurală

- hemoragii interne cu soc hemoragic secundare lezării ficatului sau splinei,cu hemoperitoneu sau hemoragii intraparenchimatoase sau capsulare, în cazul in care punctia a fost efectuată prea decliv ,fără ghidaj radioscopic

- infectare a revarsatului pleural (transformare in pleurezie purulenta) , datorită nerespectării regulilor de asepsie → evacuare puroi, antibioticoterapie.

Participarea asistentului medical la puncţia vezicală

cotea maria

Definitie: introducerea unui ac,transabdominal in interiorul vezicii urinare

Scop:

- foarte rar – prelevarea urinei direct din vezica urinară pentru examenul de laborator atunci

când trebuie exclusă total posibilitatea contaminării:

- golirea vezicii în retenţiile acute de urină când sondajul vezical nu poate fi executat:

stricturi uretrale, hipertrofie de prostată, traumatisme uretrale sau ale vaginului (când

sondajul este contraindicat).

Materiale necesare

- un câmp pentru acoperirea zonei pe care se face puncţia;

- materiale dezinfecţie: betadină, tampoane;

- material steril pentru puncţie:

- trocar subţire cu mandren sau un ac pentru injecţie intramusculară cu lungime 10-12 cm;

- seringi de 20 ml;

- pense anatomice şi hemostatice;

- câmp chirurgical cu deschidere;

- comprese sterile;

- mănuşi sterile;

- material pentru anestezie:

- seringă;

- ace pentru injecţie s.c.;

- soluţie anestezică;

- material pentru îndepărtarea pilozităţii;

- vas colector;

- cilindru gradat;

- tăviţă renală;

Pregătirea pacientului

- se anunţă pacientul şi se explică senzaţia de uşurare în caz de retenţie;

- se îndepărtează pilozitatea din zona suprapubiană;

- dacă scopul este recoltarea urinei, pacientul este anunţat să nu urineze câteva ore sau dacă vezica nu e plină, este rugat să bea 1-2 pahare de lichid, iar când rinichiul nu excretă suficient, medicul poate recomanda diuretice;

- se aşază pacientul în decubit dorsal;

- sub bazin se aşază o pernă tare.

Participarea asistentului medical la procedură

Puncţia se face de către medic ajutat de 1-2 asistenţi medicali.

Medicul:

- stabileşte locul – de deasupra simfizei pubiene pe linia mediană la 2 cm deasupra simfizei;

- îmbracă mănuşi sterile;

- efectuează anestezia locală;

- izolează locul prin acoperire cu câmpul steril;

- execută puncţia şi adaptează tubul de scurgere al urinei în vasul colector.

Asistentul medical:

- pregăteşte masa pentru puncţie;

- ajută pacientul să se aşeze în poziţia corespunzătoare (decubit dorsal) cu o pernă sub zona sacrală;

- ajută pacientul să-şi dezbrace partea inferioară a corpului;

- dezinfectează locul;

- serveşte medicului materialul pentru anestezie;

- serveşte medicului seringa şi acul pentru puncţie;

- supraveghează pacientul în timpul puncţiei;

- urmăreşte scurgerea urinei/primeşte probele recoltate dacă este cazul;

- notează cantitatea, aspectul urinei.

Îngrijirea după puncţie

- după retragerea acului de către medic şi dezinfecţia locului se aplică un pansament; 133

- se conduce pacientul la pat;

- se controlează locul şi pansamentul pentru a observa dacă urina se scurge prin înţepătură;

- se măsoară funcţiile vitale.

Perfuzia – soluții perfuzabile, indicații, contraindicații, proceduri

postelnicu Mihaela

Definiţie:

Perfuzia este o injecţie prelungită –continuă sau discontinuă – de introducere picătură cu picătură, intravenos sau subcutanat, a unor soluţii perfuzabile, cu sa fără medicament, pentru reechilibrarea hidroionică şi volemică a organismului.

Perfuzia de sânge sau transfuzia este o injecţie intravenoasă continuă – picătură cu picătură – de sânge integral sau derivate de sânge.

Clasificarea perfuziilor:

În funcţie de durata de administrare:

Perfuzie de scurtă durată.

Perfuzii de lungă durată.

În funcţie de ritmul de administrare:

Perfuzii în jet continuu.

Perfuzii lente.

Metode de perfuzare:

Prin ace metalice fixate direct în venă.

Prin canule din material plastic introduse transcutanat prin lumenul acelor (care se retrag ulterior) sau introduse chirurgical.

Prin denudare venoasă – evidenţierea venei pe cale chirurgicală şi poziţionarea unei canule sau cateter se poate menţine câteva săptămâni.

Prin branulă se poate menţine mai multe zile.

Pompă de perfuzie este un sistem electronic de administrare a soluţiilor perfuzabile, cu reglare programată a volumului şi fixarea ratei fluxului de lichid.

Scop:

Aport parenteral de lichide.

Reechilibrare hidroionică şi volemică → hidratare şi mineralizare.

Reglarea echilibrului acido-bazic.

Scop depurativ diluând şi favorizând excreţia din organism a produşilor toxici.

Scop anestezic.

Alimentaţie parenterală – parţială sau totală.

Efect terapeutic prelungit.

Administrarea de medicamente cu efect rapid, uşor de controlat, cu recomandare strict intravenos prin perfuzie.

Completarea proteinelor sau a altor componente sanguine.

Menţinerea căii de acces venos.

Materiale necesare:

Perfuzor → trocar cu apărătoare, tubulatură transparentă, picurător, clemă sau robinet de închidere, tub pentru aer:

Set perfuzie cu filtru.

Set perfuzie cu valvă şi micropicurător cu filtru.

Set perfuzie cu valvă pentru suprapresiune şi filtru.

Trusă transfuzie.

Pompa de perfuzie → este constituită dintr-un sistem electronic propriu pentru administrarea soluţiilor, perfuzoarele având o lungime variabilă între 1,5-2 m, cu reglare programată a volumului şi fixarea ratei de flux.

Pompa de perfuzie – injecţie → sistem prin care pot fi folosite simultan mai multe seringi acţionate de un propulsor linear cu piston. Pot fi administrate doze exacte. Debitul este de 1-100 ml/h.

Piese intermediare → robinete care asigură mai multe căi de administrare şi permit administrarea simultană la aceiaşi linie venoasă a 2 perfuzii. Montarea perfuziei se face prin înfiletare la ac, canulă, fluturaş.

Soluţie de perfuzat.

Stativ.

Suport pentru fixarea braţului.

Materiale pentru puncţie venoasă.

Leucoplast sau material pentru fixarea aparatului de perfuzie.

Tăviţă renală.

Mănuşi de protecţie.

Alcool.

Tampoane.

Soluţii perfuzabile:

Sunt soluţii sterile, apirogene → în flacoane sau pungi PVC.

Pungile din plastic nu necesită utilizarea tubului de aer.

Au termenul de valabilitate înscris pe flacon sau pungă.

Cantitatea soluţiei variază de la 50-100-150-200-500-1000 ml.

Trebuie încălzite la temperatura corpului.

Soluţiile perfuzabile sunt grupate în 6 grupe:

Soluţii electrolitice.

Soluţii glucozate – cu hidraţi de carbon.

Soluţii mixte. – electroliţi + hidraţi de carbon.

Soluţii macromoleculare.

Soluţii nutritive.

Soluţii spciale.

Soluţii utilizate:

Soluţii izotone = soluţii care au aceiaşi presiune osmotică cu a sângelui, acelaşi punct de congelare şi nu modifică sensibil proprietăţile elementelor figurate din sânge :

Ser fiziologic (9g‰ NaCl).

Ser glucozat 5%.

Lactat de sodiu 1,9%.

Bicarbonat de sodiu 14‰.

Soluţie de KCl 2%.

Soluţii hipertone = se administrează strict intravenos deoarece concentraţia crescută a serului provoacă escare la locul injectării ca urmare a deshidratării intracelulare locale:

Soluţii glucozate → ser glucozat 10%, 20%, 33%, 45%.

Soluţii clorurare → NaCl 10% sau 20% – se injectează 30-60 ml.

Soluţii bicarbonatate 30%.

KCl 2% în glucoză 5%.

Soluţii mixte :

Ringer – soluţie de electroliţi:

KCl 0,3g + CaCl2 0,5g + NaCl 8,5g + apă āā 1000ml.

Soluţie Darow :

KCl 2,8g + NaCl 4g + lactat Na 20% 29g + apă āā 1000ml.

Soluţie Krebs :

NaCl 7g + KCl 0,28g + CaCl2 o,27g + fosfat acid de K 1,16g + sulfat de Mg 2,40g + apă āā 1000ml.

Soluţii macromoleculare:

Dextran 40 în ser glucozat 5%.

Dextran 40 în ser fiziologic.

Dextran 70 în ser glucozat 5%.

Serodextran – Dextran 70 în Ringer-Lactat.

Albumină 20%

Plasmă pasteurizată 4%.

Plasmasteril în ser fiziologic.

Soluţii nutritive:

Aminosol 10% - cu acizi aminaţi.

Aminosol-glucozat.

Intralipid 10% sau 20%.

Nutriflex 32 cu 750 Kcal/l.

Nutriflex 48 cu 1250Kcal/l.

Aminomel.

Proteinsterilele H sau N.

Alte soluţii:

Ringer-Lactat.

Levosan.

Aminofuzin.

Gastrofuzin.

Manitol 10% sau 20% → prezintă cristale deoarece soluţia este suprasaturată şi trebuie încălzită până dispar cristalele.

Uree 30%.

Soluţie Buttler, soluţie Locke, soluţie Hartman, soluţie Tham, soluţie Fischer – alcalină.

Înlocuitori ai masei circulante:

Dextran 70 – Macrodex.

Dextran 40 - Rheomacrodex.

Marisang.

Plasmă umană, sânge integral, derivate de masă eritrocitară.

Serurile glucozate şi aminoacizii trebuie ferite de căldură şi de lumină pentru a nu-şi pierde valoarea biologică.

Locul puncţiei pentru perfuzie:

Pentru perfuzii se aleg mai întâi venele periferice → venele dorsale ale mâinii şi antebraţului.

Pentru perfuzii repetate se începe puncţia venoasă cu venele distale, protejând vasele de calibru mare.

Venele de la plica cotului.

Venele epicraniene sau jugulare la corpului mici şi sugari.

Venele de pe suprafaţa dorsală a mâinii.

Venele subclaviculare sau femurale.

Pregătirea pacientului:

Se anunţă bolnavul şi se explică tehnica, necesitatea şi importanţa ei, durerea şi durata perfuziei.

Se roagă bolnavul să urineze.

Se aşează bolnavul cât mai comod, în decubit dorsal, cu braţul sprijinit pe pernă elastică (sau pe suport) → se utilizează pe cât posibil braţul folosit mai puţin.

Poziţia trebuie să fie cât mai comodă şi relaxată, accesibilă puncţiei.

Pregătirea locului constă din dezinfecţie, spălare, degresare, îndepărtarea ceasului i bijuteriilor.

Se protejează regiunea interesată a patului cu muşama şi aleză.

Se acoperă bolnavul cu învelitoare.

Se aduc lângă pacient materiale pregătite fie pentru puncţia venoasă, fie pentru cateterism venos.

Pregătirea flaconului:

Se spală şi se dezinfectează mâinile.

Alegerea soluţiei de perfuzat o face medicul diferenţiat pentru perfuzii de scurtă durată sau perfuzii de lungă durată.

Se controlează soluţia de perfuzat: etichetă, conţinut, valabilitate, aspect limpede, clar, integritate, etanşeitate, corespondenţa cu soluţia recomandată.

Temperatura soluţiei perfuzabile trebuie să fie de 18-240C (temperatura camerei). Încălzirea flacoanelor în urgenţă se va face cu mijloace specifice – termostat, contact cu organismul uman.

Se îndepărtează protecţia de pe dopul de cauciuc.

Se controlează aparatul de perfuzat: valabilitate, aspect, integritate, etanşeitate, corespondenţa cu soluţia recomandată şi se desface aparatul de perfuzie.

Se dezinfectează dopul de cauciuc.

Se închide prestubul aparatului de perfuzie.

Se îndepărtează teaca de protecţie a acului şi se puncţionează dopul de cauciuc cu acul trocar al aparatului.

Se îndepărtează teaca de protecţie a acului tubului de aer şi se puncţionează dopul de cauciuc (nu este necesar în cazul utilizării soluţiilor perfuzabile ambalate în pungii).

Se suspendă flaconul, cu perfuzorul montat, pe stativ.

Se deschide prestubul în aşa fel încât lichidul să pătrundă în tubul perfuzor înlocuind coloana de aer.

Se formează nivelul de lichid (cca. ½ din picurător) şi se continuă scoaterea aerului până apare la extremitatea perfuzorului prima picătură de lichid.

Se închide prestubul, se repune apărătoarea amboului şi se atârnă tubulatura perfuzorului pe stativ.

Execuţie:

Se spală şi se dezinfectează mâinile şi se îmbracă mănuşile de protecţie.

Se examinează calitatea venelor.

Se aplică garoul şi se alege locul puncţiei.

Se dezinfectează locul cu alcool.

Se cere bolnavului să strângă pumnul de câteva ori şi să rămână cu pumnul strâns.

Se execută puncţia venoasă (cât mai periferic) şi se verifică poziţia acului.

Se cere bolnavului să desfacă pumnul şi se desface garoul.

Se ataşează la ac amboul perfuzorului.

Se deschide prestubul şi se reglează ritmul perfuziei → obişnuit 60 picături pe minut sau în funcţie de necesităţi şi de soluţia administrată.

Rata de flux a perfuziei (debitul) este fixată de medic şi se calculează după următoarea formulă:

Picături = Volum total x picături / ml

Minut Timpul total de infuzie în minute

Când există cateter instalat se evită fluxul sanguin sau pătrunderea aerului.

Perfuzia se adaptează la cateter cu robinetul închis.

Se deschide robinetul şi se reglează debitul, se fixează cateterul sub formă de buclă la piele cu leucoplast, braţul fiind fixat pe suport sau legat direct de pat.

Cateterul este lăsat à demeure în funcţie de durata tratamentului perfuzabil şi de toleranţa pacientului.

Perfuzia subcutanată:

Necesită o substanţă de felul hialuronidazei pentru difuziunea mai rapidă a soluţiei.

Locul injectării → peretele abdominal (stâng), faţa externă a coapsei.

Se execută puncţia după tehnica injecţiei subcutanate, se verifică poziţia acului prin mobilizare şi se adaptează perfuzorul la ac.

Se fixează acul, tubulatura – cu leucoplast la nivelul pielii.

Se reglează ritmul perfuziei.

Perfuzia epicraniană:

Se aplică la sugar şi copilul mic.

Un ajutor menţine copilul în poziţie.

Se spală, eventual se rade locul şi se dezinfectează.

Se trage cu degetul vena aleasă şi se puncţionează cu un ac fin → ac fluturaş.

Pentru eliminarea aerului din cateter se injectează cu seringa soluţie de perfuzat.

Se racordează perfuzorul la ac şi se reglează ritmul.

Se fixează acul, cateterul şi perfuzorul cu benzi de leucoplast.

Rolul asistentei medicale în timpul perfuziei:

Supraveghează starea generală a bolnavului → funcţii vitale (TA, puls, respiraţie), paloarea.

Supraveghează locul puncţiei → riscurile necrozei, hematomul, infiltratul paravenos,.

Supraveghează ritmul de curgere a lichidului → numărul de picături pe minut, volumul, pompa de perfuzie.

Se supraveghează modul de funcţionare a aparatului → etanşeitatea sistemelor, cudările tubulaturii.

Se pregăteşte la nevoie un nou flacon cu soluţie perfuzabilă.

Se închide prestubul înaintea golirii complete a flaconului şi se schimbă flaconul de perfuzie.

Se îndepărtează protecţia de pe dopul noului flacon.

Se dezinfectează dopul de cauciuc şi se mută perfuzorul (apoi tubul de aer).

Se fixează noul flacon în stativ şi se reglează debitul.

Se aplică eticheta cu inscripţiile necesare.

Se notează bilanţul hidric → se ia în calcul şi cantitate de lichid rămasă în flaconul schimbat.

Administrează medicaţie recomandată prin perfuzie sau pe tubul perfuzorului.

Asigură administrarea perfuzie pe cât posibil, la temperatura corpului.

Administrarea medicamentelor prin perfuzie:

În timpul perfuziei se pot administra vitamine, electroliţi, antibiotice, calmante etc.

Pentru introducerea medicamentelor în recipientul cu soluţia perfuzabilă se badijonează cu alcool iodat 1% dopul de cauciuc şi se puncţionează cu acul ataşat la seringa cu medicament.

Medicamentele pot fi administrate în flaconul de perfuzie cu tubul pensat şi răsturnat sau cu seringa prin tub sau prin adaptare la robinetul cateterului → se închide circulaţia lichidului pe toată durata injectării medicamentului.

Soluţiile medicamentoase trebuie să fie compatibile cu soluţiile perfuzabile.

În cazul soluţiilor incompatibile care sedimentează, cristalizează, inactivează sau modifică soluţia se recomandă perfuzii scurte sau injecţii intravenoase scurte directe.

Pentru a menţine vena deschisă se introduc pe canulă 0,1-0,2 ml heparină.

Îngrijiri după tehnică:

Se aplică un tampon cu alcool la locul puncţiei.

Se extrage acul brusc din venă sau se retrage amboul.

Se lasă un pansament fixat cu leucoplast la locul puncţiei.

În cazul când pacientul are montată o branulă se îndepărtează amboul perfuzorului şi se închide branula în condiţii de asepsie perfectă.

Se înveleşte bolnavul şi se aşează comod.

Se supraveghează şi, dacă nu sunt contraindicaţii, se pot administra lichide calde.

Se notează în foaia de observaţie cantitatea de lichid perfuzată.

Incidente şi accidente:

Hiperhidratare → prin perfuzie în exces. La cardiaci poate determina edem pulmonar acut, tuse, expectoraţie hemoptoică, polipnee, hipertensiune. Se reduce ritmul transfuziei sau chiar se întrerupe complet, se injectează cardiotonice.

Embolie gazoasă + sincopă cardiacă → prin pătrunderea aerului în curentul circulator. Se previne prin eliminarea aerului din tub înainte de instalarea perfuziei, întreruperea perfuziei înainte de golirea completă a flaconului şi prin neutralizarea perfuziilor cu presiune.

Dispnee + dureri precordiale → supraîncărcarea inimii la introducerea bruscă de cantităţi mari de lichid – se întrerupe perfuzia sau se asigură un ritm lent de administrare.

Revărsat lichidian → în ţesuturile perivenoase poate da naştere la flebite, necroze.

Frison şi stare febrilă → prin nerespectarea condiţiilor de asepsie.

Infecţii prin aspiraţie şi diaree → prin hrănire îndelungată prin perfuzie.

Compresia vaselor sau a nervilor → datorită folosirii diferitelor aparate sau obiecte de susţinere a braţului.

Coagularea sângelui pe ac sau cateter → se previne prin perfuzarea lichidului cu soluţie de heparină.

Refularea masivă sanguină → prin puncţionarea unei artere.

Embolie de cateter → prin fixarea neglijentă a acestuia.

Intoleranţă (durere, edem) → se retrage acul.

Tromboză → prin mobilizarea cheagului de sânge.

Limfangită → apariţia durerii pe traiectul vasului, colorat în roşu, cald, dureros la atingere, datorită intoleranţei la soluţii şi cateter sau greşeli de asepsie. Cateterul nu se aplică niciodată la membrele inferioare pentru evitarea acestei complicaţii.

Ruperea cateterului..

Greşirea căii de administrare → nu se administrează niciodată prin perfuzie subcutanată soluţii hipertone; se verifică înainte calea de administrare a soluţiei.

Escare → prin greşirea căii de administrare, prin nesupravegherea perfuziei – perfuzie paravenoasă, ac nefixat sau braţ nefixat – mai ales în cazul perfuziilor hipertone.

Şoc → apare transpiraţia, paloarea feţei, agitaţie, frison, sete intensă – se opreşte perfuzia şi se injectează antialergice, eventual oxigenoterapie.

Cefalee.

Oprirea bruscă a perfuziei → se schimbă poziţia acului sau se schimbă acul.

Sclerozarea venei → se aplică comprese umede reci şi se schimbă cât mai de locul injecţiei.

Hematom → se aplică comprese reci locale.

Observaţii:

Instalarea perfuziei se va face în condiţii de asepsie perfectă.

Viteza (debitul) perfuziei depind de:

Diferenţa de presiune dintre lichidul de perfuzie şi cateterul pacientului.

Diametrul tubului perfuzorului.

Viscozitatea soluţiei perfuzate.

Rezistenţa dată de pacient prin presiunea sângelui venos, tromboză la nivelul cateterului, aderenţe la peretele vasului, vase înguste.

Reglarea vitezei de curgere se face asigurând scurgerea liberă, evitând cudările tubului, susţinând braţul, folosind prestubul sau pompa de perfuzie.

În caz de hipovolemie se administrează perfuzia folosind o pompă pentru a mări presiunea din interiorul flaconului în vederea reumplerii volumetrice mai rapid. Accidentele persuziei sub presiune sunt: supraîncărcarea volemică, ruperea venelor, perfuzarea paravenoasă prin poziţia greşită a acului sau cateterului, embolie gazoasă.

Utilizarea flacoanelor etanşe elimină riscul emboliilor gazoase.

Înlocuirea flaconului sau întreruperea perfuziei se va face înainte de golirea completă pentru a împiedica pătrunderea aerului în perfuzor şi pentru a reţine 2-3 ml de soluţie pentru control, în cazul în care s-ar produce un accident (intoleranţă).

Este obligatorie notarea pe flacon → ora de aplicare, ritmul de administrare, componenţa soluţiilor perfuzate, medicamentele adăugate, ora de întrerupere a perfuziei, numele asistentei care a montat perfuzia.

Administrare de glucoză, indiferent de concentraţie, impune tamponarea cu insulină.

Cantitate de glucoză Concentraţie % Pacient cu glicemie normală Pacient cu diabet

250 ml 5% 2,5 u.i. 6 u.i

500 ml 5% 5 u.i. 12 u.i.

250 ml 10% 5 u.i. 12 u.i.

500 ml 10% 10 u.i. 24 u.i.

250 ml 20% 10 u.i. 24 u.i.

500 ml 20% 20 u.i 48 u.i.

Abordul venos superficial la nivelul membrelor inferioare este realizat doar în cazuri de urgenţă majoră şi pentru scurtă durată pentru a evita complicaţiile tromboembolice şi septice.

Nu se refolosesc recipientele sau pungile cu soluţii perfuzabile a căror conţinut nu a fost epuizat!

Locul perfuziei este recomandat să fie schimbat la fiecare 72 ore.

Poziţiile bolnavului - în pat, de examinare şi tratament

postelnicu Mihaela

Scop Cunoaşterea poziţiilor necesare îngrijirilor.

Cunoaşterea poziţiilor necesare examinărilor speciale.

Recunoaşterea poziţiilor determinate de boală.

Poziţii influenţate de starea generală.

Poziţii în funcţie de starea generală Poziţie activă (fiziologică) – indiferentă, nu necesită ajutor → poziţie identică cu cea a pacientului sănătos.

Pacienţii au forţa fizică păstrată.

Musculatura îşi păstrează tonicitatea.

Nu au interdicţie de a se mişca.

Se mişcă singuri, fără ajutor.

Poziţie pasivă – necesită ajutor → bolnavul nu se poate mişca, nu-şi poate schimba poziţia.

Bolnavul este lipsit de forţă fizică, este în stare gravă.

Musculatura îşi pierde tonicitatea, bolnavul devine adinamic.

Nu se pot mişca singuri, necesită ajutor pentru mobilizare.

Bolnavul are interdicţie de a se mişca.

Poziţie forţată – poziţie neobişnuită. Sunt atitudini neobişnuite, uneori patognomonice. Poziţie impusă de boală (paralizia unilaterală a musculaturii dorsale, crize dureroase abdominale, ulcer, litiază biliară etc.:

Opistotonus – bolnavul este în hiperextensie, formând un arc cu concavitatea dorsală, corpul sprijinindu-se pe ceafă şi călcâie → tetanos.

Pleurostotonus – bolnavul descrie un arc cu concavitatea laterală → tetanos.

Cocoş de puşcă – capul în hiperextensie şi membrele inferioare flectate, atât în articulaţia femurală, cât şi în articulaţia genunchiului.

Spate de pisică.

Ortopnee – poziţie şezând în pat → afecţiuni cardiace însoţite de insuficienţă circulatorie, afecţiuni pulmonare.

Ghemuit în pat, exercitând o presiune cu pumnul asupra regiunii dureroase → ulcer gastric penetrant.

Decubit dorsal sau lateral stâng → boală ulceroasă.

