Download - revistaprolege.rorevistaprolege.ro/wp-content/uploads/2019/07/Pro-Lege_2014_3.pdf · Sesizarea şi existenţa unor a aşa-zise „erori judiciare” în practica judiciară readuce

2 0 1 4

PRO

LE

GE

3

MINISTERUL PUBLIC PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA

CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

PRO LEGE NR. 3/2014

ISSN – 1224 - 2411

R O M Â N I A MINISTERUL PUBLIC

PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

Secţia de resurse umane şi documentare

PRO LEGE

3/2014

În conformitate cu art. 64 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, în soluţiile dispuse procurorul este independent, în condiţiile prevăzute de lege. Opiniile exprimate de autori nu reprezintă punctul de vedere oficial al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi nu au caracter obligatoriu pentru magistraţii Ministerului Public.

3

PRO LEGE NR. 3/2014

CUPRINS

ANALIZE, STUDII, COMENTARII *

1. DREPT PENAL ŞI PROCESUAL PENAL

Pag. Pavel Palcu Obiectivitatea, ca regulă tactică

generală în cercetarea criminalistică a locului faptei ………………….…

13

Aurelian Constantin Mihăilă

Punct de vedere referitor la lipsa de publicitate a urmăririi penale din perspectiva dreptului la informare ....

29

Liviu Popescu Probleme privind aplicarea art. 338 alin. (1) şi alin. (2) din noul Cod penal ……………….........................

35

Controverse

Constantin Sima

Subiectul activ al infracţiunii de luare de mită ……………………....

45

Mircea Petrescu Infracţiunea de luare de mită săvârşită de medic ……………..….

49


Aspecte particulare în legătură cu noţiunea de funcţionar în lumina noului Cod penal …………………..

65

Ion Ristea Consideraţii juridico-penale privind răspunderea personalului medical în caz de malpraxis ……………..……

83

Vasile Cristian Aisăchioaiei

Infracţiunile silvice prevăzute de Legea nr. 46/2008 ……………….…

98

4

Radu Bodea Consideraţii teoretice privitoare la infracţiunea de omor în concepţia noului Cod penal ……………….…

131

Daniela Briţa Modalităţi de îndeplinire a măsurilor asiguratorii dispuse de organele de urmărire penală …………………...

155

Monica Buzea Discuţii privind aplicarea legii penale mai favorabile în ceea ce priveşte infracţiunea de tulburare de posesie, prevăzută de articolul 256 din noul Cod penal …………….….

167

Dan Cristian Tătar

Aspecte privind renunţarea la urmărirea penală în lumina noilor dispoziţii procedurale …………..…

171

Iulian Carabulea

Dezincriminare. Principiul legalităţii incriminării versus principiul neagravării situaţiei în propria cale de atac ……………..………………

176

Cristian-Valentin Ştefan

Apel declarat de partea civilă sau de partea responsabilă civilmente. Efect devolutiv …………...………………

187

2. CONVENŢIA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI

Rodica Bratu Dreptul la un proces echitabil.

judecarea cauzei într-un termen rezonabil – art. 6 C.E.D.O ...............

193

5

3. DREPT CIVIL ŞI PROCESUAL CIVIL

Elisabeta Boţian Consideraţii privind acţiunea civilă în procesul penal şi exercitarea ei de către procuror .................................

210

6

PRO LAW NO. 3/2014

CONTENTS

ANALYSIS, STUDIES, COMMENTS *

1. CRIMINAL LAW AND CRIMINAL PROCEDURAL LAW

Page Pavel Palcu The objectivity, as a general tactical

rule in the forensics investigation on site ………………………..…….…

13


Viewpoint referring to the lack of publicity of the criminal investigation from the perspective of the right to information …………....

29

Liviu Popescu Issues regarding the application of art. 338 paragraph (1) and paragraph (2) of the new Criminal Code ..........

35

Controversies

Constantin Sima

The active topic regarding the offence of accepting bribery ……....

45

Mircea Petrescu The offence of accepting bribery committed by the physician …..….

49


Particular aspects connected to the notion of clerk in the light of the new Criminal Code ………………..

65

Ion Ristea Judicial-criminal considerations regarding the liability of the medical staff in case of malpraxis ……..……

83

7


The forest crimes provided by Law no. 46/2008…….……………….…

98

Radu Bodea Theoretical considerations regarding the offence of homicide in terms of the new Criminal Code ..……….…

131

Daniela Briţa Modalities of executing the ensuring methods ordered by the prosecution bodies ……………………………...

155

Monica Buzea Discussions regarding the application of the more favorable criminal law concerning the offence of possession disorder, provided by the article 256 of the new Criminal Code ……………..…………….….

167

Dan Cristian Tătar

Aspects regarding the criminal investigation in light of the new procedural provisions …………..…

171

Iulian Carabulea

Discrimination. The principle of legality of incrimination versus the principle of non-aggravation of the situation in its own appeal …………

176


Appeal declared by the civil side or of the civil liable side. Devolution effect. …………...………………

187

2. EUROPEAN CONVENTION ON HUMAN RIGHTS

Rodica Bratu The right to a fair law suit, the trial of the case within a reasonable deadline – art. 6 C.E.D.O…..............

193

8

3. CIVIL LAW AND PROCEDURAL LAW

Elisabeta Boţian Aspects concerning the civil action in the criminal proceedings and its exercise by the prosecutor...............

210

PRO LOI NO. 3/2014

SOMMAIRE

ANALYSES, ETUDES, COMMENTAIRES *

1. DROIT PENAL ET PROCESSUEL PENAL

Page Pavel Palcu L’objectivité comme règle tactique

générale dans l’investigation criminalistique du lieu du crime .…

13


Point de vue sur le manque de publicité de la poursuite pénale de la perspective du droit à l’information .

29

Liviu Popescu Problèmes sur l’application de l’art. 338 al. (1) et al. (2) du nouveau Code pénal ………...........................

35

Controverses

Constantin Sima

Le sujet actif du crime de recevoir du pot-de-vin ……………………....

45

Mircea Petrescu Le crime de recevoir du pot-de-vin commis par le médecin ………..….

49


Aspects particuliers liés à la notion de fonctionnaire dans la lumière du nouveau Code pénal …..…………..

65

Ion Ristea Considérations juridiques pénales sur la responsabilité du personnel médical dans le cas de mauvaises pratiques ……….……………..……

83

10


Les crimes forestiers prévus par la Loi no. 46/2008 ...……………….…

98

Radu Bodea Considérations théoriques sur le crime de meurtre dans la conception du nouveau Code pénal ……………

131

Daniela Briţa Modalités d’accomplissement des mesures provisoires rendues par les organes de poursuite pénale ……...

155

Monica Buzea Discussions sur l’application de la loi pénale la plus favorable quant au crime de trouble de jouissance, prévu à l’article 256 du nouveau code pénal …………….……….….

167

Dan Cristian Tătar

Aspects sur la renonciation à la poursuite pénale dans la lumière des nouvelles dispositions procédurales

171

Iulian Carabulea

L’élimination de la responsabilité pénale. Le principe de la légalité de la responsabilité pénale versus le principe de la non aggravation de la situation dans sa propre voie de recours ……………..………………

176


Appel déclaré par la partie civile ou par la partie responsable du point de vue civil. Effet dévolutif ……..……

187

2. CONVENTION EUROPÉENNE DES DROITS DE L’HOMME

Rodica Bratu Le droit à un procès équitable.

Jugement de l’affaire dans un délai raisonnable – art. 6 C.E.D.H. ...........

193

3. DROIT CIVIL ET PROCESSUEL CIVIL

Elisabeta Boţian Considérations concernant l’action civile dans le procès pénal et dans son exercice par le procureur ............

210

COLEGIUL DE REDACŢIE

LIVIU POPESCU, procuror şef al Biroului de documentare Secţia de resurse umane şi documentare,

coordonator,

LIVIU DRĂGĂNESCU, Procuror

Secţia judiciară

MIHAIL UDROIU, Judecător

Consilier al procurorului şef al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate

Organizată şi Terorism

MĂDĂLINA SCARLAT, Procuror

Direcţia Naţională Anticorupţie

Pavel Palcu

1. DREPT PENAL ŞI PROCESUAL PENAL

Obiectivitatea, ca regulă tactică generală în cercetarea criminalistică a locului faptei

Pavel Palcu*

Procuror la Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad

Abstract: The intimation and existence of the so-called “judicial errors” in judicial practice shifts the focus again on adopting the main tactical elements that are likely to guide the activity of the criminal investigation team at site of the crime, the elements having been synthesized by practitioners, after having carried out this procedural act.

Event though, in the literature, general tactical forensic rules differ, in respect of their usage, from one author to another, they generally succeed in capturing the essential aspects.

Keywords: judicial body, investigation at the site of the crime, objectivity

Sesizarea şi existenţa unor a aşa-zise „erori judiciare” în practica judiciară readuce în discuţie respectarea principalelor elemente tactice, de natură să orienteze activitatea echipei de cercetare criminalistică de la faţa locului, elemente tactice desprinse şi sintetizate, tot de practicieni, cu ocazia efectuării acestui act procedural.

Chiar dacă în lucrările de specialitate regulile tactice criminalistice generale, în enunţarea lor, diferă de la un autor la altul, în general ele surprind aspectele esenţiale.

Cercetarea la faţa locului constituie o activitate iniţială şi imediată, adică activitatea de început a investigaţiilor legate

13


14

de săvârşirea unei infracţiuni. Ea se situează într-un moment în care organele judiciare nu cunosc nimic sau se află în posesia unor informaţii reduse, neverificate cu privire la modul de comitere a infracţiunii.1

Imediat după ce a sosit la faţa locului şi a realizat măsurile pregătitoare, echipa de cercetare trece la efectuarea cercetării propriu-zise la faţa locului.

Cercetarea la faţa locului presupune, alături de o pregătire atentă şi conştiincioasă, respectarea unor reguli tactice cu caracter general, aplicabile în întreaga cercetare, astfel încât să se ajungă la scopul propus.2

Regulile tactice generale ale cercetării la faţa locului sunt în esenţă următoarele: urgenţa, caracterul obiectiv, complet şi detaliat al cercetării, relevarea şi fixarea integrală a tuturor aspectelor şi mijloacelor materiale de probă ce pot servi la clarificarea cazului şi planificarea activităţii echipei de cercetare, respectarea cerinţelor morale şi observarea comportamentului făptuitorului prezent la faţa locului, când este cazul.

Cercetarea propriu-zisă a locului faptei se va face cu respectarea strictă a regulilor tactice generale enunţate mai sus. Aceste reguli se vor respecta, indiferent de natura faptei penale cercetate, chiar şi în ipoteza în care la faţa locului au pătruns anterior alte persoane.

Aplicarea regulilor tactice se face şi în funcţie de specificul zonei cercetate (locuri închise sau deschise).

Cercetarea şi fixarea la faţa locului trebuie efectuată în mod obiectiv şi complet

*Lector univ. dr. la Universitatea de Vest “Vasile Goldiş” din Arad 1 E. Stancu, Tratat de criminalistică, Ediţia a IV-a, Editura Universul

juridic, 2008, p. 327. 2 I. Mircea, Criminalistica, Bucureşti, Lumina Lex, 2001, p. 232; M. Le

Clerc, Manuel de police technique, Editions Police-Revue, Paris, p. 210.

Pavel Palcu

15

Întreaga activitate a organelor judiciare presupune adoptarea de către acestea a unei atitudini ce exclude orice pornire subiectivă, în sensul că trebuie căutate şi fixate toate urmele, indiferent dacă ele confirmă sau infirmă versiunile organului de urmărire penală.

Poziţia de obiectivitate este uneori ameninţată de anumite manifestări, consecinţe ale deformaţiei profesionale, explicate de cele mai multe ori de existenţa unor elemente de apropiere între infracţiunile de acelaşi gen, cunoscute dintr-o experienţă anterioară asemănătoare. Este vorba de acea pornire, într-o oarecare măsură firească, de a găsi, într-un anumit stadiu al investigaţiilor, o anume explicaţie faptei săvârşite, de a desprinde natura faptei comise, de a subordona întreaga activitate de cercetare la faţa locului justificării explicaţiei prematur formulate. Primejdia subiectivităţii se resimte mai cu seamă în acele cazuri în care situaţia de fapt constatată la faţa locului este compatibilă cu formularea mai multor explicaţii, mai multor versiuni. Subordonarea întregii activităţi de cercetare la faţa locului verificării versiunii considerate mai verosimile se repercutează defavorabil asupra acestei activităţi, atribuindu-i un caracter unilateral, în sensul strângerii numai a acelor probe ce par a confirma versiunea elaborată. Pornirile subiective, părerile preconcepute canalizează activitatea de cercetare într-o singură direcţie, cea a confirmării versiunii elaborate, cu riscul, în cazul neconfirmării acelei versiuni, a pierderii acelor urme şi mijloace materiale de probă considerate iniţial irelevante, dar care, ulterior, se dovedesc a fi fost utile cauzei.3

Sunt importante verificările iniţiale pe care trebuie să le efectueze echipa de cercetare, date pe care membrii echipei le strâng în faza de început a cercetărilor, întrucât de ele depinde orientarea muncii în continuare. În legătură cu modul în care se

3 A. Ciopraga, I. Iacobuţă, Criminalistica, seria JUS, Iaşi, Editura

Junimea, 2001, p. 228.


16

efectuează primele cercetări, mai persistă o serie de deficienţe care au consecinţe negative asupra rezolvării temeinice, operative şi legale a unor cauze penale.4

Pentru buna desfăşurare a muncii sunt deosebit de utile iniţiativele şi propunerile membrilor echipei, mai ales după primele verificări pe care le efectuează când au intrat deja în posesia datelor elementare ale faptei care se cercetează. Fiecare lucrător trebuie să-şi motiveze opiniile, să arate pe ce date se întemeiază când solicită includerea în planul de cercetare a unei noi versiuni.

Orice versiune de urmărire penală reprezintă o explicaţie prezumtivă cu privire la infracţiunea comisă, dar elaborarea fiecărei versiuni trebuie să aibă temeiuri obiective, constând din date şi fapte concrete stabilite de membrii echipei prin cercetări şi verificări operative, prin examinarea şi ridicarea urmelor infracţiunii şi a altor mijloace materiale de probă. În această privinţă şi aportul medicului legist, prin datele pe care le furnizează, prin concluziile desprinse din examinările pe care le efectuează, contribuie în mod substanţial la fixarea direcţiilor de cercetare, la elaborarea unor versiuni care să corespundă realităţii faptelor. Versiunea indică drumul spre probe, orientează căutarea acestora, dar nu le înlocuieşte, nu se substituie lor.5

Un rol important în formarea convingerilor, alături de datele faptice privind evenimentul cercetat, îl au cunoştinţele anchetatorului despre metodele de cercetare a infracţiunilor din categoria respectivă, despre modul de săvârşire şi ascundere a acestor infracţiuni şi despre mijloacele folosite de infractori. La toate acestea se adaugă experienţa proprie a anchetatorului, gradul de pregătire şi cunoştinţele profesionale şi de specialitate ale acestuia, modul în care va şti ca, în elaborarea

4 I. Mircea, op. cit., p. 232; M. Le Clerc, op. cit., p. 208. 5 J. Nepote, Situation actuelle et tendance d`évolution de la

criminalistique, în RIPC, nr. 384/1983, p. 82.

Pavel Palcu

17

versiunilor, să aplice cele mai bune metode şi să folosească raţionamentele logice, ca intuiţia, deducţia, analogia, analiza şi sinteza.

Referitor la cantitatea şi calitatea datelor care pot fi strânse în faza de început a cercetărilor, cât şi la modul de valorificare a acestora, situaţia nu este aceeaşi în toate cazurile. Uneori, prin caracterul lor concret, aceste date oferă de la început posibilitatea elaborării celor mai bune versiuni. Alteori, aria datelor este mai restrânsă sau nu vizează aspecte esenţiale ale cazului. În cea de a doua variantă poate interveni şi intuiţia, mai bine spus cunoaşterea intuitivă care are un rol pozitiv dacă porneşte tot de la datele existente în cauză şi se bazează pe raţiune, cât şi pe cunoştinţele şi experienţa anchetatorului.6

Prin intuiţie se înţelege capacitatea unei persoane de a ajunge repede la o concluzie justă, însă aceasta nu înseamnă că în intuire nu se apelează la gândire sau că nu se porneşte de la anumite date reale. Dacă în procesul de intuire a faptelor anchetatorul va da curs liber imaginaţiei, se va îndepărta de realitate, va elabora versiuni care n-au legătură cu cazul, subminând astfel caracterul ştiinţific al muncii de descoperire, cercetare şi stabilire a infracţiunii. Cu alte cuvinte, intuiţia nu trebuie considerată ca o stare de ,,inspiraţie” prin care omul poate cunoaşte adevărul fără o bază reală şi fără participarea activităţii raţionale şi a conştiinţei. Idealismul situează intuiţia în afara judecăţii, îi atribuie un caracter mistic, or, în realitate, la baza acesteia se află experienţa, nivelul de pregătire şi de cunoştinţe care, acumulându-se treptat, îi oferă omului posibilitatea să găsească cu uşurinţă soluţia unor probleme. De aceea materialismul dialectic respinge explicaţia celor care fac

6 I. Mircea, op. cit., p. 233.


18

din intuiţie o cunoaştere de gen deosebit, o însuşire înnăscută a omului.7

Întotdeauna intuiţia anchetatorului trebuie să aibă un suport logic, să se bazeze pe fapte şi date concrete referitoare la o cauză penală, pe experienţa şi pregătirea sa, dar şi pe stăruinţa în muncă, preocuparea permanentă de a stabili toate împrejurările în care s-a comis o infracţiune.

Privită astfel, intuiţia este o calitate a anchetatorului, o trăsătură pozitivă a activităţii sale, care îl ajută să interpreteze corect faptele, să desprindă, din analiza lor, concluzii care să constituie temeiul elaborării unor versiuni judicioase pe care să le confirme verificările ulterioare. Astfel, într-un caz de moarte prin înec, s-a acreditat de la început versiunea că s-a comis un omor, ipoteză susţinută de un membru al echipei de cercetare, bazată pe intuiţie şi acceptată de toţi ceilalţi.

Este drept că la examinarea cadavrului nu s-au constatat unele semne specifice morţii prin înec, iar medicul legist care a efectuat autopsia nu s-a preocupat să explice lipsa acestora şi nici nu s-au efectuat şi alte examene de laborator, singurele care puteau elucida cazul.

La toate acestea s-a adăugat şi faptul că, din cercetări, a rezultat că victima, în timp ce consuma băuturi alcoolice într-un bufet, s-a certat cu un prieten care l-a ameninţat şi a plecat mai înainte, având de parcurs acelaşi drum. S-a presupus că a aşteptat victima pe pod, de unde a aruncat-o în râu. Ulterior, s-a stabilit că victima a căzut de pe pod din cauza stării de ebrietate în care se afla.8

Elaborarea exclusivă a versiunii omorului, adoptată iniţial, nu avea justificare întrucât nu existau date concrete pe

7 Capotă M., Ionescu L., Referat la cursurile de perfecţionare a

procurorilor criminalişti din cadrul parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a României, Braşov, 1999.

8 P. Palcu, Tactica cercetării criminalistice la faţa locului, Arad, Editura „Vasile Goldiş” University Press, 2006, p. 144

Pavel Palcu

19

baza cărora să se admită numai o astfel de explicaţie a faptei. În acest caz, intuiţia lucrătorului respectiv a fost lipsită de o bază reală, deoarece nu au fost verificate de la început toate aspectele şi împrejurările faptei. Este necesar să se elaboreze cel puţin două versiuni, una care să admită ca posibil omorul, iar cealaltă moartea accidentală prin înec, care să fie verificate concomitent.

În acest fel ar fi fost evitate greşelile comise, ca arestarea, fără motive, pe o perioadă de mai multe luni, a unei persoane, prelungirea duratei de cercetare şi de rezolvare a cazului ş.a.

Ar putea fi prezentate aici şi alte exemple din care să rezulte condiţiile în care intuiţia anchetatorului poate contribui la cunoaşterea împrejurărilor în care s-a comis o infracţiune, la stabilirea direcţiilor în care trebuie să se acţioneze pentru rezolvarea justă a unei cauze penale. Şi în cazul următor, intuiţia l-a determinat pe procuror să formuleze versiunea că autor al faptei putea fi M.N., cu toate că datele de care dispunea erau insuficiente. El a avut însă în vedere relaţiile anterioare de duşmănie ale lui M.N. cu victima, comportarea după comiterea omorului, precum şi alte elemente, care deşi nu se refereau direct la faptă, aveau totuşi legătură cu aceasta. În astfel de situaţii se poate vorbi despre caracterul creator al intuiţiei anchetatorului, fără să excludem însă rolul judecăţii, al gândirii logice, în condiţiile existenţei unui minimum de date concrete.9

Sunt situaţii când şi medicul legist care, deplasându-se cu echipa de cercetare la faţa locului şi luând cunoştinţă despre unele împrejurări în care s-a comis infracţiunea, formulează opinii pe baza intuiţiei. Aşa de pildă, în judeţul Arad, într-un caz de omor cu autor necunoscut, medicul legist, după ce a participat la unele verificări la faţa locului, a opinat că autor al omorului ar putea fi un bolnav psihic sau o persoană aflată într-o stare avansată de ebrietate. Şi-a întemeiat opinia pe lipsa de

9 P. Palcu, ibidem, p. 145.


20

mobil, precum şi pe constatarea că victima, femeie în vârstă de 70 de ani, lipsită de mijloace materiale, a fost ucisă prin 13 lovituri de cuţit, iar din locuinţa acesteia nu s-a luat nimic.

Opinia medicului legist a contribuit la formularea unei versiuni cu privire la autorul faptei, care, fiind verificată cu atenţie, a dus la descoperirea şi prinderea acestuia.10

Cercetând locul săvârşirii infracţiunii, procurorul sau ofiţerul de poliţie îşi poate reprezenta, pe baza celor constatate, ce s-a putut întâmpla într-un caz; el găseşte explicaţii posibile cu privire la ceea ce s-a întâmplat, dar şi la ce ar fi putut să se mai întâmple. Este momentul când se elaborează versiunile de urmărire penală, situaţie în care, în cazuri frecvente, pe lângă concluziile desprinse din datele obiective existente, intervine şi intuiţia, flerul anchetatorului.11

Unora dintre anchetatori, mai puţin iniţiaţi, cu mai puţină experienţă, le scapă anumite lucruri, alţii nu iau în calcul tocmai împrejurările care îi pot orienta activitatea în direcţia stabilirii adevărului. Astfel de neajunsuri vor fi complinite printr-o pregătire temeinică, dar şi prin grija acordată fiecărui caz, prin preocuparea de a efectua verificări complete şi de a administra toate probele necesare.

De obicei greşelile se datorează cercetării cu întârziere şi în mod incomplet a locului faptei, examinării superficiale şi valorificării necorespunzătoare a urmelor şi a altor mijloace materiale de probă, precum şi neverificării tuturor împrejurărilor în care s-a comis infracţiunea.

10 P. Palcu, ibidem, p. 146. 11 G. Blaga, Consideraţii privind limitele materiale ale activităţii de

cercetare criminalistică, în Revista de Criminologie şi Criminalistică şi Penologie, nr. 3/1999, p. 57.

Pavel Palcu

21

Acolo unde superficialitatea şi diletantismul se substituie muncii calificate, ştiinţifice a echipei de cercetare, nu vor întârzia să apară erorile, cu toate consecinţele lor.12

Complexitatea şi varietatea modalităţilor de comitere a faptelor pun adesea în faţa procurorului probleme deosebit de dificile care, dacă nu sunt rezolvate cu competenţă şi operativitate, duc la întârzieri în descoperirea adevărului sau chiar la stabilirea unor stări de fapt eronate care dăunează eficienţei prevenirii şi combaterii faptelor de acest fel şi pot aduce prejudicii ireparabile unor persoane.

De aceea, indiferent de complexitatea cauzei, se impune ca, încă de la început, procurorul să nu acţioneze în virtutea rutinei, ci să folosească cu consecvenţă metodele şi mijloacele ştiinţifice criminalistice, atât la descoperirea, fixarea şi ridicarea urmelor, cât şi la valorificarea probelor pe care le administrează. Practica ne arată că, adesea, în spatele unor aparenţe simple şi clare se ascund fapte antisociale deosebit de grave. Cele mai multe cazuri sunt simulările de sinucidere sau accidente menite să deruteze atenţia de la un omor.13

În toate aceste cazuri, orice omisiune sau nevalorificare operativă şi completă a tuturor probelor materiale poate duce la orientarea anchetei pe piste false, întârzieri în descoperirea adevărului, ori şi mai grav, la nedescoperirea unui omor, aşa cum s-a întâmplat în cazul pe care îl prezentăm: în dimineaţa zilei de 11 noiembrie 1992, martora B.N. a descoperit în curtea grădiniţei de copii din comuna Zimandul Nou, jud. Arad, cadavrul unui bărbat spânzurat. Procurorul, împreună cu organele de poliţie şi medicul legist, s-au deplasat la faţa locului şi s-au efectuat primele cercetări. Victima a fost identificată în persoana numitului A.M. de 36 de ani, din com.

12 J. Mathyer, Qu`est ce que la police scientifique et ou va-t-elle, în

RICPT, nr. 2/1987, p. 64. 13 E. Stancu, op. cit., p. 310.


22

Glodeni, jud. Mureş şi era spânzurată cu propria curea de la pantaloni.

Deoarece cadavrul prezenta leziuni şi excoriaţii la nivelul capului, s-au creat suspiciuni cu privire la realitatea sinuciderii.

După autopsie s-a stabilit, însă, că moartea victimei se datorează asfixiei prin spânzurare, existând de altfel toate semnele specifice acestei morţi, iar leziunile de la nivelul capului nu prezintă importanţă sub aspectul gravităţii lor.

Cu toate acestea, ancheta şi-a propus să stabilească împrejurările în care i s-au produs victimei leziunile la nivelul capului şi eventuala legătură ce ar exista între producerea lor şi sinuciderea victimei.

În primele zile care au urmat, procurorul a stabilit că victima a venit din Tg. Mureş la Arad cu intenţia de a cumpăra 3 sobe pentru încălzit petrol. După ce o noapte a dormit la un hotel din Arad, în după amiaza zilei de 10 noiembrie 1992 s-a deplasat în comuna Zimandul Nou. A fost văzut apoi la un bar din localitate, consumând băuturi alcoolice în anturajul lui O.R., de 22 de ani – un cărăuş particular, scandalagiu şi agresiv, având o reputaţie deosebit de proastă în comună. În jurul orei 22.00, la închiderea localului, au plecat împreună şi nu peste mult timp victima a fost văzută căzută la pământ pe stradă, în faţa casei lui O. R., având faţa plină de sânge.

Urmare a acestui fapt, toate bănuielile au căzut asupra lui O.R care, fiind audiat, a recunoscut că el a bătut-o pe victimă drept ripostă la încercarea acestuia de a-l tăia cu cuţitul. Totodată, a mai susţinut că victima s-a ridicat de jos, a pornit spre staţia de autobuz, pe trotuarul care trece prin faţa grădiniţei de copii, iar în locul unde a avut loc lupta a găsit o pereche de ochelari rupţi şi portmoneul care conţinea acte. Aflând a doua zi că victima s-a spânzurat, rama ochelarilor a ars-o, iar lentilele le-a aruncat în fântână.

Pavel Palcu

23

În urma verificării afirmaţiilor lui O.R., sârma din ramele ochelarilor a fost găsită în cenuşă, iar lentilele în fântână.

Din acest moment, toată atenţia s-a concentrat asupra posibilităţii spânzurării victimei de către învinuitul O.R.

S-au reanalizat probele materiale descoperite, stabilindu-se că:

- la locul faptei nu au existat urmele unei încăierări, deoarece pe pământul bătătorit de sub vişin, unde fusese găsit cadavrul, nu existau urme de frecare, zgâriere etc., iar frunzele uscate căzute şi lipite de sol, nu erau răvăşite;

- întrucât victima prezenta toate semnele medicale ale morţii prin spânzurare şi cum autopsia a confirmat această situaţie, s-a verificat dacă era posibilă spânzurarea acesteia de către O.R., la înălţimea de 1,98. Experimentul efectuat a exclus această posibilitate, după care procurorul a apreciat că victima s-a sinucis, iar O.R. se face vinovat de săvârşirea infracţiunii de tâlhărie.

Urmare a acestui fapt , învinuitul O.R. a fost scos de sub urmărire penală pentru săvârşirea infracţiunii de omor şi trimis în judecată, fiind condamnat la 5 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie contra avutului privat.

După un an, cauza a fost redeschisă şi în baza aceloraşi probe materiale, valorificate însă în mod corespunzător, s-a stabilit că în fapt este vorba de un omor deosebit de grav şi că reţinerea greşită a stării de fapt s-a datorat cercetării incomplete a locului faptei, nesocotirii şi nevalorificării unor urme materiale, precum şi nelămuririi lipsei altora, care în mod necesar trebuiau să fie prezente într-un caz, ca cel din speţă, privind o sinucidere prin spânzurare.

Reanalizând fotografiile după o developare mărită, s-au evidenţiat detalii noi, care iniţial au fost nesocotite şi anume:


24

- în palma dreaptă a victimei s-au găsit urme de praf, sânge închegat şi fire de iarbă lipite de degete, în timp ce pe curea şi creangă nu existau asemenea urme, ceea ce, de altfel, rezultă şi din procesul-verbal de cercetare a locului faptei;

- praful intens aderat pe hainele victimei nu a lăsat urme pe trunchiul vişinului, deşi potrivit constatării tehnice s-a stabilit că victima, fiind mică de statură (1,64 m), nu ajungea de jos la creangă (1,98 m), ori legarea curelei de creangă era posibilă numai prin căţărare pe trunchiul vişinului, prin îmbrăţişarea întregii circumferinţe a acestuia (0,36 m diametru);

- coaja vişinului, fiind uscată, prezenta striaţii naturale multiple, iar pe alocuri era desprinsă sub formă inelară, fără ca să se vadă urme de rupere sau desprindere produse prin presare sau frecare de către un corp sau obiect;

- pata umedă de pe pantalonii victimei avea aderată pe ea un strat de granule de pământ, care în nici un caz nu puteau rămâne intacte în situaţia căţărării victimei pe trunchi;

- analizând forma petei umede şi locul unde era plasată pe pantalon – aproape de extremitatea de sus a şliţului – s-a ajuns la concluzia fermă că victima a urinat în timp ce era căzută pe sol cu faţa în jos;

- haina victimei, descheiată în faţă, era îndoită la spate înspre interior, pe o porţiune de 34 cm orizontal şi 18 cm vertical, fiind sprijinită de nasturele buzunarului din spate al pantalonului. Experimentul efectuat cu o haină similară din stofă moale şi grea a demonstrat că, la cea mai mică mişcare a mâinilor prin ridicare, haina şi-a revenit mulându-se la forma obişnuită.

Expertizele şi constatările tehnice şi medico-legale ce s-au dispus în continuare au mai stabilit că:

- lentilele ochelarilor purtaţi de victimă aveau dioptrii de minus 16 şi, prin urmare, purtătorul lor nu putea vedea pe timp de noapte, fără ochelari, decât contururile obiectelor mari,

Pavel Palcu

25

la cel mult un metru distanţă. Acest aspect a fost confirmat apoi prin probele testimoniale;

- având ca bază de calcul înălţimea de 1,98 m. de la sol la creangă, de 1,64 m. înălţimea victimei şi 0,45 m. distanţa crengii de la trunchi până la locul unde a fost legată cureaua, constatarea tehnică a stabilit că:

a) de pe sol, în poziţie ortostatică, victima nu ajungea cu ambele mâini la creangă. Ridicată în vârful picioarelor, ajungea până la mijlocul circumferinţei acesteia, iar legarea nodului dublu cu tracţiunea în sus nu se putea realiza de la sol;

b) legarea nodului putea fi realizată de victimă numai prin căţărarea pe trunchiul vişinului în două variante şi anume: prin urcarea completă în vişin sau prin menţinerea pe trunchi numai cu ajutorul picioarelor, deoarece manopera de legare necesita folosirea ambelor mâini;

- expertiza medico-legală a stabilit că victima avea în sânge o îmbibaţie alcoolică de 2,88 gr/1000 ml sânge, care, raportată la calităţile sale antropometrice şi conjugată cu şocul traumatic cauzat de lovirea ei peste cap cu bocancii, putea să-i producă o comă alcoolică sau, cel puţin, confirmă în mod sigur o stare de incapacitate fizică totală;

- procedând la un experiment şi alegând în toiul anchetei un moment psihologic potrivit, procurorul a cerut învinuitului să execute un nod de legare a curelei. Acesta l-a efectuat cu o dezinvoltură deosebită, într-un timp scurt şi fără ezitare. Nodul era identic cu acela efectuat pe cureaua corp delict. Asemenea noduri s-au găsit şi pe hăţurile de la caii acestuia.

Analiza şi valorificarea tehnico-ştiinţifică şi criminalistică a acestor probe materiale a exclus cu desăvârşire posibilitatea ca victima să se sinucidă prin spânzurare. Ajunşi în acest stadiu, în faţa anchetei a apărut o nouă dilemă şi anume:


26

- dacă spânzurarea victimei a putut fi realizată de către o singură persoană sau a necesitat efortul a două sau mai multe persoane;

- dacă a fost realizată în timp ce victima era conştientă sau în stare de inconştienţă.

Reconstituirile parţiale şi experimentele de anchetă efectuate în acest sens au demonstrat că o singură persoană nu putea efectua spânzurarea, deoarece:

- căţărarea pe trunchiul copacului pentru legarea curelei de creangă fiind exclusă, efectuarea nodului putea fi realizat numai de pe sol, de către o persoană având cel puţin înălţimea învinuitului O.R., de 1,72 m;

- legarea curelei de creangă cu victima spânzurată s-a dovedit imposibil de realizat, deoarece manopera necesita conlucrarea a două persoane: primul să ridice victima în braţe, iar al doilea să lege nodul de creangă;

- aceeaşi condiţie era necesară şi în situaţia legării curelei de creangă şi apoi ridicarea victimei în vederea introducerii capului în laţ.

În ceea ce priveşte a doua ipoteză, privitoare la starea de conştienţă sau inconştienţă a victimei, de asemenea s-a stabilit că, în măsura în care victima era conştientă, aceasta în mod firesc opunea rezistenţă şi, drept urmare, sub vişin se produceau urme prin frecarea şi zgârierea solului, deranjarea frunzelor lipite de sol, ceea ce nu s-a constatat.

Aşadar, probele administrate până în acel moment au stabilit că victima a fost spânzurată în stare de inconştienţă, în mod necesar de către două sau mai multe persoane.

Reanalizând probele testimoniale administrate iniţial, atenţia procurorului a fost atrasă de faptul că în dimineaţa descoperirii cadavrului spânzurat, la faţa locului s-a adunat un număr mare de săteni, cu excepţia învinuitului O.R. şi a fratelui său, O.D., care, deşi au trecut pe stradă şi au văzut cadavrul spânzurat, nu s-au oprit şi nici nu au întrebat ce s-a întâmplat.

Pavel Palcu

27

Bănuielile au căzut deci şi asupra lui O.D., de 17 ani, elev la o şcoală tehnică profesională şi care, din probele administrate anterior, rezulta că a fost văzut în anturajul învinuitului O.R. după ce victima a dispărut din faţa casei lor. În aceste condiţii, învinuirea a fost extinsă şi asupra lui O.D.

Din acest moment al anchetei, procurorul a uzat din plin de tactica ascultării învinuiţilor şi, după ce li s-a dovedit cu probe materiale că susţinerile lor sunt iraţionale, aceştia au recunoscut omorul comis, redând următoarea stare de fapt:

După ce victima a fost bătută grav de către O.R. şi jefuită, învinuiţii au dus-o din faţa casei lor în curtea grădiniţei de copii, pentru a fi dosită din faţa trecătorilor. Întrucât nu şi-a revenit din starea de inconştienţă, învinuitul O.R. i-a mai aplicat câteva lovituri cu bocancii peste cap şi torace, iar apoi, crezând că a ucis-o, a solicitat ajutorul fratelui său, O.D., pentru înscenarea sinuciderii prin spânzurare.

În acest scop, O.R. a scos cureaua victimei, cu care i-a făcut un laţ de gât, iar apoi au transportat-o sub vişin. În timp ce O.D a ridicat-o în braţe, O.R. a legat cureaua de creanga vişinului.

Fiind trimişi în judecată, în dosarul nr. 114/1993 al Tribunalului Arad, prin sentinţa penală nr. 48/1994 instanţa l-a condamnat pe inculpatul O.R. la 16 ani închisoare, iar faţă de inculpatul O.D., care a fost minor la data comiterii faptei, a dispus internarea într-un institut de reeducare pe termen de 5 ani, sentinţa rămânând definitivă.14

Fixarea completă şi obiectivă a tuturor aspectelor care pot servi la clarificarea cazului urmează îndeaproape căutarea urmelor şi mijloacelor materiale de probă.

În primul rând, potrivit art. 131 C.pr.pen., după efectuarea cercetării la faţa locului se încheie procesul-verbal, care constituie principalul mijloc procedural de fixare a celor constatate de către organul judiciar, în care este descrisă

14 P. Palcu, op. cit., p. 144


28

amănunţit şi cu precizie situaţia locului faptei, a urmelor descoperite, a obiectelor examinate şi a celor ridicate în vederea cercetării, a poziţiei şi stării celorlalte mijloace materiale de probă.

Menţiunile cuprinse în procesul-verbal vor reflecta caracterul obiectiv, complet al cercetării – folosindu-se formulări clare, precise, concise, din care să rezulte că nu a fost omis niciun amănunt, niciun element util stabilirii adevărului şi evitându-se expresiile ambigue sau echivoce, de natură să ducă la confuzii.

Pe lângă claritate, precizie şi concizie, este necesară utilizarea unei terminologii conforme cu dreptul procesual penal, demne şi riguroase. Iar menţiunile se vor limita strict la constatările făcute direct de organul de urmărire penală în timpul cercetării la faţa locului. Nu este permisă consemnarea unor stări de fapt inexistente în momentul cercetării, chiar dacă martorii oculari indică cu certitudine schimbarea poziţiei unor obiecte sau a cadavrului.

Aceste aspecte se vor consemna separat, urmând ca stabilirea situaţiei iniţiale a locului faptei să se realizeze în timpul urmăririi penale, pe baza declaraţiilor martorilor, învinuitului, chiar a victimei, şi prin procedee probatorii de genul reconstituirii.

Fixarea rezultatelor cercetării se face şi prin executarea de schiţe, fotografii, prin filmare sau înregistrare pe bandă magnetică, mijloace menite să asigure evidenţa probatorie şi să confere un plus de obiectivitate cercetării la faţa locului.15

15 S. Alămoreanu, I. Botoş, Aspecte particulare ale cercetării infracţiunii

de fals, în Revista de Criminologie, de Criminalistică şi de Penologie, nr. 2/1999, p. 209.


Punct de vedere referitor la lipsa de publicitate a urmăririi penale din perspectiva dreptului la informare


Procuror la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Lack of publicity of the criminal proceedings, expressly provided by the new legislation of the criminal proceedings, does not impede over the transparency of the judicial proceedings in relation to the judiciary and the citizen.

O problemă care a suscitat însă interes şi care merită menţionată prin prezentul articol este cea legată de accepţiunea noţiunii de caracter nepublic asociată etapei urmăririi penale din cadrul procesului penal.

Potrivit unei prime opinii1 se afirmă că, odată cu precizarea expresă din textul art. 285 alin. (2) C.pr.pen.2, nu mai este permisă furnizarea de informaţii de interes public, fără niciun fel de excepţie.

În susţinerea acestei opinii se argumentează: ‐ dispoziţiile Codului de procedură penală sunt

speciale în raport cu cele ale art. 12 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 544/20013, iar corespondenţa dintre acestea se rezolvă prin aplicarea principiului de drept specialia generalibus derogant;

1 Autorul acesteia este dl procuror-şef birou Liviu Popescu, fiind publicată în revista Pro Lege nr. 1-2/2014, Limitele comunicării informaţiilor judiciare către mass-media. Principiul legalităţii, p. 102-124

2 Art. 285 alin. (2) C.pr.pen.: „Procedura din cursul urmăririi penale este nepublică.”

3 Art. 12 alin. (1) lit. f): „Se exceptează de la accesul liber al cetăţenilor (…) informaţiile privind procedurile judiciare, dacă publicitatea acestora aduce atingere asigurării unui proces echitabil ori interesului legitim al oricăreia dintre părţile implicate în proces.” (n.n.)

29


30

‐ pornind de la raţionamentul de mai sus, se exceptează accesul cetăţenilor la informaţiile privind procedurile judiciare în orice condiţii;

‐ prin reglementarea, care are oricum caracter supletiv, a Ghidului privind relaţia dintre sistemul judiciar din România şi mass-media, se încalcă legislaţia din domeniul protecţiei datelor cu caracter personal;

‐ în considerarea faptului că judecăţile de valoare realizate de procurori în cuprinsul tuturor actelor pe care le îndeplinesc în desfăşurarea urmăririi penale ar putea constitui, dacă ar fi făcute de o persoană neinvestită cu autoritatea acestei funcţii, afirmaţii calomniatorii – împiedicarea oricărei forme de comunicare publică ar fi astfel o premisă necesară respectării demnităţii umane ca valoare consacrată constituţional;

‐ nu în ultimul rând, divulgarea către public a identităţii suspectului/inculpatului încalcă legislaţia referitoare la protecţia datelor cu caracter personal4.

O a doua opinie5 evidenţiază că dispoziţiile art. 285 alin. (2) C.pr.pen. nu reprezintă un impediment absolut în calea comunicării dintre organele judiciare, în cazul de faţă Ministerul Public şi cetăţean.

Mult mai bine susţinută de argumente, această opinie vine să sublinieze necesitatea unei îmbinări armonioase între

4 Potrivit art. 8 alin. (1) din Legea nr. 677/2001: „Prelucrarea codului numeric personal sau a altor date cu caracter personal având o funcţie de identificare de aplicabilitate generală poate fi efectuată numai dacă:

a) persoana vizată şi-a dat în mod expres consimţământul; sau b) prelucrarea este prevăzută în mod expres de o dispoziţie legală” iar potrivit art. 12 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 544/2001 se exceptează de

la accesul liber al cetăţenilor (…) informaţiile cu privire la datele personale, potrivit legii. (n.n.)

5 Prezentată cu rigurozitate într-o notă de către Biroul de informare publică şi relaţii cu presa din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie


31

necesitatea unei informări prompte şi corecte a publicului în legătură cu aspecte de real interes din activitatea judiciară şi dezideratul respectării exigenţelor legale şi constituţionale în materie de tactici criminalistice de efectuare a anchetelor penale, precum şi în legătură cu dreptul la respectarea vieţii private în general şi la protejarea propriei imagini în special.

Faptul că urmărirea penală este nepublică (prevedere

expresă în prezent) nu înseamnă, ab initio, că Ministerul Public nu trebuie să manifeste transparenţă, în anumite limite, în relaţia cu cetăţenii (via mass-media).

A interpreta că dispoziţia urmărirea penală este nepublică reprezintă un impediment absolut în furnizarea de informaţii judiciare din faza de urmărire penală către cetăţeni (repet, în anumite limite) înseamnă practic a nega statutul constituţional al procurorului (reprezentant al intereselor generale ale societăţii, apărător al ordinii de drept şi al drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti), lucru absurd.

În acelaşi sens, Legea nr. 544/2001 este clară în sensul condiţiilor în raport cu care, dacă sunt îndeplinite, informaţiile cu caracter judiciar pot fi făcute publice [vezi dispoziţiile art. 12, în special ipotezele de la lit. d), e) şi f)].

Nu se pune nici problema conflictului lex generalis - lex specialis întrucât nu avem o suprapunere de reglementare între art. 285 alin. (2) C.pr.pen. şi art. 12 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 544/20016. Adică obiectul de reglementare al normei procedural-penale în discuţie se completează doar (în sensul armonizării) cu cel al normei citate din legea privind liberul acces la informaţiile de interes public.

6 Sensul principal al noţiunii nepublică din textul art. 285 alin. (2)

C.pr.pen. este acela că la procedurile din faza urmăririi penale nu poate asista, direct sau indirect, publicul. Doar în subsidiar noţiunea în discuţie defineşte şi lipsa de publicitate a informaţiei generată în faza de urmărire penală.


32

Divulgarea numelui şi prenumelui suspectului/ inculpatului7 în cadrul procedurilor judiciare este în consonanţă atât cu legislaţia naţională cât şi cu standardele C.E.D.O. Astfel, potrivit art. 12 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 544/2001 exceptarea în discuţie operează în condiţiile legii, iar legea care reglementează această materie, respectiv nr. 677/2001, precizează la nivelul art. 10 alin. (1) că prelucrarea datelor cu caracter personal în domeniul faptelor penale poate fi efectuată numai de către sau sub controlul autorităţilor publice, în limitele puterilor ce le sunt conferite prin lege şi în condiţiile stabilite de legile speciale care reglementează aceste materii. Adică, prin raportare la problematica în discuţie, sub autoritatea procurorului – aspect supus reglementării şi prin ordine cu caracter intern în cadrul Ministerului Public8.

În altă ordine de idei, a nu comunica publicului numele şi prenumele suspectului/inculpatului înseamnă a lipsi de substanţă informaţia, a o scoate din planul realităţii obiective, determinabile, şi a o plasa în sfera ipoteticului, a abstractului – fapt nepermis în ştiinţa comunicării.

În privinţa jurisprudenţei C.E.D.O. nici nu se pune în

mod expres problema încălcării dreptului la viaţă privată, din perspectiva divulgării numelui şi prenumelui suspectului ca date cu caracter personal, în ipotezele în care autorităţile

7 Nu se pune problema divulgării altor date cu caracter personal în

privinţa suspectului/inculpatului, iar despre divulgarea de date similare cu privire la părţi, martori etc. nici nu poate fi făcută vreo dezbatere, în sensul în care protejarea acestora se impune în orice condiţii.

8 Ordinul procurorului general al P.Î.C.C.J. nr. 116/24.05.2007 privind desfăşurarea activităţii de relaţii cu mass-media în Ministerul Public, sau ordinul procurorului general al P.Î.C.C.J. nr. 117/11.07.2012 pentru aplicarea Ghidului privind relaţia dintre sistemul judiciar din România şi mass-media.


33

judiciare transmit către mass-media informaţii de interes public în legătură cu anchetele în desfăşurare9.

În sfârşit, ca o expresie a echilibrului între dispoziţiile art. 6 paragraf 210 şi art. 1011 din Convenţia europeană a drepturilor omului, instanţa de la Strasbourg a statuat12 că

9 Cercetând în plan jurisprudenţial respectarea, de către statele membre, a

standardelor impuse de reglementarea dreptului la viaţă privată – din perspectiva divulgării de către autorităţi a datelor cu caracter personal (art. 8 din Convenţie) precum şi de cea referitoare la dreptul la liberă exprimare – din perspectiva dreptului de a primi informaţii (art. 10 pct. 1 teza a II-a din Convenţie), C.E.D.O. nu a considerat în vreun fel, expres sau tacit, că divulgarea către public a numelui suspecţilor din cadrul procedurilor judiciare încalcă aceste exigenţe: Sunday Times împotriva Marii Britanii (26.04.1979), Lingens împotriva Austriei (8.07.1986), Dalban împotriva României (28.09.1999), Cumpănă şi Mazăre împotriva României (17.12.2004), Allenet de Ribemont împotriva Franţei (10.02.1995), Daktaras împotriva Lituaniei (10.10.2000), Y.B. şi alţii împotriva Turciei (28.10.2004), Lavents împotriva Letoniei (28.11.2002), Samoilă şi Cionca împotriva României (4.03.2008), Păvălache împotriva României (18.10.2011) etc.

10 „Orice persoană acuzată de o infracţiune este prezumată nevinovată până ce vinovăţia sa va fi legal stabilită.”

11 „1. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică statele să supună societăţile de radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare.

2. Exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti.”

12 A se vedea C.E.D.O., hotărârea din 10.02.1995, în cauza Allenet de Ribemont împotriva Franţei, paragraf 38, HUDOC Database. În acelaşi sens sunt şi hotărârile pronunţate în cauzele Y.B. şi alţii împotriva Turciei


34

libertatea de exprimare include libertatea de a primi şi de a comunica informaţii astfel că principiul prezumţiei de nevinovăţie nu poate să împiedice autorităţile să informeze publicul cu privire la anchetele penale în curs, dacă se dovedeşte că fac acest lucru cu toată discreţia şi circumspecţia necesare garantării acestui principiu13.

