Download - Reeducarea Fortei Musculare
Universitatea Transilvania Brașov
Facultatea de Medicină, Specializarea Balneofiziokinetoterapie și recuperare
Creșterea forței
și a rezistenței musculare
Anul II
Studente :
Albert Bianca
Chiosa Andreea
Nedelcuță Alexandra
Roman Lăcrămioara
Brașov
2014
1 Recuperarea forței și a rezistenței musculare
Cuprins
Introducere
1. Capitolul 1. Kinetoterapia și reeducarea musculară 3
1.1. Scurt istoric 3
1.2. Legătura dintre patologia de tip muscular și kinetoterapie 4
2. Capitolul 2. Efectele patologiei asupra țesutului moale 5
2.1 Fiziologia țesutului conjunctiv 5
2.2 Schimbări petrecute asupra țesutului conjunctiv în urma imobilizării 5
2.3 Fiziologia mușchiului striat scheletal 5
3. Capitolul 3. Caracteristicile mușchiului striat scheletal 7
3.1 Ce este forța musculară ? 7
3.2 Forță, vigoare și rezistență musculară 7
3.3 Propriocepția 9
3.4 Compensare și substituție musculară 9
3.5 Spasm, contractură și retractură 10
4. Capitolul 4. Reeducarea forței și a rezistenței musculare 11
4.1 Anamneza 12
4.2 Palparea 13
4.3 Testarea musculară 13
4.4 Exercițiul terapeutic 15
4.4.1 Exercițiul terapeutic cu rezistență 16
4.4.2 Beneficii și contraindicații ale exercițiului cu resistență 23
4.4.3 Adaptări fiziologice la exercițiul cu rezistență 23
4.5 Antrenamentul pentru creșterea forței și a rezistenței musculare 24
4.5.1. Contracția izometrică 25
4.6 Oboseala musculară și recuperarea după efort 25
5. Capitolul 5. Recuperarea elasticității țesutului contractil
27
5.1 Mobilitatea 27
5.2 Principiile recuperării musculare în urma imobilizării 27
5.3 Creșterea mobilității țesutului conjunctiv 28
5.4 Principiile exercițiilor de stretching muscular 28
5.5 Elemente esențiale pentru un stretching eficient 29
6. Capitolul 6. Plan de creștere a forței și rezistenței musculare lombare. Obiectiv : cresterea
forței și a rezistenței musculare 32
7. Capitolul 7. Motivația 36
2 Recuperarea forței și a rezistenței musculare
Concluzii 37
Referințe 39
3 Recuperarea forței și a rezistenței musculare
Introducere
Aproape oricine, indiferent de vârstă, valorează abilitatea de a funcționa cât mai independent
posibil în viața de zi cu zi. Pacienții se adresează de obicei kinetoterapiei datorită dizabilităților fizice
asociate deficiențelor motorii cauzate de traume sau boli care interferează cu viața lor de zi cu zi. Un
program de exerciții terapeutice individualizat reprezintă o componentă fundamentală a kineoterapiei,
căci scopul acestei științe este de a obține un nivel optim al capacității de mișcare în viața de zi cu zi.
Capitolul 1
1.1 Scurt istoric
Ar părea greu de crezut faptul că unele tipuri de tratament folosite astăzi în recuperarea
medicală, cum ar fi masajul terapeutic, hidroterapia și exercițiile fizice terapeutice ; erau folosite înca
din antichitate – în jurul anului 3000 I.H. în China și in perioada anilor 400 I.H. la greci și romani.
Cercetările arheologice au demonstrat faptul că masajul, lumina, exercițiul fizic, aplicațiile de cald,
rece, apa ; erau folosite înca din timpuri preisorice pentru a trata suferințele fizice.
Scrieri despre exercițiile terapeutice originează de la preoții taoiști din China care descriu o
serie de posturări și exerciții de respirație, practică ce purta numele de Cong Fu. Acestea constau în
mișcări limitate și nu se aseamănă conceptelor moderne despre exercițiu fizic. În India, vechii hinduși
foloseau de asemenea posturări și exerciții pentru a vindeca reumatismul.
În Grecia antică se credea că febra poate fi tratată prin lupta corp la corp, prin mers sau masaj.
Primul care recunoaște valoarea terapeutică a exercițiilor de creștere a forței musculare a fost
Hipocrate, care a înțeles încă de pe atunci principiile mușchiului, al ligamentului și al atrofiei
musculare datorată inactivității fizice.
În jurul anului 180 I.H. romanii au adoptat o formă de exerciții terapeutice cu numele de
gymnastics. Galen a fost cel care a lăsat scrieri valoroase descriind din punct de vedere kinetic rolul
anatomiei și a fiziologiei în mișcare.
Contracțiile izometrice se aseamănă cu exercițiile numite dubla contracție, foarte prețuite la
începutul secolului XX și în care, după o contracție izotonică, mușchii solicitați erau menținuți câteva
secunde în contracție izometrică. Primele cercetări științifice menite să elucideze efectul și mecanismul
de acțiune al contracțiilor izometrice se leagă de numele lui Steinhaus care in 1920 a executat
următoarea experiență: a legat unul din picioarele unei broaște supunând-o unor contracții izometrice
repetate (broasca instinctiv încercând să-și elibereze piciorul). Dupa un timp a constatat o dezvoltare
evidentă a mușchilor piciorului respectiv, care în acest interval a executat contracții izotonice
repetate.Experiența a permis formularea concluziei că există posibilitatea de dezvoltare a forței
mușchilor și fără mișcare. Rezultatele acestei observații, însă, nu au câștigat teren în practica de toate
zilele, poate tocmai pentru că păreau prea simple și deci, puțin convingătoare.
Privind utilizarea contracțiilor izometrice, un autor Karpovich subliniază marea lor importanță
în cultura fizică medicală. Analizând amănunțit experiențele efectuate într-un spital al veteranilor de
4 Recuperarea forței și a rezistenței musculare
război din orasul Rocky Hill, autorul constată mărirea forței musculare în anumite cazuri până la 300%.
S-a confimat posibilitatea sporirii forței cu 5% săptămânal numai datorită unui număr redus de
contracții izometrice executate zilnic. La tineri acest procent de creștere a forței este de numai 4% pe
săptămână, iar la femei de 3% [Muller, E.A. : 36].
După părerea autorilor, această creștere a forței se poate obține în primul rând la mușchii care
nu sunt prea mult solicitați în condiții obișnuite, în al doilea rând, la oamenii slabi, în al treilea rând, la
bărbați (la femei creșterea fiind mai redusă) și, în sfârșit, efectul depinde și de particularitățile
individuale ale persoanelor care efectuează aceste contracții.
În 1957, Muller semnalează faptul că eficacitatea maximă în privința creșterii forței se obține
atunci când încărcătura de antrenament este egală cu 33% din forța maximă a sportivului.
Hellebrandt afirma, însă că ‘’încărcătura maximă, progresiv atinsă, ridică treptat limita
toleranței față de intensitatea contracțiilor izometrice, aceasta fiind cheia succeselor contracțiilor
izometrice. Într-adevăr, datele foarte recente ale lui Rich si ale colaboratorilor săi demonstrează o
creștere a forței musculare mai accentuată în urma efortului izometric depus cu o intensitate care
depășește 2/3 din forța maximă. Câteva studii sugerează ideea că exercițiile izometrice, dacă sunt destul
de intense, pot avea efect și asupra mușchilor antagoniști. Dareus și Salter au găsit că eforturile
izometrice ale mâinii în pronație măresc și foțta mușchilor supinatori. Cercetările electromiografice ale
lui Gelhorn efectuate în timpul efortului izometric de flexie și extensie a mâinii au demonstrat că
dezvoltarea forței mușchilor antagoniști depinde de intensitatea efortului. Astfel, efortul redus dezvoltă
numai mușchii agoniști, efortul moderat afectează și mușchii sinergici, iar efortul maximal, îi implică și
pe cei antagoniști.