Fotofobie – cu spatele spre lumină → meningită tuberculoasă.

Poziţia care să menajeze partea dureroasă → pleurită, fractură costală – bolnavul stă pe partea sănătoasă.

Poziţie impusă de tratamentul aplicat → aparate de extensie în fracturi.

Poziţie profilactică → pentru prevenire emboliilor, tromboflebitelor etc.

Poziţie exploratorie:

Poziţie Ginecologică.

Poziţie Genupectorală.

Poziţii indiferent de starea generală Ortostatism – în picioare.

Clinostatism – orizontal → decubit (dorsal, ventral, lateral drept sau stâng).

Poziţie înclinate:

Poziţie proclivă - capul mai sus.

Poziţie declivă (Trendelenburg) – capul mai jos.

Poziţie intermediare:

Semişezând.

Şezând.

Poziţia decubit dorsal Poziţie orizontală → bolnavul este culcat pe spate, cu suport de susţinere pentru picioare şi rulou la nivelul regiunii trohanteriene.

Decubit dorsal fără pernă → poziţie indicată după puncţie lombară, în afecţiuni ale coloanei vertebrală etc.

Decubit dorsal cu o pernă subţire → poziţie indicată în anemii posthemoragice, afecţiuni cerebrale etc.

Decubit dorsal cu două perne → poziţie obişnuită.

Poziţia decubit lateral – drept sau stâng Poziţie orizontală – culcat pe o parte (dreapta sau stânga).

Decubit lateral – drept sau stâng → cu o pernă sub cap, cu membrul inferior care este în contact cu suprafaţa patului întins, cu celălalt membru flectat şi sprijinit pe o pernă. Spatele este sprijinit cu pernă sau pătură rulată.

Poziţia este recomandată în:

Pleurezii.

Meningite.

În timpul unor tehnici de îngrijire: Schimbarea lenjeriei. Efectuarea toaletei parţiale la pat. Administrarea supozitoarelor. Efectuarea sondajului duodenal. Măsurarea temperaturii rectale la adult. Efectuarea puncţiei lombare etc.

Poziţia decubit ventral Poziţie orizontală – culcat pe abdomen:

Decubit ventral fără pernă → capul întors într-o parte, braţele de-a lungul corpului cu sul de susţinere la nivelul palmei; sul de susţinere sub glezne sau menţinerea picioarelor în unghi drept prin crearea unui gol între saltea şi tăblia patului, pernă sub umeri.

Decubit ventral cu formă → capul întors într-o parte, braţele flectate şi aşezate la stânga şi la dreapta capului, cu partea palmară pe suprafaţa patului, pernă sub regiunea abdominală, picioarele în unghi drept prin crearea unui gol între saltea şi tăblia patului.

Poziţie şezând Şezând în pat:

Bolnavul este menţinut în poziţie şezând în pat, trunchiul realizând cu membrele inferioare realizând un unghi de 900 – prin ridicarea somierei articulate.

Dacă patul are somieră fixă – rigidă, pentru realizarea poziţiei se foloseşte rezemător de spate sau 4-5 perne, gambele în semiflexie, cu sul sub genunchi şi sprijinitor pentru picioare, braţele aşezate pe câte o pernă, lateral de trunchi.

Poziţia favorizează respiraţia şi este recomandată: bolnavilor dispneici, bolnavilor în criză de astm bronşic, bolnavilor cu insuficienţă cardiacă → ortopnee.

Şezând în fotoliu: bolnavul îmbrăcat, bine învelit este aşezat confortabil în fotoliu.

Şezând la marginea patului – cu gambele atârnate:

Bolnavul este adus în poziţie şezând la marginea patului.

Sub picioarele bolnavului se aşează un taburet.

Se înveleşte bolnavul cu pătură.

Poziţia este recomandată: bolnavilor cu insuficienţă cardiacă.

Poziţie semişezând Se sprijină spatele bolnavului cu două perne sau cu rezemător / somieră articulată ce realizează un unghi de 25-30-450 între trunchiul bolnavului şi membrele inferioare.

Pentru menţinerea în poziţie se aşează sub tălpile bolnavului un sprijinitor.

Poziţia este recomandată:

Bolnavilor care necesită intervenţii de prim ajutor.

Bolnavilor cu tulburări respiratorii.

Poziţia este contraindicată:

Bolnavilor cu tulburări de deglutiţie.

Bolnavilor comatoşi.

În timpul anesteziei generale.

Poziţii înclinate Poziţia declivă – Trendelenburg:

Poziţia se realizează prin ridicarea extremităţii distale a patului.

Este o poziţie decubit, cu capul mai coborât → prin realizarea unei diferenţe de 10-60cm între cele două extremităţi ale patului.

Pentru evitarea alunecării bolnavului (din pat sau de pe masa de operaţie) se folosesc pentru fixare chingi sau rezemători speciale pentru umeri.

Poziţia este recomandată în: anemii acute grave, drenaj postural, hemoragii, după rahianestezie, după intervenţii ginecologice etc.

Poziţia proclivă:

Este tot o poziţie decubit, cu capul mai ridicat, poziţie realizată prin ridicarea extremităţii proximale a patului, pentru fixarea bolnavului se folosesc chingi de susţinere la nivelul axilelor, iar la picioare se aşează o rezemătoare.

Poziţia ginecologică Bolnava este aşezată în decubit dorsal, cu coapsele flectate pe abdomen şi genunchii depărtaţi. Poziţia este recomandată:

În examinări şi intervenţii ginecologe.

În examinări şi intervenţii obstetricale.

Poziţie genupectorală Bolnavul se aşează în genunchi, sprijinit cu pieptul de planul orizontal al mesei de tratament şi consultaţii.

Poziţia este recomandată în: Explorări rectale. Rectoscopie. Tuşeu rectal.

Pregătirea flacoanelor cu pulberi pentru injectare

cotea maria

Dizolvarea pulberilor

se aspiră solventul în seringă

se îndepărtează căpăcelul metalic al flaconului, se dezinfectează dopul de cauciuc, se aşteaptă evaporarea alcoolului

se pătrunde cu acul prin dopul de cauciuc şi se introduce cantitatea de solvent prescrisă

se scoate acul din flacon şi se agită până la completa dizolvare

Aspirarea soluţiei din flaconul închis cu dop de cauciuc:

se dezinfectează dopul de cauciuc, se aşteaptă evaporarea alcoolului

se încarcă seringa cu o cantitate de aer egală cu cantitatea de soluţie ce urmează a fi aspirată

se introduce acul prin dopul de cauciuc în flacon, până la nivelul dopului şi se introduce aerul

se retrage pistonul sau se lasă să se golească singur conţinutul flaconului în seringă sub presiunea din flacon

acul cu care s-a perforat dopul de cauciuc se schimbă cu acul pentru injecţie

DE RETINUT!!!!!

fiolele neetichetate sau de pe care s-a şters inscripţia nu se folosesc

dacă în timpul deschiderii fiolei cad cioburi în interior, conţinutul nu se mai utilizează

fiolele deschise se administrează imediat

substanţele precipitate se vor agita înainte de aspirarea lor în seringă

substanţele uleioase se pot încălzi uşor în apă caldă pentru a putea fi aspirate cu uşurinţă

Pregătirea flaconului de sânge pentru transfuzie

postelnicu mihaela

Pregătirea flaconului:

Se spală şi se dezinfectează mâinile.

Se verifică integritatea flaconului, corespondenţa datelor înscrise, valabilitatea, aspectul macroscopic (aspect normal cu diferenţierea clară a celor trei straturi, aspect de hemoliză incipientă, sânge cu cheaguri, sânge hemolizat ).

Stratul inferior → masă eritrocitară, culoare roşu închis, vâscos.

Stratul al II-lea → leucocite + trombocite – peliculă fină, albicioasă.

Stratul al III-lea → plasmă galbenă, verzuie, limpede, omogenă.

Se încălzeşte flaconul de sânge la temperatura corpului sau la termostat.

Se îndepărtează protecţia de pe dopul de cauciuc.

Se dezinfectează dopul de cauciuc.

SE EFECTUEAZĂ PROBA DE COMPATIBILITATE DIRECTĂ – JEANBREAU

Se desface aparatul de perfuzie.

Se puncţionează dopul flaconului, cu acul trocar al aparatului, după ce s-a închis prestubul.

Se suspendă aparatul pe stativ.

Se deschide prestubul în aşa fel încât sângele să pătrundă în tubul perfuzor înlocuind coloana de aer.

Se formează nivelul de lichid (cca. ½ din picurător) şi se continuă eliminarea aerului până apare la extremitatea perfuzorului prima picătură de sânge, fără a se pierde sânge.

Se închide prestubul, se repune apărătoarea amboului şi se suspendă tubulatura perfuzorului pe stativ.

Atenţie!

Determinarea grupei sanguine a primitorului este obligatorie.

Se alege doar sânge compatibil.

Sunt obligatorii:

Executarea probei de compatibilitate directă – in vitro – Jeanbreau.

Executarea probei de compatibilitate indirectă – in vivo – Oelecker.

Prevenirea şi tratarea escarelor

postelnicu Mihaela

Definiţie Escara este o leziune profundă a ţesuturilor produsă prin irigarea insuficientă datorită compresiunilor îndelungate, între proeminenţele osoase şi un plan dur.

Cauzele escarelor Cauze generale: piele uscată şi subţire, irigare insuficientă, subnutriţia.

Cauze locale: umezeală, căldură excesivă, cutele lenjeriei, resturi alimentare, de ghips etc.

Cauze favorizante: imobilizarea prelungită, compresiune îndelungată, lipsa igienei.

Cauze predispozante: bolnavi imobilizaţi, adinamici, inconştienţă, comatoşi, caşectici, cu tulburări circulatorii (edeme), cu afecţiuni ale coloanei vertebrale sau ale măduvei spinării, paralizaţi, cu operaţii ortopedice etc.

Regiunile predispuse la escare În decubit dorsal:

Regiunea occipitală.

Regiunea omoplaţilor.

Regiunea coatelor.

Regiunea sacrală.

Regiunea fesieră.

Regiunea călcâielor.

În decubit lateral:

Regiunea temporală şi retroauriculară.

Umăr.

Regiunea trohanteriană.

Regiunea internă şi externă a genunchilor.

Regiunea internă şi externă maleolară.

În poziţie decubit ventral:

Regiunea claviculară.

Regiunea sternală.

Crestele iliace.

Genunchi.

Haluce.

În poziţie şezând:

Regiunea ischiatică.

Materiale şi instrumente necesare Se folosesc colaci de cauciuc, înveliţi în tifon, inele de vată (pentru coate, călcâie).

Saltele speciale, antidecubit, perne elastice de diverse dimensiuni şi forme, pentru regiunile predispuse escarelor (exemplu pentru genunchi).

Pentru ungerea pielii se foloseşte oxid de zinc, vitamină A+D2 şi pudrieră cu talc.

Întinderea perfectă a lenjeriei şi schimbarea la nevoie.

Evitarea cutelor lenjeriei de pat şi a lenjeriei de corp.

Îndepărtarea din pat a resturilor alimentare şi a obiectelor ce ar putea provoca prin comprimare tulburări locale circulatorii (nasturi, medicamente, firimituri etc.).

Metode de prevenire a escarelor Toaleta zilnică riguroasă a regiunilor predispuse escarelor prin spălare cu apă şi săpun.

Se schimbă lenjeria ori de câte ori este necesar.

Masarea circulară şi ungerea regiunilor predispuse escarelor.

Fricţionarea cu alcool a regiunilor predispuse. Pudrarea locală cu talc.

La bolnavii cu incontinenţă de urină se foloseşte sondajul à demeure cu sonda Foley.

Mobilizarea bolnavului predispus la escare (imobilizat la pat) se face la 2-3 ore sau mai des (la un interval de 30 minute 1 oră), completând o foaie de supraveghere a escarelor în care se notează orele de schimbare succesivă a poziţia → decubit dorsal, decubit lateral drept şi stâng, decubit ventral, aspectul tegumentelor din zona de masaj.

Evoluţia aspectului escarei Escara secundară ischemiei şi devitalizării regiunilor predispuse evoluează în 7 timpi:

I – zonă roşie, dureroasă la presiune.

II – vezicule.

III – tegumente macerate.

IV – ţesut negru-violaceu.

V – cangrenă.

VI – ulceraţie largă şi profundă.

VII – necroză.

Evoluţia culorii escarei: placă albă → roşie → violetă → neagră.

Observaţii Escara apare frecvent la vârstnici cu afecţiuni neuro-psihice sau la bolnavii cu accidente vasculare cerebrale repetate.

Tratarea - Îngrijirea escarelor

Materiale şi instrumente necesare Materiale pentru toaletă la pat.

Săpun acid.

Alcool diluat – eventual camforat.

Pudrieră cu pudră de talc.

Pomezi grase.

Mercurocrom.

Colac de cauciuc sau pernă elastică.

Colaci de vată sau inele de cauciuc.

Suluri sau rulouri de vată.

Masajul zonelor de compresiune Masajul favorizează vascularizarea profundă şi superficială, îndepărtează celulele descuamate, destupă glandele sebacee, creează o stare de bine, înlătură durerea şi ajută la regăsirea forţei şi energiei.

Rehidratarea pielii se face cu un unguent hidratant masând uşor regiunile respective.

În timpul masajului în cameră trebuie să fie cald, geamurile închise şi nu se circulă pe uşă.

Masajul este contraindicat în febră, infecţii ale pielii, septicemie.

Îngrijiri igienice Zilnic se face toaleta parţială la pat riguros şi conştiincios, apoi se schimbă lenjeria.

Se asigură lenjerie curată, uscată, fără cute sau cusături → conform cerinţelor.

Odată cu toaleta zilnică se inspectează şi aspectul tegumentelor, mai ales la nivelul regiunilor predispuse escarelor.

Tegumentele se şterg prin tamponare, apoi se masează cu alcool regiunile predispuse:

Local → în jurul punctelor dureroase.

Sistematic la nivelul regiunilor predispuse.

Timp de 10 minute pentru reactivarea circulaţiei sanguine periferice şi pentru întărirea epiteliului.

Se pudrează tegumentele masate cu pudră de talc.

Se îmbracă bolnavul cu lenjerie curată, uscată, fără nasturi, fără cute.

Patul bolnavului va fi dotat cu o saltea antidecubit sau saltea pneumatică compartimentată.

Lenjeria de pat va fi curată, uscată, schimbată zilnic, fără cute, fără cusături, bine întinsă.

Se îndepărtează din patul bolnavului orice obiect care ar putea produce prin compresiune tulburări circulatorii locale → resturi alimentare, obiecte care ar putea produce tulburări circulatorii prin compresiune, resturi de ghips, medicamente etc.

Se folosesc inele de vată pentru susţinerea coatelor, regiunii occipitale, genunchilor.

Pe metalul bazinetului se aşează pernă elastică.

Se evită contactul direct al tegumentelor cu suprafeţe din cauciuc.

Tratarea escarelor Tratamentul curativ este descurajant.

Diminuarea presiunii planurilor dure.

Îndepărtarea detritusurilor necrotice.

Se combat infecţiile cu soluţii dezinfectante → soluţie alcoolică 1% sau rivanol 1%, fenosept, raze ultraviolete, pudră, îndepărtarea puroiului, administrare de Gentamicină.

Observaţii Asistenta intervine în evitarea apariţiei.

Apariţia escarelor reprezintă o catastrofă la bolnavii vârstnici.

În profilaxia şi tratamentul escarelor, rămâne programul rotaţiei continue care presupune îngrijire continuă.

Alimentaţia trebuie să fie bogată în proteine şi vitamine pentru a favoriza cicatrizarea.

Hidratarea se va face cu 1,5-2 litri zilnic.

Se evită contactul direct al pielii cu suprafeţe de cauciuc.

În cazul apariţiei escarei – încă de la primele semne – se anunţă medicul!

Starea tegumentelor bolnavului este oglinda muncii profesionale şi a conştiinciozităţii asistentei medicale → escara este o notă proastă!

Escara constituită se tratează ca orice plagă!

Primul ajutor în epistaxis

postelnicu mihaela

Definiţie:

Epistaxis → hemoragie nazală – rinoragie.

Atitudinea de urgenţă:

Bolnavul va fi aşezat în semişezut.

Se va elibera orice compresiune – guler, centură, cravată etc.

Se îndepărtează anturajul.

Se stabileşte cauza → locală sau generală.

Se instituie hemostaza locală prin compresiune digitală pe nara sângerândă – 10 minute.

Se aplică comprese reci pe frunte.

Se aşează pacientul în decubit dorsal, cu capul în hiperextensie.

Se comprimă nara sângerândă pe septul nazal cu plicele timp de 5-10 minute.

Se aplică comprese reci pe frunte, nas sau ceafă.

Se cere pacientului să nu-şi sufle nasul.

Intervenţii în spital – serviciu ORL:

Tamponament anterior sau posterior.

Tamponamentul anterior se face cu soluţii hemostatice îmbibate pe meşe de tifon – trombină, soluţie de antipirină 10%, apă oxigenată, soluţie de oţet.

Se poate aplica şi peliculă de fibrină, adrenalină 1‰.

Tehnica aplicării tamponamentului nazal:

Se pregătesc materiale necesare – oglindă frontală, sursă de lumină, specul nazal, meşă, sau compresă sterilă, tăviţă renală.

Se degajă fosele nazale de cheaguri de sânge invitând bolnavul să-şi sufle nasul – nară cu nară într-o tăviţă renală.

Sub control vizual se introduce meşa îmbibată cu substanţă hemostatică, lăsând în afară 5-6 mm → se fixează cu căpăstru.

Tamponamentul anterior se menţine 24-48 ore sau mai mult şi necesită antibioterapie. Scoaterea meşei se va face cu grijă după înmuierea meşei cu apă oxigenată introdusă cu seringa.

Pe cale generală se administrează hemostatice.

Cauterizarea hemoragiilor punctiforme se poate face şi cu creion caustic de nitrat de argint, după care se aplică dezinfectante local.

Concluzie:

Primul ajutor în epistaxis benign:

Compresiune digitală.

Tamponament narinar.

Tamponament anterior.

Hemostatice pe cale generală.

Transport în semişezând (poziţie decubit sau decliv în colaps).

Primul ajutor în epistaxisul grav:

Tamponament posterior.

Profilaxia tetanosului

cotea maria

Definiţie. Profilaxia tetanosului reprezintă imunizarea pasivă temporară cu ser antitetanic,antitoxinic sau imunoglobuline antitetanice umane, asociată vaccinării antitetanice( imunizarea activă specifică la anatoxina tetanică,obligatorie).

Scop:profilactic

Indicaţii:plăgi recente(in primele 6 ore de la producere) şi plăgi vechi.

Observaţii:profilaxia tetanosului in cazul plăgilor cu risc tetanigen crescut(contaminate cu particule de pământ,corpi străini,praf) se asociază cu antibioterapie ştiut fiind că bacilul tetanic este sensibil la penicilină,precedate de curăţarea chirurgicală şi aseptizarea plăgii.

Loc de elecţie:faţa externa a braţului şi faţa externă a coapsei -1/3 mijlocie.

Materiale necesare:

-vezi materiale necesare Injecţiei intramusculare;

-soluţia de injectat se alege in funcţie de starea de imunitate a pacientului ,la recomandarea medicului;

-fiole cu :Vaccin tetanic absorbit(VTA),Bivaccin diftero tetanic tip adult (dt adult) sau Ser antitetanic.

Astfel:

-pentru un pacient complet vaccinat conform calendarului vaccinal,pregătim o fiolă de 0,5 ml VTA-administrat in doză unică;

- pentru un pacient nevaccinat pregătim:

- o fiolă de 0,5 ml VTA – doză administrată imediat după rănire(urmată de rapel la 14 zile şi 28 zile);

-Ser antitetanic intre 3000 -20 000 UI-doză unică stabilită de medic in funcţie de vârstă şi riscul tetanigen.

-pentru pacienţii cu :Politraumatisme grave şi cei cu HIV/SIDA pregătim şi VTA şi Ser antitetanic indiferent de starea de imunitate.

Pregătirea pacientului:

-psihică-se explică necesitatea intervenţiei şi reacţiile locale care apar după injectare :durere,eritem.

-fizică-se aşează in pozitie comodă.

Execuţia tehnicii:aceeaşi ca la injecţia intramusculară.

Reorganizarea locului:selectarea deşeurilor rezultate respectând Precauţiunile Universale

Notarea tehnicii:in foaia de observaţie

Puncţia capilară

cotea maria

Definiţie:Prelevarea de sânge capilar pentru analize de laborator(hemoleucogramă,dozarea hemoglobinei,glicemiei,grup sanguin,timpi de sângerare şi de coagulare),prin înţepătură.

Scop:explorator.

Locuri de elecţie:

-adulţi:pulpa degetului inelar sau mijlociu şi lobul urechii;

-copii:faţa plantară a halucelui şi călcâi.

Materiale necesare:

-tavă medicală,ac sau dispozitiv pentru puncţie capilară,tampon cu alcool,hârtie de filtru,mănuşi,lame se sticlă,tuburi, pipete,seruri,glucometru,comprese sterile,bandelete sau stripsuri.

Pregătirea pacientului:

-psihică:se informează şi se obţine consimţământul;

-fizică:se poziţionează pacientul şezând cu mâna sprijinită sau în decubit in funcţie de starea generală.

Execuţia tehnicii-asistentul medical:

-spală mâinile,îmbracă mănuşile;

-masează usor locul puncţiei,aseptizează regiunea aleasă cu tampon imbibat în alcool;

-aşteaptă evaporarea alcoolului şi uscarea perfectă a regiunii ;

-introduce acul la 2-3 mm in profunzime(ca sângele să ţâşnească singur) perpendicular pe straturile cutanate;

-şterge prima picătură cu hârtie de filtru sau compresă uscată;

-următoarea picătură o prelevează in funcţie de analiza ce trebuie efectuată:

-pe lamă perfect uscată şi curată :frotiu hemogramă,grup sanguin,timp de sângerare;

-se aspiră in tuburi pentru analiza gazelor sanguine;

- picătura se pune pe bandeletă sau strips la glicemie

-2-3 picături pentru fiecare extremitate a lamei pentru diagnosticarea malariei.

-şterge cu o compresă sterilă locul de elecţie şi face o compresie uşoară.

Reorganizarea locului:selectarea deşeurilor,dezbrăcarea mănuşilor,spălarea mâinilor.

Notarea tehnicii in dosarul de îngrijire.

Incidente şi accidente:

-sângerare la locul puncţiei-se comprimă loculul mai mult timp;

-cantitate insuficientă de sânge-se strânge degetul la distanţă de locul puncţiei;

-apăsarea pe pulpa degetului favorizează eliminarea limfei şi modificarea rezultatelor-se repetă puncţia.

Puncţia venoasă

cotea maria

Definiţie: Puncţia venoasă reprezintă crearea unei căi de acces într-o venă prin intermediul unui ac de puncţie.

Scop:

-explorator:recoltarea sângelui pentru examene de laborator: biochimice, hematologice,serologice şi bacteriologice,introducerea substanțelor de contrast pentru investigații radiologice.

-terapeutic:-administrarea unor medicamente sub forma injecţiei şi perfuziei intravenoase,recoltarea sângelui în vederea transfuzării,executarea transfuziei de sânge sau derivate ale sângelui,sângerare în Locuri de elecţie:

-venele de la plica cotului ( basilica si cefalica);

- venele antebrațului;

- venele de pe fata dorsală a mainii;

- venele subclaviculare;

- venele femurale;

- venele maleolare interne;

-venele jugulare si epicraniene ( sugar si copilul mic).

Materiale necesare(în funcţie de scop):

-de protecţie - pernă pentru sprijinirea braţului, muşama, aleza

-instrumentar şi materiale sterile - ace, seringi de mărimi diferite, holder cu ac dublu,vacutainere. fiole cu soluţii medicamentoase,soluţii perfuzabile,flexulă.

- mănuşi, tampoane ,garou, eprubete uscate şi etichetate, cilindru gradat, tăviţă renală.

Pregătirea pacientului:

-psihică - se informează asupra scopului puncţiei se obține consimţământul

-pregătirea fizică - se aşază într-o poziţie confortabilă atât pentru pacient, cât şi pentru persoana care execută puncţia (decubit dorsal).

Execuţia tehnicii-asistentul medical:

-spală,dezinfectează mâinile şi îmbracă mănuşile;

- aplică garoul la o distanţă de 7-8 cm deasupra locului puncţiei,strângându-l astfel încât să oprească circulaţia venoasă fără a comprima artera;

-recomandă pacientului să strângă pumnul, vena devenind astfel turgescentă;

-palpează vena,dezinfectează tegumentul;

-fixează vena cu policele mâinii stângi la 4-5cm sub locul puncţiei;

-introduce acul cu bizoul în sus , pătrunde în venă cca. 1-2 cm. şi verifică poziţia acului în venă – prin aspirare în seringă.

