DREPT PENAL . PARTEA GENERALĂ I
Lect. univ. dr. MARIA IOANA MICHINICI
SUPORT CURS
UNIVERSITATEA „ALEXANDRU IOAN CUZA” IAŞI FACULTATEA DE DREPT
DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ I
Lect. univ. dr. MARIA IOANA MICHINICI
- SUPORT CURS -
Anul II
Semestrul I
2012-2013
CUPRINS
I. Noţiuni generale privind dreptul penal. (pag. 2)
1. Noţiunea dreptului penal. (pag. 2) 2. Obiectul şi caracterele dreptului penal. (pag. 2) 3. Instituţii fundamentale ale dreptului penal. (pag. 4) 4. Principiile fundamentale ale dreptului penal. (pag. 5)
II. Legea penală şi limitele ei de aplicare. (pag. 7)
1. Izvoarele dreptului penal. Conceptul de lege penală. (pag. 7) 2. Aplicarea legii penale în timp. Principii. (pag. 8) 3. Aplicarea legii penale în spaţiu. Principii. (pag. 12)
III. Teoria generală a infracţiunii. (pag. 14)
1. Aspecte generale privind infracţiunea. (pag. 14) 1.1. Definiţia şi trăsăturile esenţiale ale infracţiunii. (pag. 14) 1.2. Conţinutul infracţiunii. (pag. 18)
2. Formele infracţiunii după fazele de desfăşurare a activităţii infracţionale. (pag. 26) 2.1. Infracţiunea consumată – forma tipică a infracţiunii. (pag. 26) 2.2. Formele atipice ale infracţiunii. (pag. 26)
2.2.1. Actele de pregătire. (pag. 27) 2.2.2. Tentativa. (pag. 28)
3. Unitatea de infracţiune. (pag. 34) 3.1. Unitatea naturală. (pag. 34)
3.1.1. Infracţiunea simplă. (pag. 34) 3.1.2. Infracţiunea continuă. (pag. 35) 3.1.3. Infracţiunea deviată. (pag. 36)
3.2. Unitatea legală. (pag. 37) 3.2.1. Infracţiunea continuată. (pag. 37) 3.2.2. Infracţiunea complexă. (pag. 40) 3.2.3. Infracţiunea de obicei. (pag. 43) 3.2.4. Infracţiunea progresivă. (pag. 44)
4. Participaţia penală. (pag. 46) 4.1. Definiţie şi condiţii de existenţă. (pag. 46) 4.2. Formele participaţiei penale. (pag. 49)
4.2.1. Autoratul şi coautoratul. (pag. 49) 4.2.2. Instigarea. (pag. 51) 4.2.3. Complicitatea. (pag. 53)
4.3. Sancţionarea participaţiei penale. (pag. 55) 5. Pluralitatea de infracţiuni. (pag. 58)
5.1. Concursul de infracţiuni. (pag. 59) 5.1.1. Definiţie şi condiţii de existenţă. (pag. 59) 5.1.2. Formele concursului de infracţiuni. (pag. 60) 5.1.3. Sancţionarea concursului de infracţiuni. (pag. 62)
5.1.3.1. Sancţionarea concursului de infracţiuni săvârşite de persoana fizică. (pag. 62) 5.1.3.2. Sancţionarea concursului de infracţiuni săvârşite de persoana juridică. (pag. 64)
5.2. Recidiva . (pag. 68) 5.2.1.Recidiva în cazul persoanei fizice. (pag. 68)
5.2.1.1. Definiţie şi condiţii generale de existenţă. (pag. 68) 5.2.1.2. Formele (modalităţile) recidivei în Codul penal român. (pag. 69) 5.2.1.3. Tratamentul penal al recidivei. (pag. 73)
5.2.2. Recidiva în cazul persoanei juridice. (pag. 75) 5.2.2.1. Definiţie şi condiţii generale de existenţă. (pag. 75) 5.2.2.2. Formele (modalităţile) recidivei în Codul penal român.(pag. 76) 5.2.3. Pluralitatea intermediară de infracţiuni. (pag. 77)
6. Cauze generale care exclud infracţiunea. (pag. 80) 6.1. Scurtă caracterizare. (pag. 80) 6.2. Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei (art. 44 – 51 Cod penal).(pag. 81)
6.2.1. Legitima apărare. (pag. 81) 6.2.2. Starea de necesitate. (pag. 82) 6.2.3. Cazul fortuit. (pag. 84) 6.2.4. Starea de beţie. (pag. 84) 6.2.5. Eroarea de fapt. (pag. 84)
IV. Perspective legislative. Legea nr. 286 / 2009 privind (noul) Cod penal. (pag. 87)
1
La elaborarea acestui suport de curs s-au avut în vedere prevederile Codului penal al
României adoptat prin Legea nr. 15/1968 (publicată în Buletinul Oficial al României nr. 79-
bis din 21.06.1968), cu intrare în vigoare la data de 1 ianuarie 1969, ulterior republicat în
Buletinul Oficial al României nr. 55-56/23.04.1973, republicat în temeiul Legii nr. 140/1996
(în Monitorul Oficial nr. 65/16.04.1997), cu ultimele modificări aduse părţii generale prin
Legea nr. 278/2006 pentru modificarea şi completarea Codului penal, precum şi pentru
modificarea şi completarea altor legi (publicată în Monitorul Oficial nr. 601/12.07.2006),
respectiv prin Legea nr.202/2010, Legea nr. 27/2012 şi Legea nr. 63/2012.
Suportul de curs reprezintă o sinteză a teoriei penale conform reglementărilor cuprinse
în partea generală a Codului penal în vigoare, cu evidenţierea opiniilor dominante în materie
(potrivit bibliografiei generale ataşate). O serie de probleme de drept ce au primit o
soluţionare diferită din partea instanţelor judecătoreşti ne-a condus şi la includerea unor
decizii pronunţate de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în urma admiterii
unor recursuri în interesul legii, reprezentând extrase de practică penală relevantă.
Menţionăm că prin Legea nr. 286/2009, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 510/27.07.2009, a fost adoptat noul Cod penal al României, care va intra în
vigoare la data care va fi stabilită în legea pentru punerea în aplicare a acestuia. În termen de
12 luni de la data publicării prezentului cod în Monitorul Oficial al României, Partea I,
Guvernul va supune Parlamentului spre adoptare proiectul de lege pentru punerea în aplicare
a Codului penal. Astfel, am apreciat ca necesar să subliniem principalele modificări aduse
prin reglementările cuprinse în partea generală a noului Cod penal şi în acest sens am
reprodus – şi comentat succint – unele dintre textele legale, selectând, totodată şi din
expunerea de motive la proiectul noului cod.
2
I. NOŢIUNI GENERALE PRIVIND DREPTUL PENAL
OBIECTIVE:
- Fixarea unor noţiuni generale privind materia juridico-penală, pornind de la definiţia
dreptului penal, obiectul şi caracterele acestuia;
- Însuşirea limbajului de specialitate şi a noţiunilor de bază în materie penală;
- Prezentarea instituţiilor fundamentale şi a principiilor fundamentale ce stau la baza întregii
reglementări.
1. Noţiunea dreptului penal
În sistemul dreptului pozitiv, dreptul penal – ramură a dreptului public – reprezintă un
ansamblu de norme care reglementează relaţiile sociale care iau naştere în acţiunea de
prevenire şi combatere a infracţionalităţii, norme care determină faptele ce constituie
infracţiuni, sancţiunile corespunzătoare lor, precum şi condiţiile de aplicare şi executare a
acestora.
Ca instrument principal al politicii penale, dreptul penal are ca scop apărarea valorilor
sociale esenţiale pentru existenta unei societăţi împotriva fenomenului infracţional, ceea ce
relevă necesitatea reglementării juridico-penale.
Potrivit art. 1 C. pen. – care înscrie expres scopul legii penale – se prevede că legea
penală apără împotriva infracţiunilor România, suveranitatea, independenţa, unitatea şi
indivizibilitatea statului, persoana, drepturile şi libertăţile acesteia, proprietatea, precum şi
întreaga ordine de drept.
2. Obiectul şi caracterele dreptului penal
Dreptul penal reprezintă o ramură autonomă de drept, având un obiect propriu de
reglementare şi consacrând un ansamblu de principii fundamentale ce guvernează întreaga
reglementare penală privitoare la instituţiile fundamentale – infracţiunea, răspunderea penală
şi sancţiunile de drept penal.
Obiectul dreptului penal – reprezentat de relaţiile de apărare socială, ca relaţii de
prevenire şi combatere a criminalităţii – are un caracter complex, relaţiile sociale
manifestându-se, pe de o parte, ca relaţii de conformare (cooperare) stabilite între stat şi
destinatarii normelor penale – ce se nasc de la data intrării în vigoare a legii penale -, constând
în dreptul statului de a pretinde o anumită conduită, prin abţinerea de la săvârşirea faptelor
incriminate şi în obligaţia ce revine destinatarilor legii penale de a adopta conduita impusă; pe
de altă parte, ca relaţii de conflict (represive) – ce se nasc la data şi cu ocazia comiterii
faptelor ce constituie infracţiuni -, constând în dreptul statului de a trage la răspundere penală
3
şi de a aplica sancţiuni şi, respectiv, obligaţia persoanei vinovate de comiterea infracţiunii de
a suporta consecinţele faptei sale.
Prin specificul reglementărilor sale, dreptul penal aparţine dreptului public, instituind
raporturi de putere în care partea dominantă este întotdeauna statul, atât în relaţiile de
conformare (prin elaborarea normelor penale ce impun o anumită conduită), cât şi în cele de
conflict (în procesul aplicării legii penale prin intermediul organelor competente, în vederea
tragerii la răspundere penală şi aplicării sancţiunilor).
Ocupând un loc bine definit în sistemul de drept, dreptul penal – ramură de sine-
stătătoare cu un caracter autonom – interferează, având strânse legături cu alte ramuri de drept
public (dreptul constituţional, dreptul procesual penal, dreptul execuţional penal, dreptul
financiar ş.a.). Reţinem legătura îndeaproape realizată cu dreptul procesual penal, legătură
evidentă atâta timp cât, prin normele penale sunt consacrate faptele ce constituie infracţiuni şi
ansamblul sancţiunilor corespunzătoare, iar prin normele procesual penale reglementându-se
procedura de tragere la răspundere penală a celor vinovaţi de comiterea infracţiunilor.
Interdependenţa celor două ramuri autonome de drept – drept penal material şi procesual –
rezidă şi în scopul comun urmărit. Consacrat în art. 1 C.pr.pen., scopul procesului penal
priveşte constatarea la timp şi în mod complet a faptelor care constituie infracţiuni, astfel că
orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nici o
persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală (alin. 1). Procesul penal trebuie să
contribuie la apărarea ordinii de drept, la apărarea persoanei, a drepturilor şi libertăţilor
acesteia, la prevenirea infracţiunilor, precum şi la educarea cetăţenilor în sprijinul respectării
legilor (alin. 2).
Dreptul penal prezintă legături şi cu ramuri de drept privat (dreptul civil, dreptul
comercial, dreptul familiei, dreptul muncii ş.a.) prin ocrotirea penală a faptelor grave pentru
relaţiile sociale ce formează obiectul de reglementare a acestor ramuri de drept.
Dreptul penal are şi un caracter unitar, unitate care este pusă în evidenţă de unitatea
principiilor ce reglementează materia penală. Sub aspectul structurii sale, dreptul penal –
reprezentat printr-un ansamblu de norme juridico-penale – se divide în drept penal – parte
generală şi drept penal – parte specială, urmând de altfel şi împărţirea Codului penal în două
părţi – partea generală şi partea specială. Normele penale generale îşi au sediul, de regulă, în
partea generală a Codului penal, reglementând instituţiile fundamentale – infracţiunea,
răspunderea penală şi sancţiunile de drept penal. Normele speciale - cu sediul în partea
specială a Codului penal sau în legi speciale – sunt norme de incriminare prin care se prevăd
faptele ce constituie infracţiuni şi pedepsele corespunzătoare acestora.
Unitatea dreptului penal nu este afectată de această diviziune, între cele două categorii
de norme penale – generale şi speciale – existând o interdependenţă, normele generale
4
aplicându-se numai prin intermediul normelor speciale, iar acestea din urmă, la rândul lor,
completându-se de către cele generale, numai dacă prin dispoziţiile speciale nu se derogă de
la cele generale.
3. Instituţiile fundamentale ale dreptului penal
Instituţiile fundamentale ale dreptului penal sunt reprezentate de infracţiune,
răspunderea penală şi sancţiunile de drept penal, instituţia infracţiunii fiind, pe drept cuvânt,
apreciată în doctrină ca „piatra de temelie” a oricărui sistem de drept penal, infracţiunea
determinând răspunderea penală şi sancţiunea penală.
Instituţia infracţiunii este consacrată în Titlul II al părţii generale a Codului penal,
cadrul reglementărilor în materie incluzând dispoziţii generale privind infracţiunea (art. 17-
19¹), tentativa (art. 20-22), participaţia (art. 23-31), pluralitatea de infracţiuni (art. 32-43) şi
cauzele care înlătură caracterul penal al faptei (art. 44-51).
Legea penală cuprinde dispoziţii exprese privitoare la răspunderea penală în art. 17
alin. 2 potrivit căruia infracţiunea este unicul temei al răspunderii penale şi corespunzător
Titlului VII al părţii generale a Codului penal unde sunt reglementate cauzele care înlătură
răspunderea penală (conform art. 119 şi următoarele sunt prevăzute amnistia, prescripţia
răspunderii penale, lipsa/retragerea plângerii prealabile şi împăcarea părţilor).
Ansamblul sancţiunilor de drept penal este format din trei categorii de sancţiuni:
sancţiuni penale (pedepse), măsuri educative şi măsuri de siguranţă.
Codul penal actual a creat un cadru legal amplu în Titlul III al părţii generale intitulat
„Pedepsele” (art. 52-89), incluzând dispoziţii privitoare la categoriile si limitele generale ale
pedepselor (art. 53-53²), pedepsele principale aplicabile persoanei fizice (art. 53³-63¹),
pedepsele complementare şi pedepsele accesorii aplicabile persoanei fizice (art. 64-67),
pedepsele aplicabile persoanei juridice (71¹-717), individualizarea pedepselor (art. 72-89).
Precizăm că prin Legea nr. 278 / 2006 se prevăd condiţiile răspunderii penale a
persoanei juridice (art. 19¹ C. pen.), ceea ce a condus şi la diferenţierea, diversificarea
pedepselor aplicabile persoanelor implicate în comiterea de infracţiuni. După cum se prevede
expres, răspunderea penală a persoanei juridice nu exclude răspunderea penală a persoanei
fizice care a contribuit în orice mod la săvârşirea aceleiaşi infracţiuni. Anterior legii
menţionate se consacra exclusiv răspunderea penală a persoanei fizice; drept urmare, cadrul
general actual al pedepselor cuprinde atât categoriile şi limitele generale ale pedepselor care
se aplică persoanelor fizice cât şi cele care se aplică persoanelor juridice.
Reglementări privitoare la pedeapsă sunt incluse şi în Titlul V, potrivit art. 109 şi
următoarele, cu referire la pedepsele pentru infractorii minori şi în Titlul VII, având aici în
5
vedere cauzele care înlătură sau modifică executarea pedepsei (graţierea şi prescripţia
executării pedepsei).
În cadrul Titlului V „Minoritatea” sunt prevăzute ca sancţiuni de drept penal aplicabile
infractorilor minori măsurile educative corespunzător art. 101-108 C. pen. acestea fiind:
mustrarea; libertatea supravegheată; internarea într-un centru de reeducare; internarea într-un
institut medical-educativ.
Măsurile de siguranţă sunt prevăzute în Titlul VI (art. 111-118¹) acestea fiind:
obligarea la tratament medical; internarea medicală; interzicerea de a ocupa o funcţie sau de a
exercita o profesie, o meserie ori o altă ocupaţie; interzicerea de a se afla în anumite localităţi;
expulzarea străinilor; confiscarea specială; interdicţia de a reveni în locuinţa familiei pe o
perioadă determinată.
Cadrul legal al sancţiunilor operante în materie juridico-penală este completat (în afara
sancţiunilor specifice de drept penal) prin unele sancţiuni extrapenale. În acest sens, Codul
penal consacră sancţiuni cu caracter administrativ incidente, de lege lata, în două situaţii
distincte: pe de o parte, în cazul comiterii unei fapte care nu prezintă pericolul social al unei
infracţiuni (art. 18¹), şi în condiţiile înlocuirii răspunderii penale (art. 90), prin săvârşirea unei
infracţiuni cu un grad de pericol social mai redus, pe de altă parte. (A se vedea, în acest sens,
art. 91 C. pen.).
4. Principiile fundamentale ale dreptului penal
Principiile fundamentale ale dreptului penal stau la baza întregii reglementări juridico-
penale şi sunt legate de instituţiile fundamentale ale dreptului penal.
Legea formulează expres principiile legalităţii incriminării şi a sancţiunilor de drept
penal potrivit art. 2 C. pen. care dispune „legea prevede faptele care constituie infracţiuni,
pedepsele ce se aplică infractorilor şi măsurile care se pot lua în cazul săvârşirii acestor
fapte”.
Principiul legalităţii incriminării şi a sancţiunilor de drept penal reprezintă, în
aprecierea doctrinei, principala garanţie a securităţii juridice a cetăţeanului în faţa dreptului
penal, adresându-se atât legiuitorului cât şi instanţelor judecătoreşti cărora le impune drepturi,
obligaţii şi limite specifice. De reţinut că, i se impune legiuitorului prevederea faptelor ce
constituie infracţiuni şi a sancţiunilor corespunzătoare prin elaborarea unor texte de lege clare,
complete şi precise; în aplicarea legii penale, instanţa trebuie să determine o încadrare juridică
corectă a faptei comise care să corespundă modelului legal şi să dispună, prin individualizare,
sancţiunea corespunzătoare.
Art. 17 alin.2 C. pen. înscrie principiul potrivit căruia infracţiunea este unicul temei al
răspunderii penale. Prin „săvârşirea unei infracţiuni” sau „comiterea unei infracţiuni” se
6
înţelege săvârşirea oricăreia dintre faptele pe care legea le pedepseşte ca infracţiune
consumată sau ca tentativă, precum şi participarea la comiterea acestora ca autor, instigator
sau complice. Personalitatea răspunderii penale implică angajarea răspunderii de către
persoana ce a comis infracţiunea, obligată a suporta consecinţele directe şi indirecte ale faptei
săvârşite, prin executarea sancţiunii aplicate. Prin consacrarea răspunderii penale a persoanei
juridice nu se contravine acestui principiu.
Un alt principiu fundamental este cel al individualizării sancţiunilor de drept penal,
principiu ce implică stabilirea şi aplicarea sancţiunii în funcţie de gravitatea faptei, persoana
ce a comis-o şi de condiţiile de săvârşire a infracţiunii. Individualizarea cunoaşte trei forme în
funcţie de organul ce o realizează.
Individualizarea legală este opera legiuitorului care determină ansamblul sancţiunilor
de drept penal, cadrul general al pedepselor (categoriile şi felurile de pedepse), al măsurilor
educative şi al măsurilor de siguranţă, prevede împrejurările de agravare sau atenuare a
răspunderii penale. Individualizarea judiciară o realizează instanţa, care la stabilirea şi
aplicarea pedepsei (conform art. 72) ţine seama de criteriile generale de individualizare a
pedepsei – dispoziţiile părţii generale a Codului penal, limitele de pedeapsă fixate în partea
specială, de gradul de pericol social al faptei săvârşite, persoana infractorului (pentru persoana
fizică) şi împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală. Individualizarea
administrativă (execuţională) are loc în faza executării sancţiunii ce a fost aplicată.
Se pot reţine şi alte principii, dintre care enumerăm: principiul egalităţii în faţa legii
penale, principiul umanismului dreptului penal – ca principii fundamentale (şi) în dreptul
penal, principii ce guvernează, de altfel, întregul sistem de drept românesc.
7
II. LEGEA PENALĂ ŞI LIMITELE EI DE APLICARE
OBIECTIVE:
- Dobândirea de către studenţi a abilităţii de înţelegere a conceptului de lege penală;
- Însuşirea de către studenţi a principiilor de aplicare a legii penale în spaţiu şi timp;
- Evidenţierea problemelor legate de intrarea în vigoare noului Cod penal, prin raportare la
aspectul aplicării legii penale în timp şi spaţiu.
1. Izvoarele dreptului penal. Conceptul de lege penală
Potrivit dispoziţiei constituţionale (art. 73 alin. 3 lit. h), prin lege organică se
reglementează infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora, legalitatea incriminării
fiind consacrată, după cum s-a arătat, de art. 2 C. pen..
Principalul izvor de drept penal este Codul penal, ca lege organică, generală şi cu
durată nedeterminată în timp. Codul penal actual a intrat în vigoare la data de 1.01.1969,
cunoscând numeroase modificări şi completări în timp, cu ultimele modificări aduse părţii
generale prin Legea nr. 278 / 2006. Menţionăm că prin Legea nr. 286 / 2009, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 510 / 27.07.2009, a fost adoptat noul Cod penal al
României, care va intra în vigoare la data care va fi stabilită în legea pentru punerea în
aplicare a acestuia. În termen de 12 luni de la data publicării prezentului cod în Monitorul
Oficial al României, Partea I, Guvernul va supune Parlamentului spre adoptare proiectul de
lege pentru punerea în aplicare a Codului penal.
Codul penal este structurat pe două părţi; partea generală conţine norme generale
(grupate în opt titluri), instituind dispoziţii privitoare la legea penală şi limitele ei de aplicare,
reglementând instituţiile fundamentale ale dreptului penal şi instituţiile privitoare la acestea.
Partea specială cuprinde norme de incriminare, materie sistematizată pe un număr de zece
titluri, respectiv tot atâtea grupe de infracţiuni (infracţiuni contra siguranţei statului,
infracţiuni contra persoanei, contra patrimoniului, contra înfăptuirii justiţiei ş.a.).
În afara Codului penal – cea mai importantă lege penală – există şi legi speciale cu
dispoziţii penale care reglementează un anumit domeniu de activitate, cuprinzând şi norme
penale prin care sunt incriminate unele fapte periculoase ce se pot comite în domeniul
respectiv.
Doctrina evidenţiază mai multe categorii de legi care cuprind dispoziţii penale, în
funcţie de anumite criterii de clasificare. Amintim clasificarea după durată, în legi penale
permanente şi temporare. Doctrina defineşte legea temporară ca fiind legea penală care
prevede data ieşirii ei din vigoare sau a cărei aplicare este limitată prin natura situaţiei
8
temporare care a impus-o, distincţie necesară deoarece legea temporară se aplică şi după
ieşirea ei din vigoare pentru infracţiunile comise sub imperiul acesteia. [A se vedea,
ultraactivitatea legii penale].
2. Aplicarea legii penale în timp. Principii
Cadrul legal al aplicării legii penale este configurat de art. 3 - 16 C. pen., interesând în
această materie atât aplicarea legii penale în timp cât şi în spaţiu.
Aplicarea legii penale în timp este guvernată de următoarele principii: activitatea legii
penale, neretroactivitatea şi retroactivitatea legii penale, ultraactivitatea legii penale temporare
şi principiul aplicării legii penale mai favorabile .
Principiul activităţii legii penale este consacrat expres în art. 10 C. pen. potrivit căruia
„legea penală se aplică infracţiunilor săvârşite în timpul cât ea se află în vigoare”.
Cu alte cuvinte, legea penală este incidentă în cazul infracţiunilor săvârşite pe durata
ei de aplicare, între momentul intrării în vigoare şi până la ieşirea din vigoare a legii. De
regulă, intrarea în vigoare a legii penale are loc la trei zile de la data publicării în Monitorul
Oficial al României sau la o dată ulterioară prevăzută în textul ei. Ieşirea din vigoare a legii
penale are loc prin diferite moduri – prin abrogare (totală sau parţială; expresă sau tacită), prin
modificare - modalitate la care se recurge frecvent în etapa de tranziţie - ori prin ajungere la
termen sau prin dispariţia condiţiilor care au impus adoptarea legii (în cazul legii temporare).
După cum s-a arătat, deşi legea formulează expres principiul legalităţii incriminării şi
a sancţiunilor de drept penal, doctrina vine în completarea textului legal (art. 2 C. pen.),
subliniind anterioritatea legii în raport cu momentul săvârşirii faptei incriminate şi cu
sancţiunea aplicată, ceea ce înseamnă neretroactivitatea legii penale. Astfel, legea penală nu
se aplică faptelor care, la data când au fost săvârşite, nu erau prevăzute ca infracţiuni (art. 11
C. pen.).
Din principiul activităţii decurge, de asemenea, consecinţa potrivit căreia legea penală
nu se aplică nici ulterior ieşirii ei din vigoare (non - ultraactivitatea).
Subliniem faptul că principiul activităţii legii penale nu are un caracter absolut, fiind
consacrate şi excepţii, cazuri de retroactivitate şi, respectiv, de ultraactivitate a legii penale.
Retroactivitatea legii penale este prevăzută de art. 12 C. pen. în formularea potrivit
căreia „legea penală nu se aplică faptelor săvârşite sub legea veche, dacă nu mai sunt
prevăzute de legea nouă. În acest caz, executarea pedepselor, a măsurilor de siguranţă şi
măsurilor educative pronunţate în baza legii vechi, precum şi toate consecinţele penale ale
hotărârilor judecătoreşti privitoare la aceste fapte încetează prin intrarea în vigoare a legii noi”
(alin. 1).
9
Textul legal consacră retroactivitatea legii penale de dezincriminare, în acest caz legea
nouă intervenind ulterior comiterii faptei care nu mai este prevăzută ca infracţiune de legea
penală. Potrivit doctrinei, caracterul retroactiv al legii de dezincriminare se justifică prin aceea
că nu se poate urmări şi judeca o faptă care, în condiţiile de aplicare a legii penale noi, a
pierdut caracterul infracţional, întrucât nu mai există o bază legală pentru urmărirea şi
judecarea acelei fapte, după cum nu se poate continua executarea unei pedepse pronunţate
pentru o infracţiune care, în legea nouă, nu mai este incriminată.
Potrivit aceluiaşi art. 12, în alin. 2 se consacră şi retroactivitatea legii care prevede
măsuri de siguranţă sau măsuri educative şi care se aplică infracţiunilor care nu au fost
definitiv judecate până la data intrării în vigoare a legii noi. În doctrină s-a exprimat punctul
de vedere conform căruia prevederile din acest alineat nu au legătură cu cele prevăzute în alin.
1 al art. 12 (care au în vedere dezincriminarea faptei), considerându-se că ar trebui să-şi
găsească locul în cadrul reglementărilor privind aplicarea legii penale mai favorabile, desigur,
ca o excepţie de la aceste reglementări.
Doctrina penală reţine şi retroactivitatea legii penale interpretative, lege care, fără a
cuprinde noi incriminări, precizează voinţa legiuitorului exprimată în legea incriminatoare
intrată în vigoare anterior, făcând corp comun cu legea pe care o interpretează şi astfel,
aplicându-se de la data intrării în vigoare a acesteia din urmă. Legea penală interpretativă
intervine în situaţia unei practici judiciare neunitare, prin lămurirea înţelesului legii ce a
generat acest fenomen, în vederea uniformizării soluţiilor dispuse în aplicarea legii.
Ca excepţie de la principiul activităţii legii penale, art. 16 C. pen. prevede şi cazul
aplicării ultraactive a legii temporare. Ultraactivitatea legii penale temporare nu trebuie
înţeleasă ca o ultraactivitate propriu-zisă, deoarece o lege penală care a ieşit din vigoare nu
poate produce efecte asupra unor infracţiuni comise după acest moment. Legea penală
temporară se aplică infracţiunilor săvârşite în timpul cât era în vigoare, producându-şi efectele
şi după ieşirea din vigoare pentru faptele care, comise sub imperiul ei, datorită duratei scurte
de aplicare a legii, nu au fost urmărite sau judecate cât legea era în vigoare. Prin aplicarea
ultraactivă a legii penale temporare sunt înlăturate orice posibilităţi de eludare a legii de către
acei infractori care, cunoscând caracterul ei temporar, ar putea săvârşi faptele incriminate spre
sfârşitul duratei de aplicare, existând posibilitatea de a nu putea fi sancţionaţi dacă legea n-ar
avea efect ultraactiv.
Extraactivitatea legii penale mai favorabile – problemă cunoscută în planul tranziţiei
legii penale – are în vedere două situaţii disciplinate prin dispoziţiile art. 13-15 C. pen.. În
această materie, distingem, pe de o parte, între aplicarea legii penale mai favorabile în cazul
pedepselor nedefinite (art.13) şi, pe de altă parte, aplicarea legii penale mai favorabile în cazul
pedepselor definitive (art. 14, 15).
10
Potrivit primei situaţii, în cazul în care de la data săvârşirii infracţiunii şi până la
judecata definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea cea
mai favorabilă (art. 13 alin.1 C. pen.).
Atunci când de la data comiterii infracţiunii şi până la judecata definitivă a cauzei
intervine o succesiune de legi penale, se ridică problema determinării legii penale mai
favorabile infractorului, ceea ce implică operaţiunea de comparare a legilor succesive, în
vederea identificării şi aplicării acelei legi, ca lege mai blândă în situaţia concretă atrasă prin
săvârşirea infracţiunii. Fapta comisă trebuie să constituie infracţiune potrivit dispoziţiilor
cuprinse în toate aceste legi, care cuprind însă reglementări distincte, fie la nivelul
incriminării faptei, fie sub aspectul condiţiilor de tragere la răspundere penală sau al pedepsei.
Rezultă de aici faptul că, legile urmează să fie comparate per ansamblul reglementărilor pe
care le cuprind, deci, din punctul de vedere atât al condiţiilor de incriminare, al celor de
tragere la răspundere penală, cât şi în ceea ce priveşte pedeapsa şi instituţiile privitoare la
aceasta.
Aplicarea legii penale mai favorabile în cazul pedepselor nedefinitive va conduce,
după caz, fie la retroactivitatea legii penale noi, fie la ultraactivitatea legii penale vechi, în
funcţie de legea apreciată în concret de instanţă ca fiind legea penală mai favorabilă.
Potrivit aceluiaşi art. 13 alin.2 se prevede: „când legea anterioară este mai favorabilă,
pedepsele complementare care au corespondent în legea penală nouă se aplică în conţinutul şi
limitele prevăzute de aceasta, iar cele care nu mai sunt prevăzute în legea penală nouă nu se
mai aplică”, însemnând că pedepsele complementare se aplică potrivit legii noi, conformă cu
interesele apărării sociale sau, cu alte cuvinte, legea penală nu se stabileşte în funcţie de
pedepsele complementare.
Aplicarea legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive este reglementată
corespunzător art.14 şi 15 C. pen. şi se referă la acele situaţii când, după rămânerea definitivă
a hotărârii de condamnare pentru infracţiunea săvârşită şi până la executarea completă a
pedepsei (în baza legii vechi), intervine o lege penală nouă care prevede o pedeapsă mai
uşoară în raport de pedeapsa aplicată de instanţă. Legea penală nouă poate interveni înainte de
a se trece la executarea pedepsei, în timpul executării, după cum îşi va produce efectele şi în
cazul pedepselor deja executate. Compararea legilor penale succesive se realizează exclusiv
sub aspectul pedepsei, dezvăluind deci, în toate situaţiile, aplicarea retroactivă a legii penale
mai favorabile.
Prin lege sunt reglementate mai multe şi variate situaţii privind aplicarea legii penale
mai favorabile în cazul pedepselor definitive. Situaţiile descrise în lumina art. 14 C. pen.
(aplicarea obligatorie a legii penale mai favorabile) atrag aplicarea retroactivă a legii noi,
conducând la reducerea sau înlocuirea pedepsei aplicate de instanţă în condiţiile prevăzute de
11
lege. Reproducem una dintre aceste situaţii descrisă conform alineatului 3 care dispune: „dacă
legea nouă prevede în locul pedepsei închisorii numai amenda, pedeapsa aplicată se
înlocuieşte cu amenda, fără a putea depăşi maximul special prevăzut în legea nouă. Ţinându-
se seama de partea executată din pedeapsa închisorii se poate înlătura în totul sau în parte
executarea amenzii ”.
Articolul 14 a inserat şi prevederea care obligă la reducerea sau înlocuirea pedepsei şi
în cazul pedepselor executate (alin. 5), oferind şi soluţii privitoare la pedepsele
complementare, măsurile de siguranţă şi măsurile educative (alin. 4).
Potrivit art.15 C. pen. sunt avute în vedere şi alte situaţii de aplicare a legii penale mai
favorabile (aplicare facultativă) în cazul pedepselor definitive, aplicarea fiind restrânsă la
pedeapsa privativă de libertate a închisorii. Dacă sunt întrunite condiţiile legii, ţinându-se
seama de criteriile legale enumerate în conţinutul articolului menţionat, se dispune fie
menţinerea, fie reducerea pedepsei, fiind lăsată la aprecierea instanţei aplicarea legii penale
mai favorabile. Pedeapsa aplicată nu poate fi coborâtă sub limita ce ar rezulta din reducerea
acestei pedepse proporţional cu micşorarea maximului special prevăzut pentru infracţiunea
săvârşită. Legea nouă mai favorabilă îşi produce efectele şi în cazul pedepselor deja executate
până la data intrării ei în vigoare, pedeapsa din hotărâre reducându-se cu o treime (art. 15
alin.2).