Scheletul oferă cadrul care susține corpul, însă mușchii sunt cei care susțin și propulsează
corpul. Toată viața noastră, începând de la prima bătaie a inimii, se bazează pe activitate musculară.
Atunci când, datorită diverșilor factori (traumă, oboseală, abuz, boală) interacțiunea apropiată, perfectă
dintre sistemul nervos, circulator și musculoscheletal este afectată, mișcarea devine dificilă, restrictivă,
de cele mai multe ori dureroasă și chiar imposibilă. Aceste disfuncționalități conduc la adaptări
compensatorii care necesită intervenții terapeutice, de reabilitare sau educaționale [Chaitow, 2011 : 22].
1.2 Legătura dintre patologia de tip muscular și kinetoterapie
Cele mai comune suferințe legate de sistemul muscular care sunt tratate prin intermediul
kinetoterapiei sunt durerea, slăbiciunea musculară, rezistența musculară scăzută, limitarea mișcărilor
funcționale datorate contracturii musculare, hiperlaxitatea ligamentară, postura defectuoasă,
dezechilibrele musculare [Kisner, 2002, p. 7].
Exercițiul terapeutic reprezintă un set sistematic de mișcări corporale, posturi și activități cu
scopul de a oferi pacientului posibilitatea de a-și remedia sau de a preveni deteriorarea, de a-și
îmbunătăți sau a-și recâștiga funcția motorie, de a preveni sau de a reduce factorii de risc și de a
optimiza statusul general de sănătate sau starea de bine [Kisner, 2002, p. 1].
Obiectivul kinetoterapiei de a crește forța musculară se referă în special la capacitatea
mușchiului de a produce tensiune și lucru mecanic. Acest concept presupune optimizarea forței și a
anduranței.
5 Recuperarea forței și a rezistenței musculare
Capitolul 2
Efectele patologiei asupra țesutului moale
2.1 Fiziologia țesutului conjunctiv
Cel mai abundent țesut din corp este țesutul conjunctiv. Acesta, în formele sale diferite,
formează structura oaselor, a mușchilor, a vaselor de sânge și a limfei, formând totodată și învelișul
altor organe moi din corp.
Toate terapiile manuale au ca și componentă comună aplicarea forțelor mecanice asupra
țesutului conjunctiv, iar efectele acestora pot fi imediate sau întârziate [Chaitow, 2011, p 20].
Țesutul conjunctiv, inclusiv fascia, sunt formate din celule (fibroblaști și condrocite) și o
matrice extracelulară de colagen și fibre elastice înconjurate de o substanță de bază formată în principal
din acid glucozaminoglican și apă, densitatea sa depinzând de poziționarea în corp și de forțele care se
opun acestuia [Chaitow, 2011, p 21].
În cazul în care nu s-au petrecut schimbări fibrotice datorităa traumei, starea țesutului
conjunctiv poate varia între o structură apoasă și una gelatinoasă, prin introducerea energiei induse de
activarea musculară, de masaj, hidroterapie, căldură [Chaitow, 2011, p 21].
2.2 Schimbări petrecute asupra țesutului conjunctiv în urma imobilizării
Atunci când fascia rămâne imobilizată pentru mult timp, sau atunci când a fost supusă unor
mișcări reduse ca de exemplu în cazul persoanelor sedentare, țesutul său de bază se solidifică generând
pierderea abilității fibrelor de colagen de a aluneca una peste cealaltă, dezvoltând adeziuni. Aceasta se
întâmplă datorită faptului că în perioada inițială a imobilizării se pierde o cantitate semnificativă de
matrice extracelulară (apă și glicozaminoglicani), conducând la micșorarea spațiului dintre firele de
colagen și la pierderea elasticității țesutului. Dacă, datorită traumei sau imobilizării, i se asociază și un
proces inflamator, are loc un proces mai complicat căci exsudatul inflamator declanșează contractura,
scurtând astfel țesutul conjunctiv.
Post traumatic, pot avea loc simultan formarea țesutului cicatricial în țesuturile afectate, precum
și fibrozarea țesuturilor învecinate, datorat exsudatului inflamator [Chaitow, 2011, p 21].
2.3 Fiziologia mușchiului striat scheletal
Forța generată de mușchii scheletici este utilizată fie pentru a produce, fie pentru a opri
mișcarea, pentru a induce mișcare sau pentru a asigura stabilitate. Contracțiile musculare – și tipul de
fibră musculară – pot fi clasificate în funcție de ceea ce a fost numit « continuu de forță », variind de la
necesitatea minimă de forță și maximă de rezistență, sau maximă de forță cu rezistență scăzută. Atunci
când o contracție musculară necesită mai mult de 70% din forța mușchiului respectiv, sunt recrutate
fibrele musculare fazice, fluxul sangvin este redus și aportul de oxigen este diminuat [Chaitow, 2011 : 22].
6 Recuperarea forței și a rezistenței musculare
Mușchii scheletali au în componența lor atât fibre roșii, posturale, dens vascularizate, cu rezerve
scăzute de glicogen și concentrații mari de mioglobulină și mitocondrii ; cât și fibre fazice – însă vor
prezenta o predominanță pentru un anumit tip de fibre. Mușchii predominant tonici, cu fibre roșii,
utilizați în principal în activități posturale și de stabilizare, sunt cei mai afectați în urma posturilor
vicioase și au tendința de a se scurta [Chaitow, 2011 : 22].
Mușchii fazici care au tendința de a se lungi / inhiba ca și răspuns al disfuncției sunt mușchii
paravertebrali (fără erector spinae), scalenii, flexorii profunzi ai gâtului, deltoidul, părțile inferioare ale
pectoralului mare, secțtiunile inferioare ale trapezului, romboizii, marele dințat, dreptul abdominal,
glutealii, mușchii peronieri, mușchii vaști (vast medial, lateral și intermediar) cât și extensorii brațului
[Chaitow, 2011 : 27].
Caracteristicile mușchilor stabilizatori Caracteristicile mușchlior mobilizatori
Mușchi monoarticulari Mușchi biarticulari sau multisegmentali
Mușchi profunzi (pârghie scurtă) Mușchi superficiali (pârghie lungă, braț al mișcării
lung și tendință de hipertrofiere)
Inserții aponevrotice mari (pentru a distribui și a
absorbi încărcarea)
Fibre și inserții tendinoase unidirectionale (pentru
a direcționa forța și a produce mișcare)
Pârghiile susțin încărcarea, menținerea statică și
compresiunea asupra articulațiilor
Pârghiile desemnate pentru a susține viteza și
mobilizarea articulațiilor
Rol de menținere posturală asociat cu decelerare
excentrică sau moment de rezistență
Rol în mișcări repetitive și rapide, capabili să
susțina un grad ridicat de stress/strain
Exemple de mușchi stabilizatori Exemple de mușchi mobilizatori
Oblicii interni / externi, semispinalul, fibrele
profunde ale marelui gluteu, subscapularul
Dreptul femural, marele pectoral, ridicătorul
scapulei, dreptul abdominal *) Conform Comerford, 2012: 24
Funcțiile mușchiului în corpul uman sunt de mobilizare, prin modificarea unghiului de mișcare
la nivelul articulațiilor realizat de scurtare concentrică ; de control postural prin contracțiile
izometrice ; de stabilitate prin contracția excentrică cu rol de a controla mișcările exagerate ; și de a
oferi feedback sistemului nervos central cu privire la coordonare și la reglarea tensiunii și rigidității
[Comerford, 2012 : 23].
Decoperiri recente au evidențiat faptul că fascia are rolul de a transmite și de a multiplica forța
dezvoltată în mușchi, iar lezarea structurii fasciei în urma unei traume, de exemplu, va impacta negativ
funcția mușchilor adiacenți [Chaitow, 2011: 20].