- continuă tehnica funcţie de scopul urmărit.

- îndepărtează staza venoasă,cere bolnavului să deschidă pumnul.

-aplică un tampon la locul puncţiei şi se retrage acul brusc.

-menţine tamponul 1-3 minute – fără a flecta antebraţul pe braţ.

-îngrijeşte locul puncţiei.

Reorganizare:selectarea deşeurilor rezultate.

Îngrijirea bolnavului după tehnică:

-Se face toaleta locală a tegumentelor dacă este cazul. Se schimbă la nevoie lenjeria.

-Se asigură o poziţie comodă. Se supraveghează pacientul.

-Se pregăteşte sângele recoltat pentru laborator.

Accidente:

-Hematom prin infiltrarea cu sânge a ţesutului perivenos-se retrage acul şi se comprimă locul 1-3 minute.

-Perforarea venei – se retrage acul.

-Ameţeli, paloare, lipotimie,colaps – se întrerupe puncţia şi se acordă ajutor de urgenţă ,se anunţă medicul.

Observaţii:

-Pentru evidenţierea venelor se pot face mişcări circulare cu braţul, se poate introduce mâna în apă caldă.

-Pentru puncţia venelor jugulare, pacientul se aşează transversal pe pat, cu capul atârnând la marginea patului

-Prin puncţie venoasă se pot fixa şi catetere transcutanate.

Recoltarea exsudatului faringian

cotea maria

Definiţie: examen care consta din prelevarea de secretii de la nivelul cavitatii faringiene .

Scop :

-explorator:depistarea germenilor patogeni de la nivel faringian la purtători sănătoşi şi bolnavi iar in vederea tratamentului se va efectua antibiograma.

Cel mai frecvent patogen izolat in exudatul faringian este Streptococul β hemolitic de tip A , bacterie ce poate determina infectie streptococica a faringelui, scarlatina sau febra reumatică.

Materiale necesare:

- de protecţie - masca ,manuși;

- sterile : spatula linguala,eprubetă cu porttampon faringian ,ser fiziologic ;

- nesterile : tăviţă renală

Pregătirea pacientului:

-psihică se va explica pacientului tehnica si se va obtine consimtamantul informat.

- fizica: se anunţă să nu mănânce, să nu bea apă ,să nu ia antiseptice pentru gat, sa nu-și instileze soluţii dezinfectante în nas, să nu facă gargară să nu se spele pe dinţi, în dimineaţa recoltării;se așează pe un scaun.

Execuția tehnicii- asistentul medical

-spală mâinile cu apă şi săpun si imbracăi mănuşi de unică folosinţă;

-își pune masca de protecţie;

- invitată pacientul să deschidă larg gura si sa incline capul pe spate;

- va efectua presiune pe limba cu ajutorul unei spatule apoi va examina gura si gatul.

cu tamponul faringian steril se va preleva o mostra de secretii de la nivelul partii posterioare a faringelui, din jurul amigdalelor si de la nivelul oricarei zone inflamate a cavitatii bucale.

se spală pe mâini cu apă şi săpun

Reorganizarea locului :colectarea deşeurile în recipiente speciale, conform P.U.

Notarea în foaia de observaţie :data , numele persoanei care a facut recoltarea.

Pregătirea produsului pentru laborator:se etichetează eprubeta în care s-a făcut recoltarea si se transportă produsul la laborator evitând suprainfectarea.

De retinut:timpul scurs de la recoltare la însămânţare să nu depăşească 5-6 ore

Incidente: îmbibarea tamponului cu salivă,atingerea dinților-se recoltează din nou proba.

Recoltarea glicemiei prin puncţie venoasă

cotea maria

Definiție:glicemia este o analiză biochimică și reprezintă cantitatea de glucoză din sânge.

Scop:explorator

Materiale necesare:

-mănuși,taviță renală,ac steril și seringă sterilă sau ac dublu și holder,eprubetă cu 4mg florură de sodiu sau vacutainer cu/fără anticoagulant.

-tampon cu alcool,garou.

Pregătirea pacientului:

-psihică- se explică tehnica se obține consimtamântul.

-fizică-bolnavul nu mănâncă și nu bea in dimineața recoltării probei.

Execuția tehnicii:

-clasic:se recoltează 2 ml sânge prin puncție venoasă cu seringa și se transferă in eprubeta cu florură de sodiu 4mg;

-in sistem vacutainer:se puncționează vena cu acul dublu atașat la hoder iar sângele se recoltează in vacutainerul cu sau fără anticoagulant.

-se retrage acul se face compresiune cu tamponul 3-5 minute.

Reorganizarea locului:selectarea deșeurilor conform PU.

Pregătirea și transportul probei la laborator:

-se etichetează,se transportă la laboratorul de biochimie.

Valori normale ale glicemiei:0,80-1,20g‰

Recoltarea hemoculturii

bararu tania

Definiţie: Hemocultura = test diagnostic care permite identificarea prezenţei anormale a microorganismelor

patogene (bacterii, fungi) în sângele pacientului, prin metode microbiologice ± imunohistochimice.( insamantarea pe un mediu de cultura )

Obiectivele procedurii

- Punerea în evidenţă a germenilor patogeni în sânge prin însămânţare pe medii de cultură

- Efectuarea antibiogramei

Indicaţii:

Precizarea diagnosticului medical (pozitiv şi etiologic) în următoarele situaţii, evocatoare pentru septicemii, infecţii severe de focar cu risc septicemie (pielonefrite, . bronhopneumonii) ori endocardită infecţioasă:

- Sindrom infecţios sever (stare septică);

- Sindrom febril prelungit, cu etiologie inaparentă;

- Sindrom febril la un pacient valvular/protezat valvular;

- Şoc. septic;

- Frison.

Materiale necesare:

2 seturi de recipiente care conţin medii sterile de cultură (câte un flacon separat pentru germeni aerobi şi anaerobi), furnizate de laboratorul de microbiologic Pentru fiecare tip de mediu de cultură se verifică atent cantitatea de sânge venos care trebuie recoltată, astfel încât să se asigure raportul optim sânge/mediu = 1/5-1/10 (10 ml sânge venos sau 5 ml sânge venos la 50 ml mediu de cultură).

Recoltarea celor 2 hemoculturi se poate face în aceeaşi etapă (imediat după frison) sau la interval de 15 minute ori conform indicaţiei medicului (o oră interval).

Mănuşi sterile, garou, holder, masca, lampă de spirt şi chibrituri dacă sunt utilizate flacoanele cu mediu de cultură ce necesită dezinfecţia gâtului flaconului

Antiseptice: Betadină, Cloramina (pentru pacienţii alergici la iod);

2 seringi de 10 ml pentru recoltarea sângelui venos; 5 ace sterile (unul pentru recoltare, alte 4 pentru trasferul sângelui recoltat în flacoanele cu medii de cultură);

Tampoane sterile pentru antiseptizarea tegumentului şi dezinfecţia dopurilor flacoanelor cu medii de cultură).

Recoltarea sângelui venos pentru hemocultura se poate face şi în sistem închis, cu dispozitive speciale de tip vacutainer (sistem BACTEC)

Flacoane de hemocultura cu medii aerobe şi anaerobe tip BACTEC

Pregătirea pacientului

a) psihică: -informaţi şi explicaţi pacientului procedura, avertizaţi-l că recoltarea se poate repeta

- Obţineţi consimţământul informat

b) fizică: -poziţionaţi pacientul în decubit dorsal cu membrul superior sprijinit deoarece poate prezenta frisoane

- Alegeţi vena cea mai turgescentă

- Spălaţi regiunea plicii cotului cu apă şi săpun

- Dezinfectaţi cu alcool iodat, betadină

Descrierea gestului:participă două asistente medicale

- Verificarea indicaţiei medicale pentru recoltarea hemoculturii; a identităţii pacientului;

- Spălarea mâinilor şi îmbrăcarea mănuşilor de protecţie;

- Antiseptizarea tegumentelor cu Betadină(cloramină), în vederea puncţiei venoase;

- Recoltarea cu seringa a 20 ml sânge prin puncţie venoasă periferică - vezi punctia venoasa

- Introducerea sângelui venos recoltat în flacoanele de hemocultură se face cu respectarea atentă a următoarelor etape:

Schimbarea acului de recoltare cu unul steril, la fiecare manipulare a probei biologice (previne contaminarea);

Dezinfectarea cu betadină a capacului flaconului cu mediu înainte de introducerea celor 10 ml sânge venos în flacon (previne contaminarea); sau flambarea gâtului flaconului înainte de introducerea sângelui în flacon

Rotirea uşoară a fiecărui flacon, pentru omogenizarea probei;

Gestionarea corespunzătoare a instrumentarului şi materialelor folosite;

Dezbrăcarea mănuşilor folosite şi colectarea corespunzătoare a acestora;

Spălarea mâinilor şi uscarea lor;

Etichetarea corespunzătoare a probelor biologice recoltate, pentru a fi trimise la laboratorul de microbiologie.

În buletinul care însoţeşte probele se vor preciza: datele generale ale bolnavului, diagnosticul medical prezumptiv, temperatura cutanată a pacientului în momentul recoltării, tratamentul efectuat anterior cu antibiotice (medicamentul, doza şi durata terapiei), medicul curant al bolnavului şi asistenta medicală care a efectuat recoltarea probelor,ora recoltării. Hemoculturile recoltate sunt trimise rapid laboratorului de microbiologie pentru a fi puse la termostat, la 36,5 - 37 ° C.

Documentarea procedurii efectuate în fişa/foaia de observaţie, descărcarea instrumentarului şi materialelor folosite.

Îngrijirea pacientului

- Reinstalaţi pacientul în poziţie comodă şi acoperiţi-l pentru că frisonează

- Observati faciesul, tegumentele (extremitatilor), comportamentul pacientului

Evaluarea eficacităţii procedurii

Rezultate aşteptate/dorite: - Recoltarea s-a făcut corect, în condiţii de strictă asepsie şi antisepsie

Rezultate nedorite/ce faceţi? - Vezi accidente /incidente puncţia venoasă

Atenţie: Recoltarea se face la debutul bolii înainte de administrarea antibioticelor.

Rezultatul hemoculturilor

Este comunicat de laboratorul de microbiologie în următoarele 7-10 zile de la recoltarea probelor (în funcţie de agentul patogen implicat).

Sunt urmărite zilnic macroscopic. Pozitivarea hemoculturilor se face în 2-3 zile în cazul agenţilor patogeni uzuali. Microorganismele patogene care se dezvoltă mai lent sau necesită condiţii speciale de cultură reclamă un timp mai îndelungat de dezvoltare sau medii speciale (îmbogăţite) de cultură.

Odată identificat agentul patogen implicat, se testează şi sensibilitatea acestuia la diverse antibiotice (antibiograma).

Erori de interpretare ale hemoculturilor:

Rezultatele fals pozitive pot fi cauzate de contaminarea accidentală a probelor, în timpul recoltării sau manipulării acestora.

Rezultatele fals negative pot fi explicate de implicarea unor agenţi patogeni neuzuali, care se dezvoltă mai lent sau necesită condiţii speciale de cultură sau de efectuarea unor tratamente anterioare cu antibiotice. Din acest motiv se recomanda recoltarea hemoculturilor înainte de iniţierea oricărui tratament antibiotic sau după o întrerupere de minim 72 ore (până la o săptămână) a antibioticelor (în "fereastra terapeutică").

Precauţii esenţiale pentru eficienţa diagnostică a hemoculturilor:

Pentru evitarea surselor de eroare menţionate se recomandă:

Respectarea strictă a măsurilor de asepsie la recoltarea sângelui pentn; hemocultură şi în cursul manipulării probelor (tehnică impecabilă respectarea proporţiei sânge/mediu = 1/5-1/10, evitarea contaminării probelor în cursul inoculării sângelui venos);

Recoltarea a minim 3 seturi de hemoculturi (la 6 ore interval) în primele 24 de ore de la evocarea diagnosticului posibil de septicemie/endocardită infecţioasă (înainte de iniţierea antibioticoterapiei sau în "fereastră terapeutică");

Avizarea laboratorului de microbiologie asupra datelor clinice ale pacientului şi supoziţiilor de diagnostic emise de medicul clinician (colaborare mmtidisciplinară, lucrul în echipă).

Recoltarea hemoleucogramei

păduraru oana

Definiţie: Hemograma este un test screening de bază analizând elementele celulare ale sângelui

. Scop: explorator.

Materiale necesare:

efectuarea tehnicii de recoltare prin puncţie venoasă - materiale necesare puncţiei venoase(vezi tehnica) şi vacutainer cu capac de culoare mov/roz sau eprubeta clasică (conform normelor ISO/DIS 6710) ce foloseşte ca anticoagulant E.D.T.A. (acid etilen diaminotetraacetic) dipotasium/tripotasium/disodium;

efectuarea tehnicii de recoltare prin puncţie capilară - materiale necesare puncţiei capilare(vezi tehnica); la copiii mici se poate recolta sânge capilar din deget/călcâi cu lanţeta, pe microtainer heparinat.

Pregătirea pacientului: psihică (complianţa pacientului în urma consimţământului informat) şi fizică (recoltare în condiţii “a jeune”, cu pacient în condiţii bazale, într-o poziţie comodă -decubit dorsal- ).

Execuţie:

prin puncţie venoasă se recoltează 2 ml. sânge pe cristale de E.D.T.A. 1%, în vacutainerul cu capac mov cu ajutorul acului de recoltă şi a holderului; imediat se agită proba pentru omogenizare(inversare uşoară a tubului de cca. 10 ori). Recomandare: proba să fie analizată în primele 6 ore de la recoltare.

prin puncţie capilară, înţepând cu ac steril/lanţetă perpendicular pe starturile cutanate ale pulpei degetului inelar sau mediu, lobul urechii, faţa platară a halucelui şi călcâi la copil(se foloseşte a 2-a picătură de sânge, după ce prima a fost ştearsă cu tampon uscat sau hârtie de filtru); picătura de sânge va fi prelevată pe o lamă de sticlă.

HEMOLEUCOGRAMA(ADULT)

Denumirea probei Acro-nimul

(prescur-tarea) Valori normale/unitate de măsură Valori crescute Valori scăzute

Globule albe(leucocite) G.A. 4.0-10.0/*10^3/µL Nou nascuţi, copii, infecţii bacteriene, inflamaţii, boli ale sângelui, etc. Anemii, boli infecţioase, intoxicaţii cu substanţe chimice, subnutriţie, etc.

Globule roşii(eritrocite/hematii)

- transportă Hb care la rândul ei transportă oxigenul G.R. 3.9-5.2/*10^6/µL Poliglobulie, sarcină, nou născuţi, sportivi performanţă, policitemie, etc. Anemie, leucemii, tumori, intoxicaţii cu Pb., etc.

Hemoglobină- transport oxigen şi dioxid de carbon Hb 11.8-15.3g/dl anemii

Hematocrit Ht 34.5-46% Policitemie, deshidratare, arsuri grave, etc., Anemii, hiperhidratare, etc.

Volum eritrocitar mediuVEM 78-96/fL Consum cronic de alcool, hipotiroidism, anemii hemolitice, etc.

Hemoglobină eritrocitară medieHEM 25.5-32/pq Utili în diagnosticul diferenţial al cauzei anemiei

Concentraţia medie de hemoglobină eritrocitarăCHEM 32-35.5g/dl

Trombocite(plachete)- rol în hemostază(coagulare) Tr 180-380/*10^3/µL Boli infecţioase, inflamatorii, reumatice, după splenectomie, etc. Trombocitopatii, ciroză hepatică, reacţii virale, transfuzionale, după administrare de heparină, etc.

Limfocite LYMF% 19-48% Boli virale, cronice şi de sânge, boli limfoproliferative, etc.Sindrom Cushing, tratamente cortizonice, uremie, boală Hodgkin, etc.

Monocite MONO% 2-10.5% Boli virale şi de sânge, TBC, malarie, etc.

Neutrofile NEUT% 34-71% Infecţii bacteriene, boli neoplazice, boli mieloproliferative Stări de imunodepresie, boli infecţioase cronice

BazofileBASO% 0-1% Boli alergice, boli mieloproliferative, etc.

Eozinofile EO% 0-7% Alergii şi boli parazitare

Largimea curbei de distribuţie a eritrocitelor - deviaţie standard RDW-SD% 34-49/fL

Largimea curbei de distribuţie a eritrocitelor - coeficient de variaţie RDW-CV# 10-15%

Numărul de limfocite LYMF# 1.2-4.0/*10^3/µL

Numărul de monocite MONO# 0.2-0.9/*10^3/µL

Numărul de neutrofile NEUT# 1.6-6.2/*10^3/µL

Largimea curbei de distribuţie a trombocitelor PDW 10.0-18.0/fL

Volum trombocitar mediu VTM 8.5-12 fL Distrugere crescută a trombocitelorProducţie scăzută de plachete(anemie aplastică), etc.

Procentul de macrotrombocite P-LCR% 14.3-44%

Recoltarea sângelui în vacutainere

bararu tania

Recoltarea sângelui în vacutainere, la adult, se realizează prin flebotomie(puncţie venoasă).

Definiţie Reprezintă gestul medical de pătrundere – cu un ac sau cateter – în lumenul unei vene (de regulă periferică, superficială) în vederea recoltării de sânge pentru examinări de laborator.

Loc de elecţie – vezi puncţia venoasă

Pregătirea materialelor:

eprubete vacutainer: cu dop negru pentru VSH (conţine anticoagulant-citrat de natriu 3,8%); cu dop mov pentru

hemoleucogramă (conţine anticoagulant E.D.T.A.- acid-etilen-diamino-tetraacetic 1%); cu dop roşu- fără anticoagulant pentru probe biochimice, cu dop bleu (conţine anticoagulant- citrate de natriu 3.8%, raportul sânge /anticoagulant este de 9/1) pentru fibrinogen; cu dop gri pentru glicemie - conţine anticoagulant florura de natriu; cu dop albastru pentru teste de coagulare – au anticoagulant: citrat trisodic, raportul sânge/anticoagulant este 9/1

soluţie dezinfectantă ( alcool ), tampon de vată, garou,

tăviţă renală, mănuşi de unică folosinţă,

holder, ace duble de puncţie

recipient pentru colectarea deşeurilor.

Pregătirea pacientului – vezi puncţia venoasă

Efectuarea procedurii:

- se spală mâinile şi se pun mănuşile de unică folosinţă, se dezinfectează locul de elecţie

- desfaceţi acul prin răsucirea capacului sigilat, înlăturaţi capacul şi expuneţi partea filetată, având grijă să nu îndepărtaţi teaca sterilă a acului, înşurubaţi acul dublu la holder

- aplicaţi garoul pe antebraţul pacientului, puncţionaţi vena ajutându-vă de degetul mare şi indexul mâinii drepte

- inversaţi poziţia mâinii, apăsaţi vacutainerul cu degetul mare al mâinii drepte, indexul şi degetele mijlocii susţinându-l

- sângele este atras de vacuumul din vacutainer şi curge cu viteză proprie; eliberaţi garoul din jurul braţului pacientului imediat ce a apărut sânge în vacutainer, ajuntându-vă cu mâna stângă şi susţinând în continuare holderul

- retrageţi vacutainerul cu mâna dreaptă, apăsând uşor cu degetul mare pe una din marginile holderului

- pentru a asigura o omogenizare optimă a sîngelui cu anticoagulantul, efectuaţi 8-10 mişcări de inversiune a tubului

- dacă se recoltează mai mult de un vacutainer, inseraţi cel de-al doilea tub şi repetaţi paşii descrişi mai sus

- retrageţi acul după aplicarea tamponului cu alcool şi exercitaţi o presiune timp de 2 – 3 minute

Ordinea recoltării tuburilor

În cazul în care este nevoie să se obţină mai multe probe dintr-o singură flebotomie, se recomandă să se respecte urmatoarea ordine de recoltare a tuburilor:

1. recipientele pentru hemocultura;

2. tuburile fără aditivi;

3. tuburile ce conţin citrat;

4. tuburile ce conţin heparină;

5. tuburile ce conţin EDTA.

Reorganizarea locului de muncă:

- se colectează deşeurile în recipiente speciale conform PU

- se îndepărtează mănuşile şi se spală mâinile cu apă şi săpun; se notează procedura în dosarul/planul de îngrijire

- se notează şi reacţia pacientului în timpul procedurii

Incidenteşi accidente

- perforarea venei şi apariţia hematomului local, ameţeli, paloare accentuată, lipotimie

Recoltarea sângelui pentru examene serologice

cotea maria

Definiție: cercetarea prezenţei sau absenţei anticorpilor în serul din sângele pacientului.

Scop- diagnosticarea bolilor infecţioase.

Examene serologice :

-Reacția Weill-Felix pentru diagnosticul tifosului exantematic;

-Reacția de precipitare sau floculare ca: Citochol, Kahn, Meinike şi reacția de microfloculare pe lamă VDRL - în diagnosticul sifilisului ;

-Reacția de fixare a complementului R Bordet-Wassermann, pentru diagnosticul sifilisului;

-Dozarea antistreptolizinelor ASLO- diagnosticarea RAA – scarlatină;

- Reacția Waler-Rose - diagnosticarea P.R. (poliartrita reumatoidă);

- Reacția de hemaglutinare, hemaglutinoinhibare - diagnosticarea unor viroze;

- Reacția. Widal şi aglutinarea „Vi" - în diagnosticul febrei tifoide şi paratifoide.

Materiale necesare:

- Tava medicală/cărucior.

- Ac steril pentru recoltat sau holder cu ac dublu acoperit la ambele capete cu cauciuc;

- Stativ cu eprubete curate, uscate ;

- Vacutainere simple sau cu gel (capac roşu)

- Soluţie dezinfectantă (alcool) si tampoane de vată

- Mănuşi de unică folosinţă

- Garou, muşama ,tăviţă renală

- Recipiente pentru colectarea deşeurilor

Pregătirea pacientului:

-psihică:informaţi şi explicaţi pacientului procedura;obţineţi consimţământul informat;încurajaţi şi susţineţi pacientul

-fizică:atenţionaţi pacientul să nu mănânce şi să stea în repaus la pat;poziţionaţi pacientul în funcţie de starea sa (şezând sau decubit dorsal) cu mâna sprijinită ca pentru puncţie venoasă

Efectuarea procedurii:

a) prin meloda clasică

- Spălaţi mâinile cu apă şi săpun;dezinfectaţi mâinilesi imbrăcaţi mănuşi de unică folosinţă;

- Aplicaţi garoul si puncţionaţi vena;

- Recoltaţi 5 - 10 ml de sânge direct in eprubetă;

- Dezlegaţi garoul;

- Aşezaţi eprubeta în stativ;

- Retrageţi acul după aplicarea tamponului cu alcool;

- Exercitaţi o presiune asupra tamponului 2 -3' fără ca pacientul să îndoaie cotul (rugaţi pacientul să comprime locul)

b) prin metoda vacutainer:

- Spălaţi mâinile / dezinfectaţi / îmbrăcaţi mănuşi de protecţie;

- Montaţi acul dublu la holder prin înşurubare;îndepărtaţi cauciucul de pe partea superioara a acului;

- Aplicaţi garoul si puncţionaţi vena;

- Fixaţi vacutainerul în care se găseşte gel destinat recoltării pentru examene serologice (VDRL, ASLO, Weill Felix, Waler Rose, Widall, ELISA )

- Umpleţi până la semn recipientul cu sânge- cca 10ml

- Retrageţi acul după aplicarea tamponului cu alcool şi comprimaţi locul 2-3'

Îngrijirea pacientului:aşezaţi pacientul în poziţie comodă;observaţi faciesul, tegumentele.

Reorganizarea locului de muncă:

- Colectaţi deşeurile în recipiente speciale conform PU;îndepărtaţi mănuşile;spălaţi mâinile.

Pregătirea produsului pentru laborator:

- Etichetaţi eprubeta sau vacutainerul şi transportati imediat produsul la laborator.

Recoltarea sângelui pentru ionograma sanguina

paduraru oana

Definiţie: reprezintă recoltarea de sânge pentru determinarea concentrației principalelor elemente chimice prezente în sângele organismului.

Scop: - apreciază funcția renală de menținere constantă a concentrației de ioni;

diagnostic.

Materiale necesare: materiale necesare puncţiei venoase(vezi tehnica), vacutainer cu capac de roşu,

holder, acvacutainer.

Pregătireapacientului: psihică (complianţapacientuluiînurmaconsimţământuluiinformat) şifizică

(recoltareîncondiţii “a jeune”, cu pacientîncondiţiibazale, într-o poziţiecomodă -decubit dorsal).

Execuţie:

Se recolteaza 5-7 ml. sânge, fără anticoagulant prin puncţie venoasă, cu stază de garou învacutainerul cu capacroşu, cu ajutorulacului de recoltăşi a holderului, in condiții de asepsie. Recomandare: probasă fie analizatăînprimele 6 ore de la recoltare.

