Transcript
Page 1: Sfanta Scriptura Si Sfanta Traditie

Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie

Page 2: Sfanta Scriptura Si Sfanta Traditie

2

Page 3: Sfanta Scriptura Si Sfanta Traditie

Planul lucrăriiIntroducere

a) Creştinismul ca religie revelatăb) Posibilitatea Revelaţiei

Capitolul I - Sfânta Scriptură

1. Căile de transmitere ale Revelaţiei supranaturale2. a) Sfânta Scripturăb) Interpretarea Sfintei Scripturic) Inspiraţia Sfintei Scripturi3. a) Sfânta Tradiţieb) Aspectele Sfintei Tradiţiic) Sfânta Traditie si Sfanta Scripturad) Criteriile Sfintei Tradiţii

Capitolul II – Raportul dintre Sfânta Scriptură – Sfănta Tradiţie – Sfânta Biserică

1. Raportul dintre Scriptură – Tradiţie – Biserică2. Biserica – organul de păstrare şi fructificare a Revelaţiei

Capitolul III- Deosebiri interconfesionale

1.Învăţătura Protestanta2.Biserica Romano-Catolica3.Criteriile Revelaţiei autentice: minunile si profeţiile

Concluzie – Importanţa revelaţiei în viaţa Bisericii şi a credinciosului

3

Page 4: Sfanta Scriptura Si Sfanta Traditie

Argument

Teologia (de la cuvintele greceşti: = Dumnezeu şi = cuvânt, ştiinţă) este ştiinţa sau cunoştinţa despre Dumnezeu şi lucrările Lui, pe temeiul Revelaţiei dumnezeieşti, fiind necesară creştinilor pentru mântuire.

Câmpul teologiei este vast şi bogat în conţinut, vast şi complex fiind obiectul ei religia, ca legătură conştientă a omului cu Dumnezeu, legătură în care se are în vedere întreaga existenţă a omului, atât interioară, cât şi manifestările ei exterioare. Teologia cuprinde astfel, exteriorizându-şi conţinutul, o parte teoretică, adică de doctrină, altă parte de trăire morală şi alta de cinstire, de adorare a lui Dumnezeu, de cult divin.

Un loc important în Teologia Dogmatică îl are Revelaţia. Aceasta constituie prima „fereastră” către Dumnezeu, prin care omul priveşte spre Binele Suprem, încearcă să-L înţeleagă, pe cât este cu putinţă. Fiind primul pas pe cărarea mântuirii,în Revelaţia sau Descoperirea lui Dumnezeu, sunt imprimate pregnant adevărurile şi dogmele creştine în conştiinţa fiecăruia dintre noi, pentru că Revelaţia constituie baza sau fundaţia pe care este construită credinţa noastră. De aceea ea trebuie să fie solidă şi aşezată nu pe un loc nisipos, ci pe un loc tare, puternic.

Am ales această temă pentru atestat, deoarece am considerat-o foarte importantă în Teologia Dogmatică şi de asemenea am văzut acest capitol foarte interesant şi demn de tratat.

Omul înţelege pentru prima dată vag existenţa lui Dumnezeu prin intermediul lumii înconjurătoare, adică prin Revelaţia naturală, apoi aşezând cărămidă cu cărămidă, el începe să cunoască adevărurile propovăduite de Dumnezeu, fixate şi consemnate în Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie. Pe cât înaintează, omul este fascinat de trăirea duhovnicească şi de cunoaştere, iar prin colaborarea cu harul Duhului Sfânt el poate ajunge la salturi calitative. Pe Revelaţie se bazează întreaga parte teoretică a Dogmaticii.

4

Page 5: Sfanta Scriptura Si Sfanta Traditie

Introducere

„Dumnezeu, cunoscând toate şi îngrijindu-se dinaintede folosul fiecăruia, a trecut sub tăcere ceea ce n-am putut

să purtăm, descoperindu-ne spre cunoaştere numai ceea ce este de folos.

Pe acestea deci să le iubim şi întru acestea să rămânem,nemutând hotarele veşnice şi nedepăşind dumnezeiasca Predanie”1

Pentru a intra în comuniune cu cineva, sau în legătură cu ceva, se impune cunoaşterea lui. De aceea şi comuniunea veşnică cu Dumnezeu se bazează pe cunoaşterea Lui. „Aceasta este viaţa veşnică: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat…” spune Mântuitorul în Rugăciunea Arhiereasca (In 17, 3). Pentru a intra în comuniune cu Dumnezeu şi a ne desăvârşi viaţa duhovnicească, trebuie să- L cunoaştem pe Dumnezeu, să ştim adică dacă este un părinte, sau un stăpân despotic, dacă ne putem apropia de El şi în ce formă, dacă este milostiv, îndurător, iertător sau numai drept şi necruţător, dacă ne putem apropia de El cu iubire, sau cu teamă distrugătoare de suflet. Apoi, cum îi putem noi cunoaşte voia Lui, ce atitudine are El faţă de lume, de existenţă sau şi mai mult: cine este El? Toate aceste premise care stau la baza comuniunii cu Dumnezeu, noi le putem cunoaşte prin Descoperirea pe care Însuşi Dumnezeu a binevoit să ne-o facă, dorind şi El să intre în legătură cu noi şi să ne mântuiască. Aceasta Descoperire a lui Dumnezeu se numeşte Revelaţie dumnezeiască. Revelaţia este un proces tainic, o comunicare directă din partea lui Dumnezeu adresată omului spre mântuirea sufletului. Ea reprezintă cuvântul lui Dumnezeu inspirat de Duhul Sfânt. Revelaţia dumnezeiască s-a desfăşurat în timp şi cuprinde trei perioade mari. Prima perioadă este înainte de căderea omului în păcat, când Dumnezeu se descoperă omului, comunică cu el în mod direct, „faţă către faţă”. A doua perioadă este după căderea omului în păcat până la venirea Mântuitorului. Dumnezeu se descoperă prin Lege şi prooroci. Legea comunică voia lui Dumnezeu, îl ţine pe om în apropierea Sa şi îl pregăteşte pentru primirea unui Izbăvitor. Proorocii comunică voia lui Dumnezeu atunci când cei care au primit Legea lui Dumnezeu, se depărtează de El. Profeţii mai comunică oamenilor şi planul lui Dumnezeu de a-i izbăvi din robia apăsătoare a păcatului. A treia perioadă şi cea mai importantă o constituie întruparea Fiului lui Dumnezeu. Ea este o descoperire dumnezeiască deplină şi directă, fiindcă Fiul este Dumnezeu adevărat şi Om adevărat. Că Dumnezeu ne descoperă adevărul deplin despre Sfânta Treime şi a modului de a intra în comuniune cu Ea, iar ca Om, ne comunică acest adevăr sub o forma în care omul îl poate primi şi înţelege. De aceea spunem că Revelaţia Fiului lui Dumnezeu este desăvârşită. 1 ? Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, trad. în rom. de Pr. Dumitru Fecioru, Ediţia a III – a, Editura Scripta, Bucureşti, 1993,p 19.

5

Page 6: Sfanta Scriptura Si Sfanta Traditie

a) Creştinismul ca religie revelată

Religia creştină Îl descoperă pe Dumnezeu ca fiind o Fiinţă personală, care nu rămâne distantă faţă de creaturile Sale, ci stă în legătura cu ele, inclusiv cu omul. El se descoperă oamenilor pentru ca aceştia să poată cunoaşte măcar în parte ceva din fiinţa Sa. Cuvântul „revelaţie” provine de la latinescul revelo, revelatio, care înseamnă „a descoperi, descoperire”.

Dacă nu ar exista Revelaţie, cunoaşterea lui Dumnezeu n-ar fi posibilă oamenilor, deoarece El, fiind o fiinţă spirituală, nu poate fi cunoscut prin simţuri. Ea este necesară omului, deoarece fără ea n-am putea cunoaşte nimic despre Fiinţa divină şi voia Sa, şi astfel omul n-ar putea să-şi îndeplinească scopul ultim pentru care a fost creat, şi anume, preamărirea Creatorului şi dobândirea fericirii veşnice, precum ne spune Însuşi Mântuitorul Hristos: „şi aceasta este viaţa veşnică: să te cunoască pe Tine, singurul şi adevăratul Dumnezeu, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis” (In17, 3).2

Dumnezeu S-a descoperit oamenilor în două feluri: pe cale naturală şi pe cale supranaturală, de unde rezultă cele două feluri ale revelaţiei: Revelaţia naturală şi Revelaţia supranaturală.

Biserica Ortodoxă nu face o separaţie între Revelaţia naturală şi cea supranaturală. Revelaţia naturală este cunoscută şi înţeleasă deplin în lumina Revelaţiei supranaturale. Sau Revelaţia naturală este dată şi menţinută de Dumnezeu în continuare printr-o acţiune a Lui mai presus de natură. 3 De aceea Sfântul Maxim Mărturisitorul nu face o deosebire esenţială între Revelaţia naturală şi cea supranaturală. Ultima nu e, după el, decât incorporarea celei dintâi în persoane şi acţiuni istorice.4

Afirmaţia lui trebuie înţeleasă probabil mai mult în sensul că cele două Revelaţii nu sunt despărţite: Revelaţia supranaturală se desfăşoară şi îşi produce roadele în cadrul celei naturale, ca un fel de ieşire mai accentuată în relief a lucrării lui Dumnezeu, de conducere a lumii fizice şi istorice spre ţinta spre care a fost creată, după un plan stabilit din veci. Revelaţia supranaturală restabileşte numai direcţia şi dă un ajutor mai hotărât mişcării întreţinute în lume de Dumnezeu prin Revelaţia naturală. De altfel, la început, în starea deplin normală a lumii, Revelaţia naturală nu era despărţită de cea supranaturală.

b) Posibilitatea Revelaţiei

2 Pr.Prof.Dr.Isidor Todoran, Arh.Prof.Dr. Ioan Zăgrean, Dogmatica Ortodoxă - Manual pentru Seminariile Teologice, Editura Renaşterea Cluj, Ediţia a III- a, 2000. pg. 62. 3 Pr Prof. Dr. Dumitru Stăniloae Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol I, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Ediţia a III – a, Bucureşti 2003, pg. 9.4 Sfântul Maxim Mărturisitorul Ambigua, P.G. 91, col 1180. apud Pr.Prof. Dumitru Stăniloae, op.cit. pg. 10.