Fasciile, care sunt o formă de țesut conjunctiv fibros și îmbracă/separă mușchii, grupele
musculare și straturile acestora ; se prezintă sub formă coloidală, adică sunt compuse din particule
solide suspendate în lichid. Acestea nu sunt structuri rigide și de cele mai multe ori, rezistența opusă de
către acestea este direct proporțională cu forța aplicată asupra lor. Pentru aceasta, orice încercare de a
modifica sau de a lungi o structură aponevrotică necesită o abordare exclusiv blândă. De asemenea,
structurile cartilaginoase din jurul fasciilor vor putea fi influențate pentru a-și modifica starea de
tixotropie prin intermediul vibrațiilor, al căldurii (care poate surveni, de asemenea, și în urma
masajului), al mișcării active sau pasive [Chaitow, 2011 : 18].
7 Recuperarea forței și a rezistenței musculare
Este important de menționat faptul că procesul de atrofiere care poate începe în doar câteva zile
de la imobilizare, afectează diferit mușchii în funcție de compoziția lor ; atrofierea instalându-se mai
rapid în mușchii tonici, posturali decât în cei fazici.
Slăbiciunea musculară este rezultanta patologiei neurologice (compresiune de nerv sau
miofasciala) sau a atrofierii [Chaitow, 2011 : 29].
Printre cei mai importanți mușchi care au predispoziție spre hipertonie ca și răspuns al funcției
vicioase se numără trapezul, sternocleidomastoidianul, ridicătorul scapulei, fibrele superioare ale
marelui pectoral, flexorii brațului, pătratul lombelor, erector spinae, oblicii abdominali, iliopsoas-ul,
tensor-ul fasciei lata, dreptul femural, adductorii coapsei (lung, scurt si mare), mușchiul piriform și
ischiogambierii.
Capitolul 3
Caracteristicile mușchiului striat scheletal
3.1 Ce este forța musculară ?
Performanța musculară reprezintă capacitatea mușchiului de a efectua lucru mecanic și este o
componentă complexă a mișcării funcționale.
Factorii care influențează performanța musculară includ calitățile morfologice ale mușchiului,
influențele neurologice, biochimice și biomecanice precum și funcțiile respiratorie, cardiovasculară,
metabolică, cognitivă și emoțională.
Elementele cheie ale performanței musculare sunt reprezentate de forță și rezistență. Dacă
oricare dintre aceste aspecte este invalidată, vor apărea limități funcționale și dizabilități sau risc
crescut pentru dobândirea disfuncțiilor.
Performanța musculară deficitară, care va conduce la slăbiciune și atrofiere musculară ; vor fi
generate de anumiți factori cum ar fi trauma, boala, imobilizarea, inactivitatea [Kisner, 2002 : 148].
3.2 Forță, vigoare și rezistență musculară
Forța musculară reprezintă un termen folosit în sens larg care se referă la abilitatea țesutului
contractil de a produce tensiune și ulterior intensitate determinate de gradul de solicitare. Mai specific,
forța reprezintă cea mai mare forță măsurabilă exercitată în mușchi pentru a depăși rezistența care i se
opune într-un singur moment de efort maxim. Această forță funcțională presupune abilitatea sistemului
8 Recuperarea forței și a rezistenței musculare
neuromuscular de a produce, de a reduce sau de a controla forța în timpul activităților funcționale într-o
manieră lină și coordonată. Insuficiența acestei abiități va conduce la pierderi funcționale majore ale
celor mai elementare activități cotidiene. Forța este baza necesară pentru a dezvolta vigoarea
musculară.
Vigoarea musculară, strâns interconectată de vigoare și de viteza de mișcare, este definită ca
lucrul mecanic (forța x distanță) produs pe o unitate de timp (forța x distanță/timp) ; cu alte cuvinte,
eficiența de a efectua lucrul [Kisner, 2002 : 149].
Rezistența musculară este capacitatea de a efectua activități de intensitate mică, repetitive și
susținute pe o perioadă îndelungată de timp. Rezistența cardiovasculară se asociază activităților motrice
repetitive, dinamice cum sunt mersul, ciclismul, înnotul ; care solicită grupuri musculare mari.
Rezistența musculară se referă la abilitatea mușchiului de a se contracta în mod repetat împotriva unei
rezistențe, de a genera și de a susține tensiune și de a rezista oboselii. Menținerea posturii și a
aliniamentului corporal necesită control și rezistență susținute de către musculatura posturală.
Antrenamentul de anduranță presupune realizarea de contracții repetate, multiple, de intensitate mică,
susținute pe o perioadă îndelungată, pentru a determina mușchiul să se adapteze la efort prin creșterea
metabolismului oxidativ [Kisner, 2002 : 149]. În cazul multor pacienți cu dizabilitate musculară
funcțională, antrenamentul la rezistență va avea un impact mai bun și rezultate mai eficace decât
antrenamentul la efort. În plus, acest tip de program terapeutic va minimiza efectele adverse la care pot
fi supuse articulațiile și iritație mai scăzută a țesutului moale, fiind mai facil de realizat.
Determinanți ai generării de tensiune musculară :
Factorul Influența factorului
Diametrul și mărimea mușchiului Forța de tensiune direct proportională cu diametrul
mușchiului
Aranjamentul și lungimea fibrei Mușchi puternici cu fibre de formă penată sau multipenată
Mușchi care dezvoltă o forța inferioară cu fibre lungi, paralele
Distribuția fibrei musculare : I și II Concentrație mare de fibre tip I : forță și viteză scăzute,
rezistența la efort
Concentratie mare de fibre II : viteza mare de contracție,
maximală, cu oboseală rapidă
Relația lungire-tensiune la momentul
contracției
Mușchiul produce cea mai mare tensiune de contracție când
se află la nivelul fiziologic de repaus
Recurutare de unități motorii
Frecvența unităților care transmit
semnal motor
Cu cât este mai mare numărul unităților motorii inervante, cu
atât mai mare producția de forță
Cu cât este mai mare frecvența unităților motorii care
inervează, cu atât este mai mare tensiunea musculară
Tipul de contracție musculară
Viteza contracției musculare
Exprimarea forței în sens descrescător : contracție excentrică,
izometrică, concentrică
Contracție concentrică : crește viteza, scade tensiunea.
Contracție excentrică : cresc viteza și tensiunea *) Conform Kisner 2011 : 151
9 Recuperarea forței și a rezistenței musculare
3.3 Propriocepția
Propriocepția a fost denumită și « mecanismul principal al vieții », deoarece reprezintă prima
linie de contact între mediul înconjurător și organismul uman. Aceste mecanisme neuronale servesc atât
pentru a informa asupra situației mușchiului, cât și ca stație de releu pentru mușchi și pentru structurile
învecinate.
Receptorii senzitivi ai propriocepției sunt următorii :
Receptor Eferență
Mecanoreceptori Răspund la atingere sau la mișcare musculară – pot fi hipersezitivizați și
să acționeze ca și nocireceptori (durere la atingere)
Chemoreceptori Informează asupra gustului / mirosului, precum și asupra schimbărilor
biochimice locale, cum ar fi nivelurile de CO2 sau O2
Termoreceptori Detectează modificările de temperatură
Receptori electromagnetici Răspund la lumină (retina)
Nocireceptori Receptează durerea – pot fi hipersensibilizați
Organele responsabile de propriocepție sunt :
Structură Localizare Eferență
Terminațiile Ruffini Capsula articulară
Organul Golgi Ligamente Propriocepție asupra articulației, indiferentă de
activitatea musculară
Corpusculii Pacini Țesut conjunctiv
periarticular
Rata accelerării mișcării – receptor al accelerației
Fusul muscular Fibra musculară Detectează, evaluează, ajustează lungimea
mușchiului și viteza contracției musculare
Receptorii tendinoși Golgi Tendon Reflectă tensiunea dezvoltată în mușchi *) Conform I. Chaitow, 2011 : 30.