(28.10.2004, paragraf 47-48 HUDOC Database), sau Jiga împotriva României (16.03.2010, paragraf 90, www.csm1909.ro), ori Viorel Burzo împotriva României (30.06.2009, paragraf 158, www.csm1909.ro).

13 Printr-o notă proprie, autorii Ghidului privind relaţia dintre sistemul judiciar din România şi mass-media – ghid transpus în activitatea Ministerului Public prin Ordinul intern nr. 117/2012, precizat la Nota de subsol nr. 8 – arătau că l-a elaborarea acestuia au fost avute în vedere dispoziţiile din legislaţia naţională care reglementează domeniul informaţiilor de interes public, dreptul la respectarea vieţii private şi de familie, imparţialitatea actului de justiţie şi prezumţia de nevinovăţie, precum şi principiile care se desprind din instrumentele juridice internaţionale şi regionale în domeniile menţionate [art. 6 paragraf 1 şi 2, art. 8 şi art. 10 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, Recomandarea (2002)2 a Comitetului Miniştrilor al Consiliului Europei privind accesul la documente, Recomandarea (2003)13 a Comitetului Miniştrilor al Consiliului Europei privind furnizarea de informaţii prin intermediul mass-media cu privire la procesele penale, Recomandarea (2000)19 a Comitetului Miniştrilor al Consiliului Europei către statele membre, privind rolul urmăririi penale în sistemul de justiţie penală.

Liviu Popescu

Probleme privind aplicarea art. 338 alin. (1) şi alin. (2) din noul Cod penal

Liviu Popescu

Maintaining the expressed reasoning by the High Court of Cassation and Justice in the decisions pronounced in appeal in the interest of law is imposed even after the repeal of interpreted rules and their replacing with the new regulations.

În practică s-au ridicat două probleme: A. Interpretarea art. 338 alin. (1) şi (2) din noul Cod

penal, cu referire la noţiunea de „accident” consacrată prin art. 75 din O.U.G. nr. 195/2002 republicată, şi eventuala incidenţă în continuare a Deciziei - RIL - nr. 66/2007 a Î.C.C.J. (ceea ce ar genera o inechitate).

B. Posibilitatea clasării cauzelor cu A.N. care au ca obiect, în concurs, infracţiunile prevăzute de art. 89 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002 şi art. 184 din vechiul Cod penal.

* * *

A. Actualitatea Deciziei - RIL - nr. 66/2007 a Î.C.C.J.

35

Obiectul mai sus-menţionatei hotărâri a Î.C.C.J. îl constituie interpretarea neunitară exprimată în jurisprudenţă1 cu privire la sintagma legală de

1 Unele instanţe au considerat că sintagma invocată se referă la orice fel

de vătămări, indiferent de durata îngrijirilor medicale necesare pentru vindecarea leziunilor.

Alte instanţe, dimpotrivă, au considerat că sintagma se referă exclusiv la acele vătămări ce necesită pentru vindecare mai mult de 10 zile de îngrijiri medicale, precum şi la celelalte urmări prevăzute în art. 182 alin. (2) din Codul penal.


36

„vătămarea integrităţii corporale ori sănătăţii uneia sau mai multor persoane” conţinută în dispoziţiile art. 89 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002. Art. 89 alin. (1) şi (2) din O.U.G. nr. 195/2002

stipula: „(1) Părăsirea locului accidentului de către

conducătorul vehiculului sau de către instructorul auto, aflat în procesul de instruire, sau de examinatorul autorităţii competente, aflat în timpul desfăşurării probelor practice ale examenului pentru obţinerea permisului de conducere, implicat într-un accident de circulaţie în urma căruia a rezultat uciderea sau vătămarea integrităţii corporale ori a sănătăţii uneia sau mai multor persoane ori dacă accidentul s-a produs ca urmare a unei infracţiuni, fără încuviinţarea poliţiei care efectuează cercetarea locului faptei, se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani. (2) Cu pedeapsa prevăzută la alin. (1) se sancţionează şi fapta oricărei persoane de a modifica starea locului sau de a şterge urmele accidentului de circulaţie din care a rezultat uciderea sau vătămarea integrităţii corporale ori a sănătăţii uneia sau mai multor persoane, fără acordul echipei de cercetare la faţa locului”.

Art. 184 alin. (1) din Codul penal stipula: „1) Fapta prevăzută la art. 180 alin. 2 şi 21, care a

pricinuit o vătămare ce necesită pentru vindecare îngrijiri medicale mai mari de 10 zile, precum şi cea prevăzută la art. 181, săvârşite din culpă, se pedepsesc cu închisoare de la o lună la 3 luni sau cu amendă”.

Liviu Popescu

37

Prin Decizia nr. 66/15.10.2007 a Î.C.C.J., Secţiile Unite, s-a reţinut:

„Or, pentru stabilirea înţelesului sintagmei "vătămarea integrităţii corporale ori a sănătăţii", în sensul pe care legiuitorul l-a voit prin textul de lege a cărui aplicare a determinat ivirea cazurilor de practică judiciară neunitară, nu se poate recurge decât la ceea ce este evident că s-a urmărit prin reglementarea dată acestor noţiuni prin normele Codului penal, care este legea generală, de referinţă, în această materie.

Sub acest aspect, este de observat că prin art. 184 din Codul penal, reglementându-se infracţiunea de vătămare corporală din culpă, se prevede, în cadrul alin. 1, că "fapta prevăzută la art. 180 alin. 2 şi 21, care a pricinuit o vătămare ce necesită pentru vindecare îngrijiri medicale mai mari de 10 zile, precum şi cea prevăzută în art. 181, săvârşite din culpă, se pedepsesc cu închisoare de la o lună la 3 luni sau cu amendă", iar la alin. 2, că, "dacă fapta a avut vreuna din urmările prevăzute la art. 182 alin. 1 sau 2, pedeapsa este închisoarea de la 3 luni la 2 ani sau amenda".

Este semnificativ că în cuprinsul alin. 3, 4 şi 41 ale aceluiaşi articol, reglementându-se vătămările corporale din culpă care sunt "urmarea nerespectării dispoziţiilor legale sau a măsurilor de prevedere pentru exerciţiul unei profesii sau meserii, ori pentru îndeplinirea unei anume activităţi", se fac referiri la fapte cu aceleaşi consecinţe sub aspectul duratei


38

îngrijirilor medicale necesare pentru vindecare.

De aceea, în absenţa altor criterii de evaluare a conţinutului sintagmei "vătămarea integrităţii corporale ori sănătăţii uneia sau mai multor persoane", conţinută în dispoziţiile art. 89 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, republicată, se impune ca aceasta să fie înţeleasă numai în sensul că se referă la vătămările necesitând pentru vindecare îngrijiri medicale cu o durată mai mare de 10 zile, precum şi la celelalte urmări incluse în art. 182 alin. 2 din Codul penal.

Aşa fiind, infracţiunea de părăsire a locului accidentului, în accepţiunea textului de lege menţionat, nu poate fi considerată săvârşită cu întrunirea totalităţii elementelor sale constitutive decât atunci când este realizată şi cerinţa obiectivă impusă de definiţia dată vătămării corporale din culpă prin art. 184 din Codul penal.

În consecinţă, … urmează … a se decide că sintagma "vătămarea integrităţii corporale ori sănătăţii uneia sau mai multor persoane", conţinută în dispoziţiile art. 89 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, republicată, se interpretează în sensul că se referă doar la vătămările ce necesită pentru vindecare îngrijiri medicale mai mari de 10 zile, precum şi la celelalte urmări prevăzute în art. 182 alin. 2 din Codul penal”.

Liviu Popescu

39

* * *

Prin dispoziţiile noului Cod penal, infracţiunea de părăsire a locului accidentului a fost consacrată într-un format nou. Astfel, potrivit art. 338 alin. (1) şi (2) din noul Cod penal: „(1) Părăsirea locului accidentului, fără încuviinţarea poliţiei sau a procurorului care efectuează cercetarea locului faptei, de către conducătorul vehiculului sau de către instructorul auto, aflat în procesul de instruire, ori de către examinatorul autorităţii competente, aflat în timpul desfăşurării probelor practice ale examenului pentru obţinerea permisului de conducere, implicat într-un accident de circulaţie, se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani. (2) Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează şi fapta oricărei persoane de a modifica starea locului sau de a şterge urmele accidentului de circulaţie din care a rezultat uciderea sau vătămarea integrităţii corporale ori a sănătăţii uneia sau mai multor persoane, fără acordul echipei de cercetare la faţa locului”.

Observaţii:

I. Referitor la alin. (1) al art. 338 din noul Cod penal. 1. Noţiunea de accident de circulaţie, utilizată în

cuprinsul alin. (1), nu este explicitată în cuprinsul Codului penal, ci în art. 75 din O.U.G. nr. 195/2002, care stipulează: „Accidentul de circulaţie este evenimentul care întruneşte cumulativ următoarele condiţii: a) s-a produs pe un drum deschis circulaţiei publice ori şi-a avut originea într-un asemenea loc;


40

b) a avut ca urmare decesul, rănirea uneia sau a mai multor persoane ori avarierea a cel puţin unui vehicul sau alte pagube materiale; c) în eveniment a fost implicat cel puţin un vehicul în mişcare”.

2. Nu poate constitui premisă a infracţiunii de părăsire a locului accidentului situaţia în care au rezultat exclusiv pagube materiale, conform art. 338 alin. (3) din noul Cod penal, care stipulează: „Nu constituie infracţiune părăsirea locului accidentului când: a) în urma accidentului s-au produs doar pagube materiale; …”

3. Din definiţia accidentului (art. 75 din O.U.G. nr. 195/2002) rezultă că acesta priveşte orice rănire/vătămare, indiferent de durata îngrijirilor medicale necesare pentru vindecare.

Pe cale de consecinţă, părăsirea locului accidentului reglementată în alin. (1) al art. 338 din noul Cod penal vizează ipoteza oricăror răniri/vătămări, indiferent de durata îngrijirilor medicale necesare pentru vindecare.

II. Referitor la alin. (2) al art. 338 din noul Cod penal. 1. Spre deosebire de alin. (1) care consacră

noţiunea de accident în mod necircumstanţiat, alin. (2) al art. 338 din noul Cod penal particularizează ipoteza infracţiunii prin efectele expres menţionate ale accidentului: „uciderea sau vătămarea integrităţii corporale ori a sănătăţii uneia sau mai multor persoane”. Este utilizată, aşadar, aceeaşi sintagmă ca şi în vechea redactare a normei de incriminare [art. 89 alin. (1) şi (2) din O.U.G. nr. 195/2002] şi anume aceeaşi sintagmă al cărei înţeles a fost clarificat

Liviu Popescu

41

prin Decizia RIL a Î.C.C.J., Secţiile Unite, nr. 66/2007.

2. Cum a procedat Î.C.C.J. ? „În absenţa altor criterii de evaluare a

conţinutului sintagmei (analizate) … se impune ca aceasta să fie înţeleasă …” numai „atunci când este realizată şi cerinţa obiectivă impusă de definiţia dată vătămării corporale din culpă prin art. 184 din Codul penal”.

În continuare, dintre toate consecinţele pe care legiuitorul le asociază vătămărilor corporale enumerare în cuprinsul art. 184 din vechiul Cod penal, Î.C.C.J. a ales urmările cele mai puţin grave (pentru care sunt necesare mai mult de 10 zile de îngrijiri medicale) pentru a stabili pragul minim de pedepsibilitate în cazul incriminării prev. de art. 89 din O.U.G. nr. 195/2002.

Astfel, s-a ajuns la un prag minim de 10 zile de îngrijiri medicale ca cerinţă pentru infracţiunea de părăsire a locului accidentului.

3. Mutatis mutandis, însă păstrând raţionamentul Î.C.C.J.2, constatăm că noua redactare a infracţiunii de vătămare corporală din culpă nu mai fixează în mod explicit un prag minim (aşa cum o făcea art. 184 din vechiul Cod penal, şi anume de 10 zile) ci trimite - prin art. 196 alin. (1) din noul Cod penal - la fapta prevăzută în art. 193 alin. (2) C.pen. la care consecinţa o constituie orice leziune traumatică

2 Desigur, în mod formal, Decizia RIL a Î.C.C.J. şi-a epuizat

aplicabilitatea (conform art. 4741 din noul Cod de procedură penală - modificat prin art. III, pct. 6 din O.U.G. nr. 3/2014), prin ieşirea din vigoare a normelor supuse interpretării sale obligatorii (art. 89 din O.U.G. nr. 195/2002 - abrogat prin art. 121 pct. 3 din Legea nr. 187/2012 şi art. 184 din vechiul Cod penal - abrogat prin acelaşi act normativ). Cu toate acestea, sintagma în controversă fiind aceeaşi, paşii interpretării trebuie menţinuţi.


42

evaluată prin zile de îngrijiri medicale de cel mult 90 de zile.

Aşadar, în cuprinsul noii redactări a infracţiunii de vătămare corporală din culpă legiuitorul nu mai asociază sintagmei în analiză („vătămarea integrităţii corporale ori a sănătăţii”) un prag minim de îngrijiri medicale.

Preluând acest înţeles al sintagmei şi aplicându-l la art. 338 alin. (2) rezultă că, indiferent de numărul de zile de îngrijiri medicale, dacă accidentul a avut drept consecinţă rănirea unei persoane, atunci ştergerea urmelor accidentului în condiţiile alin. (2) constituie infracţiune.

Prin urmare, reglementarea alin. (1) raportată la cea a alin. (2), ambele ale art. 338 din noul Cod penal nu creează o „situaţie inechitabilă”, chiar aplicând raţionamentul utilizat de Î.C.C.J. în considerentele Deciziei RIL nr. 66/2007; în ambele cazuri sfera de incidenţă a normei este aceeaşi, nefiind reglementat un prag minim al zilelor de îngrijiri medicale.

Raţiunea unitară a legii se menţine, la fel ca şi în reglementarea anterioară unde aceeaşi condiţie de pedepsibilitate (mai mult de 10 zile de îngrijiri medicale), exprimată prin aceeaşi sintagmă, viza atât alin. (1) cât şi alin. (2), ambele ale art. 89 din O.U.G. nr. 195/2002.

Interpretarea contrară [potrivit căreia, pe alin. (1) al art. 338 din noul Cod penal, autorul săvârşeşte infracţiunea de părăsire a locului accidentului indiferent de numărul de zile de îngrijiri medicale, iar pe alin. (2) al aceluiaşi articol - numai dacă victima necesită mai mult de 90 de zile] creează nu numai o „situaţie

Liviu Popescu

43

inechitabilă”, dar şi absurdă [pentru că lasă nesancţionată penal, dacă nu este realizat pragul minim de 90 de zile, o faptă („ştergerea urmelor accidentului”) cu un vădit pericol social] şi, în acelaşi timp, contradictorie [pe alin. (1) se extinde sfera faptelor incriminate în timp ce pe alin. (2) aceasta se restrânge în mod nejustificat, excluzând chiar şi fapte cu urmări grave.

Înăsprire sau relaxare a regimului sancţionator ?].

B. Premisa în analiză are ca obiect concursul de

infracţiuni, pe legea veche, în cauze care au ca obiect atât vătămarea corporală din culpă, cât şi părăsirea locului accidentului.

Soluţia clasării va putea fi dispusă în funcţie de particularităţile concrete ale cauzei (data săvârşirii faptei, numărul de zile de îngrijiri medicale necesare pentru vindecare etc.) cu respectarea principiului aplicării legii mai favorabile raportat la fiecare dintre infracţiuni, iar apoi pentru concursul de infracţiuni (dacă va fi cazul).

Fireşte, nu se va putea dispune trimiterea în judecată pentru vătămare corporală din culpă în condiţiile art. 196 alin. (2) din noul Cod penal dacă victima a suferit leziuni pentru a căror vindecare au fost necesare 15 zile de îngrijiri medicale - ci clasarea.

Aceasta, însă, nu împiedică trimiterea în judecată pentru părăsirea locului accidentului - evident, după identificarea autorului.

O atare rezolvare se impune pentru că Decizia RIL a ÎCCJ nu condiţionează angajarea răspunderii


44

penale pentru părăsirea locului accidentului de reţinerea, în concurs, a infracţiunii de vătămare corporală din culpă, ci doar explicitează conţinutul legal al sintagmei în controversă utilizate în redactarea primei normei de incriminare.

Constantin Sima

CONTROVERSE

Subiectul activ al infracţiunii de luare de mită

Constantin Sima Procuror şef serviciu

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

45

1. Consideraţii prealabile

The entry into force of the new Criminal Code has brought changes with regards to the notion of (public) clerk. Starting from this notion the author distinguishes between the persons that may be subject of the offence of accepting bribery.

Infracţiunile de corupţie au ca obiect protecţia relaţiilor sociale referitoare la exercitarea în mod corect şi onest, a funcţiei publice.

Aceste relaţii nu privesc însă numai funcţionarul public în sens administrativ, ci şi funcţionarul public în sensul dreptului penal şi, din acest motiv, apărarea intereselor societăţii necesită o definire mai largă, mai cuprinzătoare a subiectului activ.

Iată de ce definiţia subiectului activ nu a fost niciodată o problemă de drept simplă.

Potrivit art. 183 alin. (4) din Codul penal din 1936 funcţionar public era cel care exercită în mod voluntar sau obligator, permanent sau temporar, în serviciu statului, judeţului, comunei sau instituţiilor publice dependente, o funcţiune sau o însărcinare de orice natură, fie chiar electivă, retribuită sau nu şi indiferent de modul cum a fost învestit.

Cu mici modificări definiţia a fost preluată în art. 147 din Codul penal de la 1968:


46

Prin funcţionar se înţelege orice salariat care exercită permanent sau temporar, cu orice titlu, indiferent dacă şi cum a fost învestit, o însărcinare în serviciul unui organ sau instituţii de stat ori unei întreprinderi sau organizaţii economice de stat.

Prin Legea nr. 140/19961 definiţia a fost modificată introducându-se referirea la termenul public:

Prin funcţionar public se înţelege orice persoană care exercită permanent sau temporar, cu orice titlu, indiferent cum a fost învestită, o însărcinare de orice natură, retribuită sau nu, în serviciul unei unităţi din cele la care se referă art. 145.

Art. 145 definea termenul public introducând în sfera acestei noţiuni pe lângă autorităţile publice şi instituţiile publice şi persoanele juridice de interes public.

În mod similar era definit funcţionarul public în Legea nr. 301/20042 cu diferenţa că termenul public, în cuprinsul art. 159 din acest act normativ făcea referire la autorităţile publice, instituţiile publice sau alte persoane juridice de drept public, nu de interes public.

2. Noţiunea de funcţionar public în noul Cod penal. Noul Cod penal a renunţat la definiţia de principiu, prin

referire la termenul public, adoptată de Codul penal din 1936 şi de cel din 1968 în favoarea enunţării unor atribuţii definitorii pentru funcţionarul public:

a) exercitarea atribuţiilor şi responsabilităţilor specifice prerogativelor de putere publică;

b) exercitarea funcţiilor de demnitate publică sau funcţiilor publice de orice natură;

1 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 289 din 14

noiembrie 1996. 2 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 575 din 29

iunie 2004.

Constantin Sima

47

c) exercitarea atribuţiilor legate de obiectul de activitate al unei persoane juridice cu capital integral sau majoritar de stat.

Din definiţia funcţionarului public a fost exclus serviciul de interes public, care a fost însă introdus în cuprinsul art. 175 alin. (2) care reglementează statutul funcţionarului public asimilat.

Poate fi medicul sau preşedintele unei organizaţii

non guvernamentale declarată de utilitate publică subiect al infracţiunii de luare de mită?

Este evident că medicul nu exercită în nici o situaţie atribuţii specifice prerogativelor de putere publică.

La fel de evident este că nu exercită o funcţie de demnitate publică.

Exercită însă atribuţii legate de obiectul de activitate al unei persoane juridice cu capital integral sau majoritar de stat.

În aceste condiţii putem afirma că medicul care profesează într-o unitate sanitară de stat este funcţionar public în timp ce medicul care profesează într-o unitate privată este funcţionar public asimilat, conform art. 178 alin. (2) C.pen.

Sesizând caracterul inechitabil al unei astfel de reglementări legiuitorul a introdus o reglementare complementară în partea specială a Codului penal, în cadrul titlului dedicat infracţiunilor de corupţie şi de serviciu.

Astfel, potrivit art. 308, dispoziţiile privitoare la funcţionarii publici, în sensul art. 289-292, 295, 297-301 şi 304 se aplică şi persoanelor care exercită permanent sau temporar, cu sau fără remuneraţie, o însărcinare de orice natură în serviciul unei persoane fizice dintre cele prevăzute la art. 175 alin. (2) ori în cadrul unei persoane juridice.

Cu alte cuvinte, orice persoană aflată în serviciul unui funcţionar public asimilat prevăzut de art. 175 alin. (2) sau în serviciul unei persoane juridice, indiferent care ar fi aceasta


48

este considerat subiect activ al infracţiunilor de corupţie, delapidare, abuz în serviciu, neglijenţă în serviciu, folosire abuzivă a funcţiei în scop sexual, uzurparea funcţiei, conflict de interese, divulgarea informaţiilor secrete sau nepublice.

Prin acest text s-a realizat o extindere discutabilă a calităţii de funcţionar public ca subiect al infracţiunilor de corupţie şi de serviciu, mergând până acolo încât, chiar persoana fizică aflată în serviciul unui funcţionar asimilat devine funcţionar public în sensul prevăzut de art. 308 alin. (1) C.pen. este adevărat, cu o răspundere penală atenuată prin reducerea cu o treime a pedepsei prevăzută de lege.

Evident, în această situaţie se încadrează şi preşedintele unei organizaţii nonguvernamentale declarată de utilitate publică.

Opinia noastră este însă că această soluţie adoptată de noua lege penală nu este satisfăcătoare.

Definiţia funcţionarului public este nefiresc de complicată şi, alături de alte opinii exprimate în doctrină3 propunem modificarea acesteia, prin revenire la o formulare simplă, de principiu:

„Funcţionarul public este orice persoană care exercită permanent sau temporar, o însărcinare, retribuită sau nu, în serviciul unei organizaţii din cele prevăzute la art. 176.”

3 G. Antoniu şi colab., Explicaţii preliminare ale noului Cod penal, vol.

II, Bucureşti, Editura Universul juridic, 2011, p. 533.

Mircea Petrescu

Infracţiunea de luare de mită săvârşită de medic

Mircea Petrescu Procuror la


Parchetul YYY a solicitat Parchetului de pe lângă Înalta

Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia de resurse umane şi documentare „exprimarea unui punct de vedere în legătură cu următoarea problemă de drept:

The Prosecutor’s Office YYY requested the Prosecutor’s Office attached to the High Court of Cassation and Justice – Human Resources and Documentation Section to “express a viewpoint related to the following law issue:

If the act of the physician working in the State sanitary of claiming, receiving or accepting money or other benefits to execute a medical act, that falls in his job duties, is the offence of art. 289 paragraph (2) of the new Criminal Code, the material element in this case is to be considered as being committed in connection to the failure of complying a working duty which does not achieve the material element of this offence, and as such, can not be criminally sanctioned”.

Also, it is also mentioned that “of the information received from the colleagues of the Prosecutor’s Office attached to Tribunal YYY, it is already pronounced, by the YYY Tribunal, an acquittal solution in a case assuming a similar state of facts”

49


50

Dacă fapta medicului care lucrează în sistemul sanitar de stat de a pretinde, primi ori accepta bani sau alte foloase pentru a îndeplini un act medical ce intră în atribuţiile sale de serviciu constituie infracţiunea prev. de art. 289 alin. 2 N.C.p., elementul material în acest caz urmând a fi considerat ca fiind săvârşit în legătură cu neîndeplinirea unei îndatoriri de serviciu, caz în care ar putea fi tras la răspundere penală pentru luare a mită ori, dimpotrivă, este un act în legătură cu îndeplinirea îndatoririi de serviciu ce nu realizează elementul material al acestei infracţiuni şi, ca atare, nu poate fi sancţionat penal”.

De asemenea, se mai menţionează că „din informaţiile primite de la colegii de la Parchetul de pe lângă Tribunalul YYY, s-a pronunţat deja, de către Tribunalul YYY, o soluţie de achitare într-o speţă ce presupunea o stare de fapt similară”.

Motivându-şi soluţia de achitare la care ne-am referit în preambulul lucrării, instanţa de judecată menţionează că:

„Tribunalul constată în acelaşi timp că la data de 01.02.2014 Codul penal a primit modificări potrivit cărora infracţiunea de luare de mită constă în:

„(1) Fapta funcţionarului public care, direct ori indirect, pentru sine sau pentru altul, pretinde ori primeşte bani sau alte foloase care nu i se cuvin ori acceptă promisiunea unor astfel de foloase, în legătură cu îndeplinirea, neîndeplinirea, urgentarea ori întârzierea îndeplinirii unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau în legătură cu îndeplinirea unui act contrar acestor îndatoriri”.

Aşa fiind, se constată că fapta pentru care s-a dispus trimiterea inculpatului în judecată se circumscrie elementului material al infracţiunii de luare de mită prev. de art. 289 alin. (1) C.p. în forma solicitării unor bani sau alte foloase care i se cuvin … în legătură cu îndeplinirea unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu. Instanţa constată că este discutabil dacă termenul de „îndeplinire” are în vedere doar o

Mircea Petrescu

51

faptă prezentă sau viitoare ori şi o faptă (act) ce s-a derulat deja; în sens extins, infracţiunea de luare de mită poate include şi infracţiunea de primire de foloase necuvenite din vechiul cod penal.

Conform alin. (2) al art. 289 C.pen. nou, „fapta

prevăzută în alin. (1), săvârşită de una dintre persoanele prevăzute în art. 175 alin. (2), constituie infracţiune numai când este comisă în legătură cu neîndeplinirea, întârzierea îndeplinirii unui act privitor la îndatoririle sale legale sau în legătură cu efectuarea unui act contrar acestor îndatoriri”.

Instanţa constată că potrivit art. 175 al. 1 C.p. Funcţionar public Funcţionar public, în sensul legii penale, este persoana

care, cu titlu permanent sau temporar, cu sau fără o remuneraţie:

a) exercită atribuţii şi responsabilităţi, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor puterii legislative, executive sau judecătoreşti;

b) exercită o funcţie de demnitate publică sau o funcţie publică de orice natură;

c) exercită, singură sau împreună cu alte persoane, în cadrul unei regii autonome, al altui operator economic sau al unei persoane juridice cu capital integral sau majoritar de stat, atribuţii legate de realizarea obiectului de activitate al acesteia. Conform art. 175 alin. (2) C.pen., „De asemenea, este considerată funcţionar public, în sensul legii penale, persoana care exercită un serviciu de interes public pentru care a fost învestită de autorităţile publice sau care este supusă controlului ori supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public”.

Dacă vechiul Cod penal dispunea că face parte din categoria funcţionarilor publici „orice persoană care exercită


52

permanent sau temporar cu orice titlu, indiferent cum a fost învestită, o însărcinare de orice natură, retribuită sau nu, în serviciul unei unităţi dintre cele la care se referă art. 145”, creând astfel categorii de funcţionari publici altele decât în Legea nr. 188/1999, noul Cod penal prevede la rândul său o altă definiţie a funcţionarului public, care o include însă şi pe cea de la art. 2 din Legea nr. 188/1999, dar modifică substanţial categoriile de persoane care se pot încadra în noţiunea efectivă de funcţionar public.

Tribunalul trebuie să stabilească în prezent în care dintre categoriile de funcţionari publici se include inculpatul din prezenta cauză, constatând că fapta este sau nu incriminată în raport de persoana care a comis-o.

Constatând că activitatea medicului nu este inclusă în nici una dintre categoriile de la art. 175 alin. (1) C.pen. întrucât în activitatea sa medicul nu exercită atribuţii şi responsabilităţi în scopul realizării prerogativelor puterii legislative, executive şi judecătoreşti, nu exercită o funcţie de demnitate publică, nu exercită singură sau împreună cu alte persoane, în cadrul unei regii autonome, al altui operator economic sau al unei persoane juridice cu capital integral sau majoritar de stat, atribuţii legate de realizarea obiectului de activitate al acesteia (întrucât activitatea medicală nu este o atribuţie legată de obiectul de activitate al spitalului, ci este un serviciu de interes public, atribuţii legate de realizarea obiectului de activitate a spitalului au doar managerii spitalului, persoane chemate să asigure realizarea obiectului de activitate al unităţii spitaliceşti).

Rămâne să verificăm dacă activitatea se circumscrie dispoziţiilor art. 175 alin. (1) pct. b) teza II C.pen., respectiv noţiunii de „funcţie publică de orice natură”. Cum Codul penal nu explică ce reprezintă noţiunea de „funcţie publică”, instanţa va reţine dispoziţiile Legii nr. 188/1999.

Mircea Petrescu

53

Conform art. 2 din Legea nr. 188/1999: (1) Funcţia publică reprezintă ansamblul atribuţiilor şi responsabilităţilor, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor de putere publică de către administraţia publică centrală, administraţia publică locală şi autorităţile administrative autonome.

(2) Funcţionarul public este persoana numită, în condiţiile legii, într-o funcţie publică. Persoana care a fost eliberată din funcţia publică şi se află în corpul de rezervă al funcţionarilor publici îşi păstrează calitatea de funcţionar public.

(3) Activităţile desfăşurate de funcţionarii publici, care implică exercitarea prerogativelor de putere publică, sunt prevăzute în lista cuprinzând funcţiile publice din anexa I a Legii nr. 188/1999. Astfel, în anexa I sunt prevăzute:

I. Funcţii publice generale A. Funcţii publice corespunzătoare categoriei înalţilor

funcţionari publici 1. secretar general al Guvernului; 2. secretar general adjunct al Guvernului; 3. secretar general din ministere şi alte organe de

specialitate ale administraţiei publice centrale; 4. secretar general adjunct din ministere şi alte organe

de specialitate ale administraţiei publice centrale; 5. prefect; 6. subprefect; 7. inspector guvernamental. B. Funcţii publice de conducere 1. director general din cadrul autorităţilor

administrative autonome, al ministerelor şi al celorlalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale;

2. director general adjunct din cadrul autorităţilor administrative autonome, din aparatul ministerelor şi al


54

celorlalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale;

3. secretar al judeţului şi al municipiului Bucureşti; 4*). director din cadrul autorităţilor administrative

autonome, din aparatul ministerelor şi al celorlalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale, director executiv în cadrul serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor şi ale altor organe de specialitate ale administraţiei publice centrale, precum şi în cadrul autorităţilor administraţiei publice locale şi al instituţiilor publice subordonate acestora;

5*). director adjunct din cadrul autorităţilor administrative autonome, din aparatul ministerelor şi al celorlalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale, director executiv adjunct în cadrul serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor şi ale altor organe de specialitate ale administraţiei publice centrale, precum şi în cadrul autorităţilor administraţiei publice locale şi al instituţiilor publice subordonate acestora;

6. secretar al municipiului, al sectorului municipiului Bucureşti, al oraşului şi comunei;

7. şef serviciu; 8. şef birou. *) Punctele 4 şi 5 de la capitolul I litera B din anexă

sunt reproduse în forma în vigoare înainte de modificarea efectuată prin art. I pct. 6 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 37/2009, având în vedere că:

1. punctele 4 şi 5 de la capitolul I litera B din anexă au fost modificate iniţial prin art. I pct. 6 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 37/2009;

2. punctele 4 şi 5 de la capitolul I litera B din anexă au fost modificate ulterior prin art. I pct. 26 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 105/2009, act normativ care a abrogat Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 37/2009;

Mircea Petrescu

55

3. art. I pct. 26 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 105/2009 a fost declarat neconstituţional prin Decizia nr. 1629/2009 şi apoi abrogat prin articolul unic pct. 1 din Legea nr. 264/2010.

C. Funcţii publice de execuţie 1. consilier, consilier juridic, auditor, expert, inspector; 2. referent de specialitate; 3. referent. II. Funcţii publice specifice A. Funcţii publice de conducere 1. arhitect-şef. B. Funcţii publice de execuţie 1. inspector de concurenţă; 2. inspector vamal; 3. inspector de muncă; 4. controlor delegat; 5. expert în tehnologia informaţiilor şi a

telecomunicaţiilor; 6. comisar. C. Alte funcţii publice specifice 1. manager public. În ceea ce priveşte teza II a art. 175 alin. (1) lit. b) C.p.

se constată că serviciul medical nu este inclus printre „funcţiile publice” de orice natură, funcţii publice care se circumscriu de astă dată noţiunii generale incluse în art. 2 din Legea nr. 188/1999. Medicul nu exercită nici atribuţii legate de realizarea obiectului de activitate al unei persoane juridice (spitalul), neexercitând serviciul medical în „realizarea unui obiect de activitate”.

Medicul face parte din categoria funcţionarilor prevăzuţi la art. 175 alin. (1) C.p., fiind o persoană care exercită – urmare a unui contract de muncă – activităţi de interes public. Prin urmare, medicul este considerat funcţionar public în înţelesul legii penale, el nefiind un astfel de


56

funcţionar potrivit legii civile. Legea penală a dorit însă să includă printre persoanele care pot comite anumite infracţiuni şi pe cele care desfăşoară servicii de interes public, care au fost învestite de autorităţile publice să desfăşoare activităţi de interes public sau care sunt supuse controlului sau supravegherii acestor autorităţi publice. Activitatea medicală efectivă, serviciul public medical nu poate şi nu trebuie confundat cu „funcţia publică” sau „funcţia de demnitate publică”. „Funcţia” nu se confundă cu „ocupaţia”, neexistând funcţia de medic, ci ocupaţia de medic.

Aşa fiind, se constată că în cauză sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 175 alin. (2) C.p., medicul fiind asimilat unui funcţionar public, iar legea penală îi este aplicabilă în speţa de faţă în condiţiile art. 289 alin. (1) şi (2) C.p. şi nu ale art. 256 C.p. – 1969, sens în care cererea de schimbare a încadrării juridice se va respinge.

Spre deosebire de art. 289 alin. (1) C.p., dispoziţiile alin. (2) ale aceluiaşi text de lege prevăd că „Fapta prevăzută în alin. (1), săvârşită de una dintre persoanele prevăzute în art. 175 alin. (2), constituie infracţiune numai când este comisă în legătură cu neîndeplinirea, întârzierea îndeplinirii unui act privitor la îndatoririle sale legale sau în legătură cu efectuarea unui act contrar acestor îndatoriri”. Or inculpatul a fost trimis în judecată pentru că ar fi pretins bani în scopul de a „îndeplini acte privitoare la îndatoririle sale de serviciu”.

………………………………………………………………… În baza art. 396 alin. (1), (5) raportat la art. 16 alin.

(1) lit. b) teza I C.proc.pen. achită pe inculpatul … sub aspectul săvârşirii infracţiunii de luare de mită prev. de art. 189 alin. (1), (2) C.p. rap. la art. 308 C.p. rap la art. 1 alin. (1) lit. g), art. 5 alin. (1) şi art. 6 din Legea nr. 78/2000 şi cu aplicarea art. 5 C.p”.

* * *

Mircea Petrescu

57

Nu împărtăşim punctul de vedere al instanţei de judecată, fiind de părere că soluţia de achitare dispusă se bazează pe o argumentaţie juridică confuză şi oarecum contradictorie.

Astfel: Infracţiunea de luare de mită - art. 289 C.pen. - este o

infracţiune cu subiect activ calificat, în sensul că autor al acestei infracţiuni poate fi doar un funcţionar public;

„(1) Fapta funcţionarului public care, direct ori indirect, pentru sine sau pentru altul, pretinde ori primeşte bani sau alte foloase care nu i se cuvin ori acceptă promisiunea unor astfel de foloase, în legătură cu îndeplinirea, neîndeplinirea, urgentarea ori întârzierea îndeplinirii unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau în legătură cu îndeplinirea unui act contrar acestor îndatoriri, se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 10 ani şi interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică ori de a exercita profesia sau activitatea în executarea căreia a săvârşit fapta.

(2) Fapta prevăzută în alin. (1), săvârşită de una dintre persoanele prevăzute în art. 175 alin. (2), constituie infracţiune numai când este comisă în legătură cu neîndeplinirea, întârzierea îndeplinirii unui act privitor la îndatoririle sale legale sau în legătură cu efectuarea unui act contrar acestor îndatoriri”.

Potrivit art. 175 „(1) Funcţionar public, în sensul legii

penale, este persoana care, cu titlu permanent sau temporar, cu sau fără o remuneraţie:

a) exercită atribuţii şi responsabilităţi, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor puterii legislative, executive sau judecătoreşti;

b) exercită o funcţie de demnitate publică sau o funcţie publică de orice natură;


58

c) exercită, singură sau împreună cu alte persoane, în cadrul unei regii autonome, al altui operator economic sau al unei persoane juridice cu capital integral sau majoritar de stat, atribuţii legate de realizarea obiectului de activitate al acesteia.

(2) De asemenea, este considerată funcţionar public, în sensul legii penale, persoana care exercită un serviciu de interes public pentru care a fost învestită de autorităţile publice sau care este supusă controlului ori supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public”.

* * *

Nu înţelegem raţiunea în funcţie de care legiuitorul penal a dat două definiţii instituţiei funcţionarului public. Textul este redundant şi creează dificultăţi majore de aplicabilitate.

La fel de nefericită este şi redactarea alin. (2) din cuprinsul art. 289 C.pen., întrucât, în măsura în care subiectul activ (aşa cum este definit în conţinutul art. 175 al. (2) C.pen.) îşi îndeplineşte riguros obligaţiile profesionale, acesta poate primi, în condiţii de legalitate „sume de bani sau alte foloase ce nu i se cuvin”.

Or, o asemenea situaţie este greu de acceptat din prisma dreptului penal.

* * *

Obiectul juridic generic al infracţiunii de luare de mită este constituit din relaţiile sociale care formează obiectul juridic comun al tuturor infracţiunilor care aduc atingere activităţilor de serviciu sau în legătură cu serviciul, respectiv relaţiile sociale privitoare la normala evoluţie a raporturilor de serviciu, în acest sens pretinzându-se, prin intermediul dispoziţiei normei juridice penale, o anumită conduită

Mircea Petrescu

59

funcţionarilor sau, în alte cazuri, oricărei persoane care prin acţiunea sa poate periclita aceste relaţii sociale.

Obiectul juridic special al infracţiunii de luare de mită îl constituie segmentul de relaţii sociale a căror normală formare, desfăşurare şi dezvoltare nu ar fi posibilă fără a asigura exercitarea cu probitate de către funcţionari a atribuţiilor de serviciu încredinţate lor şi fără a combate faptele de venalitate prin care se aduce atingere bunului mers al unităţilor şi autorităţilor publice, persoanelor juridice de interes public sau altor persoane juridice şi se lezează, implicit, interesele legale ale persoanelor particulare. Este vorba de o dublă garanţie, pe de o parte, prin asigurarea probităţii în comportamentul funcţionarilor, probitate care constituie o valoare socială indispensabilă pentru buna desfăşurare a relaţiilor de serviciu, iar, pe de altă parte, prin apărarea intereselor legale ale persoanelor particulare.

* * *

Conţinutul art. 175 C.pen. trebuie analizat inclusiv prin prisma dispoziţiilor Legii nr. 188/1999 privind statutul funcţionarului public, cu precizarea că, în mod evident, noţiunea de funcţionar public din dreptul penal are o sferă mult mai largă decât cea din dreptul administrativ.

Art. 175 C.pen. trebuie raportat la dispoziţiile Legii nr. 188/1999. Noţiunea de funcţionar public din dreptul penal, după cum arătam, prezintă un conţinut mult mai extins decât cea din dreptul administrativ. Astfel, acesta din urmă (funcţionarul) trebuie să fie învestit oficial cu îndeplinirea funcţiei [art. 2 alin. (2) din Legea nr. 188/1999] – nu se regăsesc asemenea condiţii în cuprinsul art. 175 C.pen. şi trebuie remunerat pentru munca depusă – nu este indiferent dacă este remunerat sau nu, aşa cum stabileşte legiuitorul în cuprinsul art. 175 alin. (1), teza finală C.pen.


60

Potrivit art. 2 alin. (1) din Legea nr. 188/1999: „Funcţia publică reprezintă ansamblul atribuţiilor şi responsabilităţilor, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor de putere publică de către administraţia publică centrală, administraţia publică locală şi autorităţile administrative autonome”.

Mai departe, aceeaşi lege restrânge sfera noţiunii de funcţionar public, acesta fiind persoana numită într-o funcţia publică, aşa cum se prevede în art. 2 alin. (2): „Funcţionarul public este persoana numită, în condiţiile legii, într-o funcţie publică. Persoana care a fost eliberată din funcţia publică şi se află în corpul de rezervă al funcţionarilor publici îşi păstrează calitatea de funcţionar public”.

Funcţiile publice sunt prevăzute în anexa legii, putând fi completate printr-o hotărâre a Guvernului sau, după caz, a consiliului judeţean sau local.

În cadrul aceleiaşi logici juridice, foarte importante sunt şi precizările făcute de legiuitor, în cuprinsul art. 2 alin. (3), prin care sunt consemnate activităţile care definesc activitatea funcţionarilor publici, care implică exercitarea prerogativelor de putere publică:

„a) punerea în executare a legilor şi a celorlalte acte normative;

b) elaborarea proiectelor de acte normative şi a altor reglementări specifice autorităţii sau instituţiei publice, precum şi asigurarea avizării acestora;

c) elaborarea proiectelor politicilor şi strategiilor, a programelor, a studiilor, analizelor şi statisticilor necesare realizării şi implementării politicilor publice, precum şi a documentaţiei necesare executării legilor, în vederea realizării competenţei autorităţii sau instituţiei publice;

d) consilierea, controlul şi auditul public intern; e) gestionarea resurselor umane şi a resurselor

financiare;

Mircea Petrescu

61

f) colectarea creanţelor bugetare; g) reprezentarea intereselor autorităţii sau instituţiei

publice în raporturile acesteia cu persoane fizice sau juridice de drept public sau privat, din ţară şi străinătate, în limita competenţelor stabilite de conducătorul autorităţii sau instituţiei publice, precum şi reprezentarea în justiţie a autorităţii sau instituţiei publice în care îşi desfăşoară activitatea;

h) realizarea de activităţi în conformitate cu strategia de informatizare a administraţiei publice”.

* * *

Aşa fiind, reglementarea noţiunii de funcţionar public, din punctul de vedere al legii penale, nu poate fi înlăturată prin prevederi speciale nepenale care statornicesc şi guvernează exercitarea unor anumite profesii, cum este cea de medic.

Legea pentru exercitarea profesiei de medic este, în ansamblul şi esenţa sa, o lege cu caracter civil, care reglementează relaţiile sociale ce intervin şi se statornicesc în domeniul şi exerciţiul actului medical şi nu conţine nicio dispoziţie cu caracter penal. Ea nu face parte nici din categoria legilor penale care, cuprinzând norme penale, este considerată de prevederile art. 173 C.pen. ca având caracterul unei lege penale. Prevederile art. 375 alin. (2) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, potrivit cărora medicul nu este funcţionar public, reglementează statutul acestuia în raportul juridic civil ce se naşte între acesta ca specialist şi pacientul care apelează la cunoştinţele şi serviciile sale.

Desprinderea profesiei de medic de calitatea de funcţionar public, reglementată prin prevederile articolului sus-menţionat, vizează exclusiv raporturile dintre acesta şi pacient pentru asigurarea libertăţii şi responsabilităţii depline a actului medical la care este ţinut şi pe care îl prestează. Această


62

libertate a profesiei de medic a fost necesară pentru asigurarea realizării profesionale, libere şi responsabile a actului medical în ansamblul său (promovarea sănătăţii populaţiei şi profilaxia îmbolnăvirilor, diagnosticarea şi stabilirea tratamentului bolilor, efectuarea procedurilor terapeutice, recuperarea medicală, educaţia şi cercetarea medicală). Medicul trebuie să fie stăpânul, liber de orice raport de subordonare, al deciziei şi acţiunii sale medicale. În legătură cu acest aspect, sunt de reţinut dispoziţiile art. 375 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, potrivit cărora profesia de medic are la baza exercitării sale independenţa şi libertatea profesională a medicului, precum şi dreptul la decizie asupra hotărârilor cu caracter medical. De asemenea, art. 375 alin. (3) din acelaşi act normativ stipulează că în legătură cu exercitarea profesiei şi în limita competenţelor profesionale, medicului nu îi pot fi impuse îngrădiri privind prescripţia şi recomandările cu caracter medical, avându-se în vedere caracterul umanitar al profesiei de medic, obligaţia medicului de deosebit respect faţă de fiinţa umană şi de loialitate faţă de pacientul său, precum şi dreptul medicului de a prescrie şi de a recomanda tot ceea ce este necesar din punct de vedere medical pacientului.

Acestor libertăţi şi numai lor le sunt destinate prevederile legale care scot medicul din categoria funcţionarilor publici. Ele nu pot fi extinse şi opuse responsabilităţilor penale ce pot reveni medicului, desprinse din statutul său de persoană care exercită actul medical, ca reprezentant al unei funcţii publice de orice natură – art. 175, lit. b), teza a II-a C.pen.

În contextul chestiunii juridice examinate, suntem de

părere că medicul ce îşi exercită atribuţiunile în cadrul unui cabinet privat va avea calitatea de funcţionar public indiferent dacă are încheiat cu acest cabinet un contract de muncă sau doar o convenţie civilă de prestări servicii. Şi în această din

Mircea Petrescu

63

urmă ipoteză, medicul (ca, de altfel şi alte categorii profesionale) va avea calitatea de funcţionar public, deoarece art. 175 alin. (1) C.pen. nu condiţionează această calitate de existenţa unui raport de muncă de tipul celui reglementat de Codul muncii şi nici de stabilirea unei retribuţii în condiţiile aceluiaşi cod. Din interpretarea corectă a art. 175 C.pen. rezultă că exercitarea atribuţiei de funcţionar public se poate face cu orice titlu (permanent sau temporar) şi fără a avea relevanţă dacă activitatea este retribuită sau are caracter gratuit, important fiind ca persoana în cauză să-şi îndeplinească obligaţiile asumate în baza unui raport de muncă.

* * *

Concluzii Răspunzând problemei de drept semnalată de către

Parchetul YYY şi având în vedere argumentele comentate în cuprinsul acestei lucrări, formulăm opinia conform căreia medicul poate fi considerat subiect activ al infracţiunii de luare de mită, sfera ilicitului penal, în chestiunea supusă atenţiei, fiind incriminată prin dispoziţiile art. 289 alin. (1) C.pen., coroborate cu prevederile art. 175 alin. (1), lit. b), teza a II-a din acelaşi cod.

Caracterul profund şi esenţialmente liberal al profesiei de medic nu poate justifica, prin el însuşi, scoaterea acestuia din sfera răspunderii penale pentru infracţiunea de luare de mită în acele cazuri în care acesta condiţionează actul medical la care este obligat profesional, moral şi legal, de banii sau foloasele care nu i se cuvin şi pe care, direct sau indirect, le pretinde, primeşte sau le acceptă.

Reglementând situaţii şi finalităţi deosebite, prevederile art. 175 alin. (1); 289 alin. (1) C.pen., pe de o parte, şi art. 2 din Legea nr. 188/1999; art. 375 alin. (2) din Legea nr. 95/2006, pe de altă parte, nu se exclud. Dar, în primul caz suntem în prezenţa unui raport de drept penal substanţial, medicul fiind


64

subiect activ al infracţiunii de luare de mită ca împuternicit al unei unităţi din cele prevăzute de art. 176 C.pen. sau al unei alte persoane juridice al cărei prestigiu trebuie ocrotit, iar în al doilea caz suntem în prezenţa unui raport de drept administrativ sau civil al cărui subiect are drepturi şi obligaţii anume stabilite prin lege.

De asemenea, nu poate fi acceptată şi justificată juridic obstacularea, restrângerea sau înlăturarea aplicării legii penale prin intermediul celei administrative sau civile şi datorită faptului că, în raport cu legea civilă, care are caracter general, legea penală este una specială.

Înseşi caracterele profesiei de medic şi principiile care stau la baza reglementării sale impun concluzia întrunirii în persoana medicului a tuturor elementelor caracterizante subiectului activ al infracţiunii examinate. În raport cu importanţa serviciilor furnizate de acesta, pacientul aflat în stare de suferinţă nu poate fi lăsat expus capriciilor medicului ce funcţionează în cadrul sistemului sanitar din considerentul că eventualele pretinderi sau primiri de sume de bani sau alte foloase pot fi integrate sferei de incidenţă a unor prevederi normative nepenale.