6

Page 7: Sfanta Scriptura Si Sfanta Traditie

Numeroase critici s-au adus creştinismului tocmai pe tema Revelaţiei, afirmându-se că Revelaţia nu este posibilă, aducându-se, astfel, o serie de obiecţii:

1) Dumnezeu, chiar dacă există, nu se descoperă oamenilor pentru a nu le încălca libertatea, pentru a le lăsa libertate deplină.

Însă din partea lui Dumnezeu Revelaţia este posibilă, întrucât Dumnezeu poate şi trebuie să se descopere omului, pentru că este Creatorul şi Proniatorul lui şi mai ales Părintele suprem, care s-ar contrazice esenţial dacă nu s-ar descoperii făpturii Sale raţionale. Intervenţia Sa este intervenţia Iubirii; orice iubire creează libertate, nu o distruge.5

2) Dumnezeu nu se revelează pentru că oamenii n-ar fi capabili să primească conţinutul uriaş al Revelaţiei. Ar fi ca un aparat electric mic, conectat direct la o centrală uriaşă, fără transformator.

Dar, omul este capabil să primească conţinutul Revelaţiei, pentru că el este „imago Dei”, creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, înrudit cu Dumnezeu. Prin raţiunea şi spiritul său, omul se dovedeşte ca fiind „chipul şi asemănarea” lui Dumnezeu. Copilul deşi este mic şi neputincios este chipul şi asemănarea tatălui său şi are cu adevărat posibilitatea de a recepţiona şi asimila treptat, în timp, toate marile cunoştinţe, adevăruri şi puteri ale tatălui. Deşi cantitativ este mic, din punct de vedere calitativ el este un „aparat de recepţie” perfect înzestrat pentru a prinde „lungimea de undă” a Marelui Emiţător, Tatăl suprem.6

3) Revelaţia ar fi o trecere a lui Dumnezeu de la starea Lui anterioară, de fapt pasivă, la o stare activă. Această trecere, de la o stare la alta, ar contrazice un atribut divin esenţial, imuabilitatea lui Dumnezeu.

Dumnezeu nu este niciodată pasiv, ci întotdeauna activ: „Tatăl Meu lucrează şi Eu lucrez”. Existenţa Lui este totuna cu acţiunea lui veşnică. Activitatea Lui variată, dinafara vieţii Sale treimice intime, nu atinge nicidecum imuabilitatea Sa care ţine de esenţa Sa incomunicabilă, neinfluenţabilă de nimic dinafară.

4) Revelaţia ar întrerupe lanţul cauzal dat, fix, din ordinea cugetării, pentru că adevărurile revelate sunt, în mod evident, cu totul noi şi surprinzătoare pentru om.

Este adevărat că adevărurile revelate sunt noi pentru om, însă nu imposibile, nu neconforme omului. Aceste adevăruri se dovedesc nu numai adevăruri despre Dumnezeu şi ale lui Dumnezeu, ci şi adevăruri despre om şi ale omului7.

5) Revelaţia, fiind transmisă prin intermediari, prin oameni, ajunge până la urmă umanizată, deci falsificată.

5 Pr.Conf.Dr. George Remete, Dogmatica Ortodoxă, ediţia a III-a, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2000, pg. 91.6 Ibidem, pg. 91. 7 Ibidem, pg. 92.

7

Page 8: Sfanta Scriptura Si Sfanta Traditie

Dumnezeu şi omul sunt două realităţi foarte deosebite ca esenţă şi putere; Dumnezeu este Fiinţa absolută atotputernică, omul este o creatură, existenţă limitată şi relativă. Însă între ele există o legătură foarte puternică şi chiar veşnică. Iubirea şi Raţiunea lui Dumnezeu l-au creat pe om „după chipul şi asemănarea Sa”, adică cu datele spirituale înrudite şi conforme cu Dumnezeu. Prin acestea, ca un adevărat „fiu” după har. Omul este capabil nu numai de cunoaştere, înţelegere şi comunicare cu Dumnezeu, ci chiar de comuniune şi împărtăşire reală, intimă cu El. Adevărul şi Raţiunea lui Dumnezeu sunt originea şi temeiul adevărului şi raţiunii umane şi conforme lor. Atât omul cât şi Dumnezeu sunt fiinţe personale, raţionale, capabile de a primi şi oferi valori spirituale, capabile de schimburi spirituale.8 Omul este în stare să înţeleagă Revelaţia, chiar dacă ea depăşeşte posibilităţile raţiunii umane, deoarece mai are o putere de înţelegere: credinţa. „Prin credinţă, înţelegem că s-au întocmit veacurile cu cuvântul lui Dumnezeu, că s-au făcut din cele nevăzute cele ce se văd” (Evr. 11, 3)

CAPITOLUL I

8 Ibidem, pg. 92.

8

Page 9: Sfanta Scriptura Si Sfanta Traditie

1.Căile de transmitere ale Revelaţiei supranaturale

Revelaţia divină se cuprinde în Sfânta Scriptură şi în Sfânta Tradiţie, care sunt cele două tezaure ale ei. Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie sunt două modalităţi sau moduri de fixare, păstrare şi transmitere a Revelaţiei. Ele nu se deosebesc ca fond, având o legătură strânsă, ci diferă numai cu privire la modul în care Revelaţia ni s-a transmis şi este cuprinsă în ele. Căci întregul conţinut se cuprinde în amândouă, una fiind strâns legată de cealaltă, de aceea ele au o valoare egală ca păstrătoare şi transmiţătoare a Revelaţiei, neputându-se acorda unei faţă de alta o superioritate sau o valoare în plus9.

Deşi s-a folosit expresia „Sfânta Tradiţie şi Sfânta Scriptură – izvoare ale revelaţiei supranaturale” totuşi ea nu este corectă, pentru că singurul izvor al revelaţiei divine este Dumnezeu. Ele sunt numai moduri sau căi de transmitere.10

2.a) Sfânta Scriptură

Sfânta Scriptură sau Biblia (de la grecescul = carte, cărţi) este colecţia de cărţi sfinte, scrise de prooroci, apostoli şi alţi oameni aleşi, sub inspiraţia Duhului Sfânt; ea cuprinde adevăruri de credinţă, norme de purtare, precum şi unele relatări istorice, pe care Dumnezeu le-a descoperit spre a fi scrise, păstrate şi transmise credincioşilor în scopul mântuirii. Deoarece ea cuprinde adevăruri descoperite de Dumnezeu, i s-a spus şi Cuvântul lui Dumnezeu.11

Sfânta Scriptură se compune din două părţi: Vechiul Testament şi Noul Testament. Vechiul Testament ne înfăţişează istoria Revelaţiei de la Adam până la Hristos şi cuprinde 39 de cărţi canonice sau inspirate, la care se mai adaugă încă 13 cărţi şi fragmente de cărţi necanonice, neinspirate dar bune de citit, fiind ziditoare de suflet, iar Noul Testament cuprinde 27 de cărţi, toate canonice sau inspirate. Ambele testamente sunt normative pentru credinţă şi purtare, dar cea mai mare valoare o are Noul Testament, deoarece el cuprinde descoperirea dumnezeiască făcută de Însuşi Fiul lui Dumnezeu şi transmisă de Sfinţii Apostoli. Valoarea Vechiului Testament a fost recunoscută de Însuşi Mântuitorul, referindu-se adeseori la profeţiile acestuia despre Sine. El a declarat în mod expres: „Să nu socotiţi că am venit să stric legea sau proorocii. Nu am venit să stric, ci să împlinesc”(Mt 5, 17), iar Sfântul Apostol Pavel spune: „Aşa că legea (lui Moise) este sfântă şi porunca este sfântă şi dreaptă şi bună (Rm 7, 12); iar în alt loc numeşte legea lui Moise „pedagog către

9 Pr.Prof.Dr.Isidor Todoran, Arh.Prof.Dr. Ioan Zăgrean, op. cit. pg. 66.10 Pr.Conf.Dr. George Remete, op. cit, pg. 10011 Pr.Prof.Dr.Isidor Todoran, Arh.Prof.Dr. Ioan Zăgrean, op. cit. pg. 66.

9

Page 10: Sfanta Scriptura Si Sfanta Traditie

Hristos” (Ga 3, 24). Numind legea mozaică : „umbra bunurilor viitoare” (Evr 10, 1), Sfântul Pavel arată valoarea Vechiului Testament în raport cu cea a Noului Testament, pentru că legea este numai umbra, nu însuşi chipul lucrurilor. Sfinţii Părinţi de asemenea arată clar care este deosebirea între cele două Testamente şi superioritatea Noului faţă de Vechiul Testament. Aceasta o arată Fericitul Augustin prin cuvintele: „Novum Testamentum în vetere latet, Vetus Testamentum în novo patet” – (Noul Testament este ascuns în cel vechi, Vechiul testament se deschide în cel Nou). 12

Sfânta Scriptură are un aspect, o dimensiune dublă. Pe de-o parte, el este un cuvânt fix, precis, dat odată pentru totdeauna în forma exactă din Scriptură; are deci un aspect fix. Pe de altă parte, cuvântul Scripturii are un aspect dinamic; adică deşi este precizat istoric ca şi cuvânt rostit atunci de Hristos, el este un cuvânt permanent contemporan tuturor generaţiilor, tuturor timpurilor, este un cuvânt pe care Hristos îl adresează continuu în istorie. Înţelesurile adevărate şi depline ale Scripturii nu sunt ceva fix şi închis în literele Scripturii ci, „sunt Duh şi sunt viaţă”, adevăruri vii transmise din persoană în persoană. Cuvântul Scripturii nu poate fi înţeles autentic decât în dimensiunea pe care o evidenţiază Sfânta Tradiţie şi Sfânta Biserică pentru înţelegerea şi valorificarea Scripturii.13