Mecanismele care alterează propriocepția includ procesele inflamatorii sau ischemice la locul
receptorilor, traumatismele fizice, pierderea forței musculare, influențe psihomotorii (sentimente de
nesiguranță – pot genera slăbiciune musculară), sau combinația între inhibiția musculară, rigiditatea
articulară și activitatea punctelor trigger [Chaitow, 2011 : 31].
Suma informațiilor proprioceptive va rezulta în răspunsuri specifice: activitatea motorie este
ajustată și apar reflexele de corectare, apare conștientizarea locului ocupat de corp în spațiu ; iar în
timp, se pot învăța noi scheme de mișcare. Propriocepția este un aspect foarte important al terapiei prin
mișcare, tocmai prin această posibilitate de a dezvolta noi scheme de mișcare [Chaitow, 2011 : 31].
3.4 Compensare și substituție musculară
Atunci când structura fasciei sau a mușchilor suferă modificări – prin contractură de exemplu,
aceasta va fi compensată printr-o atitudine antagonistă – ca de exemplu, în cazul scoliozelor care
compensează tonusul crescut al unei grupe musculare cu laxitatea mușchior opuși. Acest proces
10 Recuperarea forței și a rezistenței musculare
reprezintă o adaptare funcționala a organismului, care are ca obiectiv menținerea în echilibru a centrilor
auditiv și optic ; și poate fi privită ca și compensare sau decompensare fasciala. Astfel, prin analiză,
putem descoperi că fascia se afla în stare « ideală » fără a fi suferit dezechilibre majore, sau poate
dezvolta pattern-uri compensatoare (altlantooccipitale, cervicodorsale, toracolombare sau
lombosacrate) sau mecanisme necompensatorii în cazul traumatismelor [Chaitow, 2011 : 22].
Unitatea funcțională de mișcare a mușchilor este reprezentată de acțiunea agoniștilor, a
sinergiștilor și a antagoniștilor – care, potrivit reflexului de inhibiție numit de Sherrington, primesc
comanda de relaxare în momentul când agoniștii lor se contractă [Chaitow, 2011 : 27].
Este bine de știut faptul că, potrivit lui Sbenghe, inhibiția antagoniștilor este parțială și nu totală,
aceștia asigurând printr-o minimă stare de tensiune postura corectă, precizia și abilitatea mișcărilor.
S-a descoperit faptul căa momentul de maxima importanță a acțiunii antagonistului este la
începutul schemei de mișcare, servind pentru o fină inițiere a mișcării, o bună coordonare a mișcării,
stabilizând în același timp încheietura [Chaitow, 2011 : 27].
Adesea, mușchii care au avut de suferit în urma unei traume sau neurologic vor determina
mișcări substitutive inițiate de alți mușchi. Cu toate că substituția ajută în realizarea mișcării, ea este
rezultatul unei secvențe de activare musculară defectuoasă în care agonistul va reacționa mai lent decât
sinergiștii sau stabilizatorii lui care vor deveni hiperactivi. Acest lucru creează tipare disfuncționale de
mișcare, mișcari neeconomicoase energetic, necoordonate, obositoare ; stress asupra articulațiilor
precum și durere.
3.5 Spasm, contractură și retractură
Adesea se întâmplă ca termenii de scurtare, tensiune și spasm muscular să fie folosiți în context
mult prea larg. Mușchii pot suferi alterări de natură neuromusculară, de vâscozitate sau de țesut
conjunctiv sau chiar o combinație a acestor factori. Mușchiul poate fi tensionat ca urmare a tensiunii
neuromusculare crescute ; fie datorită modificării țesutului conjunctiv ; rezultând în contracție de
natură voluntară a fibrei (cu potențial motor), spasm muscular involuntar cu potențial motor sau
contractură (involuntară, fără potențial motor) [Chaitow, 2011 : 28].
Trebuie menționat faptul că spasmul, generat de un potențial motor care activează răspunsul, de
obicei nu poate fi inhibat. Este un fenomen involuntar care poate apărea ca și mecanism de apărare,
frecvent asociat cu trauma sau patologia – osteoporoză, tumori ososase, influențe neurologice, etc.
Contractura este de asemenea involuntară și apare în absența potențialului motor. Aceasta apare
în punctele trigger musculare, unde fibrele nu se pot relaxa; iar senzitivizarea, sau facilitarea, implică
schimbarea stimulului de răspuns al neuronilor . Aceasta conduce la descreșterea pragului și la o
activitate crescută a fibrelor aferente [Chaitow, 2011 : 28].
Contractura este definită ca și o scurtare adaptativă a unității mușchi-tendon și a altor țesuturi
moi periarticulare, care generează o rezistență semnificativă la întindere activă sau pasivă și limitarea
mișcării, compromițând abilitățile funcționale [Kisner, 2002 : 66].
11 Recuperarea forței și a rezistenței musculare
Tipurile de contractură pot fi diferențiate în funcție de schimbările patologice ale țesuturilor moi
care au generat această suferință. Astfel, contractura miotatică (miogenică) va fi caracterizată de
scurtarea adaptativă a mușchiului și a tendonului cu pierdere a gradului de libertate de mișcare în
articulație, fără prezența patologiei de tip muscular. Acest tip de contractură poate fi combătut relativ
ușor prin intermediul exercițiilor de stretching [Kisner, 2002 : 67]. Contractura pseudomiotatică, pe de
alta parte, este un tip de contractură cauzată de hipertonicitate (spasticitate sau rigiditate) asociata unei
leziuni cerebrale cum ar fi AVC, leziune la nivelul măduvei spinării sau traumatism cerebral. Spasmul
muscular și durerea ar putea cauza de asemenea contractură pseudomiotatică. În ambele situații,
musculatura afectată se află într-o stare continuă de contracție cu rezistență excesivă la întindere
pasivă. Aplicarea tehnicilor inhibitorii pentru a reduce tensiunea musculară vor facilita elongarea
mușchiului scurtat prin tehnici speciale.
Contracturile de natură articulară sau periarticulară sunt rezultatul patologiei articulare.
Aceste schimbări implică adeziuni, proliferare sinovială, efuziune articulară, neregularități ale
cartilajului articular sau formarea de osteofite. Astfel, prin pierderea mobilității țesuturilor conjunctive
care se atașeaza articulației, se pierde mobilitatea mișcării artrokinetice și apare contractura
periarticulară.
Contractura fibrotică sau inreversibilă apare în urma schimbărilor de fibrozare a țesutului
conjunctiv din mușchi și din structurile periarticulare. Cu toate că prin intermediul exercițiilor
terapeutice se poate crește unghiul de mișcare, lungimea funcțională a țesutului va fi adeseori foarte
greu de obținut [Kisner, 2002 : 67].
Capitolul 4
Reeducarea forței și a rezistenței musculare
O întreagă serie de condiții patologice care afectează, în mod inițial, sisteme diferite cum ar fi
cel neurologic, cardiovascular sau pulmonar, pot rezulta în dizabilități secundare sau indirecte ale
sistemului musculoscheletal. Aceasta se întamplă de cele mai multe ori atunci când activitatea normala
a pacientului este restricționată de aceste condiționări – spre exemplu imobilizarea sau schema de
mișcare compensatorie. Printre aceste afecțiuni care vor cauza în mod indirect dizabilități fizice, se
numără traumatismele craniene, accidente cardiovasculare, pareze și paralizii, traumatisme ale nervilor
spinali și periferici, arsurile, infarct miocardic acut [O’Sullivan, 2014 : 124].