Pentru recoltarea plumbului se folosește vacutainer pentru metale cu EDTA sau heparinat de litiu.

IONOGRAMA(valori de referință):

BIOCHIMIE SÂNGE

Test Rezultat Val.norm./unit.mas.

CALCIU IONIC 1.12-1.32mmol/l

CALCIU TOTAL 8.40-10.2mmol/l

FIER SERIC 37-145 µg/dl

MAGNEZIU 1.60-2.60 mg.dl

SODIU 136-145 mmol/l

CLOR 98-107 mmol/l

POTASIU 3,5-5,1 mmol/l

FOSFOR 2,3-4,7 mg/dl

PLUMB <40 µg/dl

IOD 40-80µg/l

Sodiul intervine, alaturi de potasiu, in reglarea echilibrului hidrosalin, influentand astfel direct valorile tensiunii arteriale si volemia, si participand in mod activ la mentinerea homeostaziei mediului intern. De asemenea, sodiul are rol in mentinerea la parametrii normali a activitatii musculare si nervoase.

Clorul trebuie interpretat prin asociere cu sodiul (clorura de natriu este sarea de bucatarie), intrucat scade sau creste odata cu acesta.Clorul mentine integritatea celulara prin influenta sa asupra presiunii osmotice si a echilibrului acido-bazic.

Calciul este cel mai intalnit mineral din organism, de o importanta cruciala, intrucat contribuie la formarea oaselor si a dintilor. Lipsa lui da osteoporoza (demineralizarea oaselor), osteomalacie (inmuierea oaselor), rahitism si contractii involuntare ale muschilor (nesuferitiicarcei).

Calciul patrunde in organism prin intermediul apei baute si ale alimentelor bogate in calciu (lapte, branza, etc.), surplusul fiind eliminat prin urina si fecale. Valorile crescute de calciu provoaca calculii renali (pietre la rinichi); sa nu uitam ca profilaxia rahitismului la copii presupune administrarea vitaminei D si expunerea solara zilnica, ceea ce face sa creasca nivelul calciului din sange. Exista cateva categorii de indivizi care trebuie sa ia suplimente de calciu regulat: copiii, femeile insarcinate si batranii.

Fosforul contribuie la buna functionare a sistemului nervos, a inimii si a enzimelor sanguine, el fiind strans legat de calciu cu care formeaza fosfatul de calciu necesar cresterii si mentineriiintegritatii oaselor si dintilor. Excesul de fosfor se elimina prin urina, formand calculi urinari. Niveluri scazute de fosfor in sangeintalnim in rahitism, in boli cu diaree cronica. Alimentele cu continut mare de fosfor sunt carnea si ouale, icrele, lactatele.

Potasiul ajuta la buna functionare a inimii si a muschilor scheletici. Este prezent in toate alimentele, indeosebi in fructe (pere, mere, cirese) si legume. Nivelul potasiului din sange scade la consum regulat de paine alba, dulciuri rafinate, in cazul administrarii de medicamente pe baza de cortizon, laxative si purgative.

Fierul este principalul mineral din compozitia globulelor rosii, de aici si culoarea rosie a acestora. Fierul ajunge in organism prin intermediul apei si al alimentelor bogate in fier. Scaderea fierului din sange duce la anemie feripiva.

Plumbul este prezent în organism prin inhalare sau ingestie( datorat profesiilor ce implică prelucrarea sa- boala se numește saturnism).

Iodul este un oligoelement esențial pentru organismul uman, fiind indispensabil pentru sinteza hormonilor tiroidieni.

Recoltarea secrețiilor oculare

popa mihaela

Definitie:examen care consta in prelevarea de secretii de la nivelul ochiului

Scop: explorator(identificarea germenilor patogeni prin efectuarea antibiogramei)

Pregatirea pacientului:

psihica:se explica procedura si se obtine acceptul/acordul pacientului

fizica:nu se face toaleta,nu se aplica medicamente local

Pozitia pacientului:

- sezand pe scaun sau la marginea patului

- decubit dorsal

Materiale necesare:

- eprubeta porttampon

- seringa+ac pentru colectiile purulente in cantitate mare

- manusi de unica folosinta/manusi sterile

- tavita renala

- prosop

- comprese sterile

Tehnica:

pregatirea asistentei medicale

pregatirea materialelor

prosop in jurul gatului

cu mana nedominanta in care se sustine o compresa se trage usor pleoapa inferioara iar cu mana dominanta in care se tine eprubeta se recolteaza secretia

recoltarea se realizeaza cu eprubete separate pentru fiecare ochi in parte

etichetarea produsului si transportul imediat catre laboratorul de bacteriologie

Reorganizarea locului de munca

Notarea procedurii in F.O.: data, ochiul de la care s-a realizat recoltarea si numele asistentei care a efectuat procedura

Incidente:atingerea cililor,a obrazului,etc.- se recolteaza o alta proba

Recoltarea sputei pentru bacil Koch

bararu Tania

Definitie - Sputa este un produs ce reprezinta totalitatea secretiilor ce se expulzeaza din caile respiratorii prin tuse

Scop – explorator pentru examinari macroscopice,citologice,bacteriologice, parazitologice, în vederea stabilirii diagnosticului

Sunt necesare 3 probe de spută pentru pacientii suspecti de tuberculoza si 2 probe de sputa pentru pacientii aflati sub tratament antituberculos pentru urmarirea rezultatelor chimioterapiei;

Probele de sputa se vor recolta fie ``pe loc``(produs extemporaneu), fie dimineata devreme (produs matinal);

Materiale necesare:

- recipiente din plastic transparent(3-4 cm diametru, 5-6 cm inaltime si 30-50 ml capacitate) cu capac cu filet

- formular pentru laborator în trei exemplare standardizat

- servetele sau batiste de unica intrebuintare

Pregatirea pacientului:

Psihica:

- se anunta si i se explica necesitatea recoltarii

- se instruieste sa nu inghita sputa, sa nu o imprastie

- sa expectoreze numai in recipientul special

- sa nu introduca in recipient si saliva

fizica:

pacientul este sfatuit sa-si clateasca gura cu apa pentru a îndeparta resturile alimentare; i se arata cum ce deschide recipientul, sa realizeze cateva inspiratii profunde urmate de cateva secunde de apnee pentru o buna mobilizare a secretiilor traheo-bronsice si inducerea tusei

Inainte de recoltare:

Completarea Formularului pentru examenul sputei BK:

Denumirea unităţii de tratament unde s-a recoltat sputa;

Data: ziua, luna, anul;

Numele pacientului: se inscrie numele intreg ;

Virsta în ani;

Sexul : se bifeaza ``M`` sau ``F``;

Adresa: se inscrie adresa reala si completa a pacientului(în unele cazuri adresa de flotant)

Clasificarea afectiunii: se bifeaza ``pulmonar`` sau ``extrapulmonar`` si localizarea;

Motiv examinare: Se bifeaza diagnostic daca proba a fost recoltata de la un suspect de tuberculoza; urmarire chimioterapie daca proba a fost recoltata de la un pacient aflat sub tratament!

Numarul de identificare al produsului: numarul care se inscrie pe exteriorul recipientului de sputa;

Unitatea TBC apartinatoare: se inscrie numarul de inregistrare din registrul districtual de pe fisa de tratament pentru pacientii aflati in tratament;

Data recoltarii: zi/luna/an;

Semnatura celui care face recoltarea;

Buletinul va fi parafat de medic si va contine codul numeric personal al pacientulu

Colectarea propriu-zisă

Asistenta inmaneaza pacientului recipientul

Pacientul este condus in camera de recoltare ,cand camera de recoltare nu exista,afară(in aer liber), unde este supravegheat prin vizor /geam sau direct de catre un cadru sanitar

La intoarcerea pacientului din camera de recoltare se verifica cantitatea si calitatea sputei(3-5 ml sputa purulenta); daca aceasta nu corespunde se repeta manevra de recoltare;

Pacientul este informat cand sa aduca urmatorul esantion( conform PNCT,pacientul da un esantion la prezentarea la medic ,recoltat sub supraveghere, al doilea a doua zi dimineta, sputa matinala auto-recoltata si al 3-lea cand se prezinta cu al 2-lea, recoltat tot sub supraveghere);

Dupa ce colecteaza al 3-lea esantion, apcientul este informat cand sa se prezinte pentru rezultat.

Depozitarea esantioanelor recoltate se va face in frigiderul ( + 4 0)din camera de recoltare, dupa verificarea inchidereii capacelor recipientelor

Transportul probelor de sputa la laboratorul din incinta spitalului sau din alta locatie se va face fie imediat, fie în maxim o saptamână de la recoltare;

Probele se vor transporta într-o cutie de transport prevazuta cu despartituri pentru fixarea si separarea flacoanelor de sputa, impreuna cu formularul de examinare a sputei;

La persoanele care nu tusesc si nu expectoreaza spontan sau înghit expectoratia (copii,femei) se vor aplica tehnici speciale de provocare si recoltare a sputei:

Aerosoli expectoranti cu cu solutie de NaCl 10%

Lavaj laringo-traheal cu ser fiziologic steril

Tubajul gastric folosind sonde Nelaton sau Einhorn

Aspiratul bronsic sau lavajul bronho-alveolar prin fibrobronhoscopie .

Interpretare

Laboratorul va comunica rezultatul la examenul direct al sputei pentru BAAR in 24h : rezultatul poate fi pozitiv sau negativ pentru BAAR

in 4-6 saptamani vom avea un rezultat dupa insamantarea pe un mediu de cultura solid ( Lovenstein-Jensen) sau 1-2 saptamani dupa insamantare pe mediu lichid ; care poate fi pozitiv pentru BAAR sau negativ

Recoltarea și interpretarea examenului sumar de urină

ouatu elena

Definiţie Este o analiză de rutină,simplă, care constă in recoltarea urinei pentru a depista afectiuni renale, diabetul zaharat,etc.

Scopul Explorator pentru diagnosticul afectiunilor renale, metabolice (depistarea glicozuriei, corpi cetonici)

Sumarul de urină se recoltează obligatoriu la toţi bolnavii internaţi in orice sectie de spital

Materiale necesare Recipient din plastic de unică folosinţă curat

Pregătirea pacientului Psihică : se informează pacientul cu o seară inainte, se explică tehnica.

Fizică : se efecuează toaleta organelor genitale externe cu apă şi săpun înainte de recoltare

Tehnica examenului sumar de urină Se recolteză dimineaţa de la prima micţiune ciţiva mililitri de urină într-un recipient de plastic de uniă folosinţă din mijlocul jetului.

Se etichetează şi se trimite la laborator pentru examinare

valoare normală Albumină – absent

Glucoză - absent

Urobilinogen - absent

Nitriţi - absent

Densitate urina 1015-1030

Hematii - absent

Leucocite - absent

Sedimentul urinar – prezenţa epitelii plate, hematii, leucocite, săruri amorfe. In funcţie de prezenţa lor, organizare, pot aduce informaţii despre boală.

Interpretarea valorilor Prezenţa albuminuriei indică afecţiune renală,

Prezenţa glucozei indică diabet zaharat,

Urobilinogenul indică hepatite, stază biliară, hemoliză,

Leucocitele indică infecţii urinare, şi in funcţie de aspectul şi numarul lor pot preciza sediul acesteia,

Hematiile in functie de numar, aspect, organizare orientează către afectare renală, litiază renală, cancer de prostată, infecţie urinară severă,

Recoltarea timpului de protrombină

postelnicu mihaela

Teste de coagulare PT – test screening

AP

INR(International Normalized Ratio)

APTT– test screening

Fibrinogen

Scop Monitorizarea tratamentelor anticoagulante

Materiale şi instrumente necesare Vacutainere închise, vacuumate, de unică folosinţă – cu capac albastru – cu citrat de sodiu 3.2% sau 3.8% (concentrație agreata la nivel național) şi proporțiesânge/anticoagulant de 9/1 pentru determinări de coagulare, fibrinogen, TQ.

Ace sterile şi tub holder compatibil cu vacutainerele

Mănuşi de protecţie.

Garou sau bandă Esmarch.

Alcool, paduri alcoolizate

Pernă elastică cu material de protecţie.

Plasture

Tăviţă renală.

Pregătirea bolnavului Pacientul nu mănâncă în dimineaţa recoltării.

Se anunţă bolnavul şi i se explică tehnica şi necesitatea ei.

Se aşează bolnavul în repaus – în decubit dorsal, comod, cu braţul sprijinit pe pernă tare, protejată cu muşama şi aleză.

Se dezveleşte locul ales – având grijă ca mâneca să nu stânjenească circulaţia.

Precauţii generale Este obligatorie purtarea mănuşilor

După recoltare întâi se desface garoul, apoi se îndepărtează acul din venă.

Se aplică un tampon alcoolizat pe locul puncţie şi se menţine 5 minute, cu braţul în extensie.

Se respectă principiile de colectare a deşeurilor.

Recoltarea sângelui la pacienţi aflaţi sub tratament cu heparină se face întotdeauna înaintea administrării dozei

În caz de heparină sodică → recoltarea se face înaintea administrării

În caz de heparină fracţionată → recoltarea se face la jumătatea intervalului dintre cele 2 administrări

Execuţie recoltării sângelui venos în vacutainere Se spală şi se dezinfectează mâinile şi se îmbracă mănuşi de protecţie.

Se aplică garoul la aproximativ 10 cm deasupra locului puncţiei.

Se palpează locul puncţiei şi se dezinfectează cu un tampon cu alcool.

Pentru favorizarea evidenţierii venei se cere bolnavului să-şi închidă şi să-şi deschidă de câteva ori pumnul şi să rămână apoi cu pumnul strânsul sau se masează antebraţul dinspre pumn spre plica cotului.

Se puncţionează vena şi se pătrunde în lumenul ei cca. 1 cm.

Recoltarea sângelui se face prin împingerea tubului în holder în aşa fel încât diafragma gumată a dopului să fie străpunsă.

După recoltare tubul se înclină sau se răstoarnă pentru omogenizarea cu aditiv.

Se procedează la fel cu toate tuburile necesare recoltării.

Se desface garoul şi se cere bolnavului să deschidă pumnul.

Se aplică o compresă pe locul puncţiei şi se retrage acul brusc, pe direcţie de introducere.

Se etichetează tuburile şi se trimit la laborator.

Ordinea umplerii vacutainerelor Vacutainerele pentru hemocultură

Vacutainere pentru coagulare

Vacutainere fără aditivi.

Alte tuburi cu diverşi aditivi.

Observaţii Nu se recoltează sânge de pe branulă.

Se respectă strict raportul plasmă/ anticoagulant (1/9).

Proba de coagulare pentru trombofilii se recoltează întotdeauna după o altă probă. Dacă acelaşi pacient are indicaţii pentru mai multe probe de coagulare → PT, aPTT, TT, fibrinogen, recoltarea se va face în 2 tuburi citratate:

Primul vacutainer pentru teste de coagulare

Al doilea vacutainer pentru trombofilii

! Atenţie! Trebuie specificată ordinea recoltării deoarece sunt protocoale de lucru diferite.

Omogenizarea vacutainerelor se face prin răsturnare uşoară.

ATENȚIE: Întâi se scoate tubul din ac, apoi acul din venă!

Timpul de protrombina (timpul Quick), INR Datorita variabilității care exista de la un laborator la altul şi a diferențelor dintre agenții anticoagulanți folosiți de diferite laboratoare, rezultatele se exprima în mod frecvent sub forma unui raport numit INR (International Normalized Ratio).

INR reprezintă raportul dintre timpul de protrombina al pacientului şi valoarea de control a laboratorului.

Se foloseșteîn supravegherea tratamentului anticoagulant la pacienții care iau acest tip de tratament .

Perioada necesară formarii cheagului de fibrină se numește timp de protrombina (Quick), iar valorile normale sunt cuprinse între 11 – 13 secunde

Testul explorează calea extrinsecăşi comună a coagulării (factorii V, VII, X, protrombinăşi fibrinogenul)

Valoarea clinică a testului:

Screening-ul preoperator al bolilor hemoragice

Screening-ul deficientei de factori de coagulare implicați in calea extrinseca si comuna

Monitorizarea terapiei cu anticoagulante orale

Valori normale: >70%

Timp Quick 11.5 – 15.0 secunde

INR 0.8 – 1.2 (raport / ratio)

AP (Indice Protrombină) 80 – 120%

Interval terapeutic

- INR 1.3 - 1.8 - prevențiapacienților cu risc crescut de infarct miocardic

- INR 2.0-3.0 - profilaxia / tratamentul trombozei venoase (în chirurgia ortopedică, ginecologică), tratamentul embolismului pulmonar, prevenirea emboliei sistemice la pacienții cu fibrilație atrială, proteze valvulare cardiace, sindrom antifosfolipidic.

- INR 3.0-4.0 – infarct miocardic

Valori critice INR > 6 – risc major de hemoragie masiva la bolnavul hipertensiv, boala cerebro-vasculară, maladie ulceroasă!

Recoltarea uroculturii

macovei simona

Definitie - Este examenul bacteriologic din urina. Se realizeaza in conditii de asepsie perfecta- in recipient steril

Scop – de diagnostic al infectiilor urinare , pielonefria prin evidentierea germenilor patogeni din urina

Materiale necesare

Recipient din plastic steril de unica folosinta cu capac

Hartie igienica

Bilet de trimitere catre laborator

Manusi sterile

Sonda urinara

Seringa 10-20 ml

Pregatirea pacientului

Psihica - se informeaza pacientul cu o seara inainte de efectuarea tehnicii de recoltare a urinei

Fizica – se efectueaza toaleta organelor genitale externe cu apa si sapun inaite de recoltare

Metode de recoltare

Direct – din jetul urinar

Prin sondaj vezical

Tehnica recoltarii

Se recolteaza dimineta la prima mictiune dupa efectuarea toaletei organelor genitale cu apa si sapun

Se recolteaza in recipient din plastic steril

Se va lasa sa curga afara primul jet de urina pentru a elimina in acelasi timp si flora microbiana saprofita existenta in mod normal in meatul urinar

Se invita bolnaul sa urineze in recipient, recoltand urmatorul jet sau din „zbor” o cantitate de cativa ml

Se acopera imediat recipientul cu capac

Se completeaza buletinul de trimitere pentru laborator

Dacă recoltarea se face prin sondaj vezical - după executarea sondajului, se lasă să curgă primele picături în tăviţa renală, apoi se recoltează urina în recipiente sterile.

Se transporta la laborator

Însămânţarea: se face imediat după recoltare.- se face antibiogramă.

Observaţii:

Nu se fac perfuzii înaintea recoltării.

Pacientul nu va consuma cu 12 ore înainte lichide – pentru a nu dilua produsul. Nu va urina cu 6 ore înainte.

In cazul pacientilor cu sonda permanenta nu se recoltează din punga colectoare. Se poate recolta prin puncţia sondei de catre asistenta folosind seringa cu un ac hipodermic.

Transportul produsului recoltat:

Se transportă în maxim 1 oră de la recoltare.

Se notează examenul cerut şi diagnosticul prezumtiv.

Recoltarea uroculturii la pacient cu sondă urinară permanentă

cotea maria

Definiție:urocultura este examenul bacteriologic al urinei.

Scop:explorator-identificarea germenilor patogeni;efectuarea antibiogramei.

Indicații: pacienți care nu micționează din cauze neurologice sau urologice;pacienți cu incontinență urinară.

Loc de elecție:porțiunea proximală a sondei a demeure.

Materiale necesare:vezi sondajul vezical permanent(a demeure).

-dezinfectant pentru sondă-soluție de clorhexidină,ac și seringă sterile,recipient steril pentru urină;

-tampoane,comprese sterile, mănuși de unică folosință.

Pregătirea pacientului:

-psihică-se explică tehnica se obtine consimțământul.

-fizică-se asigură intimitatea.

Execuția tehnicii-asistentul medical:

- spală mâinile,îmbracă mănuşi de unică folosinţă;

-clampează sonda cu 15' înainte de recoltare sub locul de prelevare;

-dezinfectează sonda cu compresă sterilă imbibată cu dezinfectant;

- puncționează sonda cu acul adaptat la seringă;

-aspiră 10 ml de urină în seringă;

-transferă urina în recipientul steril.

Reorganizarea locului:

-selectarea deșeurilor rezultate conform PU.

Pregătirea produsului pentru laborator:

-se etichetează recipientul cu: numele şi prenumele pacientului, data şi ora recoltării;

- se transportă urina la laborator imediat.

Recoltarea VSH-ului

bararu tania

Definiţii .Viteza de sedimentarea a hematiilor(VSH) este o analiză curentă, nespecifică, destul de frecventă care evidenţiază existenţa unei inflamaţii şi monitorizează evoluţia acesteia .

VSH-ul reprezintă rata la care sedimentează hematiile dintr-o proba de sange anticoagulat într-o ora. Cu cat hematiile sedimenteaza mai repede, cu atat VSH-ul este mai mare, fiind un indicator de răspuns de faza acuta. O crestere a VSH-ului apare la cel putin 24 ore după initierea raspunsului inflamator, iar dupa incheierea raspunsului de faza acuta scade cu un timp de injumatatire de 96-144 ore.

Indicatii

- Test screening in suspiciunea de reactii inflamatorii, infectii, boli autoimune, discrazii plasmocitare.

- Monitorizarea evolutiei si tratamentului in anumite boli: arterita temporala, polimialgie reumatica, artrita reumatoida, reumatism articular acut, lupus eritematos sistemic, boala Hodgkin, tuberculoza, endocardita bacteriana.

- Diagnosticul arteritei temporale, polimialgiei reumatice

Specimen recoltat: sânge venos recoltat prin puncţie venoasă

PREGĂTIREA MATERIALELOR

- materiale pentru puncţia venoasă

- Seringă de 2ml, ac steril sau holder şi ac dublu acoperit cu cauciuc

- eprubetă şi anticoagulant soluţie de citrat de Na 3,8% sau tub vacuette cu citrate de sodium 3,8% (capac negru)

PREGĂTIREA PACIENTULUI

a) PSIHICĂ: informaţi şi explicaţi pacientului procedura şi obţineţi consimţământul informal

b) FIZICĂ: informaţi pacientul că recoltarea se face à jeun/postprandial;

- Poziţionaţi pacientul ca pentru puncţia venoasa şi alegeţi vena cea mai uşor abordabilă

EFECTUAREA PROCEDURII:

a) prin metoda clasică – vezi puncţia venoasă

- Aspiraţi în seringă 0,4ml citrat de Na 3.8% şi introduceţi-l în eprubetă

- Aspiraţi în seringă 1,6ml sânge pe care îl introduceţi de asemenea în eprubeta cu citrate de sodium 3,8%

b) prin metoda vacuette - se utilizează tubul vacuette destinat recoltării VSH, cu dop negru

- se desface garoulşi se umple până la semn recipientul cu sânge, raportulsânge/anticoagulant trebuie să fie 4/1

- Retrageţi acul după aplicarea tamponului cu alcoolşi se menţine de 2- 3, şi răsturnaţi lent tubul vacuette

- Etichetaţi eprubeta sau vacutainerul ,completaţi fişa de laborator si transportaţi produsul la laborator

ÎNGRIJIREA PACIENTULUI

- Aşezaţi pacientul în poziţie comodă, aplicaţi o bandă adezivă non alergică deasupra tamponului

- Observaţi faciesul, tegumentele, comportamentul pacientului ,locul puncţiei

REORGANIZAREA LOCULUI DE MUNCĂ

- Colectaţi deşeurile în recipiente speciale conform PU

- Îndepărtaţi mânuşile şi spălaţi mâinile

EVALUAREA EFICACITĂŢII PROCEDURII

Rezultate aşteptate/dorite:

- Puncţia venoasă se desfăşoară fără incidente, pacientul exprimă stare de confort

- Sângele nu se coagulează şi nu se hemolizează,nu apare hematomul local

Rezultate nedorite

- Pacientul prezintă ameţeli, paloare accentuată, lipotimie

- Se produce coagularea sângelui

- Se produce hemoliza sângelui

- Greşeala de colectare.