*
Decizii în interesul legii în material aplicării legii penale în timp
Prin decizia nr. VIII din 5 februarie 2007 (publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 733 din 30 octombrie 2007), Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
s-au pronunţat asupra recursului în interesul legii promovat cu referire la aplicarea legii
penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive, stabilite pentru infracţiuni care au produs
consecinţe deosebit de grave, în ipoteza intervenirii unei legi prin care este majorat cuantumul
pagubei materiale ce atribuie infracţiunii caracter deosebit de grav. Astfel, în aplicarea art. 14
şi 15 C. pen. raportat la art. 146 C. pen. şi 461 C. proc. pen., s-a decis că instanţa, învestită, în
baza art. 146 alin. 1 lit. d) teza penultimă din Codul de procedură penală, în cadrul
contestaţiei la executare în care se invocă modificarea înţelesului noţiunii de „consecinţe
deosebit de grave”, potrivit art. 146 din Codul penal, nu poate schimba încadrarea juridică
dată faptei prin hotărârea judecătorească rămasă definitivă şi, apoi, reduce pedeapsa
aplicată în cauză, întrucât modificarea înţelesului noţiunii de „consecinţe deosebit de grave”,
prevăzută în textul sus-menţionat, nu este identică cu cerinţa de a fi intervenit o lege care
prevede o pedeapsă mai uşoară, la care se referă textele art. 14 şi 15 din Codul penal, pentru
12
a fi incidente dispoziţiile art. 458 şi, respectiv, art. 461 alin. 1 lit. d) teza penultimă din Codul
de procedură penală.
3. Aplicarea legii penale în spaţiu. Principii
Cu privire la aplicarea legii penale în spaţiu, Codul penal consacră principiile
teritorialităţii, personalităţii, realităţii şi universalităţii legii penale române.
Potrivit principiului teritorialităţii legii penale – consacrat de art. 3 C. pen. – legea
penală se aplică infracţiunilor săvârşite pe teritoriul României, prin dispoziţiile înscrise în art.
142 şi art. 143 explicându-se înţelesul noţiunilor de „teritoriul României” şi „infracţiune
săvârşită pe teritoriul României”.
Legea penală română se aplică infracţiunilor săvârşite pe teritoriul ţării, condiţiile de
tragere la răspundere penală, de aplicare şi executare a sancţiunilor, fiind cele prevăzute de
legea română, neinteresând calitatea făptuitorului (cetăţean român sau străin, apatrid care
domiciliază sau nu în România). Sunt şi excepţii de la principiul teritorialităţii, legea
consacrând expres – potrivit art. 8 C. pen. – imunitatea de jurisdicţie, când legea penală
română nu se aplică infracţiunilor săvârşite de reprezentanţi diplomatici ai statelor străine sau
de alte persoane care, în conformitate cu convenţiile internaţionale, nu sunt supuse jurisdicţiei
penale a statului român. Principiul teritorialităţii cunoaşte şi alte restrângeri [pentru care
recomandăm consultarea doctrinei care tratează şi alte categorii de excepţii].
Alături de principiul teritorialităţii – principiul de bază al aplicării în spaţiu – sunt
consacrate şi principii complementare de aplicare a legii penale române în cazul infracţiunilor
săvârşite în afara teritoriului tării.
Potrivit principiului personalităţii legii penale (art. 4 C. pen.), legea penală se aplică
infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului ţării dacă făptuitorul este cetăţean român sau dacă,
neavând nicio cetăţenie, are domiciliul în ţară. Pentru infracţiunile săvârşite în afara
teritoriului ţării aplicarea legii penale române potrivit principiului personalităţii este posibilă
în următoarele condiţii: comiterea infracţiunii să aibă loc în străinătate, dacă fapta este
considerată infracţiune potrivit legii penale române (necerându-se, astfel, dubla incriminare),
iar infractorul la data săvârşirii acesteia să fie cetăţean român sau apatrid cu domiciliul în ţară
(nefiind necesară prezenţa sa în România).
Legea penală română se aplică şi infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului ţării de
către un cetăţean străin sau de o persoană fără cetăţenie care nu are domiciliul în ţară, conform
principiului realităţii şi celui al universalităţii legii penale române, dacă sunt întrunite
condiţiile prevăzute de lege care atrag incidenţa acestor principii.
În ceea ce priveşte realitatea legii penale române – conform art.5 alin.1 C. pen. -
infracţiunile trebuie să fie dintre cele limitativ enumerate în textul legal, respectiv infracţiuni
13
contra statului român sau contra vieţii unui cetăţean român ori prin care s-a adus o vătămare
gravă integrităţii corporale sau sănătăţii unui cetăţean român. Legea impune şi condiţia
privitoare la punerea în mişcare a acţiunii penale pentru infracţiunile menţionate, care se face
numai cu autorizarea prealabilă a procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte
de Casaţie şi Justiţie (art. 5 alin. 2).
Legea penală română se aplică potrivit principiului universalităţii, în cazul comiterii
altor infracţiuni decât a celor ce atrag incidenţa legii conform principiului realităţii, în
condiţiile dublei incriminări a faptei şi dacă făptuitorul se află în ţară. Pentru infracţiunile
îndreptate contra intereselor statului român sau contra unui cetăţean român, făptuitorul poate
fi judecat şi în cazul când s-a obţinut extrădarea lui (conform art. 6 alin.2 C. pen.). Legea
penală română se aplică potrivit principiului universalităţii (în condiţiile mai sus arătate), în
cazul în care urmărirea şi judecata sunt posibile potrivit legii statului în care făptuitorul a
săvârşit infracţiunea (când nu există anumite cauze care împiedică punerea în mişcare sau
continuarea procesului penal, ori executarea pedepsei) sau atunci când pedeapsa aplicată nu a
fost executată sau considerată ca executată.
Aplicarea legii penale în spaţiu conform principiilor realităţii şi universalităţii este
posibilă dacă nu se dispune altfel printr-o convenţie internaţională la care România este parte
(art. 7 C. pen.).
Aspectele privitoare la aplicarea legii penale în spaţiu potrivit principiilor de care ne-
am ocupat într-o prezentare sintetică, se întregesc cu cele ce privesc cooperarea judiciară
internaţională în materie penală, art. 9 C. pen. - într-o reglementare cu caracter principial –
consacrând extrădarea. [Pentru detalii, recomandăm consultarea literaturii de specialitate şi
a legislaţiei în materie – a se vedea în acest sens, Legea nr. 302/2004 privind cooperarea
judiciară internaţională în materie penală, publicată în Monitorul Oficial nr. 594/1.07.2004,
cu modificările la zi].
14
III. TEORIA GENERALĂ A INFRACŢIUNII
1. Aspecte generale privind infracţiunea
2. Formele infracţiunii după fazele de desfăşurare a activităţii infracţionale
3. Unitatea de infracţiune
4. Participaţia penală
5. Pluralitatea de infracţiuni
6. Cauzele generale care exclud infracţiunea
OBIECTIVE:
- Fixarea infracţiunii ca instituţie fundamentală a dreptului penal în corelaţie cu celelalte
instituţii fundamentale ale dreptului penal;
- Dobândirea de către studenţi a abilităţii de înţelegere a particularităţilor instituţiilor cu
apartenenţă la instituţia fundamentală a infracţiunii şi de însuşire corectă a elementelor de
doctrină şi a aspectelor relevante din practica judiciară;
- Dezvoltarea abilităţii studenţilor de a delimita unele instituţii legate de infracţiune, spre
exemplu: formele infracţiunii după fazele de desfăşurare; unitatea de infracţiune; pluralitatea
de infracţiuni; cauzele de excludere a infracţiunii prin comparaţie cu alte categorii de cauze
operante în materie penală etc.;
- Crearea aptitudinii studenţilor de a efectua o tratare comparativă, la nivel general, între
reglementarea actuală şi cea de lege ferenda a instituţiei infracţiunii.
1. Aspecte generale privind infracţiunea
1.1. Definiţie. Trăsături esenţiale
Infracţiunea este fapta care prezintă pericol social, săvârşită cu vinovăţie şi prevăzută
de legea penală, constituind singurul temei al răspunderii penale (art. 17 C. pen.).
Definiţia legală relevă cele trei trăsături esenţiale ale faptei ce constituie infracţiune:
fapta care prezintă pericol social;
fapta săvârşită cu vinovăţie;
fapta prevăzută de legea penală.
Trăsăturile esenţiale ale infracţiunii se cer întrunite cumulativ, în lipsa uneia dintre
acestea existenţa infracţiunii fiind exclusă. Aceste trăsături sunt trăsături comune pentru
ansamblul faptelor ce constituie infracţiuni semnificând ilicit penal, delimitându-se astfel,
atât de faptele ce reprezintă alte forme de ilicit juridic, dar extrapenal (spre exemplu,
contravenţiile, abaterile disciplinare), dar şi de faptele licite.
15
Infracţiunea – faptă care prezintă pericol social. Fapta care prezintă pericol social în
înţelesul legii penale este orice acţiune sau inacţiune prin care se aduce atingere uneia dintre
valorile arătate în art.1 şi pentru sancţionarea căreia este necesară aplicarea unei pedepse (art.
18 C. pen.).
Fapta incriminată este o faptă periculoasă pentru societate, de natură să lezeze sau să
pericliteze valorile sociale ocrotite de legea penală, pentru sancţionarea căreia este necesară
aplicarea sancţiunii tipice (pedeapsă).
Pericolul social al infracţiunii se manifestă sub două forme, distingând între pericolul
social abstract şi pericolul social concret.
Pericolul social abstract este avut în vedere şi apreciat de legiuitorul penal cu ocazia
incriminării faptelor (în funcţie de anumite criterii, cum ar fi: importanţa valorii sociale
ocrotite, gravitatea vătămării ce i se poate aduce etc.) şi se reflectă în specia de pedeapsa
prevăzută pentru fiecare faptă incriminată. Pericolul social concret caracterizează infracţiunea
ca faptă concretă săvârşită şi se apreciază de instanţă potrivit unor criterii legale, obiective şi
subiective, referitoare la modul şi mijloacele de săvârşire a faptei, de împrejurările în care
fapta a fost comisă, de urmarea produsă sau care s-ar fi putut produce, de scopul urmărit,
precum şi de persoana şi conduita făptuitorului. Pericolul social concret se reflectă în
sancţiunea (pedeapsa) concretă aplicată în urma judecării faptei comise, de gravitatea acesteia
ţinându-se cont la stabilirea şi aplicarea pedepsei (potrivit art. 72 C. pen. reprezintă unul
dintre criteriile generale de individualizare judiciară a pedepsei).
Este posibil ca, o faptă – deşi prevăzută de legea penală -, analizată în concret, să nu
prezinte gradul de pericol social al unei infracţiuni, să nu corespundă conceptului de
infracţiune potrivit art. 17, 18 C. pen. şi, pe cale de consecinţă, să nu fie necesară aplicarea
unei pedepse.
Art. 18¹ alin.1 C. pen. prevede că nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea
penală dacă prin atingerea minimă adusă uneia dintre valorile apărate de lege şi prin
conţinutul ei concret, fiind lipsită în mod vădit de importanţă, nu prezintă gradul de pericol
social al unei infracţiuni.
Aprecierea în concret a lipsei pericolului social al infracţiunii în cazul comiterii unor
fapte prevăzute de legea penală, conduce organele judiciare penale – după caz, procurorul sau
instanţa – la posibilitatea aplicării unei măsuri extrapenale, ca sancţiune cu caracter
administrativ (mustrare, mustrare cu avertisment, amendă de la 10 lei – 1.000 lei).De precizat
ca,anterior Legii nr.202/2010,se instituia obligativitatea ca in cazul faptelor care nu prezintă
gradul de pericol social al unei infracţiunii, procurorul sau instanţa să aplice una dintre
sancţiunile prezentând caracter administrativ.
*
16
Decizii în interesul legii în materia faptei care nu prezintă gradul de pericol social al
unei infracţiuni
Prin decizia nr. XXXV din 6 noiembrie 2006 (publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 368 din 30 mai 2007), Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie s-au pronunţat asupra recursului în interesul legii promovat de procurorul general al
Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la aplicarea sancţiunilor
cu caracter administrativ faptelor concurente în cazul când sunt incidente dispoziţiile art. 181
din Codul penal. Astfel, în aplicarea acestor prevederi s-a decis că în cazul săvârşirii de către
aceeaşi persoană a unor fapte concurente care, în accepţiunea textului de lege menţionat, nu
prezintă gradul de pericol social al unor infracţiuni, se va aplica o singură sancţiune cu
caracter administrativ, conform dispoziţiilor art. 91 din Codul penal.
*
Orientarea generală a instanţelor noastre – ca practică înregistrată sub Codul penal din
1968 odată cu introducerea art. 18¹ – relevă reţinerea anumitor criterii care au cântărit în
aprecierea că fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni, dintre care
menţionăm: valoarea redusă a prejudiciului, starea de boală a făptuitorului, comportarea bună
a acestuia în faţa instanţei, în familie, la locul de muncă ş.a., chiar dacă inculpatul a mai
suferit şi alte condamnări în trecut; dimpotrivă, nu s-a făcut aplicarea dispoziţiilor ce
reglementează fapta care nu prezintă pericolul social al unei infracţiuni în cazul faptelor
săvârşite de inculpaţi cu antecedente penale multiple (3,4,5 infracţiuni) ori în ipoteza comiterii
faptelor în condiţii agravante, chiar dacă inculpaţii au dat dovada unei comportări bune la
locul de muncă, în familie etc.
Infracţiunea – faptă săvârşită cu vinovăţie. Fapta prevăzută de legea penală care
prezintă pericol social este săvârşită cu vinovăţie când este comisă cu intenţie, din culpă sau
cu praeterintenţie.
Ca trăsătură esenţială a infracţiunii, în doctrina penală vinovăţia este definită ca fiind
atitudinea psihică a persoanei ce constă într-un act de conştiinţă şi voinţă faţă de faptă şi
urmările ei. Vinovăţia presupune existenţa a doi factori, factorul intelectiv (de conştiinţă) şi
factorul volitiv (de voinţă).
Legea consacră – în art. 19 – formele vinovăţiei penale şi modalităţile lor normative.
Intenţia este forma dominantă a vinovăţiei penale, majoritatea faptelor incriminate
fiind infracţiuni intenţionate (spre exemplu, infracţiunile de omor, furt, viol, trădare, luare de
mită, delapidare etc.).
Prevăzută în art.19 alin.1 pct.1 C. pen., fapta este săvârşită cu intenţie când infractorul
prevede rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui (intenţia directă) sau, deşi nu-l
17
urmăreşte, acceptă posibilitatea producerii sale (intenţia indirectă). În ambele modalităţi
normative ale intenţiei, infractorul prevede rezultatul faptei sale, rezultat care este unul cert,
sigur că se va produce şi este urmărit – în cazul intenţiei directe –, spre deosebire de rezultatul
eventual, probabil că se va produce, dar acceptat în cazul intenţiei indirecte (denumită în
doctrină şi intenţie eventuală).
De regulă, prin incriminarea faptelor în baza intenţiei, legiuitorul nu distinge între
modalităţile normative, ceea ce înseamnă că infracţiunea este susceptibilă de săvârşire cu
intenţie directă sau indirectă. Sunt însă şi infracţiuni caracterizate exclusiv de intenţia directă,
prin includerea unui scop pe latura subiectivă (cum ar fi în cazul infracţiunii de furt) sau dată
fiind însăşi natura faptei (cazul infracţiunii de viol).
Doctrina reţine şi alte modalităţi ale intenţiei, dintre care menţionăm: intenţie spontană
sau premeditată; intenţie iniţială sau supravenită; intenţie simplă sau calificată; intenţie unică
sau complexă; intenţie determinată sau nedeterminată.
Culpa. Prevăzută în art. 19 alin. 1 pct. 2 C. pen., fapta este săvârşită din culpă când
infractorul prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l acceptă, socotind fără temei că nu se va
produce (culpa cu prevedere) sau când nu prevede rezultatul faptei sale, deşi trebuia şi putea
să-l prevadă (culpa fără prevedere).
În cazul culpei cu prevedere, infractorul prevede rezultatul faptei sale, pe care nu-l
acceptă şi în raport de care adoptă o poziţie de preîntâmpinare a producerii lui, sperând că nu
se va întâmpla. În această situaţie, infractorul se bazează pe anumiţi factori (obiectivi sau/şi
subiectivi), însă are loc o supraestimare, o supraevaluare a rolului jucat de aceşti factori –
ceea ce înseamnă că socoteşte neîntemeiat neproducerea rezultatului -, rezultatul survenind şi
fiindu-i imputabil conform acestei modalităţi a culpei. Se observă diferenţe în raport de
intenţie – în modalitatea intenţiei indirecte – unde rezultatul este acceptat, ceea ce înseamnă
adoptarea unei poziţii de indiferenţă de către infractorul care nu se bazează pe nimic, nu ia
nici o măsură de preîntâmpinare a producerii rezultatului, ceea ce atrage şi o periculozitate
socială sporită.
Culpa fără prevedere se particularizează prin neprevederea rezultatului faptei comise,
în condiţiile în care persoana căreia fapta îi este imputată ca infracţiune din culpă în această
modalitate, avea atât obligaţia cât şi posibilitatea prevederii rezultatului.
Şi în cazul acestei forme de vinovăţie doctrina reţine şi alte modalităţi, după cum
culpa se referă la acţiunea sau inacţiunea comisă (culpa in agendo sau in omittendo); după
gradul de intensitate (culpa gravă, uşoară sau foarte uşoară).
Dintre faptele incriminate în baza culpei, menţionăm, spre exemplu, infracţiunile de
ucidere din culpă, vătămare corporală din culpă, distrugere din culpă, neglijenţa în serviciu.
18
Intenţia depăşită (denumită şi praeterintenţie) există atunci când rezultatul mai grav
produs printr-o acţiune sau inacţiune intenţionată se datorează culpei făptuitorului.
Praeterintenţia reuneşte în structura sa atât intenţia cât şi culpa, caracterizându-se prin
aceea că infractorul prevede şi doreşte ori acceptă producerea unor urmări periculoase, însă
cele produse în realitate sunt mult mai grave, iar acesta le-a prevăzut, dar a socotit fără temei
că nu se vor produce sau nu le-a prevăzut, deşi putea şi trebuia să le prevadă. Deci, în
structura complexă a praeterintenţiei, se pot reuni modalităţile normative sub care se
înfăţişează intenţia şi cupla.
Sunt incriminate în baza praeterintenţiei, spre exemplu, infracţiunile de loviri sau
vătămări cauzatoare de moarte, violul care a avut ca urmare moartea victimei, tâlhăria care a
avut ca urmare vătămarea corporală gravă sau moartea victimei ş.a.
Infracţiunea – faptă prevăzută de legea penală. Această trăsătură esenţială decurge din
principiul fundamental al legalităţii incriminării înscris în art. 2 C. pen., ca faptă prevăzută de
lege, infracţiunea fiind consacrată în partea specială a Codului penal sau în legi penale
incriminatoare (legi speciale cu dispoziţii penale).
În concluzie, fapta care întruneşte cumulativ trăsăturile esenţiale – ca faptă prevăzută
de legea penală, ce prezintă pericol social şi care este săvârşită cu vinovăţie – constituie
infracţiune. Lipsa uneia dintre trăsăturile esenţiale exclude existenţa infracţiunii.
Sunt noţiuni echivalente celei de infracţiune, cea de faptă penală sau ilicit penal.
Subliniem faptul că înainte de toate, infracţiunea este o faptă prevăzută de legea penală
(evidenţiindu-se aspectul său juridic) care trebuie să întrunească şi trăsăturile referitoare la
pericolul social şi săvârşirea cu vinovăţie, trăsături ce relevă şi aspectul material cât şi pe cel
moral al faptei ce constituie infracţiune.
1.2. Conţinutul infracţiunii
În lumina definiţiei acordate infracţiunii (art. 17 alin. 1 C. pen.), după cum s-a arătat,
ilicitul penal se delimitează de alte forme de ilicit juridic. Legislaţia noastră penală cuprinde
un număr considerabil de infracţiuni, fapte de o mare varietate. Astfel, se ajunge la distincţii
între tipuri de infracţiuni, deosebind o faptă ce constituie infracţiune de o altă faptă penală, de
alte infracţiuni.
Conţinutul infracţiunii este definit în doctrină ca totalitatea condiţiilor obiective şi
subiective, prevăzute în norma de incriminare, necesare pentru existenţa unei anumite
infracţiuni (care determină un anumit tip de infracţiune). Conţinutul specific al fiecărei
infracţiuni – prin trăsăturile proprii pe care le prezintă – permite diferenţierea între ele a
19
faptelor ce constituie infracţiuni. Sub acest aspect, nu trebuie confundate definiţia infracţiunii
şi trăsăturile esenţiale ale acesteia cu noţiunea de conţinut al infracţiunii (structura
infracţiunii), interesând în acest caz condiţiile infracţiunii şi elementele constitutive.
Dispoziţiile legale prin care sunt incriminate diferite fapte (conform unor modele
legale de incriminare) implică analiza textelor cu referire la obiectul şi subiecţii infracţiunii,
latura obiectivă şi latura subiectivă, ce alcătuiesc conţinutul legal (sau conţinutul generic de
incriminare).
Condiţiile preexistente ale infracţiunii le reprezintă obiectul infracţiunii şi subiecţii.
Obiectul infracţiunii este apreciat în doctrina ca reprezentând valorile sociale şi
relaţiile sociale apărate de legea penală, împotriva cărora sunt îndreptate faptele penale şi care
sunt lezate sau puse în pericol prin săvârşirea acestora.
Obiectul infracţiunii cunoaşte mai multe forme:
obiect juridic generic care reprezintă o grupă de valori sociale de aceeaşi natură, vătămate
de o grupă de infracţiuni. Pe baza acestui obiect s-a sistematizat partea specială a C. pen. pe
un număr de 10 titluri în vigoare.
obiect juridic special care reprezintă o anumită valoare socială şi căreia i se aduce atingere
prin infracţiune. Fiecare infracţiune prezintă un obiect juridic specific.
În cazul anumitor infracţiuni se întâlneşte şi un obiect material care constă în lucrul
corporal sau fiinţa asupra căreia se îndreaptă activitatea infracţională. Prezintă obiect material,
spre exemplu, infracţiunile de omor (corpul persoanei în viaţă), infracţiunea de furt (bunul
mobil sustras) ş.a.
Sunt denumiţi subiecţi ai infracţiunii persoanele implicate în săvârşirea unei
infracţiuni, deosebind două categorii, respectiv, subiectul activ şi subiectul pasiv al
infracţiunii.
Subiectul activ al infracţiunii poate fi o persoană fizică sau juridică, persoană care,
îndeplinind condiţiile legii, săvârşeşte fapta penală.
Subiectul activ al infracţiunii – când este reprezentat de o persoană fizică – trebuie să
îndeplinească cumulativ anumite condiţii (condiţii generale), şi anume: o anumită limită de
vârstă; responsabilitate; libertatea de hotărâre şi acţiune.
În ceea ce priveşte limitele răspunderii penale, art. 99 C. pen. prevede că minorul care
nu a împlinit vârsta de 14 ani nu răspunde penal, iar cel care are vârsta între 14 şi 16 ani,
răspunde penal numai dacă se dovedeşte că a săvârşit fapta cu discernământ. Minorul care a
împlinit vârsta de 16 ani răspunde penal potrivit legii.
Pe planul reglementărilor penale, starea de minoritate se reflectă, pe de o parte, ca o
cauză care înlătură caracterul penal al faptei, interesând categoria minorilor nerăspunzători
20
penal, lipsiţi de discernământ (până la împlinirea vârstei de 14 ani cât şi pe segmentul de
vârstă cuprins între 14 şi 16 ani), pe de altă parte, ca o cauză de diferenţiere a răspunderii
penale faţă de cea a infractorilor majori, în cazul minorilor răspunzători penal (cu vârsta
cuprinsă între 14 şi 16 ani şi discernământ dovedit în săvârşirea faptei şi al celor care au
împlinit vârsta de 16 ani).
Responsabilitatea nu este definită de legea penală care defineşte însă
iresponsabilitatea (potrivit art. 48) consacrată ca o cauză care înlătură caracterul penal al
faptei. Prin responsabilitate – ca stare normală a persoanei care a împlinit vârsta de 16 ani – se
înţelege capacitatea acesteia de a-şi da seama de acţiunile sau inacţiunile sale, precum şi de a
fi stăpână pe ele.
Condiţia libertăţii de hotărâre şi acţiune implică săvârşirea faptei prevăzute de legea
penală ca infracţiune, cu excluderea oricăror acte de constrângere fizică sau morală exercitate
asupra persoanei. Codul penal – în art. 46 – consacră, de asemenea, drept cauze care exclud
infracţiunea – prin înlăturarea caracterului penal al faptei – constrângerea fizică şi
constrângerea morală.
Majoritatea infracţiunilor angajează răspunderea penală (în calitate de autor sau ca
participant) a persoanelor fizice ce le comit şi care îndeplinesc, la data săvârşirii lor, condiţiile
generale mai sus menţionate. Sunt însă şi unele infracţiuni denumite infracţiuni proprii (sau cu
subiect special) – în cazul cărora, legea impune şi condiţii speciale, subiectul activ fiind un
subiect special. Condiţia specială priveşte o anumită calitate pe care trebuie să o întrunească
persoana ce va trece la executarea faptei, calitate specială care trebuie să existe la data
comiterii acesteia. Spre exemplu, în cazul infracţiunii de delapidare (art. 215¹ C. pen.),
subiectul activ este calificat prin calitatea de funcţionar.
Potrivit concepţiei legiuitorului Codului penal actual şi persoana juridică poate fi
subiect activ al infracţiunii.
Legea reglementează condiţiile răspunderii penale a persoanelor juridice potrivit art.
19¹ alin. 1 C. pen., care prevede că „persoanele juridice, cu excepţia statului, autorităţilor
publice şi a instituţiilor publice care desfăşoară o activitate ce nu poate face obiectul
domeniului privat, răspund penal pentru infracţiunile săvârşite în realizarea obiectului de
activitate sau în interesul ori în numele persoanei juridice, dacă fapta a fost săvârşită cu forma
de vinovăţie prevăzută de legea penală”. Se consacră un model de răspundere penală directă şi
generală, ceea ce înseamnă că persoana juridică poate să comită, în principiu orice infracţiune
– ca faptă incriminată în partea specială a C. pen. sau în legi speciale – în calitate de autor sau
ca participant, urmând a se stabili pe caz concret dacă sunt realizate condiţiile de angajare a
răspunderii penale a persoanei juridice pentru fapta proprie.
21
În ceea ce priveşte sfera persoanelor juridice care răspund penal, legiuitorul distinge
între persoanele de drept public şi cele de drept privat, acestea din urmă fiind cele care, de
regulă, răspund penal. În cazul persoanelor juridice de drept public, regula este aceea că ele
nu răspund penal, cu excepţia instituţiilor publice care desfăşoară o activitate care poate face
obiectul domeniului privat. Excepţiile instituite referitoare la persoanele juridice de drept
public care nu răspund penal (statul, autorităţile publice şi instituţiile publice care desfăşoară
o activitate ce nu poate face obiectul domeniului privat) îşi găsesc justificare – în aprecierea
doctrinei – întrucât antrenarea răspunderii penale pentru aceste entităţi nu poate fi concepută
sau ar avea consecinţe negative asupra societăţii, care trebuie protejată împotriva faptelor
periculoase, iar prin sancţionarea acestora s-ar ajunge, practic, la sancţionarea societăţii, care
ar avea de suferit ca urmare a lipsei unor servicii vitale din partea acestor entităţi.
Infracţiunile care pot antrena răspunderea penală a persoanei juridice sunt faptele
penale săvârşite în realizarea obiectului de activitate sau în interesul ori în numele persoanei
juridice. După cum se menţionează în doctrină, în cazul primei categorii de infracţiuni – cele
săvârşite în realizarea obiectului de activitate a persoanei juridice – se vor include
infracţiunile privind concurenţa, infracţiunile privind regimul unor activităţi economice,
infracţiunile privind protecţia mediului etc.; în categoria infracţiunilor comise în interesul
persoanei juridice se vor regăsi infracţiuni susceptibile să aducă un beneficiu persoanei
juridice (prin obţinerea unui profit, dar şi ca evitare a unei pierderi), spre exemplu: infracţiuni
contra patrimoniului, infracţiuni de corupţie ş.a.; infracţiunile comise în numele persoanei
juridice sunt infracţiuni ce se comit în procesul organizării activităţii şi funcţionării persoanei
juridice.
Răspunderea penală a persoanei juridice poate fi antrenată, în principiu, prin fapta
oricărei persoane fizice – din conducerea persoanei juridice, prepus al persoanei juridice,
orice persoană aflată sub autoritatea persoanei juridice şi chiar de orice persoană ce are o
relaţie de fapt sau de drept cu persoana juridică – care a acţionat în realizarea obiectului de
activitate al persoanei juridice, ori în interesul sau în numele acesteia.
O altă condiţie a răspunderii penale a persoanei juridice este săvârşirea faptei cu forma
de vinovăţie prevăzută de legea penală (intenţie, culpă sau praeterintenţie), în stabilirea
vinovăţiei urmând a se avea în vedere poziţia persoanei fizice faţă de persoana juridică.
Potrivit art. 19¹ alin. 2 C. pen., care prevede că răspunderea penală a persoanei juridice
nu exclude răspunderea penală a persoanei fizice care a contribuit în orice mod la săvârşirea
aceleiaşi infracţiuni, legiuitorul consacră cumulul de răspunderi penale.
Reglementând răspunderea penală a persoanei juridice, legiuitorul stabileşte şi cadrul
general al pedepselor aplicabile persoanei juridice, potrivit art. 53¹ care prevede pedeapsa
principală a amenzii şi pedepsele complementare care sunt: dizolvarea persoanei juridice;
22
suspendarea activităţii sau a uneia dintre activităţile persoanei juridice în legătură cu care s-a
săvârşit infracţiunea; închiderea unor puncte de lucru ale persoanei juridice; interzicerea de a
participa la procedurile de achiziţii publice; afişarea sau difuzarea hotărârii de condamnare.
[Având în vedere complexitatea acestui subiect – răspunderea penală a persoanei juridice –
şi întreaga problematică pe care o dezvoltă, recomandăm parcurgerea doctrinei pentru o mai
bună înţelegere a materiei].
În ceea ce priveşte subiectul pasiv al infracţiunii, acesta poate fi o persoană fizică sau
juridică, chiar şi statul. De regulă, subiectului pasiv i se cere ca o condiţie generală, cea de a fi
titularul valorii sociale ocrotite penal, căreia i se aduce atingere prin săvârşirea infracţiunii. În
cazul unor infracţiuni, subiectul pasiv trebuie să îndeplinească o anumită calitate, spre
exemplu: în cazul infracţiunii de ultraj (art. 239), subiectul pasiv poate să fie numai un
funcţionar public care îndeplineşte o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat.
Conţinutul constitutiv al infracţiunii îl reprezintă totalitatea condiţiilor privitoare la
fapta incriminată, aşa cum este descrisă de legiuitor, atât sub aspect obiectiv cât şi subiectiv.
Conţinutul constitutiv este structurat pe două laturi denumite latura obiectivă şi latura
subiectivă care se află într-o relaţie de interdependenţă.
Latura obiectivă include trei elemente componente obligatorii, respectiv: elementul
material, urmarea (sau rezultatul) şi raportul de cauzalitate. Lipsa unuia dintre elementele
componente spulberă unitatea laturii obiective atrăgând, pe cale de consecinţă, inexistenţa
infracţiunii.
Elementul material semnifică actul de conduită interzis de legiuitor prin descrierea
faptei ca infracţiune sub aspectul modului de manifestare, care se poate realiza printr-o
acţiune sau inacţiune.
Din punct de vedere al elementului material, infracţiunile se clasifică în infracţiuni
comisive, care se comit prin săvârşirea de acţiuni interzise prin lege – spre exemplu,
infracţiunile de furt, viol, fals ş.a. – şi infracţiuni omisive care se comit prin inacţiune, în
raport de obligaţia legală de a face ceva, spre exemplu, infracţiunile de nedenunţare,
omisiunea de a încunoştinţa organele juridice ş.a..
În conţinutul infracţiunii, elementul material poate consta, după caz, într-o singură
acţiune / inacţiune (vezi, în acest sens, unitatea naturală de infracţiune, cum este cazul
infracţiunii simple sau continue) sau în două sau mai multe acţiuni/inacţiuni (vezi, în acest
sens, unitatea legală de infracţiuni, cum este cazul infracţiunii continuate sau al celei
complexe) sau atât într-o acţiune şi o inacţiune (spre exemplu, în cazul infracţiunii de
neglijenţă în serviciu – art. 249 C. pen.).
23
În cazul unor infracţiuni, legiuitorul înscrie anumite cerinţe privitoare la locul, timpul,
modul sau mijloacele de săvârşire a acţiunii/inacţiunii care atunci când figurează pe conţinutul
constitutiv de bază (conţinutul infracţiunii-tip) sunt, de asemenea, cerinţe obligatorii. În acest
sens, menţionăm infracţiunea de conducere a unui autovehicul cu tracţiune mecanică fără
permis pe drumurile publice, infracţiunea de trădare prin ajutarea inamicului care se
săvârşeşte în timp de război, infracţiunea de nerespectare a hotărârilor judecătoreşti care se
comite prin ameninţare sau acte de violenţă ş.a..