Duhul actualizează în comunitatea Bisericii cuvintele Scripturii. Hristos rosteşte şi acum în Duhul Sfânt cuvintele Sale, scoţând în relief alte şi alte înţelesuri ale lor, după nivelul de înţelegere duhovnicească, dar şi după nivelul timpului, al comunităţii bisericeşti. Îndată ce se trece dincolo de litera Scripturii şi de citirea ei fără înţelegerea duhovnicească, se dă nu numai de înţelesurile ei duhovniceşti, ci şi de lucrarea Duhului lui Hristos săvârşită prin aceste înţelesuri în cel ce citeşte, sau de Hristos Însuşi, care-Şi descoperă tot mai adânca bogăţie spirituală a Lui. Prin aceasta credincioşii cunosc tot mai mult „care este lungimea şi lărgimea şi adâncimea şi înălţimea” şi „iubirea lui Hristos cea mai presus de cunoştinţă”, „umplându-se de toată plinătatea Lui” (Ef. 3, 18-19). Sfântul Maxim Mărturisitorul spune: „E nevoie de multă ştiinţă (duhovnicească) pentru ca, înlăturând mai întâi cu grijă valurile literelor care acoperă Cuvântul, să putem privi cu mintea dezvăluită pe Cuvântul Însuşi, stând de sine şi arătând în Sine limpede pe Tatăl, atâta cât este cu putinţă oamenilor”.14

Sfânta Scriptură oferă credincioşilor şi exemplul drepţilor şi al sfinţilor, care au îndeplinit voia lui Dumnezeu, fiind astfel un puternic stimulent pentru credinciosul dornic de progres moral. Ea ne face cunoscută viaţa creştinilor din timpurile apostolice, spune Sfântul Ioan Gură de Aur. Comentând Faptele Sfinţilor Apostoli, în calitate de Arhiepiscop al Constantinopolului, el arată modul de vieţuire al primilor creştini „credinţa lor 12 Ibidem, pg. 67. 13 Pr.Conf.Dr. George Remete, op. cit. pg. 102.14 Sf Maxim Mărturisitorul, Capete gonstice, II, apud Diac asiat.dr. Viorel Ioniţă, Raportul dintre Scriptură si Tradiţie în hotărârile Sinoadelor ecumenice, în revista Ortodoxia nr 2, anul 1980, pg. 44

10

Page 11: Sfanta Scriptura Si Sfanta Traditie

sinceră, viaţa lor ireproşabilă, stăruinţa lor în învăţătură, cumpătarea şi bucuria”15 , virtuţi recomandate cu stăruinţă şi ascultătorilor săi. Atât de bogată este Sfânta Scriptura în pilde vrednice de urmat în viaţa creştină, încât Sfântul Ioan o aseamănă cu o grădină de flori, zicând: „după cum o livadă plină de verdeaţă oferă privirilor noastre multe şi deosebite flori, tot aşa dumnezeiasca Scriptură ne desfăşoară în faţă tabloul virtuţilor practice prin cei drepţi, nu pentru ca să respirăm o clipă parfumul cel plăcut al florilor, ci pentru a găsi acolo o folosinţă continuă. Când culegem flori naturale, ele se pot veşteji în mâinile noastre, îşi pot pierde frumuseţea şi aroma lor mirositoare. Aici nu este aşa: când am rostit odată auzului virtuţile drepţilor, când le-am aşezat în depozitul de comori al memoriei noastre, ne vom putea bucura mereu de mirosul cel bun, dacă voim aceasta.” 16

2.b) Interpretarea Sfintei Scripturi

Biserica Ortodoxă recomandă credincioşilor citirea Sfintei Scripturi, dar prin aceasta nu se îngăduie fiecăruia s-o tâlcuiască după priceperea sa. În Sfânta Scriptură ave recomandări clare, atunci când Sfântul Apostol Petru spune „în ele sunt unele lucruri anevoie de înţeles, pe care cei neştiutori le răstălmăcesc ca şi pe celelalte Scripturi, spre a lor pierzare” (2 Ptr. 3, 16),vorbind despre unele scrieri ale Sfântului Apostol Pavel. În Faptele Sfinţilor Apostoli, în capitolul 8, diaconul Filip, îl întâlneşte, în drum spre Gaza, pe famenul etiopian, care citea din proorocul Isaia. Filip l-a întrebat: „înţelegi cele ce citeşti?”, iar famenul a răspuns:„cum voi putea înţelege de nu mă va povăţui cineva?”(FA 8, 27-31). 17

Necesitatea interpretării Sfintei Scripturi s-a simţit chiar de la începutul creştinismului, datorită faptului că el aducea o învăţătură nouă. Primul ei interpret a fost Mântuitorul Iisus Hristos. El a explicat, în numeroase rânduri, Vechiul Testament, precum şi unele parabole personale, cu înţeles mai complicat pentru ascultători. Urmând metodele de instruire şi educare religios-morală aplicate de Mântuitorul, Sfinţii Apostoli şi urmaşii lor legitimi au continuat cu multă conştiinciozitate şi responsabilitate această operă delicată.18

De aceea „nici o proorocie a Scripturii nu se tâlcuieşte după socotinţa fiecăruia, pentru că niciodată proorocia nu s-a făcut după voia omului, ci oamenii cei sfinţi ai lui Dumnezeu au grăit, purtaţi fiind de Duhul Sfânt”(2 Pt. 1, 20-21). În oceanul de înţelesuri ale Duhului de dincolo de literă,

15 Sfântul Ioan Gură de Aur, In Act. Ap. Hom. VII, 3, P.G. 60, 66 D; apud Diac.asiat.dr. Viorel Ioniţă, art. cit. pg. 45. 16 Idem, Omilia XLIII – a la Geneză, 1, P.G., LIV, col 325, apud Diac asiat.dr. Viorel Ioniţă, art. Cit., pg. 46.17 Pr.Prof.Dr.Isidor Todoran, Arh.Prof.Dr. Ioan Zăgrean, op. cit. pg. 68.18 Arhim. Veniamin Micle, Citirea şi interpretarea Sfintei Scripturi, după Omiliile Sfântului Ioan Gură de Aur, in revista Ortodoxia, nr 2, anul 1980, pg. 289.

11

Page 12: Sfanta Scriptura Si Sfanta Traditie

nu se poate vâsli decât în chip rătăcitor fără călăuzirea aceluiaşi Duh, Care transmite înţelegerea lor în Biserică, de la generaţie la generaţie.

Sfânta Scriptură fiind adresată tuturor oamenilor, toţi au dreptul şi datoria să o cunoască, dar nu oricine o poate interpreta corect. Interpretarea ei revine numai Bisericii, prin intermediul nuor persoane pregătite special pentru aceasta activitate. Noul Testament ne mărturiseşte că dreptul şi puterea de a învăţa au fost date de Mântuitorul Iisus Hristos nu numai Sfinţilor Apostoli ci şi urmaşilor legitimi ai lor, constituiţi în ierarhia bisericească, zicând: „Învăţaţi toate neamurile… învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă, şi iată Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârşitul veacurilor” (Mt 38, 19-20).

Sf. Ioan Damaschin rezumând gândirea patristică, îndeamnă pe creştini a citi Sfânta Scriptură, căci prin ea "suntem îndreptaţi spre virtute şi contemplaţie netulburată. În ea găsim îndemn spre orice fel de virtute şi îndepărtare de la toată răutatea. Dacă suntem iubitori de învăţătură vom fi şi cu mai multa învăţătură, căci prin ştiinţă, prin osteneală şi prin harul lui Dumnezeu, se duc la bun sfârşit toate. Să batem deci la paradisul frumos al Scripturii…, care mângâie inima noastră când este întristată, o potoleşte când este mâniată şi o umple de bucurie veşnică, urcând-o către Fiul Unul-născut şi prin El la Tatăl luminător".19

2.c) Inspiraţia Sfintei Scripturi

Întreaga Scriptură este o operă inspirată de Duhul Sfânt. Din numeroase locuri rezultă că autorii acestora le-au scris, după porunca lui Dumnezeu. Sfântul prooroc Ieremia, spune: „Fost-a cuvântul Domnului către mine şi a zis …” (Ier 2,1), iar Isaia zice: „şi a zis Domnul către mine: Ia o carte mare şi scrie deasupra ei cu slove omeneşti…”(Is 8,1). Referindu-se adeseori la ele. Mântuitorul le acordă o preţuire deosebită: „cercetaţi scripturile, căci acelea sunt care mărturisesc despre Mine”(In 5, 39). În Noul Testament avem numeroase dovezi cu privire la inspiraţia divină. Astfel, Pavel îi scrie lui Timotei: „Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos spre învăţătură, spre mustrare, spre îndreptare, spre povăţuire întru dreptate”(2 Tim3, 16).20 Cum se săvârşeşte procesul de comunicare a adevărului dumnezeiesc prin Inspiraţia Duhului Sfânt? Răspunsurile sunt diferite. Unii spun că Duhul Sfânt îl fereşte doar de greşeală pe sfântul autor care pune în scris comunicarea lui Dumnezeu. Alţii spun ca Descoperirea adevărului ar avea un caracter verbal, în sensul ca Duhul Sfânt ar dicta, iar scriitorul sfânt ar pune în scris tot ceea ce a auzit. Aceste păreri exprimă două extreme, care răspund unilateral problemei enunţate. Noi spunem ca Duhul Sfânt, într-adevăr, fereşte de greşeală pe scriitor, dar în acelaşi timp îi şi înalţă duhovniceşte sufletul deasupra stării comune, spre a putea înţelege şi simţi ceea ce comunică. Nu este

19 Ibidem, pg. 290.20 Pr.Prof.Dr.Isidor Todoran, Arh.Prof.Dr. Ioan Zăgrean, op. cit, pg. 67

12

Page 13: Sfanta Scriptura Si Sfanta Traditie

deci anulată personalitatea scriitorului, de aceea unele scrieri au un stil, altele un alt stil; unele au o profunzime duhovnicească mai mare, altele mai mică, deşi acelaşi Duh Sfânt a comunicat adevărul de credinţă. Dacă ar fi dictat, cum am văzut că s-a spus, atunci nu ne putem explica deosebirile şi varietatea formei de redare a diferiţilor autori inspiraţi de acelaşi Sfânt Duh. Aşadar, Inspiraţia are un caracter tainic de pregătire şi de comunicare a adevărului de credinţă, dar în acelaşi timp şi un caracter sinergic, adică de conlucrare între Duhul Sfânt, care comunică adevărul şi personalitatea sfântului scriitor care primeşte şi transmite în scris acest adevăr mântuitor.21 Inspiraţia nu este afectul magic al unei lucrări divine, ci rezultatul conlucrării divine dintre factorul divin şi uman. Încă din primele decenii de existenţă, Biserica a stabilit canonul cărţilor inspirate sau insuflate de Duhul Sfânt.