- Cereţi acordul medicului şi pacientului pentru repetarea recoltării

- Perforarea venei şi apariţia hematomului

- Aplicaţi o compresă rece şi apoi un unguent care favorizează resorbţia

Recoltări de rutină obligatorii înaintea tuturor intervențiilor chirurgicale

cotea maria

Examene de laborator:

SANGE:

Hemoleucograma

Timp Quick

Timp de sangerareT(S)

Timp de coagulare(TC)

Grup sanguin si Rh

Uree( pentru functia renala)

Creatinina (pentru functia renala)

Glicemie (glucoza in sange)

Transaminaze (TGP + TGO)

URINA:

Sumar de urina

Urocultura

Test de sarcina

Valori normale ale analizelor de sânge:

Parametrul biologic Valoare normala

hemoglobina 14 – 16 g%

nr. globule albe 4000 – 6000/mmc

trombocite 150000 – 450000/mmc

glicemia (glucoza în sânge) 65 – 100 mg%

ureea (functia renala) < 50 mg%

creatinina (functia renala) < 1,12 mg%

Coagularea

timp de sângerare (TS) 6 min.

timp de coagulare (TC) 2 min.

indice Quick (IQ) 75 –100%

resuscitarea cardio respiratorie (metoda svb sau metoda abc)

tania bararu

Definiţie:

Resuscitarea cardio-respiratorie este o intervenţie de urgenţă vitală (în stop cardio-respirator), aplicată imediat după scoaterea victimei din focarul accidentului, cu scopul prevenirii transformării morţii clinice în moarte biologică ireversibilă.

Formula utilizată în resuscitarea cardiorespiratorie pentru respectarea timpilor → formula HELP-ME (ajută-mă):

H – Hiperextensia capului (cu sul sub omoplaţi, în decubit dorsal).

E – Eliberarea căilor respiratorii (se înlătură corpii străini secreţiile etc.).

L – Luxarea mandibulei înainte (prin propulsie înainte se eliberează glota).

P – Pensarea nasului.

ME – Masaj cardiac + Extern.

Reanimarea respiratorie:

Reanimarea respiratorie se practică atât în stopul respirator, cât şi în cel cardiac.

Poziţia salvatorului → în genunchi la capul victimei pe partea dreaptă.

Poziţia victimei → decubit dorsal cu umerii ridicaţi prin aşezarea sub omoplaţi a unui sul, haină etc.

Această poziţie oferă cea mai mare securitate pentru bolnav.

Manevra este contraindicată în unele leziuni.

Hiperextensia capului – având grijă să nu se producă fractură de coloană cervicală superioară → se poate executa prin două procedee:

Se trece o mână pe sub gâtul bolnavului şi se ridică ceafa, iar a doua mână, aşezată pe frunte împinge capul spre spate.

Salvatorul aplică o mână sub creştet, iar a doua sub bărbia bolnavului şi împinge capul spre spate.

Eliberarea căilor respiratorii → gură, nas, orofaringe, apoi laringele, traheea, bronhiile.

Se curăţă oro-faringele şi se aspiră secreţiile de la nivelul căilor aeriene.

Se îndepărtează eventualii corpi străini.

Se face controlul cavităţii bucale cu indexul mâinii drepte înfăşurat în tifon sau batistă.

Luxarea mandibulei (propulsia mandibulei înainte):

Cu ultimele 4 degete aplicate pe unghiul mandibulei şi policele pe bărbie se propulsează mandibula înainte eliberând astfel orificiul glotic.

Se fixează mandibula de maniera menţinerii orificiului bucal semideschis.

Pensarea nasului:

Cu mâna stângă se pensează nările → pentru a preveni pierderile de aer în timpul insuflaţiei.

Metode de respiraţie artificială:

Respiraţie artificială directă → insuflare activă de aer:

Respiraţie „gură la gură”.

Respiraţie gură la nas.

Respiraţie gură la pipă.

Gură la mască.

Respiraţie du dispozitiv de respiraţie artificială.

Respiraţie cu mască şi burduf Ambu şi Ruben.

Respiraţie artificială indirectă → comprimarea ritmică a toracelui.

* Metodele indirecte au numai o valoare istorică.

* Cea mai indicată tehnică pentru salvarea bolnavului este respiraţia artificială gură la gură sau gură la nas.

* Prin metodele interne de respiraţie artificială – mai uşor de executat – la o insuflarea de aer se introduc 500 ml aer, în timp ce prin metode de respiraţie artificială externă la o insuflare de aer se introduce cel mult 300 ml aer.

* Ventilaţia prin metodele interne este de 6-10 l pe minut faţă de 3-4 l pe minut la o ventilaţie prin metode de respiraţie externă.

Respiraţia gură la gură:

Se aplică întotdeauna o batistă sau tifon pe figura victimei.

După pregătire, salvatorul inspiră, expiră, apoi inspiră profund.

Îşi reţine respiraţia în apnee voluntară.

Aplică repede gura larg deschisă, peste gura întredeschisă a victimei şi insuflă cu putere 500 ml aer din plămânii săi în căile respiratorii ale victimei.

Salvatorul se ridică, face o nouă inspiraţie, apoi insuflă din nou aer în plămânii victimei, repetând această succesiune de 10-12 ori pe minut la adult, la copil se fac 20 insuflări pe minut → până când reapar mişcări respiratorii spontane sau până se ajunge la spital.

În timpul insuflaţiei se îndreaptă privirea asupra toracelui victimei pentru a aprecia eficienţa respiraţiei după gradul destinderii cutiei toracice.

Uneori tehnica respiraţiei artificiale gură la gură nu poate fi aplicată din anumite motive:

Gura victimei nu poate fi deschisă.

Există leziuni care interesează cavitatea bucală

Mandibula este fracturată.

Gura salvatorului este mai mică decât gura victimei.

Respiraţie gură la nas:

Ca tehnică se păstrează în linii mari timpii de lucru descrişi la metoda respiraţiei artificiale gură la gură.

Cu mâna stângă se apasă fruntea victimei pentru a efectua hiperextensia, iar cu mâna dreaptă se împinge bărbia în sus închizând gura victimei

Cu obrazul, salvatorul poate acoperii gura victimei.

La sugari şi la copiii mici este posibilă simultan respiraţia artificială gură la gură şi gură la nas, deci salvatorul va putea cuprinde cu gura sa nasul şi gura copilului.

Salvatorul inspiră profund şi după aplicarea gurii pe nasul victimei îi inspiră aer în plămâni.

Respiraţia gură la pipă:

Se introduce pipa → canula Gueddel, spre fundul cavităţii bucale, cu vârful orientat în sus – în contact cu bolta palatină, până la peretele posterior al faringelui; se răsuceşte în jos încărcând baza limbii şi trăgând-o înainte pentru a preveni asfixia.

Placa de la extremitatea proximală a pipei Gueddel se aduce în faţa buzele pe care se sprijină.

Observaţii:

Se recomandă ca atât în cazul respiraţiei gură la gură, cât şi în respiraţia gură la nas, să se acopere regiunea peribucală sau perinazală cu o compresă, batistă sau tifon.

Se va evita hiperventilaţia (prin hipercapnie), deoarece salvatorul care execută respiraţia artificială poate, prin hiperventilaţie, să aibă vertij, pierderea cunoştinţei sau chiar stop respirator.

Insuflarea aerului în plămânii victimei cu presiune poate produce ruperea plămânului, deschiderea gurii esofagului şi declanşarea vărsăturii – întotdeauna mortală!

Pentru restabilirea funcţiei respiratorii şi cardiace se poate aplica şi formula ABCD – de reanimare:

A – aer – ventilaţie → degajarea căilor aeriene, hiperextensia capului, ridicarea bărbiei, intubare, aspirare.

B – bătăi puls → 1 insuflare la 3-4 masaje cardiace.

C – cardiac → masaj cardiac, defibrilare.

D – droguri → adrenalină i.v, intracardiac, CaCl2, glucoză hipertonă, Xilocaină, bicarbonat de calciu, gluconat de calciu.

Respiraţie cu ajutorul dispozitivului de respiraţie artificială din trusa medicală de prim ajutor:

Se montează dispozitivul → piesa bucală, blocul de supape, tubul gofrat.

Se pensează nasul cu pensa din dotarea trusei.

Se luxează mandibula şi se menţine orificiul bucal deschis.

Cu mâna dreaptă se introduce piesa bucală în gura victimei.

La piesa bucală se adaptează tubul gofrat.

Se introduce în gura salvatorului capătul liber al tubului gofrat.

Salvatorul inspiră profund şi introduce aer în plămânii victimei prin expir prin dispozitivul descris.

Respiraţie cu mască şi burduf Ambu şi Ruben → metoda cea mai corectă şi eficientă:

Se folosesc aparate simple, portabile (balon Ruben, trusa Ambu, trusa Ranima).

Se aplică piesa bucală şi se apasă marginile laterale ale piesei peste buzele victimei, iar cu celelalte degete se exercită contrapresiune pe mandibulă.

Se efectuează insuflări de aer ca în metoda gură la gură.

Restabilirea circulaţiei prin:

Efectuarea masajului cardiac extern:

Se aplică fără a întrerupe respiraţia artificială!

Se aplică pe faţa anterioară a sternului în treimea inferioară, podul palmei, mâinii stângi, cu degetele răsfirate, peste care se aşează podul palmei drepte, la fel, cu degetele răsfirate.

Se execută scurt, energic, ritmic – 60 compresiuni pe minut, apăsând sternul cu toată greutatea corpului, în aşa fel ca peretele toracic să se deprime cu 6-8 cm la adult (2 cm la sugar) spre coloana vertebrală.

Se lasă toracele să revină spontan, fără a lua mâinile de pe sternul victimei.

Defibrilare → şoc electric.

De reţinut!

Instalarea respiraţiei poate să întârzie după ce inima îşi reia activitatea în urma masajului cardiac extern.

Un singur salvator execută 2 insuflaţii şi 10 compresiuni.

Doi salvatori efectuează alternativ 5 compresiuni + 1 insuflaţie.

După 2 minute de resuscitare – masaj cardiac – se poate observa dacă pulsul este perceput spontan sau dacă semnele de ameliorare se menţin.

Nu se aşteaptă mai mult de 12 secunde!

Nu se întrerupe respiraţia artificială directă în favoarea masajului cardiac→ ambele sunt la fel de importante.

Chiar dacă bolnavul îşi reia activitatea respiratorie, este interzisă ridicarea lui din poziţia orizontală.

Este mai importantă prevenirea stopului cardiac decât tratarea lui! → tulburările respiratorii sau circulatorii trebuie tratate înainte de urgenţă, înainte de a se instala stopul cardiac sau respirator.

Eficienţa resuscitării cardio-respiratorii se apreciază prin:

Apare pulsul la vasele mari (carotidă, femurală).

Dispare sau se reduce midriaza.

Reapare refluxul pupilar.

Se recolorează tegumentele.

Reapare respiraţia spontană.

Revine starea de conştienţă.

TA maximă urcă la 60-70 mmHg.

Îngrijiri acordate după restabilirea funcţiei cardio-respiratorii → în secţii ATI:

Supraveghere continuă timp de 24 ore.

Prevenirea edemului cerebral prin perfuzii hipertone, diuretice.

Combaterea acidozei cu soluţii perfuzabile bicarbonatate, soluţii THAM.

Combaterea hipercoagulabilităţii sângelui cu tratament cu heparină.

Oxigenoterapie pentru combaterea sindromului postanoxic.

Tratament:

Adrenalină 3-4 ml 1/10.000 / 1 fiolă 1‰ diluată în 10 ml apă distilată.

Clorură de calciu 10%.

Droguri antiaritmice.

Defibrilarea electrică a inimii.

Incidente şi accidente:

Dacă poziţia capului victimei nu este corectă, aerul insuflat poate lua calea digestivă, provocând dilatarea stomacului existând pericolul ca vărsăturile să inunde căilor aeriene.

Căderea limbii face ineficiente insuflaţiile.

Fracturi costale apar mai ales la bătrâni.

Fracturi sternale.

Înfundări toracice.

Hemotorax, pneumotorax.

Ruptura aortei ascendente.

Semne sigure de moarte:

Traseu electrocardiografic plat timp de 60 de minute.

Pupile dilatate persistente.

Cornee opacă.

Pete tegumentare cadaverice (cianoză cu lividităţi).

Resuscitarea cardio-respiratorie (metoda SVB sau metoda ABC)

bararu tania

Definiţie Resuscitarea cardio-respiratorie (RCR) reprezintă un sistem standardizat de manevre, tehnici şi droguri, care se aplică în cazul stopului cardiac şi / sau respirator şi care au drept scop asigurarea transportului sângelui oxigenat la ţesuturi pentru protejarea funcţiei organelor vitale şi pentru crearea condiţiilor favorabile reluării circulaţiei spontane.

Algoritmul de RCR (Peter Safar, 1981):

A (airway control): asigurarea libertăţii căilor aeriene.

B ( breathing): asigurarea ventilaţiei.

C (circulation): asigurarea circulaţiei.

D (drugs and fluids): medicaţie şi perfuzie intravenoase.

E (electrocardioscopy): monitorizarea ECG.

F (fibrilation tratament): tratamentul fibrilaţiei ventriculare.

G (gauging): diagnosticarea şi tratarea cauzei şi evaluarea şanselor de supravieţuire.

H ( human mentation): protecţia cerebrală.

I ( intensiv care): terapia intensivă post – resuscitare

RCR este împărţită în:

Suportul Vital de Bază (SVB) care grupează itemii A-C

Suportul Vital Avansat (SVA) care reuneşte itemii D-H.

Indicaţii Asigurarea ventilaţiei pulmonare şi a circulaţiei sanguine intră în măsurile elementare de resuscitare cardiorespiratorie şi reprezintă faza I („basic life support”) a protocolului de resuscitare. Aplicarea lor precoce şi corectă condiţionează prognosticul vital şi neurologic al bolnavului. Supravieţuirea fără deficit este încă extrem de scăzută (sub 20%).

Datorită importanţei deosebite a măsurilor elementare de resuscitare şi a condiţiilor diverse care fac necesară aplicarea lor, ele trebuie să fie însuşite nu numai de întreg personalul medical, dar şi de cel nemedical, frecvent implicat în astfel de situaţii (pompieri, poliţie, armată).

Atitudine practica in cazul stopului cardio-respirator

Confirmarea opririi cardio-respiratorii prin vefificarea rapida a prezentei semnelor vitale :

puls periferic ( artera carotida /femurala ) +/- zgomote cardiace

prezenta respiraţiei spontane

starea de conştienta ( răspuns la stimuli verbali,durerosi)

starea pupilelor

Notarea momentului constatarii stopului

Alertarea de către o alta persoana a sistemului medical de urgenta a comunitatii - 112

Iniţierea manevrelor de resuscitare cardio-respiratorie de către persoana care a constatat prima oprirea cardio-respiratorie

continuarea acestora pina la sosirea-echipaj ului medical specializat

Pregătirea bolnavului

- bolnavul este în decubit dorsal, pe un plan dur (podea, sol), cu capul şi gâtul în axul corpului

- este necesară o dezbrăcare minimă, pentru a nu întârzia manevrele de resuscitare, permiţând totuşi un examen clinic al capului, gâtului şi toracelui.

Aceste gesturi pot fi realizate de către o singură persoană, dar este mai greu şi de aceea este bine să fie măcar două persoane.

Protocol de resuscitare

SUPORTUL VITAL DE BAZĂ LA ADULT

Suportul vital de bazã (SVB) reprezintã mentinerea libertãtii cãilor aeriene, suportul ventilatiei şi circulatiei fãrã ajutorul vreunui echipament cu exceptia dispozitivelor de protectie.

1.Se asigurä securitatea salvatorului, victimei şi a persoanelor din jur.

2. Se evalueazä starea de conştienfä a victimei: se scuturã uşor de umeri şi se întreabã cu voce tare: "s-a întâmplat ceva?";

3A. Dacă victima raspunde verbal sau prin mişcare:

se lasă în poziţia în care a fost găsită (cu condiţia să fie în siguranţă), este

evaluată starea victimei şi, dacă este necesar, se solicită ajutor;

se trimite o persoană după ajutor sau, dacă salvatorul este singur, lasă victima şi merge chiar el după ajutor;

salvatorul reevaluează periodic victima.

3B. Dacă victima nu răspunde:

• salvatorul trebuie să strige după ajutor;

• victima va fi aşezată în decubit dorsal;

• se eliberează căile aeriene prin hiperextensia capului (plasând o mână pe frunte şi, cu blândeţe, se împinge capul spre spate, păstrând policele şi indexul libere pentru eventuala pensare a nasului - dacă va fi necesară ventilarea);

• ridicarea mandibulei - cu vârfurile degetelor celeilalte mâini plasate sub menton se ridică bărbia victimei pentru a deschide căile aeriene. Dacă se suspicionează leziune de coloană cervicală se va efectua subluxaţia mandibulei (metoda Safar modificată)

Evaluarea respiraţiei

Menţinând cäile aeriene deschise, salvatorul încearcä sä stabileascä, timp de maxim 10 secunde, dacä victima respirä normal (se exclud mişcärile ventilatorii ineficiente, “gasp”-urile) prin următoarele metode:

privind mişcãrile(expansiunea) peretelui toracic anterior;

ascultând zgomotele respiratorii de la nivelul cãilor aeriene superioare;

simtind fluxul de aer pe obraz.

În primele minute dupã oprirea cordului victima mai poate respira slab sau poate avea gaspuri rare, zgomotoase. Nu trebuie confundate cu respiratia normalã. Încercarea de a determina existenta unor respiratii normale privind, ascultând şi simtind fluxul de aer, trebuie sã dureze cel mult 10 secunde. Dacã salvatorul nu este sigur cã victima respirã normal, trebuie sã actioneze ca şi cum ea nu ar respira normal.

5A. Dacă victima respiră normal:

• se pune în poziţie de siguranţă ;

• salvatorul va trimite pe cineva după ajutor, iar, dacă este singur,va lăsa victima şi se va duce după ajutor;

• se reevaluează respiraţia.

5B. Dacă victima nu respiră normal:

• salvatorul va solicita ajutor, iar dacă este singur, va lăsa victima şi se va duce după ajutor; la întoarcere va începe compresiile toracice(masajul cardiac extern) cu o frecvenţă de 100/minut, după cum urmează

• salvatorul îngenunchează lângă victimă , se plasează podul palmei pe centrul toracelui victimei , apoi podul palmei celeilalte mâini se plasează peste mâna care se afla pe torace, i se întrepătrund degetele mâinilor, evitând astfel compresia pe coaste. Pozitia mâinilor trebuie sa fie astfel încât sa nu exercite presiune pe regiunea epigastrica sau pe apendicele xifoid

salvatorul se va pozitiona vertical deasupra toracelui victimei şi, cu coatele întinse, va efectua compresia cu 4-5 cm a sternului

după fiecare compresie, toracele trebuie să revină la normal fără a pierde contactul mâinilor cu sternul; compresiile şi decompresiile se continuă cu o frecvenţă de 100/minut (ceva mai putin de 2 compresii/sec),dacă există un salvator ; compresiile şi decompresiile trebuie să fie egale ca intervale de timp

6A. Combinarea compresiilor toracice cu ventilaţiile:

• după 30 de compresii se redeschid căile aeriene prin împingerea capului şi ridicarea mandibulei

• se pensează părţile moi ale nasului folosind policele şi indexul mâinii de pe frunte

se deschide puţin cavitatea bucală a victimei, menţinând însă bărbia ridicată

• salvatorul inspiră normal, apoi pune buzele în jurul gurii victimei asigurând o bună etanşeitate şi expiră constant în gura victimei;

în timpul expirului salvatorul va privi ridicarea peretelui toracic anterior şi va urmări menţinerea ridicată a acestuia timp de 1 secundă, ca într-o respiraţie normală; aceasta reprezintă o ventilaţie eficientă

se menţine capul în hiperextensie şi bărbia ridicată, se îndepărtează gura de victimă şi se urmăreşte revenirea toracelui la poziţia iniţială, pe măsură ce aerul iese din plămâni

salvatorul inspiră din nou şi expiră încă o dată în gura victimei, astfel încât să obţină două ventilaţii eficiente (deoarece rezistenţa căilor respiratorii scade la a doua insuflaţie).

după aceasta, îşi repoziţionează rapid mâinile în poziţie corectă pe toracele victimei pentru a executa încă 30 de compresii toracice

se continuă efectuarea compresiilor toracice şi a ventilaţiilor într-un raport de 30:2

insuflaţiile se realizează blând pentru a evita creşterea presiunii intra-gastrice (rezistenţa căii digestive este mai mică decât a celei respiratorii şi aerul insuflat cu putere va trece mai rapid în stomac, putând produce vărsătură, urmată de aspiraţie în căile respiratorii = sindrom Mendelson).

întreruperea compresiilor şi ventilaţiilor pentru reevaluarea victimei este indicată doar dacă aceasta începe să respire normal; altfel, resuscitarea NU trebuie întreruptă!

dacă ventilaţiile iniţiale nu au determinat ridicarea peretelui toracic, ca într-un inspir normal, atunci, înaintea următoarei tentative se verifică gura victimei şi se îndepărtează orice obstrucţie vizibilă.

se verifică din nou dacă hiperextensia capului şi ridicarea bărbiei sunt corecte

dacă mişcarea toracică şi fluxul de aer în expir nu se produc, cea mai frecventă cauză este aceea că palatul moale se comportă ca o valvă şi obstruează nările; de aceea se va menţine gura deschisă în expir.

6B. Resuscitarea doar prin compresii toracice (hands only) - poate fi efectuată, după cum urmează:

dacă salvatorul nu poate sau nu doreşte să efectueze ventilaţii gură-la-gură, atunci va efectua doar compresii toracice

în acest caz, compresiile toracice trebuie efectuate continuu, cu o frecvenţă de 100/minut

resuscitarea va fi oprită pentru reevaluare doar dacă victima începe să respire normal.

Resuscitarea va fi continuată până când:

soseşte un ajutor calificat care preia resuscitarea

victima începe să respire normal

salvatorul este epuizat fizic.

Poziţia de siguranţă (vide supra) este folosită în managementul victimelor inconştiente care respiră şi au semne de circulaţie sangvină şi nu prezintă leziuni ale coloanei vertebrale

Când o victimă inconştientă este culcată în decubit dorsal şi respiră spontan căile respiratorii pot fi obstruate de limbă, mucus sau vomă. Aceste probleme pot fi prevenite dacă victima este plasată pe una din părţile ei laterale.

Scopul acestei poziţii este:

menţinerea liberă a căilor respiratorii

permiterea monitorizării

respectarea curburilor fiziologice ale coloanei vertebrale

evitarea compresiilor pe pachetele vasculonervoase.

stabilitatea în timp.

Pe de altă parte, clinostatismul / semi-clinostatismul ventral poate împiedica ventilaţia adecvată, deoarece imobilizează diafragmul şi reduce complianţa pulmonară.

Poziţia de siguranţă trebuie să fie stabilă, aproape de poziţia laterală, cu capul decliv şi fără ca presiunea pe torace să împiedice ventilaţia.

Manevrele pentru obţinerea poziţiei de siguranţă sunt:

se îndepărtează ochelarii victimei (dacă este cazul);

salvatorul îngenunchează lateral de victima aflată în decubit dorsal şi cu membrele pelvine întinse;

braţul de partea salvatorului se poziţionează în unghi drept cu corpul, cotul fiind îndoit şi palma orientată în sus;

braţul de partea opusă se aduce peste torace, de aceeaşi parte cu salvatorul şi se poziţionează cu dosul palmei în contact cu obrazul

salvatorul prinde membrul inferior de partea opusă cu mâna, chiar deasupra genunchiului şi îl trage în sus, păstrând contactul piciorului cu solul (flexia incompletă a coapsei pe abdomen

cu o mâna pe genunchiul flectat şi cu cealaltă menţinând dosul mâinii victimei pe obraz, se roteşte victima spre salvator în poziţie laterală, până când piciorul flectat se sprijină pe sol;

se ajustează poziţia membrului inferior de deasupra astfel încât coapsa şi genunchiul să fie flectate în unghi drept

se împinge şi se menţine capul spre posterior pentru a asigura libertatea căilor aeriene: această manevră se realizează prin ajustarea poziţiei mâinii de sub obraz;

se verifică respiraţia la intervale regulate.

Dacă este necesară menţinerea poziţiei de siguranţă pe o perioadă mai lungă de timp, după 30 minute victima va fi întoarsă pe partea opusă

Criterii de abandonare a măsurilor de resuscitare:

- midriază areactivă peste 10 minute

- comă profundă, fără respiraţie spontană

- lipsa activităţii cardiace spontane peste 10 minute pe traseul ECG

- complexe ventriculare rare pe traseul ECG (sub 10/minut) neînsoţite de activitate cardiacă mecanică după 10 minute de resuscitare.

La bolnavii cu fibrilaţie ventriculară primitivă refractară se continuă resuscitarea până la apariţia liniei izoelectrice pe ECG şi menţinerea ei peste 10 minute.

■ Complicaţii posibile

Sunt legate de:

• ventilaţie

- aspirarea în arborele traheobronşic a conţinutului gastric acid

- distensia stomacului care favorizează riscul de regurgitare şi aspirare a conţinutului gastric

• masajul cardiac extern:

- fracturi costale sau sternale

- pneumotorax, hemotorax, contuzie pulmonară

- hemopericard, contuzie de miocard

- hemoperitoneu (prin ruptură de splină sau ficat).