Săvârşirea acţiunii/inacţiunii relevantă penal aduce atingere valorii sociale ocrotite de
lege, prin lezarea sau periclitarea acesteia, consecinţa elementului material constând în
rezultatul sau urmarea produsă - element al laturii obiective. Sub acest aspect, infracţiunile se
clasifică în infracţiuni materiale (de rezultat) şi infracţiuni formale (de pericol).
Infracţiunile materiale sunt faptele incriminate în cazul cărora legiuitorul descrie
expres rezultatul (spre exemplu, infracţiunea de omor care atrage ca rezultat – moartea
victimei, infracţiunea de furt care atrage cauzarea unui prejudiciu material). Infracţiunile
formale sunt faptele incriminate în cazul cărora legiuitorul descrie doar elementul material, nu
şi rezultatul atras, ceea ce nu înseamnă că prin comiterea acestor infracţiuni nu este atrasă o
consecinţă, urmarea constând în aceste cazuri într-o stare de pericol creată asupra valorii
sociale ocrotite (spre exemplu, infracţiunile de trădare, evadare ş.a.).
Clasificarea infracţiunilor din punctul de vedere al urmării produse prezintă interes
deoarece, infracţiunile materiale se consumă la data producerii rezultatului, spre deosebire de
infracţiunile formale care se consumă în momentul realizării elementului material.
Latura obiectivă a infracţiunii se întregeşte prin existenţa unui alt element component
denumit raport de cauzalitate, înţelegându-se acea legătură cauzală dintre elementul material
şi rezultatul (sau urmarea) ce s-a produs. Raportul de cauzalitate caracterizează toate
infracţiunile, impunându-se stabilirea sa cu exactitate în cazul infracţiunilor materiale. În
privinţa raportului de cauzalitate s-au formulat mai multe teorii, determinând anumite
orientări ale practicii penale [în acest sens, recomandăm parcurgerea literaturii de
specialitate care tratează pe larg acest subiect].
Din conţinutul infracţiunii, alături de latura obiectivă, face parte şi latura subiectivă
reprezentând totalitatea condiţiilor cerute elementului moral.
Ca trăsătură esenţială a infracţiunii, fapta prevăzută de legea penală care prezintă
pericol social este săvârşită cu vinovăţie când este comisă cu intenţie, din culpă sau cu intenţie
depăşită (art. 19 C. pen.). Ca latură subiectivă din conţinutul infracţiunii, vinovăţia semnifică
doar acea formă de vinovăţie cerută (prevăzută) de lege potrivit normei de incriminare a
faptei.
24
Sub aspectul formelor de vinovăţie cu care se săvârşesc infracţiunile, legea stabileşte -
potrivit art. 19 alin. 2 şi 3 – următoarele distincţii: fapta constând într-o acţiune săvârşită din
culpă constituie infracţiune numai atunci când în lege se prevede expres aceasta, iar fapta
constând într-o inacţiune constituie infracţiune fie că este săvârşită cu intenţie, fie din culpă,
afară de cazul când legea sancţionează săvârşirea ei numai cu intenţie.
De regulă, legiuitorul nu distinge sub aspectul modalităţilor normative ale formei de
vinovăţie ce reprezintă latura subiectivă din conţinutul infracţiunii. În acest sens, latura
subiectivă a infracţiunii de omor (art. 174 C. pen.) presupune vinovăţia sub forma intenţiei
care poate fi directă sau indirectă sau în cazul infracţiunii de vătămare corporală din culpă
(art. 184 C. pen.), latura subiectivă presupune culpa făptuitorului care poate fi cu prevedere
sau fără prevedere. Sunt însă şi situaţii în care legiuitorul descrie sub aspectul subiectiv fapta
impunând o formă de vinovăţie care să îmbrace o anumită modalitate normativă. Este cazul
unor infracţiuni intenţionate care pe latura subiectivă includ ca cerinţă obligatorie un anumit
scop (finalitate urmărită de făptuitor prin săvârşirea faptei) sau mobil (motivul care îl animă
pe infractor să săvârşească fapta). Spre exemplu, legiuitorul înscrie un scop pe latura
subiectivă din conţinutul tip al infracţiunii de furt sau înscrie un motiv pe latura subiectivă din
conţinutul infracţiunii de abuz în serviciu prin îngrădirea unor drepturi – în aceste cazuri
latura subiectivă constând în intenţie directă.
În concluzie, fiecare infracţiune este condiţionată de existenţa unor condiţii
preexistente (obiectul şi subiecţii infracţiunii) cât şi de existenţa unui anumit conţinut
constitutiv structurat pe cele două laturi – latura obiectivă şi latura subiectivă.
Între faptele penale, distincţiile sub aspectul conţinutului apar datorită trăsăturilor
proprii, specifice ce privesc condiţiile esenţiale de existenţă a unor fapte ca infracţiuni.
Alcătuirea conţinutului infracţiunii porneşte de la conţinutul ce o particularizează ca tip de
infracţiune denumit conţinut de bază (tip). Pe lângă acest conţinut, infracţiunile prezintă, de
regulă, şi un conţinut agravat ce constă în realizarea conţinutului de bază la care se adaugă
anumite împrejurări ca circumstanţe speciale de calificare (agravare). Aceste împrejurări pot
să privească latura obiectivă sau / şi latura subiectivă din conţinutul infracţiunii, cum ar fi,
spre exemplu, în cazul infracţiunii de furt calificat (art. 209 C. pen.) comis într-un loc public
sau în timpul nopţii sau prin efracţie, exemplificând prin circumstanţele ce privesc timpul,
locul, mijloacele de săvârşire a infracţiunii. Neîntrunirea acestor împrejurări – atunci când
reprezintă condiţiile circumstanţiale – nu afectează decât varianta calificată a infracţiunii, ce
nu se realizează, fapta reprezentând însă infracţiunea în conţinutul său de bază.
25
ÎNTREBĂRI pentru verificarea cunoştinţelor dobândite:
1) Care sunt trăsăturile esenţiale ale infracţiuni?
2) Cum deosebim vinovăţia, ca trăsătură esenţială, de vinovăţie ca element constitutiv
subiectiv al unei anumite infracţiuni?
3) Condiţii generale solicitate subiectului activ al infracţiunii – persoană fizică / persoană
juridică?
4) Ce deosebiri există între intenţia indirectă şi culpa cu prevedere?
5) Care sunt elementele constitutive ale laturii obiective din conţinutul infracţiunii? Cum
se clasifică infracţiunile în funcţie de acestea?
6) Care sunt teoriile elaborate în doctrina penală în materia raportului de cauzalitate?
7) Ce este praeterintenţia?
8) Care este natura juridică a instituţiei prevăzută la art. 181 C. pen.?
9) Ce este o infracţiune cu subiect activ special?
10) Care este definiţia infracţiunii în noul Cod penal? Ce diferenţe de reglementare există
în privinţa dispoziţiilor generale din materia infracţiunii între cele două coduri (de la
1968, respectiv din 2009)?
26
2. Formele infracţiunii după fazele sale de desfăşurare
2.1. Infracţiunea consumată – forma tipică a infracţiunii
Faptele prevăzute de legea penală ca infracţiuni corespund unor modele, tipare legale,
prin normele de incriminare fiind consacrate diferite fapte penale care reprezintă infracţiuni în
formă consumată. Infracţiunea consumată semnifică forma tipică a infracţiunii care dă
naştere la răspundere penală pentru infracţiunea săvârşită, după caz, cu intenţie, culpă sau
praeterintenţie.
Momentul consumării infracţiunilor diferă în funcţie de particularităţile fiecărui tip de
infracţiune. De reţinut: infracţiunile materiale se consumă prin înfăptuirea integrală a acţiunii
materiale, atunci când se produce rezultatul prevăzut de norma incriminatoare, spre deosebire
de infracţiunile formale care se consumă în momentul înfăptuirii integrale a activităţii
materiale. Alte distincţii apar după cum se manifestă elementul material (acţiune sau
inacţiune), în cazul infracţiunilor omisive consumarea având loc odată cu neîndeplinirea
obligaţiei impusă de lege.
Referindu-ne la infracţiunile de durată (cunoscute sub denumirea generică de
infracţiune continuă, continuată, de obicei şi progresivă), datorită specificului activităţii
infracţionale care se prelungeşte în timp, după momentul consumării – şi distinct de acesta -,
momentul final al activităţii este cel al epuizării (aceste aspecte urmează a fi tratate la pct. 3.
– unitatea de infracţiune).
2.2. Formele atipice ale infracţiunii
În anumite cazuri, legea pedepseşte unele fapte incriminate în baza intenţiei şi din faze
anterioare momentului consumării care semnifică fie punerea în executare a hotărârii de a
săvârşi infracţiunea (executare care a fost însă întreruptă sau nu şi-a produs efectul), fie chiar
din etapa anterioară începutului de executare (din stadiul desfăşurării unor acte de pregătire în
vederea săvârşirii infracţiunii). Faza anterioară momentului consumării – când se realizează
începutul executării – este faza tentativei, iar anterior tentativei există faza actelor de
pregătire în vederea trecerii la executare. Prin incriminarea activităţilor intenţionate ce
constituie doar pregătirea infracţiunii sau a celor rămase la stadiul tentativei, actele de
pregătire şi tentativa devin infracţiuni care, în raport de forma tipică a infracţiunii – faptul
consumat – reprezintă forme atipice ale infracţiunii, subordonându-se regimului acesteia.
În concluzie, prin fazele de desfăşurare a unei infracţiuni intenţionate, în doctrina
penală se înţeleg acele etape succesive pe care le poate parcurge procesul de înfăptuire a
hotărârii infracţionale, caracterizate printr-un anumit grad de realizare a acesteia. Se
disting, astfel, următoarele faze de desfăşurare a activităţii infracţionale intenţionate:
27
faza pregătirii;
faza tentativei;
faza consumării (infracţiunea îmbracă forma tipică);
faza epuizării.
În cele ce urmează, ne vom ocupa de prezentarea actelor de pregătire şi a tentativei – ca forme
atipice ale infracţiunii.
2.2.1. Faza actelor de pregătire
Actele de pregătire – ca fază în procesul săvârşirii infracţiunii – nu sunt definite prin
dispoziţiile părţii generale a Codului penal român, doctrina penală apreciindu-le în mod
unanim, ca fiind acele activităţi care constau în procurarea sau adaptarea mijloacelor ori
instrumentelor de săvârşire a infracţiunii, ori în crearea condiţiilor favorabile comiterii
acesteia.
Pregătirea în vederea săvârşirii infracţiunii presupune o gamă largă, variată de acte ce
se pot efectua, constând, după caz, în acte de natură materială sau morală prin care se
facilitează săvârşirea faptei, care creează condiţiile necesare trecerii la executare (spre
exemplu, culegerea de informaţii privind victima sau locul, timpul săvârşirii faptei ori
procurarea, confecţionarea instrumentelor ce vor servi la comitere ş.a.).
Pregătirea infracţiunii este condiţionată de desfăşurarea unor activităţi intenţionate,
prin acte de natură morală sau/şi materială în vederea comiterii unei infracţiuni, care să nu
semnifice, însă, acte ce descriu executarea faptei. După cum s-a menţionat, ca fază în
desfăşurarea activităţii infracţionale, pregătirea este anterioară punerii în executare a hotărârii
de a săvârşi infracţiunea, nu se identifică cu aceasta, fiind faze distincte ce nu trebuie
confundate.
În lumina dispoziţiilor Codului penal român, actele de pregătire sunt consacrate prin
unele dispoziţii din partea specială, fiind incriminate în cazul unor infracţiuni de o gravitate
sporită, cum este cazul infracţiunilor contra siguranţei statului (art.173 alin.2), infracţiunii de
lipsire de libertate în mod ilegal (art.189 alin.8) şi altele.
În toate aceste cazuri, incriminarea actelor de pregătire se realizează prin asimilare
cu tentativa, legea consacrând că „se consideră tentativă şi producerea sau procurarea
mijloacelor ori instrumentelor, precum şi luarea de măsuri în vederea comiterii infracţiunilor
prevăzute în art. (…)”.
Incriminarea actelor de pregătire prin asimilare cu tentativa are în vedere, exclusiv,
regimul de sancţionare, fiind exclusă orice confuzie între aceste două faze din procesul
săvârşirii infracţiunii. Însuşi legiuitorul caracterizează activităţile ce constituie acte de
pregătire (anterioare executării) – producerea sau procurarea de mijloace ori luarea de măsuri
28
în vederea săvârşirii faptelor menţionate -, ceea ce le deosebeşte de tentativă care implică acte
de executare (punerea în executare a intenţiei de săvârşire a infracţiunii).
Incriminarea pregătirii prin asimilare cu tentativa atrage acelaşi tratament penal
aplicabil conform art. 21 C. pen. (pedepsirea tentativei), după cum şi incidenţa dispoziţiilor
art. 22 – privind desistarea şi împiedicarea producerii rezultatului (cauze de nepedepsire a
tentativei).
În afara actelor de pregătire incriminate prin asimilare cu tentativa (cu regimul
juridic descris) sunt relevante penal şi alte categorii de acte preparatorii, în acest sens
menţionând că:
în unele cazuri, legiuitorul incriminează actele preparatorii ca infracţiuni autonome, de
sine-stătătoare, situaţii în care reprezintă acte de executare, cum ar fi, spre exemplu –
infracţiunea de deţinere de instrumente în vederea falsificării de valori (art. 285 C. pen.);
actele de pregătire realizate de către o altă persoană decât cea care urmează să treacă la
executarea faptei angajează răspunderea penală în calitate de complice al autorului care a
săvârşit fapta pe care legea o pedepseşte ca infracţiune consumată sau ca tentativă (spre
exemplu, procurarea instrumentului – un cuţit – de care autorul se serveşte în comiterea
infracţiunii de omor).
2.2.2. Faza tentativei
Tentativa este prevăzută prin dispoziţiile părţii generale a Codului penal corespunzător
Titlului II, cap. II, art. 20-22.
Potrivit dispoziţiilor legale ce o consacră – art. 20 – tentativa constă în punerea în
executare a hotărârii de a săvârşi infracţiunea, executare care a fost însă întreruptă sau nu şi-a
produs efectul (alin.1), după cum există tentativă şi în cazul în care consumarea infracţiunii nu
a fost posibilă din cauza insuficienţei sau defectuozităţii mijloacelor folosite ori datorită
împrejurării că în timpul când s-au săvârşit actele de executare, obiectul lipsea de la locul
unde făptuitorul credea că se află (alin. 2).
Tentativa se situează între faza actelor pregătitoare – semnificând o punere în
executare a hotărârii infracţionale, un început de executare – şi faza consumării, în cazul
actelor tentate, executarea – întreruptă sau realizată integral – neatrăgând rezultatul
infracţiunii tipice (consumarea nu are loc). Ocupând această poziţie intermediară, tentativa
ridică problema delimitării de celelalte faze (pregătire şi consumare), în doctrină fiind
formulate mai multe teorii care conduc la departajarea acestor faze [Recomandăm
parcurgerea doctrinei].
Prin incriminare, tentativa constituie infracţiune (îmbrăcând forma atipică); prezintă,
deci, trăsăturile esenţiale prevăzute în art. 17 şi 18 C. pen. şi, totodată, un anumit conţinut
29
infracţional. Sub aspectul conţinutului, structura tentativei se configurează pe acele condiţii
preexistente şi pe cele două laturi – obiectivă şi subiectivă -, cu următoarele particularităţi în
raport de conţinutul infracţiunii tipice – ca fapt consumat:
Latura obiectivă cuprinde cele trei elemente obligatorii reprezentate de: acţiune, urmare şi
raport de cauzalitate.
Elementul material al tentativei constă într-o acţiune care a fost întreruptă sau care, deşi s-a
realizat integral, nu şi-a produs efectul, respectiv nu a atras rezultatul tipic. Urmarea acestui
act de executare constă într-un pericol direct asupra valorii sociale ocrotită penal. Datorită
elementului material, tentativa nu este posibilă în cazul infracţiunilor omisive, al celor de
obicei ş.a.
Latura subiectivă constă în intenţie, tentativa constând în punerea în executare a hotărârii
de a săvârşi infracţiunea, intenţie care se poate prezenta în oricare dintre modalităţile acesteia
(directă sau indirectă, simplă sau calificată ş.a.). Tentativa la infracţiunile praeterintenţionate
constituie subiect de controversă în teoria şi practica penală. În opinia noastră există tentativă
la unele infracţiuni complexe praeterintenţionate (vezi, spre exemplu, tâlhăria care a avut ca
urmare moartea victimei – art. 211 alin.3 C. pen.; violul care a avut ca urmare moartea
victimei – art.197 alin.3 C. pen.; etc.).
Tentativa nu este posibilă însă în cazul infracţiunilor din culpă.
Formele tentativei.
Tentativa se poate prezenta sub mai multe forme ce se disting, pe de o parte, după
gradul de realizare a executării, pe de altă parte, în funcţie de cauzele datorită cărora nu se
ajunge la consumare.
După gradul de realizare a executării, tentativa poate îmbrăca forma imperfectă sau
perfectă, forme consacrate de art. 20 alin. 1 C. pen..
Tentativa imperfectă constă în punerea în executare a hotărârii de a săvârşi
infracţiunea, executare care a fost însă întreruptă, neajungându-se astfel la consumarea
infracţiunii. Întreruperea acţiunii se datorează unor cauze survenite pe parcursul executării,
cauze variate ce pot fi independente sau dependente de voinţa făptuitorului (spre exemplu,
punerea în executare a intenţiei de a fura diferite bunuri, însă făptuitorul este surprins în
cursul executării sustragerii sau chiar făptuitorul renunţă, de bunăvoie, să continue actul
sustragerii operând, astfel, desistarea). Tentativa imperfectă este posibilă atât la infracţiunile
materiale cât şi la infracţiunile formale.
Tentativa perfectă constă în punerea în executare a hotărârii de a săvârşi infracţiunea
având loc o executare integrală a acţiunii care nu-şi produce însă efectul, nu atrage rezultatul
tipic. Deşi acţiunea se realizează integral, nu are loc consumarea infracţiunii datorită unor
30
cauze ce intervin şi care pot fi dependente sau independente de voinţa făptuitorului (spre
exemplu, punerea în executare a intenţiei de ucidere a victimei prin descărcarea unui foc de
armă, dar victima ferindu-se, nu este lovită sau victima nu este rănită, viaţa fiindu-i salvată
prin ajutor medical acordat ori chiar făptuitorul este cel care împiedică producerea morţii
victimei asupra căreia a tras, transportând-o de urgenţă la spital unde viaţa îi este salvată).
Tentativa perfectă este posibilă numai la infracţiunile materiale nu şi în cazul infracţiunilor
formale care prin realizarea integrală a acţiunii se consumă.
După cauzele datorită cărora nu se ajunge la consumarea infracţiunii, tentativa poate
îmbrăca forma proprie sau improprie.
În cazul în care consumarea infracţiunii nu are loc datorită unor cauze ce survin după
punerea în executare a hotărârii de a săvârşi infracţiunea – executarea fiind întreruptă sau
realizată integral, dar nu-şi produce efectul – tentativa este proprie (după caz, imperfectă sau
perfectă). În opinia doctrinei, în cazul tentativei proprii există toate condiţiile necesare pentru
consumarea infracţiunii, sub aspectul mijloacelor folosite, al prezenţei obiectului material la
locul comiterii faptei, consumarea neavând loc datorită cauzelor menţionate.
Potrivit legii – art. 20 alin.2 C. pen. – există tentativă şi în cazul în care consumarea
infracţiunii nu a fost posibilă din cauza insuficienţei sau defectuozităţii mijloacelor folosite,
ori din cauza împrejurării că în timpul când s-au săvârşit actele de executare, obiectul lipsea
de la locul unde făptuitorul credea că se află.
Prin acest text de lege se consacră tentativa improprie (relativ improprie) când
consumarea infracţiunii nu a fost posibilă neexistând toate condiţiile necesare, de la bun
început, deci datorită unor cauze, de regulă, preexistente ce privesc, după caz, mijloacele
folosite (insuficiente sau defecte) ori obiectul material al infracţiunii (care lipseşte de la locul
comiterii faptei). În cazul tentativei relativ improprii există o imposibilitate de fapt a
consumării infracţiunii, datorită insuficienţei sau defectuozităţii mijloacelor folosite ori lipsei
obiectului în timpul executării, de la locul unde făptuitorul credea că se află.
Mijloacele insuficiente sau defecte sunt mijloace apte, prin natura lor, să atragă
rezultatul tipic, însă prin dozare insuficientă sau prin defectare, devin inapte, ineficiente (spre
exemplu, punerea în executare a intenţiei de ucidere a victimei căreia i se administrează o
cantitate insuficientă de otravă sau prin folosirea unei arme de foc al cărei trăgaci se
blochează). În ceea ce priveşte obiectul infracţiunii, acesta există în materialitatea sa, însă se
află într-un alt loc, lipsind de la cel de unde făptuitorul credea că se află (spre exemplu,
încercarea de sustragere a unui bun ştiut de făptuitor că se află într-un anumit loc, însă al cărui
loc a fost schimbat).
Tentativa relativ improprie, la rândul ei, poate fi imperfectă sau perfectă.
31
Tentativa relativ improprie trebuie deosebită de tentativa absolut improprie (absolut
imposibilă) care semnifică o executare fără caracter penal. Tentativa relativ improprie
reprezintă o executare relevantă penal, angajând răspunderea penală, spre deosebire de
tentativa absolut improprie în cazul căreia există o imposibilitate de drept a consumării faptei
ce se datorează – în aprecierea doctrinei – următoarelor cauze: mijloace inapte prin natura lor
să atragă rezultatul periculos (spre exemplu, încercarea de ucidere a unei persoane
administrându-i o substanţă total inofensivă); inexistenţa obiectului în materialitatea sa (spre
exemplu, încercarea de a fura un bun care între timp fusese distrus); modul absurd de
concepere a executării, spre exemplu, încercarea de a ucide o persoană prin vrăji sau
farmece). În acest sens, potrivit art. 20 alin.3 se prevede că nu există tentativă atunci când
imposibilitatea de consumare a infracţiunii este consecinţa modului cum a fost concepută
executarea.
Incriminarea şi sancţionarea tentativei.
În privinţa incriminării tentativei, în doctrină şi pe planul legislaţiilor penale sunt
consacrate două sisteme, respectiv cel al incriminării nelimitate, potrivit căruia tentativa
trebuie incriminată la toate infracţiunile, indiferent de gravitatea acestora şi cel al incriminării
limitate – sistem dominant – care implică o incriminare limitată, respectiv incriminarea
tentativei numai în cazurile grave. Acest din urmă sistem – al incriminării limitate – este
consacrat şi de legiuitorul penal român şi rezultă din prevederile art. 21 alin. 1, potrivit căruia
„tentativa se pedepseşte numai când legea prevede expres aceasta”. Ca tehnică legislativă se
folosesc două modalităţi de incriminare: fie incriminarea şi pedepsirea în textul care consacră
fapta tip (de exemplu: art. 174, art. 190, art. 290 ş.a.), fie prevederea unui articol comun la
sfârşitul unui titlu sau capitol, care indică sancţionarea tentativei la o grupă de infracţiuni, sau
la unele infracţiuni enumerate limitativ (de exemplu: art. 173 alin. 1, art. 204, art. 222 ş.a.).
În ceea ce priveşte sancţionarea tentativei, în doctrină şi pe planul legislaţiilor penale
se remarcă, de asemenea, două sisteme, respectiv cel al parificării de pedeapsă care
presupune sancţionarea tentativei între aceleaşi limite de pedeapsă prevăzute pentru
infracţiunea consumată şi cel al diversificării, care presupune pentru tentativă o pedeapsă
diferită (mai uşoară sau redusă) faţă de cea prevăzută de lege pentru infracţiunea consumată.
Codul penal român actual consacră sistemul diversificării de pedeapsă, potrivit art. 21
care prevede că „tentativa se sancţionează cu o pedeapsă cuprinsă între jumătatea minimului
şi jumătatea maximului prevăzute de lege pentru infracţiunea consumată, fără ca minimul să
fie mai mic decât minimul general al pedepsei. În cazul când pedeapsa prevăzută de lege este
detenţiunea pe viaţă, se aplică pedeapsa închisorii de la 10 la 25 de ani” (alin. 2), iar „în cazul
persoanei juridice tentativa se sancţionează cu amenda cuprinsă între minimul special şi
maximul special al amenzii prevăzute de lege pentru infracţiunea consumată redusă la
32
jumătate” (alin. 3 teza I). Limitele de reducere prin înjumătăţire privesc numai pedepsele
principale (închisoarea sau amenda, în cazul persoanei fizice şi exclusiv amenda în cazul
persoanei juridice), nu şi pedepsele complementare. Pe lângă pedeapsa principală a tentativei
se pot aplica pedepse complementare, precum şi măsuri de siguranţă, dacă sunt realizate
condiţiile legii.
Cauzele de nepedepsire a tentativei
În materia tentativei pedepsibile, desistarea şi împiedicarea producerii rezultatului
apără de pedeapsă persoana care, aflată în cursul executării faptei, din motive dependente de
voinţa sa, renunţă să ducă până la capăt executarea sau executând în întregime acţiunea,
împiedică survenirea rezultatului faptei tipice.
Sub aspectul naturii juridice, desistarea şi împiedicarea producerii rezultatului sunt
cauze generale şi personale de nepedepsire a tentativei, conform art. 22 alin. 1 C. pen. care
dispune că nu se pedepseşte făptuitorul care s-a desistat ori a împiedicat mai înainte de
descoperirea faptei producerea rezultatului.
Atât desistarea cât şi împiedicarea producerii rezultatului trebuie să fie acte voluntare,
întemeiate pe voinţa liberă a persoanei (nu interesează motivele ce au stat la baza unei atare
atitudini), renunţarea trebuind să aibă loc în cursul executării faptei, de unde rezultă că este
posibilă în cazul tentativei imperfecte, spre deosebire de împiedicarea producerii rezultatului
care intervine după terminarea executării şi trebuie realizată înainte de descoperirea faptei
pentru a atrage nepedepsirea autorului tentativei perfecte comise. Dacă împiedicarea nu are
caracter efectiv, survenind rezultatul infracţiunii consumate, se răspunde penal cu posibilitatea
reţinerii circumstanţei atenuante din art. 74 alin.1 lit. b C. pen. (stăruinţa depusă de infractor
pentru a înlătura rezultatul infracţiunii).
În alineatul final al art. 22 – care consacră cauzele de nepedepsire a tentativei – se
prevede că, dacă actele îndeplinite până în momentul desistării sau împiedicării producerii
rezultatului constituie o altă infracţiune, se aplică pedeapsa pentru acea infracţiune (denumite
în doctrină acte de executare calificată). Autorul este apărat de pedeapsă doar pentru tentativa
imperfectă sau perfectă comisă pentru care a operat desistarea sau împiedicarea producerii
rezultatului, nu însă şi pentru activitatea anterior desfăşurată, dacă este relevantă penal,
atrăgând o calificare distinctă. Spre exemplu, în cazul persoanei care pune în executare
hotărârea de săvârşire a unei infracţiuni de furt prin efracţie, ulterior realizării efracţiei (prin
distrugerea dispozitivelor de închidere) renunţă – în condiţiile desistării - să mai sustragă,
fiind apărată de pedeapsa pentru tentativa la infracţiunea de furt calificat prin efracţie, urmând
să răspundă penal cu aplicarea pedepsei pentru infracţiunea de distrugere.
33
ÎNTREBĂRI pentru verificarea cunoştinţelor dobândite:
1) Ce se înţelege prin formă atipică a infracţiunii?
2) Care este concepţia Codului penal român în materia actelor de pregătire a infracţiunii?
3) Ce teorii au fost emise în legătură cu delimitarea actelor de pregătire a infracţiunii cu
actele de executare?
4) Care sunt criteriile de clasificare existente în materia tentativei?
5) Care este concepţia legiuitorului penal român în privinţa incriminării, respectiv a
sancţionării tentativei?
6) Identificaţi asemănările şi deosebirile existente între desistare şi împiedicarea
producerii rezultatului?
7) În cazul căror categorii de infracţiuni distingem momentul epuizării ulterior celui al
consumării?
8) Ce sunt actele de executare calificată?
9) În cazul căror categorii de infracţiuni nu este posibilă tentativa?
10) Ce diferenţe de reglementare în materia tentativei există între Codul penal actual şi cel
nou (din 2009)?
34
3. Unitatea de infracţiune
Unitatea de infracţiune reprezintă activitatea relevantă penal ce realizează conţinutul
unei singure fapte penale, definită în doctrină ca fiind acea activitate infracţională formată
dintr-o singură acţiune sau inacţiune sau din mai multe acţiuni sau inacţiuni, ce decurg din
natura faptei sau din voinţa legiuitorului, săvârşite de către o persoană în baza unui proces
subiectiv unic, care întruneşte conţinutul unei singure infracţiuni.
Sunt două feluri de unitate de infracţiune, urmând a distinge între unitatea naturală şi
unitatea legală.
3.1. Unitatea naturală de infracţiune
Putem defini unitatea naturală de infracţiune ca reprezentând ansamblul faptic care
corespunde conţinutului unei singure infracţiuni, unicitatea decurgând din însăşi natura
faptei relevantă penal.
La rândul ei, unitatea naturală cunoaşte mai multe forme: infracţiunea simplă,
infracţiunea continuă şi infracţiunea deviată. Aspectele comune tuturor acestor trei forme
ale unităţii naturale de infracţiuni privesc unicitatea elementului material (o singură acţiune
sau inacţiune) ce produce un singur rezultat, fapta fiind comisă şi imputabilă în baza unei
singure forme de vinovăţie (intenţie sau culpă). Pe lângă aspectele comune, există şi aspecte
ce particularizează fiecare tip de infracţiune – unitate naturală -, de aspectele proprii urmând
să ne ocupăm în continuare.
3.1.1. Infracţiunea simplă
Cele mai multe fapte prevăzute de legea penală ca infracţiuni se comportă ca
infracţiuni simple (lovirea, vătămarea corporală, omorul, furtul etc.), activitatea infracţională
fiind una de moment.
Elementul material constă într-o singură acţiune sau inacţiune ce se poate realiza
printr-un singur act material (spre exemplu, uciderea victimei prin aplicarea unei lovituri
puternice într-o zonă de pe corp unde se află un organ vital – abdomen -, lovitură cu
intensitate aplicată cu un cuţit şi care atrage moartea) sau printr-o pluralitate de acte
materiale ce se află într-o succesiune imediată în timp (exemplificând tot în cazul infracţiunii
de omor, în situaţia în care victima este ucisă prin aplicarea mai multor lovituri în diferite
zone de pe corp ce adăpostesc organe vitale, spre exemplu, două lovituri de cuţit în regiunea
capului şi alte trei lovituri în zona toracică în urma cărora victima decedează).
Infracţiunea simplă nu trebuie confundată cu infracţiunea în conţinut simplu (de
bază), deoarece o infracţiune simplă – formă a unităţii naturale – se poate prezenta, după caz,
ca infracţiune în conţinut simplu sau în conţinut calificat (agravat). Astfel, acţiunea de ucidere
35
cu premeditare a victimei căreia, i se aplică lovitura mortală (printr-un act material sau o
pluralitate de acte aflate în succesiune imediată în timp) este un omor calificat (art. 175 alin. 1
lit. a) – infracţiune simplă - sau furtul comis pe timp de noapte printr-o acţiune de sustragere
ce se realizează în condiţiile legii (art. 209 alin.1 lit.g) este un furt calificat ca infracţiunea
simplă.
3.1.2. Infracţiunea continuă
Infracţiunea continuă este acea formă a unităţii naturale care constă într-o acţiune sau
inacţiune care prin însăşi natura sa se prelungeşte în timp, până când intervine o forţă
contrară care îi pune capăt.
Sub aspect obiectiv, infracţiunea continuă se caracterizează prin existenţa unui
element material de durată care implică o acţiune sau inacţiune ce se prelungeşte în timp în
mod natural.
Fără a fi definită în partea generală a Codului penal, prin dispoziţii speciale sunt
incriminate anumite fapte ca infracţiuni continue, cum este cazul infracţiunilor de lipsire de
libertate în mod ilegal (art. 189), furtul de curent electric (art. 208 alin. 2), portul nelegal de
decoraţii sau semne distinctive (art. 241) ş.a.
Acţiunea sau inacţiunea de durată se poate particulariza prin existenţa (sau nu) a unor
întreruperi pe parcursul desfăşurării activităţii continue, doctrina penală clasificând
infracţiunile continue în permanente şi succesive. O infracţiune continuă permanentă implică
desfăşurarea unei acţiuni ce are loc fără nici o întrerupere (spre exemplu, deţinerea unei arme
fără drept pe o anumită perioadă de timp – art. 279 C. pen.), spre deosebire de infracţiunea
continuă succesivă care implică întreruperi fireşti, pauze necesare în desfăşurarea activităţii
(spre exemplu, portul nelegal de uniformă întrerupt noaptea şi reluat a doua zi).