Aspecte particulare în legătură cu noţiunea de funcţionar în lumina noului Cod penal


Procuror la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Conditioning by the physician of executing his professional acts from receiving any kind of benefits is falling under the typical form of receiving bribery (art. 289 paragraph 2 Criminal Code).

Pornind de la noţiunea de funcţionar public, astfel cum este reglementată în cuprinsul art. 175 n. C.pen. şi trecând în revistă conţinutul constitutiv al infracţiunii de luare de mită, definită în cuprinsul art. 289 n. C.pen. se ridică următoarele probleme:

1) Care este sfera de cuprindere a persoanelor despre care face vorbire textul alin. (2) al art. 175 C.pen.?

2) Este medicul, din perspectiva profesiunii liberale pe care o realizează, funcţionar public în sensul alin. (1) sau (2) al art. 175 C.pen. după cum este retribuit (în orice fel), în baza unui raport juridic (oricare) cu o unitate sanitară publică ?

3) Este preşedintele unei organizaţii non-guvernamentale, declarată de utilitate publică, funcţionar public în sensul art. 175 C.pen.?

Dincolo de controversele doctrinare, luând act şi de

lipsa unei practici cristalizate în domeniu, la nivelul Secţiei de resurse umane şi documentare din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie au fost exprimate până în prezent două opinii.

65


66

Potrivit celei dintâi1, indiferent de locul unde acesta profesează (în sistemul sanitar public sau privat), medicul poate fi încadrat în categoria funcţionarilor publici de bază, în sensul alin. (1) al art. 175, astfel că îi este pe deplin aplicabil textul art. 289 C.pen., care reglementează infracţiunea de luare de mită, în varianta alin. (1). Ceea ce echivalează cu păstrarea în sfera ilicitului penal a unor acţiuni2 care nu mai au rezonanţă penală atunci când sunt comise de un funcţionar public în sensul alin. (2) al art. 175 C.pen.

Autorul opiniei evocă nu doar posibilitatea, ci însăşi necesitatea îmbrăţişării acestei idei, trecând în revistă deopotrivă argumente juridice şi de echitate socială. Astfel, autorul opiniei argumentează că:

- textul art. 175 C.pen. este greşit grupat în două alineate în condiţiile în care în ambele se defineşte noţiunea de funcţionar public;

- tot discutabilă este şi soluţia aleasă de legiuitor cu o formă diferită de conţinut a infracţiunii de luare de mită pentru situaţia când subiectul activ face parte din categoria menţionată la art. 175 alin. (2) C.pen. – fiind greu de acceptat excluderea faptelor de pretindere/primire/etc., atunci când sunt comise în legătură cu îndeplinirea/urgentarea îndeplinirii unui act;

- reglementarea noţiunii de funcţionar public în sensul legii penale nu poate fi înlăturată prin prevederi speciale nepenale care statornicesc şi guvernează exercitarea unor anumite profesii, cum este cea de medic (este vorba de Legea nr. 95/2006, privind reforma în domeniul sănătăţii3);

- excluderea noţiunii de medic din sfera funcţionarilor public, operată de Legea nr. 85/2006 [prin art. 375 alin. (2)] nu

1 Autorul acesteia este domnul procuror Mircea Petrescu 2 Pretinderea, primirea acceptarea de promisiuni – în legătură cu

îndeplinirea sau urgentarea îndeplinirii unui act (…). 3 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 372/28.04.2006,

cu modificările şi completările ulterioare (n.n.).


67

poate fi opusă reglementării penale [art. 175 alin. (1) lit. b) teza a II-a] întrucât norma nepenală în discuţie nu face decât să contureze libertatea profesiei de medic de orice constrângere sau condiţionare exterioare raportului său profesional cu pacientul pe care îl tratează;

- medicul ce îşi exercită profesia în medul privat răspunde de asemenea exigenţelor textului art. 175 alin. (1) [lit. b) teza a II-a] C.pen. care nu condiţionează această calitate de existenţa unui raport de muncă de tipul celui statuat de Codul muncii şi nici de stabilitatea unui retribuţii în condiţiile aceluiaşi cod;

- caracterul liberal al profesiei de medic nu poate justifica scoaterea calităţii de medic din sfera ilicitului penal atunci când modalităţile de acţiune ale infracţiunii de luare de mită sunt în sensul deja arătat;

- caracterul profesiei de medic şi principiile care stau la baza reglementării impun de asemenea concluzia întrunirii în persoana acestuia a tuturor elementelor caracterizante subiectului activ al infracţiunii în discuţie;

- faţă de importanţa serviciilor furnizate de acesta, pacientul nu poate fi expus capriciilor medicului.

O a doua opinie4 susţine teza potrivit căreia medicul,

indiferent dacă îşi desfăşoară activitatea în mediul public sau privat, are calitatea de funcţionar public asimilat în sensul art. 175 alin. (2) C.pen. aşa încât nu poate săvârşi infracţiunea de luare de mită decât în modalităţile normative prevăzute la art. 289 alin. (2) C.pen.

În argumentarea acestei opinii autorul său arată că:

4 Autorul aici este domnul procuror Irinel Păun.


68

- noţiunea de funcţionar public în sensul legii penale este mai largă decât cea similară definită în art. 2 alin. (2) teza I din Legea nr. 188/19995;

- profesia de medic nu are, în primul rând, legătură cu persoanele care exercită funcţiile prev. la art. 175 alin. (1) lit. a), lit. b) – teza I şi lit. c) C.pen.6;

- profesia de medic nu se include nici în sfera de reglementare a art. 175 alin. (1) lit. b) teza a II-a C.pen., întrucât este caracteristică definiţiei de funcţionar public asimilat din cuprinsul art. 175 alin. (2) C.pen.;7

- pe baza interpretării istorice, dispoziţiile art. 175 alin. (1) C.pen. se dezvăluie în sensul că noţiunea de funcţionar public propriu-zis se referă doar la persoanele care îşi exercită atribuţiile în cadrul unei persoane juridice ce desfăşoară o activitate ce nu poate face obiectul domeniului privat8;

5 Legea privind statutul funcţionarilor publici, republicată în Monitorul

Oficial al României, Partea I, nr. 365/29.05.2007, cu modificările şi completările ulterioare (n.n.).

6 Autorul motivează punctual de ce profesia de medic nu se include în exerciţiul niciuneia dintre cele trei puteri statale sau de ce nu e caracteristică unei funcţii de demnitate publică. În privinţa ipotezei de la lit. c), după ce face o analiză comparativă punctând diferenţele dintre spitalele publice, pe de o parte şi regiile autonome/operator economic/persoane juridice cu capital integral sau majoritar de stat, pe de altă parte - acelaşi autor concluzionează diferenţa dintre aceste două categorii ca fiind dată de natura economică a obiectului de activitate al ultimelor.

7 Pornind de la literatura de specialitate incipientă pe marginea noului Cod penal, împărţită între opinia pe care o argumentează şi cea care îl include pe medic în disp. art. 175 alin. (1) lit. b) teza a II-a, autorul evocă legătura terminologică a sintagmei „funcţie publică de orice natură” cu definiţia funcţiei publice din Legea nr. 188/1999 pe baza argumentului de tehnică legislativă (art. 25 şi art. 37 din Legea nr. 24/2000), iar apoi evidenţiază faptul că Legea nr. 95/2006 îl exclude expres pe acesta din sfera funcţionarilor publici.

8 Pentru această modalitate de interpretare autorul invocă Expunerea de motive la Proiectul de lege privind Codul penal, fără a indica sursa de


69

- interpretând mai departe după metoda logică, per a contrario, disp. art. 175 C.pen. în ansamblul său, având în vedere şi că activitatea desfăşurată în cadrul spitalelor publice poate face obiectul domeniului privat, rezultă că profesia de medic se include în definiţia funcţionarului public asimilat, de la alin. (2) al textului;

- pornind de la argumentele de interpretare anterioare, luând în calcul şi că legea penală în sine nu face vreo distincţie, rezultă că profesia de medic se include întotdeauna la alin. (2) al art. 175 indiferent dacă este exercitată în cadrul unei instituţii sanitare de stat sau private;

- din interpretarea literală a textului art. 289 C.pen. rezultă o diferenţiere clară între varianta definită la alin. (1) şi cea definită la alin. (2), prin excluderea în acest ultim caz a modalităţilor de săvârşire (…) în legătură cu îndeplinirea şi (…) în legătură cu urgentarea îndeplinirii – care nu se confundă în vreun fel cu modalitatea (…) în legătură cu neîndeplinirea;

- având ca bază această ultimă observaţie, dar făcând un nou recurs la interpretarea istorică9, se observă că persoana care are calitatea de medic, indiferent de zona în care profesează (public/privat), poate fi subiect activ la infracţiunii de luare de mită, prev. de art. 289 C.pen., doar în varianta alin. (2) a acestui text de lege.

* * *

Personal nu sunt de acord cu niciuna dintre cele două opinii prezentate.

Mai exact sunt de acord, în parte, cu fiecare, dar apreciez că medicul răspunde penal prin raportare la două texte

provenienţă a documentului, ci doar indicând paragrafe și pagini din acesta (de ex. pct. 2.42 – p. 33 sau pct. 2.75 – p. 57).

9 Este invocată din nou Expunerea de motive la Proiectul de lege privind Codul penal, fără să se indice sursa documentului.


70

diferite din Codul penal în vigoare, în funcţie de forma sub care îşi desfăşoară profesia.

Fără a încerca în vreun fel să demontez argumentaţia opiniilor indicate mai sus, evoc în continuare soluţia la problema în dezbatere precum şi câteva argumente în acest sens.

1. Cred că pentru lămurirea problemei în discuţie

trebuie efectuată cât mai riguros operaţiunea interpretării dispoziţiilor art. 175 C.pen., art. 289 alin. (1) şi (2) C.pen. şi art. 308 alin. (1) C.pen. prin metodele consacrate10.

2. Sfera de cuprindere a alin. (1) din art. 175 C.pen. este

evident diferită de cea a alin. (2) din acelaşi articol, iar cea a art. 308 alin. (1) C.pen. diferă la rândul său de fiecare dintre acestea.

Voi încerca să conturez sfera de cuprindere a fiecăreia dintre cele trei calităţi – funcţionar public propriu-zis [art. 175 alin. (1) C.pen.], funcţionar public asimilat [art. 175 alin. (2) C.pen.] şi funcţionar [art. 308 alin. (1) C.pen.] – prin raportare şi la dispoziţiile art. 289 C.pen. (luarea de mită), spre a lămuri în concret problema pusă în discuţie.

3. Noţiunea de funcţionar public cu care operează textul

art. 289 C.pen., fie în varianta primului alineat, fie în cea a alineatului al doilea, trebuie lămurită în sensul pe care legea penală i-l conferă, în conţinutul art. 175 C.pen. Eliminând ipotezele acestui din urmă text care nu privesc problematica

10 Interpretarea literală/gramaticală, raţională sau logică, istorică,

sistematică şi prin analogie. Vezi în acest sens C. Bulai, Drept penal român, partea generală, vol. I, Bucureşti, Casa de Editură şi Presă "Şansa", 1992, p. 66-68 sau I. Tanoviceanu, Tratat de drept şi procedură penală, vol. I, Bucureşti, Editura Curierul judiciar, 1924, p. 244-248. În opinia acestui ultim autor, interpretarea istorică şi cea sistematică se includ în interpretarea logică/raţională ca şi categorii distincte.


71

supusă dezbaterii – este clar că rămâne de lămurit sfera de cuprindere a funcţionarului public care exercită o funcţie publică de orice natură [art. 175 alin. (1) lit. b) teza a II-a] contra funcţionarului public asimilat [art. 175 alin. (2)].

Tot aşa însă, în baza dispoziţiilor de tehnică legislativă11, noţiunea de funcţie publică menţionată la art. 175 alin. (1) lit. b), teza a II-a C.pen. trebuie înţeleasă în sensul pe care Legea cadru privind statutul funcţionarilor publici12 i-o dă în art. 2 alin. (1): ansamblul atribuţiilor şi responsabilităţilor, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor de putere publică13 de către administraţia publică centrală,

11 Vezi art. 25 şi 37 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 24/2000, republicată în

Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 21.04.2010, privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, citate de autorul celei de-a doua opinii. Altfel spus, pentru că noul Cod penal nu defineşte termenul de funcţie publică, înţelesul acesteia este cel dat de legislaţia de bază, adică de Legea nr. 188/1999.

12 Legea nr. 188/1999, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 365 din 29.05.2007, cu modificările şi completările ulterioare. În doctrină, prin noţiunea de „funcţie publică”, cu care este învestit funcţionarul public [în sensul dat de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 188/1999], se înţelege situaţia juridică a persoanei fizice – învestită legal, cu atribuţii în realizarea competenţei unei autorităţi publice – ce constă în ansamblul de drepturi şi obligaţii care formează conţinutul juridic complex dintre persoana fizică respectivă şi organul care a învestit-o, A. Iorgovan, Tratat de drept administrativ, vol. I, Bucureşti, Editura All Beck, 2005, p. 584. Potrivit unui alt autor, noţiunea de „funcţie publică” defineşte situaţia juridică legală şi determinată a persoanei fizice învestite cu prerogative în realizarea competenţei unei autorităţi publice, în regim de putere publică, având ca scop realizarea în mod continuu a unui interes public, V. Vedinaş, Drept administrativ, Ediţia a VIII-a, Bucureşti, Editura Universul Juridic, 2014, p. 515.

13 Explicând atributul puterii de stat ca şi trăsătură a „funcţiei publice”, A. Iorgovan arată că titularului acesteia (funcţiei publice, n.n.) îi sunt conferite drepturi şi obligaţii în vederea realizării puterii publice. Per a contrario, acele activităţi ale unor persoane ce fac parte dintr-un organ al statului, dar în săvârşirea căreia nu se realizează puterea de stat, nu constituie funcţii publice (activităţi tehnice). Aici intră în discuţie categoria celor care


72

administraţia publică locală şi autorităţile administrative autonome. Adică doar un funcţionar public în sensul Legii nr. 188/1999 poate exercita o funcţie publică (de orice natură).

Or, acest fapt presupune că medicul, ca profesie liberală, trebuie să aibă calitatea de funcţionar public în sensul Legii nr. 188/1999 pentru a se regăsi în norma de la art. 175 alin. (1) lit. b) teza a II-a C.pen. – lucru ce nu se întâmplă pentru că dispoziţiile art. 375 alin. (2) din Legea nr. 95/2006 prevăd în mod expres că medicul nu este funcţionar public14.

Deci pare că, de principiu, medicul, în considerarea modului liberal de exercitare a profesiei, se încadrează în noţiunea de funcţionar public asimilat.

Dar oare acesta se va afla în sfera disp. art. 175 alin. (2) C.pen. în toate situaţiile? Şi am în vedere aici că medicul poate să îşi exercite profesia în mod individual, sau ca angajat – la o unitate sanitară publică sau una privată15.

au rol de auxiliari pentru diferite autorităţi statale (experţii) sau cei care ca persoane particulare, sunt autorizate să presteze un serviciu public, op. cit., p. 585. Referindu-se la reglementarea tipurilor de activităţi care implică exercitarea prerogativelor de putere publică [art. 2 alin. (3) din Legea nr. 188/1999], V. Vedinaş a explicat raţiunea acesteia (a reglementării) prin aceea că, în practică s-a constatat o tentativă de a se conferi statutul de funcţionar public unor persoane care, prin activitatea pe care o desfăşurau, nu erau învestiţi cu exercitarea prerogativelor de putere publică, fapt care a dus la mărirea nejustificată a corpului funcţionarilor publici, op. cit., p. 515.

14 Întrucât noţiunea de funcţionar public nu este definită în mod particular în Legea nr. 95/2006, atunci înţelesul acesteia este dat de legislaţia de bază, adică de Legea nr. 188/1999 (vezi supra, Nota de subsol nr. 11).

15 Potrivit art. 377 alin. (1) din Legea nr. 95/2006 medicii care îndeplinesc condiţia de cetăţenie (…) şi sunt membri ai Colegiului Medicilor din România exercită profesia de medic, în regim salarial şi/sau independent. În mod independent, profesia de medic poate fi exercitată în cadrul cabinetelor medicale , potrivit O.G. nr. 124/1998, republicată. Pentru varianta în regim salarial - în Legea nr. 95/2006 sunt definite mai multe tipuri de unităţi sanitare publice cu sau fără personalitate juridică proprie, în care medicii îşi pot desfăşura profesia de bază: spitalul (titlul VII, art. 165 şi


73

4. Aria de cuprindere a art. 175 alin. (2) C.pen. este dată, pe de o parte, de înţelesul noţiunilor de serviciu public şi serviciu de interes public. Cum acestea nu sunt definite în legislaţia penală rezultă că au înţelesul din legea generală care le reglementează16, iar din punct de vedere al doctrinei administrative sănătatea este un serviciu public (sau serviciu de interes public atunci când îmbracă o formă de organizare privată)17. Totuşi această distincţie este mai puţin importantă deoarece nu ajută în mod direct la delimitarea noţiunilor de funcţionar public asimilat şi de funcţionar public propriu-zis în

urm.), serviciile de ambulanţă judeţene şi cel al Municipiului Bucureşti (titlul IV, cap. IV, art. 105 şi urm.), serviciile mobile de urgenţă, reanimare şi descarcerare (SMURD, titlul IV, cap. 5, art. 112 şi urm.), cabinete medicale, unităţi medicale ambulatorii, centre de diagnostic şi tratament, laboratoare, policlinici etc. (cap. V1, art. 1261 şi urm.). Dar unităţile sanitare în care lucrează medici angajaţi nu sunt doar publice: potrivit art. 165 alin. (2) din aceeaşi lege nr. 95/2006 spitalul poate fi public, public cu secţii sau compartimente private sau privat şi, în continuare - spitalele de urgenţă se înfiinţează şi funcţionează numai ca spitale publice.

16 Potrivit art. 2 alin. (1) lit. m) din Legea nr. 554/2004, a contenciosului administrativ, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1154/07.12.2004, cu modificările şi completările ulterioare, prin serviciu public se înţelege activitatea organizată, sau, după caz, autorizată de o autoritate publică, în scopul satisfacerii unui interes public legitim [noţiunea de interes public legitim este lămurită de legiuitor, în continuare, la lit. r) a aceluiaşi articol].

17 Realizarea serviciului public se poate face de agenţii publici (stabilimente publice) sau de agenţii privaţi autorizaţi de un agent public, sub supravegherea acestuia din urmă (stabilimente de e utilitate publică) – V. Vedinaş, op. cit., p. 282. Doctrina administrativă face referire totodată la organizaţiile profesionale (barourile de avocaţi, UNBR etc.) precum şi la persoanele juridice de drept privat (asociaţii, fundaţii etc.) atunci când vorbeşte de stabilimente de utilitate publică, precizând şi că, în cazul acestora, fie printr-o dispoziţie expresă a legii, fie printr-o autorizaţie dată în baza legii de o autoritate a administraţiei publice, le este acordat dreptul la prestarea diferitelor servicii publice, cu aceleaşi efecte ca şi în cazul autorităţilor publice – A. Iorgovan, op. cit., vol. II, p. 581.


74

condiţiile în care obiectul de activitate al acestuia din urmă îl constituie chiar înfăptuirea unui serviciu public.

Pe de altă parte, interpretându-l literal, dar şi prin raportare la dispoziţiile alin. (1), se observă că textul art. 175 alin. (2) se referă (doar) la acele persoane care desfăşoară profesiuni liberale în mod independent18. Această observaţie este susţinută şi de modul de redactare al art. 308 alin. (1) C.pen. care califică în mod expres destinatarii art. 175 alin. (2) C.pen. ca fiind persoane fizice.

Este importantă remarca privitoare la desfăşurarea profesiunii liberale în mod independent. Astfel, unele profesiuni liberale nu se pot desfăşura, prin natura lor decât independent19, în timp ce altele se pot desfăşura deopotrivă în regim salarial (public sau privat) şi în regim independent20.

18 Arhitecţi, asistenţi medicali şi moaşe, asistenţi sociali, auditori

financiari, avocaţi, consilieri juridici, consultanţi în management, consultanţi fiscali, contabili, evaluatori, executori judecătoreşti, executori bancari, experţi contabili, experţi criminalişti, experţi tehnici, farmacişti, geodezi, interpreţi, mediatori, medici, medici dentişti, medici veterinari, notari, practicieni insolvenţă, psihologi, traducători, ziarişti etc. Potrivit statutului fiecăreia dintre aceste profesii se poate face deosebirea care sunt acelea învestite de autorităţile publice să exercite un serviciu (de interes) public şi care sunt supuse controlului/supravegherii în desfăşurarea respectivei activităţi. Astfel, sunt învestite de autorităţile publice să exercite un serviciu (de interes) public următoarele profesii: notar (Legea nr. 51/1995), executor judecătoresc (Legea nr. 188/2000), traducător/interpret autorizat (Legea nr. 178/1997), expert tehnic (O.G. nr. 2/2000), expert criminalist (O.G. nr. 75/2000) etc. Sunt supuse controlului/supravegherii autorităţilor publice cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu (de interes) public următoarele profesii: avocat (Legea nr. 51/1995), medic (Legea nr. 95/2006), cotabil autorizat şi expert contabil (O.G. nr. 65/1994), asistent social (Legea nr. 466/2004), psiholog (Legea nr. 213/2004), consilier juridic (Legea nr. 514/2003), mediator (Legea nr. 192/2006) etc.

19 Este vorba în principal de notari, executori judecătoreşti sau avocaţi. Chiar dacă potrivit legilor ce le reglementează statutele profesionale aceştia se pot asocia în diverse forme care dobândesc personalitate juridică aparte


75

Interpretarea din punct de vedere istoric vine să consolideze opinia expusă în prezentul paragraf.

Astfel, în expunerea de motive asupra proiectului noului Cod penal21 se arată că varianta expusă la alin. (2) al art. 175 C.pen. priveşte în special categorii profesionale cum sunt notarii, executorii judecătoreşti etc. întrucât, deşi aceste persoane nu sunt propriu-zis funcţionari publici, ele exercită atribute de autoritate publică, ce le-au fost delegate printr-un act al autorităţii statale competente şi sunt supuse controlului acesteia (pct. 2.42)22.

În fine, aceeaşi sursă, la pct. 2.74, cu referire la infracţiunea de luare de mită în varianta alin. (2), arată că reglementarea nouă rezolvă mult controversata problemă dacă notarul public, executorul judecătoresc sau alte persoane care execută o funcţie de interes public, pentru care este necesară o abilitare specială a autorităţilor publice, poate fi autor sau nu al luării de mită.

Poate că rezolvă problema notarilor sau a executorilor judecătoreşti, dar chiar şi în cazul acestora se ridică întrebarea

(birou individual, cabinet individual/asociat, societate profesională, societate profesională cu răspundere limitată etc.) – totuşi răspunderea pentru actele îndeplinite incumbă fiecărui asociat în mod individual, ceea ce înseamnă că forma de exercitare a profesiei lor este independentă prin natura sa.

20 Medic, psiholog, asistent social, contabil etc. 21 Este vorba de documentul oficial, existent pe site-ul Camerei

Deputaţilor unde, în colaborare cu Consiliul Legislativ, la secţiunea Repertoriu Legislativ, subsecţiunea Legi adoptate în 2009, se regăseşte modulul Lege nr. 286 din 17.07.2009 privind Codul penal în cadrul căruia, la rubrica Procesul legislativ la Camera Deputaţilor se regăseşte ”Expunerea de motive” înaintată oficial de Guvern.

22 Autorul expunerii de motive, iniţiator al proiectului de Cod penal nou (Guvernul), explică mai în amănunt că în categoria funcţionarilor publici asimilaţi a înţeles să cuprindă practic persoanele fizice care exercită o profesie de interes public, pentru care este necesară o abilitare specială a autorităţilor publice şi care este supusă controlului acestora.


76

de ce nu s-a impus şi păstrarea modalităţilor de comitere a infracţiunii atunci când fapta este comisă în legătură cu îndeplinirea şi urgentarea îndeplinirii îndatoririlor de serviciu23? O explicaţie, pe care o apreciez ca fiind rezonabilă, este oferită chiar de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în cuprinsul lucrării colective Material – Noul Cod Penal24, postată pe site-ul Ministerului Public: raţiunea ar fi aceea că, persoanele prevăzute în art. 175 alin. (2), datorită însuşi statutului lor special, pot percepe un cost suplimentar pentru efectuarea în regim de urgenţă a unui act ce intră în atribuţiile lor de serviciu, fără ca prin aceasta să se perturbe încrederea în exercitarea cu onestitate a atribuţiilor de serviciu de către funcţionarul public respectiv şi tot astfel în schimbul unei contraprestaţii (onorariu etc.) care nu ar putea primi relevanţă penală, îşi pun cunoştinţele, experienţa, aptitudinile etc. la dispoziţia celui care apelează la serviciile lor – filele 290-291 din lucrare.

Deci medicul care profesează în mod independent are statutul de funcţionar public asimilat, potrivit art. 175 alin. (2) C.pen..

23 Trebuie observat aici că, în varianta iniţiatorului proiectului de lege

(Guvernul), textul alin. (2) al art. 289 este identic practic cu cel intrat în vigoare după parcurgerea procesului legislativ (inclusiv după modificările legislative ce au urmat adoptării noului Cod penal). Or, în expunerea de motive pe marginea proiectului acestui N.C.P. nu se dă nicio explicaţie pentru care aceste două modalităţi de incriminare, prevăzute în cuprinsul art. 289 alin. (1), nu se regăsesc şi la alineatul al doilea.

24 Titlul complet al lucrării este Material de analiză redactat de Grupul de lucru constituit la nivelul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Ordin al procurorului general pentru asigurarea unui instrument de lucru în cadrul Ministerului Public în scopul interpretării și aplicării unitare a dispozițiilor noilor coduri, penal și de procedură penală – vezi www.mpublic.ro/ncp.htm.

http://www.mpublic.ro/ncp.pdf







77

5. Medicul care are statutul de angajat – se plasează în sfera de cuprindere a art. 308 alin. (1) C.pen., adică de funcţionar simplu: (...) persoanele care exercită, permanent sau temporar, cu sau fără remuneraţie, o însărcinare de orice natură (...) în cadrul oricărei persoane juridice.

Sintagma ”în cadrul oricărei persoane juridice” presupune astfel întrunirea acestei calităţi indiferent dacă angajatorul său este o unitate sanitară din sistemul public sau una din sistemul privat25.

Or, în virtutea părţii introductive a art. 308 alin. (1) C.pen., medicul angajat va răspunde pentru săvârşirea infracţiunilor de corupţie şi de serviciu – în baza statutului de funcţionar al acestuia. Adică, luând cazul infracţiunii în discuţie (luarea de mită), acestuia îi vor fi aplicabile dispoziţiile art. 289 C.pen. în integralitatea lor – mai puţin cele ale alineatului al doilea care reglementează, aşa cum am arătat, o variantă specială a infracţiunii pretabilă spre a fi comisă de o altă categorie de subiecţi activi decât cei reglementaţi de disp. art. 308 alin. (1).

Aceasta înseamnă că medicul angajat va răspunde de infracţiunea de luare de mită în condiţiile alin. (1) al art. 289 C.pen. – în cazul său răspunderea penală fiind atenuată prin intervenţia legiuitorului care specifică în mod clar că limitele de pedeapsă vor fi reduse cu o treime [art. 308 alin. (2) C.pen.].

25 Vezi Nota de subsol nr. 15. Există practic chiar şi posibilitatea ca un

medic, având statutul de angajat, să se includă în prima variantă a din textul art. 308 alin. (1) C.pen., ce priveşte o categorie distinctă de funcţionari, respectiv persoanele care exercită o însărcinare (...) în serviciul unei persoane fizice dintre cele prevăzute la art. 175 alin. (2) C.pen.: este vorba, spre exemplu, de medicii angajaţi la cabinetele medicale individuale organizate în baza O.G. nr. 124/1998. Astfel, potrivit art. 2 alin. (1) din acest act normativ, în cabinetul medical individual îşi exercită profesia medicul titular, care poate avea ca salariaţi ori colaboratori medici sau orice altă categorie de personal.


78

6. În lumina noului Cod penal, potrivit celor arătate în paragraful anterior, principiul răspunderii medicului angajat comportă în schimb şi unele precizări suplimentare datorită unor situaţii practice deosebite.

Trebuie observat în acest sens că medicul încadrat într-o unitate sanitară de stat nu rămâne plasat exclusiv în sfera de reglementare a art. 308 alin. (1) C.pen. Astfel, în măsura în care medicul dobândeşte atribuţii şi responsabilităţi în sensul exercitării prerogativelor de putere publică26 – atunci va dobândi deopotrivă şi calitatea de funcţionar public propriu-zis, în varianta art. 175 alin. (1) lit. b) teza a II-a C.pen., aşa încât va răspunde pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită după cum urmează:

- în forma definită la alin. (1) din art. 289 C.pen. cu raportare la disp. art. 308 C.pen., atunci când fapta are legătură exclusiv cu profesia de medic a celui care mai deţine suplimentar şi atribuţii în sfera puterii publice27;

- tot în forma definită la alin. (1) din art. 289 C.pen., dar cu raportare la disp. art. 175 alin. (1) lit. b) teza a II-a C.pen., atunci când fapta are legătură exclusiv cu atribuţiile care privesc înfăptuirea puterii publice28.

Argumentul pentru distincţia de mai sus rezidă în aceea că efectele dobândirii atributului funcţiei publice nu se răsfrâng

26 Tot Legea nr. 95/2006 reglementează funcţiile publice în cadrul

diverselor tipuri de unităţi sanitare publice care pot fi deţinute şi de medici: managerul general şi membrii comitetului director din cadrul serviciilor de ambulanţă (art. 111), managerul, membri comitetului director, şefi de secţie/laborator/serviciu, membri comitetului de administraţie – din cadrul spitalului [art. 187 alin. (1)] etc.

27 Spre exemplu, fapta unui medic dintr-un spital de stat, care are şi calitatea de şef de secţie, de a lua mită de la un pacient pe care trebuie să îl opereze.

28 Dacă acelaşi medic ia mită, spre exemplu, pentru a aviza favorabil achiziţia de aparatură tehnică nouă.


79

dincolo de responsabilităţile şi răspunderea ce izvorăsc din exerciţiul acesteia.

Cu alte cuvinte, în cazul medicului, atributele funcţiei publice nu ţin de natura profesiei, ci au un caracter pur incidental.

* * *

O a doua problemă priveşte faptul dacă, preşedintele unei organizaţii non-guvernamentale, declarată de utilitate publică, are calitatea de funcţionar public în sensul art. 175 C.pen. sau pe cea de funcţionar în sensul art. 308 C.pen.

Deşi ridicată înainte de intrarea în vigoare a noilor coduri (penal şi de procedură penală), în legătură cu săvârşirea unei infracţiuni de conflict de interese, chestiunea este în continuare de actualitate şi se impune a fi rezolvată.

De la bun început trebuie lămurită problema organizaţiei non-guvernamentale, declarată de utilitate publică. O asociaţie (non-profit) sau o fundaţie se constituie potrivit procedurilor reglementate de O.G. nr. 26/200029, fără vreun statut special iniţial. Potrivit disp. art. 38-42 din menţionatul act normativ, o astfel de entitate poate dobândi, ulterior, statutul de utilitate publică, prin emiterea unei hotărâri de guvern în acest sens. Ca principal drept consecutiv recunoaşterii utilităţii publice se regăseşte dreptul asociaţiei/fundaţiei de a i se atribui în folosinţă gratuită bunuri proprietate publică.

Apoi trebuie făcută următoarea observaţie: în forma legii (privind noul Cod penal) adoptată şi publicată iniţial30, textul literei c) de la art. 175 alin. (1) avea următorul conţinut: exercită, singură sau împreună cu alte persoane, în cadrul unei

29 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 39/31.01.2000,

cu modificările şi completările ulterioare. 30 Legea nr. 286/2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea

I, nr. 510/24.07.2009.


80

publică

re de orice natură (...) în cadrul oricărei persoane juridic

include cu argumente serioase în niciuna dintre ipotezele

regii autonome, al altui operator economic sau al unei persoane juridice cu capital integral sau majoritar de stat ori al unei persoane juridice declarate ca fiind de utilitate publică, atribuţii legate de realizarea obiectului de activitate al acesteia.

Textul în discuţie a fost amendat prin Legea pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal31 în sensul în care a fost scoasă din conţinutul său sintagma ori al unei persoane juridice declarate ca fiind de utilitate

32. Deci, în prezent, în condiţiile modificării în discuţie,

persoanele având calitatea de membri asociaţi în cadrul unei organizaţii non-guvernamentale (asociaţie non-profit), declarată de utilitate publică, fie ei preşedinţi sau nu, se includ în definiţia funcţionarului (simplu) reglementată la art. 308 alin. (1) C.pen. în varianta de text - persoanele care exercită, permanent sau temporar, cu sau fără remuneraţie, o însărcina

e. Asta şi pentru că, aceleaşi categorii de persoane

(membri asociaţi în cadrul unor asociaţii/fundaţii) nu se pot

31 Legea nr. 187/2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea

I, nr. 757/12.11.2012. 32 Urmărind să aflăm interesul pentru care o astfel de modificare s-a

impus – observăm că legiuitorul nu a oferit o motivaţie în acest sens. Sau mai degrabă a oferit o motivaţie îndoielnică. Astfel, în Expunerea de motive pe marginea proiectului Legii nr. 187/2012 (vezi baza de date Repertoriu legislativ de pe site-ul www.cdep.ro), la pagina nr. 18 (pct. 2.3) se face o menţiune generică la întreg capitolul 2 al titlului III din proiect, în sensul că aici se regăsesc dispoziţii de completare şi modificare a unor texte din Legea nr. 286/2009 şi că acestea vizează fie înlăturarea unor erori materiale [fiind date ca exemple art. 234 alin. (2) şi art. 308], fie completarea unor omisiuni vădite [fiind date ca exemple art. 61 alin. (3) şi art. 231]. Observăm însă că modificarea literei c) a art. 175 alin. (1) nu se încadrează în niciuna dintre aceste categorii.

http://www.cdep.ro/


81

prevăzute la art. 175 alin. (1) C.pen. şi nici în varianta alin. (2) al aceluiaşi articol.

Având în vedere partea introductivă a art. 308 alin. (1) C.pen. rezultă că, potrivit Codului penal actual, preşedintele unei organizaţii non-guvernamentale, declarată de utilitate publică, va răspunde pentru săvârşirea infracţiunii de conflict de interese, în condiţiile dispoziţiilor art. 301 C.pen. cu aplicarea art. 308 C.pen.

În legislaţia penală anterioară (Codul penal de la 1968),

având în vedere dispoziţiile art. 147 şi ale art. 145 din fostul Cod penal, acelaşi preşedinte avea calitatea de funcţionar public şi răspundea astfel pentru infracţiunea de conflict de interese, prev. de art. 2531, (doar) în măsura în care asociaţia pe care o reprezenta gestiona efectiv bunuri proprietate publică33.

Şi pentru că problema supusă dezbaterii s-a ivit, aşa cum arătam mai sus, înainte de 1 februarie 2014, se pune în final în discuţie şi aplicarea legii penale pe perioada de tranziţie.

Va fi avut în vedere principiul mitior lex, cu următoarele observaţii:

- faptul că acelaşi subiect activ era tratat în legea veche ca funcţionar public şi în legea nouă ca funcţionar nu prezintă relevanţă, nefiind vorba practic de condiţii diferite de incriminare;

33 Având în vedere caracterul de utilitate publică al acesteia, precum şi

principalul efect al statutului în discuţie, asociaţia (non-profit) reprezenta o unitate dintre cele la care se referea art. 145 în măsura în care şi gestiona (folosea) efectiv bunuri proprietate publică.


82

- nu prezintă relevanţă nici diferenţa de conţinut dintre pedepsele complementare întrucât acestea nu mai constituie repere în determinarea legii penale mai favorabile34;

- cum potrivit noii legi minimul pedepsei este mai mare faţă de legea anterioară (8 luni faţă de 6 luni), dar maximul pedepsei este mai mic (3 ani şi 4 luni faţă de 5 ani), atunci legea aplicabilă va fi aleasă în funcţie de cum instanţa se orientează în aplicarea pedepsei spre minim sau spre maxim.

34 Potrivit art. 12 alin. (1) din Legea nr. 187/2012: „În cazul succesiunii

de legi penale intervenite până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, pedepsele accesorii şi complementare se aplică potrivit legii care a fost identificată ca lege mai favorabilă în raport cu infracţiunea comisă.”

Ion Ristea

Consideraţii juridico-penale privind răspunderea personalului medical în caz de malpraxis

Ion Ristea

Procuror general adjunct la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Piteşti

Conf.univ.dr. la Universitatea de stat din Piteşti Facultatea de Drept şi Ştiinţe Administrative

Cercetător ştiinţific asociat la Institutul de Cercetări Juridice al Academiei Române

The criminal judicial liability of the medical staff for the actions and inactions committed during the professional activity must subordinate to the contemporary principles of the criminal liability (legality, humanism, personality, uniqueness, inevitability and prescriptibility) as well as to the fundamental law principles, deeply rooted in the consciousness of people, namely suum cuique tribuere (to give each what he is due), honeste vivere (to live honestly) and alterum non laedere (not to harm another).

Răspunderea în medicină există din cele mai vechi timpuri, fiind contemporană profesiei, şi corespunde sistemului social al fiecărei perioade istorice.

Primele prevederi referitoare la răspunderea penală şi civilă a medicului se regăsesc în Codul lui Hamurabi (1725 î. e.n.), legile lui Manu, Cărţile vieţii, Vedele (India), care vorbesc despre puritatea morală şi profesională a medicului.

83


84

Cărţile biblice şi talmudul1 conţin prevederi referitoare la condiţiile de activitate ale medicului şi răspunderea lui pentru greşelile făcute.

În Egipt a existat un veritabil Cod medical care reglementa printre altele şi răspunderea medicului.

În Grecia antică, Platon susţinea că rolul medicinii este cu precădere profilactic, iar medicul trebuie să aibă imunitate profesională; pe de altă parte, Aristotel susţinea necesitatea răspunderii medicilor pentru greşelile lor profesionale, sub condiţia ca aprecierea magistraţilor să se sprijine pe expertiza unor specialişti din domeniu.

Jurământul lui Hipocrate conţinea principii umaniste de etică medicală şi reguli ale moralităţii profesionale; se impunea responsabilitatea medicului ca instituţie juridică şi profesională.

În Ţările Române pravilele lui Vasile Lupu (1646), în Moldova, şi Matei Basarab (1652), în Ţara Românească, conţineau prevederi referitoare la medici, în sensul că li se recomanda să fie morali, modeşti în sfaturi şi să trateze bolnavii cu grijă.

În anul 1710 preceptele lui Hipocrate au fost traduse în limba română, fapt ce a dat un impuls pozitiv practicii medicale în Ţările Române.

În prezent, activitatea medicală este reglementată, în special, de către Legea nr. 95/20062 (Legea privind reforma în domeniul sănătăţii), Legea nr. 46/20033 privind drepturile

1 Talmudul, numit în mod tradiţional Shas (o abreviere ebraică a lui

shisha sedarim, cele „şase ordine” ale Torei orale), este un text central al iudaismului rabinic, compus din Mişna şi Ghemara. Este o compilaţie a opiniilor docte acumulate în scris până la sfârşitul secolului V e.n. (http://ro.wikipedia.org/wiki/Talmud).

2 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 172 din 28 aprilie2006.

3 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 51 din 29 ianuarie 2003.

Ion Ristea

85

pacientului, diferite ordine ale Ministrului Sănătăţii, aceste acte normative speciale subordonându-se Constituţiei României şi întregindu-se cu prevederile codurilor civil, penal sau al muncii.

Prin personal medical, potrivit art. 642 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 95/2006, înţelegem medicul, medicul dentist, farmacistul, asistentul medical şi moaşa care acordă servicii medicale.

Termenul malpraxis derivă din cuvântul latin „malus”, care înseamnă rău, şi din cuvântul grec „praxis”, care înseamnă practică. Deci, malpraxis înseamnă practică rea sau practică inadecvată.

Prin malpraxis, potrivit dicţionarului enciclopedic al limbii române, înţelegem „tratament incorect sau neglijent aplicat de un medic unui pacient, care îi produce acestuia prejudicii de orice natură, în relaţie cu gradul de afectare a capacităţii fizice şi psihice”4.

Dacă la început noţiunea de „malpraxis” a fost folosită doar în domeniul medical cu referire specială la activitatea profesională, observăm că, în prezent, ea s-a extins şi către alte profesii „nemedicale”, cum ar fi cele de avocat, notar public, auditor etc.

Legea nr. 95/2006, la art. 642 alin. (1) lit. b), defineşte malpraxisul ca fiind „eroarea profesională săvârşită în exercitarea actului medical sau medico-farmaceutic, generatoare de prejudicii asupra pacientului, implicând răspunderea civilă a personalului medical şi a furnizorului de produse şi servicii medicale”.

Răspunderea personalului sanitar o putem categorisi în răspundere extrajudiciară şi răspundere judiciară.

Când vorbim de răspundere extrajudiciară avem în vedere răspunderea morală, care în cazul medicului îşi are sorgintea în jurământului lui Hipocrate - medic din Grecia

4 http://dexonline.ro/definitie/malpraxis


86

Antică -, care cuprinde îndatoriri ale medicului în exercitarea profesiei sale, unele dintre principii fiind valabile şi astăzi, cum ar fi păstrarea secretului profesional sau interzicerea relaţiilor intime cu pacienţii.

În prezent, răspunderea morală derivă din natura umană a profesiei şi din codul de deontologie medicală şi a regulilor de bună practică medicală.

Răspunderea juridică presupune răspundere disciplinară, răspundere civilă şi răspundere penală.

Răspunderea disciplinară are în vedere în primul rând prevederile Codului Muncii şi în al doilea rând prevederile art. 442 - 451 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii. Conform art. 442 alin. (1), medicul răspunde disciplinar pentru nerespectarea obligaţiilor sale profesionale, urmând a se aplica sancţiunile prevăzute de art. 447, sancţiuni care se aplică de către comisiile de disciplină de pe lângă Colegiile judeţene ale medicilor, care sunt independente de acestea.

Răspunderea civilă vizează aspecte de natură delictuală sau contractuală care stau la baza relaţiei medic-pacient şi care derivă din obligaţia medicului de a răspunde pentru prejudiciile cauzate pacientului şi de a acorda acestuia „îngrijiri conştiente, atente şi conforme datelor actuale ale ştiinţei”.

Însă cea mai gravă formă de răspundere pe care o poate suporta personalul medical în general, respectiv medicul în special, este răspunderea penală.

Răspunderea penală este o instituţie fundamentală a dreptului penal (alături de infracţiune şi pedeapsă) şi implică obligaţia unei persoane de a răspunde în faţa organelor de urmărire penală şi apoi în faţa instanţei de judecată pentru fapta prevăzută de legea penală pe care a săvârşit-o, obligaţia de a suporta măsurile de constrângere penală prevăzute de lege

Ion Ristea

87

pentru săvârşirea infracţiunii şi obligaţia de a executa pedeapsa aplicată5.

Personalul medical în general, medicul în special, poate să fie potenţial subiect activ al unor fapte prevăzute de legea penală, cum ar fi: omorul (art. 188 C.pen.), uciderea la cererea victimei (art. 190 C.pen.), uciderea din culpă (art. 192 C.pen.), loviri sau alte violenţe (art. 193 C.pen.), vătămarea corporală (art. 194 C.pen.), vătămarea corporală din culpă (art. 196 C.pen.), luarea de mită (art. 289 C.pen.), întreruperea cursului sarcinii (art. 201 C.pen.), vătămarea fătului (art. 202 C.pen.) etc.

Însă faptele care au legătură directă cu tema pe care o analizăm, în opinia mea, sunt numai ucidere din culpă şi vătămare corporală din culpă.

Uciderea din culpă este reglementată de art. 192 C.pen. în felul următor:

(1) Uciderea din culpă a unei persoane se pedepseşte cu închisoare de la 1 - 5 ani.

(2) Uciderea din culpă ca urmare a nerespectării dispoziţiilor legale ori a măsurilor de prevedere pentru exerciţiul unei profesii sau meserii sau pentru efectuarea unei anumite activităţi se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani. Când încălcarea dispoziţiilor legale ori a măsurilor de prevedere constituie prin ea însăşi o infracţiune, se aplică regulile privind concursul de infracţiuni.

(3) Dacă prin fapta săvârşită s-a cauzat moartea a două sau mai multe persoane, limitele speciale ale pedepsei prevăzute în alin. 1 şi 2 se majorează cu jumătate.

Această infracţiune face parte, ca şi omorul, din categoria infracţiunilor contra persoanei, deosebindu-se de omor numai în ce priveşte forma de vinovăţie, aceasta fiind culpa în loc de intenţie.

5 G. Antoniu, C. Bulai, Ghe. Chivulescu, Dicţionar juridic penal,

Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 2006, p. 236.


88

Prin incriminarea acestei fapte, legiuitorul a urmărit ocrotirea membrilor societăţii, dreptul la viaţă al acestora indiferent de forma de vinovăţie care aduce atingere acestei valori sociale.

Constatăm că această incriminare are o variantă tip şi două variante agravate.

La varianta tip, subiect activ poate fi orice persoană. Însă la varianta agravată, prevăzută de art. 192 alin. (2), subiect activ poate fi numai un profesionist. Textul se referă la uciderea din culpă, ca urmare a nerespectării dispoziţiilor legale ori a măsurilor de prevedere pentru exerciţiul unei profesii sau meserii ori pentru efectuarea unei anume activităţi.

Această variantă agravată este aplicabilă şi personalului sanitar, respectiv medicului, deoarece săvârşeşte fapta în timpul exercitării profesiei de medic.

În literatura de specialitate s-a susţinut că pentru a exista această variantă agravată trebuie îndeplinite următoarele 4 condiţii:

- făptuitorul să îndeplinească o profesie, o meserie ori să efectueze anumite activităţi;

- pentru exercitarea acestor activităţi să existe anumite dispoziţii legale ori măsuri de prevedere;

- fapta să se săvârşească în timpul exercitării profesiei, meseriei ori activităţii;

- între acţiunea desfăşurată (realizată) de autor şi urmarea imediată (rezultatul faptei) să existe o legătură de cauzalitate.

Constatăm că agravarea faptei de ucidere este determinată de calitatea de profesionist a făptuitorului şi timpul săvârşirii faptei, adică în exerciţiul profesiei sau meseriei.

Infracţiunea de vătămare corporală din culpă este reglementată în art. 196 C.pen. într-o variantă tip şi 3 variante agravate.

Ion Ristea

89

În varianta tip, textul de incriminare are în vedere infracţiunea de lovire sau alte violenţe [art. 193 alin. (2) C.pen.] săvârşită din culpă, când există îngrijiri medicale de cel mult 90 zile, iar subiectul activ să fie sub influenţa băuturilor alcoolice ori a unei substanţe psiho-active sau în desfăşurarea unei activităţi ce constituie prin ea însăşi infracţiune.

În prima variantă agravată este vorba de infracţiunea de vătămare corporală [art. 194 alin. (1) C.pen.] săvârşită din culpă, când s-a cauzat victimei o infirmitate, leziuni traumatice care au necesitat peste 90 zile îngrijiri medicale, un prejudiciu estetic grav şi permanent, avortul sau punerea în primejdie a vieţii persoanei.

A doua variantă agravată are în vedere fapta de vătămare corporală sus-menţionată săvârşită din culpă, ca urmare a nerespectării dispoziţiilor legale sau a măsurilor de prevedere pentru exerciţiul unei profesii sau meserii sau pentru efectuarea unei activităţi.

Această variantă agravată poate constitui încadrarea juridică pentru personalul medical care, în cadrul profesiei sale, vatămă din culpă integritatea corporală a unui pacient, sancţiunea fiind închisoare de la 6 luni la 3 ani sau amendă.

Însă deosebirea cea mai importantă a infracţiunii de ucidere din culpă de infracţiunea de omor şi a infracţiunii de vătămare corporală din culpă de infracţiunea de vătămare corporală o constituie forma de vinovăţie.

La omor, fapta este săvârşită cu intenţie directă, adică făptuitorul prevede şi urmăreşte rezultatul faptei sale, sau cu intenţie indirectă, adică făptuitorul prevede rezultatul faptei sale, nu-l urmăreşte, dar acceptă posibilitatea producerii lui.