Evaluarea datelor furnizate de testarea musculară contribuie la stabilirea diagnosticului și a
prognozei tratamentului, la fixarea target-urilor și la dezvoltarea unui plan de recuperare. Evaluarea și
12 Recuperarea forței și a rezistenței musculare
testarea joacă un rol deosebit de important pe parcursul întregului tratament, pentru a analiza
eficacitatea programului și pentru a anticipa rezultatele [O’Sullivan, 2014 : 125].
4.1 Anamneza
Înaintea începerii examinarii fizice, este important a aduna cât mai multe informații în legătură
cu antecedentele și patologia curenta a pacientului. Informații cu privire la simptome sau abilitate
funcțională ne vor ajuta să stabilim un program de recuperare eficace și în siguranță. În mod obișnuit,
asemenea informații vor putea fi obținute în mod direct de la pacient, însă anumite surse suplimentare
vor oferi detalii obiective ajutaătoare – cum ar fi rapoarte medicale, radiografii, teste de laborator
[O’Sullivan, 2014 : 125].
Înțelegerea temeinica a istoricului medical al pacientului este de cea mai mare importanța în
selectarea și aplicarea în siguranță a procedurilor de tratament.
În mod ideal, anamneza ar trebui sa aibă loc în spiritul unei conversații amiabile și active, într-o
cameră liniștită, luminoasă, intimă. Ideal, terapeutul și pacientul ar trebui să se afle la același nivel,
unul în fața celuilalt, păstrând între ei un spațiu confortabil. O anamneză bine întemeiată va oferi
terapeutului informații cu privire la localizarea și tipul simptomelor, medicația prescrisă, tratamente
anterioare, probleme de sănătate asociate, antecedente [O’Sullivan, 2014 : 125]. O bună întrebare de
început ar fi « Ce vă deranjează » sau « Ce vă aduce la cabinetul de kinetoterapie ? » ; « Văd din
rapoartele medicale că ați suferit o intervenție chirurgicală ieri pentru fractura de șold. Așa s-au
întamplat lucrurile ? » - pacientului trebuie să îi fie oferită șansa de a relata. În continuare, se pot adresa
întrebări ca « Am nevoie să vă pun niște întrebări suplimentare pentru a-mi clarifica situația », « Cum a
început durerea/inflamația ? », « Puteți să-mi aratați unde vă doare ? », « A avut loc vreo schimbare a
locației durerii ? S-a extins durerea ? A devenit mai intensă ? Este o durere înțepătoare sau surdă ? Ce
anume vă înrăutățește durerea ? Vi s-a mai întamplat înainte ? Cum ați fost tratat ? », etc. Terapeutul
trebuie, de asemenea, să fie conștient de faptul că simptome des atribuite patologiei musculoscheletale
aparțin de fapt altor patologii – de exemplu, colecistita poate genera durere la nivelului umărului drept
[O’Sullivan, 2014 : 120-131].
La sfârșitul anamnezei se vor adresa întrebări ca « Mai este ceva ce doriți să îmi comunicați ? »,
sau « Credeți că exista lucruri despre care nu am discutat și pe care ar trebui sa le știu ? » și de
asemenea se vor măsura tensiunea arteriala, pulsul și frecvența respiratorie – înaintea începerii
procedurilor de testare musculară [O’Sullivan, 2014 : 132].
Strategii de tratament :
Profilul pacientului : nume, vârsta și ocupația ; activități de recreere, sport ; influențe
psihosociale (îi place munca, relații sociale, viața de familie, probleme financiare)
Antecedente personale și heredo-colaterale :
Prezentarea bolii : simptome generale (inclusiv factori agravanți, în ce privințe îl afecteaza
boala), etiologia, sisteme asociate suferinței (neuro, musculoscheletale, endocrine)
13 Recuperarea forței și a rezistenței musculare
Tratamente anterioare (investigatii, diagnostic, prognoza, rezultatele)
Aspecte clinice curente și planul de tratament : examinare fizică, inclusiv bilanț articular,
funcțional, palpare, testare musculară ; teste speciale, formularea unui plan de tratament ambulatoriu și
sugestii pentru tratament la domiciliu [Chaitow, 2011 : 47].
Evaluare necesară :
Evaluarea dezechilibrelor musculare și a disfuncțiilor legate de postură și de activitățile
desfășurate antigravitațional implică o serie de metode de testare. Se va urmări testarea : atrofiei
musculare, a hipertrofiei (spre exemplu a porțiunii superioare a trapezului), a lungimii și secvențialității
de mișcare musculară.
4.2 Palparea
Palparea implică o cunoaștere amănunțită a anatomiei umane și presupune folosirea diferitelor
porțiuni ale mâinii terapeutului variind presiunea tactilă, pentru a putea evalua structura osului, a
țesuturilor moi și a pielii. Se recomandă a începe această procedură inițial pe partea anterioară a
corpului pacientului, continuând cu partea posterioară ; și se inițiază întotdeauna pe partea sănătoasă,
urmând să continue procedura pe partea afectată, patologică [O’Sullivan, 2014 : 133].
Pentru a palpa structuri superficiale cum ar fi pielea, se va folosi o presiune tactilă ușoară, iar
pentru a palpa structuri mai profunde este necesară o presiune crescută. De obicei această tehnică
implică folosirea degetelor, însă pentru palparea unor structuri mai profunde cum ar fi marele trohanter
sau marginile scapulei, se va folosi întreaga suprafață a mâinii. Rularea pielii și a țesutului moale va
permite terapeutului să aprecieze mobilitatea miofasciala. De asemenea, schimbări în temperatura
normală a pielii vor fi detectate mai facil folosind fața dorsală a mâinii [O’Sullivan, 2014 : 134].
4.3 Testarea musculară
Înainte de testarea propriu-zisă, se sugerează a observa postura pacientului și abilitatea sa de a
realiza activități funcționale – fapt care ne poate furniza date valoroase în legătură cu severitatea
simptomelor, disponibilitatea de a se mișca și forța musculară ; urmate de palpare. Palparea va oferi
informații care ne vor ajuta să decidem necesitatea testelor adiționale, însă dacă este realizată după
testarea musculară sau articulară ar putea să ne ofere un feed-back greșit prin intensificarea durerii
generate de mișcare [O’Sullivan, 2014 : 133].
Metode clinice de a determina forța musculară includ testarea musculară manuală,
dinamometrul manual sau izokinetic.
Scopurile testării musculare includ :
1. Determinarea deficitelor și a limitărilor de activitate.
2. Identificarea grupelor musculare care cauzeaza sau contribuie la dizabilitate
3. Formularea obiectivelor și a rezultatelor care se asteaptă să fie obținute
4. Evaluarea eficacității tratamentului de recuperare
14 Recuperarea forței și a rezistenței musculare
5. Identificarea factorilor de risc pentru a preveni înrautățirea dizabilității
6. Motivarea pacientului [O’Sullivan, 2014 : 125].
Evaluarea dezechilibrelor musculare și a disfuncțiilor legate de postură și de activiățile
desfășurate antigravitațional implică o serie de metode de testare. Se va urmări testarea : atrofiei
musclare, a hipertrofiei (spre exemplu a portiunii superioare a trapezului), a lungimii și a
secventialitatii de mișcare musculară.
Testarea musculară presupune testarea forței de contracție musculară a pacientului prin
contracții izotonice ale unui muschi sau grup muscular în timp ce se deplasează segmentul, realizate cu
sau fără rezistență aplicată de către gravitație sau kineoterapeut.