Fiind o infracţiune de durată, infracţiunea continuă cunoaşte un moment al consumării
şi, ca moment final, momentul epuizării activităţii infracţionale, sub acest aspect interesând
data (momentul) de la care se consideră comisă infracţiunea. Consumarea are loc după
trecerea duratei de timp, dată la care se întrunesc elementele conţinutului constitutiv al
infracţiunii ca temei al răspunderii penale. Momentul epuizării este ulterior consumării şi se
distinge de acesta, marcând sfârşitul activităţii infracţionale.
Potrivit art. 122 alin. 2 C. pen. – cu referire la calcularea termenului de prescripţie a
răspunderii penale – se prevede că în cazul infracţiunilor continue, termenul curge de la data
încetării acţiunii sau inacţiunii. Acţiunea sau inacţiunea încetează prin intervenirea forţei
contrare care pune capăt activităţii infracţionale, încetarea putând avea loc din motive
independente de voinţa persoanei ce a desfăşurat activitatea (spre exemplu, intervenţia unui
organ abilitat) sau dependente de voinţa persoanei. Momentul încetării acţiunii/inacţiunii este
momentul epuizării, când infracţiunea continuă se consideră săvârşită, dată care interesează în
36
raport de aplicarea legii penale în timp, incidenţa actelor de clemenţă, calcularea termenului
de prescripţie a răspunderii penale etc. Aşa cum se subliniază în doctrină, pentru alte instituţii
ale dreptului penal (suspendarea condiţionată a executării pedepsei în formă simplă sau sub
supraveghere, liberarea condiţionată, graţierea condiţionată ş.a.) interesează data consumării
când sunt întrunite elementele obiective şi subiective ale infracţiunii.
3.1.3. Infracţiunea deviată
În aprecierea doctrinei, infracţiunea deviată desemnează, pe de o parte, infracţiunea
săvârşită prin devierea acţiunii de la obiectul sau persoana împotriva cărora era îndreptată,
datorită greşelii făptuitorului, spre un alt obiect sau persoană sau prin îndreptarea acţiunii –
dintr-o eroare a făptuitorului – asupra altei persoane ori altui obiect decât acela pe care vrea
făptuitorul să-l vatăme, pe de altă parte.
Din definiţia ce se acordă infracţiunii deviate rezultă cele două modalităţi de
prezentare:
O primă modalitate – modalitatea error in personam există în situaţia în care infracţiunea
se săvârşeşte din eroarea făptuitorului care îşi îndreaptă acţiunea asupra altei persoane (sau
obiect) decât cea iniţial vizată şi care suferă o atingere efectivă, prin lezarea, vătămarea ce are
loc. Spre exemplu, agentul doreşte uciderea lui A, dar fiind în eroare asupra identităţii
persoanei, îl confundă pe A cu B, îndreptând acţiunea de ucidere asupra sa, în urma căreia B
decedează. În această situaţie, răspunderea penală se angajează pentru o singură infracţiune, în
exemplul dat - infracţiunea de omor în raport de victima efectiv ucisă.
Într-o altă modalitate – cunoscută ca modalitatea aberratio ictus, aceasta există în situaţia
în care infracţiunea se săvârşeşte din greşeala făptuitorului prin devierea acţiunii de la
persoana (sau obiectul) împotriva căreia era îndreptată, spre o altă persoană (obiect) decât cel
iniţial vizat căreia i se aduce atingere efectivă. Spre exemplu, agentul doreşte uciderea lui A –
aflat într-un grup de persoane - şi, descărcând un foc de armă, ţinteşte greşit, ucigându-l pe B.
Infracţiunea deviată în această modalitate este subiect de controversă în teoria şi
practica penală. Într-o opinie se susţine existenţa unităţii infracţionale, deci o singură
infracţiune în raport de persoana (sau obiectul) care a fost practic vătămat, argumentându-se
că legea penală apără în mod indeterminat valorile sociale (viaţa şi bunurile oricărei persoane)
şi, deci, va exista o infracţiune unică în forma consumată în care se absoarbe în mod natural
tentativa în raport de victima iniţial vizată. În opinia contrară - care respinge unitatea de
infracţiune – se promovează soluţia pluralităţii de infracţiuni sub forma concursului de
infracţiuni, atunci când prin activitatea desfăşurată prin devierea acţiunii, pe lângă
infracţiunea consumată se realizează şi o tentativă pedepsibilă, argumentându-se, dimpotrivă,
că legea penală nu apără viaţa unei anumite persoane, ci apără viaţa oricărei persoane.
Promovându-se acest raţionament, se apreciază că absorbirea tentativei pedepsibile în
37
infracţiunea consumată este artificială, forţată şi contrară legii, lăsând nepedepsită o tentativă
pedepsibilă.
3.2. Unitatea legală de infracţiune
Unitatea legală de infracţiune este opera legiuitorului penal care creează conţinutul
unei singure infracţiuni prin reunirea a două sau mai multe acţiuni sau inacţiuni ce au, de
regulă, relevanţă penală proprie, reunire ce are loc datorită legăturilor sub aspect subiectiv
şi/sau obiectiv prezente între acestea.
Unitatea legală se manifestă sub patru forme: infracţiunea continuată şi infracţiunea
complexă – consacrate în partea generală a Codului penal – infracţiunea de obicei şi
infracţiunea progresivă – forme care, fără a fi definite expres şi consacrate prin norme
generale, îşi găsesc consacrare prin dispoziţiile părţii speciale a Codului penal.
Pluralitatea de acţiuni/inacţiuni este evidentă în cazul infracţiunii continuate şi al
infracţiunii complexe, fiecare acţiune în parte putând constitui o infracţiune de sine-stătătoare.
Prin intervenţia legiuitorului, acestea îşi pierd autonomia, propria lor semnificaţie, reunirea
prin lege configurând conţinutul unei singure infracţiuni. Sub acest aspect, legiuitorul a înscris
expres dispoziţia potrivit căreia în cazul infracţiunii continuate şi al infracţiunii complexe nu
există pluralitate de infracţiuni (art. 41 alin.1).
3.2.1. Infracţiunea continuată
Infracţiunea este continuată când o persoană săvârşeşte la diferite intervale de timp,
dar în realizarea aceleiaşi rezoluţii, acţiuni sau inacţiuni care prezintă fiecare în parte
conţinutul aceleiaşi infracţiuni (art. 41 alin. 2 C. pen.).
Din această definiţie se desprind condiţiile de existenţă cerute infracţiunii continuate,
unicitatea conţinutului fiind configurată de unitatea pe latură obiectivă şi unitatea pe latură
subiectivă.
Sub aspect obiectiv, infracţiunea continuată presupune săvârşirea mai multor acţiuni
sau inacţiuni (cel puţin două) care prezintă fiecare în parte conţinutul aceleiaşi infracţiuni şi
care se comit la diferite intervale de timp. Acţiunile/inacţiunile prezintă, fiecare în parte,
conţinutul aceleiaşi infracţiuni atunci când vatămă acelaşi obiect juridic – ca valoare socială
ocrotită de legea penală – încadrându-se în acelaşi tip de infracţiune. Nu interesează dacă
unele dintre acţiuni au ajuns în faza consumării, iar altele au rămas la stadiul tentativei,
situaţie în care atrag calificarea activităţii ca infracţiune continuată consumată, după cum nu
interesează nici dacă unele dintre acţiuni realizează conţinutul de bază, iar altele conţinutul
calificat al aceleiaşi infracţiuni, răspunderea penală fiind angajată pentru infracţiunea
continuată în forma agravată. De asemenea, în cazul infracţiunilor care prezintă conţinut
alternativ, săvârşirea în mod continuat poate consta în realizarea unor modalităţi distincte
38
prevăzute de lege. Acţiunile sau inacţiunile trebuie săvârşite la diferite intervale de timp, nici
prea scurte (deoarece ne-am afla în situaţia infracţiunii simple caracterizată printr-o pluralitate
de acte aflate în succesiune imediată în timp), nici prea lungi (făcând loc concursului real
omogen de infracţiuni).
Reunirea tuturor acestor acţiuni/inacţiuni în conţinutul infracţiunii ce se comite în mod
continuat rezidă în elementul subiectiv ce funcţionează ca liant al acestora. Unitatea pe latura
subiectivă se referă la săvârşirea acţiunilor/inacţiunilor în baza aceleiaşi rezoluţii
infracţionale. Rezoluţia trebuie să fie anterioară activităţii infracţionale, să cuprindă şi să se
menţină pe întreaga amplitudine a faptei executate. În teoria şi practica penală se evidenţiază
unicitatea rezoluţiei şi prin alte elemente de unitate ce privesc acelaşi obiect juridic (sau
material), aceeaşi persoană vătămată sau chiar persoane diferite, atunci când se recurge la
acelaşi mod de operare, în aceleaşi condiţii de loc şi timp etc.
Sunt susceptibile de comitere în mod continuat, de regulă, infracţiunile contra
patrimoniului (furtul, înşelăciunea, delapidarea, distrugerea), infracţiunile de fals ş.a.
O infracţiune continuată poate fi săvârşită de o singură persoană (în calitate de autor),
după cum se poate comite şi în participaţie care este posibilă sub toate formele (coautorat,
instigare sau complicitate). După caz, participaţia poate fi parţială (la o parte dintre acţiuni),
sau totală (când se cooperează la toate acţiunile) cu diferenţieri pe planul răspunderii penale.
În practică s-a decis că: fapta inculpatului de a fi indus în eroare în temeiul unei
rezoluţii unice mai multe persoane, promiţându-le că le va procura unele bunuri şi de a fi
obţinut astfel diferite sume de bani constituie infracţiunea de înşelăciune, săvârşită în mod
continuat sau fapta unui gestionar de a-şi însuşi din gestiune, la diferite intervale de timp, dar
în baza aceleiaşi rezoluţii diverse sume de bani, constituie infracţiunea de delapidare comisă
în mod continuat ori fapta inculpatului de fi avut, de repetate ori, în cursul aceleiaşi nopţi
raport sexual cu victima, sub ameninţarea de a o lovi cu un cuţit, constituie infracţiunea de
viol comisă în mod continuat.
Sancţionarea infracţiunii continuate
Potrivit art. 42 C. pen. infracţiunea continuată se sancţionează cu pedeapsa prevăzută
de lege pentru infracţiunea săvârşită, la care se poate adăuga un spor potrivit art. 34 în cazul
persoanei fizice, iar în cazul persoanei juridice potrivit art. 40¹ alin. 1. Prin instituirea acestui
tratament penal, infracţiunea continuată reprezintă o cauză generală, facultativă de agravare a
pedepsei.
Dacă infractorul condamnat definitiv pentru o infracţiune continuată este judecat
ulterior şi pentru alte acţiuni sau inacţiuni care intră în conţinutul aceleiaşi infracţiuni,
39
ţinându-se seama de infracţiunea săvârşită în întregul ei, se stabileşte o pedeapsă
corespunzătoare, care nu poate fi mai uşoară decât cea pronunţată anterior (art. 43).
Infracţiunea continuată este o infracţiune de durată care cunoaşte momentul
consumării şi ulterior acestuia, ca moment final al activităţii desfăşurate, momentul epuizării.
Epuizarea are loc la data săvârşirii ultimei acţiuni/inacţiuni, când se consideră săvârşită
infracţiunea continuată, acest moment interesând în legătură cu aplicarea legii penale în timp,
incidenţa actelor de clemenţă, calcularea prescripţiei răspunderii penale (conform art. 122
alin. 2 care prevede că, în cazul infracţiunilor continuate, termenul curge de la data săvârşirii
ultimei acţiuni sau inacţiuni). Aşa cum se subliniază în doctrină, pentru alte instituţii ale
dreptului penal (suspendarea condiţionată a executării pedepsei - simplă sau sub supraveghere
–, liberarea condiţionată, graţierea condiţionată etc.) interesează data consumării când sunt
întrunite elementele obiective şi subiective ale infracţiunii continuate.
*
- Decizii în interesul legii în materia infracţiunii continuate –
I. Prin decizia nr. XIV din 22 mai 2006 (publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 6 din 4 ianuarie 2007), Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-au
pronunţat asupra recursului în interesul legii promovat de procurorul general al Parchetului de
pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la stabilirea caracterului de „consecinţe
deosebit de grave” la care se referă art. 146 din Codul penal, în cazul infracţiunii continuate.
Astfel, în aplicarea prevederilor acestui articol, s-a hotărât că în cazul infracţiunii continuate,
caracterul de „consecinţe deosebit de grave” se determină prin totalizarea pagubelor
materiale cauzate tuturor persoanelor fizice sau juridice, prin toate acţiunile sau inacţiunile
prin care se realizează elementul material al laturii obiective a infracţiunii.
II. Prin decizia nr. XLIX (49) din 4 iunie 2007 (publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 775 din 15 noiembrie 2007), Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie
şi Justiţie s-au pronunţat asupra recursului în interesul legii promovat de procurorul general al
Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la încadrarea juridică a
faptei de trafic de persoane, comisă asupra mai multor persoane, în aceleaşi condiţii de loc şi
de timp. Astfel, s-a hotărât că traficul de persoane incriminat prin dispoziţiile art. 12 şi 13 din
Legea nr. 678 / 2001, comis asupra mai multor subiecţi pasivi, în aceleaşi condiţii de loc şi de
timp, constituie o infracţiune unică, în formă continuată, iar nu mai multe infracţiuni aflate în
concurs.
III. Prin decizia nr. 17 din 10 martie 2008 (publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 866 din 22 decembrie 2008), Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
s-au pronunţat asupra recursului în interesul legii promovat de procurorul general al
40
Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la încadrarea juridică a
pluralităţii de acte sexuale săvârşite în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale atunci când
victima este membru al familiei, prin constrângerea acesteia sau profitând de imposibilitatea
ei de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa, atât înainte cât şi după ce aceasta a împlinit 15 ani.
Astfel, s-a decis că raportul sexual săvârşit în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale,
atunci când victima este membru al familiei, prin constrângerea acesteia sau profitând de
imposibilitatea ei de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa, atât înainte, cât şi după ce aceasta
a împlinit 15 ani, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de viol prevăzute de art.
197 alin. 1 raportat la alin. 2 lit. b1) şi alin. 3 teza I, cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul
penal. De asemenea, s-a mai hotărât şi că infracţiunea de viol, în modalitatea raportului
sexual, prevăzută de art. 197 alin. 1 din Codul penal raportat la alin. 2 lit. b1) şi alin. 3 teza I
din Codul penal, cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal, se va reţine în concurs cu
infracţiunea de incest prevăzută de art. 203 din Codul penal, cu aplicarea art. 41 alin. 2 din
Codul penal.
3.2.2. Infracţiunea complexă
Infracţiunea este complexă când în conţinutul său intră ca element sau ca
circumstanţă agravantă, o acţiune sau inacţiune care constituie prin ea însăşi o faptă
prevăzută de legea penală (art. 41 alin.3 C. pen.).
În lumina acestei definiţii legale, doctrina reţine cele două modalităţi normative sub
care se prezintă o infracţiune complexă, pe de o parte – infracţiunea complexă în conţinut de
bază, pe de altă parte – infracţiunea complexă în conţinut calificat.
Infracţiunea complexă în conţinut de bază (forma tip) este infracţiunea în al cărei
conţinut intră ca element constitutiv o acţiune/inacţiune care constituie prin ea însăşi o faptă
prevăzută de legea penală. Deci, în această modalitate se reunesc două fapte relevante penal
între care există o anumită legătură, formând, potrivit concepţiei legiuitorului o singură
infracţiune, distinctă de cele pe care le cuprinde în conţinutul său (reunirea celor două
infracţiuni ce compun infracţiunea complexă este realizată de legiuitor tocmai datorită
legăturii pe care acestea o prezintă).
Exemplul tipic ce ilustrează o infracţiune complexă în conţinut de bază este
infracţiunea de tâlhărie definită potrivit art. 211 C. pen. ca: „furtul săvârşit prin întrebuinţarea
de violenţe sau ameninţări, ori prin punerea victimei în stare de inconştienţă sau neputinţă de
a se apăra, precum şi furtul urmat de întrebuinţarea unor astfel de mijloace pentru păstrarea
bunului furat sau pentru înlăturarea urmelor infracţiunii, ori pentru ca făptuitorul să-şi asigure
scăparea”.Infracţiunile reunite în conţinutul tâlhăriei – pe latură obiectivă – sunt furtul şi
lovirea sau alte violenţe ori vătămarea corporală sau ameninţarea, legătura dintre acestea fiind
41
o legătură de la mijloc la scop (spre exemplu, în scopul deposedării victimei de anumite
bunuri, se recurge ca mijloc la lovirea acesteia).
Infracţiunea complexă în conţinut calificat (sau agravat) este infracţiunea în al cărei
conţinut intră ca circumstanţă agravantă o acţiune/inacţiune care constituie prin ea însăşi o
faptă prevăzută de legea penală. Un conţinut calificat şi complex de infracţiune presupune
conţinutul de bază al infracţiunii la care se adaugă o circumstanţă agravantă specială ce
semnifică o faptă relevantă penal (şi care reprezintă conţinutul unei alte infracţiuni). Spre
exemplu, furtul calificat este o infracţiune complexă când se săvârşeşte prin efracţie – potrivit
art. 209 alin. 1 lit. i) C. pen. - efracţia implicând distrugerea (faptă incriminată de art. 217) ca
mijloc la care se recurge în săvârşirea furtului şi care reprezintă un element circumstanţial
agravant. Exemplificăm şi prin faptele incriminate de art. 197 alin.3 C. pen. – violul care a
avut ca urmare moartea victimei; art. 198 alin. 6 – actul sexual cu minor care a avut ca urmare
moartea victimei; art. 211 alin. 2¹ lit. e) – tâlhăria care a avut ca urmare vătămarea corporală
gravă a victimei – sau de art. 211 alin.3 – tâlhăria care a avut ca urmare moartea victimei ş.a.
În cazul acestor din urmă infracţiuni, între faptele reunite se observă un alt tip de legătură,
legătură de la antecedenţă la rezultat (spre exemplu, violenţa implicată în viol sau tâlhărie
conduce la un rezultat mai grav ce constă în moartea victimei).
În doctrina penală se apreciază că o infracţiune complexă se realizează nu numai prin
reunirea a două infracţiuni între care există una dintre legăturile menţionate, ci şi atunci când
în conţinutul unei infracţiuni intră o acţiune ce constituie ea însăşi o faptă prevăzută de legea
penală, în anumite condiţii, cum este, spre exemplu, cazul infracţiunii de ultraj (ameninţarea
ori lovirea sau orice alte acte de violenţă, precum şi vătămarea corporală săvârşite împotriva
unui funcţionar public care îndeplineşte o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat, aflat
în exerciţiul funcţiunii ori pentru fapte îndeplinite în exerciţiul funcţiunii – conform art. 239
C. pen.).
Structura unei infracţiuni complexe evidenţiază existenţa condiţiilor preexistente şi a
conţinutului constitutiv, cu următoarele particularităţi:
obiectul juridic este unul complex fiind format dint-un obiect principal – care atrage
apartenenţa infracţiunii complexe la o anumită categorie, grupă infracţională – şi un obiect
adiacent. Spre exemplu, în cazul infracţiunii de tâlhărie (infracţiune contra patrimoniului) în
modalitatea furt prin lovire, obiectul principal este cel al furtului şi constă în relaţiile sociale
referitoare la posesia şi detenţia asupra bunurilor mobile, iar obiectul secundar constă în
relaţiile sociale referitoare la integritatea corporală a persoanei.
subiectul activ al infracţiunii poate fi orice persoană, participaţia fiind posibilă sub toate
formele sale.
42
sub aspectul laturii obiective, elementul material este format, de regulă, din acţiunile
reunite de către legiuitor prin legătura existentă între ele.
sub aspectul laturii subiective, forma de vinovăţie constă, după caz, în intenţie sau
praeterintenţie.
Infracţiunea complexă îmbracă forma tipică în momentul înfăptuirii acţiunilor şi al
producerii urmărilor periculoase – când are loc consumarea.
Pedeapsa infracţiunii complexe este cea prevăzută potrivit normei de incriminare a
faptei, aceasta neconstituind – ca şi infracţiunea continuată – o cauză de agravare a pedepsei,
atâta timp cât legiuitorul nu înscrie prin norme generale un tratament penal distinct al
infracţiunii complexe. Atunci când, ulterior aplicării pedepsei se descoperă şi alte acţiuni sau
inacţiuni care intră în conţinutul aceleiaşi infracţiuni, pedeapsa se recalculează, urmând a se
stabili o pedeapsă care nu poate fi mai uşoară decât cea pronunţată anterior (art. 43 C. pen.).
*
- Decizii în interesul legii în materia infracţiunii complexe -
Prin decizia nr. I din 15 ianuarie 2007 (publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 81 din 1 februarie 2008), Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-au
pronunţat asupra recursului în interesul legii promovat de procurorul general al Parchetului de
pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la încadrarea juridică a faptei de ucidere
din culpă, săvârşită cu ocazia conducerii pe drumurile publice a unui autovehicul sau tramvai
de către o persoană care are o îmbibaţie alcoolică de peste 0,80 g./l. alcool pur în sânge ori o
concentraţie ce depăşeşte 0,40 g./l. alcool pur în aerul expirat. Astfel, s-a stabilit că, în
aplicarea art. 178 C. pen., faptele de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul sau
tramvai de către o persoană având în sânge o îmbibaţie alcoolică ce depăşeşte limita legală
şi de ucidere din culpă cu această ocazie a unei persoane constituie o singură infracţiune,
complexă, de ucidere din culpă, prevăzută la art. 178 alin. 3 teza I din Codul penal, în care
este absorbită infracţiunea prevăzută la art. 87 alin. 1 din Ordonanţa de urgenţă a
Guvernului nr. 195 / 2002 privind circulaţia pe drumurile publice, republicată, cu
modificările şi completările ulterioare. Prin aceeaşi decizie s-a mai hotărât că uciderea unei
persoane în aceleaşi împrejurări, comisă de către un conducător auto având o îmbibaţie
alcoolică sub limita legală, dar care se află în stare de ebrietate constatată clinic sau prin
orice alt mijloc de probă, constituie infracţiunea unică de ucidere din culpă, prevăzută de art.
178 alin. 3 teza a II-a din Codul penal, precum şi că uciderea unei persoane în aceleaşi
împrejurări, comisă de către un conducător auto având o îmbibaţie alcoolică sub limita
legală, dar căruia nu i s-a stabilit prin alt mijloc de probă starea de ebrietate, constituie
infracţiunea unică de ucidere din culpă, prevăzută de art. 178 alin. 2 din Codul penal.
43
3.2.3. Infracţiunea de obicei
Doctrina penală defineşte infracţiunea de obicei (sau colectivă) – care nu este
consacrată prin dispoziţiile părţii generale a Codului penal – ca fiind acea formă a unităţii
legale care constă în repetarea unei fapte – prin săvârşirea mai multor acţiuni sau inacţiuni –
până relevă o obişnuinţă, o îndeletnicire a persoanei, repetare care atribuie ansamblului
faptic gravitatea unei infracţiuni.
Se pot cita ca infracţiuni de obicei: practicarea prostituţiei (art. 328), cerşetoria (art.
326), jocul de noroc (art. 330) ş.a.
Caracteristic infracţiunii de obicei este tocmai repetarea faptei ce se compune dintr-o
pluralitate de acţiuni, acţiuni care, privite individual, separat nu sunt relevante penal, ci doar
privite per ansamblul lor, atunci când relevă o îndeletnicire, o practică în acest sens, atrag
incidenţa legii penale.
Fiind o infracţiune de durată în timp (prin repetarea faptei de un număr de ori ce
relevă îndeletnicirea), se disting cele două momente parcurse în desfăşurarea activităţii
infracţionale. Infracţiunea de obicei se consumă în momentul în care s-a repetat de un număr
suficient pentru a releva obişnuinţa (variabil de la persoană la persoană) şi se epuizează atunci
când se comite ultima acţiune sau inacţiune. Acest din urmă moment – al epuizării – se
consideră cel al săvârşirii infracţiunii de obicei şi interesează în legătură cu aplicarea legii
penale în timp, cu incidenţa actelor de clemenţă, calcularea termenului de prescripţie a
răspunderii penale. Sub acest aspect, infracţiunea de obicei se aseamănă cu infracţiunea
continuată, de care însă se deosebeşte în ceea ce priveşte conţinutul pe latură obiectivă.
Reamintim că, în cazul infracţiunii continuate, fiecare acţiune sau inacţiune are semnificaţie
penală proprie prezentând, fiecare în parte, conţinutul aceleiaşi infracţiuni. Or, în cazul
infracţiunii de obicei, repetarea acţiunilor reprezintă o trăsătură constitutivă a conţinutului
unei asemenea infracţiuni, fiecare acţiune privită separat neavând relevanţă penală.
Prin specificul elementului lor material, infracţiunile de obicei nu sunt susceptibile de
comitere în participaţie sub forma coautoratului (fac parte din categoria infracţiunilor cu autor
exclusiv unic) şi, totodată, nu sunt susceptibile de tentativă.
Pedeapsa pentru infracţiunea de obicei este prevăzută potrivit normei de incriminare a
faptei. Deşi nu există prevederi exprese referitoare la tratamentul penal al infracţiunii de
obicei (prin dispoziţii generale), dacă se descoperă după o condamnare definitivă şi alte
acţiuni sau inacţiuni care intră în conţinutul aceleiaşi infracţiuni de obicei, pedeapsa se
recalculează, art. 43 C. pen. fiind aplicabil şi în acest caz.
3.2.4. Infracţiunea progresivă
Doctrina penală defineşte infracţiunea progresivă – care nu este consacrată prin
dispoziţiile părţii generale a Codului penal – ca fiind acea formă a unităţii legale în care
44
conţinutul obiectiv – prin săvârşirea unei acţiuni şi a producerii urmăririi specifice – se
amplifică, în aşa mod încât trecerea de la conţinutul iniţial al infracţiunii la conţinutul său
amplificat atrage o schimbare de încadrare juridică, într-o infracţiune mai gravă sau într-o
formă calificată a aceleiaşi infracţiuni. Prin amplificarea ansamblului faptic, se ajunge la un
rezultat mai grav sau se produce o altă urmare care, de regulă, se distanţează în timp de
acţiunea iniţială ce s-a comis.
Exemple de infracţiuni progresive întâlnim în cazul infracţiunilor contra integrităţii
corporale şi sănătăţii persoanei, o faptă iniţială de lovire sau alte violenţe (art. 180 alin.1)
putând produce un rezultat mai grav constând într-o vătămare ce necesită pentru vindecare
îngrijiri medicale de cel mult 20 de zile (art. 180 alin.2) sau vătămarea corporală care necesită
pentru vindecare îngrijiri medicale de cel mult 60 de zile (art. 181 alin.1) sau vătămarea
corporală care necesită pentru vindecare îngrijiri medicale mai mult de 60 de zile (art. 182
alin.1) ori alte consecinţe grave: pierderea unui simţ sau organ, încetarea funcţionării acestora,
o infirmitate permanentă fizică sau psihică, sluţirea, avortul ori punerea în primejdie a vieţii
persoanei (art. 182 alin.2) sau chiar moartea victimei, conform art. 183 care incriminează
lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte.
Fapta iniţială şi urmările ei se absorb în forma amplificată ce reprezintă infracţiunea
progresivă şi care atrage încadrarea juridică potrivit tipului de infracţiune cu rezultat mai grav
produs.
Sunt infracţiuni progresive şi violul care a cauzat victimei o vătămare gravă a
integrităţii corporale sau sănătăţii (art. 197 alin.2 lit. c) C. pen.) ori actul sexual cu un minor
care a atras aceleaşi urmări (art. 198 alin. 5 C. pen.) ş.a.
De regulă, infracţiunile progresive sunt – sub aspectul laturii subiective din conţinut –
infracţiuni praeterintenţionate, fapta iniţială fiind săvârşită cu intenţie, iar rezultatul
amplificat, mai grav, fiind produs din culpă.
Şi în cazul infracţiunii progresive – ca infracţiune de durată – distingem cele două
momente, respectiv al consumării – când se săvârşeşte fapta iniţială – şi ulterior acestuia cel
al epuizării activităţii infracţionale, când are loc producerea rezultatului mai grav, ca rezultat
final al faptei. În ceea ce priveşte data la care se consideră săvârşită infracţiunea progresivă,
semnalăm controversa în materie, fiind afirmate două puncte de vedere. Într-o opinie se
susţine că interesează sub acest aspect momentul epuizării, atunci când se produce rezultatul
final, amplificat al faptei. Potrivit opiniei contrare – la care subscriem – data săvârşirii
infracţiunii progresive este data comiterii faptei iniţiale, deci atunci când are loc consumarea;
caracteristic infracţiunilor progresive – şi deosebindu-le de celelalte infracţiuni de durată, cum
sunt infracţiunea continuă, continuată şi de obicei – este faptul că activitatea infractorului ia
45
sfârşit prin comiterea acţiunii iniţiale şi producerii urmării specifice ei, fără intervenţia sa
ulterioară având loc amplificarea faptei iniţiale.
Pedeapsa pentru infracţiunea progresivă este cea prevăzută de lege potrivit normei de
incriminare a faptei. În măsura în care infracţiunea progresivă este o infracţiune complexă,
dispoziţiile art. 43 C. pen. referitoare la recalcularea pedepsei se aplică în mod corespunzător.
ÎNTREBĂRI pentru verificarea cunoştinţelor dobândite:
1) Prin ce deosebim unitatea naturală de infracţiune de aceea legală?
2) Prin ce se particularizează infracţiunea continuă, ca formă de manifestare a unităţii
naturale de infracţiune?
3) Care sunt modalităţile infracţiunii deviate?
4) Care sunt condiţiile de existenţă în cazul infracţiunii continuate şi cum se sancţionează
aceasta?
5) Care sunt modalităţile normative ale infracţiunii complexe?
6) Ce probleme de interes teoretic şi practic ridică infracţiunea continuată, precum şi
aceea complexă?
7) Ce asemănări şi deosebiri se pot identifica între infracţiunea continuată şi aceea de
obicei?
8) Prin ce se particularizează infracţiunea progresivă?
9) Când se consumă şi când se epuizează infracţiunile de durată?
10) Care sunt diferenţele de reglementare în materia unităţii legale de infracţiune între
Codul penal în vigoare şi noul Cod penal (Legea nr. 286/2009)?
4. Participaţia penală
4.1. Definiţie şi condiţii de existenţă
Instituţia participaţiei este reglementată prin dispoziţiile art. 23 - 31 C. pen., fiind
cunoscută în doctrină şi sub denumirea de pluralitate ocazională de făptuitori (infractori) şi
46
definită ca fiind cooperarea la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală a unui număr de
persoane superior celui cerut de lege, persoane care acţionează în baza unei voinţe comune,
dintre care cel puţin una lucrează cu intenţie.
Dacă, de regulă, o infracţiune poate fi săvârşită de către o singură persoană, practica
învederează că la comiterea unei fapte prevăzută de legea penală pot conlucra – prin
cooperarea materială şi morală – mai multe persoane, situaţie reglementată de legiuitor drept
participaţie şi care implică o singură faptă – ca faptă prevăzută de legea penală (infracţiune) şi
o pluralitate de persoane ce contribuie în săvârşirea acesteia.
În afară de pluralitatea ocazională de persoane (participaţia penală) mai există şi:
pluralitatea naturală – când pluralitatea de persoane în comiterea faptei este cerută de
însăşi natura acesteia, cum este cazul faptelor incriminate în art. 203 (incestul), art. 303
(bigamia), art. 322 (încăierare) ş.a..
pluralitate constituită – ce desemnează o asociere, o grupare a mai multor persoane în
vederea săvârşirii de infracţiuni, cum este cazul faptelor incriminate în art. 167 (complotul),
art. 323 (asociere pentru săvârşirea de infracţiuni) ş.a..
Pluralitatea naturală şi cea constituită semnifică infracţiuni de sine-stătătoare
susceptibile, la rândul lor, de comitere în participaţie penală.
Condiţii de existenţă a participaţiei penale
Aşa cum rezultă din definiţia acordată în doctrină acestei instituţii, participaţia implică
întrunirea cumulativă a unor condiţii, şi anume:
1. să se săvârşească o faptă prevăzută de legea penală;
2. la săvârşirea faptei să coopereze mai multe persoane;
3. cel puţin una dintre persoane să acţioneze cu intenţie.
1. Existenţa participaţiei este condiţionată de săvârşirea unei fapte prevăzută de legea penală şi
nu a unei infracţiuni, fiind suficient ca autorul să comită doar fapta prevăzută de legea penală,
chiar dacă lucrează fără vinovăţie penală (spre exemplu, fapta se comite sub imperiul unor
cauze care înlătură caracterul penal al faptei, autorul fiind iresponsabil sau minor
nerăspunzător penal sau persoană constrânsă fizic/moral să săvârşească fapta etc., exceptând
cazul fortuit).
Această condiţie impusă prin lege – şi care rezultă din definiţiile acordate
participanţilor cât şi fiecărui participant în parte conform art. 23 - 26 C. pen. – relevă cele
două forme ale participaţiei penale, ca o participaţie, după caz, proprie sau improprie. Astfel,
atunci când fapta prevăzută de legea penală constituie infracţiune şi în raport de autor, deci
toţi participanţii la comiterea ei acţionează de pe aceeaşi poziţie psihică (lucrând cu aceeaşi
47
formă de vinovăţie, de regulă, intenţia), participaţia îmbracă forma proprie (perfectă).