La ucidere din culpă, fapta este săvârşită din culpă cu prevedere (uşurinţă), când făptuitorul prevede rezultatul faptei sale, dar nu urmăreşte producerea lui şi crede, fără temei, că acest rezultat nu se produce, sau din culpă fără prevedere


90

(culpă simplă sau greşeală), când făptuitorul nu a prevăzut rezultatul faptei sale, deşi trebuia şi putea să-l prevadă.

Aşadar, pentru existenţa formei de vinovăţie - culpă cu prevedere - trebuie îndeplinite următoarele condiţii6:

a) făptuitorul să fi prevăzut rezultatul faptei sale, adică să fi avut realmente reprezentarea rezultatului.

A prevedea rezultatul înseamnă a avea reprezentarea acestuia, a-şi da seama că rezultatul se va produce dacă va fi efectuată o anumită activitate (acţiune sau inacţiune). Prevederea este o anticipare a ceea ce se va întâmpla ulterior. Este o reprezentare dedusă din cunoaşterea exactă şi prealabilă a acţiunii sau inacţiunii ce se efectuează şi a împrejurărilor în care are loc efectuarea. Făptuitorul realizează mintal această deducţie pe baza datelor de experienţă generală.

Ceea ce trebuie să prevadă făptuitorul este rezultatul faptei.

Prin rezultatul faptei se înţelege urmarea imediată, urmarea firească, adică modificarea produsă în lumea externă de acţiunea sau inacţiunea efectuată de către făptuitor.

b) făptuitorul să nu fi urmărit producerea rezultatului prevăzut, adică acţiunea sau inacţiunea să fi fost efectuate în vederea altui rezultat.

c) făptuitorul să fi socotit fără temei că acel rezultat nu se va produce.

Aşadar, făptuitorul, deşi a prevăzut că fapta sa este de natură să producă alt rezultat decât cel urmărit de el, totuşi a apreciat, a socotit că în cazul său, faţă de împrejurările în care se efectuează acţiunea sau inacţiunea sa, acel rezultat nu se va produce. Însă această apreciere a fost greşită, fiindcă rezultatul s-a produs, ceea ce dovedeşte că ea nu a fost sprijinită pe temeiuri serioase, că a fost făcută cu uşurinţă. Făptuitorul a

6 V. Dongoroz ş.a., Explicaţii teoretice ale Codului penal român, vol. I,

Bucureşti, Editura Academiei R.S.R., 1969, p. 118.

Ion Ristea

91

avut în vedere anumite temeiuri, dar acestea s-au dovedit nevalabile sau insuficiente.

Culpa simplă sau greşeala există atunci când făptuitorul nu a prevăzut rezultatul faptei sale, deşi el trebuia şi putea să-l prevadă.

Pentru existenţa acestei forme de vinovăţie trebuie îndeplinite următoarele condiţii:

- făptuitorul nu a prevăzut rezultatul faptei sale. Deci cel care a efectuat acţiunea sau inacţiunea care a cauzat rezultatul nu a avut reprezentarea acelui rezultat, nu şi-a închipuit că el se va produce;

- făptuitorul trebuia şi putea să prevadă rezultatul care s-a produs.

Neprevederea rezultatului apare ca o greşeală, ca o lipsă de prevedere nejustificată. Însă rezultatul era previzibil, orice om normal şi atent ar fi trebuit să-l prevadă. Dacă făptuitorul ar fi lucrat cu atenţia cuvenită, cu grija necesară, dacă ar fi făcut tot ce trebuia pentru a cunoaşte exact urmările posibile ale faptei sale, în circumstanţele în care o efectua, atunci ar fi putut prevedea că acest rezultat se va produce.

Posibilitatea de prevedere se verifică în raport cu felul activităţii în cadrul căreia s-a săvârşit fapta şi în raport cu persoana celui care a comis-o.

Când se constată că făptuitorul nu numai că nu a prevăzut, dar nici nu putea să prevadă producerea rezultatului, nu mai există culpă şi deci vinovăţie, ci ne găsim în faţa unui caz fortuit.

Culpa în general, culpa medicală în special poate avea şi alte forme7:

- culpa „in adendo” sau comisivă, care constă în acţionarea cu stângăcie, imprudenţă, nepricepere, nedibăcie, nepăsare faţă de cerinţele bolnavului;

7 I. Ristea, Drept penal. Partea generală, Bucureşti, Editura Universul

Juridic, 2011, p. 76.


92

- culpa „in omitendo” sau omisivă este când pacientul îşi pierde şansa de vindecare sau supravieţuire din cauza neexecutării unei acţiuni necesare. Omisiunea se manifestă prin indiferenţă, nebăgare de seamă, neglijenţă şi are consecinţe când între ea şi rezultat există legătură cauzală;

- culpa „in eligendo” constă într-o alegere greşită a procedurilor tehnice, într-o delegare către o persoană nepotrivită a unor obligaţii proprii;

- culpa „in vigilendo” rezidă în încălcarea unei îndatoriri de confraternitate prin solicitarea şi obligaţia de a răspunde la un consult interclinic, prin nesolicitarea unui ajutor, prin neinformarea despre soarta bolnavului şi prin nesupravegherea corectă şi adecvată a personalului medical din subordine.

Mai există: culpă directă, când priveşte fapta proprie, culpa indirectă, când se referă la o acţiune săvârşită de altul, culpă lata sau gravă, când rezultatul cert sau probabil era uşor de prevăzut, culpa levis sau uşoară, când rezultatul era posibil - previzibil cu oarecare grijă - şi culpa levissima, sau culpă foarte uşoară, când rezultatul era oarecum improbabil, astfel că prevederea lui era posibilă numai cu un deosebit simţ al prevederii.

Trebuie să facem diferenţiere între eroare şi greşeală. Eroarea reprezintă una din cauzele de neimputabilitate a

faptei, fiind reglementată de art. 30 C.pen. şi care prevede că „nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală săvârşită de persoana care, în momentul comiterii acesteia, nu cunoştea existenţa unei stări, situaţii ori împrejurări de care depinde caracterul penal al faptei”. Aceste dispoziţii se aplică şi faptelor săvârşite din culpă pe care legea penală le pedepseşte, numai dacă necunoaşterea stării, situaţiei ori împrejurării respective nu este ea însăşi rezultatul culpei.

Ion Ristea

93

În literatura juridică s-a arătat că eroarea, pentru a fi cauză de neimputabilitate, trebuie să fie invincibilă, adică de neînlăturat.

Dacă se constată că medicul a acţionat cu diligenţă şi conştiinţă maximă, a apelat la toate cunoştinţele sale ştiinţifice, a făcut tot ce era posibil în condiţiile respective pentru a pune cel mai exact diagnostic şi a ales cea mai bună metodă de tratament în interesul bolnavului, orice medic ar fi acţionat la fel, în aceleaşi condiţii, înseamnă că suntem în prezenţa unei erori invincibile care înlătură vinovăţia medicului în orice formă.

O altă cauză de neimputabilitate poate fi cazul fortuit, fiind reglementat în art. 31 C.pen.

Cazul fortuit presupune săvârşirea unei fapte al cărei rezultat e consecinţa unei împrejurări care nu putea fi prevăzută. Dacă în timpul unei activităţi medicale apare o împrejurare imprevizibilă pentru orice alt medic cu un rezultat străin de voinţa şi conştiinţa medicului făptuitor, acestuia nu i se poate imputa rezultatul negativ produs.

Nu trebuie confundat cazul fortuit cu forţa majoră; în primul caz împrejurările obiectiv imprevizibile provin dintr-o acţiune umană, iar în al doilea caz provin din partea altor forţe (forţe ale naturii), având nu numai caracter imprevizibil, dar şi caracter irezistibil, de neînlăturat.

Însă, pentru stabilirea tuturor împrejurărilor săvârşirii unei fapte de malpraxis medical, organul de urmărire penală apelează la specialişti în medicină, dispunând efectuarea unor expertize medico-legale.

Totodată, organul de urmărire penală solicită relaţii de la Colegiile medicale judeţene sau naţionale, care au sarcina să examineze fapta comisă şi să comunice concluziile la care au ajuns.


94

Aceste acte medico-legale sunt definitorii în realizarea convingerii organului de urmărire penală sau ale instanţei de judecată.

În continuare redăm câteva exemple de ucidere din culpă sau vătămări corporale din culpă comise de către personalul medical:

- Medicul P.S.L. de la Spitalul Judeţean Argeş, specialitatea Obstetrică ginecologie, a fost cercetat, trimis în judecată de către Parchetul de pe lângă Judecătoria Piteşti pentru două infracţiuni: de vătămare a integrităţii corporale din culpă a părţii vătămate B.L.F. şi de vătămarea gravă din culpă a părţii vătămate minore B.I.G.M. S-a reţinut în sarcina acestuia că în anul 2003 a dat dovadă de superficialitate şi nu a depus diligenţele necesare pentru ca pacienta B.L.F. să nască prin intervenţie chirurgicală (cezariană), în condiţiile în care alţi colegi medici recomandaseră această modalitate; în timpul naşterii a folosit în mod defectuos instrumente de extracţie a fătului, activităţi care au produs mamei leziuni ce au necesitat 17 – 18 zile îngrijiri medicale, iar nou născutului leziuni ce au necesitat cca. 6 luni îngrijiri medicale, ulterior intervenind decesul.

Prin sentinţa penală nr. 2254/18.11.2010 a Judecătoriei Piteşti (dos. nr. 5512/280/2008) s-a hotărât condamnarea în concurs real la pedeapsa rezultantă de 1 an şi 8 luni închisoare cu suspendare, sub supraveghere. Instanţa a aplicat şi măsura de siguranţă a interzicerii dreptului de a exercita profesia de medic primar în specialitatea de obstetrică – ginecologie. Instanţa l-a obligat pe medic, în solidar cu Spitalul Judeţean Argeş, să achite părţii vătămate B.L.F. (mama copilului) despăgubiri morale în sumă de 500.000 euro. Această sentinţă a rămas definitivă prin dec. 277/R/22.03.2011 a Curţii de Apel Piteşti.

- Medicul M.M. care îşi desfăşura activitatea la Penitenciarul Spital Colibaşi, în perioada septembrie -

Ion Ristea

95

octombrie 2005 a consultat pacientul V.A. internat în acest spital, stabilind diagnosticul „gastroduodenită cronică şi suspect hepatită cronică”. Deoarece starea pacientului s-a agravat, pacientul a fost transferat la Penitenciarul Spital Bucureşti şi, după aceea, la Penitenciarul Spital Rahova, pentru efectuarea de investigaţii amănunţite. Aici pacientului i s-a stabilit diagnosticul de „peritonită generalizată neglijată prin apendicită acută perforată”. A fost operat de urgenţă, însă în pofida tratamentului corespunzător aplicat, pacientul a decedat. Actele medico – legale întocmite în cauză au stabilit că decesul pacientului s-a datorat culpei medicale a medicului curant M.M. din Penitenciarul Spital Colibaşi, care nu a stabilit un diagnostic corect şi nu a aplicat tratamentul corespunzător. Parchetul de pe lângă Judecătoria Piteşti, prin rechizitoriul din 02 XI 2011, a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale şi trimiterea în judecată a inculpatului M.M. pentru săvârşirea infracţiunii de ucidere din culpă prevăzută şi pedepsită de art. 178 alin. (2) C.pen.

Judecătoria Piteşti, prin sentinţa penală nr. 4411/27.09.2013, a condamnat pe medicului M.M. la pedeapsa de 3 ani închisoare cu suspendare şi 5 ani interzicerea dreptului de a exercita profesia de medic.

- În 1999, pacienta M.P., de profesie medic, se internează la spitalul Dr. Ion Crăciun din Călineşti, jud. Argeş pentru a naşte prin cezariană. A născut, dar nu s-a mai trezit din anestezie. A fost asistată de medicul M.N. şi medicul anestezist C.O.L. Cercetările au stabilit că i s-a injectat o doză mult prea mare de anestezic, iar deconectarea de la aparate a fost făcută mult prea devreme. Au fost dispuse sancţiuni disciplinare, condamnări penale şi interzicerea exercitării profesiei pe o perioadă determinată.

- În 2005, pacienta M.D. naşte prin cezariană la Spitalul Dr. Ion Crăciun din Călineşti jud. Argeş, fiind asistată de medicul M.D. După 4 luni se constată în abdomenul pacientei


96

prezenţa unor corpuri străine. A fost operată de mai multe ori şi i s-au extras din abdomen două pansamente sterile lăsate în corp cu ocazia operaţiei de cezariană. Au fost efectuate cercetări pentru vătămare corporală gravă din culpă, dispunându-se condamnarea la un an închisoare cu suspendare fiindcă medicul a omis să extragă două câmpuri operatorii intra abdominale, după operaţia de cezariană.

- În 2012, medicul G.D. de la Spitalul Dr. Ion Crăciun din Călineşti nu a acordat îngrijiri medicale corespunzătoare pacientei C.D., care era gravidă, motiv pentru care a născut normal un copil în greutate de 4,300 kg, decedat. Examinarea medico-legală a stabilit că moartea copilului a fost violentă şi a survenit urmare unui traumatism cranio-cerebral forte produs în procesul de asistare medicală în timpul naşterii. Au fost efectuate cercetări penale pentru infracţiunea de ucidere din culpă.

- Medic din Paşcani a amânat nejustificat operaţia unui pacient care prezenta „fractură de gambă”; numai după ce a primit o sumă de bani de 300 lei s-a hotărât să-l opereze, dar era prea târziu. Pacientul a decedat în faţa sălii de operaţie. Medicul a fost trimis în judecată şi condamnat.

- Pacient în vârstă de 22 ani s-a prezentat la UPU – Spital Municipal pentru o stare anxioasă, dureri epigastrice. Medicul l-a consultat şi l-a diagnosticat cu „Bronşită acută virotică. Gastrită acută postmedicamentoasă”. S-a administrat tratament cu miofilin, diazepam, ranitidină şi algocalmin. Pacientul a plecat la domiciliul său unde, în ziua următoare, a decedat. Comisia superioară de medicină a constatat vinovăţia medicului pentru că nu a stabilit un diagnostic corect, nu a cerut consultări interdisciplinare, nu a efectuat investigaţii şi nu a recunoscut gravitatea situaţiei.

- Medic neonatolog din Miercurea Ciuc nu a îngrijit corespunzător un copil născut prematur. Copilul a făcut retinopatie de prematuritate, pierzându-şi complet vederea. A

Ion Ristea

97

fost trimis în judecată pentru vătămare corporală din culpă şi condamnat la 3 ani închisoare cu suspendare.

- Medic neurochirurg a operat un pacient de 48 ani cu diagnosticul „septicemie cu stafilococ cu determinări secundare pulmonare şi vertebrale”. În cursul intervenţiei, lama bisturiului s-a rupt la nivel lombar L2, lateral dreapta, fragmentul rămânând în corpul pacientului. După 3 ani, urmare altei intervenţii, corpul metalic a fost extras.

Comisia Superioară de disciplină a constatat abatere de la bună practică, deoarece medicul neurochirurg trebuia să repete investigaţiile în vederea localizării şi extragerii corpului străin, neinformând pacientul pentru incidentul intraoperator;

- Cazul medicului N.C., care în anul 2004 a confundat penisul cu un testicul pe care trebuia să-l extirpe, este de notorietate. A fost trimis în judecată, condamnat şi obligat la despăgubiri civile de 500.000 euro, solidar cu Spitalul Teodor Burghele din Bucureşti. A fost judecat de către Judecătoria Sector 5 Bucureşti, Tribunalul Bucureşti şi, în final, de Curtea de Apel Bucureşti.


Infracţiunile silvice prevăzute de Legea nr. 46/2008

Vasile Cristian Aisăchioaiei Procuror la

Parchetul de pe lângă Judecătoria Topliţa

La data de 19 martie 2008 Parlamentul României a

adoptat Legea nr. 46, cunoscută şi sub denumirea de Codul silvic, lege care reglementează administrarea fondului forestier naţional, gestionarea durabilă a pădurilor, amenajarea pădurilor, conservarea biodiversităţii, reconstrucţia ecologică, regenerarea şi îngrijirea pădurilor, asigurarea integrităţii fondului forestier naţional, prevenirea şi stingerea incendiilor în zonele de interes forestier, paza şi protecţia pădurilor, produsele specifice fondului forestier naţional, exploatarea masei lemnoase, provenienţa şi circulaţia materialelor lemnoase, cercetarea ştiinţifică din silvicultură, dezvoltarea conştiinţei forestiere, accesibilizarea pădurilor, dezvoltarea fondului forestier naţional, formele asociative ale proprietarilor de păduri, modalităţile de sprijin pentru dezvoltarea durabilă a pădurilor, controlul aplicării şi respectării regimului silvic, răspunderile şi sancţiunile în cazul nerespectării regulilor impuse de această lege.

The interest of the author is aimed at correcting the application of the legal procedures in the investigations regarding the investigation of the offences in the forest domain taking into consideration the fact that the case law in the field is not unitary.

Legea nr. 46 a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 238 din 27 martie 2008, iar în lipsa unui termen expres prevăzut, a intrat în vigoare la un interval de 3 zile de la publicare.

Prin intrarea în vigoare a acestei legi s-au abrogat:

98


99

- Legea nr. 26/1996 - Codul silvic, - O.G. nr. 96/1998 privind reglementarea regimului

silvic şi administrarea fondului forestier naţional, - O.G. nr. 81/1998 privind unele măsuri pentru

ameliorarea prin împădurire a terenurilor degradate, - art. 4-9 din H.G. nr. 954/2002 privind aprobarea

Regulamentului pentru stabilirea modalităţilor concrete de gospodărire a pădurilor şi de repartizare a resurselor materiale şi a surselor financiare cuvenite persoanelor fizice şi juridice pentru pădurile pe care le au în proprietate şi pe care le administrează prin structuri silvice de stat, pe bază contractuală, precum şi a obligaţiilor acestora,

- Legea nr. 545/2002 privind trecerea unor terenuri forestiere în administrarea Regiei Autonome "Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat",

- O.G. nr. 77/2004 pentru stimularea asocierii proprietarilor de păduri private în scopul gospodăririi durabile a acestora,

- O.G. nr. 82/2004 privind măsurile necesare pentru accesibilizarea fondului forestier prin construirea de drumuri forestiere,

- art. 5 alin. (2) din O.G. nr. 81/2004 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea crescătoriilor de vânat şi a complexurilor de vânătoare,

- art. 1-9, art. 11-16 şi art. 18 din O.U.G. nr. 139/2005 privind administrarea pădurilor din România.

Analizăm în continuare Titlul VI al Codului Silvic, care prevede răspunderile şi sancţiunile în cazul nerespectării regulilor impuse de această lege, reglementări ale Codului Silvic înainte de a fi modificate prin Legea nr. 286/2009 privind Codul penal, urmând ca la finalul acestei lucrări să amintim modificările aduse Legii nr. 46/2008 prin intrarea în vigoare a Noului Cod penal.


100

Conform art. 104, „încălcarea prevederilor prezentului cod atrage, după caz, răspunderea disciplinară, materială, civilă, contravenţională sau penală, potrivit legii.” Deşi acest cod nu prevede sancţiuni contravenţionale, în articolul amintit se atrage atenţia cu privire la eventuale abateri de acest gen întrucât, după cum vom vedea în continuarea acestei lucrări, anumite fapte prevăzute drept infracţiune sunt în anumite situaţii abateri contravenţionale.

Amintim astfel Legea nr. 171/2010 privind stabilirea şi sancţionarea contravenţiilor silvice şi H.G. nr. 996/2008 pentru aprobarea normelor referitoare la provenienţa, circulaţia şi comercializarea materialelor lemnoase, la regimul spaţiilor de depozitare a materialelor lemnoase şi al instalaţiilor de prelucrat lemn rotund.

Art. 105 al acestei legi prevede următoarele: (1) Prejudiciul adus pădurii, denumit în continuare

prejudiciu, indiferent de natura juridică a proprietăţii şi de suprafaţa pădurii avută în proprietate, se evaluează potrivit legii.

(2) Valoarea prejudiciilor din pădurile încadrate prin amenajamentul silvic în grupa I funcţională, din perdelele forestiere de protecţie şi din jnepenişuri se stabileşte prin multiplicarea de două ori a valorii obţinute potrivit legii.

(3) În situaţiile în care prejudiciul evaluat potrivit prevederilor alin. (1) şi (2) nu a fost recuperat de ocolul silvic care asigură serviciile silvice sau administrarea pădurii, acesta se recuperează de autoritatea publică centrală pentru finanţe publice, ca reprezentant al statului român.

(4) Prejudiciul prevăzut la alin. (1) se evaluează de personalul silvic împuternicit potrivit legii.

Observăm că valoarea prejudiciilor de care depinde încadrarea ca infracţiune a anumitor fapte din prezentul cod se stabileşte prin multiplicarea de două ori a valorii obţinute potrivit legii în cazul:


101

1. pădurilor din grupa I funcţională, stabilite astfel prin amenajamentul silvic, deci doar în cazul terenurilor considerate ca păduri, nu şi în cazul altor categorii de terenuri

2. în cazul perdelelor forestiere de protecţie, 3. în cazul jnepenişurilor. Art. 2 din Legea nr. 46/2008 prevede că: (1) Sunt considerate păduri, în sensul prezentului cod,

şi sunt incluse în fondul forestier naţional terenurile cu o suprafaţă de cel puţin 0,25 ha, acoperite cu arbori; arborii trebuie să atingă o înălţime minimă de 5 m la maturitate în condiţii normale de vegetaţie.

(2) Termenul pădure include: a) pădurile cuprinse în amenajamentele silvice la data

de 1 ianuarie 1990, precum şi cele incluse ulterior în acestea, în condiţiile legii;

b) perdelele forestiere de protecţie; c) jnepenişurile; d) păşunile împădurite cu consistenţa mai mare sau

egală cu 0,4, calculată numai pentru suprafaţa ocupată efectiv de vegetaţia forestieră.

Conform art. 2 alin. (2) lit. b) şi c), perdelele forestiere de protecţie şi jnepenişurile sunt considerate ca fiind pădure, dar pentru acestea, conform art. 105 alin. (2) din Legea nr. 46/2008, nu este necesar să facă parte din grupa I funcţională pentru a se multiplica prejudiciul stabilit de către organele silvice.

Amenajamentul silvic reprezintă documentul de bază în gestionarea pădurilor, cu conţinut tehnico-organizatoric şi economic, fundamentat ecologic. Astfel, acesta furnizează datele necesare pentru condiţiile de climă, relief şi poziţia geografică în care vegetează pădurile; structura pădurilor pe specii, clase de vârstă şi funcţii economice; suprafaţa şi volumul arboretelor; mărimea şi natura altor terenuri din cadrul fondului forestier; reglementări privind executarea tăierilor,


102

regenerarea pădurilor şi recoltarea produselor pădurii; construcţiile, instalaţiile şi celelalte obiective necesare dezvoltării fondului forestier.

Amenajamentul silvic este reglementat de Codul Silvic prin următoarele texte de lege:

- art. 19 alin. (1) Modul de gestionare a fondului forestier naţional se reglementează prin amenajamente silvice; alin. (2) Ţelurile de gospodărire a pădurii se stabilesc prin amenajamente silvice, în concordanţă cu obiectivele ecologice şi social-economice şi cu respectarea dreptului de proprietate asupra pădurilor, exercitat potrivit prevederilor prezentului cod.

- art. 20 alin. (1) Amenajamentele silvice se elaborează la nivelul ocoalelor silvice pe unităţi de producţie şi/sau de protecţie, cu respectarea normelor tehnice de amenajare; alin. (3) Perioada de valabilitate a amenajamentului silvic este de 10 ani, cu excepţia amenajamentelor întocmite pentru pădurile de plop, salcie şi alte specii repede crescătoare, la care perioada de valabilitate este de 5 sau de 10 ani;

Conform art. 25 alin. (1) şi (2) În raport cu funcţiile pe care le îndeplinesc, pădurile se încadrează în două grupe funcţionale: a) grupa I, care cuprinde păduri cu funcţii speciale de protecţie a apelor, a solului, a climei şi a obiectivelor de interes naţional, păduri pentru recreere, păduri de ocrotire a genofondului şi a ecofondului, precum şi pădurile din ariile naturale protejate de interes naţional; b) grupa a II-a, care cuprinde păduri cu funcţii de producţie şi de protecţie, în care se urmăresc realizarea masei lemnoase de calitate superioară şi a altor produse ale pădurii, precum şi, concomitent, protecţia calităţii factorilor de mediu; iar modul de gestionare a pădurilor din fiecare grupă se diferenţiază în raport cu intensitatea şi natura funcţiilor atribuite, stabilite prin amenajamentele silvice.


103

Perdelele forestiere de protecţie sunt formaţiuni cu vegetaţie forestieră, amplasate la o anumită distanţă unele faţă de altele sau faţă de un obiectiv cu scopul de a-l proteja împotriva efectelor unor factori dăunători şi/sau pentru ameliorarea climatică, economică şi estetico-sanitară a terenurilor şi sunt clasificate şi enumerate de Legea nr. 289/2002.

Jnepenişurile sunt zone ocupate de către arbuşti denumiţi jnepeni, care au o tulpină ramificată, cu crengile plecate la pământ şi cu frunze aciculate, răspândit în regiunile alpine.

Aceşti arbuşti asigură stabilitatea habitatelor din zona subalpină datorită rezistentei mari la viscol şi vânturi puternice şi de asemenea împotriva avalanşelor datorită tulpinilor ce se caracterizează printr-o elasticitate ridicată. Rolul antierozional (inclusiv împotriva alunecărilor de teren) se datorează rădăcinilor ramificate pe suprafeţe mari.

Important este faptul că organele de urmărire penală trebuie să solicite organelor silvice să verifice în amenajamentul silvic dacă terenul unde s-a constatat săvârşirea unei fapte prevăzute de Codul Silvic face parte din grupa I funcţională, din perdelele forestiere de protecţie sau din categoria jnepenişuri, pentru a se stabili de către aceste organe silvice valoarea reală a prejudiciului, prin multiplicarea de două ori a valorii obţinute potrivit legii.

Conform alin. (4) al art. 105, prejudiciul se calculează de către organele silvice astfel încât acestea trebuie să dubleze valoarea prejudiciului, în cazurile amintite anterior, să specifice motivul pentru care se majorează prejudiciul, să individualizeze amenajamentul silvic sau actele care includ terenul în categoria respectivă de folosinţă şi eventul să se constituie parte civilă în procesul penal cu suma rezultată şi nu să facă doar calculul prejudiciului nemajorat şi să menţioneze că terenul face parte dintr-o categorie de teren pentru care


104

trebuie dublată valoarea prejudiciului cauzat. Observăm că valoarea prejudiciului nu se multiplică în următoarele cazuri:

- când terenul nu face parte din categoria păduri; - când terenul face parte din fondul forestier naţional,

dar nu şi din categoria păduri; observăm, conform art. 1 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 46/2008, că fondul forestier naţional este format din păduri precum şi din alte categorii de terenuri, astfel este posibil ca un teren să facă parte din fondul forestier naţional şi să nu se multiplice valoarea prejudiciului întrucât nu face parte din categoria păduri;

- când terenul face parte din categoria păduri şi este inclus în grupa a doua funcţională;

- când terenul face parte din vegetaţia forestieră situată pe terenuri din afara fondului forestier naţional, aşa cum sunt enumerate la punctul 50 al Anexei 1 din Legea nr. 46/2008.

Conform art. 1 din Legea nr. 46/2008 alin. (1) Totalitatea pădurilor, a terenurilor destinate împăduririi, a celor care servesc nevoilor de cultură, producţie sau administraţie silvică, a iazurilor, a albiilor pâraielor, a altor terenuri cu destinaţie forestieră şi neproductive, cuprinse în amenajamente silvice la data de 1 ianuarie 1990 sau incluse în acestea ulterior, în condiţiile legii, constituie, indiferent de natura dreptului de proprietate, fondul forestier naţional.

alin. (2) Potrivit alin. (1), fondul forestier naţional include:

a) pădurile; b) terenurile în curs de regenerare şi plantaţiile

înfiinţate în scopuri forestiere; c) terenurile destinate împăduririi: terenuri degradate

şi terenuri neîmpădurite, stabilite în condiţiile legii a fi împădurite;

d) terenurile care servesc nevoilor de cultură: pepiniere, solarii, plantaje şi culturi de plante-mamă;


105

e) terenurile care servesc nevoilor de producţie silvică: culturile de răchită, pomi de Crăciun, arbori şi arbuşti ornamentali şi fructiferi;

f) terenurile care servesc nevoilor de administraţie silvică: terenuri destinate asigurării hranei vânatului şi producerii de furaje, terenuri date în folosinţă temporară personalului silvic;

g) terenurile ocupate de construcţii şi curţile aferente acestora: sedii administrative, cabane, fazanerii, păstrăvării, crescătorii de animale de interes vânătoresc, drumuri şi căi forestiere de transport, spaţii industriale, alte dotări tehnice specifice sectorului forestier;

h) iazurile, albiile pâraielor, precum şi terenurile neproductive incluse în amenajamentele silvice;

i) perdelele forestiere de protecţie; j) jnepenişurile; k) păşunile împădurite cu consistenţa mai mare sau

egală cu 0,4, calculată numai pentru suprafaţa ocupată efectiv de vegetaţia forestieră.

Conform punctului 50 al Anexei 1 din Legea nr. 46/2008, vegetaţia forestieră din afara fondului forestier naţional este definită ca vegetaţia forestieră situată pe terenuri din afara fondului forestier naţional, care nu îndeplineşte unul sau mai multe criterii de definire a pădurii, fiind alcătuită din următoarele categorii:

a) plantaţiile cu specii forestiere de pe terenuri agricole;

b) vegetaţia forestieră de pe păşuni cu consistenţă mai mică de 0,4;

c) fâneţele împădurite; d) plantaţiile cu specii forestiere şi arborii din zonele

de protecţie a lucrărilor hidrotehnice şi de îmbunătăţiri funciare;


106

e) arborii situaţi de-a lungul cursurilor de apă şi canalelor;

f) zonele verzi din intravilan, altele decât cele definite ca păduri;

g) parcurile dendrologice şi arboretumurile, altele decât cele cuprinse în păduri;

h) aliniamentele de arbori situate de-a lungul căilor de transport şi comunicaţie.

Un caz special este acela al pădurilor din ariile naturale protejate de interes naţional, când valoarea prejudiciului se multiplică dacă terenul este inclus în grupa I funcţională şi, totodată, conform art. 108 alin. (2) lit. d) şi art. 110 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 46/2008, maximul pedepselor prevăzute la alin. (1) se majorează cu 3 ani. (În principiu, toate terenurile din ariile naturale protejate de interes naţional sunt incluse în grupa I funcţională.)

Art. 5 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 57/2007 privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei şi faunei sălbatice prevede că pentru asigurarea măsurilor speciale de protecţie şi conservare in situ a bunurilor patrimoniului natural se instituie un regim diferenţiat de protecţie, conservare şi utilizare, potrivit următoarelor categorii de arii naturale de interes naţional protejate: rezervaţii ştiinţifice, parcuri naţionale, monumente ale naturii, rezervaţii naturale, parcuri naturale, iar art. 1 alin. (1) din H.G. nr. 230/2003 privind delimitarea rezervaţiilor biosferei, parcurilor naţionale şi parcurilor naturale şi constituirea administraţiilor acestora delimitează conform Anexei nr. 1 Rezervaţiile biosferei, parcurile naţionale şi parcurile naturale.

Art. 106 (1) Reducerea suprafeţei fondului forestier naţional

fără respectarea dispoziţiilor art. 36 şi 37 constituie


107

infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la un an sau cu amendă.

(2) Cu pedeapsa prevăzută la alin. (1) se sancţionează şi schimbarea destinaţiei obiectivului pentru care s-a obţinut aprobarea de scoatere din fondul forestier naţional sau de ocupare a fondului forestier naţional, dacă schimbarea destinaţiei se produce în termen de 5 ani de la aprobarea scoaterii din fondul forestier.

Art. 107 Ocuparea fără drept, în întregime sau în parte, a unor

suprafeţe din fondul forestier naţional constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani.

Observăm că numai suprafeţele din fondul forestier naţional conduc la întrunirea elementelor constitutive ale infracţiunii, referitor la art. 106 şi 107, nu şi cele din afara fondului forestier naţional, aşa cum au fost enumerate anterior conform punctului 50 al Anexei 1 din Legea nr. 46/2008.

Conform art. 108 alin. (1) din Legea nr. 46/2008 Tăierea, ruperea, distrugerea, degradarea ori scoaterea din rădăcini, fără drept, de arbori, puieţi sau lăstari din fondul forestier naţional şi din vegetaţia forestieră situată pe terenuri din afara acestuia, indiferent de forma de proprietate, constituie infracţiune silvică, iar conform art. 110 alin. (1) din Legea nr. 46/2008 Furtul de arbori doborâţi sau rupţi de fenomene naturale ori de arbori, puieţi sau lăstari care au fost tăiaţi ori scoşi din rădăcini, din păduri, perdele forestiere de protecţie, din terenuri degradate care au fost ameliorate prin lucrări de împădurire şi din vegetaţia forestieră din afara fondului forestier naţional, precum şi al oricăror altor produse specifice ale fondului forestier naţional constituie infracţiune.

La o primă analiză observăm că structura conţinutului celor două infracţiuni este diferită şi anume:


108

a) în cazul art. 108, tăierea, ruperea, distrugerea, degradarea ori scoaterea din rădăcini, fără drept, de arbori, puieţi sau lăstari trebuie să se producă din fondul forestier naţional sau din vegetaţia forestieră situată pe terenuri din afara acestuia, spre deosebire de art. 110 în care sustragerea trebuie să se producă de această dată din:

1. păduri, 2. perdele forestiere de protecţie, 3. din terenuri degradate care au fost ameliorate prin lucrări de împădurire şi 4. din vegetaţia forestieră din afara fondului forestier naţional. Diferenţa constă în aceea că în cazul art. 110 nu mai e

prevăzut ca infracţiunea să se producă în fondul forestier naţional, ci doar într-o anumită parte a acestuia şi anume în păduri, perdele forestiere de protecţie şi terenuri degradate care au fost ameliorate prin lucrări de împădurire, situaţia vegetaţiei forestiere din afara fondului forestier naţional rămânând neschimbată.

Observăm, conform art. 1 alin. (2) lit. a) şi i) din Legea nr. 46/2008, că terenurile de la punctele 1 şi 2, amintite anterior, sunt incluse în fondul forestier naţional, dar pe lângă acestea acest fond forestier naţional include şi alte categorii de terenuri care nu sunt incluse în conţinutul constitutiv al art. 110 şi anume cele prevăzute de art. 1 alin. (2) lit. b) - h), j) şi k). Astfel, pe terenurile de la art. 1 alin. (2) lit. b) - h), j) şi k), în cazul în care se constată tăieri ilegale de arbori, încadrarea juridică este aceea de la art. 108 din Legea nr. 46/2008, dar în cazul în care se înregistrează sustrageri de arbori, încadrarea este aceea de la art. 228 şi eventual 229 C.pen., iar nu cea de la art. 110 din Legea nr. 46/2008.

b) o altă diferenţă este aceea că sustragerea se poate săvârşi asupra aceloraşi arbori, puieţi sau lăstari prevăzuţi de art. 108, dar în plus şi asupra oricăror altor produse specifice


109

ale fondului forestier naţional, produse enumerate de art. 58 din Legea nr. 46/2008. În acest caz nu se mai aplică diferenţierea de la lit. a), întrucât sustragerea se poate săvârşi asupra oricăror produse ale fondului forestier şi în tot fondul forestier, nefiind restrâns conţinutul infracţiunii la terenurile de la punctele 1-4 ca în cazul arborilor, puieţilor sau lăstarilor.

Fiind produse specifice fondului forestier naţional, enumerarea de la art. 58 nu se aplică produselor de pe terenurile din afara fondului forestier naţional. Astfel, sustragerea de produse specifice din vegetaţia forestieră din afara fondului forestier nu constituie sustragere în înţelesul art. 110 din Legea nr. 46/2008, ci eventual furt prevăzut de Codul penal.

Având în vedere că produsele specifice se împart în lemnoase şi nelemnoase, art. 110 se aplică doar produselor lemnoase, întrucât există o lege mai favorabilă cu privire la cele nelemnoase şi anume legea contravenţiilor silvice, care sancţionează cu amendă de la 800 lei până la 1.000 lei recoltarea din fondul forestier naţional a produselor nelemnoase specifice, fără acordul proprietarului şi/sau al ocolului silvic care asigură administrarea pădurii [art. 17 lit. c) din Legea nr. 171/2010].

Art. 58 din Legea nr. 46/2008: (1) Produsele specifice fondului forestier naţional sunt bunurile ce se realizează din acesta, respectiv produse lemnoase şi nelemnoase.

(2) Produsele lemnoase specifice fondului forestier naţional sunt reprezentate prin:

a) produse principale, rezultate din tăieri de regenerare a pădurilor;

b) produse secundare, rezultate din tăieri de îngrijire şi conducere a arboretelor;

c) produse accidentale, rezultate în urma acţiunii factorilor biotici şi abiotici destabilizatori sau din defrişări de pădure legal aprobate;


110

d) produse de igienă, rezultate din procesul normal de eliminare naturală;

e) alte produse: arbori şi arbuşti ornamentali, pomi de Crăciun, răchită, puieţi şi diferite produse din lemn.

(3) Produsele nelemnoase specifice fondului forestier naţional sunt reprezentate prin:

a) faună de interes cinegetic; b) peşte din apele de munte, din crescătorii, bălţi şi

iazuri din fondul forestier; c) fructe de pădure; d) seminţe forestiere; e) ciuperci comestibile din flora spontană din cuprinsul

acestuia; f) plante medicinale şi aromatice din cuprinsul

acestuia; g) răşină; h) alte produse. Conform Codului Silvic, există trei categorii de terenuri

care ne interesează pentru clasificarea ca infracţiune a unei fapte prevăzute de această lege:

- teren din fondul forestier naţional, aşa cum sunt enumerate în art. 1 din Legea nr. 46/2008,

- teren din vegetaţia forestieră situată pe terenuri din afara fondului forestier naţional, aşa cum sunt enumerate la punctul 50 al Anexei 1 din Legea nr. 46/2008,

- şi terenuri care nu fac parte nici din fondul forestier naţional şi nici din vegetaţia forestieră situată pe terenuri din afara fondului forestier naţional.

Astfel, în cazul în care terenul unde se constată tăieri ilegale de arbori şi sustrageri de arbori nu face parte nici din fondul forestier naţional şi nici din vegetaţia forestieră situată pe terenuri din afara fondului forestier naţional, faptele pot întruni elementele constitutive ale infracţiunilor de distrugere şi furt, iar nu ale infracţiunilor prevăzute de Codul Silvic.


111

De exemplu, în cazul în care o persoană taie arbori de pe un teren proprietate personală, teren care nu face parte nici din fondul forestier naţional şi nici din vegetaţia forestieră situată pe terenuri din afara fondului forestier naţional, fapta nu constituie infracţiune. În cazul în care această persoană doreşte să transporte materialul lemnos rezultat în altă locaţie decât cea a locului de tăiere, se face, în prealabil, o cerere la ocolul silvic competent teritorial pentru a se întocmi un act de punere în valoare, urmând a se marca arborii supuşi exploatării. Acest lucru se face doar pentru ca materialul lemnos rezultat să poată fi transportat pe drumurile publice sau nepublice pe bază de aviz de însoţire, întocmit, în acest caz, de către organele silvice, pentru ca masa lemnoasă să nu fie confiscată prin aplicarea art. 19 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 171/2010, care prevede că transportul materialelor lemnoase fără avizele de însoţire ori fără documentele comunitare echivalente acestora, prevăzute de normele privind circulaţia materialelor lemnoase în vigoare constituie contravenţii silvice şi se sancţionează cu amendă de la 2.000 lei până la 5.000 lei şi confiscarea materialelor lemnoase.

Conform punctului 50 al Anexei 1 din Legea nr. 46/2008, vegetaţia forestieră din afara fondului forestier naţional este definită ca vegetaţia forestieră situată pe terenuri din afara fondului forestier naţional, care nu îndeplineşte unul sau mai multe criterii de definire a pădurii, fiind alcătuită din următoarele categorii:

a) plantaţiile cu specii forestiere de pe terenuri agricole;

b) vegetaţia forestieră de pe păşuni cu consistenţă mai mică de 0,4;

c) fâneţele împădurite; d) plantaţiile cu specii forestiere şi arborii din zonele

de protecţie a lucrărilor hidrotehnice şi de îmbunătăţiri funciare;


112

e) arborii situaţi de-a lungul cursurilor de apă şi canalelor;

f) zonele verzi din intravilan, altele decât cele definite ca păduri;

g) parcurile dendrologice şi arboretumurile, altele decât cele cuprinse în păduri;

h) aliniamentele de arbori situate de-a lungul căilor de transport şi comunicaţie.

Cu privire la încadrarea unui teren în enumerarea de mai sus, organele silvice pot comunica organelor judiciare următoarele date pentru clarificarea situaţiilor juridice:

- la lit. a) şi d), dacă mai mulţi arbori de pe un teren agricol sau din zonele de protecţie a lucrărilor hidrotehnice şi de îmbunătăţiri funciare constituie, în sens silvic, plantaţie cu specii forestiere;

- la lit. b), dacă vegetaţia forestieră de pe o păşune are o consistenţă mai mică de 0,4. Conform art. 1 alin. (2) lit. k) din Legea nr. 46/2008, fac parte din fondul forestier naţional păşunile împădurite cu consistenţa mai mare sau egală cu 0,4, calculată numai pentru suprafaţa ocupată efectiv de vegetaţia forestieră, astfel încât fapta oricum e infracţiune, chiar dacă consistenţa este peste, egală sau sub 0,4.

Art. 2 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 46/2008 prevede că păşunile împădurite cu consistenţa mai mare sau egală cu 0,4, calculată numai pentru suprafaţa ocupată efectiv de vegetaţia forestieră, sunt considerate păduri şi fac parte din fondul forestier naţional, iar dacă fac parte din grupa I funcţională, prejudiciul se dublează, iar dacă e sub 0,4 şi terenul face parte din afara fondului forestier naţional prejudiciul nu se mai poate dubla;

- la lit. c), dacă terenul e considerat fâneaţă împădurită; - la lit. e) şi h), eventual dacă anumite specii sunt

considerate arbori în sens silvic, întrucât dacă speciile sunt


113

arbuşti sau altă categorie nu se mai încadrează fapta în prevederile Codului Silvic;

- la lit. f), organele administraţiei publice locale ne pot furniza date despre categoria terenului în cauză conform art. 3 din Legea nr. 24/2007 privind reglementarea şi administrarea spaţiilor verzi din intravilanul localităţilor, astfel spaţiile verzi se compun din următoarele tipuri de terenuri din intravilanul localităţilor:

a) spaţii verzi publice cu acces nelimitat: parcuri, grădini, scuaruri, fâşii plantate;

b) spaţii verzi publice de folosinţă specializată: 1. grădini botanice şi zoologice, muzee în aer liber,

parcuri expoziţionale, zone ambientale şi de agrement pentru animalele dresate în spectacolele de circ;

2. cele aferente dotărilor publice: creşe, grădiniţe, şcoli, unităţi sanitare sau de protecţie socială, instituţii, edificii de cult, cimitire;

3. baze sau parcuri sportive pentru practicarea sportului de performanţă;

c) spaţii verzi pentru agrement: baze de agrement, poli de agrement, complexuri şi baze sportive;

d) spaţii verzi pentru protecţia lacurilor şi cursurilor de apă;

e) culoare de protecţie faţă de infrastructura tehnică; f) păduri de agrement; g) pepiniere şi sere. - la lit. g), direcţia silvică competentă teritorial poate

furniza date cu privire la categoria de teren, dacă este considerat parc dendrologic sau arboretum.

În cazul în care terenurile care fac obiectul unor fapte prevăzute de Codul Silvic nu sunt în administrarea ocoalelor silvice, calculul prejudiciului şi constatările la faţa locului sunt efectuate de către Inspecţiile silvice din teritoriu de la nivel


114

judeţean care sunt subordonate ITRSV-urilor (Inspectoratul Teritorial de Regim Silvic şi de Vânătoare).

Revenind la diferenţele dintre art. 108 şi 110, menţionăm că valoarea prejudiciului se calculează diferit, având în vedere şi Decizia nr. 12 din 18 februarie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, conform căreia în practica instanţelor judecătoreşti s-a constatat că nu există un punct de vedere unitar cu privire la consecinţele modificării (în sensul majorării) preţului mediu al unui metru cub de masă lemnoasă pe picior, intervenită după comiterea faptei, în cazul infracţiunilor ce aduc atingere fondului forestier.

Astfel, unele instanţe, sesizate cu judecarea de fapte săvârşite înainte de majorarea preţului mediu al unui metru cub de masă lemnoasă pe picior, au dispus achitarea inculpaţilor, în baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. 1 lit. b) din Codul de procedură penală, considerând că, în raport de majorarea preţului mediu al metrului cub de masă lemnoasă pe picior, dacă valoarea pagubei nu mai depăşeşte de 5 ori preţul mediu al metrului cub de masă lemnoasă, faptele constituie doar contravenţii la regimul silvic.

Într-un alt punct de vedere s-a apreciat că şi în astfel de cazuri se impune condamnarea inculpaţilor, motivându-se că preţul mediu nu poate fi considerat element constitutiv al infracţiunii, ci doar criteriu pentru determinarea valorii pagubei de care depinde incriminarea, astfel că incidenţa sa trebuie raportată la momentul în care fapta s-a consumat.

În fine, alte instanţe au dispus achitarea inculpaţilor, în baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. 1 lit. d) din Codul de procedură penală, considerând că valoarea pagubei face parte din latura obiectivă a infracţiunii, iar în condiţiile în care o atare cerinţă nu este îndeplinită, faptei îi lipseşte unul dintre elementele constitutive ale infracţiunii.


115

Aceste din urmă instanţe au interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legale incidente în materia ce face obiectul recursului în interesul legii.

Potrivit art. 97 alin. 1 din Codul silvic, adoptat prin Legea nr. 26/1996, în vigoare la data formulării recursului în anulare, constituia infracţiune "tăierea sau scoaterea din rădăcini, fără drept, de arbori, puieţi sau lăstari din fondul forestier naţional sau de pe terenurile cu vegetaţie forestieră prevăzute la art. 6, dacă valoarea pagubei este de peste 5 ori mai mare decât preţul mediu al unui metru cub de masă lemnoasă pe picior sau dacă valoarea pagubei este sub această limită, dar fapta a fost săvârşită de cel puţin două ori în interval de 2 ani", prin alin. 2 şi 3 ale aceluiaşi articol reglementându-se agravarea pedepsei în cazul când paguba este în valoare de peste 20 de ori mai mare decât preţul mediu al unui metru cub de masă lemnoasă pe picior şi, respectiv, în cazul când valoarea pagubei depăşeşte de peste 50 de ori preţul mediu al aceleiaşi unităţi de masă lemnoasă pe picior.

Corelativ, prin art. 108 alin. 1 din actualul Cod silvic, intrat în vigoare la data de 27 martie 2008, se prevede că "tăierea, ruperea, distrugerea, degradarea ori scoaterea din rădăcini, fără drept, de arbori, puieţi sau lăstari din fondul forestier naţional şi din vegetaţia forestieră situată pe terenuri din afara acestuia, indiferent de forma de proprietate, constituie infracţiune silvică şi se sancţionează după cum urmează:

a) cu închisoare de la 6 luni la 4 ani sau cu amendă, dacă valoarea prejudiciului produs este de cel puţin 5 ori mai mare decât preţul mediu al unui metru cub de masă lemnoasă pe picior la data constatării faptei;

b) cu închisoare de la 6 luni la 4 ani, dacă valoarea prejudiciului produs este mai mică decât limita prevăzută la lit. a), dar fapta a fost săvârşită de cel puţin două ori în interval


116

de un an, iar valoarea cumulată a prejudiciului depăşeşte limita prevăzută la lit. a);

c) cu închisoare de la 2 ani la 6 ani, dacă valoarea prejudiciului produs este de cel puţin 20 de ori mai mare decât preţul mediu al unui metru cub de masă lemnoasă pe picior la data constatării faptei;

d) cu închisoare de la 4 ani la 16 ani, dacă valoarea prejudiciului produs este de cel puţin 50 de ori mai mare decât preţul mediu al unui metru cub de masă lemnoasă pe picior, la data constatării faptei".