Observaţii

- dacă sunteţi în faţa unui bolnav în stop cardiac cereţi imediat ajutor, fără să părăsiţi camera, şi începeţi de urgenţă măsurile de resuscitare

- scoateţi pernele de sub capul bolnavului şi puneţi-l în decubit dorsal

- dezbrăcaţi bolnavul pentru moment doar la nivelul trunchiului şi începeţi masajul cardiac

- când vine un alt ajutor, solicitaţi trusa de urgenţă şi treceţi la:

- asigurarea libertăţii căilor aeriene superioare

- la nivel cerebral, pupilele sunt martorul clinic cel mai fidel al eficienţei măsurilor de resuscitare; midriaza areactivă în lipsa oricărei intervenţii farmacologice este semn de suferinţă cerebrală majoră. In schimb, reluarea activităţii pupilare este semn de eficienţă a măsurilor de resuscitare asupra circulaţiei cerebral

Sondajul gastric

bararu Tania

Definiţie. Sondajul sau tubajul gastric reprezintă introducerea unei sonde gastrice Faucher sau Einhorn, pe cale orală sau nazală prin faringe şi esofag în stomac.

Scop:

explorator : recoltarea conţinutului stomacal în vederea evaluării funcţiei chimice şi secretorii (chimismul gastric) şi pentru evaluarea funcţiei evacuatorii gastrice

therapeutic : evacuarea conţinutului toxic din stomac ; curăţirea mucoasei gastrice de exudate şi substanţe străine depuse; hidratarea şi alimentarea bolnavului ; introducerea unor substanţe medicamentoase

Materiale necesare

de protecţie : şorţuri din cauciuc sau din material plastic, muşama şi aleză, prosoape

sterile : sonda Faucher sau Einhorn, 2 seringi de 20 ml, mănuşi de unică folosinţă,pense hemostatice, eprubete

nesterile : tăviţă renală, tavă medicală, pahar cu apă aromată, pahar cu apă pentru proteză, recipient pentru colectare

medicamente : la indicaţia medicului

Pregătirea pacientului

psihic: se informează pacientul şi i se explică necesitatea tehnicii şi este rugat să respecte indicaţiile date în timpul sondajului

fizic:

se aşează pacientul pe un scaun cu spătar, cu spatele cât mai drept şi se protejează cu şorţul de material plastic

i se îndepărtează proteza dentară (când este cazul) şi se aşează tăviţa renală sub bărbia pacientului pentru a capta saliva ce se scurge din cavitatea bucală, pacientul fiind solicitat să menţină tăviţa în această poziţie

pacientul nu va mânca în dimineaţa efectuării examenului

Efectuarea procedurii

asistenta se spală pe mâini cu apă şi săpun şi îmbracă şorţul de material plastic; îşi pune mănuşile sterile

umezeşte sonda pentru a favoriza alunecarea prin faringe şi esofag

se aşează în dreapta bolnavului şi îi fixează capul cu mâna stângă, ţinându-l între mână şi torace

prinde cu mâna dreaptă extremitatea rotunjită a sondei ca pe un creion

cere pacientului să deschidă larg gura , să respire adânc şi introduce capătul sondei până la peretele posterior al faringelui, cât mai aproape de rădăcina limbii, invitând bolnavul să înghită

prin deglutiţie sonda pătrunde în esofag şi este împinsă foarte atent spre stomac(la marcajul 40-50 cm citit la arcada dentară)

verifică prezenţa sondei în stomac prin aspirarea conţinutului stomacal cu ajutorul seringii şi se fixează sonda

se aspiră sucul gastric cu seringa pentru diferite probe

se extrage sonda printr-o mişcare hotărâtă, cu prudenţă, după comprimarea ei cu o pensă hemostatică

când capătul liber al sondei ajunge în gura pacientului se prinde cu mâna stângă şi se îndepărtează sonda

goleşte conţinutul sondei în vasul colector şi se aşează sonda în tăviţa renală

se pregăteşte produsul pentru laborator- completarea formularelor, etichetare

Îngrijirea ulterioară a pacientului

- i se oferă un pahar cu apă aromată să-şi clătească gura şi se şterg mucozităţile de pe faţă şi bărbie

- se îndepărtează tăviţa şi şorţul şi i se oferă proteza dentară (după caz); se aşează pacientul în poziţie comodă

- se notează tehnica, data, cantitatea şi aspectul macroscopic al sucului gastric extras

Accidente

Greaţă şi senzaţie de vărsătură; se înlătură fie printr-o respiraţie profundă, fie se efectuează anestezia faringelui cu o soluţie de cocaină 2%

Sonda poate pătrunde în laringe: apare reflexul de tuse, hiperemia feţei, apoi cianoza, se îndepărtează sonda

Sonda se poate înfunda cu resturi alimentare; desfundarea se face prin insuflaţie cu aer

Se pot produce bronhopneumonii de aspiraţie

Observaţii

- tubajul gastric se efectuează în condiţii de asepsie, putând fi efectat şi pe cale endonazală(sonda Einhorn)

- pacienţilor inconştienţi li se urmăresc respiraţia, culoarea feţei; verificarea căii de pătrundere a sondei se face prin introducerea capătului liber într-un pahar cu apă - apariţia bulelor de aer confirmă pătrunderea în căile respiratorii

- o formă particulară de sondare în scop hemostatic este introducerea sondei Blakemore

DE EVITAT: ungerea sondei cu ulei sau alte substanţe grase (provoacă greaţă pacientului)

Sondajul vezical

cotea maria

Definiţie: introducerea unei sonde sau a unui cateter prin uretră in vezica urinară, realizând o comunicare intre mediul intern al vezicii si mediu extern.

Scop:

- explorator: recoltare de urina, depistarea unor modificari patologice ale uretrei si vezicii urinare.

-terapeutic: evacuarea continutului, procedee terapeutice prin sondă.

Sondajul vezical la femei

Materiale necesare:

-de protectie : mușama si traversă;

-sterile:sondă urinară pentru evacuare simplă Nelaton lungă de 15 cm, eprubete, ser fiziologic, pensă hemostatică, tampoane de vata,comprese, mănusi ,câmp.

-nesterile: materiale pentru toaleta organelor genitale, tavită renală, bazinet, paravan, pungă colectoare.

-medicamente: ulei de parafina steril, oxicianura de mercur 1/5000.

Pregătirea pacientei:

-psihică: se informează si se axplică necesitatea tehnicii,se obține consimțământul.

-fizică: se izolează patul cu paravan, se protejeaza cu musamaua si aleza, se aseaza pacienta in decubit dorsal cu genunchii ridicati si coapsele indepartate, se indepartează perna si pătura, se acoperă pacienta lăsând descoperită zona genitală, se așeaza bazinetul si se efectueaza toaleta organelor genitale externe, se indepărteaza bazinetul si se așeaza tăvița renală intre coapsele pacientei

Execuția tehnicii:

- asistenta spală mâinile si imbracă mănușile sterile, evidentiaza meatul urinar, dezinfecteaza orificiul uretral de sus in jos cu oxicianura de mercur;

- scoate sonda cu o pensa si o prinde intre degetele mediu si inelar al mâinii drepte;

- lubrifiază sonda cu ulei steril

- cu vârful in sus sonda introduce in uretra 4-5 cm;

- primele picături se lasa sa curga in tavita renala apoi in recipiente in funcție de scop;

- extragerea sondei se face dupa pensarea orificiului extern prin aceleași mișcări.

Ingrijirea pacientei: toaleta regiunii vulvare, se imbracă si se așeaza comod in pat, se supravegheaza

Eprubetele cu urina recoltată pentru examene de laborator se etichetează și se transportă la laborator.

Reorganizarea: indepartarea deseurilor

Notarea in F.O.: se notează tehnica si numele persoanei care a efectuat-o, cantitatea de urină recoltată, aspectul macroscopic al urinei.

Spălătura auriculară

popa mihaela

Definitie: introducerea unui current de lichid in conductul auditiv extern se numeste spalatura auriculara

Scop:

evacuator: indepartarea secretiilor, corpilor straini

Pregatirea pacientului:

psihica: explicarea procedurii si obtinerea acceptului/acordului

fizica:* OTOSCOPIE ( efectuata de catre medic)

dop de cerum=instilare de substante medicamentoase pe baza de glicerina , cu minim 12 ore inaintea efectuarii spalaturii

insecte vii=tampon imbibat in alcool/eter

corpi straini hidrofili=se extrag de catre medic cu ajutorul unei pense

Pozitia pacientului:

sezand

decubit dorsal

Materiale necesare:

musama +aleza

prosop

tavita renala

seringa Guyon

comprese/tampoane sterile

lichidul de spalatura la temperature corpului

manusi de unica folosinta

Tehnica:

pregatirea asistentei medicale

pregatirea materialeleor necesare

musama +aleza pentru protectia patului

prosop in jurul gatului

tavita renala sustinuta de catre pacient sub urechea la care urmeaza sa se efctueze spalatura

se aspira in seringa Guyon lichidul de spalatura si se verifica temperatura acestuia

se cere pacientului sa deschida gura

se trage pavilionul urechii în sus şi înapoi cu mâna stângă, iar cu dreapta injectează lichidul de spălătură spre peretele postero-superior şi se aşteaptă evacuarea

se repetă operaţia până ce lichidul este curat

se usucă conductul auditiv extern cu tampoane de vată

se îndepărtează tăviţa renală

medicul controlează rezultatul spălăturii prin otoscopie

se introduce un tampon de vată în conduct

se aşează pacientul în decubit dorsal 1/2-1 oră

se examinează lichidul de spălătură

Se noteaza in F.O. :data efectuarii procedurii,urechea la care s-a efectuat spalatura si numele asistentei care a efectuat procedura

Reorganizarea locului de munca

Incidente si accidente: lipotimie,varsaturi,otodinie,otalgie=se intrerupe procedura

Spălătura gastrică

bararu Tania

Def. Prin spălătură gastrică înţelegem evacuarea toxicelor necaustice (medicamente) sau a conţinutului stomacal (reziduuri alimentare) în caz de stenoza pilorică .

Scop – terapeutic - evacuarea conţinutului stomacal toxic

Indicaţii

intoxicaţii alimentare sau cu substanţe toxice

stază gastrică însoţită de procese fermentative

pregătirea preoperatorie în intervenţiile de urgenţă sau pe stomac

pregătirea pentru examen gastroscopic

Contraindicţii

intoxicaţii cu substanţe caustice

hepatite cronice; varice esofagiene

îmbolnăviri cardio-pulmonare decompensate

ulcer gastric în perioada dureroasă

cancer gastric

Materiale necesare

- 2 şorţuri din material plastic , prosoape

- sonda gastrică Faucher sterilă, pâlnie

- mănuşi de unică folosinţă, pensă hemostatică

- cană de sticlă sau de metal de 5 l cu apă caldă la 25-26°C

- recipient pentru captarea lichidului (găleată, lighean)

- medicamente :cărbune animal, alt antidot la indicaţia medicului

Pregătirea pacientului

psihic:- se anunţă şi se explică pacientului importanţa examenului în vederea obţinerii colaborării sale

fizic : se aşează pacientul pe scaun şi se protejează cu un prosop în jurul gâtului; se aşează şorţul de cauciuc; se îndepărtează proteza dentară (când este cazul); i se oferă tăviţa renală şi este rugat să şi-o ţină sub bărbie (pentru captarea salivei şi pentru imobilizarea pacientului)

Execuţie

- asistenta se spală pe mâini, îmbracă mănuşi de unică folosinţă şi şorţul de cauciuc

- umezeşte sonda, se aşează în dreapta pacientului şi îi fixează capul între mână şi torace, cere pacientului să deschidă gura, să respire adânc

- introduce capătul sondei până la peretele posterior al faringelui cât mai aproape de rădăcina limbii invitând pacientul să înghită, prin deglutiţie, sonda pătrunde în esofag şi prin mişcări blânde de împingere ajunge în stomac (la marcajul 40-50 cm la arcada dentară)

- la capătul liber al sondei se adaptează pâlnia şi se aduce la nivelul toracelui pacientului

- se verifică temperatura lichidului de spălătură şi se umple pâlnia care se ridică apoi deasupra capului pacientului

- înainte ca ea să se golească complet, se coboară cu 30-40 cm sub nivelul epigastrului în poziţie verticală pentru a se aduna în ea lichidul din stomac

- se goleşte conţinutul pâlniei în vasul colector

- se repetă operaţia până ce lichidul este curat, limpede, fără resturi alimentare sau substanţe străine

- se îndepărtează pâlnia şi se pensează capătul liber al sondei după care aceasta se extrage cu atenţie, pentru a se împiedica scurgerea conţinutului ei în faringe, de unde ar putea fi aspirat de pacient

- dacă spălătura s-a efectuat pentru eliminarea unor substanţe toxice ingerate accidental sau voluntar, tot ceea ce s-a evacuat din stomac se va păstra pentru examinarea de către medic, iar un eşantion va fi trimis la laborator

Îngrijirea ulterioară a pacientului

- se oferă pacientului un pahar cu apă cîlduţă să-şi clătească gura şi se şterg mucozităţile de pe faţă şi bărbie

- se îndepărtează tăviţa renală şi şorţul şi se aşează pacientul în poziţie comodă, notându-se în F.O. spălătura

Accidente şi incidente:

Când apare senzaţia de vomă şi greaţă se înlătură sonda indicând respiraţie profundă., anestezie cu soluţie de cocaină 2%

Sonda poate pătrunde în laringe – apare tusea, hiperemia feţei, cianoză – se îndepărtează imediat sonda.

Sonda se înfundă cu resturi alimentare – desfundarea se face prin insuflare de aer cu seringa

Se pot produce bronhopneumonii de aspiraţii

Spălătura oculară

bararu Tania

Def. Prin spălătura oculară se înţelege introducerea unui lichid în sacul conjunctival.

Scop: - terapeutic

- în procesele inflamatoare ale conjunctivei

- în prezenţa unor secreţii conjunctivale abundente

- pentru îndepărtarea corpilor străini

Pregătirea materialelor

casoletă cu comprese, tampoane de vată sterile

undină sau alt recipient picurător

soluţii antiseptie la 370C : acid boric 3%, oxicianură de mercur 1/6000, ser fiziologic, apă bicarbonatată 22‰

tăviţă renală

mănuşi de unică folosinţă

Pregătirea pacientului

psihic: - se anunţă pacientul şi i se explică necesitatea şi inofensivitatea tehnicii

fizic:

se aşează pacientul în poziţie şezând, cu capul aplecat pe spate, cu privirea în sus; sau în poziţie decubit lateral

se protejează ochiul sănătos cu o compresă sterilă

se protejează cu un prosop în jurul gâtului

se aşează tăviţa renală lipită de gât, de partea ochiului ce urmează a fi spălat (susţinută de bolnav sau ajutor)

dacă starea generală nu permite poziţia şezând, pacientul va sta în decubit dorsal sau lateral, cu capul aplecat înapoi

Efectuarea spălăturii – este nevoie de două asistente: una supraveghează pacientul şi-l menţine în poziţia aleasă, cealaltă efectuează tehnica

se spală şi se dezinfectează mâinile asistentei

se verifică temperatura lichidului de spălătură: 37°C (temperatură mai joasă declanşează reflexul de închidere a pleoapelor)

se aşează pe cele două pleoape câte o compresă îmbibată în soluţia antiseptică de spălare

se deschide fanta palpebrală cu degetele mâinii stângi şi toarnă încet lichidul din undină (sau alt recipient) în sacul conjunctival, evitând cornea

se solicită pacientului să rotească ochiul în toate direcţiile

se repetă tehnica la nevoie şi verifică prezenţa corpilor străini în lichidul de spălătură (când este cazul)

se îndepărtează tăviţa renală

Îngrijirea ulterioară a pacientului

se usucă faţa pacientului şi se aspiră lichidul rămas în unghiul nazal al ochiului cu o compresă sau tampon

îndepărtează compresa sterilă de pe ochiul protejat şi se aşează pacientul în poziţie comodă

Reorganizarea locului/ notarea în F.O.

- se notează tehnica şi numele persoanei care a efectuat-o, precum şi aspectul lichidului de spălătură

- se colectează materialelor conform P.U.

Incidente şi accidente

traumatisme oculare sau lezarea ochiului prin manevre incorecte

infecţii prin diseminarea infecţiei la celălalt ochi

Observaţii

ciocul undinei va fi ţinut la distanţă de 6-7 cm de ochiul pacientului pentru ca eventualele mişcări reflexe produse de acesta sau gesturile greşite ale asistentei să nu traumatizeze ochiul cu vârful recipientului

lichidul de spălătură de la un ochi nu va fi folosit şi pentru celălalt ochi

Spălătura vaginală

bararu Tania

Definitie Prin spalatura vaginala se intelege introducerea unui curent de lichid – apa sau solutie medicamentoasa – in vagin ,care,dupa ce spala peretii vaginali ,se evacueaza pe langa canula

Scop

Therapeutic : indepartarea continutului vaginal(normal sau patologic ) dezlipirea exudatelor patologice de pe mucoasa

Dezinfectia locala inaintea interventiilor chirurgicale

Calmarea durerilor

Reducerea proceselor inflamatorii

Pregătirea materialelor

- Canula vaginală cu duza perforată (pentru reducerea presiunii lichidului)

- Soluţie la temperatura corpului (cantitatea şi tipul recomandate de medic)- 2 l solutie medicamentoasa:apa oxigenata,solutie cloramina,permanganat de potasiu1/2000,oxicianura de mercur 1/4000

- Irigator , bazinet, paravan

- Pensă

- Gel pentru lubrifiere

- Tampoane de vată

- Stativ pentru suspendarea irigatorului, paravan

- Aleză, muşama,pled

- Mănuşi sterile

Pregătirea pacientului

a) PSIHICĂ:

- Explicaţi procedura şi motivele pentru care s-a recomandat spalatura si instruiţi pacienta să stea liniştită şi relaxată, să comunice eventualele senzaţii neplăcute -

- Obţineţi consimţământul

b) FIZICĂ:

- Asiguraţi intimitatea- izolare cu paravan

- Se protejeaza patul cu musamaua si aleza

- Instruiţi pacienta să-şi golească vezica si asiguraţi poziţia corectă (ginecologică)

- se acopera regiunea vulvei cu un strat subtire de vaselina ( pt spalaturi calde)

Efectuarea procedurii:

- Verificaţi recomandarea medicala, temperatura lichidului, identificaţi pacienta si explicaţi desfăşurarea procedurii

- Verificaţi dacă pacienta şi-a golit vezica si aşezaţi pacienta pe masa ginecologică

- Înveliţi pacienta cu un pled şi aşezaţi muşamaua şi aleza sub pacientă

- Spălaţi mâinile

- Clampaţi tubul şi puneţi în irigator soluţia la temperatura corpului

- Declampaţi tubul, evacuaţi aerul şi reclampaţi

- Îmbrăcaţi mănuşi sterile

- Spălaţi perineul cu tampoane de vată umezite cu apă caldă,incepeţi curăţirea dinspre partea anterioară spre spate, folosind tamponul o singură dată

- Lubrifiaţi canula cu gel sau vaselină

- Agăţaţi punga/irigatorul în stativ la o înălţime de 50-70 cm de la simfiza pubiană

- Îndepărtaţi cu o mână labiile iar cu cealalt introduceţi canula în vagin , înclinând-o spre faţă apoi spre spatele pacientei; introduceţi aproximativ 8 -10cm (la 10 -11cm se atinge fundul de sac vaginal)

- Îndepărtaţi pensa şi permiteţi soluţiei să curgă sub forţa gravitaţiei; rotiţi cu blândeţe canula în timpul irigaţiei

- Clampaţi tubul înainte de terminarea lichidului şi îndepărtaţi canula cu blândeţe

- Permiteţi pacientei să stea pe masă câteva minute pentru a elimina lichidul în totalitate

- Spălaţi regiunea vulvară cu apă şi săpun şi uscaţi bine cu un prosop

- Examinaţi aria perineală, aspectul lichidului; dacă lichidul conţine mucus, puroi sau sânge prezentaţi medicului

- Îndepărtaţi mănuşile si materialele utilizate conform P.U. si spalati-va pe maini

- Notaţi procedura în F.O.

ÎNGRIJIREA PACIENTEI

- Conduceţi pacienta la pat şi aşezaţi-o într-o poziţie confortabilă

- Verificaţi starea pacientei (dureri, senzaţii neplăcute)

- Instruiţi pacienta cum să-şi facă singură spălătura dacă este nevoie

Spălătura vezicală

cotea maria

Definiție:introducerea unei soluții medicamentoase prin sondă sau cateter in vezică.

Scop:terapeutic-îndepărtarea exudatelor patologice din inflamația pereților vezicali , pregătirea pentru explorări și profilaxia şi tratamentul complicaţiilor în cazul sondei à demeure.

Materiale necesare:

-de protecție:mușama,aleză;

-sterile:sondă urinară cu o singură cale,tampoane,comprese,mănuși,pensă hemostatică,seringă Guyon;

-nesterile:bazinet,tăviță renală;

-medicamente:lichid de spălătură 1l,oxicianură de mercur1/5000,soluție de rivanol,nitrat de argint,ulei de parafină,ser fiziologic.

Pregătirea pacientului:

- psihică: se informează si se explică necesitatea tehnicii se obține consimțământul;

-fizică: se izolează patul cu paravan, se protejează cu mușama si aleză, se așează in pozitie ginecologica, se

efectueaza toaleta regiunii genitale

Execuția tehnicii:

- tehnica incepe cu sondajul vezical;

- după evacuarea vezicii se adapteaza la sondă seringa Guyon si se introduc 80-100 ml soluție, fară sa se

destinda vezica;

- se retrage seringa și se lasă să se scurga lichidul introdus, se repetă operația până ce lichidul evacuat

este limpede

Reorganizare:selectarea și indepărtarea deșeurilor conform PU.

Notarea inFO: se noteaza tehnica si aspectul lichidului de spălătură.

Incidente:obstruarea sondei cu un cheag de sânge-se insuflă aer sau ser fiziologic.

Testarea sensibilităţii la antibiotice

bararu Tania

Testarea cutanată este utilizată pentru a testa sensibilitatea la un anumit antibiotic a organismului. Injectarea se va realiza după tehnica injecţiei intradermice. Raportul diluţiei poate fi 1/100 sau 1/1000.

Scop: - explorator.

Materiale necesare:

ace şi eringi sterile

alcool medicinal

tampoane de vată.

mănuşi de portecţie

antibioticul ce urmează a fi testat şi administrat

ser fiziologic pentru realizarea diluţiei

Realizarea procedurii : raport 1/100

se spală mâinile şi se pun mănuşile de unică folosinţă

se realizează diluarea unui gram de substanţă activă( a medicamentului) cu 10 ml ser fiziologic( dacă flaconul are 1,5 grame, se diluează cu 15 ml ser fiziologic)

din aceasta dilutie: 1+10=11, se aspiră 1ml solutie, care, la rândul ei se diluează cu încă 9 ml ser fiziologic.

din soluţia obţinută 1+ 9=10ml, se aspiră 0,1ml soluţie ce se administrează pe faţa anterioară a antebraţului, intradermic .Locul injectării va fi însemnat .

după maxim 30 de minute se interpretează sensibilitatea în funcţie de reacţia locală.În cazul unei alergii: la locul injectării medicamentului(antibioticului), apare eritem,eventual papulă puriginoasă (prurit=senzaţie de mâncărime), cu tendinţa la extindere.Citirea se face în maxim 30 de minute: rezultatul este negativ dacă diametrul este <10mm şi, deci, soluţia se poate administra; rezultatul este pozitiv dacă diametrul este >10mm şi, deci, soluţia nu se poate administra.

în cazul realizării unui raport de diluţie 1/1000 , la 1 ml soluţie 1/100 se adaugă 9 ml ser fiziologic din care apoi se va lua 0,1 ml ce se va administra intradermic, reacţia citindu-se tot la 30 minute.

Observaţie

înainte de realizarea testării se va avea în vedere , o eventuală, posibilă reacţie alergică, de aceea vor fi pregătite medicamentele necesare pentru a putea interveni - adrenalină, hemisuccinat de hidrocortizon

Testul de toleranţă la glucoză

bararu tania

Definiţie

Testul de toleranţă la glucoză reprezintă testul ce evaluează capacitatea organismului de a metaboliza administrarea unei doze măsurate de glucoză, cu determinarea nivelurilor plasmatice şi urinare ale glicemiei la intervale regulate, utilizat în special pentru diagnosticarea diabetului zaharat.

Recomandări pentru efectuarea testului de toleranţă la glucoză oral(TTGO)

pacienţi cu glicemiebazalamodificata (impaired fasting glucose, IFG);

antecedentefamiliale de diabetzaharat;

obezitate;

istoric de infectiirecurente (cutanatesauurinare);

episoadeinexplicabile de hipoglicemie;

paciente cu avorturispontane, nasteri premature, nasteri de feţimorţisaumacrosomi;

glicozurietranzitoriesauhiperglicemieîncursulsarcinii,

dupăinterventiichirurgicale, traumatisme, stres, infarct miocardicsauadministrare de ACTH.