Participaţia improprie (imperfectă) – reglementată de art. 31 C. pen. – există fie atunci când
fapta prevăzută de legea penală constituie, de asemenea, infracţiune, în raport de autor cât şi
de ceilalţi participanţi, însă participarea la comiterea ei are loc de pe poziţii psihice distincte
(unii dintre participanţi – autorul sau coautorii – lucrând din culpă, ceilalţi participanţi –
instigatorul sau complicele -, dimpotrivă, în baza intenţiei), fie în situaţia în care autorul
comite doar o faptă prevăzută de legea penală, lucrând fără vinovăţie, iar ceilalţi participanţi
comit fapta (ca infracţiune) cu intenţie.
Condiţia săvârşirii unei fapte prevăzute de legea penală se realizează atunci când are
loc comiterea unei fapte consumate sau rămasă în stadiul tentativei pedepsibile.
2. Persoanele care cooperează la săvârşirea faptei prevăzută de legea penală se numesc
participanţi şi sunt persoanele care contribuie la săvârşirea acesteia în calitate de autori,
instigatori sau complici. Pentru a exista participaţie, la săvârşirea faptei trebuie să coopereze
un număr superior de persoane în raport de cel cerut de legea penală (în general, o infracţiune
se poate comite de o singură persoană – autor), rezultând că, de regulă, cel puţin două
persoane care cooperează în săvârşirea faptei lucrează în participaţie.
Legea penală defineşte expres fiecare participant în parte, conform art. 24 (persoana
care lucrează în autorat), art. 25 (instigatorul) şi art. 26 (complicele).
Autorul este persoana care săvârşeşte în mod nemijlocit o faptă prevăzută de legea
penală. Dacă mai multe persoane săvârşesc nemijlocit, împreună, o faptă prevăzută de legea
penală, fiecare din ele va fi pedepsită ca autor (coautorii). Instigator este persoana care cu
intenţie, determină o altă persoană să săvârşească o faptă prevăzută de legea penală. Complice
este persoana care, cu intenţie, înlesneşte sau ajută în orice mod la săvârşirea unei fapte
prevăzute de legea penală. Este, de asemenea, complice persoana care promite, înainte sau în
timpul săvârşirii faptei, că va tăinui bunurile provenite din aceasta sau că va favoriza pe
făptuitor, chiar dacă după săvârşirea faptei promisiunea nu este îndeplinită.
Sub acest aspect – al contribuţiei adusă de participant la săvârşirea faptei prevăzute de
legea penală – menţionăm următoarele clasificări ale participaţiei:
acte de autorat / coautorat ce constau în acte de executare prin care se săvârşeşte
nemijlocit fapta prevăzută de legea penală;
instigarea – care implică determinarea cu intenţie la săvârşirea unei fapte prevăzută de
legea penală. Instigarea semnifică o contribuţie morală, anterioară în săvârşirea faptei;
complicitatea – care presupune acte prin care se acordă intenţionat un ajutor sau se
înlesneşte în orice mod la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală.
48
După caz, prin formele ei de manifestare, participaţia poate semnifica o contribuţie
materială sau morală, anterioară sau concomitentă săvârşirii faptei. Actele de
autorat/coautorat reprezintă forma principală a participaţiei, în raport de care actele de
instigare şi cele de complicitate reprezintă forme secundare ale participaţiei. Instigarea se
consideră formă principală de participaţie în raport de complicitate. Astfel, participarea de
către o persoană la săvârşirea uneia şi aceleiaşi infracţiuni atât prin acte de instigare cât şi de
complicitate atrage răspunderea penală pentru instigare care absoarbe forma secundară a
complicităţii.
De regulă, participaţia este posibilă la toate infracţiunile putând îmbrăca formele mai
sus menţionate.
3. Condiţia voinţei comune a persoanelor ce contribuie la săvârşirea aceleiaşi fapte prevăzute de
legea penală dintre care cel puţin una să lucreze cu intenţie – implică o legătură subiectivă
care se stabileşte între participanţi, o cooperare şi pe plan psihic (alături de cooperarea
materială) în săvârşirea faptei.
Intenţia participantului presupune că acesta îşi dă seama că prin activitatea sa, prin
aportul redus, contribuie la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, urmărind sau
acceptând producerea rezultatului ei. Dintre participanţi, instigatorul şi complicele acţionează
întotdeauna cu intenţie (ceea ce rezultă din definiţiile acordate prin lege). Autorul poate
cunoaşte sau nu contribuţia adusă de o altă persoană la săvârşirea faptei. După cum s-a arătat,
atunci când toţi participanţii (autor, coautor, instigator sau/şi complice) lucrează cu aceeaşi
formă de vinovăţie (intenţia), participaţia este una proprie, legătura subiectivă dintre
participanţi fiind bilaterală, participanţii dându-şi seama de unirea eforturilor în comiterea
unei infracţiuni intenţionate. Dimpotrivă, atunci când instigatorul sau complicele acţionează
cu intenţie, iar autorul săvârşeşte fapta din culpă sau fără vinovăţie suntem în prezenţa
participaţiei improprii, caz în care legătura subiectivă dintre participanţi are un caracter
unilateral şi ea se transmite de la instigator sau complice la autor.
Ansamblul reglementărilor în materia participaţiei relevă concepţia unităţii de faptă,
sub aspectul naturii juridice participaţia presupune, deci, o singură faptă prevăzută de legea
penală la comiterea căreia participă mai multe persoane (în condiţiile mai sus menţionate).
Această concluzie se desprinde şi din prevederile art. 144 C. pen., articol potrivit căruia: „prin
săvârşirea unei infracţiuni sau comiterea unei infracţiuni se înţelege săvârşirea oricăreia dintre
faptele pe care legea le pedepseşte ca infracţiune consumată sau ca tentativă, precum şi
participarea la comiterea acestora ca autor, instigator sau complice”.
Putem afirma astfel că „nucleul” participaţiei rezidă în săvârşirea faptei de către autor
/ coautor, astfel încât numai prin raportare la această activitate, o contribuţie intenţionată de
49
determinare sau înlesnire ori ajutare în orice mod la săvârşirea faptei prevăzute de legea
penală semnifică forme ale participaţiei penale. Astfel, data comiterii faptei de către autor este
data comiterii faptei în participaţie, iar în situaţia în care intervin cauze care acţionează asupra
faptei (spre exemplu – acte de clemenţă sub forma amnistiei, alte cauze cu efecte in rem),
efectul acestora se extinde şi asupra participanţilor.
Tot sub aspectul naturii juridice – interesând în materia tratamentului penal –,
participaţia reprezintă o cauză de agravare a răspunderii penale. Săvârşirea faptei de trei sau
mai multe persoane împreună este înscrisă de legiuitor ca o împrejurare ce constituie o
circumstanţă agravantă generală legală potrivit art. 75 alin. 1 lit. a) C. pen.. Agravanta este
aplicabilă în condiţiile reţinerii participării unui număr de cel puţin trei persoane care
săvârşesc fapta împreună în coautorat sau autorat şi complicitate concomitentă. Constatarea
unei atare împrejurări obligă instanţa la reţinerea agravantei, cu tratamentul penal
corespunzător, consacrat de art. 78 C. pen.
În cazul anumitor infracţiuni, legiuitorul a înscris participaţia ca o circumstanţă
agravantă specială, unele fapte calificându-se în condiţiile săvârşirii de două sau mai multe
persoane împreună, cum este cazul infracţiunii de lipsire de libertate în mod ilegal (art. 189
alin. 2), infracţiunea de viol (art. 197 alin. 2 lit. a), infracţiunea de furt (art. 209 alin. 1 lit. a) şi
altele.
Când o infracţiune pentru care legea a prevăzut o asemenea agravantă s-a comis în
condiţiile ei, se va reţine numai forma calificată cu tratamentul corespunzător stabilit de lege,
fără a se mai da efect şi dispoziţiei din partea generală, întrucât una şi aceeaşi împrejurare nu
poate avea un dublu efect agravant, specialul primând asupra generalului.
Participaţia penală poate constitui şi o circumstanţă agravantă generală judiciară, în
alte condiţii decât cele prezentate anterior, spre exemplu, atunci când fapta s-a comis de trei
sau mai multe persoane, dar nu este o săvârşire împreună, reţinându-se participarea acestora
prin acte de instigare, complicitate anterioară şi autorat.
4.2. Formele participaţiei penale
4.2.1. Autoratul şi coautoratul
Autoratul implică săvârşirea nemijlocită a faptei prevăzută de legea penală prin acte de
executare, semnificând o contribuţie necesară şi determinantă pentru existenţa participaţiei şi,
totodată, în aprecierea actelor de instigare sau/şi de complicitate drept contribuţii specifice
aduse de alţi participanţi la săvârşirea faptei. În cadrul participaţiei, persoana care săvârşeşte
fapta nemijlocit în autorat poate lucra cu orice formă de vinovăţie penală sau chiar fără
vinovăţie.
50
Coautoratul presupune săvârşirea nemijlocită, împreună a faptei prevăzută de legea
penală de două sau mai multe persoane care lucrează în baza unei voinţe comune.
Săvârşirea faptei prevăzută de legea penală în coautorat presupune cooperarea atât sub
aspect obiectiv cât şi subiectiv, implicând:
Săvârşirea în mod nemijlocit a faptei prevăzută de legea penală. Atât doctrina cât şi
practica penală reţin ca fiind acte de coautorat – prin săvârşire nemijlocită (acte de executare)
– două categorii de acte:
1. Acte de executare directă a faptei care se înscriu în acţiunea tipică descrisă în norma
de incriminare şi care descriu latura obiectivă din conţinutul infracţiunii (spre exemplu, în
cazul infracţiunii de omor, sunt acte de coautorat acţiunile persoanelor care aplică lovituri
puternice, în regiuni vitale ale corpului, cu obiecte tăioase sau contondente). Spre deosebire
de situaţia autoratului – când persoana ce lucrează în această calitate realizează printr-o
activitate ce-i aparţine exclusiv întreaga latură obiectivă a faptei –, în cazul coautoratului,
actele întreprinse de participanţii cu acest rol se completează reciproc, integrându-se în
activitatea unică ce conduce la urmarea periculoasă. Cu alte cuvinte, în cazul coautoratului,
participanţii realizează unul sau parte dintre actele de executare, deci nu se cere ca un
participant în această calitate să acopere prin activitatea sa întreaga latură obiectivă a
infracţiunii. Săvârşirea în mod nemijlocit, împreună a faptei, presupune conlucrarea sub
aspect obiectiv prin comiterea, de regulă, a actelor în aceleaşi condiţii de timp şi de loc şi
numai atunci când sunt coordonate şi pe plan intelectual (este însă posibil şi un coautorat
succesiv în cazul unor infracţiuni de durată, spre exemplu în cazul infracţiunii continuate).
2. Actele prin care se contribuie (şi) indirect la săvârşirea faptei, în condiţiile în care
au un caracter determinant, necesar şi indispensabil în realizarea acţiunii tipice. Aceste acte
nu sunt descrise prin norma de incriminare a faptei, spre exemplu, actele de imobilizare prin
care se paralizează orice energie, ca reacţie fizică sau psihică din partea victimei sau prin care
se înlătură orice piedică, obstacol, orice rezistenţă ce se împotriveşte producerii rezultatului.
Voinţa comună a coautorilor. Cooperarea pe planul material dintre coautori trebuie să
fie dublată de cooperarea şi pe plan psihic, prin voinţa comună care să-i anime în săvârşirea
faptei. Sub aspect subiectiv, coautoratul poate fi propriu (când toţi coautorii săvârşesc fapta cu
aceeaşi formă de vinovăţie, de regulă, cu intenţie) sau impropriu (când lucrează cu forme de
vinovăţie diferite sau, cum frecvent se înregistrează în practică, atunci când unii acţionează cu
forma de vinovăţie a intenţiei, iar alţii fără vinovăţie penală – spre exemplu, săvârşirea
infracţiunii de către un infractor major, dacă aceasta a fost comisă împreună prin săvârşire
nemijlocită cu un minor nerăspunzător penal).
51
Dacă mai multe persoane săvârşesc nemijlocit o faptă prevăzută de legea penală (chiar
aceeaşi faptă, în aceleaşi condiţii de loc şi timp) însă în afara oricărei cooperări, coordonări
sub aspect obiectiv şi subiectiv, nu ne aflăm în prezenţa coautoratului, ci a săvârşirii faptei în
calitate de autori (fiecare persoană îşi va angaja răspunderea penală în calitate de autor al
infracţiunii comise). Doar săvârşirea nemijlocită şi împreună a faptei, prin coordonarea
materială şi intelectuală a actelor ce întregesc activitatea unică, semnifică existenţa
coautoratului şi, drept urmare, sancţionarea participanţilor în calitate de coautori.
Coautoratul în cazul anumitor infracţiuni
În cazul infracţiunilor proprii coautoratul este posibil numai în condiţiile în care toţi
participanţii au calitatea cerută de lege şi contribuie nemijlocit la săvârşirea faptei.
În cazul infracţiunilor praeterintenţionate coautoratul subzistă în măsura în care, în
raport cu fiecare participant este relevată intenţia în ce priveşte realizarea faptei iniţiale, cât şi
culpa în privinţa urmării mai grave.
Coautoratul în cazul infracţiunilor din culpă reprezintă o problemă controversată în
teoria şi practica penală. Într-o opinie, este exclus coautoratul în cazul acestor infracţiuni,
considerându-se că, deşi la producerea rezultatului culpos s-a ajuns prin acţiunile mai multor
persoane, nu există voinţa lor de a coopera la producerea acestui rezultat, prin lipsa unei
coordonări intelectuale în vederea apariţiei sale. Potrivit opiniei contrare (la care subscriem)
se susţine posibilitatea coautoratului la infracţiunile din culpă, considerându-se că nu se poate
nega existenţa unei voinţe comune a participanţilor la săvârşirea faptei, contribuţia fiecăruia
concurând nemijlocit la producerea rezultatului şi înscriindu-se în antecedenţa cauzală.
Există şi anumite categorii de infracţiuni în cazul cărora coautoratul este exclus,
nefiind susceptibile de comitere în participaţie sub această formă, dintre care menţionăm:
infracţiunile cu autor exclusiv unic, cum sunt infracţiunile de obicei, infracţiunea de mărturie
mincinoasă (art. 260), infracţiunea de purtare fără drept de decoraţii sau semne distinctive
(art. 241), infracţiunile omisive care sunt, în general, tot infracţiuni cu subiect exclusiv unic,
obligaţia legală de a acţiona într-un anumit sens fiind una personală ş.a.
4.2.2. Instigarea
Ca formă a participaţiei penale, instigarea constă în activitatea de determinare cu
intenţie la săvârşirea, de către o altă persoană, a unei fapte prevăzută de legea penală.
Pentru a ne afla în prezenţa instigării, trebuie îndeplinite următoarele condiţii:
Să aibă loc o activitate de determinare a unei persoane la săvârşirea unei fapte prevăzute
de legea penală. Prin determinare, o persoană (instigator) transmite hotărârea de săvârşire a
unei fapte prevăzute de legea penală unei alte persoane (instigat).
52
Activitatea de determinare trebuie să îndeplinească anumite cerinţe, respectiv: de a fi
reală, efectivă, deci de a conduce la însuşirea hotărârii de comitere a faptei de către o altă
persoană. Sub acest aspect, menţionăm că instigatorul mai este denumit autor moral, iar
persoana instigată este autorul material al faptei. Totodată, determinarea trebuie să intervină
înainte ca persoana în raport de care s-a desfăşurat această activitate să fi luat hotărârea de
a săvârşi fapta. Instigarea reprezintă o participaţie anterioară la săvârşirea faptei prevăzută de
legea penală, fiind deci exclusă în cazul unei autodeterminări anterioare (în raport de care, o
„determinare” realizată de o altă persoană faţă de autorul care a luat singur hotărârea
infracţională nu semnifică un act de instigare, ci o complicitate morală dacă întăreşte
hotărârea deja luată). O altă cerinţă priveşte ca determinarea (instigarea) să fie urmată de
executare, prin comiterea de către cel instigat a unei fapte relevantă penal – ca faptă
consumată sau ca tentativă pedepsibilă (conform art. 144 C. pen.).
Nu se va realiza instigarea, ca formă de participaţie, în situaţia în care cel instigat nu a
dat curs instigării, fie netrecând la executare, fie efectuând un act de pregătire sau o faptă
rămasă la stadiul de tentativă, în ambele cazuri – însă – nerelevantă penal. În oricare dintre
aceste situaţii ne aflăm în prezenţa unei instigări fără rezultat, sau neurmată de executare, care
nu mai constituie un act de participaţie, ci o activitate cu semnificaţie penală proprie, potrivit
art. 29 alin. 1 ipoteza I.
Când instigatul a început, însă, săvârşirea faptei, punând în executare hotărârea
infracţională prin săvârşirea unei tentative incriminate de lege, dar urmată de desistarea sa ori
de împiedicarea de către acesta a producerii rezultatului, e realizată condiţia săvârşirii unei
fapte prevăzute de legea penală, instigarea fiind un act de participaţie. Actele de instigare
urmate de desistarea autorului sau de împiedicarea producerii rezultatului sunt reglementate
potrivit aceluiaşi art. 29 alin. 1 ipoteza a II-a.
Deşi consacrate prin acelaşi text de lege, instigarea nu apare ca act de participaţie,
întrucât nu s-a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală în prima ipoteză, ci ca o infracţiune
de sine-stătătoare şi dimpotrivă, instigarea apare ca act de participaţie prin săvârşirea unei
fapte prevăzute de legea penală de către cel instigat, care ulterior s-a desistat sau a
împiedicat producerea rezultatului, potrivit celei de-a doua ipoteze.
Activitatea de determinare (reală, anterioară şi urmată de executarea faptei) se poate
realiza, după caz, în diferite moduri, prin recurgere la anumite mijloace, de către una sau mai
multe persoane, asupra unei alte persoane sau mai multor persoane. Sunt reţinute următoarele
feluri ale instigării: instigare simplă sau calificată; imediată sau mediată; directă sau indirectă;
instigare cu un singur instigator sau coinstigare ori concurs de instigări; instigarea individuală
sau colectivă (a se consulta doctrina care explică şi exemplifică felurile instigării).
53
Activitatea de determinare să se realizeze cu intenţie. Din însăşi definiţia acordată prin
lege participantului cu rol de instigator (conform art. 25 C. pen.) rezultă intenţia ce
caracterizează poziţia psihică de pe care acesta acţionează în săvârşirea faptei. Activitatea de
instigare se comite întotdeauna cu intenţie, neexistând instigare din culpă. Când cel instigat
trece la executarea faptei lucrând de pe aceeaşi poziţie psihică ca şi instigatorul, instigarea
este proprie (instigare la o infracţiune intenţionată). Când cel instigat săvârşeşte fapta
prevăzută de legea penală cu forma de vinovăţie a culpei sau fără vinovăţie penală, instigarea
este improprie (conform art. 31 C. pen.). În cazul în care, dând curs instigării, autorul comite
o infracţiune praeterintenţionată (infracţiune al cărei rezultat mai grav se datorează culpei),
răspunderea penală a instigatorului urmează a se rezolva în lumina dispoziţiilor art. 28 alin. 2
C. pen. (circumstanţele privitoare la faptă se răsfrâng asupra participanţilor în măsura în care
aceştia le-au cunoscut sau le-au prevăzut).
4.2.3. Complicitatea
Ca formă a participaţiei penale, complicitatea presupune activitatea prin care se
înlesneşte sau ajută, în orice mod, cu intenţie la săvârşirea unei fapte prevăzută de legea
penală sau prin care se promite, înainte sau în timpul săvârşirii faptei, tăinuirea de bunuri sau
favorizarea celui ce a comis fapta, chiar în condiţiile neîndeplinirii acestei promisiuni.
Contribuţia adusă de o persoană dobândeşte semnificaţia unui act de participaţie sub
forma complicităţii, numai în măsura în care se raportează la săvârşirea unei fapte prevăzută
de legea penală (ca faptă consumată sau tentativă pedepsibilă) şi serveşte efectiv la săvârşirea
acesteia. Complicitatea – prin contribuţia indirectă adusă de cel ce joacă rol de complice în
săvârşirea faptei – reprezintă o formă secundară a participaţiei, atât în raport de executarea
faptei prin săvârşirea ei nemijlocită, cât şi în raport de activitatea de instigare.
Complicitatea – formă de participaţie – implică întrunirea următoarelor condiţii:
Desfăşurarea uneia dintre următoarele activităţi aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 26 C.
pen., respectiv înlesnire sau ajutor în orice mod la săvârşirea unei fapte prevăzută de legea
penală. În doctrina penală se apreciază că înlesnirea implică o contribuţie adusă de complice,
anterior executării faptei de autor (coautori), cât timp ajutorul evidenţiază contribuţia adusă în
timpul executării faptei. Deci, prin înlesnire se realizează o complicitate anterioară, iar prin
ajutor, o complicitate concomitentă. Contribuţia adusă – fie prin înlesnire, fie prin ajutor
acordat – poate fi, după caz, de natură materială sau morală. Astfel, actele de pregătire în
vederea săvârşirii infracţiunii când se comit de complice pot consta în procurarea de
instrumente sau procurarea de informaţii privitoare la locul, timpul comiterii faptei (înlesnire);
înmânarea – în timpul comiterii faptei – de diferite instrumente ce servesc în acest scop sau
asistenţa în timpul săvârşirii faptei de către autorul ce se sprijină pe acest act reprezintă un
ajutor acordat.
54
Complicitatea se poate realiza şi prin promisiunea făcută, înainte sau în timpul
săvârşirii faptei, de tăinuire a bunurilor provenite din aceasta sau de favorizare a
făptuitorului, chiar dacă după săvârşirea faptei, promisiunea nu este îndeplinită. Complicitatea
prin promisiune este o complicitate exclusiv morală prin care se contribuie la întărirea
hotărârii infracţionale a executantului. La rândul ei, complicitatea prin promisiune poate fi
anterioară sau concomitentă executării faptei, neinteresând dacă promisiunea făcută a fost sau
nu îndeplinită. În lipsa unei promisiuni făcute anterior sau în timpul săvârşirii faptei, ajutorul
acordat ulterior comiterii acesteia – constând în tăinuire de bunuri sau favorizare - va angaja
răspunderea penală pentru infracţiunea de tăinuire (art. 221) sau favorizare a infractorului (art.
264) şi nu de participant cu rol de complice la fapta comisă.
Doctrina reţine şi alte forme de complicitate, dintre care amintim: complicitate
nemijlocită sau mijlocită; comisivă sau omisivă ş.a..
Contribuţia adusă să fie realizată cu intenţie. Ca şi instigatorul, complicele lucrează
întotdeauna cu intenţie, această formă de vinovăţie ce ilustrează poziţia psihică a
participantului cu rol de complice fiind prevăzută expres potrivit art. 26 C. pen.. Nu există
complicitate din culpă!
Când complicele şi autorul (coautorii) lucrează de pe aceeaşi poziţie psihică săvârşind
infracţiunea cu intenţie, complicitatea este proprie. Când înlesnirea sau ajutarea, în orice mod,
cu intenţie se raportează la săvârşirea din culpă a faptei prevăzută de legea penală de către
autor sau când acesta din urmă comite fapta fără vinovăţie, complicitatea este improprie
(conform art. 31 C. pen.). În cazul în care autorul săvârşeşte o infracţiune praeterintenţionată,
răspunderea penală a complicelui urmează a se rezolva în lumina dispoziţiilor art. 28 alin.2 C.
pen. (circumstanţele privitoare la faptă se răsfrâng asupra participanţilor în măsura în care
aceştia le-au cunoscut sau le-au prevăzut).
Complicitatea – dată fiind varietatea formelor sub care se poate manifesta – trebuie
delimitată de celelalte forme de participaţie (instigare şi coautorat). După cum s-a arătat,
instigarea este anterioară luării hotărârii infracţionale de autor, în timp ce complicitatea
morală sprijină hotărârea infracţională existentă (prin autodeterminare sau determinarea
venită din partea instigatorului). Deci, complicitatea morală nu este anterioară luării hotărârii,
ci săvârşirii faptei prevăzută de legea penală de către autor.
Complicitatea materială concomitentă trebuie, la rândul ei, delimitată de coautorat
(trebuie avută în vedere situaţia comiterii acelor acte care, fără a face parte din acţiunea tipică,
incriminată de lege, se încadrează în sfera coautoratului, nu în orice condiţii, ci numai dacă în
împrejurările date probează caracterul indispensabil în înfăptuirea acţiunii tipice, în caz
contrar urmând a fi apreciate ca acte de complicitate).
4.3. Sancţionarea participaţiei penale
55
Regimul de sancţionare a participaţiei este diferit, după cum participanţii lucrează în
participaţie proprie sau improprie.
Sancţionarea participaţiei proprii se realizează în lumina dispoziţiilor art. 27 C. pen.,
fiind consacrat sistemul parificării legale ce se combină cu cel al diversificării judiciare a
pedepsei. Având în vedere că participanţii săvârşesc aceeaşi faptă prevăzută de legea penală
(infracţiune) lucrând toţi de pe aceeaşi poziţie psihică – intenţie –, urmează să fie sancţionaţi
cu pedeapsa prevăzută conform normelor de incriminare a faptei (parificarea legală de
pedeapsă). Drept urmare, instigatorul şi complicele la o faptă prevăzută de legea penală,
săvârşită cu intenţie, se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru autor, în
formularea legiuitorului înscrisă în art. 27 teza I. Menţionăm că sunt posibile diferenţieri în
funcţie de încadrarea juridică a faptei comisă ca infracţiune intenţionată, unii dintre
participanţi putând răspunde pentru forma de bază a infracţiunii, iar alţii pentru forma
calificată, după cum are loc sau nu transmiterea circumstanţelor ce caracterizează infracţiunea
comisă în participaţie.
La stabilirea pedepsei concrete, instanţa este obligată să ţină seama de contribuţia
fiecărui participant la săvârşirea infracţiunii, precum şi de criteriile generale de
individualizare a pedepsei (art. 72 C. pen.). Sub acest din urmă aspect, la stabilirea şi
aplicarea pedepselor pentru persoana fizică se ţine seama de dispoziţiile părţii generale a
Codului penal, de limitele de pedeapsă fixate în partea specială, de gradul de pericol social al
faptei săvârşite, de persoana infractorului şi de împrejurările care atenuează sau agravează
răspunderea penală. Aceste criterii funcţionează şi atunci când pentru infracţiunea săvârşită
legea prevede pedepse alternative, atât pentru alegerea uneia dintre aceste pedepse, cât şi
pentru proporţionalizarea ei. În urma operaţiunii de individualizare judiciară, instanţa poate
aplica aceeaşi specie de pedeapsă pentru toţi participanţii (în cuantumuri diferite, fără a fi
exclus un cuantum mai ridicat de pedeapsă în cazul instigatorului sau complicelui decât
autorului), fie pedepse diferite dintre cele alternative prevăzute de lege pentru infracţiunea
comisă.
Sancţionarea participaţiei improprii se realizează în lumina dispoziţiilor art. 31 C.
pen., corespunzător celor două modalităţi normative sub care este reglementată.
În modalitatea instigare/complicitate intenţionată – autorat/coautorat din culpă, se
consacră sistemul diversificării legale a pedepsei, instigatorul sau complicele urmând să fie
sancţionat cu pedeapsa pe care legea o prevede pentru fapta comisă cu intenţie, iar autorul
pentru fapta comisă din culpă (în condiţiile incriminării atât a faptei intenţionate cât şi a celei
din culpă). Spre exemplu, în cazul săvârşirii în participaţie improprie a unei distrugeri,
participanţii care au lucrat cu intenţie se sancţionează cu pedeapsa pe care legea o prevede
pentru fapta comisă cu intenţie potrivit art. 217 alin. 4 (distrugerea intenţionată pentru care
56
pedeapsa este închisoare de la 3 la 15 ani), spre deosebire de persoana care a comis fapta din
culpă – art. 219 alin.1 C. pen. – (distrugerea din culpă pentru care legea prevede pedeapsa
închisorii de la 1 lună la 2 ani sau amendă).
De asemenea, la stabilirea şi aplicarea pedepsei concrete se va ţine seama de
contribuţia fiecăruia la săvârşirea infracţiunii (instigator, complice), precum şi de criteriile
generale de individualizare a pedepsei (art. 72 C. pen.).
În modalitatea instigare/complicitate intenţionată – autorat fără vinovăţie penală, fapta
prevăzută de legea penală comisă în participaţie constituie infracţiune şi atrage răspunderea
penală doar a participanţilor care au lucrat cu intenţie, astfel încât instigatorul sau
complicele urmează să fie sancţionat cu pedeapsa prevăzută de lege pentru acea infracţiune.
Autorul nu răspunde penal deoarece a săvârşit fapta prevăzută de legea penală fără vinovăţie
(în condiţiile vreuneia dintre cauzele care înlătură caracterul penal al faptei, cu excepţia
cazului fortuit). Fapta comisă nefiind infracţiune, autorul nu va fi pedepsit, putând fi
sancţionat, eventual, prin dispunerea unei măsuri de siguranţă (spre exemplu, persoana
determinată să săvârşească o faptă prevăzută de legea penală este un iresponsabil faţă de care
se dispune măsura internării medicale).
Un caz special în materia sancţionării participanţilor este cel al instigatorului care a
acţionat în condiţiile prevăzute de art. 29 alin. 1 ipoteza a II-a, respectiv atunci când actele de
instigare au fost urmate de desistarea autorului ori de împiedicarea, de către acesta, a
producerii rezultatului. Într-o atare situaţie, autorul nu se pedepseşte deoarece beneficiază de
cauza de impunitate a desistării sau împiedicării producerii rezultatului, care nu profită şi
instigatorului care va răspunde penal, instigarea sancţionându-se, în acest caz, cu o pedeapsă
între minimul special al pedepsei pentru infracţiunea la care s-a instigat şi minimul general,
iar în cazul în care pedeapsa prevăzută de lege este detenţiunea pe viaţă se va aplica pedeapsa
închisorii de la 2 la 10 ani. Precizăm că legiuitorul asimilează acelaşi tratament penal şi în
cazul actelor de determinare neurmate de executarea faptei, atunci când fapta este o
infracţiune de sine-stătătoare, iar cel care a realizat activitatea de determinare cu intenţie,
neurmată de executare, este el însuşi autor al unei fapte distincte de cea la care a instigat.
Participantul – atât în cazul participaţiei proprii cât şi al celei improprii – nu se
pedepseşte dacă împiedică în cursul executării, dar înainte de descoperirea faptei,
consumarea acesteia, după cum se prevede în art. 30 alin. 1 C. pen. care înscrie o cauză
generală de nepedepsire operantă în materia participaţiei denumită împiedicarea săvârşirii
faptei.
Împiedicarea săvârşirii faptei implică punerea în executare a acesteia (în condiţiile
autoratului sau coautoratului), însă în cursul executării este împiedicată – înainte de
descoperire – consumarea faptei, care rămâne astfel la stadiul tentativei, fiind apărat de
57
pedeapsă participantul care acţionează în acest sens. Cauza de nepedepsire are un caracter
personal, ceilalţi participanţi urmând să răspundă penal pentru tentativa la infracţiunea comisă
(spre exemplu, dacă unul dintre coautori împiedică săvârşirea faptei, acesta nu va fi pedepsit,
însă ceilalţi participanţi cu rol de coautori, instigatori sau complici urmând să fie pedepsiţi
pentru tentativa comisă).
Dacă actele săvârşite până în momentul împiedicării constituie o altă faptă prevăzută
de legea penală, participantului i se aplică pedeapsa pentru această faptă. În acest sens, se
dispune prin alin. 2 al art. 30 C. pen., acte apreciate în doctrină sub denumirea de acte de
executare calificate. [Vezi comentariile în cazul desistării şi împiedicării producerii
rezultatului, valabile şi în acest caz].
Actele de instigare urmate de desistarea autorului ori de împiedicarea de către acesta a
producerii rezultatului nu se sancţionează dacă pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea
la care s-a instigat este de 2 ani sau mai mică, afară de cazul când actele îndeplinite de autor
până în momentul desistării constituie o altă faptă prevăzută de legea penală (art. 29 alin. 2 C.
pen.).
ÎNTREBĂRI pentru verificarea cunoştinţelor dobândite:
1) Care este natura juridică a participaţiei penale?
2) Ce reprezintă coautoratul şi în cazul căror categorii de infracţiuni nu este posibil?
3) Care sunt modalităţile normative ale participaţiei improprii?
4) Care este sistemul de sancţionare operant în cazul instigării?
5) Ce modalităţi cunoaşte instituţia denumită instigare neurmată de executare şi cum se
sancţionează acestea?
6) Care sunt sistemele de sancţionare a participanţilor?
7) Ce natură juridică prezintă împiedicarea săvârşirii faptei?
8) Care sunt asemănările şi deosebirile între coautorat şi complicitatea concomitentă?
Dar între instigare şi complicitatea morală?
9) Care este regimul circumstanţelor personale şi reale în materia participaţiei penale?
10) Ce deosebiri de reglementare se conturează în materia participaţiei între cele două
coduri penale (din 1968, respectiv din 2009)?