Analiza comparativă a celor două reglementări succesive relevă că spre deosebire de actualul Cod silvic, ale cărui dispoziţii se referă în mod explicit la evaluarea prejudiciului în raport cu "preţul mediu al unui metru cub de masă lemnoasă pe picior la data constatării faptei", dispoziţiile corespunzătoare ale art. 97, 98, 102 şi 104 din Codul silvic anterior nu conţineau o astfel de precizare, ci condiţionau doar în mod generic încadrarea juridică a faptei de valoarea pagubei determinată pe baza preţului mediu al aceleiaşi unităţi de masă lemnoasă, fără specificarea momentului ce trebuie avut în vedere la stabilirea preţului.

Ca urmare, pentru faptele săvârşite anterior intrării în vigoare a actualului Cod silvic, determinarea valorii pagubei produse nu poate avea loc decât în conformitate cu principiul privind aplicarea legii penale mai favorabile, care impune să se ia în considerare, la incriminarea faptei, preţul pe unitatea de masă lemnoasă pe picior cel mai avantajos pentru făptuitor.

De aceea, într-o asemenea ipoteză, atunci când, de la săvârşirea faptei până la judecarea definitivă a cauzei, au intervenit una sau mai multe dispoziţii cu caracter normativ, prin care s-a modificat criteriul de stabilire a valorii pagubei ce determină, prin cuantumul ei, fie incriminarea faptei, fie agravarea încadrării juridice, se impune ca în astfel de situaţii,


117

în conformitate cu dispoziţiile art. 13 din Codul penal, să se aplice legea cea mai favorabilă.

Aşadar, în cazul infracţiunilor ce aduc atingere fondului forestier, majorarea ulterioară a preţului mediu al unui metru cub de masă lemnoasă pe picior atrage raportarea cuantumului valorii pagubei produse prin fapta săvârşită anterior la noua limită valorică devenită criteriu de incriminare.

Cum numai o anumită valoare a pagubei produse poate atribui unei fapte îndreptate împotriva fondului forestier caracterul de infracţiune, este evident că neatingerea cuantumului acelei valori, ce constituie condiţia pentru ca incriminarea să devină operantă, determină lipsa unei trăsături esenţiale specifice laturii obiective a unor asemenea infracţiuni, respectiv neîntrunirea criteriului valoric necesar.

Ca atare, din moment ce intervenirea majorării preţului unităţii de masă lemnoasă pe picior, ulterior comiterii faptei, conduce la un cuantum superior, mai mare, al pagubei ce este susceptibilă să atribuie faptei caracter de infracţiune în sensul reglementat prin dispoziţiile din Codul silvic la care s-a făcut referire, se impune ca, în astfel de cauze, examinarea elementelor constitutive ale infracţiunii, sub aspectul laturii obiective, să fie realizată în raport cu noul criteriu valoric privind prejudiciul, iar în cazul neîndeplinirii acestuia să se constate lipsa unuia dintre elementele constitutive ale infracţiunii, ceea ce atrage incidenţa dispoziţiilor de achitare cuprinse în art. 11 pct. 2 lit. a), cu referire la art. 10 alin. 1 lit. d) din Codul de procedură penală.

În această privinţă, este de observat că majorarea preţului mediu al unui metru cub de masă lemnoasă, intervenită ulterior comiterii faptei, nu atrage incidenţa dispoziţiilor art. 10 alin. 1 lit. b) din Codul de procedură penală, prin care este reglementat cazul când "fapta nu este prevăzută de legea penală", întrucât modificarea cuantumului


118

pagubei ce imprimă faptei caracter penal, prin majorarea criteriului de calcul, nu echivalează cu o dezincriminare cât timp faptele respective sunt considerate în continuare infracţiuni, reglementate prin norme speciale din Codul silvic, ci constituie doar o dispoziţie legală mai favorabilă, a cărei aplicare, implicând o restrângere a conţinutului laturii obiective a infracţiunilor ce aduc atingere fondului forestier, datorită măririi valorii pagubei ce imprimă faptei caracter infracţional, impune constatarea neîntrunirii elementelor constitutive ale vreunei infracţiuni în astfel de cazuri.

În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, precum şi ale art. 414^2 din Codul de procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili că modificarea, în sensul majorării preţului mediu al unui metru cub de masă lemnoasă pe picior, intervenită ulterior comiterii faptei, conduce, în cazul infracţiunilor ce aduc atingere fondului forestier, la lipsa unuia dintre elementele constitutive ale infracţiunii, ceea ce atrage incidenţa dispoziţiilor art. 10 lit. d) din Codul de procedură penală.

Această decizie face în special o comparaţie între infracţiunea de tăiere ilegală de arbori prevăzută de către actualul şi vechiul Cod Silvic, unde relevă că în vechiul cod conţinutul legal al infracţiunii nu face referire exactă la momentul de referinţă al prejudiciului cauzat, spre deosebire de art. 108, valabil până la 1 februarie 2014, care menţionează ca moment de referinţă al calculului data constatării faptei, dar acest recurs în interesul legii decide cu privire la toate infracţiunile ce aduc atingere fondului forestier.

Revenind la diferenţele dintre art. 108 şi 110, putem astfel observa conform art. 108 alin. (1) lit. a), c) şi d) că valoarea prejudiciului se calcula până la 01.02.2014 luând în considerare preţul unui metru cub de masă lemnoasă pe picior la data constatării faptei, deci nu la data săvârşirii ei sau în alt


119

moment. De exemplu, dacă fapta a fost săvârşită în anul 2009 şi a fost constată în anul 2012, valoarea unui metru cub de masă lemnoasă pe picior se calculează conform Ordinului Ministrului Mediului şi Pădurilor valabil în acea perioadă a anului 2012 şi nu conform valorii stabilite de aceeaşi instituţie în anul 2009.

Conform art. 110 din Legea nr. 46/2008: (1) Furtul de arbori constituie infracţiune şi se

sancţionează după cum urmează: a) cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă,

dacă valoarea materialului lemnos sustras este de 5 până la 20 de ori inclusiv mai mare decât preţul mediu al unui metru cub de masă lemnoasă pe picior;

b) cu închisoare de la 6 luni la 3 ani, dacă fapta a fost săvârşită de cel puţin două ori în interval de un an, iar valoarea cumulată a materialului lemnos depăşeşte valoarea prevăzută la lit. a);

c) cu închisoare de la 2 ani la 6 ani, dacă valoarea materialului lemnos sustras este de peste 20 până la 50 de ori inclusiv mai mare decât preţul mediu al unui metru cub de masă lemnoasă pe picior;

d) cu închisoare de la 4 ani la 16 ani, dacă valoarea materialului lemnos sustras depăşeşte de 50 de ori preţul mediu al unui metru cub de masă lemnoasă pe picior.

Observăm că textul de lege în cazul art. 110 „condiţionează doar în mod generic încadrarea juridică a faptei de valoarea pagubei determinată pe baza preţului mediu al aceleiaşi unităţi de masă lemnoasă, fără specificarea momentului ce trebuie avut în vedere la stabilirea preţului”, exact aşa cum se specifică şi în motivarea Deciziei nr. 12/2008, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Astfel, putem constata că pentru art. 110, dar şi pentru art. 112, unde nici aici nu este specificat momentul de referinţă al preţului unui metru cub de masă lemnoasă pe picior ce


120

trebuie avut în vedere la stabilirea prejudiciului, „atunci când, de la săvârşirea faptei până la judecarea definitivă a cauzei, au intervenit una sau mai multe dispoziţii cu caracter normativ, prin care s-a modificat criteriul de stabilire a valorii pagubei ce determină, prin cuantumul ei, fie incriminarea faptei, fie agravarea încadrării juridice, se impune ca în astfel de situaţii, în conformitate cu dispoziţiile art. 13 din Codul penal, să se aplice legea cea mai favorabilă”.

Pentru art. 110 şi art. 112 din Legea nr. 46/2008 trebuie să se aibă în vedere valoarea cea mai mică a preţului mediu al unui metru cub de masă lemnoasă pe picior şi să se aplice legea cea mai favorabilă, în conformitate cu dispoziţiile art. 13 din Codul penal, dacă din momentul săvârşirii faptei (şi nu de la data constatării) şi până la judecarea definitivă a cauzei sunt mai multe ordine care reglementează valoarea masei lemnoase.

Conform ordinelor Ministrului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale şi ulterior al Ministrului Mediului şi Pădurilor, preţul mediu al unui metru cub de masă lemnoasă pe picior, pe perioade de timp, este următorul:

- din data de 14.12.2007, preţul unui metru cub de masă lemnoasă pe picior a fost stabilit la valoarea de 74 lei/mc, prin Ordinul nr. 933/2007, care a intrat în vigoare la 3 zile de la publicarea sa în Monitorul Oficial nr. 849/11.12.2007, fiind abrogat astfel Ordinul ministrului agriculturii, pădurii şi dezvoltării rurale nr. 416/2006;

- din data de 03.01.2009, preţul unui metru cub de masă lemnoasă pe picior a fost stabilit la valoarea de 86 lei/mc, prin Ordinul nr. 715/2008, care a intrat în vigoare la 30 de zile de la publicarea sa în Monitorul Oficial nr. 813/04.12.2008, fiind abrogat astfel Ordinul ministrului agriculturii şi dezvoltării rurale nr. 933/2007;

- din data de 01.10.2010, preţul unui metru cub de masă lemnoasă pe picior a fost stabilit la valoarea de 74 lei/mc,


121

prin Ordinul nr. 1343/2010, care a intrat în vigoare la 30 de zile de la publicarea sa în Monitorul Oficial nr. 617/01.09.2010, fiind abrogat astfel Ordinul ministrului agriculturii şi dezvoltării rurale nr. 715/2008;

- din data de 26.11.2011, preţul unui metru cub de masă lemnoasă pe picior a fost stabilit la valoarea de 71 lei/mc, prin Ordinul nr. 2353/2011, care a intrat în vigoare la 30 de zile de la publicarea sa în Monitorul Oficial nr. 756/27.10.2011, fiind abrogat astfel Ordinul ministrului mediului şi pădurilor nr. 1343/2010

- din data de 24.10.2012, preţul unui metru cub de masă lemnoasă pe picior a fost stabilit la valoarea de 85 lei/mc, prin Ordinul nr. 3283/2012, care a intrat în vigoare la 30 de zile de la publicarea sa în Monitorul Oficial nr. 667/24.09.2012, fiind abrogat astfel Ordinul ministrului mediului şi pădurilor nr. 2353/2011

- amintim că la data de 18.02.2014 a fost publicat în Monitorul Oficial Ordinul Ministerului Mediului şi Schimbărilor Climatice nr. 76/06.02.2014, prin care preţul mediu al unui metru cub pe picior este stabilit la valoarea de 101 lei, ordin care urma să intre în vigoare la data de 19.03.2014 şi care abroga ordinul nr. 3283/2012, dar la data de 04.03.2014 a fost publicat în Monitorul Oficial Ordinul Ministerului Mediului şi Schimbărilor Climatice nr. 118/24.02.2014, care abrogă la rândul său Ordinul nr. 76/06.02.2014, astfel încât în vigoare a rămas Ordinul nr. 3283/2012 al Ministerului Mediului şi Pădurilor. (în aplicaţia LEX EXPERT Ordinul nr. 3283/2012 apărea ca abrogat de la data de 19.03.2014, dar ulterior, ca urmare a sesizării administratorului de program, acest lucru a fost modificat, iar în prezent, ordinul la care am făcut referire, apare ca fiind în vigoare)

14.12.2007 - 02.01.2009 ……... 74 lei/mc 03.01.2009 - 30.09.2010 …..…. 86 lei/mc


122

01.10.2010 - 25.11.2011 ……... 74 lei/mc 26.11.2011 - 23.10.2012 …..…. 71 lei/mc 24.10.2012 - până în prezent …. 85 lei/mc

O altă diferenţă semnificativă între art. 108 şi 110 este aceea că tentativa la infracţiunea de tăiere ilegală de arbori se pedepseşte conform alin. (4) al art. 108, iar tentativa la infracţiunea de sustragere nu se pedepseşte.

De asemenea conform art. 108 alin. (3), în cazul în care infracţiunile prevăzute la alin. (1) au fost săvârşite cu ştirea sau cu acordul personalului silvic, nivelul minim valoric al prejudiciului pentru calificarea faptei ca infracţiune silvică se stabileşte la o valoare de 2,5 ori mai mare decât preţul mediu al unui metru cub de masă lemnoasă pe picior la data constatării faptei, aliniat care nu se regăseşte la art. 110. De exemplu, este posibil ca o persoană să taie ilegal şi să sustragă arbori cu o valoare a prejudiciului de 300 de lei, sub pragul de infracţiune care este în momentul de faţă de 425 lei (85 lei/mc x5), dar având în vedere că ilegalitatea s-a săvârşit cu ştirea sau cu acordul personalului silvic, valoarea prejudiciului doar pentru infracţiunea de tăiere ilegală face ca fapta să fie infracţiune, dar sustragerea să fie sancţionată ca faptă contravenţională, întrucât pentru fapta de tăiere valoarea minimă a prejudiciului este calculată prin înmulţirea valorii de 85 cu 2,5, iar nu cu 5, astfel 85 lei/mc x 2,5 = 212,5 lei şi se atinge astfel pragul de infracţiune. Astfel, persoana în cauză va fi cercetată pentru săvârşirea infracţiunii de tăiere ilegală de arbori conform art. 108 alin. (1) lit. a) şi pentru fapta de sustragere va fi sancţionată contravenţional cu amendă de la 2.000 lei la 5.000 lei, conform art. 8 alin. (1) lit. b) rap. la alin. (2) lit. c) din Legea nr. 171/2010, întrucât prejudiciul este de 3,52 de ori mai mare decât preţul mediu al unui metru cub de masă lemnoasă pe picior.

Colateral, amintim că la art. 8 din Legea nr. 171/2010 valoarea prejudiciului stabilită conform legii se calculează


123

conform preţului mediul al unui metru cub pe picior la data constatării faptei, atât pentru fapta contravenţională de tăiere ilegală de arbori cât şi pentru cea de sustragere, spre deosebire de Legea nr. 46/2008, unde la infracţiunea de tăiere ilegală de arbori se calculează în acelaşi mod, iar pentru infracţiunea de sustragere fiind în mod generic încadrată juridic fapta pe baza preţului mediu al aceleiaşi unităţi de masă lemnoasă, fără specificarea momentului ce trebuie avut în vedere la stabilirea preţului.

Conform art. 109, cu privire la păşunatul în păduri, valoarea prejudiciului stabilită conform legii se calculează conform preţului mediu al unui metru cub pe picior la data constatării faptei, nefiind aplicabilă legea mai favorabilă, conform Deciziei nr. 12/2008, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

În cazul distrugerii, degradării sau aducerii în stare de neîntrebuinţare prin incendiere a pădurilor, a perdelelor forestiere de protecţie, a vegetaţiei forestiere din terenurile degradate ameliorate prin împăduriri, a jnepenişurilor şi a vegetaţiei forestiere din afara fondului forestier naţional, de către proprietari, deţinători, administratori sau de orice altă persoană, fapta nu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de distrugere prevăzute de articolul 217 alin. (4) Cod penal, ci a art. 111 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 46/2008.

La art. 112, privind folosirea ilegală a ciocanului silvic de marcat, am amintit deja că valoarea prejudiciului se calculează în acelaşi mod ca la infracţiunea de sustragere de arbori, fiind aplicabilă legea mai favorabilă în cazul existenţei mai multor ordine care reglementează preţul unui metru cub pe picior, cu completarea că nu există o sancţiune contravenţională în cazul în care prejudiciul are o valoare de 5 ori mai mică sau egală cu preţul mediu al unui metru cub de masă lemnoasă pe picior şi că tentativa nu se pedepseşte.


124

De exemplu, în cazul în care s-au folosit fără drept sau contrar reglementărilor specifice în vigoare ciocanele silvice şi s-au marcat arbori, dar aceştia nu au fost tăiaţi, necreând un prejudiciu pentru întrunirea elementelor constitutive ale infracţiunii, fapta nu constituie infracţiune conform art. 112, întrucât tentativa nu se pedepseşte, deşi se dovedeşte în mod clar că marcarea ilegală s-a făcut în scop de tăiere ilegală şi sustragere de arbori.

Pentru a se întruni elementele constitutive, arborii trebuie tăiaţi pentru a se crea un prejudiciu; astfel, infracţiunea prevăzută de art. 112 absoarbe fapta de tăiere ilegală de arbori unde se pedepsea tentativa, iar persoana nu poate fi incriminată conform art. 108 rap. la art. 20 C.pen.. Pe de altă parte, art. 112 nu absoarbe fapta de sustragere de arbori, dar, deşi se dovedeşte intenţia de sustragere a materialului lemnos prin marcarea ilegală a arborilor, tentativa infracţiunii prevăzute de art. 110 nu se pedepseşte.

Astfel, doar în cazul în care marcarea ilegală a fost urmată de tăierea arborilor şi valoarea este de 5 ori mai mare decât preţul unui metru cub pe picior sunt întrunite elementele constitutive ale art. 112.

Cu privire la fapta de falsificare a dispozitivelor speciale de marcat prevăzută de art. 113 din Codul Silvic, menţionăm că tentativa nu se pedepseşte şi că nu depinde de crearea unui anumit prejudiciu pentru comiterea infracţiunii. Uneori în practică se observă în loc de marcă la baza arborilor doar o urmă circulară care imită marca ciocanului silvic de marcat, executată prin presarea unei ţevi la baza arborilor şi în mod eronat se efectuează de către organele de urmărire penală cercetări pentru săvârşirea de către autori necunoscuţi a infracţiunii de falsificare de ciocan silvic de marcat. Această activitate ar trebui să se efectueze când există un minim de elemente pentru cercetarea acestui fapt din care să reiasă că marcarea s-a efectuat cu un instrument circular asemănător cu


125

cel original, iar nu cu unul evident nefabricat în scopul marcării ilegale.

Noi modificări ale Codului silvic Legea nr. 187 din 24 octombrie 2012, publicată în

Monitorul Oficial nr. 757 din 12 noiembrie 2012, pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, a adus mai multe modificări Codului Silvic, care au intrat în vigoare la data de 1 februarie 2014.

Reproducem mai jos art. 202 al Legii nr. 187/2012: Legea nr. 46/2008 - Codul silvic, publicată în

Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 238 din 27 martie 2008, cu modificările şi completările ulterioare, se modifică după cum urmează:

1. Articolul 107 se abrogă. Astfel, ocupările de terenuri din fondul forestier vor

putea întruni elementele constitutive ale infracţiunii de tulburare de posesie.

2. Articolul 108 va avea următorul cuprins: "ART. 108 (1) Tăierea, ruperea, distrugerea, degradarea ori

scoaterea din rădăcini, fără drept, de arbori, puieţi sau lăstari din fondul forestier naţional şi din vegetaţia forestieră situată pe terenuri din afara acestuia, indiferent de forma de proprietate, constituie infracţiune silvică şi se pedepseşte după cum urmează:

a) cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă, dacă valoarea prejudiciului produs este de cel puţin 5 ori mai mare decât preţul mediu al unui metru cub de masă lemnoasă pe picior la data comiterii faptei;

b) cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă, dacă valoarea prejudiciului produs nu depăşeşte limita prevăzută la lit. a), dar fapta a fost săvârşită de cel puţin două


126

ori în interval de un an, iar valoarea cumulată a prejudiciului produs depăşeşte limita prevăzută la lit. a);

c) cu închisoare de la un an la 5 ani, dacă valoarea prejudiciului produs este de cel puţin 20 de ori mai mare decât preţul mediu al unui metru cub de masă lemnoasă pe picior la data comiterii faptei;

d) cu închisoare de la 2 la 7 ani, dacă valoarea prejudiciului produs este de cel puţin 50 de ori mai mare decât preţul mediu al unui metru cub de masă lemnoasă pe picior, la data comiterii faptei.

Cu privire la modificările prevederilor infracţiunii de tăiere ilegală de arbori observăm că valoarea prejudiciului produs se consideră cea de la data comiterii faptei, faţă de vechea reglementare care menţiona ca moment al calculului data constatării faptei, ajungând astfel la concluzia (prin analiza recursului în interesul legii amintit anterior) că în cazul infracţiunilor săvârşite înainte de 01.02.2014, se aplică legea mai favorabilă cu privire la preţul unui metru cub de masă lemnoasă pe picior, dintre momentul constatării faptei şi cel al comiterii faptei şi nu din toată perioada care a trecut de la comitere până la constatare sau până în prezent.

(2) Limitele speciale ale pedepselor prevăzute la alin. (1) se majorează cu jumătate, în cazul în care faptele au fost săvârşite în următoarele împrejurări:

a) de o persoană având asupra sa o armă sau o substanţă narcotică ori paralizantă;

b) în timpul nopţii; c) în pădurea situată în arii naturale protejate de

interes naţional; d) de personal silvic. (3) Tentativa se pedepseşte." La alin. (2) limitele de pedeapsă se majorează mai nou

cu jumătate faţă de 3 ani în vechea legislaţie, iar la lit. a) a dispărut agravanta cu privire la săvârşirea faptei de două sau


127

mai multe persoane împreună şi a apărut la lit. d) agravanta cu privire la săvârşirea faptei de către personalul silvic.

Alin. (3) al art. 8 nu se mai regăseşte în noua reglementare cu privire la încadrarea faptei de tăiere ilegală de arbori la o valoare de 2,5 ori mai mare decât valoarea unui metru cub pe picior, când fapta este săvârşită cu ştirea sau cu acordul personalului silvic.

3. Articolul 109 va avea următorul cuprins: "ART. 109 (1) Păşunatul în pădurile sau în suprafeţele de pădure

în care acesta este interzis constituie infracţiune silvică şi se pedepseşte după cum urmează:

a) cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă, dacă valoarea prejudiciului este de cel puţin 5 ori mai mare decât preţul mediu al unui metru cub de masă lemnoasă pe picior, la data comiterii faptei;

b) cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă, dacă valoarea prejudiciului este de cel puţin 20 de ori mai mare decât preţul mediu al unui metru cub de masă lemnoasă pe picior, la data comiterii faptei;

c) cu închisoare de la unu la 5 ani sau cu amendă, dacă valoarea prejudiciului este de cel puţin 50 de ori mai mare decât preţul mediu al unui metru cub de masă lemnoasă pe picior, la data comiterii faptei.

(2) Limitele speciale ale pedepselor prevăzute la alin. (1) se majorează cu jumătate, în cazul în care faptele au fost săvârşite în următoarele împrejurări:

a) în timpul nopţii; b) în pădurea situată în arii naturale protejate de

interes naţional." De asemenea, la art. 109 limitele de pedeapsă se

micşorează iar limitele speciale ale pedepselor la alin. (2) se majorează cu jumătate faţă de 3 ani în prezent, iar valoarea prejudiciului produs este cea de la data comiterii faptei faţă de


128

vechea reglementare care menţiona ca moment al calculului data constatării faptei, legea mai favorabilă fiind aplicabilă ca şi în cazul amintit anterior cu privire la infracţiunea de tăiere ilegală.

4. Articolul 110 va avea următorul cuprins: "ART. 110 (1) Furtul de arbori doborâţi sau rupţi de fenomene

naturale ori de arbori, puieţi sau lăstari care au fost tăiaţi ori scoşi din rădăcini, din păduri, perdele forestiere de protecţie, din terenuri degradate care au fost ameliorate prin lucrări de împădurire şi din vegetaţia forestieră din afara fondului forestier naţional, precum şi al oricăror altor produse specifice ale fondului forestier naţional constituie infracţiune şi se pedepseşte după cum urmează:

a) cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă, dacă valoarea materialului lemnos sustras este de cel puţin 5 ori mai mare decât preţul mediu al unui metru cub de masă lemnoasă pe picior;

b) cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă, dacă fapta a fost săvârşită de cel puţin două ori în interval de un an, iar valoarea cumulată a materialului lemnos depăşeşte valoarea prevăzută la lit. a);

c) cu închisoare de la un an la 5 ani, dacă valoarea materialului lemnos sustras este de cel puţin 20 de ori mai mare decât preţul mediu al unui metru cub de masă lemnoasă pe picior;

d) cu închisoare de la 2 la 7 ani, dacă valoarea materialului lemnos sustras depăşeşte de 50 de ori preţul mediu al unui metru cub de masă lemnoasă pe picior.

(2) Limitele speciale ale pedepselor prevăzute la alin. (1) se majorează cu jumătate în cazul în care faptele au fost săvârşite în următoarele împrejurări:

a) de o persoană având asupra sa o armă sau o substanţă narcotică ori paralizantă;


129

b) în timpul nopţii; c) în pădurea situată în arii naturale protejate de

interes naţional; d) de personal silvic." În continuare la infracţiunea de sustragere de arbori nu

este specificat momentul de referinţă al preţului unui metru cub de masă lemnoasă pe picior ce trebuie avut în vedere la stabilirea prejudiciului, fapt care va conduce la aplicarea legii mai favorabile cu privire la valoarea preţului unui metru cub pe picior, de la momentul săvârşirii faptei până în prezent.

5. Articolele 111 - 113 se abrogă. Fapta de distrugere prin incendiere prevăzută de art.

111 va trebui încadrată la prevederile art. 253 alin. (4) din Noul Cod penal.

Încadrarea faptelor de folosire ilegală de ciocan silvic de marcat săvârşite după data de 01.02.2014, având în vedere că art. 112 a fost abrogat şi nu este un alt corespondent în noua legislaţie, ar trebui să se facă luând în considerare intenţia făptuitorului, putându-se astfel încadra fapta la tentativă, complicitate sau autor la tăiere ilegală de arbori ori complicitate sau autor la sustragere de arbori.

Falsificarea dispozitivelor speciale de marcat va fi încadrată, prin abrogarea art. 113 din Legea nr. 46/2008, la prevederile art. 317 din noul Cod penal cu referire la falsificarea unui instrument de marcare de care se folosesc unităţile amintite la art. 176 Cod Penal.

6. Articolul 114 va avea următorul cuprins: "ART. 114 Nerespectarea obligaţiei prevăzute la art. 30 alin. (1)

constituie infracţiune silvică şi se pedepseşte cu amendă." La art. 114 nu se mai prevede ca sancţiune pedeapsa

închisorii alternativ cu amenda, ci doar amenda. 7. Articolele 115 - 116 şi 120 se abrogă.


130

Astfel, materialul lemnos rezultat din săvârşirea infracţiunilor nu se confiscă conform art. 116, ci conform prevederilor Codului de procedură penală.

După ce s-a respins de cinci ori excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 120 referitoare la gradul de pericol social al faptelor prevăzute de Codul Silvic, se abrogă art. 120 care reglementa acest lucru.

8. Articolul 123 va avea următorul cuprins: "ART. 123 Preţul mediu al unui metru cub de masă lemnoasă pe

picior se stabileşte anual, prin lege, la propunerea autorităţii publice centrale care răspunde de silvicultură."

Deşi anterior s-a respins excepţia de neconstituţionalitate cu privire la autoritatea care stabileşte preţul mediu al unui metru cub de masă lemnoasă pe picior, având în vedere că s-a invocat că instituirea valorii metrului cub de masă lemnoasă pe picior, în funcţie de care faptele constituie infracţiuni, printr-un ordin al ministrului de resort, contravine art. 73 alin. (3) lit. h) şi art. 115 din Constituţie, deoarece doar Parlamentul are competenţa de a legifera în materia normelor de incriminare şi doar prin lege organică, cu atât mai mult cu cât acest domeniu este exceptat de la delegarea legislativă, prin noua reglementare se prevede că valoarea amintită se va stabili prin lege, la propunerea autorităţii publice centrale care răspunde de silvicultură.

Radu Bodea

Consideraţii teoretice privitoare la infracţiunea de omor în concepţia noului Cod penal

Prof. univ. dr. Radu Bodea

Procuror şef secţie judiciară la Parchetul de pe lângă

Curtea de Apel Oradea

În urmă cu două milenii Titus Lucreţius Carus

afirma: „Vitaque mancipio nulli datur, omnibus usu”, adică „viaţa nu este proprietatea nimănui, ci uzufructul tuturor”, atrăgând atenţia asupra importanţei valorii vieţii persoanei sub aspectul succesiunii generaţiilor şi permanenţei omului în lume.

The offences against life are the most serious against the human being, because by committing them the human being is robbed of its most valuable right, which is life. That is why the actions directed against the human being were incriminated from the earliest times, always being sanctioned with a great severity.

Şi totuşi, deşi nimeni nu contestă acest adevăr, realitatea ne arată că în societate s-au produs şi continuă să se producă acte de suprimare cu vinovăţie a vieţii semenului. Ele ne apar vădit contrastante cu prestigiul creator al omului şi mândria pe care el o manifestă, fiind totodată de maximă periculozitate datorită caracterului lor reprobabil şi incompatibil cu ordinea de drept.

Infracţiunile contra vieţii sunt cele mai grave infracţiuni contra persoanei, deoarece prin săvârşirea lor i se răpeşte omului bunul cel mai de preţ, care este viaţa. De aceea, faptele îndreptate împotriva vieţii omului au fost incriminate din cele

131

Poet si filosof latin (cca 99 î.e.n. – cca 55 î.e.n..), autor al poemului De

rerum natura


132

mai îndepărtate timpuri, fiind întotdeauna sancţionate cu mare severitate1.

Infracţiunile contra vieţii au ca obiect juridic relaţiile sociale referitoare la dreptul persoanei la viaţă. În cadrul acestor relaţii sociale, fiecare persoană, luată în considerare individual, apare ca titular al dreptului absolut la viaţă, iar toate celelalte persoane apar cu obligaţia de a se abţine de la săvârşirea oricărei fapte prin care s-ar aduce atingere dreptului la viaţă al titularului2.

Dreptul la viaţă este un drept absolut, opozabil erga omnes, fiind ocrotit de lege.

Art. 2 paragraf 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului de la Strasbourg prevede că „dreptul la viaţă al oricărei persoane este protejat prin lege”3.

Infracţiunile contra vieţii pot fi săvârşite, de regulă, de orice persoană care îndeplineşte condiţiile generale cerute subiectului unei infracţiuni. În unele cazuri o calitate specială a făptuitorului este prevăzută ca o circumstanţă agravantă, o formă de calificare a subiectului activ.

Participaţia penală este posibilă, de regulă, în cazul acestor infracţiuni, în toate formele.

Noţiune. Constituie infracţiune de omor, potrivit art. 188 C.pen., uciderea unei persoane.

Într-o exprimare mai cuprinzătoare, omorul poate fi definit ca fapta persoanei care cu intenţie ucide o altă persoană4.

1 I. Dobrinescu, Infracţiuni contra vieţii persoanei, Bucureşti, Editura

Academiei R.S.R., 1987, p. 11-18. 2 O. Loghin, T. Toader, Drept penal român, Partea specială, Bucureşti,

Casa de Editură şi Presă Şansa S.R.L., 1997, p. 73. 3 O. Petrescu, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Implicaţiile

ei asupra dreptului penal român, Bucureşti, Lumina Lex, 1998, p. 48-49; 4 V. Dongoroz ş.a., Explicaţii teoretice ale Codului penal român, Partea

specială, Bucureşti, Editura Academiei R.S.R, 1972, vol. III, p. 180.

Radu Bodea

133

În acest mod sunt scoase în evidenţă elementele conţinutului juridic al infracţiunii de omor (actul de violenţă asupra altei persoane, rezultatul constând în moartea acelei persoane, raportul de cauzalitate între act şi rezultat şi intenţia de ucidere).

Infracţiunea de omor este cel mai grav atentat împotriva persoanei, deoarece are ca rezultat suprimarea vieţii omului, adică moartea unui om.

Obiectul juridic al infracţiunii de omor îl constituie relaţiile sociale care asigură dreptul la viaţă al unui om, considerat ca drept absolut şi indisponibil, opozabil tuturor, care impune obligarea tuturor celorlalţi oameni să respecte dreptul la viaţă al altuia şi să se abţină de la orice încălcare a vieţii altuia5.

Cu privire la caracterul absolut şi indisponibil al dreptului la viaţă, în doctrină se fac diferite speculaţii teoretice. Se susţine că în sistemele judiciare penale care admit aplicarea pedepsei capitale, caracterul absolut al dreptului la viaţă al persoanei poate fi pus în discuţie, deoarece aceasta ar fi o excepţie de la protecţia absolută a acestui drept. Toţi autorii acceptă însă că dreptul la viaţă este un drept absolut, dar acest aspect nu presupune excluderea ipotezelor de încălcare a sa, doctrina germană oferind trei excepţii de la caracterul absolut al dreptului la viaţă (sinuciderile, uciderile în legitimă apărare şi uciderile conform dreptului războiului)6.

În ceea ce priveşte caracterul indisponibil al dreptului la viaţă, se discută în literatura de specialitate7 dacă poate

5 O.A. Stoica, Drept penal. Partea specială, Bucureşti, Editura Didactică

şi Pedagogică, 1976, p. 63. 6 S. Bogdan, Drept penal. Partea specială, Bucureşti, Editura Universul

Juridic, 2009, p. 18; 7 I. Dobrinescu, Probleme juridice privind grefele chirurgicale prin

transplante de organe, R.R.D. nr. 12/1974, p. 14-19; C. Rătescu, I.I. Dolj, I.Gr. Perieţeanu, V. Dongoroz, H. Aznavorian, Tr. Pop, M. Papadopol, N.


134

consimţământul victimei, în cazul eutanasiei, să înlăture răspunderea penală. Sub acest aspect legislaţia noastră penală şi doctrina dau un răspuns negativ, în sensul că nici consimţământul victimei nu-l apără pe făptuitor de răspundere penală.

Obiectul material. Omorul se caracterizează şi prin existenţa unui obiect material care constă în viaţa unui om (în înţeles biologic), corpul unui om în viaţă, corpul unui om viu.

Pentru existenţa obiectului material al acestei infracţiuni, trebuie îndeplinite două condiţii:

a) Fapta să fie săvârşită asupra unei persoane în viaţă, indiferent dacă acesta era sau nu viabilă, adică asupra unui corp omenesc viu, indiferent de vârstă (copil nou născut, tânăr, adult, bătrân), sex (bărbat sau femeie), starea sănătăţii (sănătos, bolnav, muribund) sau a normalităţii bio-antropologice (normal, anormal, viabil sau neviabil, cu malformaţii sau monstruozităţi anatomice sau antropologice) etc. Rezultă, aşadar, că asupra unui cadavru nu se poate săvârşi infracţiunea de omor, ci eventual infracţiunea de profanare de cadavre sau morminte (art. 383 C.pen.).

În legătură cu această cerinţă esenţială se impune chestiunea de a şti din ce moment se consideră că un om este în viaţă.

Cu privire la momentul iniţial din care se consideră că o persoană este în viaţă, în dreptul penal s-au conturat două concepţii:

- după o primă concepţie, omul se consideră în viaţă din momentul în care fătul dobândeşte prin naştere existenţă extrauterină independentă, odată cu respiraţia. Potrivit acestei concepţii, fătul aflat în pântecele mamei este

Pavelescu, Codul penal Carol al II-lea, adnotat, vol. III, Bucureşti, Editura Librăriei SOCEC & Co S.A., 1937, p. 101-104.

Radu Bodea

135

dependent de corpul matern, astfel încât nu este o persoană, ci o probabilitate de viaţă umană (sper hominis)8.

Viaţa persoanei nu începe cu naşterea ei, ci cu separarea copilului de corpul mamei9.

Acceptând un asemenea punct de vedere, aşa cum pe bună dreptate se susţine în literatura de specialitate10, s-ar ajunge ca fapta de ucidere a fătului realizată în cursul naşterii, înainte de desprinderea fătului de corpul mamei şi după declanşarea procesului naşterii, să nu fie sancţionată ca fiind omor. La fel, fapta medicului care din culpă, în cursul naşterii, determină moartea copilului nu se va putea încadra în conţinutul infracţiunii de ucidere din culpă.

- potrivit celei de-a doua concepţii11, o persoană se consideră în viaţă, în sensul legii penale, din momentul începerii procesului biologic al naşterii. Astfel, viaţa omului este apărată de legea penală chiar şi în procesul fiziologic al naşterii şi, prin urmare, faptele mai sus prezentate vor întruni elementele constitutive ale celor două infracţiuni.

Momentul final al vieţii este moartea reală, ireversibilă, adică moartea biologică, care este caracterizată prin oprirea funcţiilor sistemelor nervos central, respirator şi circulator, prin încetarea proceselor metabolice celulare şi mai ales prin distrugerea funcţională a celulelor nervoase, cu modificări structurale ireversibile, care nu mai permit o reanimare eficientă.

Momentul final al vieţii este considerat a fi momentul încetării ireversibile a funcţiilor creierului, cunoscut şi sub denumirea de “moarte cerebrală”.

8 Gh. Mateuţ, Drept penal special. Sinteze de teorie şi practică judiciară,

vol. I, Bucureşti, Editura Lumina Lex, 1999, p. 63; 9 S. Bogdan, op. cit., p. 14; 10 S. Bogdan, op. cit., p. 17; 11 O.A. Stoica, op. cit., p. 64;


136

În celelalte faze ale procesului tanatogenetic, premergătoare morţii biologice sau cerebrale (în starea de agonie şi moarte clinică caracterizată printr-o progresivă insuficienţă morfo-funcţională în care reanimarea este posibilă), dreptul penal consideră pe omul aflat în aceste stări ca fiind încă în viaţă12.

Stabilirea momentului morţii prezintă o deosebită importanţă practică, deoarece în acest fel se poate face o delimitare clară între infracţiunile contra vieţii unei persoane faţă de infracţiunile de profanare de cadavre sau morminte (art. 383 C.pen.), pe de o parte, iar pe de altă parte, între aceste infracţiuni şi infracţiunea de prelevare ilegală de ţesuturi sau organe (art. 384 C.pen.).

b) A doua condiţie este ca obiectul material al omorului să constea în viaţa unui alt om decât cea a făptuitorului.

Această cerinţă rezultă din conţinutul obiectului juridic care impune obligaţia fiecărei persoane de a respecta şi a nu atinge viaţa altuia.

Prin urmare, sinuciderea sau încercarea de sinucidere nu are ca obiect viaţa altuia şi deci nu aduce atingere dreptului la viaţă al altuia, nefiind aşadar infracţiune.

Subiectul infracţiunii Subiect activ al acestei infracţiuni poate fi orice

persoană. Ea poate fi săvârşită de o singură sau de o pluralitate de persoane în participaţie13.

12 I. Moraru, Medicina legală, Bucureşti, Editura medicală, 1967, p. 62-66, 633-634; Gh. Scripcaru, M. Terboncea, Patologie medico-legală, Bucureşti, Editura didactică şi pedagogică, 1983, p. 49-50.

13 Cu privire la participaţia penală, în general a se vedea: L. Biro, op. cit., p. 128-132; I. Oancea, op. cit., p. 388-390; V. Dongoroz ş.a., Explicaţii teoretice, vol. I, p. 192-195; V. Papadopol, Condiţiile generale ale participaţiei penale, R.R.D. nr. 5/1970, p. 38-39.

Cu privire la coautorat a se vedea: Plenul T.S., decizia nr. 3/1959, L.P. nr. 5/1959, p. 80-83; Tribunalul Suprem, decizia nr. 1735/1958, CD 1958,

Radu Bodea

137

Subiect pasiv sau victimă a infracţiunii de omor poate fi orice persoană vie, indiferent de vârstă, de starea sănătăţii sau integrităţii sale corporale sau de situaţia sau calitatea sa personală.

O chestiune care se pune în discuţie priveşte răspunderea penală a persoanei juridice în raport de prevederile art. 135 C.pen., unde se stipulează expres: „persoana juridică cu excepţia statului şi a autorităţilor publice, răspunde penal pentru infracţiunile săvârşite în realizarea obiectului de activitate sau în interesul ori în numele persoanei juridice”[alin. (1)].

Potrivit prevederilor art. 135 alin. (2) C.pen.: „instituţiile publice nu răspund penal pentru infracţiunile săvârşite în exercitarea unei activităţi ce nu poate face obiectul

p. 366-367; idem, decizia nr. 618/1958, CD 1958 p. 310; idem, decizia nr. 468/1959, L.P. nr. 10/1959, p. 85; idem, dec. nr. 1262/1961, J.N. nr. 5/1962, p. 148; idem decizia nr. 437/1962, J.N. nr. 2/1963, p. 136; idem decizia nr. 877/1965, J.N. nr. 9/1965, p. 174; idem decizia nr. 960/1964, J.N. nr. 2/1965, p. 172; idem, decizia nr. 687/1967, J.N. nr. 7/1967, p. 174; idem decizia nr. 3795/1970, R.R.D. nr. 4/1971, p. 143; idem decizia. nr. 340/1971, R.R.D. nr. 12/1971 p. 155; idem decizia nr. 1079/1993, R.R.D. nr. 10/1973, p. 173; idem decizia nr. 71/1979 în R.R.D. nr. 7/1979, p. 64; idem decizia nr. 360/1979 în R.R.D. nr. 10/1979, p. 166; idem decizia nr. 1362/1983 în Repertoriu, de V. Papadopol şi Şt. Daneş, p. 202; C.A. Bucureşti, Secţia I pen., dec. nr. 2050/A/1996 în R.D.P. nr. 1/1997, p. 120;

Cu privire la complicitate la omor a se vedea: V. Papadopol, Delimitarea actelor de coautorat de cele de complicitate, J.N. nr. 7/1963, p. 67-82; T. S., decizia nr. 1882, L.P. nr. 6/1958, p. 64; idem, decizia nr. 463/1961, L.P. nr. 1/1962, p. 73-74; idem decizia nr. 693/1963, J.N. nr. 5/1963 p. 170; idem decizia nr. 840/1963; J.N. nr. 1/1964, p. 160; idem. decizia nr. 7357/1970, R.R.D. nr. 10/1971, p. 176; idem. decizia nr. 3686/1971, R.R.D. nr. 7/1072, p. 157; idem. decizia nr. 903/1984 în R.R.D. nr. 8/1985, p. 72;

În legătură cu instigarea la omor a se vedea: T. S., decizia nr. 3084/1958 în C.D. 1958, p. 313-316; idem, decizia nr. 972/1960, CD 1960, p. 465 şi L.P. nr. 7/1961, p. 70-71, idem., decizia nr. 2355/1984 în RRD nr. 11/1985, p. 75.


138

domeniului privat”, iar potrivit alin. (3): „răspunderea penală a persoanei juridice nu exclude răspunderea penală a persoanei fizice care a contribuit la săvârşirea aceleiaşi fapte”.

În doctrină14 se exemplifică astfel situaţia în care un spital acceptă în mod intenţionat să realizeze transplanturi de organe de la persoane care nu au ajuns în moarte cerebrală, sau o persoană juridică îşi asumă să lucreze fără nişte măsuri de protecţie minimale, atunci când este evident că lipsa măsurilor conduce inevitabil la decesul acelor muncitori, angajatorul acceptând posibilitatea producerii morţii angajaţilor săi.

În cazul răspunderii penale a persoanelor juridice, fapta antisocială în materialitatea sa este săvârşită de fapt tot de persoana fizică, persoană care acţionează în realizarea obiectului de activitate sau în interesul ori în numele persoanei juridice.

Şi persoana juridică poate să comită fapta ca autor sau ca participant.

Latura obiectivă a infracţiunii de omor constă în uciderea unei persoane.

Prin ucidere se înţelege activitatea comisivă sau omisivă, săvârşită prin orice mijloace, prin care s-a cauzat suprimarea vieţii, adică moartea unui om.

Trăsăturile specifice ale laturii obiective: a) Fapta trebuie să constea într-o activitate

ucigătoare, aptă să cauzeze moartea unui om; Activitatea ucigătoare constă într-o acţiune de ucidere

compusă din unul sau mai multe acte comisive exercitate asupra victimei, sub forma unor acţiuni fizico-mecanice (sugrumare, lovire, tăiere, împuşcare, înţepare, electrocutare etc.), acţiuni chimice (otrăvire), acţiuni psihice (şocuri psihice) etc.15

14 S. Bogdan, op. cit., p. 21; 15 O.A. Stoica, op. cit., p. 66, C. Bulai, Curs de drept penal, partea

specială, partea I, litografiat, Bucureşti, 1969, p. 82-86; T. Vasiliu, D.

Radu Bodea

139

Constituie activitate ucigătoare: lovirea repetată a victimei cu pumnii şi picioarele în zone vitale, cum este aceea a capului, cu intensitate deosebită, producându-i leziuni grave care i-au cauzat moartea16; aruncarea în timpul zilei de pe terasa unui bloc cu 8 etaje, în zona unei pieţe intens circulate, a două cărămizi, dintre care una a lovit victima în cap, cu consecinţa morţii acesteia17; provocarea de către făptuitor victimei a unei emoţii puternice, deşi aceasta cunoştea împrejurarea că victima suferă de cord şi că o astfel de emoţie îi va provoca moartea18; hipnotizarea victimei de către autor, care, prin intermediul hipnozei, „o determină” să se sinucidă19.

Dar fapta poate consta şi într-o inacţiune, omisiune sau abstenţiune, compusă din unul sau mai multe acte omisive, atunci când făptuitorul avea obligaţia specială20 (legală, contractuală etc.) de a face sau îndeplini o acţiune prin care s-ar împiedica sau înlătura desfăşurarea unor procese care sunt de natură să provoace moartea victimei, acţiune care putea fi efectuată sau îndeplinită de către făptuitor (de ex. nehrănirea copilului, a unui bolnav sau neputincios, lăsarea lor în frig, neadministrarea medicamentelor, neaplicarea tratamentului necesar unui bolnav etc.), dar aceasta a omis îndeplinirea ei.

Fapta ucigătoare poate fi săvârşită în mod direct asupra victimei, ca de exemplu: împuşcare, înjunghiere, otrăvire, înecare, gâtuire, sufocare, aplicare de lovituri, strangulare, tăiere, înţepare.

Fapta ucigătoare poate fi săvârşită şi în mod indirect,

Pavel, G. Antoniu, Şt. Daneş, G. Dărângă, D. Lucinescu, V. Papadopol, D.C. Popescu, V. Rămureanu, Codul penal al R.S.R. comentat şi adnotat. Partea specială, vol. I, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1975, p. 74, O. Loghin, T. Toader, op. cit., p. 77

16 C.S.J., S. pen., Decizia nr. 454/1998, în Dreptul nr. 7/1999, p. 152. 17 C.S.J., S. pen., Decizia nr. 369/1997, în Dreptul nr. 5/1998, p. 124. 18 T. Vasiliu ş.a., op. cit., vol. I, p. 74; 19 S. Bogdan, op. cit., p. 21; 20 O.A. Stoica, op. cit., p. 66.


140

nemijlocit, prin folosirea sau antrenarea unor forţe sau energii, neanimate sau animate, ca de exemplu: folosirea unui animal sălbatic, a unei reptile veninoase, asmuţirea unui câine, dacă urmarea acestora a fost moartea victimei.

Astfel s-a reţinut că inculpatul, după ce a consumat băuturi alcoolice împreună cu B.C. la cabana al cărei paznic era, întrucât acesta refuzase să plece, a dezlegat cei 4 câini de rasă ciobănesc german, asmuţindu-i asupra victimei. În raportul de autopsie s-a stabilit că moartea victimei a fost violentă, datorându-se insuficienţei cardio-respiratorii acute, consecutivă hemoragiei masive generată de multiple plăgi muşcate şi sfâşiate.21

Fapta ucigătoare poate consta chiar în fapta proprie a victimei, constrânsă la aceasta, ca de exemplu: să se împuşte, să se înjunghie, să se arunce de la înălţime.

Fapta ucigătoare poate fi săvârşită prin orice mijloace sau instrumente, ca de exemplu: mijloace fizice: corpuri contondente, arme albe, arme de foc, explozibile, instrumente tăietoare-înţepătoare; mijloace-chimice: substanţe chimice care exercită o acţiune toxică sau corozivă cauzatoare de moarte organismului uman; mijloace psihice prin care se provoacă un şoc psihic sau stări emotive intense care produc moartea victimei: ameninţarea gravă, surpriza, sperierea, intimidarea, durerea psihică profundă, stresul psihic, provocarea spaimei unei persoane bolnave de inimă, provocarea spaimei unei persoane care curăţă zăpada pe acoperişul casei etc.

Mijloacele sau instrumentele întrebuinţate trebuie să fie apte sau idonee pentru săvârşirea unei activităţi ucigătoare, fie prin ele însele, fie prin întrebuinţarea lor în anumite moduri, împrejurări sau condiţii. În situaţia în care mijloacele întrebuinţate sunt inapte, neidonee din cauza defectuozităţii, insuficienţei lor, fapta constituie doar o

21 C.S.J., S. pen., decizia nr. 1671/2004, în Dreptul nr. 2/2005, p. 240

Radu Bodea

141

tentativă la omor [art. 34 alin. (2) C. pen.]. b) În al doilea rând fapta trebuie să cauzeze moartea

victimei, adică să aibă ca rezultat moartea victimei, să producă rezultat mortal.