Indicații Contraindicații
Limitarea unghiului de mișcare prin adeziuni, contracturi,
formarea de cicatrice cauzatoare de limitări funcționale
Fracturi recente, procese inflamatorii sau
infecțioase, hematom
Limitarea mișcarii poate cauza diformități structurale
care pot fi prevenite
Durere acută la mobilizarea segmentului
sau la elongarea musculaturii
Musculatura slabă și scurtarea musculaturii opuse Hiperlaxitate
Înainte și în urma exercițiului fizic intens ca și modalitate
de prevenire a mialgiei
Musculatură scurtată necesară pentru
stabilizarea articulațiilor
Profilaxia patologiei musculare în programe de
întreținere
*) C. Kisner, L. A. Colby, Therapeutic Exercises, 2002, p. 67
Pentru o testare eficientăa, specialistul trebuie să aibă în vedere stabilizarea eficientă a punctului
de origine a mușchiului, să se asigure că pacientul realizează mișcarea cu maximul de efort și ca nu
substituie mișcarea prin intermediul sinergistilor.
Ca și regulă de bază, o parte esențială a testării unui muschi care trece peste două articulații este
o bună fixare. Aceeași regulă se aplică și copiilor sau adulților ale căror mișcări sunt necoordonate sau
slabe. Cu cât este fixată mai bine extremitatea, cu ataât mai puțin sunt activați stabilizatorii, iar testarea
musculară va fi mai precisă [Chaitow, 2011 : 29].
În funcție de răspunsul motor al pacientului la testarea musculară, terapeutul poate primi
sugestii referitoare la patologia de care suferă aceasta :
Caracteristicile mișcarii Sugestive pentru ...
Durere la contracție Problemă de cauză musculară
Forță normală, fără durere Normal
Forță normală, prezintă durere Disfuncție minoră de cauză musculară sau tendinoasă
Slab, fără durere Sugerează patologie de tip neurologic sau ruptura de mușchi /
tendon
Slab, prezintă durere Sugestiv pentru disfuncții majore, cum ar fi fractura
Toate mișcările sunt dureroase Sugereaza hipersensibilitate și dezechilibru emoțional
Repetările mișcarilor sunt dureroase Sugerează patologie circulatorie sau claudicație *) Cyriax 1982, I. Chaitow, 2011 : 29.
15 Recuperarea forței și a rezistenței musculare
Forța musculară va fi clasificată în felul următor :
Forța Procent de
eficiență
Caracteristici
F5 100% Normal, mișcare antigravitațională completă împotriva unei rezistențe ferme
F4 75% Eficiență moderată în realizarea antigravitațională a întregii scheme de mișcare,
împotriva unei rezistențe medii
F3 50% Realizarea schemei de mișcare antigravitațional, fără rezistență opusă de
testator
F2 25% Realizarea schemei de mișcare posibilă cu eliminarea gravitației
F1 0 Contractilitate minimă, fără mobilizarea segmentului
F0 0 Lipsa contracției musculare *) Conform I. Chaitow, 2011: 29.
În timpul testării unghiului de miscare în mod activ sau pasiv, pacientul poate prezenta dureri –
fapt care ne poate furniza informații prețioase cu privire la natura afecțiunii – leziune a țesutului
contractil cum ar fi mușchi, tendon, inserții osoase; sau implicarea țesuturilor imovibile precum
suprafețe articulare, capsulă articulară sau ligament [O’Sullivan, 2014: 145].
Strategia de testare musculară izometrică presupune testarea în punctul slab al musculaturii în
timp ce pacientul realizează o contracție izometrică, iar testatorul încearcă să miște structurile
învecinate, crescând gradual forța destabilizării [Chaitow, 2011, p 29]. Testarea musculara izometrică cu
rezistență va fi utilizată pentru a identifica tipul de țesut implicat în patologie. Astfel, durere crescută în
timpul contracției izometrice – cauzată de scurtarea musculară și de apropierea capetelor tendinoase –
va confirma patologia musculară. Uneori, este posibil ca durerea sa fie resimțită in etapa lungirii
musculare care succede sfârșitul contracției; lucru ce dovedește, de asemenea, existența leziunii
țesutului contractil. Lipsa durerii în timpul testării izometrice, însă care apare în timpul mișcărilor
pasive sau redundant în mișcări articulare, dovedește implicarea țesuturilor necontractile în suferința
bolnavului [O’Sullivan, 2014: 145].
În ceea ce privește testarea izometrică cu rezistență, această testare trebuie realizată cu mare
grijă pentru a evita implicarea țesutului necontractil în acest proces. Terapeutul trebuie sa poziționeze
pacientul într-o postură intermediară în unghiul de mișcare, astfel încat sa solicite cât mai puțin
articulația și structurile imovibile înconjuratoare. Partea proximala a membrului de testat trebuie sa fie
stabilizată corespunzător pentru a minimiza substituțiile musculare. În acest punct se va cere
pacientului sa efectueze contracția izometrică, în timp ce testatorul va opune rezistență mișcării. În
acest moment se va nota și calificativul forței opusă de pacient (f5 – f0) [O’Sullivan, 2014: 145].
4.4 Exercițiul terapeutic
Cele trei elemente care stau la baza performanței musculare – vigoarea, forța și rezistența – pot
fi îmbunătățite în funcție de intensitatea, frecvența și durata cu care masa musculară este solicitată.
Creșterea forței este o componentă integrantăa a majorității programelor de condiționare sau recuperare
16 Recuperarea forței și a rezistenței musculare
fizică, fiind o procedură sistematică utilizată în vederea hipertrofierii fibrei musculare și a obținerii de
adaptare neuronală, în funcție de creșterea progresivă a efortului.
Capacitatea
musculară a copilului
Capacitatea
musculară a adultului
Capacitatea
musculară a vârstnicului
Distribuția fibrelor musculare
I si II se realizează în primul
an de viață
Degenerarea masei
musculare poate apărea încă
de la vârsta de 25 de ani
Rata de declin a forței crește cu
15-50% între 60-80 de ani
Creșterea forței are loc în
mod egal atât la băieți cât și
la fete
Apogeul forței musculare
are loc în decada a doua de
viață
Pierderea flexibilității produce
capacitatea mușchiului de a
genera forță
La pubertate apare
diferențierea marcată a forței
musculare, mai mare la băieți
decât la fete
Forța și rezistența musculară
degenerează mai încet în
cazul persoanelor active
fizic
Descrește viteza de contracție,
anduranța, aportul de O2 și
numărul de motoneuroni alfa,
se atrofiază cu preponderență
fibra musculară posturală
Hipertrofierea musculară
devine evidentă la pubertate
În cursul decadei a IIIa de
viață forța declină cu 8-10%
la fiecare 10 ani
Îmbunătățirea forței și a
rezistenței musculare este
posibilă prin antrenament *) Conform C. Kisner, 2011 : 154
Indiferent de tipul de exercițiu terapeutic, siguranța reprezintă un factor fundamental în fiecare
aspect al programului, indiferent dacă acesta se desfasoarăa independent sau sub supravegherea
terapeutului. În această privință, anamneza temeinică reprezintă un factor esențial pentru cunoașterea
eventualilor factori de risc și a prognozei terapeutice, precum și mediul în care se desfășoară exercițiile
[Kisner, 2002 : 3].
De asemenea, acuratețea cu care pacientul realizează exercițiile este de o importanță vitală
deoarece aceasta influențeaza atât siguranța pacientului cât și eficacitatea tratamentului. Aceasta
presupune o postură și un aliniament corporal bune, executarea corecta a exercițiilor cu o intensitate,
viteză și durată adecvate și o respirație optimă. Nu în ultimul rând, pacientul care efectuează un
program și independent, trebuie informat despre relația dintre semnele oboselii și riscul de rănire.