5. Pluralitatea de infracţiuni
58
Pluralitatea de infracţiuni desemnează situaţia în care o persoană săvârşeşte două sau
mai multe infracţiuni înainte de a fi condamnată definitiv pentru vreuna dintre ele, după cum
şi situaţia în care o persoană ce a mai fost anterior condamnată definitiv pentru o infracţiune –
condamnare pe care a executat-o sau nu – reiterează comportamentul său infracţional, prin
comiterea unei noi infracţiuni.
Pluralitatea de infracţiuni este reglementată în Titlul II, cap. IV, conform art. 32-40²
C. pen.. Pluralitatea de infracţiuni constituie, după caz, concurs de infracţiuni sau recidivă –
ca forme de bază, fundamentale conform art. 32 C. pen. - în aprecierea doctrinei majoritare,
cadrul legal al pluralităţii de infracţiuni configurând şi o altă formă, respectiv cea a instituţiei
disciplinată potrivit art. 40 C. pen. (pedeapsa în unele cazuri când nu există recidivă) sub
denumirea de pluralitate intermediară.
Concursul de infracţiuni există atunci când două sau mai multe infracţiuni au fost
săvârşite de aceeaşi persoană, înainte de a fi condamnată definitiv pentru vreuna dintre ele.
Recidiva există atunci când după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare
sau după cel puţin trei hotărâri definitive de condamnare la o pedeapsă privativă de libertate
în cuantumul cerut de lege (o pedeapsă cu închisoarea mai mare de 6 luni sau detenţiunea pe
viaţă, ori cel puţin trei pedepse cu închisoarea de până la 6 luni) – condamnări executate sau
nu – cel condamnat săvârşeşte cu intenţie o nouă infracţiune pentru care legea prevede
pedeapsa închisorii mai mare de un an – recidiva în cazul persoanei fizice – după cum există
recidivă în cazul persoanei juridice atunci când după rămânerea definitivă a unei hotărâri de
condamnare, persoana juridică săvârşeşte din nou o infracţiune cu intenţie, iar pedeapsa
amenzii pentru infracţiunea anterioară a fost sau nu executată.
Pluralitatea intermediară există atunci când după rămânerea definitivă a unei hotărâri
de condamnare – neexecutată sau executată parţial – persoana condamnată săvârşeşte o nouă
infracţiune şi, nefiind întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru starea de recidivă, pedeapsa
se aplică potrivit regulilor concursului de infracţiuni.
Între formele pluralităţii de infracţiuni există atât asemănări (sub aspectul unităţii de
subiect activ – aceeaşi persoană care săvârşeşte două sau mai multe infracţiuni), cât şi
deosebiri, prin existenţa sau nu a unei hotărâri definitive de condamnare (inexistenţa sa în caz
de concurs de infracţiuni şi existenţa unei atare condamnări care separă infracţiunile comise,
în situaţia recidivei şi a pluralităţii intermediare).
5.1. Concursul de infracţiuni
59
5.1.1. Definiţie şi condiţii generale de existenţă
În lumina reglementărilor legale, putem defini concursul de infracţiuni ca fiind forma
de bază a pluralităţii de infracţiuni care constă în săvârşirea de două sau mai multe
infracţiuni de către aceeaşi persoană, înainte de a fi condamnată definitiv pentru vreuna
dintre ele.
Din această definiţie a concursului de infracţiuni reţinem următoarele condiţii generale
de existenţă care se cer întrunite cumulativ:
Săvârşirea a două sau mai multe infracţiuni. Condiţia este realizată atunci când are loc
comiterea oricăreia dintre faptele pe care legea le pedepseşte ca infracţiune consumată
(infracţiunea tipică) sau ca tentativă ori acte de pregătire incriminate prin asimilare cu
tentativa (infracţiunea atipică). Infracţiunile care intră în alcătuirea concursului de infracţiuni,
ca număr, trebuie să fie cel puţin două; pot să reprezinte o unitate infracţională naturală (sub
forma infracţiunii simple, continue sau deviată), ori unitate legală (sub forma infracţiunii
continuate, complexe, de obicei sau progresivă); pot fi infracţiuni intenţionate, din culpă sau
praeterintenţionate; pot fi de aceeaşi natură (concursul având caracter omogen) sau de natură
diferită (concurs eterogen); se pot comite la diferite intervale de timp (concurs succesiv) sau
în acelaşi timp (concurs simultan). [Observăm varietatea, diversitatea infracţiunilor reunite
în structura unui concurs de infracţiuni].
Unitatea de subiect activ. Cele două sau mai multe infracţiuni se săvârşesc de către
aceeaşi persoană, legătura cerută prin lege între infracţiunile concurente fiind una in
personam. Subiectul activ al unui concurs de infracţiuni poate fi atât persoana fizică care
îndeplineşte condiţiile legale pentru a răspunde penal, condiţiile generale sau speciale,
infractor major sau minor răspunzător penal, cât şi persoana juridică (în condiţiile prevăzute
de art. 19¹ C. pen.) Condiţia este îndeplinită atunci când infractorul are calitatea de autor sau
de participant (coautor, instigator sau complice) la infracţiunile reunite în structura
concursului.
Comiterea infracţiunilor înainte de condamnarea definitivă pentru vreuna dintre ele.
Condiţia se referă la inexistenţa unei hotărâri definitive de condamnare care să separe între ele
infracţiunile comise, deci să nu existe o condamnare definitivă pentru vreuna dintre aceste
infracţiuni. Ceea ce interesează este ca data comiterii infracţiunilor să fie anterioară
pronunţării unei hotărâri definitive de condamnare, indiferent de momentul descoperirii,
urmăririi, chiar ulterior intervenirii unei astfel de condamnări.
Inexistenţa unei hotărâri definitive de condamnare în caz de concurs de infracţiuni, deosebeşte
această formă a pluralităţii de infracţiuni atât de recidivă cât şi de pluralitatea intermediară,
când o nouă infracţiune se comite de către persoana care a suferit anterior o condamnare
definitivă.
60
Infracţiunile comise (cel puţin două dintre ele) să poată fi supuse judecăţii şi să fie
susceptibile să atragă condamnarea. Condiţia se realizează atunci când persoana care a comis
pluralitatea de infracţiuni a fost trimisă în judecată (pentru toate infracţiunile sau cel puţin
două dintre ele), instanţa constatând vinovăţia pentru ansamblul faptic reţinut în sarcina sa şi
aplicând pedeapsa corespunzătoare regimului de sancţionare instituit prin lege în caz de
concurs de infracţiuni. Infracţiunile sunt susceptibile să atragă răspunderea penală pentru
concursul de infracţiuni comis şi, totodată, sancţionarea specifică în acest caz, atunci când nu
intervin unele cauze legale, cum sunt cauzele care înlătură răspunderea penală (amnistia,
lipsa/retragerea plângerii prealabile, împăcarea părţilor, prescripţia răspunderii penale) sau
cauze de nepedepsire generale sau speciale (spre exemplu, desistarea sau împiedicarea
producerii rezultatului, împiedicarea săvârşirii faptei – cauze generale).
În concluzie: atunci când două sau mai multe infracţiuni au fost săvârşite de aceeaşi
persoană, înainte de a fi condamnată definitiv pentru vreuna din ele, cu ocazia judecăţii
stabilindu-se vinovăţia persoanei pentru infracţiunile comise sunt îndeplinite condiţiile de
existenţă şi sancţionare ale concursului de infracţiuni.
5.1.2. Formele concursului de infracţiuni
Codul penal reglementează expres formele concursului de infracţiuni: concurs real
(art. 33 lit. a) şi concurs formal (art. 33 lit. b). Între aceste două forme există diferenţe atât cu
privire la modul în care iau naştere infracţiunile concurente, cât şi în ceea ce priveşte
tratamentul penal aplicabil.
Concursul real (material) de infracţiuni
Prevăzut de art. 33 lit. a) C. pen., există concurs real de infracţiuni când două sau mai
multe infracţiuni au fost săvârşite de aceeaşi persoană, prin două sau mai multe acţiuni sau
inacţiuni, înainte de a fi condamnată definitiv pentru vreuna din ele. Există concurs chiar
dacă una dintre infracţiuni a fost comisă pentru săvârşirea sau ascunderea altei infracţiuni.
Ceea ce particularizează această formă a concursului o reprezintă săvârşirea
infracţiunilor prin mai multe acţiuni sau inacţiuni, pluralitatea de infracţiuni – două sau mai
multe – săvârşindu-se prin două sau mai multe acţiuni sau inacţiuni.
Numărul acţiunilor sau inacţiunilor din care rezultă pluralitatea infracţională poate
conduce la acelaşi număr de infracţiuni ce intră în alcătuirea concursului real (când se reunesc
în structura sa, infracţiuni ce semnifică unitate naturală) sau la un număr inferior de
infracţiuni (când sunt reunite infracţiunile ce semnifică unitate legală sau unitate legală şi
naturală, spre exemplu, în cazul unui număr de trei acţiuni din care rezultă două infracţiuni,
61
atunci când se comite o infracţiune simplă de omor şi infracţiunea complexă de tâlhărie – furt
prin lovire).
Infracţiunile reunite în structura unui concurs real pot prezenta între ele şi o legătură
obiectivă, in rem. Astfel, în funcţie de tipul de legătură care există între infracţiunile
concurente, concursul real se poate prezenta ca un concurs simplu sau caracterizat. În cazul
concursului real simplu există doar legătura dată de săvârşirea infracţiunilor de către aceeaşi
persoană (condiţie generală), spre deosebire de concursul real caracterizat în cazul căruia, în
afara legăturii in personam, există şi o legătură in rem între infracţiunile comise de aceeaşi
persoană, legătură care poate fi de loc, de timp sau de la mijloc la scop ori de la antecedenţă la
consecinţă. Concursul caracterizat mai este denumit şi concurs cu conexitate, după tipul
legăturii dintre infracţiuni putând fi o conexitate topografică, cronologică, etiologică (mijloc-
scop) sau consecvenţională (antecedenţă-consecinţă), acestea două din urmă fiind
reglementate expres potrivit art. 33 lit. a) teza a II-a C. pen.
Concursul real de infracţiuni trebuie delimitat de unele forme ale unităţii infracţionale
legale, menţionând deosebirea ce se impune a fi făcută, pe de o parte, între concursul omogen
succesiv şi infracţiunea continuată, pe de altă parte, între concursul caracterizat (conexitate
etiologică sau consecvenţională) şi infracţiunea complexă.
Concursul formal (ideal) de infracţiuni
Prevăzut de articolul 33 lit. b) C. pen. există concurs formal de infracţiuni când o
acţiune sau o inacţiune săvârşită de aceeaşi persoană, datorită împrejurărilor în care a avut
loc şi urmărilor pe care le-a produs, întruneşte elementele mai multor infracţiuni.
Ceea ce particularizează această formă a concursului de infracţiuni şi o distinge de un
concurs real de infracţiuni constă în unicitatea acţiunii sau inacţiunii, persoana săvârşind o
activitate unică ce întruneşte, însă, elementele mai multor infracţiuni, din cauza împrejurărilor
în care a avut loc şi urmărilor pe care le-a produs. Este cazul persoanei care, prin actul său de
conducere imprudentă a unui autovehicul produce un accident care cauzează moartea unei alte
persoane şi rănirea alteia (infracţiunile concurente de ucidere din culpă şi vătămare corporală
din culpă) sau rănirea gravă a două persoane (două infracţiuni concurente de vătămare
corporală gravă din culpă) ori în cazul întreţinerii unui raport sexual între rude în linie directă,
dacă fapta a fost săvârşită prin constrângere (infracţiunile concurente de incest şi viol). Din
aceste câteva exemple ce ilustrează un concurs formal de infracţiuni (mai rar întâlnit decât
concursul real), rezultă că infracţiunile ce intră în alcătuirea sa pot fi de aceeaşi natură sau de
natură diferită, intenţionate sau din culpă, iar datorită modului în care iau naştere acestea
descriu, de regulă, un concurs simultan.
62
La rândul său, concursul formal de infracţiuni trebuie delimitat de unitatea
infracţională, pe de o parte, de cea naturală reprezentată de infracţiunea deviată (aberratio
ictus), pe de altă parte, de unitatea legală sub forma infracţiunii progresive.
5.1.3. Sancţionarea concursului de infracţiuni
Sancţionarea concursului de infracţiuni, prin aplicarea unei pedepse corespunzătoare
în raport de persoana care denotă o anumită periculozitate socială prin perseverenţa sa
infracţională, a condus la formularea în doctrină – şi consacrarea pe planul legislaţiilor penale
– a mai multor sisteme de sancţionare, dintre care menţionăm:
sistemul cumulului aritmetic, sistem care presupune sancţionarea la care se ajunge prin
totalizarea pedepselor stabilite pentru fiecare infracţiune concurentă, urmând să fie executată
pedeapsa care se obţine în urma adunării acestora;
sistemul absorbţiei, sistem care presupune sancţionarea la care se ajunge fiind reţinută,
aplicată, doar pedeapsa pentru infracţiunea concurentă cea mai gravă, ca pedeapsă absorbantă;
sistemul cumulului juridic, sistem care presupune sancţionarea la care se ajunge în urma
aplicării pedepsei celei mai grave dintre pedepsele stabilite pentru infracţiunile concurente,
pedeapsă la care se poate adăuga un spor în condiţiile legii.
Codul penal actual consacră acelaşi sistem de sancţionare pentru ambele forme ale
concursului de infracţiuni (real şi ideal), atât în cazul persoanei fizice (art. 34-35) cât şi în
cazul persoanei juridice (art. 40¹). Aplicarea pedepsei principale în caz de concurs de
infracţiuni relevă ca operant sistemul cumulului juridic (cu spor facultativ), iar în cazul
pedepselor complementare şi al măsurilor de siguranţă, sistemul cumulului aritmetic şi cel al
absorbţiei.
5.1.3.1. Sancţionarea concursului de infracţiuni în cazul persoanei fizice
Este reglementată potrivit art. 34 (pedeapsa principală în caz de concurs de infracţiuni
săvârşite de persoana fizică) şi art. 35 (pedeapsa complementară şi măsurile de siguranţă în
caz de concurs de infracţiuni).
Individualizarea pedepsei principale în vederea determinării acesteia în cuantumul pe
care îl va avea de executat persoana condamnată parcurge două etape.
Etapa 1 > Instanţa stabileşte câte o pedeapsă concretă pentru fiecare infracţiune în parte
ţinând cont de criteriile generale de individualizare a pedepsei (art. 72 alin. 1,2);
Etapa a II-a > După stabilirea pedepselor concrete pentru fiecare infracţiune concurentă,
dintre acestea, instanţa aplică pedeapsa după cum urmează (art. 34 alin. 1 C. pen.):
a) când s-a stabilit o pedeapsă cu detenţiunea pe viaţă şi una sau mai multe pedepse cu
închisoarea sau cu amendă, se aplică pedeapsa detenţiunii pe viaţă;
63
b) când s-au stabilit numai pedepse cu închisoare se aplică pedeapsa cea mai grea, care
poate fi sporită până la maximul ei special, iar când acest maxim nu este îndestulător se poate
adăuga un spor de până la 5 ani;
c) când s-au stabilit numai amenzi, se aplică pedeapsa cea mai mare, care poate fi sporită
până la maximul ei special, iar dacă acest maxim nu este îndestulător se poate adăuga un spor
de până la jumătate din acel maxim;
d) când s-a stabilit o pedeapsă cu închisoarea şi o pedeapsă cu amendă, se aplică
pedeapsa închisorii, la care se poate adăuga amenda în totul sau în parte;
e) când s-au stabilit mai multe pedepse cu închisoare şi mai multe pedepse cu amendă, se
aplică pedeapsa închisorii (potrivit dispoziţiei de la lit. b), la care se poate adăuga amenda
(potrivit dispoziţiei de la lit. c).
În urma aplicării pedepsei rezultante potrivit dispoziţiilor sancţionatorii ale
concursului de infracţiuni (etapa a II-a), nu se poate pronunţa, în nici un caz, o pedeapsă care
să depăşească suma pedepselor stabilite de instanţă pentru fiecare dintre infracţiunile
concurente (în etapa I); cu alte cuvinte, sistemul cumulului juridic nu poate conduce la
aplicarea unei pedepse mai drastice decât cea la care s-ar ajunge conform sistemului
cumulului aritmetic (art. 34 alin. 2).
Aplicarea pedepselor complementare şi luarea măsurilor de siguranţă în cazul
concursului de infracţiuni.
Pedepsele complementare aplicabile persoanei fizice sunt interzicerea unor drepturi de
la 1 la 10 ani şi degradarea militară, conţinutul şi regimul de aplicare a acestora fiind
reglementate conform art. 64 – 67 C. pen.
Aplicarea pedepselor complementare în cazul concursului de infracţiuni se realizează
corespunzător situaţiilor descrise în art. 35 alin. 1 – 3, care prevede:
− Dacă pentru una dintre infracţiunile concurente s-a stabilit şi o pedeapsă complementară,
aceasta se aplică pe lângă pedeapsa închisorii;
− Dacă s-au stabilit mai multe pedepse complementare de natură diferită, se aplică alături de
pedeapsa închisorii (cumul aritmetic); spre exemplu, pentru o infracţiune s-a stabilit pedeapsa
complementară a interzicerii unor drepturi, iar pentru alta pedeapsa complementară a
degradării militare;
− Dacă s-au stabilit pedepse complementare de aceeaşi natură, dar cu un conţinut diferit,
acestea se aplică alături de pedeapsa închisorii (cumul aritmetic); spre exemplu, pentru o
infracţiune s-a stabilit interzicerea dreptului de a ocupa o funcţie, iar pentru altă infracţiune s-
a stabilit pedeapsa interzicerii dreptului de a fi tutore;
64
− Dacă s-au stabilit mai multe pedepse complementare de aceeaşi natură şi cu acelaşi
conţinut, se aplică cea mai grea dintre acestea (sistemul absorbţiei); spre exemplu, instanţa
stabileşte pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor electorale pentru toate
infracţiunile concurente, în cuantum de 2 şi respectiv 4 ani, situaţie în care se aplică
interzicerea acestor drepturi pe o durată de 4 ani;
Măsurile de siguranţă, ca sancţiuni de drept penal au ca scop înlăturarea unei stări de
pericol şi preîntâmpinarea săvârşirii faptelor prevăzute de legea penală, iar potrivit art. 112 C.
pen. acestea sunt următoarele: obligarea la tratament medical; internarea medicală;
interzicerea de a ocupa o funcţie sau de a exercita o profesie, o meserie ori o altă ocupaţie;
interzicerea de a se afla în anumite localităţi; expulzarea străinilor; confiscarea specială;
interdicţia de a reveni în locuinţa familiei pe o perioadă determinată. Regimul măsurilor de
siguranţă este reglementat potrivit art. 113 şi următoarele C. pen.
În caz de concurs de infracţiuni, luarea măsurilor de siguranţă se realizează
corespunzător situaţiilor descrise în art. 35 alin. 4 - 5 C. pen., care prevede:
− măsurile de siguranţă de natură diferită luate în cazul infracţiunilor concurente, se
cumulează (cumul aritmetic);
− măsurile de siguranţă de aceeaşi natură, dar cu un conţinut diferit, luate în cazul
infracţiunilor concurente, se cumulează (cumul aritmetic);
− dacă s-au luat mai multe măsuri de siguranţă de aceeaşi natură şi cu acelaşi conţinut, dar
pe durate diferite, se aplică o singură dată măsura de siguranţă cu durata cea mai lungă
(sistemul absorbţiei);
− în cazul măsurilor de siguranţă de aceeaşi natură şi cu acelaşi conţinut luate conform art.
118 alin. 1 lit. a) - e) (confiscarea specială), acestea se cumulează (aritmetic).
Contopirea pedepselor pentru infracţiuni concurente săvârşite de persoana fizică
Contopirea pedepselor pentru infracţiuni concurente este prevăzută în art. 36 C. pen.
care distinge două situaţii, respectiv: atunci când după o condamnare definitivă pronunţată
pentru o infracţiune concurentă infractorul este judecat pentru o altă sau alte fapte concurente
cu aceea pentru care s-a pronunţat o hotărâre definitivă; o a doua situaţie constă în aceea că
toate infracţiunile au fost judecate separat şi pentru fiecare s-a pronunţat o hotărâre definitivă
de condamnare. În ambele situaţii operează sistemele de sancţionare consacrate de legiuitorul
nostru penal, aplicându-se dispoziţiile art. 34, 35 C. pen., anterior prezentate.
5.1.3.2. Sancţionarea concursului de infracţiuni în cazul persoanei juridice
E reglementată potrivit dispoziţiilor art. 40¹ C. pen. care consacră aplicarea pedepsei
principale potrivit sistemului cumulului juridic, contopirea pedepselor pentru infracţiuni
concurente săvârşite de persoana juridică, iar în ceea ce priveşte aplicarea pedepselor
65
complementare şi aplicarea măsurilor de siguranţă se face trimitere la dispoziţiile art. 35, care
se aplică în mod corespunzător.
„În cazul concursului de infracţiuni săvârşite de persoana juridică se stabileşte
pedeapsa amenzii pentru fiecare infracţiune în parte şi se aplică amenda cea mai mare, care
poate fi sporită până la maximul special prevăzut în art. 71¹ alin. 2 sau 3, iar dacă acest maxim
nu este îndestulător se poate adăuga un spor de până la o treime din acel maxim” (art. 40¹ alin.
2 C. pen.).
Sistemul cumulului juridic funcţionează indiferent dacă infracţiunile sunt judecate
concomitent de aceeaşi instanţă sau de instanţe diferite, la date diferite, legea consacrând
expres contopirea pedepselor şi în aceste cazuri potrivit art. 40¹ alin. 2 C. pen.
Aplicarea pedepselor complementare şi luarea măsurilor de siguranţă au aceeaşi
reglementare potrivit dispoziţiilor art. 35 C. pen., menţionând că pedepsele complementare
aplicabile persoanei juridice sunt: dizolvarea persoanei juridice; suspendarea activităţii sau a
uneia dintre activităţile persoanei juridice în legătură cu care s-a săvârşit infracţiunea;
închiderea unor puncte de lucru ale persoanei juridice; interzicerea de a participa la
procedurile de achiziţii publice; afişarea sau difuzarea hotărârii de condamnare; dintre
măsurile de siguranţă, persoanei juridice îi este aplicabilă măsura confiscării speciale.
*
- Decizii în interesul legii în materia concursului de infracţiuni -
I. Prin decizia nr. II din 23 mai 2005 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea
I, nr. 867 din 27 septembrie 2005), Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-au
pronunţat asupra recursului în interesul legii promovat de procurorul general al Parchetului de
pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la încadrarea juridică a faptelor care, în
raport cu conţinutul lor concret, întrunesc atât elementele constitutive ale infracţiunii de viol,
cât şi pe cele ale infracţiunii de incest. Astfel, s-a stabilit că, în aplicarea dispoziţiilor art. 33
lit. b) din Codul penal, raportul sexual cu o persoană de sex diferit, care este rudă în linie
directă sau frate ori soră, prin constrângerea acesteia sau profitând de imposibilitatea ei de a
se apăra ori de a-şi exprima voinţa, constituie atât infracţiunea de viol prevăzută de art. 197
alin. 1 din Codul penal şi alin. 2 lit. b1) din acelaşi articol (dacă victima locuieşte şi
gospodăreşte împreună cu făptuitorul), cât şi infracţiunea de incest prevăzută de art. 203 din
Codul penal, în concurs ideal.
II. Prin decizia nr. X din 24 octombrie 2005 (publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 123 din 9 februarie 2006), Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-
au pronunţat asupra recursului în interesul legii promovat de procurorul general al Parchetului
de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la aplicarea dispoziţiilor art. 34 cu
66
referire la art. 120 din Codul penal, în caz de concurs de infracţiuni, din care pentru unele s-au
stabilit pedepse ce intră sub incidenţa graţierii. Astfel, s-a hotărât în sensul că, în caz de
concurs de infracţiuni, dintre care pentru unele s-au stabilit pedepse ce intră sub incidenţa
graţierii, dispoziţiile referitoare la contopire se aplică numai cu privire la pedepsele
executabile ce nu au făcut obiectul graţierii sau care au fost graţiate parţial. Totodată, prin
aceeaşi decizie, s-a mai stabilit că graţierea individuală, în cazul concursului de infracţiuni,
vizează numai pedeapsa rezultantă.
III. Prin decizia nr. V din 20 februarie 2006 (publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 492 din 7 iunie 2006), Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-au
pronunţat asupra recursului în interesul legii promovat de procurorul general al Parchetului de
pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la aplicarea dispoziţiilor art. 176 alin. 1
lit. b) din Codul penal în cazul actelor de violenţă săvârşite în aceeaşi împrejurare, cu intenţia
de a ucide, asupra a două persoane, dintre care una a decedat. Conform acestei decizii, actele
de violenţă cu intenţia de a ucide, săvârşite în aceeaşi împrejurare asupra a două persoane,
dintre care una a decedat, constituie atât infracţiunea de omor - simplu, calificat sau deosebit
de grav - comisă asupra unei singure persoane, cât şi tentativa de omor, după caz, simplu,
calificat sau deosebit de grav, aflate în concurs. Agravanta prevăzută în art. 176 alin. 1 lit. b)
din Codul penal nu este aplicabilă în cazul faptelor menţionate.
IV. Prin decizia nr. XXX din 16 aprilie 2007 (publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 763 din 12 noiembrie 2007), Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
s-au pronunţat asupra recursului în interesul legii promovat de procurorul general al
Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la aplicarea dispoziţiilor
art. 449 din Codul de procedură penală, în caz de concurs de infracţiuni săvârşite de un
inculpat minor, căruia i s-au aplicat atât pedepse, cât şi măsuri educative. Potrivit deciziei
instanţei supreme, în situaţia cererii întemeiate pe dispoziţiile art. 449 din Codul de procedură
penală, în caz de concurs de infracţiuni săvârşite de un inculpat minor, căruia i s-au aplicat
atât pedepse, cât şi măsuri educative, acestea se contopesc conform art. 34 din Codul penal,
în sensul aplicării sancţiunii rezultante celei mai grele.
V. Prin decizia nr. XXXI din 16 aprilie 2007 (publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 772 din 14 noiembrie 2007), Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
s-au pronunţat asupra recursului în interesul legii promovat de procurorul general al
Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la încadrarea juridică a
faptei de pătrundere, în orice mod, într-o locuinţă sau dependinţe ale acesteia ori într-o curte
sau într-un loc împrejmuit ce ţine de domiciliul persoanei, urmată de săvârşirea unei tâlhării.
67
Astfel, s-a hotărât că fapta de pătrundere, în orice mod, într-o locuinţă sau dependinţe ale
acesteia, urmată de săvârşirea unei tâlhării constituie un concurs real între infracţiunea de
violare de domiciliu prevăzută de art. 192 din Codul penal şi infracţiunea de tâlhărie
prevăzută de art. 211 alin. 21 lit. c) din Codul penal. De asemenea, prin decizia indicată s-a
mai stabilit şi că fapta de pătrundere, în orice mod, într-o curte sau într-un loc împrejmuit ce
ţine de domiciliul persoanei, urmată de săvârşirea unei tâlhării constituie un concurs real
între infracţiunea de violare de domiciliu prevăzută de art. 192 din Codul penal şi
infracţiunea de tâlhărie prevăzută de art. 211 din Codul penal, cu excepţia circumstanţei
incriminate în art. 211 alin. 21 lit. c) din Codul penal.
VI. Prin decizia nr. 2 din 21 ianuarie 2008 (publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 859 din 19 decembrie 2008), Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
s-au pronunţat asupra recursului în interesul legii promovat de procurorul general al
Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la încadrarea juridică a
primului act de tăinuire şi a celor ulterioare dacă, după primul act, tăinuitorul a lăsat să se
înţeleagă că va asigura mai departe valorificarea bunurilor sustrase. Potrivit hotărârii adoptate,
în situaţia existenţei unui prim act de tăinuire, urmat de o altă acţiune a aceluiaşi tăinuitor
care promite că va asigura valorificarea în continuare şi a altor bunuri sustrase, sunt
întrunite elementele constitutive ale complicităţii la infracţiunea de furt în formă simplă sau
continuată, după caz, în concurs real cu infracţiunea de tăinuire, chiar dacă promisiunea
anticipată de tăinuire a bunurilor nu a fost îndeplinită.
VII. Prin decizia nr. 35 din 22 septembrie 2008 (publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 158 din 13 martie 2009), Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie s-au pronunţat asupra recursului în interesul legii promovat de procurorul general al
Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la încadrarea juridică a
faptei de omor urmate de dezmembrarea ori incendierea cadavrului în scopul ascunderii
omorului. Astfel, s-a stabilit că în ipoteza în care obiectul material al infracţiunii de
profanare de morminte prevăzute la art. 319 din Codul penal este un cadavru, iar inculpatul,
prin dezmembrarea ori incendierea cadavrului, urmăreşte ascunderea faptei de omor comise
anterior, se vor reţine în concurs real infracţiunea de omor şi infracţiunea de profanare de
morminte.
VIII. Prin decizia nr. 37 din 22 septembrie 2008 (publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 177 din 23 martie 2009), Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie s-au pronunţat asupra recursului în interesul legii promovat de procurorul general al
Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu referire la raportul dintre
68
infracţiunea de rele tratamente aplicate minorului (art. 306 din C. pen.) şi infracţiunile de
lovire sau alte violenţe, de vătămare corporală şi de lipsire de libertate în mod ilegal (art. 180,
181 şi 189 C. pen.), sub aspectul încadrării lor juridice în unul sau mai multe dintre textele de
lege menţionate. Potrivit acestei decizii, infracţiunile de lovire sau alte violenţe prevăzute de
art. 180 din Codul penal, vătămare corporală prevăzută de art. 181 din Codul penal şi lipsire
de libertate în mod ilegal prevăzută de art. 189 din Codul penal, după caz, se vor reţine în
concurs ideal cu infracţiunea de rele tratamente aplicate minorului, în cazul faptei părintelui
sau persoanei căreia minorul i-a fost încredinţat spre creştere şi educare, care abuzează de
autoritatea sa şi, contrar intereselor minorului, exercită acte de violenţă sau lipsire de
libertate împotriva acestuia, cu intenţia de a-i produce suferinţe, vătămări fizice sau morale,
şi care au pus în primejdie gravă dezvoltarea fizică, intelectuală sau morală a minorului.
5.2. Recidiva
5.2.1. Recidiva în cazul persoanei fizice
5.2.1.1. Definiţie şi condiţii generale de existenţă
Recidiva în cazul persoanei fizice este reglementată în lumina dispoziţiilor art. 37 –
formele (modalităţile) recidivei – şi art. 39 - pedeapsa în caz de recidivă pentru persoana
fizică – şi constituie o formă de bază a pluralităţii de infracţiuni. Se deosebeşte de concursul
de infracţiuni prin existenţa unei condamnări definitive anterioare a persoanei care săvârşeşte
din nou o infracţiune, dacă sunt îndeplinite condiţiile legii, ceea ce reflectă o periculozitate
socială sporită a infractorului recidivist ce reiterează comportamentul infracţional în ciuda şi
dispreţul avertismentului primit prin acea hotărâre.
Recidiva – într-o definiţie generală în lumina art. 37 alin. 1 C. pen. – există atunci
când după o condamnare definitivă la pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni ori după cel
puţin trei condamnări sub 6 luni sau de 6 luni, care au fost executate sau nu, condamnatul
săvârşeşte din nou o infracţiune cu intenţie pentru care legea prevede o pedeapsă cu
închisoarea mai mare de un an. Există recidivă şi în cazurile în care una dintre pedepsele
prevăzute în art. 37 alin. 1 este detenţiune pe viaţă.
Infracţiunile care intră în structura recidivei condiţionează existenţa acestei forme a
pluralităţii de infracţiuni, alcătuind ceea ce doctrina denumeşte termenii recidivei. Primul
termen îl reprezintă condamnarea definitivă (sau cel puţin trei condamnări definitive), iar cel
de al doilea termen constă în săvârşirea unei noi infracţiuni, aceşti „piloni” ai recidivei
urmând să verifice condiţiile şi cerinţele prevăzute de lege. Legătura dintre cei doi termeni ai
recidivei este una de ordin personal, reprezentată de aceeaşi persoană fizică (cel condamnat)
care săvârşeşte pluralitatea de infracţiuni, ca stare de recidivă reţinută în sarcina sa.
69
Pentru existenţa stării de recidivă se cer îndeplinite cumulativ condiţii privitoare la
ambii termeni pe care aceasta este construită, după cum urmează:
− Cu privire la primul termen, trebuie să existe o hotărâre definitivă de condamnare la o
pedeapsă privativă de libertate de o anumită gravitate, şi anume la pedeapsa închisorii mai
mare de 6 luni sau cel puţin trei condamnări definitive până la 6 luni sau de 6 luni, ca
pedeapsă concretă aplicată de instanţă pentru o infracţiune intenţionată (se asimilează
infracţiunii intenţionate şi cea praeterintenţionată) sau pentru un concurs de infracţiuni,
interesând în acest caz pedeapsa concursuală.
− Cu privire la cel de-al doilea termen, trebuie să se săvârşească cu intenţie o nouă
infracţiune pentru care legea prevede o pedeapsă cu închisoarea mai mare de un an. De
asemenea, se asimilează infracţiunii intenţionate, infracţiunea săvârşită cu praeterintenţie,
infracţiuni pentru care pedeapsa abstractă este o pedeapsă privativă de libertate mai mare de
un an (interesează maximul special) sau detenţiunea pe viaţă. În alcătuirea celui de-al doilea
termen poate să intre o singură infracţiune sau un concurs de infracţiuni, în acest din urmă
caz, fiecare dintre infracţiunile concurente trebuie să realizeze cerinţele descrise. Noua
infracţiune se poate comite după rămânerea definitivă a hotărârii anterioare de condamnare,
condamnare neexecutată sau executată parţial ori executată în întregime sau considerată ca
executată.