Producerea rezultatului mortal, deşi nu este prevăzută expres în definiţia legală, constituie o trăsătura implicită care întregeşte noţiunea de ucidere, deoarece nu se poate vorbi despre uciderea unei persoane atâta timp cât nu s-a produs moartea acesteia22. Prin această voinţă a producerii rezultatului mortal, omorul este o infracţiune materială, de rezultat. În consecinţă, dacă activitatea infracţională nu este urmată de producerea morţii victimei, fapta va constitui doar una din formele tentativei infracţiunii de omor.

Momentul consumării infracţiunii de omor este acela în care s-a produs moartea victimei. Sub acest aspect, omorul este o infracţiune instantanee sau momentană.

În raport de momentul producerii morţii ca urmare a activităţii ucigătoare se face distincţie între moartea violentă rapidă, care se produce concomitent sau la foarte scurt timp după săvârşirea faptei (de exemplu o împuşcătură sau o împunsătură de cuţit în inimă, o lovitură puternică de topor în creştetul capului etc.) şi moartea violentă lentă care se produce ulterior, la un interval mai îndelungat de timp de la executarea activităţii ucigătoare, în urma unei evoluţii lente a procesului morbid sau în urma unor complicaţii cu efect mortal survenite ca urmare a activităţii infracţionale23.

c) În al treilea rând, pentru existenţa infracţiunii de omor este necesar ca între activitatea de ucidere şi moartea victimei să se stabilească existenţa unui raport de cauzalitate,

22 O. A. Stoica, op. cit., p. 66 23 V. Dongoroz ş.a., Explicaţii teoretice, vol. III, pag. 182, O. Loghin, op.

cit., p. 118., I. Moraru, op. cit., p. 123-124; Z. Andrei, I. Bilegan, V. Molnar, Medicina legală, Bucureşti, Editura didactică şi pedagogică, 1966, p. 51-53.


142

în sensul că moartea victimei a fost cauzată de fapta comisă de infractor, mai precis că fapta comisă de infractor constituie cauza morţii victimei. Este indiferent dacă activitatea infractorului a fost suficientă, aptă, idonee prin ea însăşi să producă moartea victimei, sau a fost unită sau conjugată cu alte fapte sau împrejurări preexistente, concomitente sau subsecvente care, în ansamblul şi interacţiunea lor, au cauzat moartea victimei.

Astfel24, inculpatul a aplicat victimei lovituri de cuţit în regiunea capului, încât aceasta a căzut la pământ. După săvârşirea faptei, inculpatul a părăsit victima, în frig, în timp de iarnă, noaptea, fără să fie nimeni în jur. Din cauza organismului slăbit şi a vârstei înaintate, victima a murit a doua zi. Chiar dacă - se arată în cuprinsul deciziei - activitatea infracţională n-a fost prin ea însăşi cauza unică a producerii morţii, ci la aceasta au contribuit şi alte cauze, răspunderea pentru săvârşirea infracţiunii de omor nu este înlăturată, cauzele concomitente fiind cunoscute de inculpat, care a prevăzut şi acceptat consecinţele acţiunii sale.

Chiar dacă actul de violenţă nu este prin sine apt de a produce moartea sau se rezumă la o atitudine pasivă, din moment ce făptuitorul ştie că rezultatul se va produce prin interferenţa factorilor constitutivi cunoscuţi şi acceptaţi de el, există raport de cauzalitate între actul de violenţă şi rezultat25.

Deoarece complicaţiile leziunilor primare derivă obiectiv din actul de violenţă, iar subiectiv s-au aflat în afara conştiinţei făptuitorului, în sensul că el a acţionat în vederea obţinerii unui rezultat global (producerea de suferinţe importante victimei), activitatea lui fizică şi psihică reprezintă cauza oricărui rezultat care ar putea surveni în cuprinsul sferei

24 T.S., col. penal, dec. pen. nr. 1019/1964 în C.D. 1964, p. 362, în

acelaşi sens T.S., col. penal, decizia nr. 2448 din 1983 în R.R.D. nr. 12/1984, p. 76.

25 T. S., col .penal, decizia nr. 1871 din 1977 în C. D. 1977, p. 255.

Radu Bodea

143

menţionate26. Practica judiciară confirmă această teză. Împrejurarea că victima suferea de o boală cardiacă nu înlătură raportul de cauzalitate27; nici tratarea superficială şi intervenţia chirurgicală întârziată28; nici împrejurarea că victima nu a respectat regimul alimentar, ceea ce a dus la infecţie toxică şi peritonită generalizată29 şi nici complicaţia septică ulterioară30.

Instanţa supremă a statuat că dacă leziunile au cauzat victimei o epilepsie posttraumatică cu repetate internări în spital, iar după doi ani şi trei luni aceasta a decedat ca urmare a insuficienţei cardiorespiratorii datorate unei bronhopneumonii survenite în condiţiile acelei epilepsii posttraumatice, deşi între agresiune şi deces există o legătură cauzală secundară, moartea datorându-se unor complicaţii tardive, fapta constituie infracţiune de omor şi nu tentativă la această infracţiune31.

Şi în jurisprudenţa franceză se admite răspunderea făptuitorului pentru rezultatul produs într-o succesiune de factori derivaţi din acţiunea primară. Astfel, făptuitorul care, folosind un pahar spart, răneşte pe victimă şi aceasta moare ca urmare a hemoragiei produse prin lipsa de îngrijiri medicale, răspunde pentru rezultatul cel mai grav, fiind vorba de concurenţa de factori32.

Rezultă că în toate situaţiile în care inculpatul se comportă în mod agresiv faţă de o persoană, el îşi asumă în mod conştient nu numai urmările echivalente materialităţii

26 G. Antoniu, Raportul de cauzalitate în dreptul penal, Bucureşti,

Editura Ştiinţifică, 1968, p. 219. 27 T. S., col. penal, decizia nr. 141/1978 în R. R. D nr. 5/1978, p.62. 28 T. S., col. penal, decizia nr. 1090/1965, în J. N. nr. 11/1965, p. 169. 29 T. S., col. penal, decizia nr. 1385/1965 citată de G. Antoniu, op. cit., p.

220. 30 T. S., col. penal, decizia nr. 2894/1971, în RRD nr. 3/1971, p. 165. 31 C.S.J, s. pen., decizia nr. 2184/1993 în Culegere de decizii pe anul

1993, p. 173-175. 32 R. Merle, A. Vitu, Traite de droit criminel, Paris, Editions Cujas,

1967, p. 421.


144

actului, dar şi urmările mai grave care în mod firesc se produc prin interferenţa factorilor care se află în legătură cu agresiunea. Actul de violenţă nu poate fi izolat de aceşti factori, ci asociat cu ei într-un ansamblu sistematic, în măsura în care infractorul i-a cunoscut ori şi-a putut da seama că, în cazul în care se va produce, urmarea va fi moartea victimei. Hemoragia, complicaţiile, lipsa sau întârzierea tratamentului medical sau alte situaţii care devin incidente, fără o proba expresă, dovedesc că infractorul a mizat pe risc şi deci el răspunde pentru rezultatul cel mai grav.

Aşadar, între acţiunea de ucidere şi moartea victimei trebuie să existe raport de cauzalitate, împrejurare care se va analiza din perspectiva teoriilor care analizează existenţa sau nu a raportului de cauzalitate. Cea mai cunoscută teorie modernă în acest sens este teoria imputării obiective a rezultatului33.

d) În al patrulea rând, se mai cere ca fapta (comisivă sau omisivă) prin care se cauzează moartea victimei sa fie ilicită.

S-ar părea de prisos o asemenea condiţie, câtă vreme violenţa este în sine inacceptabilă. Totuşi, există acte de violenţă permise şi chiar necesare sau obligatorii. Astfel sunt violenţele produse în cadrul disputelor sportive (boxul, luptele etc.), operaţiile chirurgicale sau altele. În asemenea situaţii, sfera de permisiune a agresiunii nu se afla la dispoziţia agresorului, ci rezultă din regulile care dirijează sectorul de referinţă. Cel care nesocoteşte aceste reguli intră în abuz şi nu beneficiază de protecţie. Astfel, paznicul care încalcă instrucţiunile privind utilizarea armei de foc şi descărcă arma în partea superioară a corpului victimei, repetând actele de împuşcare, dovedeşte nu numai un mod exagerat de executare a atribuţiilor de serviciu, dar şi o faptă săvârşită cu hotărâre de a

33 F. Streteanu, Tratat de drept penal. Partea Generală. Vol. I, Bucureşti,

Editura C.H. Beck, 2007, p. 419;

Radu Bodea

145

ucide34; de asemenea, pădurarul care foloseşte arma într-o situaţie lipsită de necesitate şi cauzează multiple plăgi unei persoane răspunde pentru tentativa de omor35.

Latura subiectivă a infracţiunii de omor constă în intenţia de a ucide un om. Aceasta se manifestă atât sub forma intenţiei directe cât şi a intenţiei indirecte, după cum făptuitorul prevede că fapta sa (comisivă sau omisivă) va produce ca rezultat moartea unei persoane şi doreşte sau voieşte producerea acesteia, ori, deşi nu o doreşte, o acceptă în mod conştient36.

Intenţia de a ucide se poate stabili fie în mod direct, din recunoaşterea făptuitorului sau din alte probe directe, fie din complexul împrejurărilor de fapt privitoare la modul de săvârşire a faptei37.

Intenţia de a ucide se poate deduce din îmbinarea complexului de împrejurări de fapt privind:

a) folosirea unui instrument apt de a produce moartea (ţinând seama de felul instrumentului, dimensiunile, soliditatea, greutatea acestuia etc.);

b) locul sau regiunea corporală unde s-au aplicat loviturile ori asupra căreia s-a acţionat: regiuni sau organe

34 T. S., col. penal, decizia nr. 259/1964, în C.D. p. 364. 35 T. S., col penal, decizia nr. 240/1981 în R.R.D. nr. 11/1981, p. 59-60. 36 G. Antoniu, Trăsăturile distinctive ale intenţiei indirecte, RRD nr.

12/1974, p. 22-27; V. Papadopol, Cu privire la latura subiectivă a unora din infracţiunile contra persoanei şi la consecinţele erorii asupra dezvoltării legăturii cauzale, L.P. nr. 8/1956 p. 901-914; I. Dobrinescu, Infracţiuni care cuprind o formă complexă de vinovăţie, J. N. nr. 5/1961, p. 138-140.

37 Decizia de îndrumare nr. 6 din 7.12.1974 a Plenului T. S., RRD nr. 3/1975, p. 32-33 şi CD, 1974, p. 46-49; T. S., decizia nr. 394/1952, CD, 1952-1954, vol. II, p. 115; idem, decizia nr. 409/1952, CD, 1952-1954, vol. II p. 110, idem, decizia nr. 1903/1968, CD. 1968 p. 314; idem, decizia nr. 187/1969, CD 1969, p. 290; idem, decizia nr. 1741/1971, R.R.D. nr. 10/1971, p. 176, C.S.J., s. pen., decizia nr. 4569/2002, în Dreptul nr. 5/2004, p. 280


146

vitale ale corpului a căror atingere produce moartea, asupra întregului corp sau chiar asupra unui loc care nu poate fi considerat regiune vitală a corpului omenesc. De exemplu, aplicarea loviturilor a interesat regiuni vitale ale corpului: cord, rinichi, ficat38, aplicarea unei singure lovituri în regiunea gâtului, în profunzime39.

În speţă, inculpatul a lovit victima în zona corpului cu o măciucă din lemn prelucrat, cauzându-i acesteia o fractură cu înfundare a regiunii frontale, cu lipsă de substanţă osoasă40.

Într-o altă speţă inculpatul a lovit victima cu pumnii şi picioarele în zona feţei şi a toracelui, iar în urma acestor lovituri victima a încetat din viaţă ca urmare a unui stop cardio-respirator consecutiv hemoragiei interne produse prin ruptură traumatică a ficatului41.

În timpul altercaţiei, inculpatul, care avea asupra sa un lanţ greu cu lacăt, a lovit victima cu acel lanţ în cap, cauzându-i o fractură serioasă cu înfundare temporală42.

c) numărul şi intensitatea loviturilor dedusă din efectele acestora (un număr mai mic sau mai mare ori chiar o singură lovitură, extrem de puternică), în funcţie de regiunea unde a fost aplicată43.

S-a reţinut în fapt că inculpatul, aflându-se într-un loc unde consuma băuturi alcoolice, a lovit victima cu pumnul, iar după ce aceasta a căzut, i-a aplicat mai multe lovituri puternice cu piciorul în regiunea toraco-abdominală, agresiunea încetând la intervenţia mai multor persoane din local. Decesul a fost cauzat de şocul traumatic-hemoragic produs în urma politraumatismului cranio-toraco-abdominal, cu multiple

38 T. S., col. penal, decizia nr. 51 din 1976 în R.R.D. nr. 10/1977, p. 64;

T. S., col. penal, decizia nr. 97 din 1979 în CD/1979, p. 392. 39 T. S., col. penal, decizia nr. 100/1980, în R.R.D nr. 9/1980, p. 64. 40 C.S.J., s. pen., decizia nr. 2230/2000 în Dreptul nr. 8/2001, p. 204. 41 C.S.J., s. pen., decizia nr. 1559/1999 în Dreptul nr. 1/2001, p. 189. 42 C.S.J., s. pen., decizia nr. 2729/2001 în Dreptul nr. 5/2002, p. 189. 43 T. S., col. penal, decizia nr. 878 din 1957 în L.P. nr. 10/1957, p. 122.

Radu Bodea

147

fracturi costale şi rupturi de organe interne, cauzate prin loviturile aplicate de inculpat44.

d) forţa de rezistenţă a organismului victimei în momentul săvârşirii faptei. Pentru bătrâni, copii, femei, bolnavi, infirmi sunt suficiente acte minime de violenţă pentru producerea rezultatului constând în moartea victimei şi, ca urmare, intenţia de ucidere se poate deduce din cunoaşterea de către infractor a stării victimei, în raport de care se acţionează. Astfel, inculpatul care loveşte pe socrul său în vârstă de 75 de ani, cauzându-i o hemoragie meningo-cerebrală, exteriorizează intenţia de ucidere, nu de vătămare corporală45; faptul de a lovi doar cu palma o fetiţă de două luni, dar în mod repetat, ceea ce a provocat fractura bolţii craniene şi moartea ei, constituie infracţiunea de omor, iar nu de loviri cauzatoare de moarte46;

e) alte împrejurări preexistente concomitente sau subsecvente care, unite cu activitatea infractorului, au dus la producerea morţii (dacă făptuitorul a avut cunoştinţă şi a prevăzut sau contat pe intervenţia sau efectul lor în producerea morţii, înseamnă că a acţionat cu intenţia de a ucide).

Astfel, inculpatul, deşi a aplicat victimei lovituri cu un obiect apt de a produce moartea, într-o regiune vitală a corpului, nu demonstrează intenţia de ucidere, deoarece din datele dosarului rezultă că el şi victima se aflau în relaţii de prietenie, că fapta s-a petrecut seara pe întuneric, fiind posibil ca loviturile să fi fost aplicate la întâmplare, iar imediat după săvârşirea faptei inculpatul a dat îngrijiri victimei47. Într-o altă situaţie, deşi inculpatul a aplicat victimei lovituri relativ uşoare care, în sine, nu exprimă periculozitate aparte - a lovit-o cu

44 C.S.J., completul de 9 judecători, decizia nr. 101/2002, în Dreptul nr.

12/2003, p. 244. 45 T.S., col. penal, decizia nr. 72 din 1978 în CD 1978, p. 384. 46 T.S., col. penal, decizia nr. 44 din 1978 în CD 1978, p. 388. 47 T.S., col. penal, decizia nr. 831 din 1962 în J.N., nr. 2/1963. p. 134;

T.S., col. penal, decizia nr. 4/1980 în RRD nr. 11/1980. p. 8.


148

pumnul pe victimă şi a proiectat-o într-un bazin de apă reziduală -, totuşi, se consideră că el a acţionat cu intenţia de ucidere, deoarece imediat după săvârşirea faptei a părăsit victima şi nu i-a dat niciun ajutor, cu toate că avea posibilitatea să o salveze48.

Pentru existenţa intenţiei de a ucide este suficient ca infractorul să fie conştient că prin fapta sa suprimă viaţa unui om în general, nu a unui anumit om49. În consecinţă, vinovăţia sub forma intenţiei de a ucide nu este exclusă în caz de eroare asupra identităţii persoanei (error in persona) şi nici în caz de deviere a acţiunii (aberatio ictus), dacă datorită acestora a fost ucisă o altă persoană decât cea vizată de făptuitor.

De exemplu, X, vrând să-l ucidă pe Y, îndreaptă arma asupra acestuia, dar în clipa în care apasă pe trăgaci, apărând în bătaia armei Z, îl ucide pe acesta. Prin urmare, dacă în cazul erorii asupra persoanei victimei făptuitorul îşi îndreaptă acţiunea asupra victimei, crezând, în mod greşit, că aceasta este persoana pe care vrea să o ucidă, în cazul devierii loviturii făptuitorul îşi îndreaptă acţiunea asupra persoanei pe care vrea să o ucidă şi numai datorită devierii acestei acţiuni el ucide o altă persoană. Deşi există această deosebire, în practica judiciară se consideră că fapta constituie infracţiunea de omor, ca şi în cazul erorii asupra persoanei victimei, deoarece chiar dacă făptuitorul a avut în vedere o altă persoană, el a prevăzut şi a dorit să ucidă un om, ceea ce este suficient pentru existenţa infracţiunii50.

48 T.S., col. penal, decizia nr. 1851/1979 în RRD nr. 5/1980, p.62; T.S.,

col. penal, decizia nr. 46/1979 în RRD nr. 2/1980. p. 64. 49 În acest sens, Tribunalul Suprem prin decizia nr. 1903/1968 în R.P.D.

nr. 12/1968, p. 177, a argumentat că legea penală ocroteşte viaţa persoanei indiferent de individualitatea concretă a acesteia şi de împrejurările care au determinat că în locul victimei vizate de inculpat, să fie ucisă o altă persoană.

50 L. Biro, Devierea acţiunii şi efectul ei asupra calificării faptei săvârşite, J.N. nr. 6/1966, p. 113-118; C. Bulai, Eroarea de fapt în teoria şi

Radu Bodea

149

În literatura de specialitate pe lângă acest punct de vedere, care este împărtăşit de numeroşi autori, a fost exprimat însă şi un altul, potrivit căruia, în cazul acţiunii deviate, există întotdeauna o tentativă, săvârşită în raport cu persoana avută în vedere de făptuitor, şi o infracţiune consumată, comisă din culpă (ucidere din culpă), în raport cu persoana efectiv ucisă51. Aceste activităţi ar constitui, după o opinie, un concurs formal, iar după o altă opinie, un concurs real de infracţiuni52.

Latura subiectivă a omorului nu include cerinţa săvârşirii faptei dintr-un anumit mobil. Aceasta înseamnă că infracţiunea există, chiar dacă nu s-a stabilit mobilul săvârşirii faptei.

Omorul nu este condiţionat, în forma sa simplă, nici de săvârşirea faptei într-un anumit scop. Chiar dacă scopul urmărit de făptuitor este generos - de regulă curmarea suferinţelor fizice ale victimei, care suferă de o boala incurabilă -, fapta constituie infracţiune. Deoarece scopul şi mobilul influenţează periculozitatea socială a faptei şi a făptuitorului, instanţa de judecată va fi preocupată să-l stabilească în fiecare caz, în vederea unei juste individualizări judiciare a pedepsei.

Aşadar mobilul sau scopul nu constituie o trăsătură a

practica dreptului penal, J.N. nr. 10/1965, p. 167; Al. Rădulescu, Efectele juridice ale devierii loviturii şi ale erorii asupra persoanei, L.P. nr. 3/1961, p. 96; O. Loghin, op. cit., p. 122-129; V. Dongoroz ş.a., Explicaţii teoretice, vol. III., p. 184; Gh. Rîpeanu, Curs de drept penal, partea specială, Bucureşti, 1969, p. 34-78; T.S., dec. pen. nr. 272/1957 în L.P. nr. 10/1957, p. 1203; T.S., decizia nr. 168/1962 în J.N 10/1962, p. 167; Trib. Regional Suceava, dec. nr. 2680/1955 cu note de M. Ardelean şi I. Oancea în J.N nr. 1/1965, p. 145-149; Trib. Regional Cluj, decizia nr. 309/1960 cu note de Al. Rădulescu, L.P. nr. 3/1961, p. 96-98; T.S., decizia nr. 100/1980 în RRD nr. 9/1980, p.64.

51 L. Biro, op. cit., p. 113; I. Oancea, op. cit., p. 145, Al. Rădulescu, op. cit., p. 96, S. Bogdan, op. cit., p. 24; F. Streteanu, op. cit., p. 574-579;

52 N.T. Buzlea, op. cit., p. 517 .


150

laturii subiective a infracţiunii de omor53. Sub aspectul laturii subiective, omorul se deosebeşte de

lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte, infracţiune prevăzută în art. 195 C.pen. Dacă în cazul omorului făptuitorul acţionează cu intenţie directă sau indirectă - de a ucide -, în cazul lovirilor sau vătămărilor cauzatoare de moarte el acţionează cu intenţia de a lovi sau vătăma integritatea corporală sau sănătatea victimei, moartea acesteia fiind un rezultat care depăşeşte intenţia sa. Cu alte cuvinte, infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte este o infracţiune praeterintenţionată care presupune atât intenţie - în ceea ce priveşte fapta de lovire sau de vătămare corporală - cât şi culpă în ceea ce priveşte moartea victimei.

Aşadar, pentru încadrarea corectă a unei fapte ca omor sau loviri ori vătămări cauzatoare de moarte, de cea mai mare însemnătate este determinarea poziţiei psihice cu care a acţionat făptuitorul. Astfel, dacă făptuitorul a acţionat cu intenţie directă sau indirectă de a ucide, fapta constituie infracţiunea de omor. Dacă, dimpotrivă, făptuitorul a acţionat cu intenţia de a lovi sau vătăma integritatea corporală a victimei, moartea acesteia depăşindu-i intenţia, fapta constituie infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte54.

În literatura de specialitate55 se susţine, şi credem pe bună dreptate, că cele două infracţiuni se delimitează sub aspectul acţiunii sau inacţiunii infracţionale, în sensul că în cazul omorului acţiunea trebuie să fie aptă să producă în mod obişnuit decesul victimei, pe când în cazul loviturilor cauzatoare de moarte acţiunea nu produce în mod obişnuit

53 T.S., dec. pen. nr. 1442/1956 în C.D. 1956 vol. II, p. 460, idem, decizia

nr. 996, L.P. nr. 9/1957, p. 1070; idem, decizia nr. 2003/1956, C.D. 1956, vol. II, p. 398, idem, decizia nr. 2515/1971, în R.R.D. nr. 4/1972, p. 167.

54 O. Loghin, T. Toader, op. cit., p. 79; C.S.J., s. pen., decizia nr. 1559/1999 în Dreptul nr. 1/2002, p. 189.

55 S. Bogdan, op. cit., p. 26;

Radu Bodea

151

moartea unei persoane, moartea fiind doar un element circumstanţial.

O altă delimitare dintre cele două infracţiuni se referă la raportul cauzal, care în cazul omorului este linear, pe când în situaţia loviturilor cauzatoare de moarte cauzalitatea nu este lineară, fiind prezenţi şi alţi factori cauzali care pot fi preexistenţi, concurenţi sau ulteriori factorului traumatic declanşator.

În caz de îndoială în ceea ce priveşte intenţia făptuitorului, adică atunci când nu se poate stabili cu precizie dacă acesta a acţionat cu intenţia de a ucide sau de a produce numai o vătămare corporală, fapta se încadrează în dispoziţiile art. 195 C.pen., deoarece îndoiala profită făptuitorului (in dubio pro reo)56.

Tentativa şi consumarea Dacă infractorul a acţionat cu intenţia directă sau

indirectă de a ucide, dar din împrejurări independente de voinţa sa nu s-a produs rezultatul mortal, fapta comisă va constitui tentativa de omor57.

În practica judiciară s-a reţinut ca tentativă la omor, de exemplu: lovirea cu două pietre aruncate cu intensitate şi de la

56 B. Braunstein, Drept penal al RPR, partea specială, partea I-a, Iaşi,

Editura de Stat Didactică şi Pedagogică, 1959, p. 139. 57 Decizia de îndrumare nr. 6/1974 a Plenului T. S. în RRD nr. 3/1975, p.

32-33; T. S., decizia nr. 2238/1968 în RRD nr. 5/1969 p. 182; idem decizia nr. 137/1969 şi 187/1969, în RRD nr. 6/1969, p. 179 şi 181; idem decizia nr. 1830/1973, în RRD nr. 2/1974, p. 169; idem decizia nr. 830/1975, în RRD nr. 2/1976, p. 69; H. Diaconescu, Infracţiunile de tentativă de omor. Elemente de diferenţiere ale acesteia de infracţiunile contra integrităţii corporale şi sănătăţii persoanei, în Dreptul nr. 3/2001, p. 94; C.S.J., s. pen., decizia nr. 504/2000, în Dreptul nr. 5/2001, p. 252; C.S.J., s. pen., decizia nr. 2230/2000, în Dreptul nr. 8/2001, p. 204; C.S.J., s. pen., decizia nr. 1582/2001, în Dreptul nr. 12/2002, p. 243; C.S.J., s. pen., decizia nr. 2432/2001, în Dreptul nr. 9/2002, p. 236; Î.C.C.J., s. pen., decizia nr. 5532/2004, în Dreptul nr. 9/2005, p. 278; Î.C.C.J., s. pen., decizia nr. 6002/2004, în Dreptul nr. 9/2005, p. 280.


152

mică distanţă în capul victimei, cauzându-i grave leziuni craniene58, lovirea cu un cuţit a cărui lamă era de 10 cm, în regiunea stângă a toracelui şi în cea lombară, după care infractorul nu a mai putut să-şi continue agresiunea, fiind dezarmat de către cei prezenţi59, aruncarea victimei de la etaj, aruncarea victimei într-un loc prăpăstios - la munte - şi lăsarea ei fără ajutor, iarna, în timp de noapte, aplicarea de lovituri puternice cu picioarele, în zone vitale ale corpului, în timp ce victima era trântită la pământ.

Pentru caracterizarea unei activităţi infracţionale, ca tentativă de omor, nu are relevanţă împrejurarea că fiecare leziune produsă victimei, luată în considerare în mod izolat, nu putea duce la moartea victimei atâta vreme cât, în ansamblul lor, leziunile produse au pus în primejdie viaţa ei, iar făptuitorul, producându-le, nu a urmărit să-i provoace numai vătămări corporale.

Există tentativă de omor şi nu vătămare corporală ori de câte ori făptuitorul acţionează în aşa fel încât provoacă leziuni la nivelul organelor vitale ale organismului victimei ori foloseşte instrumente sau procedee specifice uciderii, moartea victimei neproducându-se din motive independente. Nu are relevanţă timpul necesar pentru îngrijiri medicale, deoarece acesta este caracteristic infracţiunilor de vătămare corporală şi nu reprezintă dinamismul interior al actului.

În speţă, inculpatul a trimis prin poştă părţii vătămate un colet conţinând material exploziv (pe bază de nitroceluloză şi nitroglicerină) şi un dispozitiv de declanşare a exploziei, iar când partea vătămată a deschis coletul s-a produs o puternică explozie, fragmentele coletului provocându-i acesteia tăieturi şi excoriaţii care au necesitat 5-6 zile de îngrijiri medicale. Expertiza criminalistică a stabilit că fragmentele proiectate de explozie puteau secţiona vase de sânge importante sau produce

58 T. S., decizia nr. 1680/1982 în RRD nr. 8/1983, p. 66. 59 T. S., decizia nr. 972/1979, sent. pen. în CD 1979 p. 396.

Radu Bodea

153

vătămări grave persoanelor aflate în zonă.60 Unele împrejurări legate de comportarea victimei nu

pot să fie invocate în favoarea inculpatului. În situaţia în care victima nu stă pasivă, ci se apară, reuşind să atenueze forţa loviturilor de cuţit aplicate de infractor, care au pătruns totuşi în cavitatea toracică, fapta se consideră săvârşită cu intenţia de a ucide, nu de a vătăma61.

În alte cazuri, materialitatea violenţelor este ascunsă, dar ea apare din examenul de ansamblu al datelor cauzei. Astfel, inculpatul care, înarmat, a pătruns cu forţa în locuinţa victimei şi aceasta, de spaimă, s-a aruncat pe geam de la etajul IV, suferind o fractură de coloană vertebrală care a necesitat pentru vindecare 70-75 zile îngrijiri medicale, răspunde pentru tentativa de omor, nu pentru infracţiunea de vătămare corporală a sănătăţii62. De asemenea, aruncarea victimei de la etajul II este considerată a fi comisă cu intenţia de ucidere şi aptă, în mod obiectiv, de a produce rezultatul morţii victimei, atâta vreme cât căderea unei persoane de la o anume înălţime provoacă, de regulă, decesul. În speţă, moartea victimei nu s-a produs, datorită greutăţii reduse a corpului acesteia şi a împrejurării că a căzut într-un loc afânat şi cu vegetaţie63. Nu demonstrează însă intenţia de a ucide, ci aceea de a vătăma, inculpatul care aruncă o ţeavă în direcţia victimei, peste gard şi de la o distanţă de 8 metri64. În aceeaşi situaţie se află şi inculpatul care aplică victimei o lovitură de cuţit într-o regiune a corpului care nu este considerată ca vitală65.

Infracţiunea de omor se consumă în momentul în care se produce rezultatul cerut de lege, adică moartea victimei.

60 C.S.J., s. pen., decizia nr. 2432/2001, în Dreptul nr. 9/2002, p. 236 61 T. S., dec. nr. 34/1978, C.D. 1978, p. 381. 62 T. S., s. pen., dec. nr. 250/1983 în RRD nr. 5/1984, p. 66. 63 T. S., s. pen., dec. nr. 1054/1980 în RRD nr. 3/1981, p. 65. 64 T. S., s. pen., dec. nr. 700/1980 în RRD nr. 9/1981, p. 118. 65 T. S., s. pen., dec. nr. 2825/1984, în RRD nr. 12/1985, p. 75.


154

Sancţiunea. Omorul se pedepseşte cu închisoarea de la 10 la 20 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.

O chestiune controversată în doctrină este aceea de a sancţiona sau nu fapta persoanei care, convinsă că victima este în viaţă, realizează o acţiune de ucidere (împuşcă o persoană deja decedată, pe care o credea doar adormită).

Opinia majoritară în doctrina română este favorabilă nesancţionării autorului, deoarece acesta comite o faptă putativă.66

În doctrina europeană, o astfel de faptă este considerată a fi o tentativă de omor sancţionabilă penal67.

Recent şi în doctrina română s-a susţinut că această faptă nu este una putativă, ci este o tentativă imposibilă care trebuie să fie sancţionabilă penal68, opinie pe care o împărtăşim. Se motivează această opinie prin aceea că autorul nu are vreun merit în faptul că victima nu mai poate fi ucisă (ea fiind ucisă), atâta vreme cât el a acţionat în aşa fel încât de principiu putea să producă moartea victimei, rezultat pe care l-a şi dorit.

66 M. Basarab, Drept penal, Partea generală, vol. I, Bucureşti, Editura

Lumina Lex, 1997, p. 151. 67 S. Bogdan, op. cit., p. 26; 68 F. Streteanu, op. cit., p. 641.

Daniela Briţa

Modalităţi de îndeplinire a măsurilor asiguratorii dispuse de organele de urmărire penală

Procuror Daniela Briţa


Through the ordinance of the prosecutor of establishing the levy on all movable and immovable property, as well as over the accounts and amounts of money owned in bank accounts by certain legal private entities, within the conditions in which the amounts from certain accounts either had a special destination, or the legal entity holding the account could not dispose freely of those, including the related amounts of the developing projects financed from structural instruments, existing in the accounts of the beneficiaries, and that are not submitted to the foreclosure on a certain period of time, may be frozen only those accounts and amounts of the accounts that do not have an express purpose provided by law and over which the legal entity concerned has a right of disposal unconditionally bounded by the legal nature of the respective account or amount of the account.

Considering that according to the provisions of art. 165 paragraph (1) Criminal Procedure Code [art. 252 par. (1) new Criminal Procedure Code], the organism proceeding to the appliance of the levy is bound to identify and assess the seized goods, being able to use if necessary also experts or assessors, knowing of the elements of identification of the legal nature of the respective accounts and amounts from such accounts may determine a procedural conduct in

155


Ministerul Finanţelor Publice a semnalat unele

situaţii cu privire la conturile sau sumele din conturile deschise la unităţile Trezoreriei Statului, faţă de care nu puteau fi aduse la îndeplinire dispoziţiile ordonanţei procurorului prin care s-au instituit măsuri asiguratorii.

the said meaning. To execute the ordinance of the prosecutor

establishing the levy towards certain receivables, liquid and payable that the debtors of the civil responsible side have paid to this side, in the conditions in which some of the debtors, that do not have a judicial report with a public institution, cannot open accounts at the State Treasury for the recording and blocking the respective amount at the disposal of the prosecutor’s office, the debtor notified with regards to the establishment of the precautionary seizure, being in impossibility of opening an account at the State Treasury for recording the amount owed to the civil responsible side at the disposal of the prosecutor, may communicate the prosecution body the incident situation and the account opened by debtor in another operational bank unit for recording the debt, in view of establishing the precautionary seizure.

În acest sens s-au exemplificat: 1. Prin unele ordonanţe procurorul a dispus instituirea

sechestrului asigurator asupra tuturor bunurilor mobile şi imobile, precum şi asupra conturilor şi sumelor de bani deţinute în conturi bancare de anumite persoane juridice private, în condiţiile în care sumele din unele conturi fie aveau

156

Daniela Briţa

157

o destinaţie specială, fie persoanele juridice titulare nu puteau dispune liber de acestea.

În consecinţă, s-a apreciat necesară discuţia dacă ordonanţa procurorului trebuie să vizeze toate tipurile de conturi sau doar acelea asupra cărora persoanele juridice titulare au un drept de dispoziţie.

Problema de drept ridicată pleacă de la constatarea că persoanele juridice pot deschide mai multe tipuri de conturi la unităţile Trezoreriei Statului, printre care unele cu o destinaţie specială, iar altele cu privire la care nu pot dispune liber. Totodată, în anumite situaţii, dispoziţiile legale prevăzute impun persoanei juridice titulare să utilizeze sumele din unele conturi pentru destinaţii expres prevăzute.

Astfel, potrivit O.U.G. nr. 146/2002 şi a H.G. nr. 925/2006 au fost identificate mai multe tipuri de conturi, respectiv:

- contul 50.69 „Disponibil al operatorilor economici”, ce se deschide pentru gestionarea sumelor aferente relaţiilor contractuale (de achiziţii publice) cu instituţiile publice;

- contul 50.70 „Disponibil din transferuri şi subvenţii”, ce se deschide pentru gestionarea sumelor cu destinaţie specială, expres prevăzută de lege, iar sume acestuia, provenite din transferuri şi subvenţii, nu pot fi executate silit;

- contul 50.98.01 „Disponibil al operatorilor economici aferent proiectelor finanţate din instrumente structurale şi din cofinanţarea acestora”, ce se deschide pe numele persoanelor juridice care beneficiază de fonduri externe nerambursabile pentru gestionarea sumelor provenite din fonduri externe nerambursabile, inclusiv fonduri aferente finanţării naţionale;

- contul 53.01.01 „Disponibil din sume reprezentând garanţie de bună execuţie”, ce se deschide pentru constituirea succesivă a garanţiei de bună execuţie aferentă unor contracte de achiziţie publică.


158

2. În alte situaţii, prin ordonanţa procurorului s-a instituit poprire asiguratorie cu privire la creanţele certe, lichide şi exigibile pe care debitorii părţii responsabile civilmente le au de plătit faţă de această parte, în condiţiile în care unii debitori, care nu au niciun raport juridic cu o instituţie publică, nu pot deschide conturi la Trezoreria Statului pentru consemnarea şi blocarea sumei datorate la dispoziţia parchetului.

3. S-a constatat că prin unele ordonanţe se instituie poprirea asiguratorie a sumelor aflate în conturile persoanei vizate, în timp ce prin alte ordonanţe se instituie sechestrul asigurator asupra acestor sume, neexistând, astfel, o practică unitară cu privire la obiectul acestor măsuri asiguratorii.

4. S-a semnalat că potrivit art. 4 alin. (5) din O.U.G. nr. 64/2009 privind gestionarea financiară a instrumentelor structurale şi utilizarea acestora pentru obiectivul convergenţă, sumele aferente derulării proiectelor finanţate din instrumente structurale, existente în conturile beneficiarilor, nu sunt supuse executării silite pe perioada de valabilitate a contractelor şi ordinelor de finanţare.

Faţă de aspectele invocate, menţionez următoarele: Potrivit legii, în anumite cazuri, conturile şi sumele din

unele conturi bancare au o destinaţie specială sau titularul contului nu poate dispune liber de acestea.

De aceea, prin instituirea sechestrului asigurator asupra tuturor conturilor şi sumelor din conturi se golesc de conţinut dispoziţiile legale aplicabile anumitor tipuri de conturi şi sume din conturi care, aşa cum am menţionat, fie au o destinaţie specială, fie titularul contului nu poate dispune liber de acestea.

Într-o astfel de situaţie se află conturile exemplificate de Ministerul de Finanţe, disponibile pentru:

Daniela Briţa

159

- gestionarea sumelor aferente relaţiilor contractuale de achiziţii publice cu instituţiile publice [art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 146/2002], > contul 50.69;

- gestionarea sumelor, provenite din transferuri şi subvenţii, cu destinaţie specială şi care nu pot fi executate silit [art. 5 alin. (10) din O.U.G. nr. 146/2002], > contul 50.70;

- gestionarea sumelor provenite din fonduri externe nerambursabile, inclusiv a fondurilor aferente finanţării naţionale [art. 5 alin. (14) din O.U.G. nr. 146/2002], > contul 50.98.01;

- constituirea succesivă a garanţiei de bună execuţie, aferentă unor contracte de achiziţie publică, sume care fiind fonduri publice nu sunt supuse sechestrului asigurator [art. 90 alin. (3) din H.G. nr. 925/2006], > contul 53.01.01.

Totodată, potrivit art. 52 alin. (10) din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, pot exista în derulare contracte de achiziţie publică care sunt finanţate din fonduri externe nerambursabile, în cadrul cărora persoana juridică are calitatea de furnizor, prestator de servicii sau executant de lucrări, calitate potrivit căreia poate beneficia de plăţi în avans pentru realizarea respectivului contract.

În acest caz, sumele primite ca plăţi în avans sunt virate în conturi distincte deschise la Trezoreria Statului sub condiţia ca persoana juridică să îşi îndeplinească obligaţiile contractuale până la termenul convenit (exemplu contul 50.98.03 „Disponibil al operatorilor economici reprezentând finanţare pentru proiecte finanţate din instrumente structurale conform O.U.G. nr. 64/2009”, contul 50.98.09 „Disponibil al operatorilor economici reprezentând avans pentru proiecte finanţate în cadrul obiectivului cooperarea teritorială europeană” etc.).

Aceste plăţi constituie atât fonduri publice naţionale (cu cofinanţare), cât şi fonduri externe nerambursabile (cu contribuţia de la bugetul Uniunii Europene). Conturile pot fi


160

utilizate exclusiv în scopul realizării obligaţiilor asumate prin contractul de achiziţie publică, prin retrageri succesive ale unor sume pentru aducerea la îndeplinire a obligaţiilor asumate prin contractul de achiziţie publică.

Dacă aceste conturi ar fi indisponibilizate prin instituirea sechestrului asiguratoriu, sumele aferente lor neputând fi utilizate pentru îndeplinirea obligaţiilor contractuale ar determina rezilierea contractului cu eventuala obligare la daune interese, cu consecinţa economică de a se realiza o absorbţie redusă de fonduri externe nerambursabile.

Totodată, sumele primite în avans trebuie justificate, iar în caz contrar restituite.

Prin indisponibilizarea acestora consecinţa nu este numai imposibilitatea realizării obligaţiilor contractuale, dar şi împiedicarea recuperării prejudiciului astfel cauzat, în condiţiile în care partea păgubită nu este răspunzătoare pentru sau alături de partea contractantă faţă de care s-a luat măsura asiguratorie.

Totodată, se va reţine că, potrivit art. 4 alin. (5) din O.U.G. nr. 64/2009 privind gestionarea financiară a instrumentelor structurale şi utilizarea acestora pentru obiectivul convergenţă, sumele aferente derulării proiectelor finanţate din instrumente structurale, existente în conturile beneficiarilor, nu sunt supuse executării silite pe perioada de valabilitate a contractelor şi ordinelor de finanţare, deci nu pot face obiectul unei măsuri asiguratorii.

Pentru argumentele expuse, referitor la aspectele arătate la punctele 1 şi 4, o soluţie ar fi ca procurorul, prin ordonanţa de instituire a sechestrului asigurator, să indisponibilizeze doar acele conturi şi sume din conturi care nu au o anume destinaţie expres prevăzută de lege şi asupra cărora persoana juridică vizată are drept de dispoziţie necondiţionat legal de natura juridică a respectivului cont sau sumă din cont.

Daniela Briţa

161

De precizat, însă, că în condiţiile arătate, procurorul nu poate fi obligat1 ca la instituirea sechestrului asigurator să indisponibilizeze doar unele conturi. Dar, în aplicarea dispoziţiilor art. 165 alin. (1) C.pr.pen., conform cărora organul care procedează la aplicarea sechestrului este obligat să identifice şi să evalueze bunurile sechestrate, putând recurge în caz de necesitate şi la experţi sau evaluatori2, cunoaşterea elementelor de identificare a naturii juridice a respectivelor conturi şi sume din astfel de conturi poate determina o conduită procedurală în sensul menţionat.

O astfel de soluţie vine în acord cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care acceptă o ingerinţă legală în dreptul de proprietate atâta timp cât se menţine un echilibru între interesul general al societăţii şi necesitatea apărării drepturilor fundamentale. În cauza Air Canada c. Marea Britanie, Curtea de la Strasbourg a statuat că măsura sechestrului judiciar (sau asigurator, după caz) reprezintă o reglementare a folosinţei bunului, mai exact un control privind utilizarea bunului, printr-o limitare legitimă şi proporţională a dreptului de proprietate în raport cu scopul urmărit, respectiv prevenirea unor eventuale manopere dolosive ale debitorului de rea-credinţă, manopere de natură să ducă la crearea sau amplificarea stării de insolvabilitate. Limitarea, însă, nu poate să fie atât de gravă încât să îl priveze, în totalitate, pe titular de dreptul său de proprietate, golind de conţinut toate elementele constitutive ale acestui drept: posesia, folosinţa şi dispoziţia.

Cu privire la problema semnalată la punctul 2, referitor la ordonanţa procurorului de instituire a măsurii

1 Potrivit dispoziţiilor art. 64 alin. (1), teza I, din Legea nr. 304/2004,

republicată, cu modificările şi completările ulterioare, în soluţiile dispuse , procurorul este independent, în condiţiile legii.

2 Se remarcă faptul că atunci când a reglementat procedura sechestrului, legiuitorul noului Cod de procedură penală a lărgit sfera persoanelor care pot să acorde sprijin organului care aplică sechestrul, astfel că, pe lângă experţi, se poate recurge, dacă este cazul şi la evaluatori.


162

popririi asiguratorii faţă de creanţele certe, lichide şi exigibile pe care debitorii părţii responsabile civilmente le au de plătit acestei părţi, în condiţiile în care unii debitori, care nu au niciun raport juridic cu o instituţie publică, nu pot deschide conturi la Trezoreria Statului pentru consemnarea şi blocarea respectivei sume la dispoziţia parchetului, propun următoarele:

Aşa cum s-a arătat, nu toate persoanele juridice pot deschide conturi la unităţile de Trezorerie a Statului.

Astfel, potrivit dispoziţiilor O.U.G. nr. 146/2002, pot deschide conturi la Trezoreria Statului numai acele persoane juridice care au de încasat subvenţii şi transferuri din bugetele componente ale bugetului general consolidat, cele care au de încasat contravaloarea bunurilor livrate, lucrărilor executate şi serviciilor prestate instituţiilor publice sau care gestionează fonduri externe nerambursabile, respectiv cele care au raporturi juridice contractuale cu o instituţie publică.

În cazul în care debitorul, înştiinţat cu privire la înfiinţarea popririi sus-menţionate, se află în imposibilitatea deschiderii unui cont la Trezoreria Statului pentru consemnarea sumei datorate părţii responsabile civilmente la dispoziţia procurorului, acesta va comunica organului de urmărire penală situaţia incidentă şi contul deschis, la o altă unitate bancară operaţională, pentru consemnarea datoriei, în vederea instituirii popririi asiguratorii.

Referitor la practica neunitară semnalată de Ministerul Finanţelor Publice, menţionată la punctul 3, s-a constatat că organele de urmărire penală, atunci când instituie o măsură asiguratorie cu privire la sumele de bani aflate în conturile învinuitului sau inculpatului, aceasta nu este unitară, în sensul că uneori se înfiinţează sechestrul, în temeiul art. 165 - 166 C.pr.pen., iar alteori se înfiinţează poprirea, în temeiul art. 167 C.pr.pen.. Tot astfel, uneori sunt avute în vedere doar

Daniela Briţa

163

sumele aflate în cont la data indisponibilizării, alteori se precizează că măsura priveşte şi sumele viitoare.

Faţă de această situaţie, se impun următoarele precizări:

Potrivit dispoziţiilor art. 163, coroborate cu cele prevăzute de art. 165 C.pr.pen., sechestrul asigurator, formă a sechestrului penal, constă în indisponibilizarea anumitor bunuri aparţinând învinuitului, inculpatului sau părţii responsabile civilmente, în vederea confiscării speciale3, confiscării extinse4, reparării pagubei produse prin infracţiune sau pentru garantarea executării pedepsei amenzii.

Sechestrul asigurator are caracter real şi funcţie de garanţie reală, iar ca obiect indisponibilizarea anumitor bunuri mobile, inclusiv sume de bani (nu conturi), existente la momentul instituirii sechestrului.

Aşadar, potrivit dispoziţiile art. 165-166 C.pr.pen., în cazul sechestrului, această măsură asiguratorie nu poate purta decât asupra bunurilor existente la momentul înfiinţării sechestrului. Organul care procedează la aplicarea sechestrului este obligat să identifice şi să evalueze bunurile sechestrate, putând dispune şi ridicarea bunurilor, iar procesul-verbal de sechestru cuprinde descrierea amănunţită a bunurilor sechestrate şi menţionarea valorii acestora. Pe cale de consecinţă, sechestrul nu poate purta decât asupra bunurilor existente, a căror descriere şi evaluare este posibilă la

3 Măsura asiguratorie luată în vederea confiscării speciale prevăzute de

art. 118 C.pen., poate avea ca obiect bunurile învinuitului sau ale inculpatului, datorită caracterului personal al acestei sancţiuni de drept penal.

Se remarcă, însă, o lacună în reglementarea măsurilor asiguratorii luate pentru garantarea eventualei confiscări speciale, deoarece nu există o dispoziţie expresă şi cu privire la aceasta.

4 Şi în cazul măsurii asiguratorii luate în vederea confiscării extinse prevăzute de art. 1182 C.pen., vom avea în vedere aceleaşi considerente menţionate în nota anterioară de subsol.


164

momentul înfiinţării acestei măsuri, ceea ce înseamnă că învinuitul sau inculpatul poate dispune de sumele de bani cu care va fi alimentat contul după momentul înfiinţării sechestrului. Dacă organul de urmărire penală află ulterior de existenţa altor bunuri ale învinuitului sau inculpatului, asupra cărora doreşte înfiinţarea sechestrului, va emite o nouă ordonanţă prin care va dispune în acest sens, în care va menţiona în mod expres respectivele bunuri.

Spre deosebire de această măsură, conform dispoziţiilor art. 167 C.pr.pen., poprirea asiguratorie constă în indisponibilizarea sumelor datorate, cu orice titlu, învinuitului, inculpatului, sau părţii responsabile civilmente, de către o a treia persoană ori de către cel păgubit.

