Relaţiile prioritare din viaţa credinciosului (Matei 22:34-40)

După ce am vorbit despre rolul şi importanţa adunării în viaţa credinciosului şi despre

închinarea publică, în familie şi personală, mai trebuie să privim spre ordinea priorităţilor

acestora în viaţă. Atunci când ascultăm de Dumnezeu, acestea vor fi complementare, dar

imediat ce vom neglija aceste responsabilităţi, vor începe problemele şi conflictele.

Oricând întâlnim un om dezorganizat şi schimbător, care se mişcă după cum bate vântul,

putem fi siguri că acel om imatur nu a reuşit să îşi pună ordine în priorităţile vieţii sale. A-ţi

cunoaşte priorităţile înseamnă a fii un om matur care ştie ce vrea şi se disciplinează pentru a-

şi atinge scopul. Care sunt cele mai importante priorităţi din viaţa omului? Care sunt lucrurile

şi relaţiile de care trebuie să se ocupe mai întâi şi în care să investească cel mai mult?

Primele trei priorităţi: Dumnezeu, familia, adunarea, în această ordine.

În natura păcătoasă a omului, această listă de priorităţi este o nebunie! Eu vreau să fiu

fericit, şi voi fi doar dacă am să trăiesc pentru mine, nu pentru alţii! Sunt dispus să Îl slujesc

pe Dumnezeu, atât timp cât El îmi dă ce îi cer, este acolo când Îl chem şi mă lasă în pace

când nu Îl chem. Vreau şi să mă însor, atât timp cât voi face ce vreau eu în căsătorie, cât iau

ce vreau şi dau cât vreau. Şi aş putea să merg şi la biserică, dacă mă simt bine acolo, dacă

nu mi se încurcă planurile şi dacă imaginea mea nu va avea de suferit. Asta e natura umană,

şi aşa gândesc oamenii, crezând că aşa vor atinge fericirea.

Scriptura are însă o altă cale. Fericirea înseamnă a trăi pentru Dumnezeu şi pentru alţii.

Înseamnă să Îl iubeşti pe Dumnezeu mai presus de orice şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi.

Aşezaţi în ordinea potrivită aceste priorităţi, şi veţi fi fericiţi şi satisfăcuţi în relaţia cu

Dumnezeu, în familie şi în adunare.

1. Pe primul loc în viaţa noastră trebuie să fie Dumnezeu (Matei 22:37). Ce înseamnă asta?

a. Test: gândeşte-te ce ai mai scump pe lume sau ce îţi face plăcere mai mare, sau ce ţi-ai

dori mai mult. Dacă ţi s-ar cere să renunţi la Dumnezeu şi la relaţia cu El pentru a

putea avea sau păstra ce îţi e mai drag, ai fi în stare să renunţi? Este relaţia ta cu

Dumnezeu pe primul loc în viaţa ta? Ai fi dispus să renunţi la orice ar putea deteriora

relaţia? Abia atunci Dumnezeu va fi pe primul loc în viaţa ta.

2. Familia este pe locul 2. Familia este o instituţie creată de Dumnezeu. A fost creată

înaintea Adunării şi aşa trebuie să rămână în lista noastră de priorităţi. Familia nu trebuie

să fie niciodată mai presus de Dumnezeu.

a. Trebuie să Îl iubim pe Dumnezeu mai presus decât pe soţ, soţie, copii, părinţi sau fraţi

(Matei 10:35-37). Dacă ni se cere să alegem între familie şi Dumnezeu, dacă

partenerul te ameninţă cu divorţul dacă Îl urmezi pe Dumnezeu, dacă părinţii te dau

afară şi nu te mai recunosc ca fiu pentru că „te-ai pocăit”, ce faci?

b. A-l iubi pe Dumnezeu mai presus decât orice înseamnă a aplica în familia noastră

regulile Scripturii. Înseamnă a lua poziţie atunci când cineva drag nouă umblă contrar

voii lui Dumnezeu, cu riscul de a pierde dragostea lui.