Cum s-a menţionat deja, legătura dintre cei doi termeni ai recidivei este o legătură in
personam, aceeaşi persoană fizică (cel condamnat) care săvârşeşte noua infracţiune după
condamnarea sa definitivă pe care a executat-o sau nu. Desprindem de aici şi condiţia unităţii
de subiect activ, liant al celor doi termeni ai recidivei.
Starea de recidivă este exclusă în cazul persoanelor fizice – infractori minori.
În aprecierea doctrinei, trebuie îndeplinită şi o condiţie negativă, respectiv ca
hotărârea de condamnare să nu se înscrie printre condamnările care nu atrag starea de
recidivă. Potrivit art. 38 C. pen. se prevede că, la stabilirea stării de recidivă nu se ţine seama
de hotărârile de condamnare privitoare la: infracţiunile săvârşite în timpul minorităţii;
infracţiunile săvârşite din culpă; infracţiunile amnistiate; faptele care nu mai sunt prevăzute ca
infracţiuni de legea penală; de asemenea, nu se ţine seama de condamnările pentru care a
intervenit reabilitarea sau în cazul cărora s-a împlinit termenul de reabilitare.
5.2.1.2. Formele (modalităţile) recidivei în Codul penal român în cazul persoanei fizice
Din ansamblul reglementărilor în materia recidivei rezultă următoarele modalităţi:
recidiva mare postcondamnatorie (art. 37 alin.1 lit. a) C. pen.)
recidiva mare postexecutorie (art. 37 alin.1 lit. b) C. pen.)
recidiva mică postcondamnatorie / postexecutorie (art. 37 alin. 1 lit. c) C. pen.)
recidiva mare internaţională (art. 37 alin. 3 C. pen.)
70
După momentul săvârşirii unei noi infracţiuni, în raport de o hotărâre definitivă de
condamnare, recidiva poate fi postcondamnatorie sau postexecutorie. Recidiva
postcondamnatorie există când o nouă infracţiune se comite după o condamnare definitivă
neexecutată sau executată parţial, respectiv înainte de începerea executării pedepsei, în timpul
executării acesteia sau în stare de evadare, iar recidiva postexecutorie există când o nouă
infracţiune se comite după o condamnare definitivă executată sau considerată ca executată,
respectiv după executarea propriu-zisă a pedepsei sau stingerea executării pedepsei prin
efectul graţierii sau al prescripţiei executării pedepsei.
În funcţie de gravitatea condamnării pentru prima infracţiune recidiva poate fi mare
sau mică. Recidiva mare se caracterizează prin aceea că primul termen este alcătuit dintr-o
condamnare definitivă la pedeapsa închisorii care trebuie să depăşească o anumită limită
(pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni). Recidiva mică există în cazul în care primul termen
este alcătuit dintr-un număr de condamnări indicat de lege (cel puţin trei condamnări
privitoare la pedeapsa închisorii sub limita de la care începe recidiva mare – sub 6 luni sau de
6 luni).
După naţionalitatea instanţei care a pronunţat prima condamnare definitivă, recidiva
poate fi naţională sau internaţională. Recidiva este naţională când condamnarea definitivă
este pronunţată de o instanţă română şi este internaţională când condamnarea definitivă s-a
pronunţat de o instanţă străină. În acest sens, art. 37 alin. 3 C. pen. consacră recidiva mare
internaţională şi anume: pentru stabilirea stării de recidivă se poate ţine seama şi de hotărârea
de condamnare pronunţată în străinătate pentru o faptă prevăzută şi de legea română, dacă
hotărârea de condamnare a fost recunoscută potrivit legii.
În concepţia legiuitorului penal român recidiva în cazul persoanei fizice este relativă,
existenţa sa fiind condiţionată de o anumită gravitate a primei condamnări ce se reflectă în
specia de pedeapsă şi cuantumul concret aplicat.
De asemenea, se consacră recidiva cu regim sancţionator diferenţiat (prin diferenţe în
sancţionarea modalităţilor recidivei ca postcondamnatorie şi postexecutorie) şi cu efect unic
(ce implică acelaşi tratament penal aplicabil infractorului recidivist chiar şi în caz de
multirecidivă).
Recidiva mare postcondamnatorie – aspecte particulare
Recidiva mare postcondamnatorie există atunci când după rămânerea definitivă a unei
hotărâri de condamnare la pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni, condamnatul săvârşeşte cu
intenţie o nouă infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de un an,
înainte de începerea executării pedepsei, în timpul executării acesteia sau în stare de evadare –
71
conform art. 37 alin. 1 lit. a) C. pen.. Există recidivă şi în cazurile în care una dintre pedepsele
prevăzute este detenţiunea pe viaţă.
Pentru existenţa recidivei mari postcondamnatorii se cer întrunite condiţiile de
existenţă menţionate (a se vedea condiţii generale de existenţă a stării de recidivă), venind în
completare cu alte precizări.
Primul termen al recidivei postcondamnatorii se realizează şi în cazul unei
condamnări cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei (în formă simplă sau sub
supraveghere) sau al unei condamnări pentru care s-a dispus liberarea condiţionată, precum şi
cea care a beneficiat de graţierea condiţionată, în cazul în care cel condamnat săvârşeşte o
nouă infracţiune în cursul termenelor de încercare specifice acestor instituţii şi dacă sunt
întrunite, deopotrivă, condiţiile ce atrag incidenţa acestor instituţii cât şi condiţiile prevăzute
de art. 37 alin.1 lit. a) C. pen. (a se vedea condiţiile de aplicare a suspendării conform art. 81
şi 86¹ C. pen., condiţiile şi efectele liberării condiţionate potrivit art. 59 şi urm. C. pen.).
Al doilea termen al recidivei mari postcondamnatorii implică săvârşirea cu intenţie a
unei noi infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de un an, în
următoarele intervale de timp:
Înainte de începerea executării pedepsei (spre exemplu, în situaţia condamnatului care a
obţinut amânarea executării pedepsei potrivit art. 453 C. proc. pen.);
În timpul executării pedepsei, cel condamnat aflându-se în timpul executării propriu-zise
într-un loc de deţinere (penitenciar) sau, în cazul militarului condamnat în timpul executării
într-o închisoare militară (vezi art. 62 C. pen.).
Săvârşirea noii infracţiuni în cursul termenelor de încercare specifice instituţiilor suspendării,
graţierii şi liberării (ce au caracter condiţionat) este asimilată situaţiei comiterii infracţiuni în
timpul executării pedepsei aplicată pentru aceasta.
În stare de evadare. Comiterea unei noi infracţiuni în stare de evadare implică săvârşirea
infracţiunii de evadare (faptă incriminată de art. 269 C. pen.), condamnatul-evadat săvârşind
ulterior o nouă infracţiune intenţionată pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai
mare de un an. Infracţiunea de evadare poate forma ea însăşi cel de al doilea termen al
recidivei postcondamnatorii, fiind o infracţiune intenţionată pentru care legea prevede
pedeapsa închisorii mai mare de un an.
Recidiva mare postexecutorie – aspecte particulare
Recidiva mare postexecutorie există atunci când după executarea unei pedepse cu
închisoarea mai mare de 6 luni, după graţierea totală sau a restului de pedeapsă ori după
împlinirea termenului de prescripţie a executării unei asemenea pedepse, cel condamnatul
72
săvârşeşte din nou o infracţiune cu intenţie pentru care legea prevede o pedeapsă cu
închisoarea mai mare de un an - conform art. 37 alin. 1 lit. b) C. pen.
Există recidivă şi în cazurile în care una din pedepsele prevăzute în art. 37 alin.1 lit. b)
este detenţiunea pe viaţă.
Pentru existenţa recidivei postexecutorii se cer întrunite condiţiile de existenţă
menţionate (vezi condiţiile generale de existenţă a stării de recidivă), venind în completate cu
alte precizări.
Starea de recidivă mare postexecutorie ia naştere în condiţiile legii, prin săvârşirea
unei noi infracţiuni după executarea pedepsei sau considerarea ca executată a pedepsei ce
constituie obiectul primei condamnări. Astfel, noua infracţiune se poate comite după
executarea în întregime a pedepsei într-un loc de deţinere sau după considerarea ca executată
a pedepsei prin efectul graţierii sau al prescripţiei executării pedepsei, ambele instituţii
constituind, sub aspectul naturii lor juridice, cauze care înlătură executarea pedepsei. Dacă în
cursul termenului de încercare – în cazul unei graţieri condiţionate – nu se săvârşeşte o nouă
infracţiune, la expirarea termenului, pedeapsa se consideră executată; dacă ulterior cel
condamnat săvârşeşte o nouă infracţiune se realizează recidiva postexecutorie.
De asemenea, în cazul liberării condiţionate pedeapsa se consideră executată dacă în
intervalul de timp de la liberare şi până la împlinirea duratei pedepsei, cel condamnat nu a
săvârşit din nou o infracţiune; dacă ulterior împlinirii duratei pedepsei pentru care s-a dispus
liberarea condiţionată, cel condamnat săvârşeşte o nouă infracţiune se realizează recidiva
postexecutorie.
Spre deosebire de aceste situaţii, nu există recidivă în cazul săvârşirii unei noi
infracţiuni după trecerea termenului de încercare în situaţia suspendării condiţionate a
executării pedepsei (în formă simplă sau sub supraveghere), întrucât potrivit art. 86 şi art. 866
C. pen., condamnatul este reabilitat de drept, iar condamnările pentru care a intervenit
reabilitarea sunt condamnări care nu atrag starea de recidivă (conform art. 38 alin.2 C. pen.).
Prin voinţa legii (art. 62 alin. 5 C. pen.), după executarea pedepsei într-o închisoare
militară sau după graţierea totală, ori după graţierea restului de pedeapsă, cel condamnat este
reabilitat de drept.
Recidiva mică (postcondamnatorie / postexecutorie)
Este consacrată în Codul penal actual potrivit aceluiaşi art. 37 alin. 1 lit. c), existând
atunci când „după condamnarea la cel puţin trei pedepse cu închisoare până la 6 luni sau după
executarea, după graţierea totală sau a restului de pedeapsă, ori după prescrierea executării a
cel puţin trei asemenea pedepse, cel condamnat săvârşeşte din nou o infracţiune cu intenţie
pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 1 an”.
73
Recidiva mică se deosebeşte de recidiva mare din punctul de vedere al primului
termen, care este în acest caz unul multiplu (plural), constând în existenţa a cel puţin trei
condamnări definitive privitoare la pedeapsa închisorii de până la 6 luni sau de 6 luni.
5.2.1.3. Tratamentul penal al recidivei în cazul persoanei fizice
Legea penală română consacră recidiva cu regim sancţionator diferenţiat în funcţie de
formele recidivei (ca recidivă postcondamnatorie sau postexecutorie) şi totodată recidivă cu
efect unic (ce presupune aplicarea aceluiaşi tratament penal atât pentru infractorul aflat la
prima recidivă cât şi pentru infractorul multirecidivist).
Din ansamblul reglementărilor în materia sancţionării recidivei în cazul persoanei
fizice aceasta constituie – din punct de vedere al naturii juridice şi conform opiniei majoritare
– o cauză legală, generală şi facultativă de agravare a pedepsei, o stare personală ce
învederează o periculozitate socială deosebită a infractorului cu antecedente penale în această
formă a pluralităţii de infracţiuni.
Pedeapsa în caz de recidivă postcondamnatorie pentru persoana fizică
Codul penal român - în art. 37 alin. 1 - prevede că în cazul recidivei
postcondamnatorii pedeapsa pentru infracţiunea săvârşită ulterior şi pedeapsa pentru
infracţiunea anterioară se contopesc potrivit dispoziţiilor art. 34 – 35 (care privesc regimul de
sancţionare a concursului de infracţiuni), pedeapsa cea mai grea putând fi sporită până la
maximul ei special, iar dacă acesta nu este îndestulător se mai poate adăuga un spor de până la
şapte ani (sistemul cumulului juridic cu spor facultativ şi variabil). Dacă pedeapsa anterioară a
fost executată în parte, contopirea se face între pedeapsa ce a mai rămas de executat şi
pedeapsa pentru infracţiunea săvârşită ulterior, conform art. 39 alin. 2.
De la regula sancţionării recidivei postcondamnatorii potrivit sistemului cumulului
juridic, regulă înscrisă în art. 39 alin. 1 şi 2 C. pen., există şi excepţii, atunci când această stare
este atrasă prin săvârşirea noii infracţiuni în termenul de încercare al suspendării condiţionate
a executării pedepsei (simplă sau sub supraveghere), ori al graţierii condiţionate, după cum şi
atunci când noua infracţiune s-a săvârşit în stare de evadare, excepţia constând în cumulul
aritmetic al pedepselor (a se vedea, în acest sens, dispoziţiile art. 84 alin. 1, 4; art. 864 alin. 1;
art. 269 alin. 3 şi art. 39 alin. 3). Tot o excepţie în sancţionarea recidivei postcondamnatorii
operează şi atunci când noua infracţiune se comite în termenul de încercare al liberării
condiţionate, când are loc contopirea pedepselor cu posibilitatea aplicării unui spor de până la
5 ani (art. 61 C. pen.).
74
În cazul în care cel de al doilea termen al recidivei postcondamnatorii este format
dintr-un concurs de infracţiuni, în teoria şi practica penală opinia dominantă privitoare la
aplicarea pedepsei în acest caz este cea potrivit căreia se va face mai întâi aplicarea regulilor
privitoare la recidivă şi apoi a celor referitoare la concursul de infracţiuni. Deci, se va stabili
mai întâi pedeapsa pentru fiecare infracţiune în parte, cu reţinerea stării de recidivă pe care a
atras-o, după care, pentru pedepsele astfel obţinute se vor aplica regulile concursului de
infracţiuni în vederea determinării pedepsei ce se va executa de către infractorul recidivist.
Aplicarea pedepselor complementare cât şi luarea măsurilor de siguranţă se realizează
potrivit dispoziţiilor art. 35 C. pen.
Pedeapsa în caz de recidivă postexecutorie pentru persoana fizică
În cazul recidivei postexecutorii se poate aplica o pedeapsă până la maximul special.
În cazul închisorii, dacă maximul special este neîndestulător se poate adăuga un spor de până
la 10 ani, iar în cazul amenzii se poate adăuga un spor de cel mult două treimi din maximul
special (art. 39 alin. 4 C. pen.). Deci, pe lângă prima pedeapsă executată, infractorul va trebui
să execute integral şi pedeapsa pentru cea de-a doua infracţiune, pedeapsă care poate fi sporită
în condiţiile legii.
În cazul în care cel de-al doilea termen este format dint-un concurs de infracţiuni, se
procedează mai întâi la aplicarea dispoziţiilor recidivei pentru fiecare infracţiune în parte,
după care se aplică regulile concursului de infracţiuni în vederea stabilirii pedepsei rezultante
ce se va executa de către infractorul recidivist.
Dacă pentru infracţiunea săvârşită în stare de recidivă postexecutorie s-a stabilit şi o
pedeapsă complementară sau o măsură de siguranţă aceasta se aplică în vederea executării.
Dacă în stare de recidivă postexecutorie s-au comis infracţiuni concurente pentru care s-au
stabilit pedepse complementare sau măsuri de siguranţă, aplicarea acestora se realizează
potrivit dispoziţiilor art. 35 C. pen.
Recidiva mică (postcondamnatorie / postexecutorie) se sancţionează conform aceloraşi
reguli aplicabile şi în cazul recidivei mari (postcondamnatorii / postexecutorii), aşa cum
dispune art. 39 alin. 5 C. pen.
Dacă după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi mai înainte ca pedeapsa
să fi fost executată sau considerată ca executată se descoperă că cel condamnat se află în stare
de recidivă, are loc recalcularea pedepsei pentru descoperirea ulterioară a stării de recidivă,
care se realizează în conformitate cu art. 39 alin. 6, aplicându-se, după caz, dispoziţiile art. 39
alin. 1 (în cazul recidivei postcondamnatorii), sau art. 39 alin. 4 (în cazul recidivei
75
postexecutorii). Dispoziţiile privind recalcularea pedepsei sunt aplicabile şi în cazul comutării
pedepsei cu detenţiunea pe viaţă în pedeapsa închisorii (art. 39 alin. 7).
*
- Decizii în interesul legii în materia infracţiunii complexe -
I. Prin decizia nr. XVIII din 19 martie 2007 (publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 542 din 17 iulie 2008), Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-au
pronunţat asupra recursului în interesul legii promovat de procurorul general al Parchetului de
pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea interpretării şi aplicării unitare a
dispoziţiilor art. 37 lit. b) alături de art. 37 lit. a) din Codul penal, atunci când prima
condamnare a fost avută în vedere ca prim termen al recidivei postexecutorii în cauza care
atrage aplicarea art. 37 lit. a) din acelaşi cod. Astfel, s-a decis că în cazul săvârşirii unei noi
infracţiuni de către o persoană condamnată definitiv la mai multe pedepse, dintre care unele
au fost executate, iar pentru altele durata pedepsei nu s-a împlinit, trebuie să se reţină că
acea infracţiune a fost săvârşită atât în condiţiile stării de recidivă postcondamnatorie, cât şi
în cele ale stării de recidivă postexecutorie, ceea ce atrage aplicarea concomitentă a
dispoziţiilor art. 37 lit. a) şi b) din Codul penal.
II. Prin decizia nr. LXXXI (81) din 10 decembrie 2007 (publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 780 din 21 noiembrie 2008), Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie
şi Justiţie s-au pronunţat asupra recursului în interesul legii promovat de procurorul general al
Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea stabilirii pedepsei ce se
execută în cazul infracţiunii de evadare conform art. 269 alin. 3 din Codul penal. Prin
hotărârea adoptată s-a stabilit că sintagma "pedeapsa ce se execută", conţinută în dispoziţiile
art. 269 alin. 3 din Codul penal, se interpretează în sensul că se referă la pedeapsa rămasă
de executat din pedeapsa în a cărei executare se afla condamnatul la momentul evadării.
5.2.2. Recidiva în cazul persoanei juridice
5.2.2.1. Definiţie şi condiţii generale de existenţă
Recidiva în cazul persoanei juridice este reglementată în art. 40² C. pen. sub aspectul
formelor pe care le îmbracă (alin. 1) şi al tratamentului penal aplicabil persoanei juridice (alin.
2 – 5).
Recidiva în cazul persoanei juridice – într-o definiţie generală – există atunci când,
după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare, persoana juridică săvârşeşte din nou
o infracţiune cu intenţie, iar amenda pentru infracţiunea anterioară nu a fost executată sau a
fost executată ori considerată ca executată.
76
Pentru existenţa stării de recidivă în cazul persoanei juridice se cer îndeplinite
cumulativ condiţii privitoare la ambii termeni din structura acesteia, după cum urmează:
• Cu privire la primul termen, trebuie să existe o hotărâre definitivă de condamnare la
pedeapsa amenzii, ca pedeapsă concretă aplicată de instanţă pentru o infracţiune intenţionată
(se asimilează infracţiunii intenţionate şi cea praeterintenţionată), sau pentru un concurs de
infracţiuni. Legea nu impune un anumit cuantum al pedepsei amenzii aplicate, rezultând că
orice pedeapsă pecuniară, indiferent de cuantumul ei, poate constitui prim termen al recidivei.
• Cu privire la cel de-al doilea termen trebuie să se săvârşească cu intenţie o nouă
infracţiune (asimilându-se, de asemenea, infracţiunii intenţionate şi cea praeterintenţionată).
În alcătuirea celui de-al doilea termen poate figura o singură infracţiune sau un concurs de
infracţiuni. Noua infracţiune se poate comite după rămânerea definitivă a hotărârii anterioare
de condamnare, condamnare neexecutată sau executată doar parţial, ori executată în întregime
sau considerată ca executată.
• Unitatea de subiect activ implică săvârşirea faptelor de către aceeaşi persoană juridică.
În aprecierea doctrinei trebuie îndeplinită şi o condiţie negativă, respectiv ca hotărârea
de condamnare să nu se înscrie printre condamnările care nu atrag starea de recidivă, potrivit
art. 38 C. pen. (cu excluderea condamnării pentru o infracţiune săvârşită în timpul
minorităţii).
5.2.2.2. Formele (modalităţile) recidivei în cazul persoanei juridice
Codul penal român consacră următoarele forme ale recidivei în cazul persoanei
juridice:
− recidivă postcondamnatorie (art. 40² alin. 1 lit. a);
− recidivă postexecutorie (art. 40² alin. 1 lit. b);
− recidivă absolută;
− recidivă cu efect unic şi cu regim sancţionator diversificat, diferit în caz de recidivă
postcondamnatorie faţă de recidiva postexecutorie.
Recidiva postcondamnatorie în cazul persoanei juridice este prevăzută în art. 40² alin.
1 lit. a) şi există când după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare persoana
juridică săvârşeşte din nou o infracţiune cu intenţie, iar amenda pentru infracţiunea anterioară
nu a fost executată.
În ceea ce priveşte sancţionarea recidivei postcondamnatorii în cazul persoanei
juridice legiuitorul adoptă acelaşi regim de sancţionare ca în cazul persoanei fizice, operând
sistemul cumulului juridic în aplicarea pedepsei principale, iar pentru pedepsele
77
complementare şi pentru măsurile de siguranţă sistemul cumulului aritmetic sau cel al
absorbţiei.
Amenda pentru infracţiunea săvârşită ulterior şi amenda aplicată pentru infracţiunea
anterioară se contopesc potrivit art. 40¹ alin. 1, sporul prevăzut în această dispoziţie putându-
se mări până la jumătate (conform art. 40² alin. 2 C. pen.). Dacă amenda anterioară a fost
executată în parte contopirea se face între amenda ce a mai rămas de executat şi amenda
aplicată pentru infracţiunea săvârşită ulterior. Dispoziţiile art. 35 (aplicarea pedepselor
complementare şi a măsurilor de siguranţă) sunt incidente în mod corespunzător.
Recidiva postexecutorie în cazul persoanei juridice este prevăzută în art. art. 40² alin. 1
lit. b) C. pen. şi există atunci când după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare,
persoana juridică săvârşeşte din nou o infracţiune cu intenţie, iar amenda pentru infracţiunea
anterioară a fost executată sau considerată ca executată (în cazul graţierii sau al prescripţiei
executării pedepsei).
În ceea ce priveşte sancţionarea recidivei postexecutorii în cazul persoanei juridice
legiuitorul adoptă acelaşi regim de sancţionare ca în cazul persoanei fizice. Astfel, pentru
noua infracţiune săvârşită se aplică pedeapsa amenzii până la maximul special prevăzut în art.
71¹ alin. 2 sau 3, iar dacă acest maxim nu este îndestulător se poate aplica un spor de până la
două treimi din acel maxim. De asemenea, dispoziţiile art. 35 (aplicarea pedepselor
complementare şi a măsurilor de siguranţă) sunt incidente în mod corespunzător.
Dacă după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi mai înainte ca amenda să
fi fost executată sau considerată ca executată se descoperă că persoana juridică condamnată se
află în stare de recidivă, instanţa va face aplicare regulilor de sancţionare – după caz – a
recidivei postcondamnatorii sau postexecutorii.
5.3. Pluralitatea intermediară de infracţiuni
După cum am menţionat, concursul de infracţiuni şi recidiva constituie formele de
bază ale pluralităţii de infracţiuni, existând însă şi cazuri în care o persoană săvârşeşte două
sau mai multe infracţiuni fiind excluse, în egală măsură, atât concursul de infracţiuni cât şi
recidiva.
Potrivit art. 40 C. pen., legea descrie o pluralitate de infracţiuni semnificând unele
cazuri când nu există recidivă, nefiind întrunite condiţiile pentru starea de recidivă
postcondamnatorie, cazuri în care pedeapsa pentru activitatea infracţională comisă se aplică
potrivit regulilor concursului de infracţiuni. Instituţia disciplinată potrivit dispoziţiilor art. 40
C. pen. se apreciază în doctrina majoritară ca fiind o altă formă a pluralităţii de infracţiuni,
78
fiind denumită pluralitate intermediară şi care există, în cazul persoanei fizice, atunci când
după condamnarea definitivă, cel condamnat săvârşeşte o nouă infracţiune, înainte de
începerea executării pedepsei, în timpul executării acesteia sau în stare de evadare şi nu sunt
întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru starea de recidivă, cazuri în care pedeapsa se
aplică potrivit regulilor concursului de infracţiuni. În cazul persoanei juridice, de asemenea,
dacă nu sunt întrunite condiţiile stării de recidivă postcondamnatorie pedeapsa se aplică
potrivit regulilor concursului de infracţiuni.
Pluralitatea intermediară se deosebeşte, pe de o parte, de concursul de infracţiuni prin
existenţa unei hotărâri definitive de condamnare (împrumutând însă de la această formă de
bază a pluralităţii de infracţiuni, regulile operante în sancţionare), iar pe de altă parte, se
deosebeşte de recidivă, deoarece nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru starea de
recidivă postcondamnatorie (deşi noua infracţiune se comite tot după o condamnare definitivă
neexecutată sau executată parţial). Aceste asemănări şi deosebiri faţă de formele de bază ale
pluralităţii de infracţiuni – excluse în această situaţie – au condus la aprecierea situaţiei mai
sus descrise ca o situaţie interpusă, intermediară care semnifică, de asemenea, o formă a
pluralităţii de infracţiuni.
Va exista pluralitate intermediară de infracţiuni, în cazul persoanei fizice, atunci când
nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru recidiva postcondamnatorie (art. 37
alin.1 lit. a C. pen.), fiind suficient să nu fie întrunită cel puţin o condiţie. Astfel, săvârşirea
unei noi infracţiuni după o condamnare definitivă la pedeapsa închisorii privitoare la o
infracţiune săvârşită în timpul minorităţii, condamnare neexecutată sau executată parţial, după
cum şi săvârşirea unei noi infracţiuni după o condamnare definitivă pentru o infracţiune din
culpă – constituie condamnări care nu atrag starea de recidivă (conform art. 38 alin. 1 lit. a, b
C. pen.), fiind cazuri ce reprezintă o pluralitate intermediară. Va fi de asemenea pluralitate
intermediară când, după o condamnare definitivă la pedeapsa închisorii de 7 ani pentru o
infracţiune intenţionată, înainte de începerea executării acesteia se comite o infracţiune din
culpă, sau, în cazul persoanei juridice, atunci când după rămânerea definitivă a unei hotărâri
de condamnare pentru o infracţiune din culpă, persoana juridică săvârşeşte o infracţiune cu
intenţie sau tot din culpă, iar amenda pentru infracţiunea anterioară nu a fost executată, fiind
posibile multe şi variate alte situaţii care să ilustreze cazuri de pluralitate intermediară de
infracţiuni.
Potrivit legii, aplicarea pedepsei în aceste cazuri se realizează corespunzător
regulilor concursului de infracţiuni (art. 34, 35 C. pen., sau - după caz – art. 40¹ alin. 1 C.
pen.).
Pluralitatea intermediară nu trebuie, la rândul ei, confundată cu alte cazuri în care
există tot pluralitate de infracţiuni, cum ar fi cazul persoanei care, după o condamnare
79
definitivă executată, comite o nouă infracţiune şi nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege
pentru starea de recidivă postexecutorie, când se va stabili şi aplica o pedeapsă pentru
infracţiunea nou comisă, antecedenţa penală putând fi valorificată ca o împrejurare de
agravare a răspunderii penale.
ÎNTREBĂRI pentru verificarea cunoştinţelor dobândite:
1) Care sunt formele de bază ale pluralităţii de infracţiuni şi ce asemănări şi deosebiri
există între acestea?
2) Care sunt elementele principale ale delimitării dintre concursul real şi acela ideal de
infracţiuni? Dar între alte forme de clasificare ale concursului de infracţiuni?
3) Ce este concursul caracterizat de infracţiuni şi care sunt formele sale?
4) Ce natură juridică prezintă starea de recidivă?
5) Care sunt asemănările şi deosebirile între recidiva postcondamnatorie şi cea
postexecutorie?
6) Care sunt asemănările şi deosebirile între recidiva în care intră o persoană fizică şi
aceea specifică persoanelor juridice?
7) Care sunt categoriile de condamnări care nu atrag starea de recidivă?
8) Ce reprezintă pluralitatea intermediară de infracţiuni şi prin ce se deosebeşte aceasta
de formele de bază ale pluralităţii de infracţiuni?
9) Ce diferenţe există între definiţia, condiţiile de existenţă şi formele de bază ale
pluralităţii de infracţiuni, între Codul penal din 1968 şi acela din 2009?
10) Ce diferenţe există între sancţionarea formelor de bază ale pluralităţii de infracţiuni,
între legislaţia de lege lata şi aceea de lege ferenda?
80
6. Cauzele generale care exclud infracţiunea
6.1. Scurtă caracterizare
În titlul privitor la infracţiune, Capitolul V, Codul penal actual consacră un ansamblu
de cauze generale care exclud infracţiunea, stabilindu-se că nu constituie infracţiune fapta
prevăzută de legea penală săvârşită în condiţiile vreuneia dintre următoarele cauze care
înlătură caracterul penal al faptei: legitima apărare (art. 44); starea de necesitate (art. 45);
constrângerea fizică / morală (art. 46); cazul fortuit (art. 47); iresponsabilitatea (art. 48);
starea de beţie involuntară, completă (art. 49); minoritatea făptuitorului (art. 50); eroarea
de fapt (art. 51).
Cauzele care exclud infracţiunea reprezintă stări, situaţii, împrejurări descrise de
legiuitorul penal sub imperiul cărora fapta prevăzută de legea penală (ca faptă concretă
comisă de o persoană) nu constituie infracţiune; fapta neconstituind infracţiune, pe cale de
consecinţă, este exclusă şi răspunderea penală. Săvârşirea unei fapte angajează răspunderea
penală numai dacă aceasta corespunde conceptului de infracţiune (conform art. 17 şi 18 C.
pen.) şi descrie, pe caz concret, trăsăturile proprii, specifice unei fapte incriminate.
Sfera cauzelor generale care exclud infracţiunea cuprinde şi cauze care privesc lipsa
prevederii faptei în legea penală, cât şi lipsa pericolului social concret al infracţiunii. În ceea
ce priveşte temeiul excluderii infracţiunii, fapta comisă în condiţiile vreuneia dintre cauzele
care înlătură caracterul penal al faptei (art. 44 – 51 C. pen.) nu constituie infracţiune deoarece
lipseşte vinovăţia persoanei ce o comite. În ceea ce priveşte efectul acestor cauze, ele sunt
cauze personale (au caracter subiectiv), ceea ce înseamnă că efectul acestora nu se extinde
asupra participanţilor (fapta nu constituie infracţiune decât în raport de autor, nu şi de
participant – instigator sau complice – care se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege
pentru acea infracţiune comisă în condiţiile participaţiei improprii potrivit art. 31 alin. 2 C.
pen.). De la efectul in personam al cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei, se
exceptează cazul fortuit (cauză reală – efect in rem) – art.47 C. pen.
Într-o prezentare sintetică ne vom ocupa de fiecare dintre aceste cauze pornind de la
textul legal ce o consacră şi care relevă, de altfel, condiţiile de existenţă.
Unele dintre cauzele care înlătură caracterul penal al faptei semnifică – la o privire
mai atentă – negarea condiţiilor generale cerute subiectului activ al infracţiunii [a se vedea
tratarea condiţiilor preexistente ale infracţiunii cu referire la subiectul activ]. Avem în
vedere următoarele cauze:
minoritatea făptuitorului care nu a împlinit vârsta de 14 ani sau cu vârsta cuprinsă între
14-16 ani, fără discernământ la data comiterii faptei (art.50);
81
iresponsabilitatea făptuitorului care, în momentul săvârşirii faptei, din cauza alienaţiei
mintale sau din alte cauze, nu putea să-şi dea seama de acţiunile sau inacţiunile sale ori nu
putea fi stăpân pe ele (art. 48);
constrângerea fizică a persoanei care a săvârşit fapta din cauza unei presiuni exterioare
căreia nu i-a putut rezista (art. 46 alin. 1);
constrângerea morală a persoanei care a săvârşit fapta din cauza unei presiuni
exterioare, exercitată prin ameninţare cu un pericol grav pentru persoana sa ori a alteia şi care
nu putea fi înlăturată în alt mod decât prin săvârşirea faptei (art.46 alin. 2).
6.2. Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei (art. 44-51 Cod penal)
6.2.1. Legitima apărare
Potrivit legii (art. 44) este în stare de legitimă apărare acela care săvârşeşte fapta
pentru a înlătura un atac material, direct, imediat şi injust, îndreptat împotriva sa, a altuia
sau împotriva unui interes obştesc şi care pune în pericol grav persoana sau drepturile celui
atacat ori interesul obştesc (alin. 2); este, de asemenea, în legitimă apărare şi acela care, din
cauza tulburării sau temerii, a depăşit limitele unei apărări proporţionale cu gravitatea
pericolului şi cu împrejurările în care s-a produs atacul (alin.3).