3.a) Sfânta Tradiţie

Tradiţia este permanentizarea dialogului Bisericii cu Hristos. Conţinutul Scripturii primit prin credinţa ce se transmite de la Apostoli în comunitatea Bisericii, nefiind produs omenesc, ci fiind insuflat de Duhul Sfânt, trebuie pe de-o parte păzit, pe de alta adâncit în înţelesurile lui nealterate primite de la Sfinţii Apostoli.

Ea a mai fost denumită „memoria vie a Bisericii” (Bulgakov), „viaţa Duhului în Biserică” (Lossky), „Evanghelia predicată de la Apostoli până la noi”(J.A.Moehler).22

Tradiţia este unul din termenii care au atât de multe însemnări, încât riscă să piardă sensul iniţial. Şi aceasta datorită nu numai unei oarecare „laicizări”, care a făcut ca atâtea cuvinte din vocabularul teologic să-şi piardă valoarea, când sunt scoase din contextul creştin propriu lor şi prin aceasta transformate în expresii ale vorbirii curente. Cuvântul „Tradiţie” a fost supus aceleiaşi sorţi şi pentru faptul că în însăşi vorbirea bisericească termenul acesta este neconturat.23

La unii teologi din epoca romantismului – ca Mőller, în Germania şi Homiacov în Rusia – se întâlnesc pagini minunate asupra descrierii Sfintei Tradiţii, în care Tradiţia este înfăţişată ca o deplinătate ecumenică, neseparată totuşi nici de unitatea, nici de sobornicitatea lui Homiacov, nici de apostolicitatea sau conştiinţa Bisericii, care posedă veracitatea nemijlocită a adevărului descoperit de Dumnezeu. În descrierile acestor teologi recunoaştem în chip neîndoielnic „plinătatea” () caracteristică pentru Tradiţia Bisericii, însă cu toate acestea nu putem renunţa la necesitatea deosebirii a ceea ce este obligatoriu pentru orice teologie dogmatică. 24

21 Pr.Prof. Sorin Cosma Asupra Revelaţiei, apud Mitropolia Olteniei nr 6, anul 1986, pg. 77. 22 Pr.Conf.Dr. George Remete, op. cit, pg. 104.23 Vladimir Lossky, Tradiţie şi tradiţii, în revista Ortodoxia, nr 7-8, anul 1970, pg. 585.24 Ibidem, pg 586.

13

Page 14: Sfanta Scriptura Si Sfanta Traditie

Mitropolitul Filaret al Moscovei spune că adevărata şi Sfânta Tradiţie constă nu numai în transmiterea văzută şi orală a învăţăturilor, a canoanelor, a rânduielilor, a riturilor, ci constă de asemenea în împărtăşirea nevăzută dar efectivă a harului şi a sfinţirii.25

Se poate spune că Tradiţia constituie spiritul critic al Bisericii. Însă, în opoziţie cu „spiritul critic” al ştiinţei omeneşti, judecata critică a Bisericii este ascuţită, şlefuită de către Duhul Sfânt. Pentru aceasta însuşi principiul acestei judecăţi este cu desăvârşire altul: deplinătatea neştirbită a Revelaţiei. În acest fel Biserica, cea căreia îi aparţine puterea de a îndrepta greşelile inevitabile din textele sfinte, poate totodată să recunoască în unele interpolaţii mai târzii (ca de exemplu, în comma „celor trei care mărturisesc în ceruri” din I In 5, 7) exprimarea corectă a Adevărului revelat. Desigur că în acest caz „corectitudinea” are cu totul alt înţeles decât în disciplinele istorice.

Nu numai Scriptura, ci chiar şi tradiţiile orale, primite de la Apostoli, sunt păstrate doar în Sfânta Tradiţie cea purtătoare de lumină, care descoperă înţelesul şi însemnătatea lor adevărată şi foarte esenţială pentru Biserică. În acest caz Tradiţia acţionează în mod critic, manifestând în primul rând aspectul ei negativ şi eliminator, ea înlătură „basmele netrebnice şi băbeşti”(I Tim 4, 7), acceptate cu cucernicie de toţi aceia ale căror tradiţionalism se manifestă în primirea cu încrederea nemărginită a tot ce s-a strecurat în viaţa Bisericii şi a rămas aici în virtutea obişnuinţei.26

Biserica Ortodoxă este cunoscută ca o Biserică a Tradiţiei. Ea a păstrat cu fidelitate conţinutul kerygmei apostolice şi practica sacramentală apostolică în întregimea lor. Aceasta a putut lăsa impresia că Biserica Ortodoxă nu a mers cu timpul, ci a repetat până azi formule şi practici venerabile, care nu mai răspund necesităţilor spirituale actuale.27

Tradiţia creştină înseamnă nu numai o trăire continuă la acelaşi nivel de spiritualitate a misterului mântuirii, ci şi o înaintare în trăire şi înţelegere, fără ca aceasta să însemne totuşi o trecere peste misterul trăirii în Hristos, peste misterul mântuirii şi desăvârşirii în El. Tradiţia înseamnă astfel nu numai o „memorie vie”, mereu retrăită a Bisericii, ci o transcendere spre ţinta eshatologică, o înaintare în transparenţa realităţii divine, trăită neîntrerupt în Biserică.28

Conţinutul Tradiţiei se vrea cunoscut, aplicat şi trăit într-o tot mai mare adâncime şi intensitate, pentru că însuşi conţinutul Revelaţiei, care este Hristos cel necuprins, se vrea cunoscut şi însuşit tot mai mult şi iubit tot mai intens. Tradiţia actualizează acest dinamism al Scripturii fără să-l altereze, fiind ea însăşi o aplicare şi o aprofundare continuă a conţinutului ei. Concomitent cu

25 G. Florenski, Căile teologiei ruse, Paris, anul 1939, apud Pr.Prof. Ion Bria, Tradiţie şi dezvoltare în teologia ortodoxă, în revista Ortodoxia nr 7-8, anul 1970, pg. 591. 26 Vladimir Lossky, art. cit. pg. 593.27 Pr. Prof.Dr. Dumitru Stăniloae, Concepţia ortodoxă despre tradiţie şi despre devoltarea doctrinei, in revista Ortodoxia, nr 1, anul 1975, pg. 5. 28 Ibidem, pg. 11.

14

Page 15: Sfanta Scriptura Si Sfanta Traditie

păstrarea ei autentică, Tradiţia efectuează această actualizare a dinamismului Scripturii prin calitatea ei de explicatoare adevărată a Scripturii. Explicarea aceasta este în esenţă cea apostolică. Sfântul Apostol Pavel, pentru înţelegerea epistolelor sale, trimite la predica orală, care se vede că a rămas în comunitate ca tradiţie şi prin Tradiţie (I Cor. 11, 2/ 15, 3/ II Tes. 2, 15/ 3, 6). Această explicare sau „învăţătură apostolică” a credinţei trebuie să rămână ca un model permanent, ca o regulă de neschimbat (Rm 6, 17; Iuda 3). Biserica de la început stăruia şi era îndemnată să stăruie în „învăţătura apostolică”; aceasta relata cuvintele şi faptele lui Hristos, dar era şi o explicare a lor comună care în esenţă nu se făcea fără Duhul lui Hristos (FA 13, 12; Tit 1, 9; Evr 13, 9). Dar învăţătura sau explicarea aceasta avea forme variate de expunere (I Cor. 14, 26; I Tim. 4, 2).

Dacă Scriptura n-ar avea decât un înţeles îngust, literal, static, ea n-ar avea nevoie de Tradiţie, de o explicare care să-i păstreze totuşi nealterate înţelesurile apostolice originare. Atunci ar fi absurd să se mai admită după ea o explicare trăită. Dacă Scriptura n-ar intenţiona să treacă pe Hristos în viaţa oamenilor şi norma acestei vieţi să fie după El, n-ar avea nevoie de completarea prin Tradiţie.

Tradiţia are două înţelesuri: a) totalitatea modalităţilor de trecere a lui Hristos în viaţa umană sub forma Bisericii şi a tuturor lucrărilor Lui de sfinţire şi propovăduire, şi b) transmiterea acestor modalităţi de la generaţie la generaţie.