Contraindicaţiiletestului

Testul nu trebuieefectuat la pacientii cu paraliziehipokaliemicaperiodica;

De asemeneatestul nu esteindicat in caz de: hiperglicemiebazala ≥ 126 mg/dL la douadeterminari;

valori ale glicemieibazale constant normale;

valori ale glicemiei postprandiale ≥200mg/dL la douadeterminari;

diabetzaharat clinic manifest;

diabetsecundar (ex. dupaadministrare de hormoni).

Pregătireapacientului

Ultimulconsum de alimentetrebuiesa fie cu celputin 8 ore (nu maimult de 16 ore) înainteaefectuariitestului; estepermisaingestiaunorcantitatimici de apa. Pacientultrebuiesaaiba o dietanormala in ultimele 72 ore (>150g glucide/zisiabstinenta de la alcool). Este interzisfumatulsiefortulfizicpedurataefectuariitestului.

Efectuareatestului

Adulti: Se voradministra in interval de 5 minute 75g glucozaanhidradizolvataînaparece.

Copii: Cantitatea de glucozaadministrataeste in functie de greutateapacientului: 1.75g/kg corp – maximum 75g.

Se vorrecolta 2 probe de sange: imediat înainte de administrareaglucozeişidupă 120 minute.Inanumitesituatiiclinice, la solicitareamedicului, se pot recoltamaimulte probe la: 30, 60, 90, 120, 180 minute4.

Reactii adverse: unelepersoane pot prezentagreatasau pot aveasimptomevaso-vagale in cursulefectuariitestului.

Interpretarearezultatelor

Interpretareavalorilorglicemieibazalesi in cadrultestului de toleranta la glucoza se efectueaza conform criteriilor ADA (American Diabetes Association):

Normoglicemie Conditiiasociate cu risccrescut de diabetzaharat Diabetzaharat

Glicemiebazala <100 mg/dL (<5.6 mmol/L) 100-126 mg/dL (5,6-6,9mmol/L) (glicemiebazalamodificata) ≥126 mg/dL

(7.0 mmol/L)

Glicemie la 2 ore dupaadministrarea a 75g glucoza <140 mg/dL

(7.8 mmol/L) 140-200 mg/dL (7.8-11.1

mmol/L) (intoleranta la

glucoza) ≥200 mg/dL

(≥11.1 mmol/L)

Testul de toleranta la glucozaesteutil nu numai in diagnosticuldiabetuluizaharat, ci si in identificareapacientilor cu intoleranta la glucoza (impaired glucose tolerance, IGT).

Persoanele cu IFG, ca sicele cu cele cu IGT, fac parte dintr-un grupintermediar, care, desi nu indeplinestecriteriile de diagnostic ale diabetuluizaharat, prezintaniveluri ale glucozeipreamaripentru a fi considerate normale. Acesteapersoanetrebuie considerate categorii de risccrescut pentru diabet si afectiunicardiovasculare.IFG si IGT se asociaza cu obezitate (in special abdominala), hipertensiunearterialasidislipidemie (trigliceride crescutesi HDL-colesterolscazut). Cresterea activitatiifizice, scaderea ponderala si administrarea anumitor agenti farmacologici previn sau intarzie dezvoltarea diabetului la persoanele cu intoleranta la glucoza.

Alteconditiicliniceasociate cu modificareatolerantei la glucoza:

• Scadereatolerantei la glucoza cu valoricrescute ale glicemieipoateaparea: postgastrectomie, in ingestiaexcesiva de glucoza, hiperlipidemietipurile III, IV si V, hemocromatoza, boala Cushing, leziuni SNC.

• Scadereatolerantei la glucoza cu hipoglicemiepoateaparea in: boala von Gierke, bolihepatice severe, niveluricrescute de epinefrina.

• Crestereatolerantei la glucoza cu aplatizareacurbei (obtinuta din valorileglicemiei la 30, 60, 90, 120, 180 minute) poateaparea in: hiperplaziesautumori ale celulelorinsularepancreatice, malabsorbtie (sprue, boalaceliaca, boala Whipple), boala Addison, hipopituitarism, hipoparatiroidism, hipotiroidie, boli hepatice1.

Limitesiinterferente

Testul are valoarelimitata in diagnosticuldiabetuluizaharat la copiisiesterarindicat in acestscop.

Fumatulpoatecrestenivelurile de glucoza.Dietaalterata (ex. regimpentruscaderea in greutate) poatescadeatoleranta la glucozasisugeraun “falsdiabet”. Bolileinfectioasesiinterventiilechirurgicale pot afectatoleranta la glucoza, de aceeatestul se recomanda a fi efectuat la un interval de 2 saptamani de la episodulacut. Repausulprelungit la pat poate de asemeneasaafectezerezultateletestului; atat cat esteposibil, testul se vaefectuadoar la pacientiambulatori.

Alteconditiipatologice care pot genera rezultate falspatologice la testul de toleranta la glucoza: ulcer duodenal, gastrectomie, hipokaliemie, hipermagneziemie.

• Medicamente

Crestereatolerantei la glucoza: atenolol, clofibrat, gliburid, fenitoin, guanetidina, lisinopril, inhibitori MAO, metformin, metoprolol, nandrolol, octreotid, prazosin.

Scadereatolerantei la glucoza: acebutolol, acid nicotinic, atenolol, betametazona, calcitonina, clorpromazina, clofibrat, contraceptive orale, estrogeniconjugati, cortizon, danazol, dexametazona, diazoxid, dietilstilbestrol, foscarnet, furosemid, hormon de crestere, hidroclorotiaziad, imipramina, interferon alfa-2a, litiu, medroxiprogesteron, metilprednisolon, metoprolol, naproxen, niacinamida, nifedipin, pindolol, prednisolon, prednison, prometazina, spironolactona, streptozocin, triamcinolon, triamteren, verapamil.

Dacaesteposibil, medicatiatrebuieintrerupta cu celputin 3 zileinainte de test (in special contraceptive orale, diureticetiazidice, corticosteroizi, fenotiazine)3.

1. Bandajarea capului

POSTELNICU Mihaela

Definiţie ~ Bandajarea (înfăşarea) este o metodă de fixare a pansamentului cu ajutorul unei feşe din tifon, de lungimi şi lăţimi diferite, în funcţie de mărimea şi caracterul plăgii sau regiunii.

Reguli pentru o înfăşare corectă ~ Faşa se ţine în mâna dreaptă, capătul liber în mâna stângă.

~ Faşa se conduce de la stânga la dreapta.

~ Se începe şi se termină cu 2-3 ture circulare de fixare.

~ Turele de faşă nu trebuie să facă cute.

~ Faşa trebuie să permită circulaţia sângelui – să nu fie prea strânsă, dar nici prea largă.

~ Conducerea feşei se face pe sensul circulaţiei venoase (de întoarcere).

~ Se evită mişcările inutile ce pot produce dureri.

~ Fixarea prin nod nu trebuie să jeneze.

Caracterele unui bun bandaj ~ Să fie elastic, suficient de strâns.

~ Să fixeze pansamentul.

~ Să imobilizeze segmentul.

~ Să asigure cicatrizarea.

~ Să fie executat blând.

~ Să fie estetic.

Realizarea turelor de fixare ~ Se aplică oblic, sub pansament, cca. 20 cm faşă.

~ Se intersectează cu o tură circulară.

~

Se răsfrânge colţul feşii şi se suprapune încă o tură circulară.

Modalităţi de conducere a feşei ~ Faşă circulară → turele se suprapun (gât, torace, articulaţia pumnului).

~ Faşă în spirală → turele şerpuiesc, acoperind cu o treime turele precedente (gambă, antebraţ).

~ Faşă în forma cifrei 8 → se începe cu ture de fixare, se trece oblic peste articulaţie şi se conduc deasupra articulaţiei alte ture circulare, se revine oblic sub articulaţie intersectând prima diagonală; se încheie cu ture de fixare (cot, picior, mână).

~ Faşa în spic de grâu → se fac turele de fixare deasupra articulaţiei, faşa se conduce în 8, fiecare tură acoperind cu 1/3 sau 2/3 tura dinainte. Se termină cu ture de fixare (degete, regiunea inghinală, scapulo-humerală etc.).

~ Faşa în evantai → se fac turele de fixare deasupra articulaţiei, iar turele următoare se conduc din ce în ce mai puţin oblic ajungând circular la mijlocul articulaţiei, după care se desfăşoară în sens invers, oblic (cot, genunchi) etc.

Capelina (bandajarea capului) Materiale necesare:

~ 2 feşe de 5cm lăţime – 5m lungime.

~ Foarfecă.

~ Romplast, clemă-rac, ac de siguranţă.

Tehnica bandajării capului – capelina:

~ Se conduce faşa circular, din spate în faţă, în jurul capului – deasupra sprâncenelor – lăsând libere pavilioanele urechilor.

~ Se răsfrânge colţul feşei rămas în afară şi se face o nouă tură circulară pentru fixare.

~ Se conduce faşa din spate în faţă prin ture oblice – până la acoperirea completă a bolţii craniene.

~ Turele oblice se fixează cu 2-3 ture circulare.

~

Fixarea capătului liber al feşei se fixează pe frunte cu leucoplast sau ac de siguranţă.

Observaţii:

~ Pansamentul de la nivelul capului pate fi fixat şi cu ajutorul unor ţesături tubulare elastice.

~ Tubulatura elastică se adaptează dimensiunilor capului şi este mai uşor de suportat.

~ La nivelul ochilor, nasului şi gurii se fac decupaje care să permită vederea, alimentarea etc.

Bandajarea braţului Materiale necesare:

~ Faşă de 5-10 cm lăţime – 5-10 m lungime.

~ Foarfecă.

~ Romplast, clemă-rac, ac de siguranţă.

Tehnica bandajării braţului / antebraţului:

~ Se aşează capătul liber al feşei pe partea inferioară regiunii de bandajat.

~ Se conduce faşa în spirală sau în spică – prin încrucişarea acesteia.

~ Se încheie cu două ture circulare de fixare, la partea superioară a segmentului.

~ Capătul liber al feşei, se fixează cu leucoplast, clemă rac sau ac de siguranţă.

Bandajarea cotului Materiale necesare:

~ Faşă de 5cm lăţime – 5m lungime.

~ Foarfecă.

~ Romplast, clemă-rac, ac de siguranţă.

Tehnica bandajării cotului – în opt:

~ Conducerea feşei se face forma cifrei 8 sau în evantai.

~ Cotul trebuie să fie în extensie.

~ Turele circulare de fixare se fac pe antebraţ – sub cot.

~ Se conduce faşa peste faţa anterioară a cotului până la braţ.

~ Se fac două ture circulare la nivelul braţului.

~

Se conduce faşa oblic peste faţa anterioară a cotului la antebraţ.

~ Se repetă astfel câteva ture.

~ Se încheie cu două ture circulare de fixare, la nivelul braţului.

~ Capătul liber al feşei, se fixează cu leucoplast, clemă rac sau ac de siguranţă.

Tehnica bandajării cotului – în evantai:

~ Bandajarea se execută cu cotul în semiflexie.

~ Se fac 2 ture circulare de fixare pe antebraţ, sub cot.

~ Se continuă cu o tură oblică deasupra articulaţiei.

~ Turele următoare se conduc din ce în ce mai puţin oblic, ajungând circulare la mijlocul articulaţiei.

~ În continuare faşa se desfăşoară oblic – în sens invers

~

Se termină cu două ture circulare de fixare pe braţ.

~ Capătul liber al feşei, se fixează cu leucoplast, clemă rac sau ac de siguranţă.

Observaţii:

~ Bandajarea cotului se face cu scopul hemostazei sau pentru fixarea pansamentului.

Bandajarea degetelor şi a policelui Materiale necesare:

~ Faşă de 5 cm lăţime – 5m lungime.

~ Foarfecă.

~ Romplast, clemă-rac, ac de siguranţă.

Bandajarea degetelor:

~ Se conduce faşa în spirală sau în spică.

~ Se începe bandajarea prin ture de fixare la nivelul articulaţiei pumnului.

~ Se conduce faşa oblic spre vârful degetului şi se aşează 2-3 straturi de faşă, îmbrăcând faţa anterioară a degetului, vârful degetului şi faţa posterioară a acestuia.

~ Se continuă conducerea feşei în spirală sau spică → de la vârf la rădăcina degetului.

~ Se încheie bandajarea cu ture circulare de fixare la nivelul articulaţiei pumnului.

~ Capătul liber al feşei, se fixează cu leucoplast, clemă rac sau ac de siguranţă.

Observaţii:

~ Nu este obligatorie acoperirea vârfului degetului dacă plaga nu interesează şi jumătatea distală a degetului.

~ Când este necesară înfăşarea mai multor degete separat, se începe înfăşarea degetelor cu degetul mic şi se încheie cu policele.

Alte metode bandajare Basmaua în patru colţuri pentru imobilizarea braţului şi antebraţului – eşarfa lui Petit:

~ Se leagă colţurile în diagonală în jurul gâtului şi se introduc braţul şi antebraţul în chinga formată.

~ Celelalte două capete se leagă pe partea dorsală a toracelui.

Înfăşarea capului:

~ Se efectuează cu ajutorul unei basmale triunghiulare.

~ Se sprijină baza triunghiului pe protuberanţa occipitală, cu vârful triunghiular îndreptat spre nas.

~ Se încrucişează cele două capete ale triunghiului şi se fixează cu ace de siguranţă.

~ Vârful basmalei se răsfrânge în sus, peste creştetul capului şi se fixează cu ac de siguranţă.

Observaţii ~ Conducerea feşei se face în sensul circulaţiei venoase.

~ Faşa poate fi fixată şi prin înnodarea capetelor despicate.

~ Bandajarea se foloseşte la fixarea pansamentului, dar şi la imobilizarea unui membru.

~ Pot fi utilizate şi materiale improvizate → prosop, batistă, eşarfă, cearşaf etc.

~ Sunt benzi adezive – Pansaplast, Septoplast – care se pot folosi şi ca pansamente aseptice.

~ Materialele adezive nu se aplică pe suprafeţe păroase!

1. Bandajarea capului

POSTELNICU Mihaela

Definiţie ~ Bandajarea (înfăşarea) este o metodă de fixare a pansamentului cu ajutorul unei feşe din tifon, de lungimi şi lăţimi diferite, în funcţie de mărimea şi caracterul plăgii sau regiunii.

Reguli pentru o înfăşare corectă ~ Faşa se ţine în mâna dreaptă, capătul liber în mâna stângă.

~ Faşa se conduce de la stânga la dreapta.

~ Se începe şi se termină cu 2-3 ture circulare de fixare.

~ Turele de faşă nu trebuie să facă cute.

~ Faşa trebuie să permită circulaţia sângelui – să nu fie prea strânsă, dar nici prea largă.

~ Conducerea feşei se face pe sensul circulaţiei venoase (de întoarcere).

~ Se evită mişcările inutile ce pot produce dureri.

~ Fixarea prin nod nu trebuie să jeneze.

Caracterele unui bun bandaj ~ Să fie elastic, suficient de strâns.

~ Să fixeze pansamentul.

~ Să imobilizeze segmentul.

~ Să asigure cicatrizarea.

~ Să fie executat blând.

~ Să fie estetic.

Realizarea turelor de fixare ~ Se aplică oblic, sub pansament, cca. 20 cm faşă.

~ Se intersectează cu o tură circulară.

~

Se răsfrânge colţul feşii şi se suprapune încă o tură circulară.

Modalităţi de conducere a feşei ~ Faşă circulară → turele se suprapun (gât, torace, articulaţia pumnului).

~ Faşă în spirală → turele şerpuiesc, acoperind cu o treime turele precedente (gambă, antebraţ).

~ Faşă în forma cifrei 8 → se începe cu ture de fixare, se trece oblic peste articulaţie şi se conduc deasupra articulaţiei alte ture circulare, se revine oblic sub articulaţie intersectând prima diagonală; se încheie cu ture de fixare (cot, picior, mână).

~ Faşa în spic de grâu → se fac turele de fixare deasupra articulaţiei, faşa se conduce în 8, fiecare tură acoperind cu 1/3 sau 2/3 tura dinainte. Se termină cu ture de fixare (degete, regiunea inghinală, scapulo-humerală etc.).

~ Faşa în evantai → se fac turele de fixare deasupra articulaţiei, iar turele următoare se conduc din ce în ce mai puţin oblic ajungând circular la mijlocul articulaţiei, după care se desfăşoară în sens invers, oblic (cot, genunchi) etc.

Capelina (bandajarea capului) Materiale necesare:

~ 2 feşe de 5cm lăţime – 5m lungime.

~ Foarfecă.

~ Romplast, clemă-rac, ac de siguranţă.

Tehnica bandajării capului – capelina:

~ Se conduce faşa circular, din spate în faţă, în jurul capului – deasupra sprâncenelor – lăsând libere pavilioanele urechilor.

~ Se răsfrânge colţul feşei rămas în afară şi se face o nouă tură circulară pentru fixare.

~ Se conduce faşa din spate în faţă prin ture oblice – până la acoperirea completă a bolţii craniene.

~ Turele oblice se fixează cu 2-3 ture circulare.

~

Fixarea capătului liber al feşei se fixează pe frunte cu leucoplast sau ac de siguranţă.

Observaţii:

~ Pansamentul de la nivelul capului pate fi fixat şi cu ajutorul unor ţesături tubulare elastice.

~ Tubulatura elastică se adaptează dimensiunilor capului şi este mai uşor de suportat.

~ La nivelul ochilor, nasului şi gurii se fac decupaje care să permită vederea, alimentarea etc.

Bandajarea braţului Materiale necesare:

~ Faşă de 5-10 cm lăţime – 5-10 m lungime.

~ Foarfecă.

~ Romplast, clemă-rac, ac de siguranţă.

Tehnica bandajării braţului / antebraţului:

~ Se aşează capătul liber al feşei pe partea inferioară regiunii de bandajat.

~ Se conduce faşa în spirală sau în spică – prin încrucişarea acesteia.

~ Se încheie cu două ture circulare de fixare, la partea superioară a segmentului.

~ Capătul liber al feşei, se fixează cu leucoplast, clemă rac sau ac de siguranţă.

Bandajarea cotului Materiale necesare:

~ Faşă de 5cm lăţime – 5m lungime.

~ Foarfecă.

~ Romplast, clemă-rac, ac de siguranţă.

Tehnica bandajării cotului – în opt:

~ Conducerea feşei se face forma cifrei 8 sau în evantai.

~ Cotul trebuie să fie în extensie.

~ Turele circulare de fixare se fac pe antebraţ – sub cot.

~ Se conduce faşa peste faţa anterioară a cotului până la braţ.

~ Se fac două ture circulare la nivelul braţului.

~

Se conduce faşa oblic peste faţa anterioară a cotului la antebraţ.

~ Se repetă astfel câteva ture.

~ Se încheie cu două ture circulare de fixare, la nivelul braţului.

~ Capătul liber al feşei, se fixează cu leucoplast, clemă rac sau ac de siguranţă.

Tehnica bandajării cotului – în evantai:

~ Bandajarea se execută cu cotul în semiflexie.

~ Se fac 2 ture circulare de fixare pe antebraţ, sub cot.

~ Se continuă cu o tură oblică deasupra articulaţiei.

~ Turele următoare se conduc din ce în ce mai puţin oblic, ajungând circulare la mijlocul articulaţiei.

~ În continuare faşa se desfăşoară oblic – în sens invers

~

Se termină cu două ture circulare de fixare pe braţ.

~ Capătul liber al feşei, se fixează cu leucoplast, clemă rac sau ac de siguranţă.

Observaţii:

~ Bandajarea cotului se face cu scopul hemostazei sau pentru fixarea pansamentului.

Bandajarea degetelor şi a policelui Materiale necesare:

~ Faşă de 5 cm lăţime – 5m lungime.

~ Foarfecă.

~ Romplast, clemă-rac, ac de siguranţă.

Bandajarea degetelor:

~ Se conduce faşa în spirală sau în spică.

~ Se începe bandajarea prin ture de fixare la nivelul articulaţiei pumnului.

~ Se conduce faşa oblic spre vârful degetului şi se aşează 2-3 straturi de faşă, îmbrăcând faţa anterioară a degetului, vârful degetului şi faţa posterioară a acestuia.

~ Se continuă conducerea feşei în spirală sau spică → de la vârf la rădăcina degetului.

~ Se încheie bandajarea cu ture circulare de fixare la nivelul articulaţiei pumnului.

~ Capătul liber al feşei, se fixează cu leucoplast, clemă rac sau ac de siguranţă.

Observaţii:

~ Nu este obligatorie acoperirea vârfului degetului dacă plaga nu interesează şi jumătatea distală a degetului.

~ Când este necesară înfăşarea mai multor degete separat, se începe înfăşarea degetelor cu degetul mic şi se încheie cu policele.

Alte metode bandajare Basmaua în patru colţuri pentru imobilizarea braţului şi antebraţului – eşarfa lui Petit:

~ Se leagă colţurile în diagonală în jurul gâtului şi se introduc braţul şi antebraţul în chinga formată.

~ Celelalte două capete se leagă pe partea dorsală a toracelui.

Înfăşarea capului:

~ Se efectuează cu ajutorul unei basmale triunghiulare.

~ Se sprijină baza triunghiului pe protuberanţa occipitală, cu vârful triunghiular îndreptat spre nas.

~ Se încrucişează cele două capete ale triunghiului şi se fixează cu ace de siguranţă.

~ Vârful basmalei se răsfrânge în sus, peste creştetul capului şi se fixează cu ac de siguranţă.

Observaţii ~ Conducerea feşei se face în sensul circulaţiei venoase.

~ Faşa poate fi fixată şi prin înnodarea capetelor despicate.

~ Bandajarea se foloseşte la fixarea pansamentului, dar şi la imobilizarea unui membru.

~ Pot fi utilizate şi materiale improvizate → prosop, batistă, eşarfă, cearşaf etc.

~ Sunt benzi adezive – Pansaplast, Septoplast – care se pot folosi şi ca pansamente aseptice.

~ Materialele adezive nu se aplică pe suprafeţe păroase!

1. Îngrijirea bolnavului cu traheostomă

bararu Tania

Definitie Stoma vine din grecescul “stoma”= gură sau deschizătură.

Stomie = crearea prin intervenţie chirurgicală a unei deschizături, comunicări(stomă) cu exteriorul sau realizarea unei comunicări între un organ cavitar şi tegument

Tipuri de stome

- traheostoma= deschidere/comunicare a traheii ce permite respiratia direct prin aceasta

- gastrostoma = deschiderea şi fixarea operatorie a stomacului la piele ,

- colostoma = deschiderea spre exterior printr-o incizie a peretelui abdominal şi fixarea colonului sau ileonului la peretele abdominal

- urostomie= crearea unei comunicări între rinichi şi piele printr-o sondă, în vederea derivării urinii spre exterior

Scopul îngrijirii: mentinerea permeabilitatii stomei prin aspirarea de secreţii care o pot obstrua, mentinerea integritatii pielii din jur, prevenirea infectiilor, suport psihologic.

Ingrijirea stomelor se va face prin tehnici sterile pentru a preveni infectiile.