4.4.1 Exercițiul terapeutic cu rezistență
Un principiu de bază al exercițiului terapeutic este faptul că pentru a îmbunătăți performanța
musculară, mușchiul trebuie supus unei încărcări mai mare decât capacitatea sa metabolică – cu alte
cuvinte, provocarea mușchiului de a lucra peste forța sa maximală obișnuita. Adaptarea musculară va
rămâne constant direct proporțională cu efortul efectuat. Acest principiu al încărcării musculare se
concentrează pe încărcarea progresivă a mușchiului prin manipularea intensității sau a volumului
exercițiului. Intensitatea exercițiului cu rezistență este echivalentă cu greutatea rezistenței, în timp ce
volumul implică variabile cum ar fi numărul de repetiții, de seturi sau frecvența exercițiului [Kisner,
2002 : 150]. Trebuie subliniat faptul că pentru a asigura siguranța maximă a tratamentului, încărcarea
trebuie întotdeauna adaptată patologiei, vârstei, stării de vindecare, oboselii și abilităților globale ale
pacientului – tratamentul trebuie sa fie specific.
17 Recuperarea forței și a rezistenței musculare
Exemple de exerciții cu rezistență pentru creșterea forței musculare
Flexie cot cu rezistența și stabilizare
Flexie umăr cu rezistență
Flexie cot cu rezistență
18 Recuperarea forței și a rezistenței musculare
Rotație externă cu rezistență
Rotație internă cu rezistență
Ridicare scapulă cu rezistență
19 Recuperarea forței și a rezistenței musculare
Extensie cot cu rezistență
Flexie pumn cu rezistență
Pronație cu rezistență
Flexie degete din articulația IFP cu rezistență
20 Recuperarea forței și a rezistenței musculare
Opoziție police cu rezistență
Extensie șold și genunchi cu rezistență
Flexie șold și genunchi cu rezistență
Extensie șold cu rezistență și stabilizare pelvis
21 Recuperarea forței și a rezistenței musculare
Rotație externă șold cu rezistență
Abductie șold cu rezistență
Rotație internă șold cu rezistență
22 Recuperarea forței și a rezistenței musculare
Flexie de genunchi cu rezistență și stabilizare
Extensie de genunchi cu rezistență și stabilizare
Flexie dorsală cu reistență
23 Recuperarea forței și a rezistenței musculare
Flexie plantară cu rezistență
*) Sursă poze C. Kisner, 2002: 180-197
4.4.2 Beneficii și contraindicații ale exercițiului cu resistență
Beneficii ale exercițiului cu rezistență Contraindicații ale exercițiului cu rezistență
Restaurarea, îmbunătățirea sau menținerea
performanței musculare
Antrenamentul intempestiv va conduce la
oboseală musculară excesivă
Creșterea forței țesutului conjunctiv (tendoane,
ligamente) și a densității osoase
Tehnica defectuoasă a executării sau lipsa
exercițiilor de încălzire pot conduce la
traumatisme
Scăderea stress-ului din articulații prin creșterea
forței musculare
Poate crea dezechilibre de tonus în grupuri
musculare opuse dacă nu este efectuat corect
Facilitarea vindecării prin creșterea aportului de
O2
Exacerbarea greutății aplicate poate conduce la
ruptură / întindere musculară
Îmbunătățirea stimei de sine și a stării emoționale Necesită răbdare pentru observarea rezultatelor
4.4.3 Adaptări fiziologice la exercițiul cu rezistență
Variabila Exercițiu de creștere a forței Exercițiu de creștere a rezistenței
Mușchi scheletal Hipertrofia fibrelor musculare cu precădere
de tip II
Posibilă hiperplazie
Scade densitatea mitocondriilor
Scade densitatea capilarelor
Hipertrofiere minimă sau deloc
Crește densitatea și volumul
mitocondriilor
Crește densitatea capilarelor
Sistemul nervos Crește numărul unităților motorii care
trimit comanda și viteza comenzii
Țesut conjunctiv Crește forța tendoanelor, a ligamentelor și
a țesutului conjunctiv în mușchi
Crește densitatea osoasă, posibilă creștere a
masei osoase
Crește forța tendoanelor, a
ligamentelor și a țesutului
conjunctiv în mușchi
Crește mineralizarea osului *) Conform C. Kisner, 2011 : 158
24 Recuperarea forței și a rezistenței musculare
4.5 Antrenamentul pentru creșterea forței și a rezistenței musculare
Cele mai recente recomandări susțin că 6-12 repetiții ale unui exercitiu cu o încărcare suficientă
pentru a genera oboseală musculară sunt eficiente în creșterea forței. În momentul în care crește nivelul
de anduranță, se va crește încărcarea.
Între 3 și 5 seturi a câte 40-50 repetiții cu o încărcătură minimă vor determina rezistența
musculară, greutatea încărcării crescând ușor atunci când exercițiul devine ineficient prin adaptare
musculară. Creșterea rezistenței se va realiza și prin exerciții izometrice ; care pot fi introduse precoce
în programul de reabilitare fără riscul de a răni țesutul aflat în proces de vindecare [Kisner, 2011 : 163].
Exercițiile de creștere a rezistenței musculare au un impact substanțial asupra tuturor sistemelor
organismului uman, fiind folosite în mod eficient atât în cazul pacienților cu patologie musculară, cât și
în cazul persoanelor care doresc să își îmbunătățească nivelul global de sănătate și antrenament. Pentru
a obține cele mai bune rezultate, antrenamentul de creștere a forței trebuie să fie complementat cu cel
pentru rezistență musculară. Variabilele care determină eficacitatea programului de recuperare cuprind,
în primul rând, aliniamentul și stabilizarea corespunzătoare, dozarea corectă a efortului în ceea ce
privește intensitatea, volumul, frecvența, durata și perioada de odihnă. Rapiditatea și tipul exercițiului
trebuie, de asemenea, luate in considerare.
Aliniamentul și stabilizarea joacă un rol fundamental atât în testarea musculară, cât și în
exercițiu, căci pentru maximă eficiență trebuie evitate mișcările de substituție – care sunt mișcări
compensatorii cauzate de forța crescută a sinergiștilor sau stabilizatorilor. Aliniamentul este determinat
de direcția fibrelor musculare, iar mișcarea trebuie să se adreseze succesiunii naturale de mișcare. Mai
mult, stabilizarea joacă un rol-cheie în acuratețea mișcării și poate fi realizată extern, de către terapeut,
sau intern, prin contracția izometrică a mușchilor adiacenți. De exemplu, exercițiile de ridicare a
piciorului utilizate pentru antrenamentul mușchilor glutei, se va realiza concomitent cu o contracție
izometrică a mușchilor abdominali care vor stabiliza pelvisul și coloana lombară. Acest tip de
stabilizare este eficient doar dacă mușchiul fixator este destul de puternic pentru a menține contracția,
sau dacă nu este obosit [Kisner, 2011 : 160-161].
Intensitatea reprezintă încărcarea împotriva căreia se contractă mușchiul – care trebuie să fie
mai mare decât efortul cu care acesta este obișnuit. Încărcarea submaximală în exercițiu este practicată
la începutul programului terapeutic, în stadiile precoce de vindecare tisulară, după perioade de
imobilizare când se dorește protejarea articulațiilor de forțele compresive sau când s-a instalat
osteoporoza, pentru copii sau vârstnici, sau în antrenamentul izo-kinetic. Încărcarea maximală este un
exercițiu de înaltă intensitate indicat atunci când se dorește creșterea forței musculare, în fazele
avansate ale programului de recuperare în cazul persoanelor sănătoase, în programe de condiționare
fizică la persoanele fără patologie sau în cazul culturiștilor [Kisner, 2011 : 163].
Volumul exercițiilor este sumarea numărului total de repetiții și seturi într-o ședință, multiplicat
cu rezistența folosită.
25 Recuperarea forței și a rezistenței musculare
Exercițiul efectuat „cu rezistență” presupune orice formă de exercițiu activ în care contracției
statice sau dinamice a mușchiului i se opune o forță exterioară aplicată manual sau mecanic [Kisner,
2002 : 148]. Acest tip de exercițiu este un element esențial în programele de recuperare ale pacienților cu
funcții deficitare, precum și o componentă vitală în orice program de condiționare fizică profilactică.