„Dar Apostolii au predat şi Biserica a primit prin succesorii lor, episcopii, nu numai o învăţătură ci şi harul Sfântului Duh […] În esenţă, Tradiţia este neîntreruperea vieţii dumnezeieşti, permanenta prezenţă a Duhului”.29

Numai prin Tradiţie conţinutul Scripturii devine mereu viu, actual, eficient, dinamic în toată integritatea lui, în cursul generaţiilor in istorie. În sensul acesta, ea completează Scriptura. Fără ea Scriptura sau Revelaţia nu-şi actualizează toată eficienţă ei sau eficienţa ei continuă. Fără ea nu se poate pătrunde şi trăi tot conţinutul Scripturii. Toate cântările bisericeşti sunt pătrunse de texte din Scriptură şi toate actele liturgice şi sacramentale simbolizează şi actualizează în mod eficient momente din Scriptură, din istoria Revelaţiei. Dar prin aceasta, imnurile şi actele liturgice dau Scripturii o adâncă tâlcuire dogmatică şi spirituală. Scriptura, fără explicarea liturgică şi fără explicarea ei în Liturghie şi în celelalte Taine, se usucă, se desfigurează.30

Dezvoltarea Tradiţiei, zice Vicenţiu de Lerin, nu înseamnă schimbarea ei, ci „o amplificare în ea însăşi”. 31 Dezvoltarea continuă a Tradiţiei este pe de-o parte ceea ce cuprinde Scriptura, iar pe de alta este

29 G Florenski, Orthodoxy, Geneva, 1960, apud Pr.Prof.Dr Dumitru Stăniloae, op. cit., pg. 6. 30 V. Vedernicov, Problema Tradiţiei în istoria ortodoxă, apud Pr.Prof.Dr. Dumitru Stăniloae, Sfânta Tradiţie, în revista Ortodoxia, nr 1, anul 1964, pg 53. 31 Vicenţiu de Lerin, Commonitorium Patrum, P.L. 50, col. 668. apud Pr.Prof.Dr. Dumitru Staniloae, art.cit. pg. 55.

15

Page 16: Sfanta Scriptura Si Sfanta Traditie

punerea în lumină a sensului bogat şi unitar al Revelaţiei consemnate în esenţă în Scriptură. Ea se dezvoltă prin forma scurtă a Crezurilor, dar şi prin forma desfăşurată a lucrărilor sfinţitoare ale Bisericii şi a explicărilor Scripturii din cursul istoriei Bisericii, pe baza predicii integrale a Apostolilor, care a rămas ca Tradiţie apostolică.32 În regula credinţei, cum spune Origen în De principiis (c. IV), aflăm lumina ascunsă a dogmelor, cuprinsă în cuvintele Scripturii.” Un teolog ortodox contemporan spune: „Tradiţia este o anamneză pnevmatică ce descoperă, dincolo de obiectivarea adeseori prea umană a textelor, unitatea şi sensul Scripturii, arătând pe Hristos, Care le recapitulează şi le sfinţeşte.

Sfântul Irineu episcopul Lyonului, născut pe la anul 140, care l-a cunoscut în tinereţe pe episcopul Policarp al Smirnei, ucenicul Sfântului Apostol Ioan, spune: „Biserica, deşi este împrăştiată în toată lumea, până la marginile pământului, primind de la Apostoli şi de la ucenicii acelora credinţa într-un Dumnezeu Tatăl Atotţiitorul, Făcătorul cerului şi al pământului, al mărilor şi al tuturor celor din ea; şi într-unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, întrupat pentru mântuirea noastră […] Şi nici cel foarte tare în cuvânt dintre proiestoşii Bisericii nu va spune altele decât acestea (căci nimeni nu este mai presus de Învăţătorul), nici cel slab în cuvânt nu va micşora Tradiţia, căci una fiind aceasta, nici cel cu multă putere în propovăduirea ei nu o înmulţeşte, nici cel cu puţină nu o împuţinează.” 33

3.b) Aspectele Sfintei Tradiţii.

Sfânta Tradiţie are două aspecte: statornic şi dinamic. Prin cel statornic Biserica recunoaşte fondul Tradiţiei dumnezeieşti apostolice preluate de ea; iar cel dinamic – Biserica, preluând Tradiţie apostolică şi rămânând statornică în ea, o dezvoltă continuu, după nevoile ei lăuntrice şi exterioare, ca răspuns la problema fiecărei epoci34.

Aspectul statornic poate fi delimitat în timp, ea începând la Cincizecime şi ţinând până la moartea ultimului Apostol, fiind fixată apoi în scris de Biserică până în epoca Sinoadelor ecumenice, iar aspectul dinamic al Tradiţiei este în continuare şi nu se va termina până la sfârşitul veacurilor, întrucât Biserica, călăuzită continuu de Duhul, răspunde mereu tuturor problemelor din fiecare epocă. În Tradiţia cu aspect dinamic deosebim latura care corespunde unor nevoi temporare ale Bisericii şi care este numită de regulă „tradiţia bisericească”, ca una care a fost dezvoltată de Biserică, în Mărturisiri de credinţă, catehisme, canoane, practici de cult etc. şi care deşi îşi are baza ei în Tradiţia apostolică, fiind o dezvoltare şi actualizare a ei, totuşi multe din elaborările acestei tradiţii bisericeşti nu au valoare egală cu Tradiţia

32 Pr Prof Dumitru Stăniloae op. cit., pg. 64.33 Sfântul Irineu Adversus Haereses, P.G., VII, col. 549-556 Pr.Prof.Dr. Dumitru Staniloae, art. cit., 57.34 Pr.Prof.Dr.Isidor Todoran, Arh.Prof.Dr. Ioan Zăgrean, op. cit., pg. 71.

16

Page 17: Sfanta Scriptura Si Sfanta Traditie

dumnezeiască apostolică, statornică, ci una mai mult istorică, ca o mărturisire a continuităţii credinţei apostolice de-a lungul veacurilor. Aceste elaborări, deşi se bazează pe Tradiţia dumnezeiască, sunt o dezvoltare mai puţin organică a Tradiţiei apostolice, fiind făcute în mare grabă sau suferind unele influenţe eterodoxe, au prin urmare unele lipsuri. Dar toate dezvoltările organice ale Tradiţiei apostolice au intrat în Tradiţia apostolică sub aspect statornic, respectiv în Sinodiconul Ortodoxiei, ca unele care redau fără ştirbire credinţa apostolică.35

Dinamismul Sfintei tradiţii nu îngăduie nici un fel de anchilozare în manifestările obişnuite ale piozităţii, nici în exprimările dogmatice care de obicei sunt repetate în chip mecanic a reţete magice ale Adevărului, asigurate de autoritatea Bisericii. A păzi „tradiţia dogmatică” nu înseamnă a fi legat de formulele doctrinei: a fi în Tradiţie înseamnă a păzi adevărul viu în lumina Duhului Sfânt, sau mai corect a fi păzit în Adevăr de puterea de viaţă făcătoare a Tradiţiei; această putere păzeşte în înnoire neîntreruptă, ca tot ce purcede de la Duhul Sfânt.36

3.c) Sfânta Tradiţie şi Sfânta Scriptură.

Modul de propovăduire al Mântuitorului şi al Sfinţilor Apostoli a fost predica orală. Acest mod de propovăduire era general, iar predica ţinea seama de condiţiile istorice, sociale, culturale şi materiale al ascultătorilor. Mântuitorul Hristos n-a lăsat nimic scris, de asemenea şi cei mai mulţi dintre Apostoli. În ceea ce priveşte scrierile rămase de la Apostolii care au scris, sau de la ucenicii acestora (Matei, Ioan, Petru, Pavel, Marcu, Luca, Iacov, Iuda), scrieri care formează Noul Testament, ele sunt scrise mai mult ocazional, spre a răspunde valorilor celor cărora le-au fost adresate, majoritatea lor fiind legate de anumite situaţii şi împrejurări local, uneori presante (Epistola către Galateni). Aşadar, scrierile Noului Testament nu sunt tratate de teologie şi nici nu au fost scrise cu intenţia de a cuprinde totalitatea învăţăturii propovăduite de Mântuitorul şi de Sfinţii Apostoli tuturor creştinilor de totdeauna.

Cărţile Scripturii au fost scrise mai mult ocazional, în legătură cu nevoile credincioşilor de atunci, şi ea nu cuprinde totalitatea învăţăturii propovăduite de Mântuitorul şi de Apostoli. este uşor de înţeles că a mai rămas o mare parte nescrisă, fiind predată prin grai viu şi păstrată de Biserică. În această privinţă, textul de la Ioan este edificator: „Sunt încă şi alte multe lucruri pe care le-a făcut Iisus, care, dacă s-ar fi scris cu de-amănuntul, mi se pare că nici în lumea aceasta n-ar încăpea cărţile ce s-ar fi scris” (In 21, 25), iar în alt loc: „încă şi alte multe semne a făcut Iisus înaintea ucenicilor Săi, care nu sunt scrise în cartea aceasta…”(In 20, 30).

35 Ibidem, pg. 72.36 Vladimir Lossky, op. cit., pg. 594.

17

Page 18: Sfanta Scriptura Si Sfanta Traditie

Este uşor de înţeles că dacă Sfânta Scriptură cuprinde numai o parte din Revelaţie, cealaltă parte a acestei Descoperiri dumnezeieşti, care n-a fost consemnată în Scriptură, dar a fost păstrată prin viu grai, formează un tezaur la fel de preţios ca şi cel al Bibliei, ea purtând numele de Sfânta Tradiţie sau Predanie.

Sfinţii Apostoli au fost trimişi de Mântuitorul să propovăduiască Evanghelia prin viu grai: „Mergând, învăţaţi toate neamurile… învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă” (Mt 28, 19-20), căci El le-a dat acestora învăţăturile şi poruncile Sale tot prin viu grai. Sfântul Apostol Pavel confirmă acestea, zicând: „Căci credinţa vine din auzire, iar auzirea vine din cuvântul lui Dumnezeu” (Rm 10, 17). La fel, din cele scrise în cărţile Noului Testament de către unii dintre Apostoli, rezultă clar că modul de propovăduire obişnuit nu era scrisul, ci propovăduirea orală. Sfântul Ioan scrie în epistolă: „Multe am a vă scrie, dar n-am voit să le scriu pe hârtie, cu cerneală, ci nădăjduiesc să vin la voi şi să grăiesc gură către gură, ca bucuria noastră să fie deplină”(2 In 12), iar lui Gaiu îi scrie: „Multe lucruri aveam să-ţi scriu; totuşi nu voiesc să ţi le scriu cu cerneală şi condei. Ci nădăjduiesc să te văd în curând şi atunci vom grăi gură către gură” (3 In 13, 14). La fel, Pavel le aminteşte prezbiterilor din părţile Efesului, adunaţi la Milet: „Drept aceea,privegheaţi, aducându-vă aminte că timp de trei ani n-am contenit, noaptea şi ziua, să vă îndemn cu lacrimi pe fiecare dintre voi… (FA 20,31). Important este că învăţăturile transmise şi păstrate în Sfânta Tradiţie au aceeaşi valoarea şi importanţă ca şi cele cuprinse în Sfânta Scriptură, deoarece ele provin tot din aceeaşi Revelaţie. Cele scrise de Sfântul Apostol Pavel tesalonicenilor dovedesc indiscutabil acest adevăr: „Drept aceea, fraţilor, staţi neclintiţi şi ţineţi predaniile pe care le-aţi învăţat, fie prin cuvânt, fie prin epistola noastră (2 Tes 2, 15). Tot Pavel numeşte Tradiţia „dreptarul învăţăturilor sănătoase”(2 Tim 1,13), îndemnându-l pe Timotei să-l păzească cu mare grijă (1 Tim 6, 20).