Astfel, poprirea asiguratorie nefiind o măsură cu caracter real şi funcţie de garanţie reală, are ca efect doar indisponibilizarea soldului creditor al contului (diferenţa dintre debitul şi creditul unui cont sau restul de plată la lichidarea unei obligaţii). În consecinţă, sumele de bani din cont, existente şi viitoare, nu mai sunt la dispoziţia titularului contului devenit debitorul poprit, respectiv a învinuitului, inculpatului sau părţii responsabile civilmente, ci a creditorului popritor care poate fi persoana vătămată constituită parte civilă, atunci când se urmăreşte garantarea reparării pagubei produse prin infracţiune, sau statul, atunci când se urmăreşte garantarea executării pedepsei amenzii, astfel încât banca sau trezoreria nu-i mai poate elibera sumele la cerere şi nu mai poate face plăţi din ordinul acestuia.

În afara raportului juridic menţionat, între debitorul poprit şi creditorul popritor, anterior înfiinţării popririi ia naştere şi un raport între debitorul poprit şi terţul poprit, acesta din urmă fiind persoana fizică sau juridică care datorează învinuitului, inculpatului sau părţii responsabile civilmente o sumă de bani. Ulterior, în temeiul popririi, între terţul poprit şi creditorul popritor se naşte un raport juridic potrivit căruia

Daniela Briţa

165

terţul nu va face nicio plată până la definitivarea popririi, după care, de la acest moment, va face plata direct către creditorul popritor5.

Aşa cum se arată în literatura juridică6, specificul popririi asiguratorii îl constituie caracterul triunghiular al acestei operaţii juridice procesuale, care presupune, în principiu, trei subiecţi: creditorul popritor, debitorul poprit şi terţul poprit. Totodată, aşa cum am arătat, procedura popririi presupune două etape: înfiinţarea popririi şi plata prin consemnarea acesteia de către debitor (terţul poprit) la dispoziţia organului care a dispus poprirea.

Pentru argumentele expuse, întrucât obiectul popririi asiguratorii îl constituie soldul creditor al contului, adică creanţa pe care clientul o are faţă de bancă în raport cu dinamica specifică unui cont bancar (care poate să presupună şi alimentări viitoare), această măsură are ca obiect nu numai sumele de bani aflate în cont la data înfiinţării ei, ci şi sumele de bani viitoare. În acest sens, în lipsa altor prevederi legale, art. 167 C.pr.pen. se completează cu dispoziţiile legale de drept comun în materia popririi, respectiv cele cuprinse în Codul de procedură civilă, care reglementează expres mecanismul funcţionării popririi asupra sumelor de bani viitoare. Pe cale de consecinţă, atunci când, în cadrul unui proces penal, se înfiinţează poprirea asiguratorie asupra conturilor bancare, aceasta vizează atât disponibilul existent în cont la data înfiinţării măsurii, cât şi sumele de bani cu care va fi alimentat contul.

În concluzie, faţă de regimul juridic diferit al celor două măsuri asiguratorii şi mecanismul de funcţionare a

5 Prof. univ. dr. I. Stoenescu, S. Zilberstein, Executarea silită în procesul

civil, Bucureşti, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, 1983, p. 65-66. 6 Prof. univ. dr. I. Neagu, Tratat de procedură penală şi A.L. Lornicz,

Drept procesul penal, Curs universitar, ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Bucureşti, Editura Universul juridic, 2009, p. 245.


166

contului bancar, dacă organul de urmărire penală care ia măsura asiguratorie are în vedere şi sumele viitoare cu care urmează a fi alimentat un cont bancar, va institui poprire asiguratorie şi nu sechestru asigurator.

Faţă de considerentele expuse, pentru o practică unitară

în aplicarea şi ducerea la îndeplinire a măsurilor asiguratorii ce se impun a fi dispuse de organul de urmărire penală, evitarea confuziilor, a riscurilor juridice şi a unor eventuale dificultăţi ce s-ar ivi în procedura asiguratorie instituită prin ordonanţă de procuror, este oportună adoptarea unui Ghid de bune practici de către Ministerul Public, Ministerul Justiţiei şi Ministerul Finanţelor Publice.

Menţionez că, potrivit dispoziţiilor Noului Cod de procedură penală, aspectele juridice invocate, întrucât nu suportă modificări de fond, rămân de actualitate. Dispoziţiile art. 165 alin. (1) C.pr.pen., privind procedura sechestrului, se regăsesc în cele prevăzute de art. 252 alin. (1) N.C.pr.pen., iar dispoziţiile art. 167 C.pr.pen., privind poprirea, se regăsesc în cele prevăzute de art. 254 alin. (1) şi (2) N.C.pr.pen..

În noile dispoziţii se remarcă faptul că atunci când a reglementat procedura sechestrului, legiuitorul Noului Cod de procedură penală a lărgit sfera persoanelor care pot să acorde sprijin organului care aplică sechestrul, astfel că, pe lângă experţi, se poate recurge, dacă este cazul şi la evaluatori.

Monica Buzea

Discuţii privind aplicarea legii penale mai favorabile în ceea ce priveşte infracţiunea de tulburare de posesie,

prevăzută de articolul 256 din noul Cod penal*

Monica Buzea Procuror şef secţie judiciară

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Galaţi

This study analyzes the offence of disturbance of possession both from Criminal Code of 1969, but also New Criminal Code adopted by Law 286/2009, to implement the provision more favorable.

Noul Cod penal, adoptat prin Legea nr. 286/2009, publicată în Monitorul Oficial nr. 510 din 24 iulie 2009, aduce schimbări în ceea ce priveşte infracţiunea de tulburare de posesie, prevăzută de art. 256 şi inclusă în Titlul II- “Infracţiuni contra patrimoniului”, Capitolul V- “Distrugerea şi tulburarea de posesie”.

Astfel, Codul penal 1969 sancţiona în cuprinsul art. 220 alin. (1) ocuparea în întregime sau în parte, fără drept, a unui imobil aflat în posesia altuia, fără consimţământul acestuia sau fără aprobare prealabilă primită în condiţiile legii, ori refuzul de a părăsi imobilul astfel ocupat. Prima formă agravată prevăzută în alin. (2) constă în fapta comisă prin violenţă sau ameninţare, prin desfiinţarea semnelor de hotar, a reperelor de marcare, iar cea de a doua formă agravată, prevăzută în alin. (3), sancţiona săvârşirea faptei de două sau mai multe persoane împreună.

În cuprinsul noului Cod penal, infracţiunea este prevăzută la art. 256 într-o singură formă, care constă în ocuparea în întregime sau în parte, fără drept, prin violenţă sau ameninţare, a unui imobil aflat în posesia altuia, ori prin desfiinţarea sau strămutarea semnelor de hotar.

167

Discuţii privind aplicarea legii penale mai favorabile în ceea ce priveşte infracţiunea de tulburare de posesie, prevăzută de articolul 256 din noul Cod penal

Se constată că s-a renunţat la forma de bază din reglementarea anterioară, ocuparea fără drept a unui imobil fiind infracţiune doar atunci când s-a comis prin violenţă sau ameninţare ori prin strămutarea semnelor de hotar sau desfiinţarea lor.

168

S-a revenit la această variantă cu tradiţie în reglementarea română, prevăzută în art. 556-558 din Codul penal 1937, care sancţiona fapta comisă prin strămutarea semnelor de hotar, prin ameninţare sau violenţă, preluată apoi în conţinutul iniţial al infracţiunii în Codul penal 1969, până la modificarea survenită prin Legea nr. 140/19961.

Ca şi condiţie a ocupării, s-a menţionat faptul că aceasta trebuie să se realizeze fără drept, fiind înlăturate prevederile comiterii fără consimţământ şi fără aprobare prealabilă primită în condiţiile legii.

S-a înlăturat şi varianta prevăzută în reglementarea anterioară, de comitere a infracţiunii prin refuzul de a elibera imobilul ocupat, situaţie apreciată de altfel, în doctrina şi practica judiciară, ca imposibilă faptic, întrucât ar presupune deja consumarea infracţiunii în forma ocupării imobilului.

În acest context, pentru simpla ocupare fără drept, posesorul, conform noii reglementări, poate utiliza acţiunile posesorii în cadrul unui litigiu civil. Pe cale de consecinţă, având în vedere principiul general enunţat în cuprinsul art. 5 C.pen., cauzele pentru care modificarea legislativă a intervenit între săvârşirea infracţiunii şi judecarea definitivă şi care presupun fapte comise prin simpla ocupare, fără drept, a unui imobil aflat în posesia altuia, se vor găsi în situaţia prevăzută

* ”Această lucrare a fost finanţată din contractul POSDRU/159/1.5/S/141699, proiect strategic ID 141699, cofinanţat din Fondul Social European, prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013”

1 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 289 din 14 noiembrie 1996;

Monica Buzea

169

de art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C.pr.pen., respectiv nu mai sunt prevăzute de legea penală, prin dezincriminare2.

Varianta agravată prevăzută de art. 220 alin. (3) din Codul penal 1969 nu se mai regăseşte în conţinutul art. 256 n. C.pen., dar, în condiţiile săvârşirii faptei de 3 sau mai multe persoane împreună, se pot reţine prevederile art. 77 lit. a) n. C.pen..

Din punct de vedere al regimului sancţionator, ca o reflectare a tendinţei generale a noului Cod penal, se constată că pedeapsa prevăzută de art. 256 C.pen. este închisoarea de la 1 la 5 ani, alternativ cu amenda, comparativ cu dispoziţiile Codului penal anterior care prevedeau pedeapsa închisorii de la 1 la 5 ani pentru forma de bază şi pedeapsa închisorii de la 2 la 7 ani pentru prima formă agravată şi pedeapsa închisorii de la 3 la 15 ani pentru cea de a doua formă agravată.

În acest context, prin raportare doar la regimul sancţionator, fără a face aprecieri de ansamblu în ceea ce priveşte aplicarea legii mai favorabile, se constată că reglementarea nouă cuprinde sancţiuni care în principiu sunt mai favorabile, din perspectiva cuantumului închisorii (de la 1 an la 5 ani faţă de închisoarea de la 2 la 7 ani) şi a posibilităţii de aplicare alternativă a amenzii3.

Şi pentru situaţia reţinerii prevederilor art. 77 lit. a) C.pen., limitele de pedeapsă la care se poate ajunge (de la 1 an la 6 ani şi 8 luni, prin aplicarea art. 78 C.pen.) sunt mai reduse decât cele prevăzute de art. 220 alin. (3) din Codul penal 1969, de la 3 la 15 ani.

2 În acest sens, C. Ap. Galaţi, dec. pen. nr. 189/12.03.2014, pronunţată în

dosarul penal nr. 3459/275/2013, nepublicată, prin care s-au aplicat prevederile art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C.pr.pen.;

3 În acest sens, C. Ap. Galaţi, dec. pen. nr. 527/03.06.2014, pronunţată în dosarul penal nr. 3702/231/2013, nepublicată, prin care s-au apreciat ca favorabile prevederile art. 256 alin. (1), din perspectiva aplicării amenzii penale;

Discuţii privind aplicarea legii penale mai favorabile în ceea ce priveşte infracţiunea de tulburare de posesie, prevăzută de articolul 256 din noul Cod penal

În ceea ce priveşte punerea în mişcare a acţiunii penale, spre deosebire de reglementarea anterioară, în care punerea în mişcare a acţiunii penale se realiza din oficiu, cu posibilitatea împăcării părţilor, dispoziţiile noului Cod penal revin la condiţia punerii în mişcare a acţiunii penale la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

170

În aceste condiţii, în măsura în care între părţi intervine împăcarea, dispoziţiile Codului penal anterior sunt cele care sunt favorabile, întrucât permit aplicarea acestei instituţii, conform noului Cod penal existând doar posibilitatea retragerii plângerii prealabile, corelativă punerii în mişcare a acţiunii penale la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

Concluzionând, perspectiva oferită de noua reglementare va determina reducerea numărului de infracţiuni de tulburare de posesie, ca urmare a dezincriminării faptei comise în forma de bază, prevăzută de Codul penal anterior, completată, într-o apreciere generală, cu o modalitate de incriminare şi sancţionare mai puţin gravă în noul Cod penal.

Dan Cristian Tătar

Aspecte privind renunţarea la urmărirea penală în lumina noilor dispoziţii procedurale

dr. Dan Cristian Tătar

Prim procuror Parchetul de pe lângă Judecătoria Lugoj

In the present paper the author presents issues waiving prosecution in light of the provisions of Section 3 of art. 318 of the new Code of Criminal Procedure.

It analyzes all the ways in which the prosecutor may have besides waiving prosecution charged the suspect or defendant establishment of subsidiary obligations.

The author refers to this material and the situation reopening prosecution cases both the prosecutor and the superior prosecutor, under art. 335 of the new Code of Criminal Procedure.

Potrivit art. 318 N.C.pr.pen (modificat prin art. 102 pct. 210 din Legea nr. 255/2013) este posibilă renunţarea la urmărirea penală ca soluţie emisă de procuror în cazul infracţiunilor pentru care legea prevede pedeapsa amenzii sau pedeapsa închisorii de până la 7 ani, dacă în raport cu conţinutul faptei, cu modul şi mijloacele de săvârşire, cu scopul urmărit şi cu împrejurările concrete de săvârşire, urmările produse sau care s-ar fi putut produce prin săvârşirea infracţiunii se constată că nu există un interes public în urmărirea acestuia.

Cele enumerate mai sus sunt prevăzute în alin. (1) din articolul de lege menţionat.

Mergând mai departe în lecturarea textului vom observa în alin. (2) că legiuitorul precizează în mod indirect că această soluţie se poate dispune şi cu privire la autorul necunoscut.

171


172

Acest sens derivă din sintagma folosită la începutul frazei în alin. (2) şi anume „când autorul faptei este cunoscut…” şi continuă cu specificaţii referitoare la aprecierea interesului public fiind necesar a se avea în vedere persoana suspectului sau inculpatului, conduita sa avută anterior săvârşirii faptei şi eforturile sale pentru înlăturarea sau diminuarea consecinţelor infracţiunii.

Aspectele menţionate în alin. (1) şi (2) din textul art. 318 C.pr.pen. sunt clare şi concise conform celor expuse anterior.

Cu privire la alin. (3), din acelaşi text de lege, care prevede posibilitatea ca procurorul de caz să dispună pe seama inculpatului (ori a suspectului) îndeplinirea unor obligaţii subsidiare soluţiei de renunţare la urmărirea penală se cuvine să punem în discuţie unele aspecte de interpretare.

Astfel, aceste obligaţii pot sau nu pot fi dispuse de procuror, în condiţiile îndeplinirii celorlalte condiţii cerute de renunţarea la urmărirea penală.

Acestea rezultă evident din sintagma ”procurorul poate dispune” ceea ce conduce la concluzia că poate să nici nu dispună îndeplinirea uneia sau mai multor obligaţii.

Apoi teza de mijloc a alin. (3) dă loc la o interpretare diferită şi o aplicare de acest gen în practică. Astfel, unii magistraţi procurori au interpretat sintagma „după consultarea suspectului sau inculpatului” ca fiind o condiţie de acord al acestuia pentru îndeplinirea obligaţiilor, iar în alte situaţii s-a considerat această chestiune doar o informare din partea suspectului (ori inculpatului) cu privire la unele aspecte care ţin de persoana sa.

Spre exemplu, procurorul poate proceda la „consultare” cu privire la posibilitatea şi în fapt disponibilitatea inculpatului ori suspectului de a încheia cu partea civilă o modalitate de reparare a pagubei, ori la starea acestuia de sănătate, în sensul de a putea sau nu să presteze munca neremunerată.

Dan Cristian Tătar

173

În situaţia în care, prin declaraţia persoanei în cauză aceasta refuză prestarea muncii neremunerate, cu invocarea stării de sănătate, suntem de părere că este necesar confirmarea acestui aspect de către medic.

Sub aspectele enumerate mai sus decizia procurorului este de a obliga sau nu la îndeplinirea obligaţiilor.

Printr-o altă interpretare, s-a apreciat că în condiţiile neînlăturării consecinţelor faptei ori a nereparării pagubei produse faţă de autorul cunoscut nu este posibilă renunţarea la urmărire penală.

Apreciem că soluţia poate fi emisă chiar şi în lipsa condiţiilor de mai sus pentru că tocmai acestea pot da naştere obligaţiilor impuse de procuror şi descrise în alin. (3) lit. a) din textul de lege.

Tot astfel, pe acelaşi raţionament expus putem concluziona că poate fi impusă una din obligaţii, toate obligaţiile sau niciuna din cele menţionate.

Desigur, în fiecare caz în parte este necesar a fi avute în vedere dispoziţiile prev. de alin. (1) prin care se concluzionează asupra inexistenţei interesului public în urmărirea infracţiunii.

Pentru ca obligaţiile impuse să poată avea finalitatea urmărită legiuitorul a prevăzut în alin. (4) şi necesitatea inserării în dispozitivul ordonanţei procurorului a unui termen de maxim 9 luni pentru îndeplinirea celor dispuse.

Este explicabilă raţiunea pentru care legiuitorul a folosit ca termen de îndeplinire a obligaţiilor ca fiind cel mult 6 luni sau cel mult 9 luni acest din urmă termen referindu-se efectiv la una sau două din obligaţiile din cuprinsul lit. a) din alin. (3), adică mai concret la înlăturarea consecinţei faptei sau încheierea unei înţelegeri cu persoana vătămată (printr-un acord de mediere) cu privire la modalitatea de reparare a pagubei produse.

În celelalte cazuri este evident că termenul impus de lege nu trebuie să depăşească 6 luni de la comunicarea


174

ordonanţei procurorului. Pe cale de consecinţă, procurorul dispune îndeplinirea obligaţiei sau obligaţiilor într-un termen de până la 6 ori 9 luni, în condiţiile expuse anterior.

Sancţiunea neîndeplinirii de către fostul suspect ori inculpat a obligaţiei dispuse legal de procuror conduce la expirarea termenului menţionat, la revocarea ordonanţei şi punerea în aplicare a dispoziţiilor art. 335 alin. (3) N.C.pr.pen. Conform acestui text de lege, când procurorul constată că suspectul (inculpatul) nu şi-a îndeplinit cu rea credinţă obligaţiile stabilite ,,revocă ordonanţa şi dispune redeschiderea urmăririi penale”.

Această „auto-redeschidere” a urmăririi penale în cauză este supusă confirmării judecătorului de cameră preliminară în termen de 3 zile, sub sancţiunea nulităţii.

Cele menţionate rezultă din dispoziţiile art. 335 alin. (4) N.C.pr.pen. şi conduc la concluzia că odată redeschisă urmărirea penală, în primă etapă de procuror ea devine definitivă prin încheierea judecătorului de cameră preliminară, aspect menţionat în mod expres de teza finală a alin. (4) din art. 335 N.C.pr.pen.

În ceea ce priveşte redeschiderea urmăririi penale a procurorului de caz se cuvine să precizăm faptul că este imperios necesar ca această procedură să fie utilizată doar în condiţiile în care se poate dovedi „rea credinţă” în neîndeplinirea obligaţiilor, aspect care nu este menţionat în textul renunţare la urmărire penală (art. 318), ci doar în cel al reluării în caz de redeschidere a urmăririi penale (art. 335 N.C.pr.pen.).

Tot cu privire la redeschiderea urmăririi penale, dar în legătură cu renunţarea la urmărirea penală emisă de procuror apreciem că această procedură poate fi urmată şi de procurorul ierarhic superior în condiţiile constatării neîndeplinirii condiţiilor de formă şi fond ale ordonanţei de renunţare. Putem exemplifica în acest sens nelegalitatea unei soluţii de renunţare

Dan Cristian Tătar

175

la urmărire penală în condiţiile în care fapta este pedepsită cu închisoarea mai mare de 7 ani.

În astfel de condiţii este evidentă redeschiderea urmăririi penale, trimiterea cauzei spre confirmare la judecător, iar apoi la procurorul de caz pentru reluarea urmăririi penale.

Iulian Carabulea

Dezincriminare. Principiul legalităţii incriminării versus principiul neagravării situaţiei în propria cale de atac

Iulian Carabulea

Procuror la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iaşi

1. Aspectul de drept penal substanţial.

The legislative changes based on view changes over some criminal policies, appeared during the ongoing trials, may determine essentially different solutions between the first instances and the ones from the appeals. These situations may bring to discussion also the priority between general law principles, being in competition at a certain moment.

Prin decizia penală nr. 345/12.06.2014 a Curţii de Apel Iaşi s-a dispus admiterea apelului declarat de partea civilă P.A. împotriva sentinţei penale nr. 3304/15.11.2013 a Judecătoriei Iaşi pe care a desfiinţat-o. Rejudecând, în temeiul dispoziţiilor art. 396 alin. (5), art. 17 alin. (2) şi ale art. 16 lit. b) n. C.pr.pen., raportat la art. 4 n. C.pen., s-a dispus achitarea inculpatului V.D. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 184 alin. (1) şi (3) din Codul penal din 1969.

În temeiul art. 25 alin (5) n. C.pr.pen., a lăsat nesoluţionată latura civilă, cheltuielile judiciare rămânând în sarcina statului.

Instanţa de apel a constatat fondat apelul părţii civile, dar nu pe motivele enumerate de aceasta, ci în sensul că odată cu intrarea în vigoare a noului Cod Penal, au fost modificate elementele constitutive ale infracţiunii judecate, fapta comisă de inculpat nemaiconstituind infracţiune.

Anterior, prin sentinţa penală nr. 3304/ 15.11.2013 a Judecătoriei Iaşi, inculpatul V.D. a fost condamnat la pedeapsa

176

Dezincriminare. Principiul legalităţii incriminării versus principiul neagravării situaţiei în propria cale de atac.

177

de 1500 lei amendă penală pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 184 alin. (1) şi (3) Cod penal din 1969, cu reţinerea dispoziţiilor art. 3201 C.pr.pen. şi în considerarea unei culpe concurente a victimei de 50% în producerea accidentului.

În latura civilă prima instanţă a admis acţiunile civile promovate de părţile civile P.V., ca victimă a accidentului, cât şi ale unităţilor medicale Spitalul de Urgenţă Sfântul Spiridon şi Spitalul Nicolae Oblu Iaşi. În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 346 alin. (2) C.pr.pen., art. 14 C.pr.pen., coroborate cu dispoziţiile art. 54 alin. (1) din Legea nr. 136/1995 a asigurărilor şi art. 313 din Legea nr. 95/2006, a dispus obligarea asiguratorului S.C. Asigurare-Reasigurare Astra S.A. să achite despăgubiri civile celor trei părţi civile. În acest caz victimei P.A. i-au fost acordate 249,86 lei cu titlu de daune materiale şi 2500 lei reprezentând daune morale.

Totodată, instanţa de fond a obligat inculpatul la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat, iar pe asigurator la suma de 500 lei către partea civilă P.A., reprezentând jumătate din cheltuielile judiciare efectuate de aceasta, respectiv din onorariul de avocat ales.

Situaţia de fapt dedusă judecăţii constă în aceea că la data de 19.12.2010, conducând autoturismul marca Volkswagen prin municipiul Iaşi, inculpatul V.D. a accidentat pe partea civilă P.V. aflată în traversarea străzii. În urma impactului, partea vătămată a suferit leziuni care potrivit actelor medico-legale au necesitat un număr de 25- 30 zile îngrijiri medicale, partea solicitând poliţiei tragerea la răspundere penală a conducătorului auto. În urma cercetărilor, la data de 21.03.2013, prin rechizitoriu s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală din culpă prevăzută de art. 184 alin. (1), (3) Cod penal din 1969, culpă bazată pe încălcări ale obligaţiilor privind conduita preventivă, dotarea maşinii cu anvelope de

Iulian Carabulea

178

iarna şi adaptarea vitezei, reglementate de Codul Rutier şi Regulamentul de aplicare a aceluiaşi cod.

În termenul legal sentinţa Judecătoriei Iaşi a fost atacată doar de partea civilă P.A. cu recurs, (recalificat ca apel prin intrarea în vigoare a noului Cod de procedură penală), atât în latura penală cat şi în latura civilă. Prin declaraţia de recurs s-a menţionat în clar că se cere rejudecarea laturii penale – prin reevaluarea probatoriilor şi reţinerea doar a vinovăţiei inculpatului, ca şi culpă integrală - cât şi a celei civile, în care s-a solicitat: majorarea daunelor materiale şi morale; înlăturarea ca greşită a dispoziţiei de cenzurare a cheltuielilor de judecată, onorariu de avocat.

În cursul judecării căii de atac au fost depuse motive de apel care vizau atât latura penală cât şi latura civilă. Astfel, motivele apelului argumentau, cu trimitere la actele dosarului, că în cauză trebuia reţinută culpa exclusivă a inculpatului V.D. conducător auto, care ar fi accidentat partea civilă aflată în traversare prin loc marcat corespunzător, fiind contestată versiunea inculpatului şi a unuia din martori, însuşită de către prima instanţă, privind locul impactului, ce ar fi fost înafara trecerii de pietoni.

Prin noul Cod penal, lege sub care s-a judecat apelul, vătămarea corporală din culpă este incriminată în dispoziţiile art. 196 alin. (1) - (5), iar forma infracţiunii diferă în conţinutul constitutiv faţă de prevederile Codului anterior din 1969, sub care s-a săvârşit fapta judecată.

Astfel, vătămarea din culpă este sancţionată de art. 196 alin. (1) n. C.pen. în cazul vătămărilor ce nu depăşesc 90 de zile doar dacă autorul faptei, la acel moment: se afla sub influenţa băuturilor alcoolice ori a unei substanţe psihoactive sau se afla în desfăşurarea unei activităţi ce constituie prin ea însăşi infracţiune.

În cazul vătămărilor din culpă datorate încălcării dispoziţiilor legale sau măsurilor de prevedere pentru exerciţiul


179

unei profesii sau meserii, ori pentru efectuarea unei anume activităţi, cât şi în cazul vătămărilor din culpă (fără încălcarea vreunei reglementari extrapenale) – art. 196 alin. (3) şi respectiv art. 196 alin. (2) n. C.pen., legea sancţionează penal doar producerea unor leziuni majore, cu trimitere la rezultatele alternative din art. 194 alin. (1) n. C.pen.: traumatisme necesitând mai mult de 90 de zile îngrijiri medicale, o infirmitate, un prejudiciu estetic grav şi permanent, avortul sau punerea în primejdie a vieţii.

În speţa judecată nu se produseseră faţă de victimă vreuna din aceste urmări, iar inculpatul nu se găsea la momentul accidentului nici în ipotezele din art. 196 alin. (1) n. C.pen.

În această situaţie, fapta săvârşită intră sub incidenţa art. 4 n. C.pen. combinat cu dispoziţiile art. 3 alin (1) din Legea nr. 187/2012 de punere în aplicare a Legii nr. 286/2009 (NCP): Dispoziţiile art. 4 din Codul penal privind legea penală de dezincriminare sunt aplicabile şi în situaţiile în care o faptă determinată, comisă sub imperiul legii vechi, nu mai constituie infracţiune datorită modificării elementelor constitutive ale infracţiunii, inclusiv a formei de vinovăţie cerută de legea nouă pentru existenţa infracţiunii.

Faţă de aceste dispoziţii, în absenţa urmării prevăzute expres de legiuitor, s-a dispus soluţia desfiinţării hotărârii atacate şi a unei achitări bazate pe lipsa prevederii faptei în legea penală. Corelativ, în raport de prevederile art. 25 alin. (5) n. C.pr.pen. a fost lăsată nesoluţionată latura civilă.

2. Aspectul procesual. În cauza penală expusă relevant este aspectul că

hotărârea primei instanţe a fost apelată doar de partea civilă. Iar în apelul acesteia, vizând agravarea răspunderii inculpatului şi majorarea despăgubirilor acordate la fond, s-a dispus achitarea inculpatului, cu consecinţa lăsării nesoluţionate a laturii civile.

Iulian Carabulea

180

Or, prin hotărârea atacată inculpatul fusese condamnat în latura penală, iar în latura civilă partea apelantă era beneficiară unor despăgubiri impuse asiguratorului. Prin hotărârea din apel partea civilă a ajuns în situaţia mai defavorabilă decât cea statuată de prima instanţă.

Această situaţie a cauzei a adus în concurenţă principiul general al legalităţii incriminării - art. 1 alin. (1) n. C.pen. -, aparţinând dreptului penal substanţial, cu regula neagravării situaţiei în propria cale de atac - art. 418 alin. (1) n. C.pr.pen. -, specifică dreptului procesual. În ce priveşte acest ultim principiu pare a avea sorginte mixtă procesuală şi de drept substanţial, întrucât este destinat să garanteze exercitarea fără reticente a căilor de atac, interzicând aplicarea unor soluţii mai defavorabile în apelul solitar al părţii. Dar prin agravarea situaţiei se înţeleg atât dezlegarea pe fond, ţinând de dreptul material - cuantumul şi natura sancţiunii, întinderea despăgubirilor, dar uneori şi chestiuni reprezentând o sarcina procesuală – amenzi judiciare, situaţia cheltuielilor de judecată.

De observat că noul Cod de procedură penală a reluat în materia apelului şi a părţilor ce pot formula apel, reglementarea din Codul anterior, aşa cum acesta fusese modificat prin Legea nr. 356/2006. Astfel, potrivit art. 409 alin. (1) lit. c) n. C.pr.pen. apelul poate fi declarat de partea civilă în latura penală şi în latura civilă, sub acest aspect fiind consacrată legislativ optica rezultată din deciziile anterioare ale Curţii Constituţionale nr. 100/09.03.2004 şi nr. 482/09.11.2004. Prin acele decizii, instanţa de contencios constituţional sublinia că dreptul părţii vătămate şi părţii civile la calea de atac nu poate fi restrâns de la lege, în sensul limitării apriori doar la latura penală sau doar la cea civilă, acestea fiind în măsură ca, separat de inculpat sau de Ministerul Public, să critice sub orice aspect judecata de fond.

Această precizare este importantă în context, datorită reglementării din art. 417 alin. (1) n. C.pr.pen., privind


181

devoluţia apelului, potrivit căruia judecata în apel este limitată numai în ce priveşte persoana care a declarat apelul, persoana la care se referă apelul şi numai în raport cu calitatea pe care apelantul o are în proces.

Cum calitatea de parte civilă permite promovarea unui apel integral, iar potrivit art. 417 alin (2) n. C.pr.pen. instanţa e obligată ca în limitele statuate de alin. (1) să judece cauza sub toate aspectele, de fapt şi de drept, chiar în afară de temeiurile invocate de parte, apelul părţii civile are în principiu caracter devolutiv integral, identic cu cel al procurorului. Aceasta devoluţie este deci integrală în apelul părţii civile, afară de cazul când însăşi partea şi-ar limita calea de atac la latura penală sau la cea civilă.

Pe de altă parte, apelantul pare protejat de dispoziţiile art. 418 alin. (1) n. C.pr.pen. care stabilesc că judecând apelul, instanţa nu poate crea o situaţie mai grea celui ce a declarat apel (prevedere identică cu cea din art. 372 C.pr.pen. anterior). Deşi legea nu face distincţie sub acest aspect între subiecţii procesuali, această regulă a nereformării în defavoare în propria cale de atac pare absolută în ce priveşte inculpatul, dar incertă în cazul părţii vătămate sau părţii civile, în al căror apel inculpatul poate beneficia de achitare sau încetarea procesului penal.

O asemenea soluţie a achitării sau încetării procesului penal în apelul părţii vătămate sau civile era admisă de practica judiciară şi de doctrina şi sub legislaţia anterioară (a se vedea Decizia de îndrumare nr. 25/1962 – Plenul Tribunalului Suprem). Se considera astfel că, derivând din aplicarea corectă a legii, schimbarea sau modificarea soluţiei în favoarea inculpatului nu reprezenta o agravare a situaţiei părţii vătămate, interesele acesteia neputând afecta aplicarea legii (în acest sens Grigore Gr. Theodoru – Tratat de Drept Procesual Penal, Ed. Hamangiu, p. 747).

Iulian Carabulea

182

Noul Cod de procedură penală a adus precizări care să limiteze aprecierea că aceste împrejurări ar fi o agravare a situaţiei părţii civile, în anume cazuri. În ipotezele lăsării nesoluţionate a laturii civile, potrivit art. 27 alin. (2) n. C.pr.pen. persoana vătămată sau succesorii acesteia, ce se constituiseră parte civilă în procesul penal, pot introduce acţiune la instanţă civilă, regim care în sine nu este o noutate. Potrivit însă aceluiaşi alineat, teza a II-a, probele administrate în cursul procesului penal pot fi folosite în faţa instanţei civile.

O altă prevedere favorabilă este cea din art. 20 alin. (8) n. C.pr.pen., care stabileşte expres că acţiunea civilă având ca obiect tragerea la răspundere civilă a inculpatului şi a părţii responsabile civilmente, exercitată la instanţa penală sau la instanţa civilă, este scutită de taxa de timbru.

De asemenea, în ce priveşte efectul unei hotărâri penale faţă de o judecată civilă separată, art. 28 n. C.pr.pen. a adus de asemenea modificări. Astfel, deşi hotărârea instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile ce judeca acţiunea civilă derivată, în ce priveşte existenţa faptei şi a persoanei ce a săvârşit-o [alin. (1) teza a II-a], instanţa civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ce priveşte existenţa prejudiciului sau a vinovăţiei autorului faptei ilicite. Din această reglementare rezultă că în raport de o soluţie de achitare dispusă de instanţa penală ce admite însă existenţa faptei şi identitatea autorului, partea civilă ar fi scutită de a mai dovedi aceste elemente.

În celelalte cazuri de achitare sau în cazurile de încetare, instanţa civilă va fi îndreptăţită să aprecieze asupra existenţei prejudiciului şi a responsabilităţii civile a celui ce a fost inculpat, nefiind ţinută de eventualele concluzii ale instanţei penale pe aceste repere.

Sintetizând, în ipoteza achitării pe lipsa prevederii în legea penală, ca în speţa expusă, partea civilă are deschisă acţiunea civilă separată, putând beneficia de:


183

- lipsa taxei de timbru – art. 20 alin. (8) n. C.pr.pen.; - probele administrate în faţa instanţei penale – art. 27

alin. (2) teza finală n. C.pr.pen.; - stabilirea deja în cauza penală a existenţei faptei

prejudiciante şi a identităţii autorului - art. 28 alin. (1) teza I n. C.pr.pen..

În principiu însă, chiar cu aceste facilităţi determinate de cazul de achitare incident, pierderea despăgubirilor acordate şi nesancţionarea făptuitorului, - ca urmare a propriei căi de atac, care a dus la achitarea inculpatului,- pare o agravare a situaţiei. Mai mult, chiar necesitatea pentru partea civilă de a deschide alt proces separat, poate fi văzută ca o situaţie în defavoare faţă de cea în care se găsea dacă nu ataca prima hotărâre. Consideram totodată că în apelul victimei, cât timp la fond exista o soluţie de condamnare şi de acordare de despăgubiri civile (indiferent de câtimea lor), instanţele de control nu ar putea să opteze între respectarea regulii non reformatio in pejus sau nu, doar în funcţie de cazul concret de achitare sau încetare a procesului aplicabil şi de facilităţile oferite de legea procesuală în viitor, în raport de acest temei. Aceasta pentru că faţă de soluţia dobândită iniţial, fie lăsarea nesoluţionată a laturii civile, fie respingerea acţiunii tot defavorabile ar apărea în raport cu hotărârea atacată.

Faţă de cauza penală expusă, opinăm însă că achitarea era impusă de legea penală, respectiv de principiul primordial al legalităţii incriminării statuat prin art. 1 alin. (1) n. C.pen.: „legea penală prevede faptele care constituie infracţiuni”, reluat de art. 4 n. C.pen. privind aplicarea legii în timp - legea penală nu se aplică faptelor săvârşite sub legea veche dacă nu mai sunt prevăzute de legea nouă. Plasat la capitolul privind aplicarea legii în timp, art. 4 e un corolar esenţial al legalităţii incriminării, organele judiciare având o regulă în a stabili legea aplicabilă în timp unei anume fapte. În speţa discutată lipsa prevederii faptei în legea penală, prin modificarea cerinţelor

Iulian Carabulea

184

conţinutului constitutiv, lipsea de suport temeiul statului de a trage la răspundere penală. Condiţia primordială a tragerii la răspundere penală este ca legea să prevadă conduita făptuitorului, inclusiv urmarea, dacă aceasta determina existenţa infracţiunii.

De asemenea, art. 3 din Legea nr. 255/2013 de punere în aplicare a noului Cod de procedură penală stabileşte regula aplicării imediate, înafară de excepţiile enumerate de aceeaşi lege, astfel încât la data judecării apelului în speţa dată, legea de procedură stabilea că achitarea potrivit art. 16 alin. (1) lit. b) teza I n. C.pr.pen. determina lăsarea nesoluţionată a laturii civile.

În ce priveşte postura apelantei în propriul apel, chiar dacă am admite că achitarea părţii adverse şi pierderea despăgubirilor acordate ar însemna agravarea situaţiei, considerăm că, deşi principiul neagravării situaţiei în propria cale de atac este unul esenţial în materie procedurală, el nu poate determina încălcarea legii de drept substanţial, hotărârea trebuind să fie legală pe fond, (respectiv ca fapta comisă să fie prevăzută de lege, iar aceasta să se aplice făptuitorului).

O aparentă excepţie pare că există în cazul inculpaţilor, în al căror apel nu li se poate agrava situaţia, chiar dacă hotărârea atacată ar fi nelegală, iar aducerea ei în legalitate ar determina o înrăutăţire a situaţiei apelantului. În acest caz principiul procesual are prevalenţă asupra dreptului material, iar practica judiciară a fost constantă în acest sens de-a lungul timpului.

Considerăm însă că noţiunea de agravare a situaţiei trebuie înţeleasă şi în raport de natura procesului, ceea ce determină postura părţilor. Singurii subiecţi care riscă sancţiuni în procesul penal sunt inculpatul şi partea responsabilă civilmente. Ei sunt supuşi acţiunii penale şi eventual civile care tinde să readucă echilibrul social şi patrimonial. Cel ce solicită tragerea la răspundere nu apare ca vizat de acţiunea penală şi


185

de cea civilă, deci nu are o situaţie mai gravă sau mai puţin gravă pe parcursul cauzei, decât cel mult cea în care se afla când a început procesul. Din acest motiv, nefiind supusă unei acţiuni coercitive, persoana vătămată nu poate avea postura unei reale agravări a situaţiei sale în raport de hotărârea atacată. Mai mult, hotărârile nedefinitive nu determină drepturi câştigate, iar păstrarea celor obţinute provizoriu ţine de opţiunea legiuitorului.

Pe de altă parte, deşi e recunoscut dreptul persoanei vătămate la obţinerea unei satisfacţii morale prin sancţionarea penală a autorului, dreptul de a pedepsi este exclusiv al statului, chiar în ipoteza când e condiţionat de o plângere prealabilă. Scopul procesului penal este, în principal, tragerea la răspundere penală a unei persoane, dar în anume condiţii. Considerăm că şi făptuitorul şi cel vătămat depind de împrejurări ca: dacă norma de drept material permite ducerea litigiului în cadrul penal sau nu - prevederea faptei în legea penală, amnistia, decesul făptuitorului; dacă sunt dovezi că făptuitorul este autorul faptei; dacă sancţiunea aplicată corespunde naturii şi limitelor stabilite de lege; dacă autorul nu beneficiază de o cauza de impunitate sau exonerare prevăzută de lege. Ori, în atingerea acelui scop, statul prin organele de jurisdicţie penală are obligaţia de a respecta legalitatea, iar obţinerea de către părţile vătămate a reparaţiilor eventuale e subordonată aceleiaşi condiţii.

În acest context, legea a stabilit ca cel vizat de acuzaţie - inculpatul - poate fi supus unei agravări a situaţiei în calea de atac a procurorului ori a părţii vătămate sau civile, dar legea nu interzice să beneficieze şi de uşurarea situaţiei sale, dacă probele cauzei sau legea determina aceasta, chiar dacă aparent acest lucru ar apărea defavorabil persoanei vătămate, pentru că în discuţie nu sunt drepturi recunoscute provizoriu, cât prevalenţa legii.

Iulian Carabulea

186

În concret, în cauza expusă legea penală reprezenta suportul normativ pe care şi partea vătămată şi-a valorificat pretenţiile în cadrul penal. Dacă însă a dispărut contextul legislativ de drept material iniţial, instanţa de apel nu putea păstra soluţia condamnării inculpatului şi, adiacent, a despăgubirilor acordate (sau să le majoreze), cât timp latura civilă depinde esenţial de cea penală, iar legea procesuală nouă este de imediată aplicare.


Apel declarat de partea civilă sau de partea responsabilă civilmente. Efect devolutiv


Procuror la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Târgu-Mureş

In the appeal declared by the civil side or by the civil responsible side, unmotivated in the appeal deadline, the judicial court has the obligation to analyze the solution which the first instance pronounced including on the criminal side of the case. The conclusion subsists, even if subsequently to the deadline expiry the appellant invokes reasons concerning only the civil side. The grounds of these obligations are the devolution effect of the appellant.

În apelul declarat de partea civilă sau de partea responsabilă civilmente, nemotivat în termenul de apel, instanţa de control judiciar are obligaţia de a analiza soluţia pe care prima instanţă a pronunţat-o inclusiv în latura penală a cauzei. Concluzia subzistă, chiar dacă, ulterior expirării termenului, apelantul invocă motive care privesc numai latura civilă. Temeiul acestei obligaţii este efectul devolutiv al apelului. (C.A. Târgu Mureş, secţia penală, decizia nr. 30/A/27.02.2014; C.A. Târgu Mureş, secţia penală, decizia nr. 32/A/28.02.2014)

Acest scurt comentariu de practică judiciară, ce pleacă

de la două soluţii contradictorii ale Curţii de Apel Târgu Mureş, îşi propune să pună în discuţie un aspect particular al efectului devolutiv al apelului declarat de partea civilă sau de partea responsabilă civilmente. În concret, problema de drept

187


188

care se ridică în cele două cauze este aceea dacă, în apelul declarat de partea civilă sau de partea responsabilă civilmente, nemotivat în termenul de apel, instanţa de control judiciar poate reforma soluţia pe care prima instanţă a pronunţat-o în latura penală a cauzei.

Voi prezenta, în extras, cele două cauze care au generat soluţiile jurisprudenţiale contradictorii, după care, în nota care va însoţi aceste cauze, voi analiza problema de drept pe care am enunţat-o.

- Extras -

1. La 7.11.2013, prin sentinţa penală nr. 238, Judecătoria Odorheiu Secuiesc l-a condamnat pe inculpatul C.A. la o pedeapsă rezultantă de 8 luni închisoare, cu suspendarea condiţionată a executării, pentru săvârşirea, printre altele, a patru infracţiuni de vătămare corporală din culpă, două dintre ele fiind prevăzute de art. 184 alin. (2) şi (4), iar alte două de art. 184 alin. (1) şi (3), ambele cu aplicarea art. 33 lit. b) din Codul penal de la 1969.

S-a reţinut în fapt că, la 30.07.2012, în jurul orei 15.30, inculpatul se afla la volanul autobuzului HR …, ce transporta turişti la salina Praid, judeţul Harghita. După ce a intrat în galeria salinei, la aproximativ 300 de metri, inculpatul a frânat, pentru a reduce viteza. În aceste condiţii, având în vedere carosabilul alunecos, autobuzul a devenit incontrolabil şi s-a izbit de ambii pereţi ai galeriei, pe o distanţă de aproximativ 170 de metri, până s-a oprit într-un perete de sare.

În accidentul astfel creat, patru persoane au suferit vătămări ale integrităţii corporale, după cum urmează:

- partea civilă P. A. a suferit leziuni traumatice pentru a căror vindecare au fost necesare 70-80 de zile de îngrijiri medicale;


189

- partea civilă P.B.D.S. a suferit leziuni traumatice pentru a căror vindecare au fost necesare 80-90 de zile de îngrijiri medicale;

- partea civilă M.I. a suferit leziuni traumatice pentru a căror vindecare au fost necesare 35-40 de zile de îngrijiri medicale;

- partea civilă M.S. a suferit leziuni traumatice pentru a căror vindecare au fost necesare 30-35 de zile de îngrijiri medicale.

La 27.02.2014, prin decizia penală nr. 30/A, Curtea de

Apel Târgu Mureş a respins ca nefondate de părţile civile P.A. şi P.B.D.S., precum şi de partea responsabilă civilmente asigurător S.C. A.. R. A. V. S.A..

2. La 1.10.2013, prin sentinţa penală nr. 209, Judecătoria Odorheiu Secuiesc l-a condamnat pe inculpatul G. B. la o pedeapsă rezultantă de 5 luni închisoare, cu suspendarea condiţionată a executării, pentru săvârşirea a două infracţiuni de vătămare corporală din culpă, una fiind prevăzută de art. 184 alin. (2) şi (4), iar alta de art. 184 alin. (1) şi (3), ambele cu aplicarea art. 33 lit. b) din Codul penal de la 1969.

S-a reţinut în fapt că, la 20.12.2012, în jurul orei 10, inculpatul se afla la volanul autoutilitarei BV …, cu care circula pe raza localităţii Vlăhiţa, judeţul Harghita. Ajuns în apropierea unei treceri de pietoni, nu a putut opri, deoarece avea o viteză prea mare. În aceste condiţii, a accidentat două persoane, care au suferit vătămări ale integrităţii corporale, după cum urmează:

- partea civilă S. J. H. a suferit leziuni traumatice pentru a căror vindecare au fost necesare 75-80 de zile de îngrijiri medicale;

- partea civilă S. A. a suferit leziuni traumatice pentru a căror vindecare au fost necesare 18 zile de îngrijiri medicale.


190

La 28.02.2014, prin decizia penală nr. 32/A, Curtea de Apel Târgu Mureş a admis apelurile declarate de părţile responsabile civilmente, a desfiinţat sentinţa pronunţată în primă instanţă şi, rejudecând cauza:

- l-a achitat pe inculpat, în ceea ce priveşte săvârşirea celor două infracţiuni de vătămare corporală din culpă, conform art. 16 alin. (1) teza întâi n. C.pr.pen.;

- a lăsat nesoluţionate acţiunile civile. De asemenea, au fost respinse ca nefondate apelurile

declarate de părţile civile S.J.H. şi S. A. NOTĂ Aşadar, problema care se ridică în cele două cauze este

aceea dacă, în apelul declarat de partea civilă sau de partea responsabilă civilmente, nemotivat în termenul de apel, instanţa de control judiciar poate reforma soluţia pe care prima instanţă a pronunţat-o în latura penală a cauzei.

În ambele cauze, acţiunea penală s-a pus în mişcare pentru fapte de vătămare corporală din culpă:

- care nu au fost săvârşite în condiţiile prevăzute de art. 193 alin. (1) n. C.pen.;

- ale căror unice urmări au constat în leziuni traumatice pentru a căror vindecare sunt necesare mai puţin de 90 de zile de îngrijiri medicale. Aceste fapte nu mai sunt prevăzute de legea penală. În consecinţă, era aplicabil art. (4) n. C.pen., cu referire la art. 3, teza întâi, din Legea de punere în aplicare a noului Cod penal.

În prima dintre cele două cauze, Curtea de Apel a ales să nu aplice art. 4 n. C.pen. şi să nu pronunţe achitarea, în conformitate cu art. 16 alin. (1) lit. b) teza întâi n. C.pr.pen.. Consecutiv, acţiunile civile au fost soluţionate. În motivarea acestei alegeri, instanţa de control judiciar a arătat că motivele de apel privesc doar latura civilă a cauzei. Prin urmare, soluţia pronunţată în latura penală a rămas definitivă prin


191

neexercitarea căii de atac ordinare, aşa încât ea nu poate fi reformată, în sensul înlocuirii condamnării cu achitarea.

În a doua dintre cele două cauze, dimpotrivă, Curtea de Apel a ales să aplice art. 4 n. C.pen. şi să pronunţe achitarea, în conformitate cu art. 16 alin. (1) lit. b) teza întâi n. C.pr.pen.. Consecutiv, acţiunile civile au fost lăsate nesoluţionate. În motivarea acestei alegeri, instanţa de control judiciar a arătat că partea responsabilă civilmente, categorie în care intră în prezent şi asigurătorul, poate declara apel şi în latura penală, iar efectul devolutiv obligă instanţa de control judiciar să examineze cauza în ambele ei laturi.

Din punctul meu de vedere, soluţia pronunţată în a doua cauză este cea corectă.

Partea civilă şi partea responsabilă civilmente au vocaţia de a declara apel atât în latura penală, cât şi în latura civilă. Aşa fiind, apelul declarat de oricare dintre cele două părţi, nemotivat în termenul de apel, are un efect devolutiv integral şi priveşte ambele laturi ale procesului penal. Declaraţia de apel este fără rezerve, din moment ce nu este motivată în interiorul termenului, şi devoluează cauza atât în latura penală, cât şi în latura civilă. Faptul că, ulterior, apelul celor două părţi este motivat exclusiv în latura civilă nu îi limitează efectul devolutiv, tocmai pentru că motivele au fost depuse ulterior expirării termenului de declarare. O limitare a efectului devolutiv ar fi avut loc numai dacă motivele ar fi fost depuse în interiorul termenului de apel.