3. Pe locul trei este adunarea. Aceasta este extensia familiei noastre şi reprezintă revărsarea

faţă de oameni a iubirii noastre faţă de Dumnezeu. Relaţia noastră cu adunarea arată

nivelul relaţiei noastre cu Domnul. A iubi adunarea înseamnă a iubi ce a iubit Isus. A

dispreţui adunarea înseamnă a nesocoti ceea ce Isus consideră valoros. Dar cât şi cum

trebuie să iubim adunarea?

a. Noi trebuie să iubim suficient de mult adunarea Domnului încât să fim gata să plătim

preţul necesar, oricare ar fi el, pentru a face parte din ea, pentru a aduce contribuţia

noastră, pentru a-i sluji pe ceilalţi şi a le suplini nevoile.

b. Dar nu avem voie să iubim adunarea mai mult decât pe Dumnezeu. Se poate întâmpla

aceasta? Da.

i. Când iubim corect adunarea, atunci iubirea de Dumnezeu este în armonie cu

iubirea de fraţi şi este o extensie a acesteia.

ii. Dar putem să iubim o adunare a lui Cristos cu un fel greşit de dragoste, una

egoistă. Putem să o iubim pentru că de oamenii aceia ne leagă sentimente

puternice, pentru că acolo ne simţim bine şi confortabil, pentru că acolo ne sunt

prietenii şi rudele, pentru că ne place muzica sau vreun predicator. De fapt,

iubim acea adunare pentru că ne satisface nevoile noastre interioare. Acesta este

un fel greşit de a iubi o adunare.

iii. Şi acelaşi fel greşit de iubire îl putem arăta unei adunări care a luat-o pe un drum

greşit. Să ne punem o întrebare: dacă Dumnezeu ne-ar cere să părăsim o

adunare, L-am asculta? Sunt multe foste adunări scripturale în lume, şi sunt

oameni mântuiţi acolo. Dar Cristos nu mai este acolo. Sfeşnicul adunării a fost

îndepărtat din locul său. El îi cheamă afară pe ai Săi, să iasă şi să se alăture unei

adunări credincioase. Dacă s-ar întâmpla aşa ceva adunării din care faci parte, tu

ce ai face? Dacă Cristos nu mai merge la o adunare, tu de ce mai vrei să mergi?

Dacă Cristos a plecat definitiv, tu de ce rămâi în urmă?

c. De asemenea, nu trebuie să neglijăm responsabilităţile familiale pentru adunare. Sună

ciudat? Nu este aşa.

i. Tu nu poţi fi o unealtă bună şi sfântă în adunare dacă eşti una proastă sau

ineficientă acasă. Slujirea ta începe cu propria familie. Dumnezeu nu îţi va

încredinţa mult, dacă nu eşti credincios peste puţin. Nimeni nu poate fi pus ca

păstor sau supraveghetor peste o adunare dacă nu îşi administrează bine casa şi

familia (1 Tim. 3:4).

1. Lucrurile nu merg bine într-o familie din inerţie, fără să se facă nimic.

Soţul şi soţia sunt diferiţi, gândesc şi acţionează diferit. Adăugaţi la

aceasta atacul celui rău asupra familiei şi veţi vedea pericolul care paşte

fiecare casă care nu este tare şi nu veghează. E nevoie de determinare,

timp şi efort pentru ca familia să ajungă să fie armonioasă şi solidă.

ii. Noi trebuie să ştim măsura slujirii în adunare. Orice facem, noi trebuie să ne

asigurăm că ne îndeplinim întâi răspunderile faţă de Domnul (rugăciune,

închinare privată – cum îi putem hrăni pe alţii dacă noi n-am mâncat?) şi apoi

faţă de familie (timp petrecut împreună, suplinirea nevoilor familiei). Slujirea

celorlalţi trebuie să completeze, nu să înlocuiască slujirea în familie.

1. Sunt unii care, sub pretextul lucrării Domnului, îşi neglijează rolul în

familie. Neglijarea îndatoririlor în familie înseamnă negarea credinţei (1

Timotei 5:8). Principiul corect de a face lucrare se găseşte în 1

Corinteni 7:4-6. Pavel se referă în mod direct la relaţiile intime dintre

soţ şi soţie, dar principiul poate fi aplicat şi la restul relaţiei. Timpul pe

care îl acorzi celorlalţi nu trebuie să fie luat din timpul familiei. La fel şi

energia noastră, la fel şi banii. Orice dăm, în orice lucrare de slujire, noi

trebuie să avem susţinerea familiei. Fie că e vorba de primire de oaspeţi,

de ajutor fizic sau financiar, de misiune, nu le putem face în detrimentul

familiei crezând că slujim unei cauze mai nobile.