Materiale necesare:

Ø pentru îngrijirea colostomei, urostomei

- măsuţa sau tava pentru materiale

- un lighean/vas cu apă caldă

- muşama şi aleză pentru protecţia patului, faşă sau prosoape de hârtie

- aparat colector potrivit (pungă colectoare)

- foarfeci, mănuşi de unică folosinţă (pot fi nesterile dacă stoma este mai demult pusă)

- cană de măsurat conţinutul

- cremă „de barieră" pentru protejarea pielii din jurul stomei

- recipient pentru materialul murdar (feşi, comprese)

Ø pentru îngrijirea traheostomei :

- recipiente sterile, canulă sterilă în cazul inlocuirii ei

- solutie normal salină(ser fiziologic), apa oxigenata

- comprese sterile, manuşi sterile

- echipament pentru aspirare

- periuţă sterilă din nailon,curăţător steril de pipă pentru parte interioară a canulei

- echipament pentru toaletarea gurii

- lubrefiant pe baza de apa, unguent cu antibiotic

- banda de fixare a canulei ( daca este nevoie să fie schimbata) şi foarfecă sterilă

- dacă este necesar repoziţionarea canulei: dilatator de trahee steril, canulă sterilă de mărime potrivită

Pregătirea pacientului

- fizică: se asigură intimitatea pacientului şi va fi ajutat să se aşeze într-o poziţie confortabilă, poziţie semişezândă

- psihică: asistenta va discuta cu pacientul explicându-i practica de îngrijire,stabilind un climat de încredere uşurându-i adaptarea la noua situaţie, acesta va fi educat să se poată îngriji singur şi să poată duce o viaţă activă normală

Execuţie

Ø îngrijirea colostomei

- se protejează patul cu muşamaua acoperită cu aleza

- se îmbracă mănuşi (nesterile) şi se aşază un prosop de hârtie sau o faşă în jurul stomei pentru a proteja zona înconjurătoare de scurgeri sau revărsări

- se observă pacientul în tot timpul acestei activităţi, încurajându-l să-şi privească stoma

- se goleşte aparatul colector şi măsoară conţinutul dacă se cere ; se îndepărtează fin aparatul

- se spală pielea din jurul stomei numai cu apă caldă şi săpun neutru; săpunul obişnuit poate cauza iritarea pielii

- se observă culoarea şi aspectul stomei, a pielii dimprejur(roseata,iritatii)- se va şterge cu meticulozitate pielea din jurul stomei şi se va aplica o crema protectoare,care apoi se îndepartează la fixarea aparatului nou pregatit (punga colectoare) astfel să nu permită nici o scurgere în jurul stome

Ø îngrijirea traheostomei

- se stabileste un câmp de lucru steril lângă patul pacientului pe o măsuţă de lucru pe care se vor aşeza materialele necesare,

- se va turna într-un recipient steril ser fiziologic şi în altul apă oxigenată , într-un al treilea recipient steril se pun comprese sterile ce vor fi îmbibate cu ser fiziologic/ apă oxigenată pentru curăţarea interioară a canulei

- se pun mănuşi nesterile si se îndepartează pansamentul din jurul stomei

1. Instalarea unui cateter venos periferic

postelnicu Mihaela

Definiţie ~ Cateterul intravenos periferic (branulă) – canulă flexibilă – este prevăzut cu mandrin şi dispozitiv translucid pentru observarea picăturilor de sânge.

Avantaje ~ Un cateter periferic permite administrarea de soluţii lichide, sânge şi derivate din sânge.

~ Administrarea tratamentului prin branule scuteşte pacientul de multiple înțepături.

~ Se permite menţinerea unei linii venoase continue şi administrarea de bolusuri etc.

Locul inserţiei cateterului venos periferic ~ Vena cefalică sau bazilică a braţului

~ Venele de partea dorsal a mâinii

~ Venele de la nivelul piciorului (cu risc crescut de tromboflebită)

~ Se va începe cu venele din porţiunea distală pentru a schimba, cu timpul, locul puncţionării din ce în ce mai proximal.

~ Dacă se adm. o substanţă iritantă sau un volum mare de lichide se alege o venă mare.

Contraindicaţii ~ Este contraindicată inserția cateterului periferic la braţul care prezintă leziuni, edeme, arsuri, la braţul sau mâna corespunzătoare plăgii operatorii la pacientele mastectomizate.

Materiale şi instrumente necesare ~ Tipuri de catetere: Cateter i.v. cu canulă. Cateter i.v. cu canulă şi valvă.

~ Soluţia de injectat / perfuzat

~ Seringă cu capacitate adaptată cantităţii de soluţie de injectat

~ Seringă cu soluţie normal salină sau cu soluţie diluată de heparină (diluţia de heparină se pregăteşte cu 10 până la 100 unităţi pe ml din care se trage în seringă de 3 ml)

~ Garou

~ Tampoane cu alcool, eter sau benzină → pentru dezinfecţie.

~ Leucoplast sau fixator transparent pentru cateter

~ Mănuşi de protecţie.

~ Tăviţă renală.

Pregătirea bolnavului ~ Se confirma identitatea pacientului

~ Se anunţă bolnavul şi se explică tehnica şi necesitatea ei.

~ Se aşează bolnavul în repaus comod – cu braţul dezvelit, sprijinit şi poziţionat în jos pentru a permite umplerea venelor braţului şi mâinii

Precauţii universale ~ Au ca scop prevenirea transmiterii infecţiilor pe cale sanguină.

~ Toţi pacienţii sunt consideraţi potenţial infectaţi.

~ Sângele sau alte fluide biologice sunt potenţial contaminate.

~ Acele şi alte obiecte utilizate în tehnica injecţiilor sunt contaminate după utilizare.

~ În caz de tăiere accidentală rana se protejează cu pansament oclusiv, iar tratamentul se continuă numai după îmbrăcarea altor mănuşi curate.

~ După folosire mănuşile se aruncă.

Montarea (inserţia) cateterului venos ~ Se spală şi se dezinfectează mâinile şi se îmbracă mănuşi de protecţie.

~ Se aplică garoul cu cca. 15 cm mai sus de locul inserţiei. Garoul nu se menţine mai mult de 3 minute, iar dacă nu s-a reuşit inserarea cateterului se va desface garoul pentru câteva minute şi se reia tehnica. Se verifică pulsul radial şi dacă nu este palpabil se va lărgi puţin garoul pentru a nu face ocluzie arterială

~ Se verifică integritatea ambalajului şi termenul de valabilitate.

~ Se desface ambalajul de sus în jos.

~ Se îndepărtează protecţia acului.

~ Se dezinfectează locul puncţiei cu alcool şi se aşteaptă evaporarea.

~ Se întinde şi se imobilizează piele antebraţului.

~ Se executa puncţia venoasă cu branula ţinută între degete sau de „aripioare”.

~ Se introduce cateterul cu amboul acului în sus, sub un unghi de aproximativ 15 grade, direct prin piele până în venă printr-o singură mişcare → dacă apare sânge în capătul cateterului se confirmă prezenţa în venă

~ Când apare sângele există mai multe metode de a introduce cateterul în venă.

o Se desface garoul şi se continua împingerea cu grijă a cateterului până la jumătatea sa, apoi se scoate acul în acelaşi timp cu împingerea totală a canulei de plastic, ataşând imediat fie perfuzorul fie seringa; se presează uşor vena pentru a împiedica sângerarea.

o Fie se scoate acul imediat după puncţionarea venei şi apariţia sângelui şi se ataşează rapid şi steril perfuzorul soluţiei de administrat. Se porneşte perfuzia în timp ce cu o mână se fixează vena şi cu cealaltă se împinge canula de plastic.

~ Nu se retrage mandrinul decât în momentul când apare sângele la capătul cateterului.

Intervenţii după montarea cateterului ~ După introducerea cateterului se curăţă locul cu tampon alcoolizat.

~ Acul cateterului se aruncă în recipientul de înţepătoare.

~ Se reglează ritmul de administrare şi se fixează cateterul cu un fixator transparent şi semipermeabil după ce se usucă dezinfectantul de pe piele.

~ Fixatorul se desface în mod steril şi se aplică pe locul de inserţie lipind bine marginile pentru a preveni ieşirea accidentală a cateterului.

Întreţinerea unui cateter venos ~ Se dezinfectează capătul branulei unde se va ataşa seringa sau perfuzorul.

~ Se aspiră întâi cu seringa pentru a verifica dacă apare sânge → dacă branula este corect poziţionată şi este permeabilă.

~ Dacă nu apare sânge la aspirare, se aplică un garou nu foarte strâns deasupra locului unde este branula şi se menţine aproximativ un minut, apoi se aspiră încă o dată.

~ Dacă sângele tot nu apare, se desface garoul şi se injectează fără a forţa, câţiva ml de soluţie normal salină sau heparină diluată.

~ Dacă nu se întâmpină rezistenţă se va administra apoi soluţie normal salină (pentru a spăla eventualele urme de heparină care pot fi incompatibile cu unele medicamente) observând cu atenţie dacă apare durere sau semne de infiltrare a tegumentelor.

o ATENŢIE! Dacă apare durerea, semne de rezistenţă la injectare şi se observă infiltraţie, se va scoate branula şi se va monta una nouă!

~ După administrarea medicaţiei cu seringa se va spăla branula cu soluţie normal salină şi apoi cu heparină diluată pentru a nu se forma trombi.

~ După fiecare injectare se spală cu soluţie diluată de heparină sau soluţie normal salină pentru a preveni formarea cheagurilor.

Recomandări tehnice ~ Îndepărtarea cateterului se face la terminarea terapiei intravenoase sau când cateterul nu mai este funcţional.

~ Se aplică o compresă sterilă şi se scoate branula printr-o mişcare paralelă cu pielea.

~ Se va inspecta branula scoasă pentru ca să nu lipsească din ea porţiuni care să se fi rupt accidental şi să intre în circulaţia sangvina a pacientului

~ Se comprimă locul puncţionării 1-2 minute, se curăţă zona şi se aplică un bandaj adeziv

~ Dacă apar secreţii la locul de inserţie a cateterului capătul acestuia va fi tăiat cu o foarfecă sterilă direct într-un recipient steril şi trimis la laborator pentru analizare

~ Se recomandă pacientului să rămână cu mâna în repaus 10 minute şi să menţină bandajul adeziv timp de 1 ora de la îndepărtarea branulei

Incidente şi accidente ~ Flebite (roşeaţă de-a lungul venei, durere, edem, scleroza venei, uneori febră).

~ Extravazarea soluţiilor (apare o tumefacţie la locul de inserţie)

~ Impermeabilitatea cateterului datorita neheparinizării periodice a cateterului după fiecare administrare, nefolosirii îndelungate sau formării de cheaguri de sânge atunci când sângele umple cateterul şi staţionează acolo.

~ Hematom datorita perforării peretelui opus în timpul inserării cateterului

~ Secţionarea cateterului introdus în venă prin reinserţiei acului de-a lungul tecii de plastic.

~ Reacţii vaso-vagale (colaps brusc al venei în timpul puncţionării, paloare, ameţeală, greaţă, transpiraţii, hipotensiune) prin producerea spasmului venos în anxietate şi durere.

~ Tromboze (durere, roşeaţă, umflătură, impermeabilitatea cateterului)

~ Infecţii sistemice ca septicemia sau bacteriemia (febră, frisoane, indispoziţie fără motiv aparent) datorită unei tehnici nesterile, apariţiei flebitelor, fixare insuficientă a branulei, menţinerea îndelungată a cateterului, imunitate scăzută, soluţii perfuzabile contaminate.

~ Reacţii alergice (prurit, bronhospasme, urticarie, edem la locul de inserţie a cateterului)

~ Embolie pulmonară (dificultate respiratorie, puls slab bătut, creşterea presiunii venoase centrale, hipotensiune, pierderea conştienţei) datorită împingerii aerului în venă prin schimbarea flacoanelor de soluţie şi împingerea aerului în venă.

Observaţii ~ Nu se utilizează la pacienţi cu hipersensibilitate la materiale plastice.

~ Dacă se spală cu soluţie diluată de heparină sau se administrează heparina ca tratament, înaintea fiecărei administrări de alt medicament se va spăla întâi cu soluţie normal salină.

~ Branula chiar funcţională se schimbă la 48-72ore, schimbând şi locul inserţiei.

1. Îngrijirea bolnavului cu traheostomă

bararu Tania

Definitie Stoma vine din grecescul “stoma”= gură sau deschizătură.

Stomie = crearea prin intervenţie chirurgicală a unei deschizături, comunicări(stomă) cu exteriorul sau realizarea unei comunicări între un organ cavitar şi tegument

Tipuri de stome

- traheostoma= deschidere/comunicare a traheii ce permite respiratia direct prin aceasta

- gastrostoma = deschiderea şi fixarea operatorie a stomacului la piele ,

- colostoma = deschiderea spre exterior printr-o incizie a peretelui abdominal şi fixarea colonului sau ileonului la peretele abdominal

- urostomie= crearea unei comunicări între rinichi şi piele printr-o sondă, în vederea derivării urinii spre exterior

Scopul îngrijirii: mentinerea permeabilitatii stomei prin aspirarea de secreţii care o pot obstrua, mentinerea integritatii pielii din jur, prevenirea infectiilor, suport psihologic.

Ingrijirea stomelor se va face prin tehnici sterile pentru a preveni infectiile.

Materiale necesare:

Ø pentru îngrijirea colostomei, urostomei

- măsuţa sau tava pentru materiale

- un lighean/vas cu apă caldă

- muşama şi aleză pentru protecţia patului, faşă sau prosoape de hârtie

- aparat colector potrivit (pungă colectoare)

- foarfeci, mănuşi de unică folosinţă (pot fi nesterile dacă stoma este mai demult pusă)

- cană de măsurat conţinutul

- cremă „de barieră" pentru protejarea pielii din jurul stomei

- recipient pentru materialul murdar (feşi, comprese)

Ø pentru îngrijirea traheostomei :

- recipiente sterile, canulă sterilă în cazul inlocuirii ei

- solutie normal salină(ser fiziologic), apa oxigenata

- comprese sterile, manuşi sterile

- echipament pentru aspirare

- periuţă sterilă din nailon,curăţător steril de pipă pentru parte interioară a canulei

- echipament pentru toaletarea gurii

- lubrefiant pe baza de apa, unguent cu antibiotic

- banda de fixare a canulei ( daca este nevoie să fie schimbata) şi foarfecă sterilă

- dacă este necesar repoziţionarea canulei: dilatator de trahee steril, canulă sterilă de mărime potrivită

Pregătirea pacientului

- fizică: se asigură intimitatea pacientului şi va fi ajutat să se aşeze într-o poziţie confortabilă, poziţie semişezândă

- psihică: asistenta va discuta cu pacientul explicându-i practica de îngrijire,stabilind un climat de încredere uşurându-i adaptarea la noua situaţie, acesta va fi educat să se poată îngriji singur şi să poată duce o viaţă activă normală

Execuţie

Ø îngrijirea colostomei

- se protejează patul cu muşamaua acoperită cu aleza

- se îmbracă mănuşi (nesterile) şi se aşază un prosop de hârtie sau o faşă în jurul stomei pentru a proteja zona înconjurătoare de scurgeri sau revărsări

- se observă pacientul în tot timpul acestei activităţi, încurajându-l să-şi privească stoma

- se goleşte aparatul colector şi măsoară conţinutul dacă se cere ; se îndepărtează fin aparatul

- se spală pielea din jurul stomei numai cu apă caldă şi săpun neutru; săpunul obişnuit poate cauza iritarea pielii

- se observă culoarea şi aspectul stomei, a pielii dimprejur(roseata,iritatii)- se va şterge cu meticulozitate pielea din jurul stomei şi se va aplica o crema protectoare,care apoi se îndepartează la fixarea aparatului nou pregatit (punga colectoare) astfel să nu permită nici o scurgere în jurul stome

Ø îngrijirea traheostomei

- se stabileste un câmp de lucru steril lângă patul pacientului pe o măsuţă de lucru pe care se vor aşeza materialele necesare,

- se va turna într-un recipient steril ser fiziologic şi în altul apă oxigenată , într-un al treilea recipient steril se pun comprese sterile ce vor fi îmbibate cu ser fiziologic/ apă oxigenată pentru curăţarea interioară a canulei

- se pun mănuşi nesterile si se îndepartează pansamentul din jurul stomei

- se pun mănuşile sterile, se aspiră pacientul

- daca trebuie schimbată banda adezivă se va pregati acesta ca lungime sau , daca este gata pregatita se va desface pachetul prin tehnica sterilă

- cu mana dreaptă se ia o compresă sterilă îmbibată în soluţie de curăţat ( apa oxigenata, ser fiziologic), se scurge de excesul de lichid , pentru a preveni aspirarea sa şi se şterge pielea din jurul stomei, apoi cu alta compresă se va şterge bordura canulei. Se va repeta procedeul de fiecare data cu alta compresă, pana cand zona va fi curată apoi se va usca zona curăţată cu comprese sterile şi se reface pansamentul în mod steril

- spălarea sau înlociurea canulelor interioare: se pun mănuşi sterile şi se scoate canula care se introduce în recipientul cu apă oxigenată; se va curăţa repede canula cu ajutorul periutei de nailon, folosind mana dreaptă ; se clăteşte 10 secunde cu ser fiziologic, se verifică să nu mai aibă secreţii pe ea , se scutura usor de marginea recipientului cu ser fiziologic si fără a se usca, se reintroduce canula în traheostoma şi se aplica un nou pansament steril

- daca trebuie înlocuită canula se va desface în mod steril pachetul cu noua canulă

Ø îngrijirea urostomei respectă aceeaşi paşi ca la colostomă

Observaţii

ü este necesară o toaletă bucală atenta deoarece cavitatea orala poate deveni uscata, urât mirositoare, poate prezenta leziuni de la secretiile incrustate si neeliminate

ü se va schimba pansamentul steril din jurul stomei de câte ori va fi nevoie şi se va aspira secreţiile verificându-se aspectul şi culoarea secretiilor după fiecare aspirare

ü se va tine la indemana trusa de urgenta cu tot ce este nevoie

ü se va evita efectarea excesiva a diverselor manevre pana cand stoma nu este bine definita ( primele 4 zile)

ü daca zona din jurul stomei prezinta excoriatii sau semne de infectie, se va aplica un unguent cu antibiotic

ü nu se vor folosi niciodata in jurul stomei medicamente sub forma de pudra sau pe baza de ulei deoarece aspirarea lor poate produce infectii si abcese

ü un alt aspect important este umidifierea şi încălzirea gazelor

o respiratorii, prin umidificatorul ventilatorului (la pacienţii ventilaţi mecanic) sau prin nebulizator sau aparat de aerosoli (la pacientul care respira spontan)

ü nici aspectele psihologice ale îngrijirii pacientului traheostomizat nu vor fi neglijate. Internarea prelungită într-o secţie de terapie intensivă (valabilă pentru majoritatea acestor bolnavi), cu tot ceea ce presupune acest lucru potenţează anxietatea şi teama. Pacientul conştient va fi informat asupra tuturor manevrelor ce i se vor efectua şi va fi încurajat să se exprime (comunicare scrisă pentru bolnavul traheostomizat). Există de asemenea un impact psihologic pe termen lung, legat de prezenţa cicatricei de traheotomie într-o regiune vizibilă a corpului.

ü pacientul poate face baie sau dus cu punga aplicata sau fara punga. In cazul în care face baie/dus fara punga trebuie uscată bine pielea inainte de a aplica noua punga.

ü nu se vor folosi uleiurilor sau cremelor pentru baie, pentru ca acestea pot compromite aplicarea sigura a pungii. Este posibila producerea unor usoare sangerari la nivelul stomei atunci cand se face toaleta acesteia. Acest lucru este normal.

Complicatii:

Cele mai multe complicatii pot apare in primele 4 ore de la efectuare traheotomiei:

ü hemoragie la locul inciziei care poate determna aspirarea de sange

ü sangerare sau edem traheal care poate cauza blocarea cailor aeriene

ü aspirarea secretiilor; introducerea aerului in cavitatea pleurala cauzand pneumotorax

ü hipoxie si acidoza, stop cardiac

ü emfizem subcutanat

1. Îngrijire postoperatorie după rahianestezie

gurzun nicu

Anestezia spinalã de conducere

Constã în blocarea conducerii la nivel nervos central. Poate fi periduralã sau rahianestezie.

Anestezia periduralã - epidurala

Rãdãcinile nervilor spinali sunt blocate prin aplicarea unui anestezic local în spatiul peridural.

Anestezia spinala- RAHIANESTEZIA

– introducerea unei substanţe anestezice intrarahidian, substanta care ajunge la rădăcinile nervilor rahidieni şi opreşte transmiterea influxului nervos, ceea ce determină paralizia musculară temporară şi reversibilă şi abolirea sensibilităţii la nivelul locului unde

s-a făcut injecţia şi dedesubtul acesteia.

Ca substanţă anestezică se poate folosi Novocaină (Procaină) 2-4 -8%, Marcaină, etc

Se utilizează în chirurgia subombilicală, obstetricală, urologică, ortopedica.

Contraindicatii:

-hipovolemia

-tratament cu anticoagulante

-infecţia tegumentară la locul injectării

-pacienţii necooperanţi

-refuzul pacientului

-deformaţii de coloană

-intervenţii foarte lungi

-sdr.de HTIC

Supravegherea clinică şi monitorizarea electronica este strict necesară în etapa postoperatorie precoce şi anume:

- frecvenţa respiratorie, tipul de respiraţie, coloraţia tegumentelor şi mucoaselor, , diureza, volumul drenajelor,

-monitorizarea respiratorie: pulsoximetria (SpO2),

-monitorizarea cardiovasculară: frecvenţa şi amplitudinea pulsului, timpul de umplere capilara, măsurarea presiunii arteriale, supravegherea ECG,

- monitorizarea temperaturii centrale, etc.

Este indicată perfuzia care trebuie să răspundă uneia sau mai multor indicaţii precise:

aport volemic, aport/suplimentare hidro-electrolitică, analgezie, alte medicaţii etc.

Transportul din sala de operatie Se efectuează în poziție orizontală

Instalarea pacientului la pat Bolnavul va fi instalat in pozitie orizontală, cel puțin 24 ore, fără pernă

Supravegherea funcțiilor vitale și vegetative Pulsul poate fi ușor bradicardic.

TA poate fi ușor scăzută datorită vasodilatației periferice prin paralizia nervilor motorii

Supravegherea micțiunii Micțiunea poate apărea spontan stimulată , in caz de retentie se efectueaza sondaj vezical.

Revenirea sensibilității Sensibilitatea in membrele inferioare reapare treptat de la radăcina nervoasa spre extremități

Se notează ora reapariției sensibilității în haluce

Combaterea cefaleei Evitarea miscarii capului sau a flectarii acestuia timp de 6 ore dupa interventie (apare din cauza perturbarii dinamicii lichidului cefalo-rahidian)

Supravegherea plagii operatorii si a drenajelor Infiltrarea pansamentelor de la plaga operatorie, nefunctionarea drenajelor, eventuala singerare la nivelul plagii se anunta imediat medicului.

Depistarea incidentelor - cefaleea se combate prin aplicare pungii cu gheață, sau a compreselor reci pe cap

-incontinenta materiilor fecale

-apariția grețurilor, redorii cefei, trebuiesc anunțate medicului.

Accidente Ascensionarea substantei anestezice se poate solda cu stop respirator prin paralizia diafragmului şi a muschilor intercostali – ceea ce impune instituirea de măsuri urgente de resuscitare.

~

1. Montarea și îngrijirea pacientului cu sondă urinară a demeure

postelnicu mihaela

Instituirea sondei urinare permanente (a demeure) se practică în cazul când micţiunea este imposibilă:

o Retenţie de urină.

o Intervenţii chirurgicale pe vezica urinară sau prostată.

o Stricturi uretrale.

o Histerectomie pe cale vaginală.

o Intervenţii chirurgicale pe perineu.

o Paraplegii.

o Come.

o Pacienţi arşi – pentru măsurarea diurezei orare.

→ Sonde folosite:

~ Foley.

~ Pezer.

~ La nevoie se poate folosi şi alt tip de sondă care trebuie neapărat fixată de organele genitale.

→ Materiale necesare:

~ Material ca la sondajul vezical.

~ Leucoplast.

→ Pregătirea bolnavului:

~ La fel ca la sondaj.

→ Tehnică:

~ Se spală mâinile şi se îmbracă mănuşile.

~ Tehnica de introducere a sondei este identică ca la sondajul vezical.

~ Odată instalată sonda, ea poate fi o sursă de infecţie → asepsie perfectă.

~ Asistenta va manifesta multă înţelegere şi răbdare cu aceşti bolnavi pentru că pot avea complexe de inferioritate datorită infirmităţii lor.

~ Se va răspunde prompt la solicitările bolnavului.

→ Prevenirea infecţiilor:

~ Toate manevrele se vor efectua în condiţii de asepsie perfectă.

~ Mâinile se spală şi se dezinfectează înainte şi după manevre la sondă.

~ Sonda poate fi astupată cu dop steril sau poate fi deschisă sau adaptată la o pungă colectoare.

~ Sonda astupată cu dop steril trebuie desfundată periodic – la 1-3 ore (ziua şi noaptea), iar urina recoltată într-un vas gradat.

~ Manevrarea sondei se face în condiţii de asepsie perfectă – se folosesc comprese sterile, iar extremitatea liberă a sondei se aseptizează cu alcool

~ Se asigură toaleta organelor genitale de 2 ori pe zi.

~ În cazul spălăturilor vezicale – se pregăteşte materialul ca pentru spălătură vezicală, steril.

~ Medicul execută spălătura vezicală.

→ Observaţii:

~ Toate tuburile şi recipientele de recoltare sunt păstrate în condiţii aseptice.

~ Se folosesc numai recipiente şi materiale sterile.

~ Schimbarea sondei se face numai la recomandarea medicului (care poate fi avertizat de necesitatea schimbării).

~ Odată cu schimbarea se lasă uretra în pauză de noapte sau cel puţin 2 ore

~ Asistenta va supraveghea strict scurgerea urinei prin sondă, respectiv umplerea vasului colector.

~ Punga colectoare nu trebuie lăsată să se umple până la refuz, se schimbă cu alta goală sau se deşartă – urina se măsoară şi se notează.