Mai mult, în unele locuri din cărţile Sfintei Scripturi, autorii lor redau învăţături şi fapte care nu provin decât din Tradiţie. Astfel, Sfântul Apostol Pavel se adresează prezbiterilor din Efes, cu următoarele cuvinte: „toate vi le-am arătat…aducându-vă aminte de cuvântul Domnului Iisus, că El a zis: Mai fericit este a da decât a lua” (FA 20, 35). La fel este locul din 2 Tim 3,8 unde se aminteşte de Iannes şi Iambres , care i s-au împotrivit lui Moise în Egipt, ca şi locul din epistola lui Iuda (v 9), unde se vorbeşte de cearta dintre Arhanghelul Mihail şi diavolul pentru trupul lui Moise, precum şi alt loc din această epistolă (v 14-15), unde se vorbeşte despre proorocia lui Enoh, al şaptelea de la Adam. Aceste învăţături şi fapte n-au putu fi luate decât din Sfânta Tradiţie, deoarece Sfânta Scriptură nu aminteşte nicăieri de ele. Sfinţii părinţi au învăţat în unanimitate că Sfânta Tradiţie este păstrătoarea Revelaţiei divine. Astfel, Sfântul Vasile cel Mare spune: „Din dogmele şi practicile ţinute de Biserică, pe unele le avem în învăţătura scrisă, iar pe altele le-am primit din

18

Page 19: Sfanta Scriptura Si Sfanta Traditie

tradiţia Apostolilor. Şi unele şi altele au aceeaşi putere”. Sfântul Ioan Gură de Aur zice: „este evident că Apostolii n-au predat toate prin scrisori, ci multe fără de scrisori, dar şi acestea sunt vrednice de credinţă”. Mărturii asemănătoare sunt la Sfinţii Părinţi care vorbesc în scrierile lor despre Revelaţia dumnezeiască, precum, Ignatie de Antiohia, Policarp de Smirna, Irineu, Ciprian, Clement Alexandrinul, Grigorie de Nyssa şi alţii.

3.d)Criteriile Sfintei Tradiţii

Dacă Tradiţia s-a păstrat şi s-a transmis pe cale orală, nu este de mirare dacă alături de tradiţiile adevărate au apărut şi alte tradiţii false,unele având la temelie o pietate sau evlavie cu totul exagerată a unora dintre creştini, iar latele, create în mod interesat de către unii dintre eretic, în scopul de a-şi justifica, pe baza Tradiţiei, învăţătura lor greşită. De exemplu putem da o serie întreagă de false tradiţii despre copilăria lui Iisus, despre viaţa Sfintei Fecioare Maria, despre viaţa unora dintre Apostoli.37

Dar Biserica este în stare şi în măsură să deosebească Tradiţia adevărată de tradiţiile false. Criteriul de deosebire a fost formulat de către scriitorul bisericesc Vicenţiu de Lerin (sec IV), care a precizat că tradiţia adevărată constă în „ceea ce s-a crezut totdeauna, pretutindeni şi de toţi – quod semper, quod ubique et quod semper ad omnibus creditum est”38. Aşadar, ca urmare a acestui principiu, Tradiţia adevărată trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

ceea ce se găseşte în Tradiţie să fi fost crezut în Biserică, începând cu Biserica veche;

ceea ce se găseşte în Tradiţie să fie crezut în toate Bisericile creştine de pretutindeni;

ceea ce se găseşte în Tradiţie să fie la fel consemnat de către Părinţii scriitori bisericeşti, de către cea mai mare parte dintre ei.39

Rezultă că Sfânta Tradiţie sau Tradiţia adevărată cuprinde toate învăţăturile care s-au păstrat neştirbite şi nealterate în Bisericile creştine de peste tot locul şi întotdeauna, iar cele cuprinse în ea au aceeaşi valoare cu cele cuprinse în Sfânta Scriptură.

Sfânta Tradiţie completează şi lămureşte Scriptura. De aceea faţă de aceasta ea este completivă şi explicativă. Exemple de tradiţie completivă: cele nouă cete îngereşti, numirile şi ordinea lor ierarhică; diversele ierurgii în legătură cu Tainele: împărtăşirea copiilor îndată după Botez; invocarea sfinţilor; cinstirea icoanelor şi moaştelor etc.

37 Ibidem, pg. 71. 38 Pr.Prof.Dr.Isidor Todoran, Arh.Prof.Dr. Ioan Zăgrean, op. cit, pg. 69.39 Ibidem, pg. 72.

19

Page 20: Sfanta Scriptura Si Sfanta Traditie

Exemple de tradiţie explicativă: colegialitatea apostolică, ierarhia bisericească sacramentală, naşii la botez şi nuntă; ritualul săvârşirii Tainelor şi în general înţelegerea Sfintei Scripturi în lumina Sfinţilor Părinţi.40

CAPITOLUL II

1. Raportul dintre Sfânta Scriptura – Sfânta Tradiţie –Sfânta Biserică

40 Ibidem, pg. 73.

20

Page 21: Sfanta Scriptura Si Sfanta Traditie

Între Sfânta Tradiţie şi Sfânta Scriptură pe de-o parte, şi Biserica pe de altă parte, există o legătură profundă, dialectică, care face valoarea Sfintei Scripturi şi Sfintei Tradiţii şi garantează păstrarea lor fidelă. 41 Ar fi o mare greşeală să se creadă că atât Scriptura, cât şi Tradiţia ar putea exista fără Biserică, fiindcă şi una şi alta se află în cea mai strânsă legătură cu comunitatea creştină, care este Biserica. Ea a luat fiinţă în ziua pogorârii Duhului Sfânt, fiind absolut necesară, pentru ca Apostolii să aibă cui preda Revelaţia în Hristos. Fără Biserică, Tradiţia nu ar fi putut exista, încetând de a mai fi practicată sau transmisă. Dar nici Biserica n-ar fi putut exista fără Tradiţie, căci ca aplicare continuă a conţinutului Revelaţiei, Tradiţia este un atribut al Bisericii.42

Biserica explică Scriptura în conţinutul ei autentic prin Tradiţia apostolică, păstrată de ea neschimbată. Dar la rândul ei, Tradiţia a format şi menţinut Biserica, iar Biserica are menirea să păzească conţinutul Scripturii în sensul lui autentic, pe care i l-a transmis Tradiţia apostolică.

Pe de altă parte, Scriptura există, este aplicată şi interpretată de Biserică. Însăşi Scriptura n-ar fi existat fără Biserică, căci canonul ei a fost stabilit în Biserică. Scriptura nu s-a scris în afara Bisericii, ci în Biserică, iar Biserica este cea care a dat mărturie despre autenticitatea apostolică a Scripturii. Nu Biserica a luat fiinţă prin mijlocirea Scripturii, ci Scriptura a luat naştere în sânul Bisericii, ca fixare în scris a unei părţi din tradiţia apostolică, deci a unei părţi a Revelaţiei.

Cuvântul Scripturii, chiar dacă este vestit şi în alte feluri şi poate lucra şi în afara Bisericii, totuşi nu este garantat decât în Biserică, pentru că numai ea are norma de interpretare verificată prin Tradiţie şi asistată de autoritatea Duhului Sfânt, conform căreia se numeşte ea „Stâlp şi temelie a adevărului”.43

Legătura dintre Biserică, Scriptură şi Tradiţie iese cel mai puternic în relief când este vorba de interpretarea Sfintei Scripturi. Biserica este singura autorizată şi competentă pentru a interpreta corect Sfânta Scriptură, tocmai datorită faptului că ea face această interpretare prin Sfânta Tradiţie, adică prin memoria fidelă de credinţă a creştinătăţii, memorie garantată atât de teologhisirea întregii creştinătăţi până în prezent, cât mai ales prin experimentarea, teologhisirea cu viaţa proprie a generaţiilor de teologi ai Bisericii, ceea ce constituie criteriul cel mai înalt de fidelitate faţă de conţinutul Sfintei Scripturi.44

2. Biserica – organul de păstrare şi fructificare a Revelaţiei.

41 Pr.Conf.Dr. George Remete, op. cit., pg. 109.42 Pr.Prof.Dr.Isidor Todoran, Arh.Prof.Dr. Ioan Zăgrean, op. cit., pg. 75.43 Pr.Conf.Dr. George Remete, op. cit., pg. 11044 Ibidem, pg. 110.

21

Page 22: Sfanta Scriptura Si Sfanta Traditie

Tradiţia nu poate exista fără Biserică. Dacă Tradiţia este în esenţă invocare şi coborâre a Duhului Sfânt peste oameni şi explicitarea apostolică şi autentică a conţinutului Scripturii pe baza aplicării sau trăirii lui sacramentale şi spirituale de către credincioşi, ea nu poate exista fără oamenii care cred în Revelaţie, care cred adică în Hristos şi în lucrarea Lui în ei prin Duhul Sfânt.

Fără Biserică, ca subiect al ei, Tradiţia n-ar fi început să existe şi ar înceta să mai fie practicată şi transmisă, ar înceta să mai existe. Dar, la rândul său, Biserica n-ar fi început să existe şi n-ar exista fără Tradiţie. Tradiţia, ca aplicare continuă a conţinutului Scripturii, sau mai bine zis al Revelaţiei, este un atribut al Bisericii. Tradiţia ca conţinut reprezintă modul în care se menţine deplinătatea Revelaţiei lui Hristos, sau Hristos ca plenitudine a Revelaţiei concrete; iar Tradiţia ca transmitere asigură prelungirea acestui conţinut prin credinţă.