Consider, astfel, că în apelul declarat de partea civilă sau de partea responsabilă civilmente, nemotivat în termenul de apel, instanţa de control judiciar are obligaţia de a analiza soluţia pe care prima instanţă a pronunţat-o inclusiv în latura penală a cauzei. Concluzia subzistă, chiar dacă, ulterior expirării termenului, apelantul invocă motive care privesc numai latura civilă. Temeiul acestei obligaţii este efectul devolutiv al apelului.


192

În concret, în prima cauză, instanţa de apel ar fi trebuit să admită apelurile declarate de partea civilă1 şi de partea responsabilă civilmente, să desfiinţeze sentinţa pronunţată în primă instanţă şi, rejudecând cauza:

- în temeiul art. 386 alin. (1) n. C.pr.pen., să schimbe încadrarea juridică dată situaţiei de fapt reţinute, din patru infracţiuni de vătămare corporală din culpă, două dintre ele fiind prevăzute de art. 184 alin. (2) şi (4), iar alte două de art. 184 alin. (1) şi (3), toate cu aplicarea art. 33 lit. b) din Codul penal de la 1969, într-o singură infracţiune de vătămare corporală din culpă, prevăzută de art. 196 alin. (2), (3) şi (4) n. C.pen.;

- în temeiul art. 396 alin. (5) n. C.pr.pen., să pronunţe achitarea, conform art. 16 alin. (1) lit. b) teza întâi n. C.pr.pen., cu referire la art. 4 n. C.pen. şi la art. 3 teza întâi din Legea de punere în aplicare a noului Cod penal;

- în temeiul art. 397 alin. (1), cu referire la art. 25 alin. (5) n. C.pr.pen., să lase nesoluţionate acţiunile civile.

1 Cât priveşte apelul declarat de partea civilă, se poate discuta dacă

lăsarea nesoluţionată a acţiunii civile constituie o agravare în raport cu admiterea ei. Dacă răspunsul este afirmativ, pentru acest motiv, iar nu pentru că efectul devolutiv nu ar fi integral, apelul părţii civile ar putea fi respins.

Rodica Bratu

2. CONVENŢIA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI

Dreptul la un proces echitabil. Judecarea cauzei într-un

termen rezonabil – art. 6 C.E.D.O.

Rodica Bratu Grefier şef serviciu


„Justice should not only be done, but should manifestly and undoubtedly be seen to be done” (Lord Hewart, Lord Chief Justice, The King vs Sussex Justices, ex parte McCarthy, 9 november 1923).

Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, elaborată în cadrul Consiliului Europei, deschisă pentru semnare la Roma, la 4 noiembrie 1950, a intrat în vigoare în septembrie 1953. În spiritul autorilor săi, este vorba de luarea primelor măsuri menite să asigure garantarea colectivă a unora din drepturile enumerate în Declaraţia universală a drepturilor omului din 1948. Convenţia consacră, pe de o parte, o serie de drepturi şi libertăţi civile şi politice şi stabileşte, pe de altă parte, un sistem vizând garantarea şi respectarea de către statele contractante a obligaţiilor asumate de acestea.

Prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994, România a ratificat Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului (C.E.D.O.), precum şi Protocoalele adiţionale la aceasta nr. 1, 4, 6, 7, 9, 10.

Distinct de consacrarea integrării dreptului internaţional în sistemul juridic naţional, legea fundamentală a României conţine reglementări specifice referitoare la tratatele internaţionale privind drepturile omului.

193

Dreptul la un proces echitabil. Judecarea cauzei într-un termen rezonabil – art. 6 C.E.D.O.

194

Conform prevederilor cuprinse în art. 11 şi 20 din Constituţie, Convenţia şi Protocoalele ei adiţionale au devenit parte integrantă a dreptului intern, având prioritate faţă de acesta, altfel spus C.E.D.O. şi protocoalele adiţionale au devenit izvor de drept intern obligatoriu şi prioritar, ceea ce, în plan naţional, are drept consecinţă imediată aplicarea convenţiei şi protocoalelor de către instanţele judecătoreşti române, iar în plan internaţional acceptarea controlului prevăzut de C.E.D.O. cu privire la hotărârile judecătoreşti naţionale.

Ca o garanţie a respectării drepturilor omului, Convenţia prevede în art. 6, pct.1 dreptul oricărei persoane la un proces echitabil:”Orice persoană are dreptul de a-i fi examinată cauza în mod echitabil, public şi într-un termen rezonabil, de către un tribunal independent şi imparţial, stabilit prin lege[…]”.

Accesul liber la justiţie este consacrat, ca drept cetăţenesc fundamental, atât prin art. 6 pct.1 din Convenţie, cât şi prin art. 8 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (potrivit căruia orice persoană are dreptul să se adreseze în mod efectiv instanţelor judiciare competente împotriva actelor care violează drepturile fundamentale ce îi sunt recunoscute prin constituţie sau prin lege) şi prin art. 14 pct. 1 din Pactul Internaţional cu privire la Drepturile Civile şi Politice. De asemenea, acesta se regăseşte şi în dispoziţiile art. 21 alin. (1) din Constituţia României, conform cărora orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime, nicio lege neputând îngrădi exercitarea acestui drept, potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol. Totodată, potrivit art. 6 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, accesul la justiţie nu poate fi îngrădit.

Ca mijloacele procedurale concrete de care pot uza cetăţenii pentru a accede la justiţie Codul de procedură civilă

Rodica Bratu

195

prevede cererea de chemare în judecată şi căile ordinare şi extraordinare de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti: apelul, recursul, contestaţia în anulare şi revizuirea, iar Codul de procedură penală prevede plângerea prealabilă, căile de atac împotriva măsurilor dispuse de procuror în cursul urmăririi penale şi căile de atac ordinare şi extraordinare împotriva hotărârilor judecătoreşti.

Căile procedurale menţionate asigură persoanelor interesate accesul la o instanţă de judecată, căreia, prin lege, i s-a stabilit competenţa de a hotărî în materie civilă sau penală.

Acest mod de reglementare al dreptului de acces la justiţie este în concordanţă cu abordarea europeană a aceluiaşi concept, căci, în accepţiunea Convenţiei, exercitarea dreptului de acces la justiţie presupune tocmai asigurarea accesului oricărei persoane la un tribunal instituit de lege, adică garantarea unei proceduri judiciare în faţa căreia să se poată realiza, efectiv, acest drept.

Dreptul de a promova o acţiune în faţa instanţelor judecătoreşti nu este însă absolut, fiind permise limitări din partea statelor, cu condiţia ca acestea să urmărească un scop legitim şi între mijloacele folosite şi scopul propus să existe un raport rezonabil de proporţionalitate (Bellet contra Franţei - 4 decembrie 1995, Osman contra Marii Britanii - 28 octombrie 1999, Garcia Manibardo contra Spaniei - 15 februarie 2000)1.

În accepţiunea Convenţiei, dreptul la un proces echitabil are mai multe componente şi anume: accesul liber la justiţie; examinarea cauzei în mod echitabil, public şi într-un termen rezonabil; examinarea cauzei de către un tribunal independent, imparţial, stabilit prin lege; publicitatea pronunţării hotărârilor judecătoreşti.

1 Lect. univ. dr. Andreea Tabacu, Principiul dreptului la un proces

echitabil, în termen optim şi previzibil, potrivit Noului Cod de procedură civilă şi Contenciosului administrativ, Revista Transilvană de Ştiinţe Administrative 2(31)2012, pag. 146;


196

Aceste dispoziţii constituie expresia conceptului de proces echitabil, similar celui din ţările anglo-saxone, cunoscut sub denumirea de fair trial. El comandă stabilirea, pe tot parcursul procesului, a unui ansamblu de reguli de procedură destinate instaurării unui echilibru între părţile în proces şi aplicarea unei organizări capabile să garanteze independenţa şi imparţialitatea judecătorilor.

Dreptul la un proces echitabil constituie o componentă a principiului preeminenţei dreptului într-o societate democratică, nefiind suficient ca legea să recunoască persoanelor drepturi substanţiale în măsura în care acestea nu sunt însoţite şi de garanţii fundamentale de ordin procedural, de natură a le pune în valoare.

Sistemul românesc asigură punerea în practică a dispoziţiilor art. 6 din Convenţie. În acest sens, menţionăm prevederile art. 20 din Constituţia României, potrivit cărora: "dispoziţiile constituţionale referitoare la drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în acord cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi alte tratate la care România este parte. În caz de neconcordanţă între pactele şi tratatele referitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, reglementările internaţionale au întâietate".

Pe de altă parte, dispoziţiile constituţionale cuprind reglementări precise care asigură cadrul adecvat pentru respectarea drepturilor cetăţeneşti în materie de justiţie, într-un mod general, şi pentru un proces echitabil, într-un mod special.

În cadrul dispoziţiilor comune specificate în Titlul II din legea fundamentală, consacrat drepturilor şi libertăţilor fundamentale, accesul liber la justiţie este reglementat în felul următor: "Orice persoană poate să se adreseze justiţiei pentru protejarea drepturilor sale, a libertăţilor sale şi a intereselor sale legitime. Nici o lege nu poate să limiteze exercitarea acestui drept” (art. 21).

Rodica Bratu

197

Noul Cod de procedură civilă cuprinde o suită de norme prin care se asigură soluţionarea, într-un termen rezonabil, a cererilor deduse judecăţii, indiferent de natura lor.

Dacă, în ceea ce priveşte prevederile art. 6 pct. 1 din Convenţie, acestea vizează drepturile şi obligaţiile cu caracter civil, noţiunea având un caracter autonom, art. 6 din noul Cod de procedură civilă este aplicabil tuturor proceselor în materie civilă, precum şi în alte materii - în măsura în care legile care le reglementează nu exclud de la aplicare noul Cod de procedură civilă.

Potrivit acestor prevederi, orice persoană care este parte, independent de calitatea sa procesuală, într-un proces civil sau căreia i se aplică dispoziţiile Noului Cod de procedură civilă are dreptul la o judecată desfăşurată în mod echitabil, în termen optim şi previzibil, de către o instanţă independentă, imparţială şi stabilită de lege.

Prima garanţie conferită oricărui justiţiabil pentru existenţa unui proces echitabil decurge din însuşi textul art. 6, ce prevede „dreptul (persoanei) la judecarea cauzei sale (...) de către o instanţă", fiind ca atare reprezentată de dreptul său la o instanţă. Această autoritate judecătorească trebuie să îndeplinească condiţii de independenţă şi imparţialitate şi să fie stabilită de lege. Garanţie a unui proces echitabil, dreptul la o instanţă nu poate fi conceput în absenţa dreptului iniţial al persoanei de a sesiza instanţa respectivă.

Spre deosebire de art. 6 paragr. 1 din Convenţia Europeană, noul Cod de procedură civilă prevede în mod expres, în cuprinsul art. 5 alin. (1), îndatorirea judecătorului de a primi o cerere adresată instanţei judecătoreşti, obligaţie corelativă dreptului persoanelor de a sesiza instanţa.

Cea de-a doua garanţie pentru un proces echitabil vizează exigenţele impuse procedurii de judecată, fiind necesar ca aceasta să se desfăşoare în termen optim şi previzibil, potrivit art. 6 alin. (1) din noul Cod de procedură civilă.


198

Termenul optim de soluţionare a unei cauze implică durata care asigură cea mai bună eficienţă în realizarea justiţiei, iar previzibilitatea acestuia conferă părţilor posibilitatea de a estima evoluţia etapelor procesuale în timp.

Termenul în care justiţia este înfăptuită este esenţial pentru garantarea eficacităţii sale, încălcarea sa fiind de natură să atragă răspunderea statului, însă numai în cazul întârzierilor imputabile autorităţilor judiciare.

Potrivit instanţei europene, în materie civilă, termenul rezonabil impus de art. 6 paragr. 1 din Convenţie are, de regulă, ca punct de plecare data la care prima instanţa a fost învestită cu soluţionarea litigiului şi acoperă ansamblul derulării procedurilor în cauză, inclusiv a căilor de atac, până la momentul la care o operat soluţionarea definitivă a cauzei.

Celeritatea trebuie să caracterizeze orice procedură de soluţionare a unei cauze, chiar şi a celor pentru care legea nu prevede în mod expres o procedură urgentă, noţiunile de celeritate şi de urgenţă fiind distincte în terminologia juridică (celeritatea impune judecătorului obligaţia de a evita ca procesul să treneze pe rolul instanţei, urmărind respectarea termenelor legale şi a celor judecătoreşti şi aplicând sancţiunile corespunzătoare în caz de nerespectare a acestora de către părţi, în timp ce urgenţa obligă judecătorul să aplice normele derogatorii legale care reglementează o atare procedură, legea însăşi apreciind că pricina respectivă impune o celeritate sporită în soluţionare în raport de celelalte cauze).

Cu titlu exemplificativ, cererile următoare implică o procedură urgentă de soluţionare potrivit noului Cod de procedură civilă: contestaţia la executare [art. 716 alin. (3)], contestaţia în anulare [art. 508 alin. (1)], cererea de instituire a măsurilor asigurătorii [art. 953 alin. (2), art. 970 alin. (1) şi art. 974 alin. (1)], cererea de emitere a ordonanţei preşedinţiale [art. 998 alin. (1)], cererea de emitere a ordonanţei de plată [art.

Rodica Bratu

199

1018 alin. (1)], cererea de evacuare din imobilele folosite sau ocupate fără drept [art. 1041 alin. (2)].

Noul Cod de procedură civilă a introdus o serie de prevederi având ca scop respectarea întocmai a duratei optime şi previzibile a unui proces civil.

Astfel, potrivit art. 201 alin. (3), (4) şi (5) din noul Cod de procedură civilă, primul termen de judecată va fi fixat de către judecător în cel mult 60 de zile de la data rezoluţiei, un atare termen putând fi redus, în procesele urgente, în funcţie de circumstanţele cauzei.

De asemenea, în conformitate cu art. 238 alin. (1), la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate, judecătorul, după ascultarea părţilor, va estima durata necesară pentru cercetarea procesului, ţinând cont de împrejurările cauzei, astfel încât procesul să fie soluţionat într-un termen optim şi previzibil, durata astfel estimată fiind consemnată în încheiere.

Pentru cercetarea procesului, judecătorul are obligaţia de a fixa termene scurte, chiar de la o zi la alta, fiind incidenţă instituţia termenului în cunoştinţă [art. 241 alin. (1)].

Dreptul la un proces echitabil înseamnă şi posibilitatea rezonabilă a oricărei părţi de a expune cauza sa instanţei de judecată, în condiţii care să nu o dezavantajeze faţă de partea adversă, ceea ce se realizează prin asigurarea dreptului său la apărare.

Dreptul la apărare are în dreptul românesc şi valoare de principiu constituţional, ţinând seama că prin art. 24 alin. (1) din Constituţie se stabileşte că dreptul la apărare este garantat, iar prin alin. (2) al aceluiaşi articol se prevede că în tot cursul procesului părţile au dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu.

În sens material, acest drept include toate drepturile şi garanţiile procesuale, care asigură părţilor posibilitatea de a-şi


200

apăra interesele, iar în sens formal el include dreptul părţilor de a-şi angaja un avocat.

Cerinţa Convenţiei ca examinarea cauzei să se facă într-un termen rezonabil trebuie raportată la fiecare caz în parte, luând în considerare durata procedurii, natura pretenţiilor, complexitatea procesului, comportamentul autorităţilor competente şi al părţilor, dificultatea dezbaterilor, aglomerarea rolului instanţei şi exercitarea căilor de atac.

În sensul garantării dreptului la un proces echitabil sub aspectul rezonabilităţii procedurilor, Curtea Europeană acţionează pe calea celor două drepturi procedurale mai sus menţionate, transformând astfel art. 6 paragr. 1 şi art. 13 atât în resorturi juridice la care orice persoană poate recurge în vederea apărării drepturilor sale cât şi în veritabile instrumente de măsurare a nivelului de eficienţă a sistemelor judiciare ale statelor parte la Convenţie.

Astfel, pornind de la concurenţa dreptului la un recurs efectiv cu alte drepturi de natură echivalentă, în special cu dreptul la un proces echitabil, judecătorul european a manifestat iniţial tendinţa de a considera art. 13 ca instituind o garanţie cu caracter general, inaplicabilă în cazurile în care intervin garanţiile mai specifice şi mai stricte prevăzute de art. 6, fiind vorba, cu precădere, de chestiunea duratei rezonabile a procedurilor, instituită de paragraful 1 al articolului.

Dacă până la momentul pronunţării hotărârii în cauza Abramiuc contra României, chestiunea lipsei unui remediu efectiv în privinţa încălcării dreptului la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil reprezenta un subiect de controversă pentru justiţia română, generator de reale frustrări pentru justiţiabili, lipsiţi de orice posibilitate de a denunţa încălcarea drepturilor lor în faţa instanţelor naţionale şi de multiple semne de întrebare pentru magistraţi, o dată cu constatarea pentru prima dată de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului a încălcării art. 13 din Convenţie pentru absenţa posibilităţii

Rodica Bratu

201

contestării nerezonabilităţii termenelor de desfăşurare a procedurilor judiciare. Dincolo de evidenţierea necesităţii unui demers legislativ în acest sens, hotărârea Abramiuc contra României reprezintă un prim pas în procesul de atenuare a inconvenientelor determinate de un astfel de gol de reglementare, în sensul creării în sarcina magistratului naţional a obligaţiei de a analiza pe fond o astfel de cerere. În consecinţă, având în vedere efectul obligatoriu al jurisprudenţei C.E.D.O. pentru instanţele naţionale, principala consecinţă a acestei hotărâri trebuie văzută în obligaţia instanţei învestită cu soluţionarea unei cereri privind tergiversarea soluţionării cauzei de a constata admisibilitatea acesteia şi de a aprecia asupra temeiniciei sale.

Instanţa europeană apreciază că în materie civilă termenul rezonabil are un punct de plecare – data învestirii instanţei cu soluţionarea procedurii respective şi un punct final - determinat de executarea concretă a hotărârii (Poiss contra Austriei - 23 aprilie 1987). Punctul de plecare se determină şi în raport de eventualele proceduri prealabile cerute obligatoriu de reglementarea internă, în sensul că punctul de plecare se va stabili de la momentul depunerii cererii în procedura prealabilă. Intră în acest interval perioada de timp în care dosarul se află în faţa Curţii Constituţionale pentru soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate. Nu intră însă în cuprinsul termenului perioada de timp cât dosarul se află suspendat.

În ansamblul procedurii nu trebuie omis rolul reclamantului şi al pârâtului faţă de principiul disponibilităţii, în sensul că orice acţiune sau demers al acestora în vederea extinderii procedurii în mod nejustificat sau determinat de un interes particular, fie şi acela de a prejudicia cealaltă parte, trebuie apreciate ca atare, pentru a exclude vina autorităţii statale în nerespectarea termenului rezonabil.

În jurisprudenţa Curţii Europene s-au statuat cerinţe suplimentare relativ la celeritate în anumite domenii, cum sunt:


202

contaminarea unei persoane cu o boală contagioasă, din vina autorităţilor statului, indemnizarea victimelor accidentelor de circulaţie, litigiile de muncă, în materie de pensii, în cazul raporturilor de familie, de stare şi capacitate a persoanelor, de expropriere.

În contenciosul administrativ, art. 17 din Legea nr. 554/2004 prevede că cererile se judecă de urgenţă şi cu precădere, ceea ce înseamnă că legiuitorul intern, acordând relevanţă specificului raporturilor administrative, a determinat obligaţii suplimentare pentru instanţele interne2.

Prevederea din Noul Cod de procedură civilă care tinde să asigure celeritatea în procesul civil, este cea referitoare la contestaţia privind tergiversarea procesului, pe care legea o pune la dispoziţia oricărei părţi, precum şi a procurorului care participă la judecată. Aceste persoane pot invoca încălcarea dreptului la soluţionarea procesului într-un termen optim şi previzibil şi să solicite luarea măsurilor legale pentru ca această situaţie să fie înlăturată.

Legea reglementează cazurile în care se poate apela la această procedură, deoarece o lipsă de circumstanţiere ar putea determina sesizarea instanţei cu asemenea contestaţii şi în ipoteze care nu se încadrează în ideea de tergiversare a cauzei. Astfel, contestaţia este posibilă dacă: legea stabileşte un termen de finalizare a unei proceduri, de pronunţare ori de motivare a unei hotărâri, care s-a împlinit fără rezultat; instanţa a stabilit un termen în care un participant la proces trebuia să îndeplinească un act de procedură, iar acest termen s-a împlinit, fără ca instanţa să ia, faţă de cel care nu şi-a îndeplinit obligaţia, măsurile prevăzute de lege; o persoană ori o autoritate care nu are calitatea de parte a fost obligată să

2 Lect. univ. dr. Andreea Tabacu, Principiul dreptului la un proces

echitabil, în termen optim şi previzibil, potrivit Noului Cod de procedură civilă şi Contenciosului administrativ, Revista Transilvană de Ştiinţe Administrative 2(31)2012, pag.148;

Rodica Bratu

203

comunice instanţei, într-un anumit termen, un înscris sau date ori alte informaţii rezultate din evidenţele ei şi care erau necesare soluţionării procesului, iar acest termen s-a împlinit, fără ca instanţa să fi luat faţă de cel care nu şi-a îndeplinit obligaţia, măsurile prevăzute de lege; instanţa şi-a nesocotit obligaţia de a soluţiona cauza într-un termen optim şi previzibil prin neluarea măsurilor stabilite de lege sau prin neîndeplinirea din oficiu, atunci când legea o impune, a unui act de procedură necesar soluţionării cauzei, deşi timpul scurs de la ultimul său act de procedură ar fi fost suficient pentru luarea măsurii sau îndeplinirea actului3.

În special ca urmare a pronunţării hotărârii Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauza Kudla contra Poloniei, statele semnatare ale Convenţiei au reglementat la nivel naţional anumite mecanisme-remediu destinate să permită prevenirea şi/sau sancţionarea nerespectării exigenţelor termenului rezonabil4.

Astfel, potrivit art. 131 din Constituţia Albaniei, după epuizarea tuturor căilor de atac oferite de dreptul intern, partea se poate adresa Curţii Constituţionale, invocând încălcarea dreptului la un proces echitabil în cursul procedurii5.

Instanţele civile belgiene se arată favorabile reparării prejudiciului cauzat prin depăşirea termenului rezonabil al procedurii, recunoscând practic responsabilitatea statului pentru funcţionarea defectuoasă a sistemului judiciar (primul

3Lect. univ. dr. Andreea Tabacu, Principiul dreptului la un proces

echitabil, în termen optim şi previzibil, potrivit Noului Cod de procedură civilă şi Contenciosului administrativ, Revista Transilvană de Ştiinţe Administrative 2(31)2012, pag.149;

4Extras din articolul “Dreptul la un remediu efectiv”, Cosmin Flavius Costaş, Revista “Studia”, Universitatea Babeş Bolyai, 2014 [a se vedea S. Guinchard (coordonator), Droit processuel. Droit commun et droit comparé du procès, 3e édition, Editura „Dalloz", Paris, 2005, p. 761];

5 Ibidem


204

litigiu de acest gen pare a se fi finalizat prin decizia din 4 iulie 2002 a Curţii de Apel din Bruxelles).6

Statul bulgar şi-a propus să remedieze posibila depăşire a termenului rezonabil prin mai multe mijloace: aplicarea directă a Convenţiei în dreptul bulgar; introducerea aşa-numitei „plângeri cu privire la întârzieri", în temeiul căreia partea interesată se putea adresa preşedintelui instanţei superioare în caz de întârziere nejustificată a soluţionării cauzei, iar acesta avea posibilitatea de a da instrucţiuni obligatorii instanţei învestite cu soluţionarea cauzei; posibilitatea de a formula memorii şi plângeri adresate Curţii Supreme Administrative şi Ministerului Justiţiei.7

Reglementarea franceză pe baza căreia Curtea admite în prezent că există un remediu efectiv atunci când se depăşeşte durata rezonabilă a procedurii, remediu compensatoriu, este reprezentată de dispoziţiile art. L. 781-1 din Codul de organizare judiciară: „Statul este ţinut să repare prejudiciul cauzat prin funcţionarea defectuoasă a serviciului public al justiţiei. Răspunderea nu este angajată decât de o culpă gravă sau de o denegare de justiţie". Pornind de la acest text, instanţele franceze au admis, în special după pronunţarea hotărârii în afacerea Kudla, angajarea răspunderii delictuale a statului pentru situaţiile în care se depăşeşte un termen rezonabil al procedurii.8

Italia reprezintă probabil statul care a „colectat” cele mai multe condamnări la Curtea Europeană pentru depăşirea duratei rezonabile a procedurii. În faţa avalanşei de condamnări, după pronunţarea hotărârii în cauza Botazzi contra Italiei, Constituţia a fost modificată, consacrându-se, prin art. 111, principiul duratei rezonabile a procedurii.9

6 Idem 7 Idem 8 Idem 9 Idem

Rodica Bratu

205

În Portugalia, existenţa unui remediu compensatoriu pentru durata excesivă a procedurii îşi are sorgintea în hotărârea Curţii Supreme Administrative din 15 octombrie 1998, pronunţată în afacerea Pires Nino contra Portugaliei.10

În Federaţia Rusă, problema executării hotărârilor judecătoreşti într-un termen rezonabil a fost abordată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin hotărârea-pilot pronunţată în cauza Burdov contra Rusiei. Parlamentul rus a adoptat o lege federală, privind despăgubirea pentru încălcarea dreptului la judecarea cauzelor într-un termen rezonabil şi a dreptului la executarea hotărârilor judecătoreşti într-un termen rezonabil.11

Ca urmare a hotărârii în cauza Lukenda contra Slovaciei ce a generat o serie de condamnări în cauze similare aflate pe rolul Curţii - legiuitorul sloven a adoptat în anul 2006 un act normativ prin care au fost instituite două remedii preventive pentru accelerarea procedurilor pendinte, respectiv o cerere de supervizare şi o cerere pentru fixarea unui termen-limită. De asemenea, s-a prevăzut posibilitatea formulării unui acţiuni pentru obţinerea unei juste satisfacţii în cazul prejudiciilor cauzate de durata excesivă a procedurii.12

Legiuitorul spaniol a prevăzut două modalităţi de a preveni sau eventual sancţiona depăşirea duratei rezonabile a procedurii. În principal, în cursul procesului, părţile din proces pot solicita instanţei învestite cu judecarea cauzei să accelereze procedura, iar dacă aceasta nu se conformează, se pot adresa direct Tribunalului constituţional. Pentru ipoteza în care procedura s-a încheiat, părţile au la dispoziţie o acţiune în repararea prejudiciului cauzat (care poate fi declanşată chiar dacă anterior a fost folosită calea recursului d'amparo). Cererea de despăgubire se adresează ministrului Justiţiei, iar decizia

10 Idem 11 Idem 12 Idem


206

acestuia poate fi atacată pe calea contenciosului administrativ de partea nemulţumită (cauza Gonzalez Marin contra Spaniei).13

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a confirmat faptul că Ungaria dispune de un remediu efectiv pentru înlăturarea efectelor depăşirii termenului rezonabil în materie penală, întrucât legea prevede posibilitatea pronunţării unei sentinţe mai blânde atunci când durata procedurii a fost excesivă (cauza Tamás Kovács contra Ungariei).14

Unele dintre statele semnatare ale Convenţiei nu au probleme deosebite în ceea ce priveşte asigurarea judecării cauzelor într-un termen rezonabil şi sunt rar condamnate pentru lipsa unui remediu efectiv în materie. Este cazul Suediei, Islandei, Norvegiei, Elveţiei, Estoniei, Olandei, Principatului San Marino, Finlandei şi Regatului Unit.

În ţările nordice se fac eforturi deosebite pentru asigurarea judecării cauzelor într-un termen rezonabil. Există diverse mecanisme prin intermediul cărora se urmăreşte acest obiectiv: preşedinţii instanţelor au competenţa de a fixa termene-limită şi de a ordona măsuri de ameliorare a duratei procedurii; justiţiabilii se pot adresa ombudsman-ului şi/sau Ministerului Justiţiei pentru a reclama durata nerezonabilă a procedurii; în materie penală, depăşirea termenului rezonabil este sancţionată de obicei cu reducerea sau înlăturarea pedepsei pronunţate, reparaţiile pecuniare reprezentând însă o alternativă; în materie civilă, modalitatea de reparare a prejudiciului cauzat prin depăşirea termenului rezonabil o constituie acordarea unor despăgubiri băneşti; în general criteriile de evaluare a rezonabilităţii şi a cuantumului despăgubirilor sunt cele care decurg din jurisprudenţa europeană, ele fiind aplicate de instanţele naţionale şi

13 Idem 14 Idem

Rodica Bratu

207

prezentate pe larg în diverse reglementări elaborate de ministerele de justiţie.

Principul examinării cauzelor judiciare în termen rezonabil se regăseşte şi în prevederile art. 14.3 al Pactului Internaţional cu privire la Drepturile Civile şi Politice adoptat la 16 decembrie 1966 la New York. Necesitatea examinării cauzei în termen rezonabil îşi găseşte oglindire şi în prevederile constituţionale ale multor state membre ale Consiliului Europei, precum: Albania, Andora, Croaţia, Republica Cehă, Germania, Islanda, Italia, Malta, Polonia, Portugalia, România, Slovacia, San-Marino, Slovenia, Spania, Elveţia, Turcia etc., precum şi în legislaţia lor internă (ex. Ungaria, Islanda, Italia, Lituania, Letonia, România, Serbia şi Montenegro, San Marino, Suedia, Macedonia, Marea Britanie etc.). Totodată, unele state prevăd expres aplicarea directă a Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale în sistemul naţional legislativ (ex. Albania, Andora, Armenia, Azerbaidjan, Bosnia şi Herţegovina, Bulgaria, Croaţia, Republica Cehă, Estonia, Franţa, Georgia, Grecia, Olanda, Polonia, Federaţia Rusă, San Marino, Macedonia etc.).

În România, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat violarea art. 6 paragr. 1 şi art. 13 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului în mai multe cauze: Soare contra României, Abramiuc contra României, Parohia Greco-Catolică Sfântul Vasile Polonă contra României, Floarea Pop contra României.

De asemenea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunţat în cauza Grozescu împotriva României, constatând încălcarea art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la un proces echitabil, datorită nerespectării principiului contradictorialităţii în cadrul procedurii judiciare interne. În fapt, reclamantul a aratat că, în cadrul procedurii judiciare interne, după ce cauza a


208

ramas în pronunţare asupra excepţiei netimbrării recursului, instanţa de judecată, în absenţa sa, a permis depunerea, la dosarul cauzei, a chitanţei doveditoare a plăţii taxei de timbru de către recurentă şi a acordat cuvântul acesteia asupra temeiniciei căii de atac. În consecinţă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat faptul că recunoaşterea încălcării art. 6 din Convenţie, de către autorităţile române, reprezintă o reparaţie echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral suferit de către reclamant şi a obligat, totodată statul român să îi plătească acestuia despăgubiri.

Calitatea esenţială a unei proceduri judiciare o formează accelerarea judecăţii fiecărei cauze, accelerare care nu trebuie să afecteze libertatea individuală a părţilor implicate în proces, drepturile altor persoane şi nici interesele societăţii, deci o accelerare compatibilă cu nevoile justiţiei. În acest sens, art. 6. paragr. 1 al Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale prevede dreptul oricărei persoane la judecare în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale.

Scopul art. 6.din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, este de a asigura ca nici o persoană, realizarea sau limitarea drepturilor căreia depinde de desfăşurarea unui proces, să nu fie nevoită să aştepte un termen nejustificat de mare până la formularea deciziei finale. Acest principiu este atât un drept fundamental al omului, cât şi o condiţie pentru ca un proces să fie considerat echitabil.

Judecarea procesului într-un termen rezonabil are ca scop înlăturarea incertitudinii în care se găsesc părţile prin restabilirea, cât mai curând posibil, a drepturilor încălcate şi prin reinstaurarea legalităţii, care trebuie să guverneze toate raporturile juridice într-un stat de drept, ceea ce constituie o garanţie a unui proces echitabil.

Încrederea într-o justiţie independentă şi imparţială, eficace şi credibilă se construieşte ca răspuns al respectului pe

Rodica Bratu

209

care zi de zi întregul mecanism judiciar împreună cu toate celelalte entităţi angrenate în funcţionarea lui îl demonstrează faţă de fiecare dintre cei care compar în faţa sa şi faţă de fiecare dintre drepturile acestora.

Elisabeta Boţian

3. DREPT CIVIL ŞI PROCESUAL CIVIL

Consideraţii privind acţiunea civilă în procesul penal şi exercitarea ei de către procuror

Dr. Elisabeta Boţian

Procuror la Parchetul de pe lângă Tribunalul Sibiu

Abstract The New Criminal Procedure Code brought

into force some important provisions, concerning the civil action into the criminal trial.

The prosecutor has to bring a civil action when victim of a crime is a minor or a person without civil capacity. Today, the judge can no longer solve by himself a civil action for this type of persons, but he has the duty to order measures of seizure in their benefit.

Other provisions refer to the moment of bringing the civil action into the trial (just before beginning of the judicial inquiry); sustaining the civil actions brought by other people (the prosecutor has the duty to sustain the civil action only for minors or persons without civil capacity); solving the civil action in front of a civil court (the prosecutor can sustain civil actions for these persons even in front of a civil court); impossibility for the prosecutor to give up these type of civil actions (he is in charge with the civil action until the end of the trial); death of victim will transfer the civil action to their heirs (if they are themselves, minors or persons

210


without civil capacity, prosecutor will continue the civil action in the criminal trial); legal transactions are allowed also when victim is a minor or a person without civil capacity (the prosecutor must without civil capacity (the prosecutor must verify the terms of those transactions).

Intrarea în vigoare la data de 1 februarie 2014 a noului Cod de procedură penală a adus modificări semnificative faţă de legislaţia anterioară, în ceea ce priveşte exercitarea acţiunii civile de către procuror în procesul penal.

O primă modificare se referă la titularii acţiunii civile, în situaţia în care persoana vătămată este o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu sau are capacitate de exerciţiu restrânsă. Vechea legislaţie impunea exercitarea din oficiu a acţiunii civile, atât de către instanţa de judecată cât şi de către procuror [art. 17 şi 18 alin. (2) din Codul de procedură penală 1969]. Instanţa era obligată să se pronunţe din oficiu asupra reparării pagubei şi a daunelor morale, iar procurorul era obligat să susţină interesele acesteia, chiar dacă persoana vătămată nu se constituise parte civilă. În prezent, exercitarea acţiunii civile în astfel de cazuri este reglementată prin dispoziţiile art. 19 alin. (3) C.pr.pen. şi sarcina exercitării acţiunii civile revine reprezentantului legal al persoanei sau, după caz, procurorului. Prin urmare, instanţa de judecată nu mai este obligată să exercite acţiunea civilă şi nu se mai pronunţă din oficiu asupra reparării pagubei. Această modificare legislativă răspunde exigenţelor impuse pe de o parte de necesitatea asigurării caracterului echitabil al procesului penal, iar pe de altă parte de necesitatea respectării preceptului constituţional înscris în art. 124 alin. (2) al legii fundamentale, conform căruia justiţia este unică, imparţială şi egală pentru toţi. Din acest punct de vedere,

211

Elisabeta Boţian

212

apreciem că actualele dispoziţii normative în materia exercitării acţiunii civile din oficiu reprezintă un progres legislativ.

Cu toate acestea, noua reglementare a menţinut unele dispoziţii care fuseseră instituite în considerarea caracterului obligatoriu al exercitării acţiunii civile de către judecător, în situaţia reparării pagubei cauzate unei persoane lipsite de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă, astfel că şi în prezent judecătorul are obligaţia să ia din oficiu sau la cererea procurorului măsuri asiguratorii în favoarea acestor persoane, fie în cursul procedurii de cameră preliminară, fie în cursul judecăţii [art. 249 alin. (7) C.pr.pen.]. Potrivit acestor dispoziţii, luarea măsurilor asiguratorii în favoarea acestor persoane se va realiza indiferent dacă se exercită sau nu acţiunea civilă în ceea ce le priveşte. Considerăm că din moment ce judecătorul nu se mai poate pronunţa din oficiu asupra reparării pagubelor cauzate unor astfel de persoane, legiuitorul ar fi trebuit să se menţină consecvent şi să lase necesitatea luării măsurilor asiguratorii în sarcina reprezentantului legal sau a procurorului. Dacă măsurile asiguratorii nu au fost luate în cursul urmăririi penale, al procedurii de cameră preliminară sau al judecăţii, instanţa poate proceda la luarea lor cel mai târziu cu ocazia pronunţării hotărârii, atunci când admite acţiunea civilă (art. 397 C.pr.pen.).

O altă modificare legislativă în această materie se referă la posibilitatea susţinerii acţiunii civile de către procuror în cazurile în care persoana vătămată are capacitate deplină de exerciţiu. Vechea legislaţie permitea procurorului [art. 18 alin. (1) C.pr.pen. 1969] să susţină în faţa instanţei acţiunea civilă pornită de persoana vătămată. De lege lata, nu mai este recunoscută o asemenea posibilitate procurorului, astfel că exercitarea acţiunii civile se realizează exclusiv de către persoanele vătămate atunci când acestea au capacitate deplină de exerciţiu ori de către reprezentanţii lor convenţionali sau


213

legali. Acest lucru nu va aduce însă atingere dreptului procurorului de a ataca hotărârile judecătoreşti, atât în privinţa laturii penale cât şi în privinţa laturii civile [art. 409 alin. (1) C.pr.pen.]. Prin urmare, ori de câte ori procurorul va considera că rezolvarea dată de instanţă laturii civile este greşită, el va putea critica acele dispoziţii din hotărâre, uzând de căile legale de atac.

Alte dispoziţii cu caracter de noutate în ceea ce priveşte exercitarea acţiunii civile sunt acelea privitoare la momentul constituirii ca parte civilă, în cazul persoanei fără capacitate de exerciţiu ori cu capacitate de exerciţiu restrânsă. Dacă în vechea lege posibilitatea exercitării din oficiu a acţiunii civile nu era limitată în timp de momentul citirii actului de sesizare [art. 15, 17 şi 18 alin. (2) C.pr.pen. 1969], în prezent constituirea ca parte civilă se poate face numai până la începerea cercetării judecătoreşti, indiferent dacă acţiunea se exercită de către partea civilă, de reprezentantul ei legal ori de către procuror pentru persoana vătămată lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă. Este însă posibil ca procurorul să formuleze cererea de constituire ca parte civilă încă din timpul urmăririi penale, din moment ce niciun text de lege nu îi interzice. În astfel de situaţii procurorul se va preocupa şi de administrarea de probe (certificate de naştere, cupoane de pensie, adeverinţe de venituri, identificarea şi audierea martorilor necesari) pentru dovedirea prejudiciilor cauzate persoanelor vătămate care sunt lipsite de capacitate de exerciţiu ori au capacitate de exerciţiu restrânsă. Dacă asemenea mijloace de probă nu sunt administrate în cursul urmăririi penale, procurorul de şedinţă va avea obligaţia să efectueze el însuşi demersuri pentru indicarea naturii şi întinderii pretenţiilor, a motivelor şi probelor pe care se sprijină constituirea ca parte civilă.

O altă problemă în legătură cu momentul constituirii ca parte civilă se ridică în situaţia depăşirii acestui moment,

Elisabeta Boţian

214

respectiv în ce măsură ar mai fi oportună luarea din oficiu a măsurilor asiguratorii de către judecător [în condiţiile art. 249 alin. (7) C.pr.pen.] după acest moment. Practic, nu vedem care este raţiunea luării din oficiu a măsurilor asiguratorii, de vreme ce judecătorul are posibilitatea să le menţină numai atunci când lasă nesoluţionată acţiunea civilă [art. 397 alin. (5) C.pr.pen.], ceea ce înseamnă că trebuie să existe o acţiune civilă. Per a contrario, dacă nu se exercită vreo acţiune civilă în procesul penal, măsurile asiguratorii vor fi revocate cu ocazia pronunţării soluţiei şi atunci ne întrebăm de ce mai este obligat judecătorul să le dispună în cursul judecării cauzei. În mod evident, judecătorul va avea posibilitatea luării din oficiu a acestor măsuri asiguratorii numai până la momentul începerii cercetării judecătoreşti. Dincolo de acest moment, dacă nu s-a pornit acţiunea civilă, nu mai există posibilitatea reparării pagubei în procesul penal şi nici măsurile asiguratorii nu-şi mai au rostul. Mai mult, luarea din oficiu a măsurilor asiguratorii în cursul judecării cauzei în condiţiile în care nu se exercită vreo acţiune civilă, ar putea ridica suspiciunea afectării imparţialităţii pe care trebuie să o manifeste judecătorul, cu consecinţe previzibile asupra calităţii actului de justiţie.

Similar, introducerea în procesul penal a părţii responsabile civilmente se poate face numai până la începerea cercetării judecătoreşti, inclusiv în ipoteza în care persoana vătămată este lipsită de capacitate de exerciţiu sau are capacitate de exerciţiu restrânsă [art. 21 alin. (1) şi (2), raportat la art. 20 alin. (1) C.pr.pen.]. Din acest punct de vedere, actuala reglementare nu a adus modificări de substanţă, singura deosebire reprezentând-o momentul procesual al introducerii acestei părţi în cauză: citirea actului de sesizare în vechiul cod şi, respectiv, începerea cercetării judecătoreşti în legea actuală. Aceleiaşi rigori în ceea ce priveşte momentul introducerii în proces a părţii responsabile civilmente trebuie să se supună şi procurorul atunci când exercită acţiunea penală din oficiu.


215

.pr.civ.).

O altă prevedere nouă cu implicaţii asupra exercitării din oficiu a acţiunii civile se referă la asistenţa juridică obligatorie a persoanei vătămate, când aceasta este lipsită de capacitate de exerciţiu sau are capacitate de exerciţiu restrânsă [art. 93 alin. (4) C.pr.pen.]. Deşi legea impune organelor judiciare, sub sancţiunea nulităţii absolute, să asigure acestor persoane asistenţă juridică, avocatul nu poate exercita acţiunea civilă în numele clientului său, acesta fiind un drept personal al persoanei vătămate. Cum aceasta este lipsită de capacitate de exerciţiu ori are capacitate restrânsă de exerciţiu, dreptul de a se constitui parte civilă va fi exercitat de către reprezentantul legal (părinţi, tutore) sau de către procuror. Avocatul va consilia atât persoana vătămată cât şi reprezentantul ei legal în legătură cu constituirea de parte civilă, propunerea şi administrarea probelor pentru dovedirea pretenţiilor civile. În lipsa manifestării de voinţă a reprezentantului legal al persoanei vătămate, procurorul va exercita el însuşi acţiunea civilă în numele acesteia.

Ori de câte ori soluţionarea acţiunii civile va întârzia soluţionarea acţiunii penale, instanţa va putea dispune din oficiu, la cererea procurorului sau a părţilor, disjungerea acţiunii civile (art. 26 C.pr.pen.). Aceasta va rămâne în competenţa instanţei penale, iar în situaţia în care procurorul este acela care a exercitat acţiunea civilă, el va participa în continuare la soluţionarea acesteia1. Pe de altă parte, procurorul ar putea exercita acţiunea civilă pentru persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate restrânsă de exerciţiu, separat şi în faţa instanţei civile, fiind îndreptăţit la aceasta de dispoziţiile legii procesual civile (art. 92 C

1 Grigore Gr. Theodoru, Principiile şi limitele aplicării legii procesual

penale. Acţiunea penală şi acţiunea civilă în procesul penal. Participanţii în procesul penal, în vol. I al Conferinţei cu participare internaţională „Noua legislaţie penală – Tradiţie, recodificare, reformă, progres juridic”, Bucureşti, Editura Universul Juridic, 2012, p. 186

Elisabeta Boţian

216

În cursul procesului penal, inculpatul, partea civilă şi partea responsabilă civilmente ar putea încheia o tranzacţie sau un acord de mediere (art. 23 C.pr.pen.). În condiţiile asigurării asistenţei juridice obligatorii, interesele părţii civile care este lipsită de capacitate de exerciţiu ori cu capacitate restrânsă de exerciţiu vor fi apărate de reprezentantul său legal sau, după caz, de către procuror, din moment ce judecătorul nu se mai pronunţă din oficiu asupra reparării pagubelor cauzate unor astfel de persoane. Termenii tranzacţiei ori ai acordului de mediere cu privire la pagubele cauzate persoanelor fără capacitate de exerciţiu ori cu capacitate restrânsă de exerciţiu vor fi supuşi verificării de către procuror şi de către instanţa de judecată2.

Deşi dispoziţiile legale în vigoare prevăd posibilitatea părţii civile de a renunţa în tot sau în parte la pretenţiile civile formulate (art. 22 C.pr.pen.), considerăm că procurorul nu poate renunţa la pretenţiile civile formulate cu ocazia exercitării din oficiu a acţiunii civile în numele unei părţi lipsite de capacitate de exerciţiu ori cu capacitate restrânsă de exerciţiu, el fiind obligat să susţină interesele acestei părţi până la soluţionarea definitivă a cauzei. Dacă reprezentantul legal al părţii civile renunţă în tot sau în parte la aceste pretenţii, de asemenea procurorul are obligaţia să continue susţinerea acţiunii civile, indiferent de poziţia reprezentantului legal sau a părţii civile. Cu toate acestea, dacă în cursul soluţionării cauzei partea îşi dobândeşte sau îşi redobândeşte capacitatea deplină de exerciţiu, ea poate renunţa la pretenţiile civile în totalitate sau în parte, iar procurorul nu mai are obligaţia de a-i susţine interesele.

2 Elena-Nicoleta Buzat, Medierea în materie penală, în vol. II al

Conferinţei cu participare internaţională „Noua legislaţie penală – Tradiţie, recodificare, reformă, progres juridic”, Bucureşti, Editura Universul Juridic, 2012, p. 198-203


217

Dacă după pronunţarea unei hotărâri definitive a instanţei penale se constată din probe noi că prejudiciul nu a fost integral acoperit, iar acţiunea civilă a fost exercitată de către procuror, diferenţa poate fi cerută pe calea unei acţiuni la instanţa civilă [art. 27 alin. (5) C.pr.pen.]. Deşi legea nu precizează, prin interpretarea sistematică a dispoziţiilor cuprinse în acest articol de lege şi ţinând seama de posibilitatea acordată procurorului de a porni orice acţiune civilă ori de câte ori este necesar pentru apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale minorilor şi ale persoanelor puse sub interdicţie (art. 92 C.proc.civ.), se poate trage concluzia că şi procurorul poate solicita instanţei civile diferenţa de prejudiciu, prin promovarea unei acţiuni civile în favoarea acestor persoane.

Decesul părţii civile care este lipsită de capacitate de exerciţiu ori are capacitate restrânsă de exerciţiu va antrena introducerea în cauză a succesorilor acesteia (art. 24 C.pr.pen.). Dacă şi succesorii sunt persoane lipsite de capacitate de exerciţiu ori cu capacitate restrânsă de exerciţiu, considerăm că procurorul are obligaţia să continue exercitarea acţiunii civile. În caz contrar, acţiunea civilă va fi exercitată în nume propriu de către succesorii având capacitate deplină de exerciţiu.

Când instanţa achită inculpatul şi respinge acţiunea civilă exercitată de către procuror pentru persoana vătămată lipsită de capacitate de exerciţiu ori cu capacitate restrânsă de exerciţiu, cheltuielile judiciare avansate de stat pentru soluţionarea acţiunii civile vor rămâne în sarcina acestuia, partea civilă neputând fi obligată la plata lor în măsura în care nu are culpă procesuală (art. 275 C.pr.pen.).

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Bd. Libertăţii, nr. 12, sector 5, Bucureşti, cod poştal 050706

Telefon: 021.319.39.12 021/319.38.33, 021/319.38.56 int. 2210, 2268

e-mail: [email protected]

Tehnoredactare computerizată Grefier Adrian Costache

ISSN-1224-241

mailto:[email protected]

Download - revistaprolege.rorevistaprolege.ro/wp-content/uploads/2019/07/Pro-Lege_2014_3.pdf · Sesizarea şi existenţa unor a aşa-zise „erori judiciare” în practica judiciară readuce

Top Related