Condiţiile de existenţă a stării de legitimă apărare privesc, pe de o parte, atacul (actul
de agresiune) şi, pe de altă parte, apărarea (ca ripostă la atac).
Atacul impune realizarea următoarelor condiţii:
Să fie un atac material, direct, imediat şi injust (cerinţe cumulative). În sensul legii, atacul
trebuie să implice o agresiune fizică (caracter material) şi să fie îndreptat împotriva persoanei,
a drepturilor sale sau împotriva unui interes obştesc, creând un pericol direct asupra acestor
valori (caracter direct). Caracterul imediat al atacului poate semnifica, după caz, un atac
iminent – care ameninţă cu declanşarea sa şi este cert că se va produce – sau un atac actual, ce
se află în curs de desfăşurare până la momentul consumării sale. Caracterul injust al atacului
se referă la lipsa unui temei legal al actului de agresiune declanşat.
Atacul să fie îndreptat împotriva valorilor sociale enumerate de lege: împotriva
persoanei, a drepturilor sale sau împotriva unui interes obştesc şi să pună în pericol grav
aceste valori. Atacul se poate îndrepta împotriva persoanei primejduindu-i viaţa, integritatea
corporală sau sănătatea, libertatea etc., după cum atacul poate viza şi alte drepturi ale
persoanei, spre exemplu, dreptul de proprietate.
Gravitatea pericolului rezultă din urmările serioase pe care le-ar produce dacă nu s-ar
interveni prin ripostă (apărare), urmări cum ar fi pierderea vieţii, vătămarea corporală,
distrugeri de bunuri etc.
Condiţiile apărării se referă la:
82
Săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală pentru înlăturarea atacului. Fapta – care
poate consta într-o vătămare corporală, un act de ucidere etc. – trebuie comisă ca ripostă la
atacul ce se desfăşoară în anumite limite de timp, ca un atac iminent sau actual, deci până la
momentul consumării sale. În această situaţie, apărarea semnifică o faptă concretă săvârşită ce
îşi găseşte justificare, fiind o apărare necesară pentru a înlătura atacul.
Fapta prin care se realizează apărarea trebuie să fie proporţională cu atacul, cu
gravitatea pericolului şi cu împrejurările în care acesta s-a produs. Fapta prin care se
realizează apărarea poate fi săvârşită de persoana împotriva căreia s-a îndreptat atacul sau de
o altă persoană venită în ajutorul celei atacate, dacă sunt realizate condiţiile legii.
În practica judiciară s-a decis, spre exemplu, că există legitimă apărare dacă
inculpatul, infirm de picioare, a lovit victima cu cuţitul în momentul când aceasta îi aplica
lovituri cu pumnii peste faţă şi încerca să-l strângă de gât, după ce mai înainte încercase să-l
lovească în cap cu un ciocan; în acest caz, apărarea a fost proporţională cu atacul.
Depăşirea limitelor unei apărări proporţionale cu gravitatea pericolului şi cu
împrejurările în care s-a produs atacul este asimilată legitimei apărări dacă apărarea excesivă
s-a realizat de o persoană aflată în stare de tulburare sau temere, stare determinată de
agresiune. Această situaţie pe care legea o consacră în alin. 3 al art. 44 este denumită în
doctrină exces justificat de apărare. Atunci când depăşirea limitelor legitimei apărări nu se
datorează stării de tulburare sau temere a persoanei ne aflăm tot în prezenţa unui exces de
apărare, însă nejustificat, ci scuzabil. Sub aspectul naturii juridice, excesul scuzabil este o
împrejurare care constituie o circumstanţă atenuantă legală (conform art. 73 lit. a) C. pen.).
În practica penală s-a reţinut că pândirea, urmărirea şi lovirea repetată a inculpatului
de către trei persoane de care este prins după ce a reuşit să scape prin fugă de agresorii beţi
care-l ameninţau cu moartea, sunt acte de natură a crea celui atacat o stare de tulburare şi o
temere sub stăpânirea cărora, riposta prin lovire cu cuţitul constituie o apărare legitimă în
condiţiile depăşirii limitelor unei apărări proporţionale în care a acţionat inculpatul aflat sub
stăpânirea stării psihice speciale.
Legiuitorul înscrie şi o prezumţie relativă în această materie – potrivit art.44 alin. 2¹ –
care prevede că se prezumă că este în legitima apărare şi acela care săvârşeşte fapta pentru a
respinge pătrunderea fără drept a unei persoane prin violenţă, viclenie, efracţie sau prin alte
asemenea mijloace, într-o locuinţă, încăpere, dependinţă sau loc împrejmuit ori delimitat prin
semne de marcare.
6.2.2. Starea de necesitate
Potrivit art. 45 C. pen., se află în stare de necesitate persoana care săvârşeşte fapta
prevăzută de legea penală – care nu constituie infracţiune – pentru a salva de la un pericol
iminent şi care nu putea fi înlăturat altfel, viaţa, integritatea corporală sau sănătatea sa, a
83
altuia sau un bun important al său ori al altuia sau un interes obştesc (alin. 1). Se află în stare
de necesitate şi acela care în momentul săvârşirii faptei nu şi-a dat seama că pricinuieşte
urmări vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce dacă pericolul nu era înlăturat.
Ca şi starea de legitimă apărare, starea de necesitate este construită pe două laturi
denumite pericol (primejdia pentru valorile sociale prevăzute de lege) şi actul de salvare de la
pericol.
Aşa cum este descris de legiuitor, pericolul trebuie să îndeplinească condiţiile de a fi
iminent, îndreptat împotriva vieţii, integrităţii corporale sau sănătăţii persoanei ori împotriva
unui bun important sau interes obştesc şi să nu putea fi înlăturat în alt mod decât prin
săvârşirea faptei prevăzute de legea penală.
În ceea ce priveşte caracterul iminent al pericolului, ca şi în cazul legitimei apărări
trebuie înţeles pericolul ce ameninţă cu declanşarea sa, fiind cert că se va produce sau
pericolul actual, ce se află în curs de desfăşurare (un pericol trecut nu mai justifică actul
salvării). În ceea ce priveşte valorile sociale ameninţate de pericol – şi spre deosebire de
starea de legitimă apărare - sfera acestora este restrânsă la viaţa, integritatea corporală sau
sănătatea persoanei, un bun important (spre exemplu, un bun care are acest caracter prin
natura sa sau dată fiind valoarea artistică, istorică etc.) sau interesul obştesc. Totodată,
pericolul trebuie să fie inevitabil, înţelegându-se că nu putea fi înlăturat în alt mod decât prin
săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală.
Rezultă că, actul de salvare – prin săvârşirea faptei – trebuie la rândul său să verifice
următoarele condiţii:
să reprezinte singurul mod de înlăturare a pericolului şi să aibă un caracter necesar. Dacă
existau şi alte mijloace de salvare de la pericol, săvârşirea faptei prevăzute de legea penală nu
se mai justifică, fapta constituind infracţiune.
să nu fie atrase urmări vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce dacă pericolul
nu era înlăturat. Dacă se produc astfel de urmări – vădit mai grave -, iar persoana care a
întreprins actul salvării, în momentul săvârşirii faptei nu şi-a dat seama că pricinuieşte astfel
de urmări, există starea de necesitate. Dimpotrivă, dacă în momentul săvârşirii faptei,
persoana şi-a dat seama că pricinuieşte urmări vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut
produce dacă pericolul nu era înlăturat se realizează condiţiile împrejurării ce descrie
depăşirea limitelor stării de necesitate ca o circumstanţă atenuantă legală [art. 45 alin. 3 şi art.
73 lit. a) C. pen.].
Există stare de necesitate dacă inculpatul, spre exemplu, sparge geamul cabinei
şoferului rănindu-l grav pe acesta pentru a-l determina să oprească maşina, deoarece căzuse
din vehicul o persoană şi era târâtă cu piciorul prins de uşă.
84
6.2.3. Cazul fortuit
Potrivit art. 47 C. pen. nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală al
cărei rezultat este consecinţa unei împrejurări care nu putea fi prevăzută. Fapta comisă în
condiţiile cazului fortuit implică săvârşirea unei fapte într-o împrejurare neprevizibilă
(anterioară, concomitentă sau posterioară) acţiunii desfăşurate, care atrage un rezultat relevant
penal, dar neimputabil făptuitorului, acesta fiind în imposibilitate obiectivă de prevedere a
intervenţiei energiei străine ce a atras rezultatul. De esenţa cazului fortuit este
imprevizibilitatea împrejurării producătoare de prejudicii. Imposibilitatea de prevedere a
intervenţiei energiei străine care determină producerea rezultatului periculos este una
generală (împrejurarea survenită nu putea fi prevăzută de nici o persoană care ar fi acţionat în
aceleaşi condiţii). Sub acest aspect, cazul fortuit produce efecte in rem.
Există caz fortuit dacă, spre exemplu, în timp ce inculpatul conducea autovehiculul cu
viteză legală, datorită uzurii premature, pivotul inferior de la roata de direcţie a ieşit din
lăcaşul său, în urma ruperii accidentale a armăturii metalice ce fixează această articulaţie,
făcând ca mecanismul de direcţie să se blocheze şi să se producă un accident de circulaţie care
a avut ca urmare moartea unei persoane şi rănirea gravă a alteia; defectul de mai sus nu putea
fi constatat nici înainte de plecarea în cursă a conducătorului auto şi nici cu prilejul
verificărilor tehnice anuale ale autovehiculului.
6.2.4. Starea de beţie
Este o cauză care înlătură caracterul penal al faptei în condiţiile descrise de legiuitor
potrivit art. 49 alin. 1 C. pen., neconstituind infracţiune fapta prevăzută de legea penală dacă
făptuitorul, în momentul săvârşirii faptei, se găsea, din cauza unor împrejurări independente
de voinţa sa, în stare de beţie completă produsă de alcool sau de alte substanţe (stare de beţie
involuntară şi completă).
Starea de beţie voluntară completă produsă de alcool sau de alte substanţe nu înlătură
caracterul penal al faptei. Ea poate constitui, după caz, o circumstanţă atenuantă sau agravantă
(art. 49 alin. 2 C. pen.).
6.2.5. Eroarea de fapt
De asemenea, nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală săvârşită de
persoana care lucrează sub imperiul unei erori de fapt, persoană care are o reprezentare
eronată a realităţii, prin necunoaşterea sau cunoaşterea greşită a unei stări, situaţii,
împrejurări esenţiale pentru existenţa faptei ca infracţiune.
Potrivit art. 51 alin.1 nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală când
făptuitorul, în momentul săvârşirii acesteia, nu cunoaşte existenţa unei stări, situaţii sau
împrejurări de care depinde caracterul penal al faptei. Eroarea de fapt profită atât în cazul
85
faptelor comise cu intenţie cât şi al faptelor săvârşite din culpă (pe care legea le pedepseşte),
în acest din urmă caz, numai dacă necunoaşterea stării, situaţiei sau împrejurării de care
depinde caracterul penal al faptei nu este ea însăşi rezultatul culpei.
Spre exemplu, în cazul infracţiunii de seducţie prevăzute de art. 199 C. pen. persoana
de sex feminin căreia făptuitorul îi face promisiuni de căsătorie în scopul de a avea cu ea
raport sexual, trebuie să fie mai mică de 18 ani; în cazul în care făptuitorul a fost în eroare cu
privire la această stare, crezând – după aparenţa persoanei – că aceasta a depăşit vârsta de 18
ani, nu va răspunde penal pentru infracţiunea de seducţie sau în cazul în care o persoană
primeşte un bun neştiind că provine din săvârşirea unui furt nu se face vinovată de săvârşirea
infracţiunii de tăinuire prevăzute de art. 221 C. pen., întrucât a fost în eroare asupra
provenienţei bunului, a situaţiei sale.
Atunci când eroarea de fapt priveşte o stare, situaţie, împrejurare ce constituie un
element de circumstanţiere (după caz, o circumstanţă agravantă generală sau specială), fapta
comisă constituie infracţiune, fiind înlăturată doar circumstanţa agravantă şi, deci, exclusă
răspunderea penală pentru forma agravată a infracţiunii. Spre exemplu, necunoaşterea de către
infractorul major că persoana împreună cu care a săvârşit infracţiunea de furt este un minor –
crezând, după aparenţa persoanei datorită constituţiei sale fizice că este persoană majoră – va
răspunde numai pentru infracţiunea comisă, fără reţinerea agravantei generale prevăzută de
art. 75 alin. 1 lit. c) C. pen. („săvârşirea infracţiunii de către un infractor major, dacă aceasta a
fost comisă împreună cu un minor”) sau făptuitorul care a intenţionat să ucidă victima –
persoană de sex feminin – necunoscând în momentul săvârşirii faptei starea de graviditate a
victimei, nu răspunde pentru omorul deosebit de grav (art. 176 lit. e) C. pen.); eroarea înlătură
în acest caz agravanta specială a omorului, făptuitorul urmând să răspundă pentru infracţiunea
în formă simplă.
Răspunderea penală este atrasă pentru infracţiunea în conţinutul de bază, ca
infracţiune intenţionată sau din culpă (atunci când fapta este incriminată şi în baza culpei şi
numai dacă necunoaşterea circumstanţei respective nu este ea însăşi rezultatul culpei). În
acest sens se dispune prin dispoziţiile art. 51 alin.2 şi 3 C. pen., articol ce încheie cadrul legal
consacrat cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei.
ÎNTREBĂRI pentru verificarea cunoştinţelor dobândite:
1) Cum se clasifică ansamblul cauzelor care exclud infracţiunea?
2) Care sunt formele proprii, respectiv improprii, sub care se prezintă starea de legitimă
apărare, respectiv starea de necesitate?
3) Prin ce se diferenţiază cazul fortuit de celelalte cauze care înlătură caracterul penal al
faptei?
86
4) Care este natura juridică a stării de beţie în materie penală şi în condiţii înlătură
caracterul penal al faptei?
5) Care sunt condiţiile reţinerii minorităţii drept cauză de înlăturare a caracterului penal
al faptei?
6) Ce diferenţe există între constrângerea fizică şi cea morală?
7) Care sunt condiţiile reţinerii erorii de fapt drept cauză de excludere a infracţiunii? Ce
efecte produce în materie penală eroare de drept extrapenal?
8) Ce deosebiri pot fi identificate între minoritatea făptuitorului şi iresponsabilitate?
9) Este posibil concursul între cauzele care înlătură caracterul penal al faptei?
10) Care sunt schimbările majore în materia excluderii ilicitului penal pe care le aduce în
legislaţie noul Cod penal (din 2009)?
87
IV. PERSPECTIVE LEGISLATIVE
LEGEA NR. 286 / 2009 PRIVIND (NOUL) COD PENAL
Partea generală a noului Cod penal conţine norme generale grupate în 10 titluri după
cum urmează: Titlul I – Legea penală şi limitele ei de aplicare; Titlul al II-lea – Infracţiunea;
Titlul III – Pedepsele; Titlul IV – Măsurile de siguranţă; Titlul V – Minoritatea; Titlul VI –
Răspunderea penală a persoanei juridice; Titlul VII – Cauzele care înlătură
răspunderea penală; Titlul VIII – Cauzele care înlătură sau modifică executarea
pedepsei; Titlul IX – Cauzele care înlătură consecinţele condamnării; Titlul X – Înţelesul
unor termeni sau expresii în legea penală.
Se observă o mai bună sistematizare a părţii generale a noului Cod penal – avem în
vedere consacrarea potrivit unor titluri distincte a răspunderii penale a persoanei juridice
(Titlul VI) – de lege lata dispoziţiile în materie sunt cuprinse în titluri diferite (spre exemplu:
condiţiile răspunderii penale a persoanei juridice, recidiva în Titlul II, art. 191 şi 402 C. pen.;
pedepsele aplicabile persoanelor juridice în Titlul II, art. 531, 532, 711 şi următoarele;
reabilitarea persoanei juridice în Titlul VII, art. 134 ş.a.), după cum şi a unui ansamblu
important de cauze operante în materie juridico-penală (Titlurile VII, VIII, IX), cauze diferite
din punct de vedere al naturii lor juridice şi care de lege lata sunt reunite potrivit Titlului VII
– Cauzele care înlătură răspunderea penală sau consecinţele condamnării.
Titlul I al părţii generale a noului Cod penal, denumit „Legea penală şi limitele ei
de aplicare” cuprinde principii generale de aplicare a legii penale şi principii de aplicare în
timp şi spaţiu.
Principiul legalităţii este reglementat în două texte de lege distincte – legalitatea
incriminării (art. 1) şi legalitatea sancţiunilor de drept penal (art. 2) şi completat din punct de
vedere al conţinutului în următorul sens: „Nicio persoană nu poate fi sancţionată penal pentru
o faptă care nu era prevăzută de legea penală la data când a fost săvârşită”, respectiv: „Nu se
poate aplica o pedeapsă ori nu se poate lua o măsură educativă sau o măsură de siguranţă dacă
aceasta nu era prevăzută de legea penală la data când fapta a fost săvârşită”.
În privinţa aplicării legii penale în timp, modificări notabile cunoaşte aplicarea legii
penale mai favorabile. Astfel, principiul aplicării legii penale mai favorabile până la judecarea
definitivă a cauzei (art. 5) se completează prin introducerea unei dispoziţii referitoare la actele
normative sau a prevederilor din acestea declarate neconstituţionale, cât şi a ordonanţelor de
urgenţă aprobate de Parlament cu modificări sau completări ori respinse, dacă în timpul cât
acestea s-au aflat în vigoare au cuprins dispoziţii mai favorabile (conform alin. 2).
88
Referitor la aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei se
renunţă la aplicarea facultativă, menţinându-se doar aplicarea obligatorie, modificările vizând
ipoteza măsurilor educative şi – de asemenea – a altor sancţiuni de drept penal, respectiv
pedepse complementare şi măsuri de siguranţă. În acest sens, art. 6 consacră următoarele:
- „Măsurile educative neexecutate şui neprevăzute în legea nouă nu se mai execută, iar
cele care au corespondent în legea nouă se execută în conţinutul şi limitele prevăzute de
aceasta dacă este mai favorabilă” (alin. 4).
- „Când legea nouă este mai favorabilă - sub aspectul sancţiunii principale (s. n.) -
pedepsele complementare şi măsurile de siguranţă neexecutate şi neprevăzute în legea nouă
nu se mai execută, iar cele care au corespondent în legea nouă se execută în conţinutul şi
limitele prevăzute de aceasta” (alin. 5).
- „Dacă legea nouă este mai favorabilă numai sub aspectul pedepselor complementare
sau măsurilor de siguranţă acestea se execută în conţinutul şi limitele prevăzute de legea
nouă” (alin. 6).
În privinţa aplicării legii penale în spaţiu, noul Cod penal înscrie dispoziţii noi privind
aplicarea legii penale române în baza principiului personalităţii şi cu referire la persoanele
juridice, principiul fiind completat prin prevederea expresă a condiţiei dublei incriminări a
faptei, însă doar în situaţia infracţiunilor de gravitate mică şi medie (sancţionate de lege cu
închisoare de cel mult 10 ani), condiţie necerută infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului
ţării dacă pedeapsa prevăzută de legea română este detenţiunea pe viaţă sau închisoare mai
mare de 10 ani. Totodată se prevede ca o condiţie de punere în mişcare a acţiunii penale
autorizarea prealabilă a procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel în a
cărei rază teritorială se află Parchetul mai întâi sesizat sau, după caz, a procurorului general al
Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Noi formulări primesc şi principiile de aplicare a legii penale române în cazul
infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului ţării de către un cetăţean străin sau o persoană fără
cetăţenie. Vor fi aduse în sfera principiului realităţii orice infracţiuni comise contra statului
român, contra unui cetăţean român ori a unei persoane juridice române (conform art. 10), iar
competenţa legii penale române în baza principiului universalităţii va interveni în două cazuri:
atunci când s-a săvârşit o infracţiune pe care statul român şi-a asumat obligaţia să o reprime în
temeiul unui tratat internaţional, indiferent dacă este prevăzută sau nu de legea penală a
statului pe al cărui teritoriu a fost comisă, respectiv atunci când s-a cerut extrădarea sau
predarea infractorului iar aceasta a fost refuzată (potrivit art. 11 alin. 1).
Titlul II al părţii generale a noului Cod penal – consacrat instituţiei infracţiunii -
este vizibil reorganizat pe şase capitole, după cum se observă din schema alăturată, preferând
prezentarea în paralel cu dispoziţiile actuale.
89
Titlul II – Infracţiunea
Codul penal în vigoare Noul Cod penal
Dispoziţii generale Capitol I Dispoziţii generale
Tentativa Capitol II Cauzele justificative
Participaţia Capitol III Cauzele de neimputabilitate
Pluralitatea de infracţiuni Capitol IV Tentativa
Cauzele care înlătură
caracterul penal al faptei
Capitol V Unitatea şi pluralitatea de
infracţiuni
- Capitol VI Autorul şi participanţii
La nivelul dispoziţiilor generale (Cap. I), noul Cod penal menţine o definiţie expresă
a infracţiunii, însă substanţial modificată faţă de cea consacrată prin art. 17 C. pen. în vigoare.
Astfel, potrivit art. 15 se prevede că „infracţiunea este fapta prevăzută de legea penală,
săvârşită cu vinovăţie, nejustificată şi imputabilă persoanei care a săvârşit-o”. Rezultă, ca
trăsături esenţiale: prevederea faptei de legea penală (fapta concret săvârşită trebuie să
corespundă descrierii pe care legiuitorul o realizează potrivit normei de incriminare);
săvârşirea cu vinovăţie; caracterul nejustificat (aceasta nu este permisă de ordinea juridică,
deci are un caracter ilicit); imputabilitatea. Aşa cum se prevede, fapta constituie infracţiune
numai dacă a fost săvârşită cu forma de vinovăţie cerută de legea penală, vinovăţia existând
când fapta e comisă cu intenţie, din culpă sau cu intenţie depăşită (conform art. 16 alin.1, 2).
Alături de intenţie şi culpă se consacră expres forma de vinovăţie a intenţiei depăşite
(praeterintenţia) care există când fapta constând într-o acţiune sau inacţiune intenţionată
produce un rezultat mai grav care se datorează culpei făptuitorului.
De asemenea, se reglementează expres săvârşirea infracţiunii comisive prin omisiune,
inacţiunea putând fi asimilată inacţiunii când: există o obligaţie legală sau contractuală de a
acţiona, respectiv atunci când autorul omisiunii, printr-o acţiune sau inacţiune anterioară a
creat pentru valoarea socială protejată o stare de pericol care a înlesnit producerea rezultatului
(potrivit art. 17).
În capitolele imediat următoare celui care include dispoziţii generale în materia
infracţiunii, noul Cod penal reglementează cauzele generale care exclud infracţiunea,
lărgindu-se cadrul acestora prin promovarea unei concepţii bipartite în materie. În acest sens
se dispune că nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală dacă există vreuna
dintre cauzele justificative prevăzute de lege (Capitolul II, art. 18-22), respectiv nu
constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală dacă a fost comisă în condiţiile vreuneia
dintre cauzele de neimputabilitate (Capitolul III, art. 23-31).
90
Sunt cauze justificative: legitima apărare şi starea de necesitate în forma lor proprie
(perfectă), care de lege lata sunt cauze care înlătură caracterul penal al faptei, la care se
adaugă: exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligaţii şi consimţământul persoanei
vătămate.
Aspectele comune cauzelor justificative privesc temeiul excluderii infracţiunii – se
înlătură caracterul ilicit al faptei, sub aspect juridic fapta fiind licită deoarece nu contravine
ordinii de drept, găsindu-şi justificare prin însăşi voinţa legiuitorului – cât şi efectul lor,
cauzele justificative fiind cauze reale (au caracter obiectiv), ceea ce înseamnă că efectul se
extinde şi asupra participanţilor, fapta neconstituind infracţiune nici în raport de persoana care
a săvârşit-o în calitate de autor, nici de participant.
În ceea ce priveşte cauzele de neimputabilitate, noul Cod penal consacră:
constrângerea fizică ţi constrângerea morală; excesul neimputabil; minoritatea făptuitorului;
iresponsabilitatea; intoxicaţia; eroarea; cazul fortuit. Cauzele de neimputabilitate sunt cele
preluate din reglementarea actuală sub denumirea de „cauze care înlătură caracterul penal al
faptei” (art. 44-51), operând în principal următoarele modificări:
- excesul justificat de legitimă apărare sau stare de necesitate este reglementat sub
denumirea de exces neimputabil (art. 26);
- constrângerea fizică şi cea morală sunt reglementate în texte distincte (art. 24 şi 25);
- înlocuirea termenului de „beţie” (utilizat în Codul în vigoare) cu acela de „intoxicaţie”
(art. 29);
- reglementarea erorii sub două forme, respectiv eroarea asupra elementelor constitutive
ale infracţiunii şi eroarea asupra caracterului ilicit al faptei (art. 30).
Cauzele de neimputabilitate sunt cauze personale (au caracter subiectiv) ceea ce
înseamnă că efectul lor nu se extinde asupra participanţilor, cu excepţia cazului fortuit.
Capitolul IV (art. 32-34) este consacrat reglementării tentativei, principalele
modificări vizând:
- definiţia acestei forme atipice a infracţiunii, subliniindu-se expres că tentativa constă
în punerea în executare a intenţiei de a săvârşi infracţiunea, executare care a fost însă
întreruptă sau nu şi-a produs efectul;
- renunţarea la consacrarea expresă a formei relativ improprii.
Capitolul V (art. 35-45) intitulat „Unitatea şi pluralitatea de infracţiuni”
reglementează atât instituţia unităţii de infracţiune (art. 35-37), consacrând expres ca forme de
unitate legală infracţiunea continuată şi infracţiunea complexă, cât şi instituţia pluralităţii de
infracţiuni (art. 38-45) sub formele sub care aceasta se înfăţişează: concurs de infracţiuni,
recidivă şi pluralitate intermediară.
91
În materia unităţii de infracţiune suferă modificări definiţiile acordate formelor
consacrate prin lege; în cazul infracţiunii continuate se instituie (spre deosebire de
reglementarea actuală) o nouă condiţie privitoare la unitatea de subiect pasiv, iar în ceea ce
priveşte infracţiunea complexă se înlocuieşte expresia „…ca element sau circumstanţă
agravantă” cu expresia „…ca element constitutiv sau ca element circumstanţial agravant”. De
asemenea, se modifică dispoziţiile privind pedeapsa pentru infracţiunea continuată, care se
sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită, al cărei maxim se
poate majora cu cel mult 3 ani în cazul pedepsei închisorii, respectiv cu cel mult 1/3 în cazul
pedepsei amenzii (art. 36 alin. 1). În privinţa infracţiunii complexe se prevede că aceasta se
sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru acea infracţiune, iar atunci când se comite
cu intenţie depăşită, dacă s-a produs numai rezultatul mai grav al acţiunii secundare, se
sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea complexă consumată
(conform art. 36 alin. 2, 3).
În materia pluralităţii de infracţiuni cunosc importante modificări concursul de
infracţiuni şi recidiva – la nivelul definiţiilor acordate cât şi al tratamentului penal instituit – şi
cunoaşte o reglementare expresă pluralitatea intermediară ca formă a pluralităţii de
infracţiuni.
Noul Cod penal reglementează cele două forme ale concursului de infracţiuni sub
denumirile de „concurs real de infracţiuni” (prin acţiuni sau inacţiuni distincte) şi „concurs
formal de infracţiuni” (conform art. 38). În sancţionarea concursului de infracţiuni - sub
aspectul pedepsei principale - se reglementează toate cele trei sisteme operante, respectiv
sistemul absorbţiei, sistemul cumulului juridic (cu spor obligatoriu) şi cel al cumulului
aritmetic (vezi dispoziţiile art. 39). Ca element de noutate în materia sancţionării concursului
de infracţiuni, s-a introdus o dispoziţie care permite ca în situaţia comiterii de infracţiuni
concurente de o anumită gravitate instanţa să poată aplica pedeapsa detenţiunii pe viaţă, chiar
dacă aceasta nu a fost stabilită pentru niciuna dintre faptele comise.
Reglementarea recidivei este simplificată şi se modifică termenii acesteia, textul legal
prevăzând că „există recidivă când, după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare
la pedeapsa închisorii mai mare de un an şi până la reabilitare sau împlinirea termenului de
reabilitare, condamnatul săvârşeşte din nou o infracţiune cu intenţie sau cu intenţie depăşită,
pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de un an sau mai mare” (art. 41 alin. 1). În
sancţionarea recidivei - sub aspectul pedepsei principale - se consacră pentru recidiva
postcondamnatorie, sistemul cumulului aritmetic, iar în cazul recidivei postexecutorii are loc
o majorare legală a limitelor speciale de pedeapsă cu jumătate. Pentru ipoteza în care cel de-al
doilea termen al unei recidive postcondamnatorii este alcătuit dintr-un concurs de infracţiuni,
se vor aplica mai întâi dispoziţiile referitoare la concurs şi apoi cele ale recidivei.
92
Noul Cod penal prevede expres pluralitatea intermediară de infracţiuni care există
când după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare şi până la data la care pedeapsa
este executată sau considerată ca executată, condamnatul săvârşeşte din nou o infracţiune şi
nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru starea de recidivă, caz în care se aplică
regulile de sancţionare potrivit dispoziţiilor de la concursul de infracţiuni (art. 44).
În caz de pluralitate de infracţiuni, noul Cod penal introduce dispoziţii comune
privitoare la pedepsele complementare, pedepsele accesorii şi măsurile de siguranţă (art. 45).
Capitolul VI (art. 46-52), intitulat „Autorul şi participanţii” încheie Titlul II al
părţii generale, elementele de noutate privind:
- definiţia acordată participanţilor cu rol de coautori – persoane care săvârşesc
nemijlocit aceeaşi faptă prevăzută de legea penală (art. 46 alin. 2);
- reglementarea expresă a coautoratului impropriu, constând în „săvârşirea nemijlocită,
cu intenţie, de către o persoană a unei fapte prevăzute de legea penală la care, din
culpă sau fără vinovăţie, contribuie cu acte de executare o altă persoană” (art. 52
alin.1).
93
BIBLIOGRAFIE GENERALĂ
1. Antoniu, George; Bulai, Costică: Dicţionar de drept penal şi procedură penală, Ed.
Hamangiu, Bucureşti, 2011.
2. Antoniu, George (coordonator): Explicaţii preliminare ale noului Cod penal, vol. I,
Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2010.
3. Basarab, Matei; Paşca, Viorel; Mateuţ, Gheorghiţă; Butiuc, Constantin : Codul penal
comentat. Partea generală, vol. I, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007.
4. Bulai, Costică; Bulai, Bogdan N.: Manual de drept penal. Partea generală, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2007.
5. Dima, Traian : Drept penal. Partea generală, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007.
6. Mitrache,C-tin.; Mitrache, Cristian : Drept penal. Partea generală, Editura Universul
juridic, Bucureşti, 2010.
7. Pascu, Ilie; Buneci, Petre: Noul Cod penal partea generală şi Codul penal partea
generală în vigoare. Prezentare comparativă, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2011.
8. Paşca, Viorel: Drept penal. Parte generală (conform noului Cod penal), Ed.
Universul Juridic, Bucureşti, 2011.
9. Streteanu, Florin: Tratat de drept penal. Partea generală, vol. I, Editura C.H.Beck,
Bucureşti, 2008.
10. Zolyneak, Maria; Michinici, Maria Ioana: Drept penal. Partea generală, Editura
Fundaţiei „Chemarea”, Iaşi, 1999.
*
11. Jurisprudenţa instanţei supreme în unificarea practicii judiciare, ediţie îngrijită de :
Lefterache, Lavinia Valeria; Nedelcu, Iuliana; Vasile, Francisca / Editura Universul
Juridic, Bucureşti, 2008.
* *
site-uri de interes:
- www.scj.ro (site-ul oficial al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie)
- www.portal.just.ro (portalul instanţelor de judecată)
- www.mpublic.ro (site-ul oficial al Ministerului Public)
- www.ccr.ro (site-ul oficial al Curţii Constituţionale)
- www.cdep.ro (site-ul oficial al Camerei Deputaţilor)
- www.just.ro (site-ul oficial al Ministerului Justiţiei)
94
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ (lecturi suplimentare recomandate)
2. Antoniu, George: Vinovăţia penală, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1995.
3. Antoniu, George : Tentativa (doctrină, jurisprudenţă, drept comparat), Editura
Societăţii Tempus, Bucureşti, 1996.
4. Alexandru, Mihaela : Participaţia penală. Studiu de doctrină şi jurisprudenţă,
Editura Hamangiu, Bucureşti, 2008.
5. Mateuţ, Gheorghiţă : Recidiva în teoria şi practica dreptului penal, Editura Lumina
Lex, Bucureşti, 1997.
6. Mirişan, Vasile : Consideraţii privind unele cauze care înlătură caracterul penal
al faptei, Editura Gill, Zalău, 1996.
7. Papadopol, Vasile; Pavel, Doru : Formele unităţii infracţionale în dreptul penal
român, Casa de editură şi presă „Şansa” – S.R.L., Bucureşti, 1992.
8. Streteanu, Florin : Concursul de infracţiuni, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1999.
9. Streteanu, Florin; Chiriţă, Radu : Răspunderea penală a persoanei juridice, ediţia a
II-a, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2007.
95
96