Scriptura există şi este aplicată prin Biserică. Fără Biserică n-ar fi fost Scriptura. Canonul Scripturii se datorează Bisericii, mărturiei ei. Scriptura s-a scris în Biserică şi Biserica a dat mărturie despre autenticitatea ei apostolică. Biserica îşi are originea directă în lucrarea Apostolilor călăuzită şi însufleţită de Duhul Sfânt în prima aplicare a Revelaţiei şi Tradiţiei apostolice. Scriptura a luat naştere în sânul Bisericii şi spre folosul ei, ca fixare în scris a unei părţi a Tradiţiei apostolice, a unei părţi a Revelaţiei, pentru a o hrăni din şi a o menţine în Hristos cel autentic transmis prin Tradiţia întreagă.

Biserica înţelege sensul autentic al conţinutului Revelaţiei, pentru că Duhul menţine în ea evidenţa plenitudinii trăite a Revelaţiei, concretizată în Hristos. Nu poate fi Biserică deplină fără evidenţa plenitudinii divino-umane a lui Hristos, aflătoare în ea şi nu se poate arăta şi activa evidenţa acestei plenitudini decât în Biserică. Iar plenitudinea aceasta se arată şi se activează prin Duhul Sfânt. De aceea a spus Sfântul Irineu: „Ubi ecclesia, ibi Spiritus Sanctus et ibi veritas (seu Christus), sau: „Ubi Spiritus, ibi ecclesia et veritas”45.

Sfântul patriarh Nichifor Mărturisitorul spunea: „Biserica este casa lui Dumnezeu, cum socoteşte Sfântul Apostol Pavel scriind lui Timotei, când zice că trebuie să ştim «cum să umblăm în casa Domnului, care este Biserica lui Dumnezeu celui viu» (I Tim. 3, 15). Astfel, casa fiind dumnezeiască, a fost întemeiată pe vârful munţilor înalţi (Evr. 12, 18-20), care pătrund în contemplaţia, adică în cugetările şi gândurile Proorocilor şi Apostolilor, care se ridică peste cele pământeşti şi de jos şi pe care le-a pătruns în chip strălucit; pe acestea se spune că este clădită, ca pe nişte temelii ale credinţei, Biserica lui Dumnezeu.” 46 Acelaşi sfânt declară că înşişi Apostolii, aflându-se în Biserică unde lucrează Duhul Sfânt, au fost trimişi de Hristos din Biserică, sau de Hristos lucrător prin Duhul Sfânt în Biserică. Pornind de la cuvântul: „Din Sion

45Pr.Prof.Dr.Dumitru Stăniloae, op.cit., p.65.46 Sf Nichifor Mărturisitorul, Cuvânt de apărare pentru sfintele icoane, P.G. 100, col. 600. apud Pr.Prof.Dumitru Stăniloae, op. cit., pg. 70.

22

Page 23: Sfanta Scriptura Si Sfanta Traditie

va ieşi legea, iar cuvântul Domnului, din Ierusalim”(Is. 2, 3), el îl aplică Bisericii ca chip al Ierusalimului cresc: „Căci din acest Ierusalim sensibil, ca unul ce este chipul Ierusalimului de sus, a ieşit, evident cuvântul dumnezeiesc care a cuprins toate marginile lumii. Căci în el s-au săvârşit tainele mântuirii. Din el au fost trimişi şi Sfinţii Apostoli să meargă să înveţe neamurile, ca să le cureţe calea aceea netedă, dreaptă şi mântuitoare”. 47

Capitolul III1.Învăţătura Protestanta

47 Ibidem, pg. 71.

23

Page 24: Sfanta Scriptura Si Sfanta Traditie

Biserica Ortodoxă şi cea Romano-catolică mărturisesc împreună că forma de credinţă şi de viaţă creştină se cuprinde în Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie. Spre deosebire de acestea, protestanţii susţin că unicul izvor al credinţei şi principiul formal al ei este Sfânta Scriptură, Tradiţia neavând nici o valoare dogmatică, ci cel mult una istorică. Unii dintre ei admit într-o oarecare măsură tradiţia explicativă, dar o resping cu toţii pe cea completivă.

Dar şi în privinţa Sfintei Scripturi, protestanţii se deosebesc de ortodocşi şi de catolici. Căci în timp ce Biserica Ortodoxă şi cea Catolică susţin că numai autoritatea bisericească este în drept să tâlcuiască Sfânta Scriptură şi aceasta numai în spiritul Tradiţiei, aşadar, ele considerând că regula de credinţă este învăţătura Bisericii, Sfânta Scriptură fiind numai un izvor al acesteia, protestanţii susţin că orice creştin are dreptul să explice sau să tâlcuiască Sfânta Scriptură, ea însăşi fiind unicul izvor şi unica normă de credinţă, interpretându-se singură (Scriptura Scripturae interpres)48. Cu alte cuvinte, nu este nevoie de alte informaţii şi explicaţii omeneşti dinafara Scripturii pentru a o înţelege. Locurile dificile din Sfânta Scriptură se tălmăcesc de ele însele cu ajutorul altor locuri, tot din Sfânta Scriptură. Scriptura îşi este suficientă sieşi şi nu are nevoie de nimic din afară, acestea fiind chiar dăunătoare şi falsificatoare49.

Înlăturând aportul Sfintei Tradiţii la explicarea sau tâlcuirea Scripturii,protestanţii motivează în diferite feluri că un credincios, fără să fie versat în ale teologiei, poate înţelege şi tâlcui corect Scriptura. Astfel, teologii protestanţi mai vechi învăţau că Duhul Sfânt luminează mintea şi inima oricărui credincios care citeşte Biblia, spre a o înţelege corect. Teologii mai noi afirmă că Scriptura se poate înţelege prin ea însăşi,căci un loc lămureşte alt loc. Dar în ambele cazuri se pune întrebarea: dacă lucrurile stau astfel, atunci de unde vine varietatea de sensuri pentru aceleaşi texte în protestantism şi de ce, în general teologii protestanţi, când explică un text controversat, folosesc expresia „după părerea mea”.50 O altă parte dintre teologii protestanţi mai noi recunosc numai raţiunii dreptul de a explica Scriptura, afirmând că ea, ajutată de luminile ei naturale şi de critica istorică, precum şi de critica textelor, poate nu numai să explice, ci chiar să modifice uneori textul Scripturii. Dar câţi din cei ce citesc Scriptura dispun de cunoştinţele despre care este vorba şi care este norma de conducere chiar pentru cei ce posedă aceste cunoştinţe? Şi apoi cum pot aceşti teologi să se încreadă în luminile raţiunii, dacă, după doctrina protestantă, ea a rămas cu totul întunecată după păcatul strămoşesc? Şi atunci cum rămâne cu ironia adresată de Luther „Doamnei Raţiuni” (Frau Vernunft)?

2.Biserica Romano-Catolica

Dar şi între Biserica Ortodoxă şi cea Catolică există deosebiri în privinţa modului de a concepe Tradiţia. Biserica Ortodoxă susţine că Tradiţia

48 Pr.Prof.Dr.Isidor Todoran, Arh.Prof.Dr. Ioan Zăgrean, op. cit., pg. 75.49 Pr.Conf.Dr. George Remete, op. cit., pg. 107.50 Pr.Prof.Dr.Isidor Todoran, Arh.Prof.Dr. Ioan Zăgrean, op. cit., pg. 75.

24

Page 25: Sfanta Scriptura Si Sfanta Traditie

este învăţătura apostolică nescrisă, păstrată de Biserică în timpul sinoadelor ecumenice, care în parte a fost expusă şi formulată oficial în hotărârile acestor sinoade, la care Biserica nu a adăugat nimic. Romano- catolicii extind Tradiţia peste epoca celor şapte sinoade ecumenice, incluzând în ea hotărârile conciliilor aşa-zise ecumenice, până în zilele noastre, de asemenea multe bule sau alte hotărâri papale. Ca atare, după ea Tradiţia nu-i necesar să poarte pecetea apostolică, nici să fie întărită de Sfinţii Părinţi, ori să fie crezută de toţi, ci este considerată ca un depozit sau o vistierie a credinţei, la care Biserica este îndreptăţită să recurgă când stabileşte o nouă dogmă.

Faţă de acest mod de a înţelege Tradiţia, Biserica Ortodoxă „este paznicul credincios şi cuvios al Tradiţiei. Biserica Apuseană se manifestă faţă de Tradiţie mai mult ca un creator de tradiţie, transformându-o după voinţă şi născocind multe ca să împace cele noi cu cele vechi şi să înnoade firul rupt de învăţătura apostolică…” 51

Unii teologi apuseni mai noi (ca Möhler) vorbesc de o Tradiţie ideală, deosebită de cea transmisă de Biserică, pe care o numesc Tradiţie din punct de vedere subiectiv, acesta fiind spiritul catolic dătător de viaţă, care leagă prezentul cu trecutul şi care este cuvântul lui Dumnezeu ce grăieşte în conştiinţa comună, în general fiind cugetarea bisericească. Dar această Tradiţie, pe care ei o consideră creatoare, nu poate fi invocată decât prin justificarea unor dogme noi pe care le inventează Biserica Apuseană.52

3.Criteriile Revelatiei autentice: minunile şi profeţiile

Caracterul primordial a creştinismului este acela de religie revelată. Dar, înafara religiei creştine, există religii care pretind că se întemeiază pe revelaţie. Se poate constata că în sânul multor religii au apărut diferite persoane care s-au dat drept trimişi ai divinităţii, deci organe ale revelaţiei, dar în realitate ei erau doar nişte înşelători. Dar şi în istoria creştinismului au existat diferiţi eretici care s-au considerat drept organe ale Revelaţiei susţinând că ei au primit descoperiri de la Dumnezeu. Din această cauză au apărut false revelaţii alături de cele autentice, simţindu-se nevoia, cu timpul, stabilirii anumitor semne după care să se poată deosebi Revelaţia adevărată de cea falsă. Aceste semne se numesc criterii ale Revelaţiei, iar ele sunt de două feluri: interne şi externe.

Criteriile interne. Se înţeleg faptele care provin din însuşi conţinutul Revelaţiei şi, la rândul lor, ele sunt de două feluri: pozitive şi negative. Cele pozitive ne arată ce trebuie să cuprindă Revelaţia: adevăruri religioase şi morale incontestabile, expuse într-o formă clară şi concisă, fără să fie în contrazicere cu alte adevăruri revelate, nici cu adevăruri sigure, umane. Cele negative cele negative ne arată ce nu trebuie să cuprindă o Revelaţie adevărată: idei absurde,

51 Hristu Andrutsos Simbolica tradus din grecescul de Justin Moisescu, 1955, apud Pr.Prof.Dr.Isidor Todoran, Arh.Prof.Dr. Ioan Zăgrean, op. cit. pg. 75.52 Pr.Prof.Dr.Isidor Todoran, Arh.Prof.Dr. Ioan Zăgrean, op. cit. pg. 75

25

Page 26: Sfanta Scriptura Si Sfanta Traditie

contrare logicii şi bunului-simţ , idei imorale, antisociale şi antiumane, de asemenea exprimarea acestora să nu fie făcută în termeni obscuri, echivoci şi cu multe înţelesuri.

Criteriile externe. Prin criteriile externe se înţeleg acele semne care rezultă din împrejurările în care se face Revelaţia, precum şi din faptele care o însoţesc. Acestea sunt de două feluri: naturale şi supranaturale.

Criteriile naturale se referă la organul sau persoana prin care se face Revelaţia, la calităţile lui morale şi intelectuale, precum şi la modul în care se face Revelaţia. Persoana respectivă trebuie să fie un om sănătos la minte, credincios, evlavios,lipsit de patimi, cu o bună reputaţie morală, devotat cauzei pe care o serveşte, neinteresat de câştig material, nedoritor de onoruri sau ranguri lumeşti, dezbrăcat de interese personale, modest şi neprefăcut, având o reputaţie de om integru. Dacă persoana prin care se face presupusa revelaţie este un om imoral, lipsit de caracter, crud, făţarnic, viclean, înşelător atunci sigur nu poate fi vorba de o Revelaţie adevărată.

Criteriile supranaturale (minunile şi profeţiile).Minunile sunt fenomene sau fapte sensibile care se petrec în lumea

noastră, dar ele nu se pot explica pe temeiul legilor naturii, deoarece le depăşesc pe acestea, căci autorul lor este Dumnezeu, iar scopul lor este adeverirea Revelaţiei.

Numeroşi oameni de ştiinţă au negat posibilitatea minunilor, afirmând că ele nu sunt posibile, deoarece ar contraveni legilor naturii şi ordinii universale, ceea ce este imposibil. Dacă cei trei tineri n-au ars în cuptor, dacă Petru nu s-a scufundat în apă, iar dacă Mântuitorul l-a înviat pe Lazăr, aceasta nu înseamnă că s-a nimicit puterea focului de a arde, s-au că s-a desfiinţat legea cufundării în apă a corpurilor mai grele decât volumul apei dislocate, ori că s-a anulat sau nimicit puterea morţii şi a bolii asupra oamenilor, ci numai că Dumnezeu Cel Atotputernic în înţelepciunea Sa, a găsit de bine să suspende, pentru un moment, efectele sau puterea legilor naturii, care, de altfel, rămân neschimbabile.53

Minunile sunt dovada cea mai grăitore, mai sigură şi mai convingătoare despre originea divină a religiei noastre. Mântuitorul a vorbit iudeilor despre puterea doveditoare a minunilor Sale, prin divinitatea Sa: „Dacă nu mă credeţi pe Mine, credeţi lucrurilor Mele” (In 10, 38), şi „De n-aş fi făcut între ei lucrurile pe care nimeni altul nule-a făcut, păcat n-ar avea…” (In 15,24).

Profeţiile. În Vechiul Testament cuvintele „proroc” şi „profet” au mai multe înţelesuri. Dar sensul fundamental al cuvintelor proroc şi profet este acela de văzător înainte, de prezicător al unor evenimente care se vor întâmpla în viitor. Prin proroc sau profet se înţelege o persoană care are darul de a vorbi despre cele ce se vor întâmpla în viitor, dar nu ca o prevedere datorită

53 Ibidem, pg 77.

26

Page 27: Sfanta Scriptura Si Sfanta Traditie

perspicacităţii inteligenţei sale, ci drept urmare a unei descoperiri pe care i-a făcut-o Dumnezeu.

Profeţia este o precizie al cărei conţinut este făcut prin Descoperire dumnezeiască, iar condiţia ei esenţială spre a putea fi considerată ca atare este ca ea să fie clară şi lămurită. Trebuie să ţinem seama că profeţiile adevărate sunt făcute numai de oameni aleşi de Dumnezeu, cărora – după atotştiinţa şi înţelepciunea Sa – le descoperă voinţa şi planurile Sale, aceste profeţii fiind semne nedezminţite despre cele revelate, ele însele putând fi considerate minuni. 54

ConcluziiImportanţa Revelaţiei în viaţa Bisericii şi a

credinciosului

54 Ibidem, pg. 79.

27

Page 28: Sfanta Scriptura Si Sfanta Traditie

Biserica îşi are fiinţa, cât şi ţelul final în sânul Revelaţiei. Biserica nu este altceva decât Revelaţia întrupată, o revelaţie ce-şi face clar prezenţa prin Tainele Bisericii. Setea după cunoaştere după care se guvernează din eternitate omul, iar adevărul nu e obiectiv, ci trans-subiectiv, adevărul este opera Revelaţiei, este Revelaţia însuşi, pentru că Dumnezeu este „Calea, Adevărul şi Viaţa”.Biserica, propovăduind Revelaţia, nu face altceva decât să-şi proclame obârşia şi pe Cel ce îi este Cap.Biserica se mişcă în interiorul Revelaţiei, deci al Scripturii şi al Tradiţiei, iar Tradiţia este vie în Biserică.

Revelaţia este prin excelenţă adresată omului, căci vizează mântuirea lui. Biserica îşi propovăduieşte adevărul, gravitând în jurul Revelaţiei şi atingând o singură problemă, dar care le cuprinde pe toate – relaţia Dumnezeu – om.

De ce Om – Biserică – Dumnezeu? Pentru că El Însuşi spune „voi sunteţi Biserica Dumnezeului Celui Viu (2 Cor 6, 16)”. Revelaţia oferă răspunsuri, adapă setea de cunoaştere a firii omeneşti, ducându-l la Misterul Suprem – Existenţa lui Dumnezeu, iar „existenţa lui Dumnezeu nu este pusă la îndoială de cei ce primesc Sfânta Scriptură” 55, iar Sfânta Scriptură nu este altceva decât expresia şi chipul Revelaţiei. Această împletire între Scriptură, Biserică, credincios este rezultatul lucrării Duhului Sfânt, Duhul lui Hristos.

Conlucrarea cu harul şi acceptarea Revelaţiei devine cheia dezlegării misterelor umane dumnezeieşti, căci „bogăţia celui înţelept şi smerit este cuvântul lui Dumnezeu”. 56

BIBLIOGRAFIE

1.Biblia sau SFÂNTA SCRIPTURĂ, Ediţia Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române,.Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1988.

55 Sf. Ioan Damaschin, op. cit. pg.20. 56 Sfântul Ignatie Briancianinov, Cuvinte despre om, Editura. Bunavestire, Bacău 2001, pg. 70.

28

Page 29: Sfanta Scriptura Si Sfanta Traditie

2Sfântul DAMASCHIN Ioan – Dogmatica, traducere in română, de Preot Dumitru Fecioru, Editura Scripta, Bucureşti 1993.

3.Sfântul Igantie BRIANCIANINOV – Cuvinte despre om, Editura Bunavestire, Bacău 2001.

4.Bria Preot Profesor, Ion – Tradiţie şi dezvoltare în teologia ortodoxă, în Ortodoxia, numărul 1, anul 1973.

5.Ioniţă Diacon asist. Doctor, Viorel – Raportul dintre Scriptură şi Tradiţie în hotărârile Sinoadelor ecumenice, în Ortodoxia numărul 2, anul 1980.

6.Lossky Vladimir – Introducere in Teologia Ortodoxă, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1993.

7.Idem – Tradiţie şi tradiţii, în Studii Teologice, numărul 7-8, anul 1970.

8.Remete, Preot Conf. Doctor George – Dogmatica Ortodoxă, ediţia a III-a, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2000.

9.Rezuş Preot Profesor, Petru – Învăţătura ortodoxă despre dezvoltarea şi împlinirea Revelaţiei divine, în Ortodoxia, numărul 1, anul 1966.

10.Stăniloaie Preot Profesor Doctor, Dumitru – Teologia Dogmatică Ortodoxă, Editura Institutului Biblic şi de Misiune, al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2003, ediţia III, volumul I.

11.Idem – Sfânta Scriptură şi Tradiţia apostolică în mărturisirea Bisericii, în Ortodoxia numărul 2, anul 1980.

12.Idem – Concepţia ortodoxă despre tradiţie şi despre dezvoltarea doctrinei, în Ortodoxia, număruă 1, anul 1975.

13.Idem – Sfânta Tradiţie. Definirea noţiunii şi întinderea ei, în Ortodoxia, numărul 1, anul 1964.

14.Todoran Preot Profesor, Isidor – Asupra Revelaţiei primordiale, în Ortodoxia, numărul 1, anul 1956.

15.Todoran Preot Profesor Doctor Isidor; ZĂGREAN, Arhidiacon Profesor Doctor, Ioan - Dogmatica Ortodoxă - Manual pentru Seminariile Teologice, ediţia a III-a, Editura Renaşterea Cluj, 2000.

29


Top Related