Este bine de știut faptul că, înainte de a executa aceste manevre – care vor determina o îmbunătățire
semnificativă a funcției motorii, terapeutul trebuie să efectueze o anamneză temeinică a pacientului
care va evidenția necesitatea acestei proceduri. Detalii precum patologia, gradul de severitate al
disfuncției musculare, prezența altor deficite, stadiul de vindecare al traumatismelor, vârsta, nivelul de
antrenament și posibilitatea cooperării ; trebuie luate în considerare pentru a determina eficacitatea
programului.
4.5.1 Contracția izometrică
Tipul de exercițiu într-un program terapeutic se referă la forma exercițiului, la tipul de
contracție musculară și la modalitatea de efectuare a exercițiului. Pacientul poate efectua exercițiul
dinamic, static, cu încărcare sau fără, cu rezistență care i se opune manual sau mecanic.
Exercițiul izometric este o formă de exercițiu static în care mușchiul se contractă și produce
forță fără a-și schimba lungimea în mod considerabil și fără a mișca în mod vizibil articulațiile. Cu
toate că această contracție nu execută lucru mecanic, se produce un nivel crescut al forței și tensiunii –
îndreptate împtriva unei forțe aplicate manual, menținând o greutate într-o anumită poziție, mentinând
o anumită poziție împotriva greutății corporale, împingând sau trăgând de un obiect imobil.
În anii ’50 și ’60 s-a descoperit faptul că exercițiul izometric crește forța musculară cu o
eficiență mai mare decât antrenamentul dinamic, afectând nu doar mușchii care realizează contracția
cât și sinergiștii și stabilizatorii acestora – prin transferul de forță [Kisner, 2011 : 168]. Sunt utilizate
diferite tipuri de exerciții izometrice, care servesc în mod diferit în anumite stadii ale recuperării.
Exercițiile de fixare, realizate liber sau împotriva unei greutăți minimale, se utilizează pentru a
scădea durerea și spasmul muscular, oferă relaxare și îmbunătățesc circulația către țesuturile aflate în
faza acută de vindecare. Scopul acestora nu este de a crește forța – căci aceasta este posibil doar în
cazul mușchilor foarte slabi, însă sunt menite pentru a contracara atrofia și a menține elasticitatea fibrei
musculare în timpul imobilizării.
4.6 Oboseala musculară și recuperarea după efort
Oboseala este un fenomen complex care afectează performanța mușchiului și trebuie luată în
considerare atunci când se realizează un program de creștere a rezistenței musculare.
Oboseala musculară, trecătoare și reversibilă, se reflectă prin descreșterea potențialului motor la
un stimul repetat de contracție statică sau dinamică. Acest răspuns fiziologic acut temporar este cauzat
de o serie de factori, cum ar fi consumarea rezervei energetice, insuficient aport de O2, reflexe
inhibitorii transmise de SNC, sau scăderea conducției impulsurilor către joncțiunea mio-neuronală în
26 Recuperarea forței și a rezistenței musculare
cazul fibrelor fazice [Kisner, 2011 : 151]. La atingerea pragului de oboseală musculară, efortul va fi fie
întrerupt pentru a permite odihna, fie se va scădea încărcarea la efort.
Tipul fibrei musculare și rezistența la oboseală :
Caracteristici Tip I Tip II
Rezistența la oboseală Mare Intermediară/joasă
Densitatea capilarelor Mare Mică
Sistemul energetic Aerobic Anaerobic
Diametrul Mic Mare
Scurtarea musculară maximă Încet Rapid *) Conform Kisner 2011 : 152
Oboseala generală, sau cardiopulmonară, reprezintă răspunsul sistematizat al întregului corp ca
și consecință a activității fizice îndelungate cum ar fi mersul, alergarea usoară, ciclismul sau săpatul ; și
se relationează cu capacitatea organismului de a folosi în mod eficient oxigenul. De cele mai multe ori,
aceasta reprezintă o combinație de factori : scăderea nivelului glicemic din sânge, scăderea rezervelor
de glicogen din mușchi și ficat, consumarea potasiului sangvin în special la vârstnici [Kisner, 2011 : 151].
Un element extrem de important care afectează eficacitatea antrenamentului reprezintă
recuperarea și odihna post-solicitare. Mușchiul și întreg organismul au nevoie de odihnă și de hrană
adecvate pentru a-și putea reface rezervele și a crește forța și rezistența. Organismul uman necesită
odihnă atât între seturi de exerciții cât și între ședințele de antrenament – pentru a putea reface structura
fibrei musculare lezate de efort, cât și pentru a construi baza necesară adaptării la efort.
Suprasolicitarea va avea efecte negative asupra întregului sistem, va genera slăbiciune, potențiale
traume, va supraîncărca articulațiile, se va ajunge la o stare de « plafonare » atât fizică, cât și psihică.
Carol Kisner subliniază faptul că schimbările care au loc în corp în timpul recuperării după efort
constau în refurnizarea țesutului cu O2, refacerea depozitelor energetice, eliminarea acidului lactic din
sânge și mușchi (necesită aproximativ o oră după încetarea activității solicitante) și refacerea rezervelor
de glicogen pe parcursul câtorva zile [Kisner, 2011 : 153]. Este interesant de evidențiat faptul că cea mai
eficientă și rapidă modalitate de recuperare a mușchiului după efort în următoarele zile reprezintă
executarea unui exercițiu ușor, cu greutate minimală și cu repetări multiple – ca și consecință a
activității neuronale și circulatorii.
Un lucru extrem de important și adesea pierdut din vedere constă în impactul psihicului asupra
performanței musculare. O persoană bolnavă, deprimată, aflată sub medicație sau care a suferit traume
va avea o capacitate funcționala motorie scăzută. În consecință, programul de recuperare se va adresa,
individualizat, persoanei ; și nu afecțiunii sau unui grup de vârstă.
De asemenea, reiterăm faptul că pacientul trebuie să învețe tehnica de executare a mișcării
corectă – lucru primordial, fundamental, care va influența pozitiv sau negativ performanțele și evoluția
ulterioare.
27 Recuperarea forței și a rezistenței musculare
Capitolul 5
Recuperarea elasticității țesutului contractil
5.1 Mobilitatea
Termenul de mobilitate poate fi definit ca abilitatea segmentelor corporale de a efectua activități
funcționale pe întreaga schemă de mișcare normală, dar și ca abilitatea individului de a iniția, de a
controla și de a susține mișcări active (mobilitate functională). Mobilitatea se asociază cu integritatea
articulară dar și cu flexibilitatea, care poate fi definită ca și proprietatea de extensibilitate a țesutului
moale – mușchi, tendoane, fascii, capsule articulare, ligamente, nervi, vase de sânge, piele. Mobilitatea
țesutului moale și a articulațiilor trebuie să fie sustinută de un nivel satisfăcător de forță și rezistență
musculară, precum și de control neuronal, pentru a permite corpului să fie mobil funcțional [Kisner,
2002 : 65].
Hipomobilitatea sau limitarea mișcării este cauzată de scurtarea țesutului moale ca formă de
adaptare la tulburări funcționale. Acești factori sunt imobilizarea îndelungată a segmentului corporal,
stilul de viață sedentar, postura deficitară și dezechilibrele musculare, slăbiciunea musculară asociată
cu deficiențe neuromusculare, traumatismele și diformitățile congenitale sau dobândite [Kisner, 2002 :
66].
Orice factor care limitează mobilitatea corporală este factor cauzator pentru scăderea
extensibilității țesutului moale și în consecință, va conduce la scăderea performanței musculare [Kisner,
2002 : 66].
5.2 Principiile recuperării mobilității musculare în urma imobilizării
Imobilizarea în poziție scurtată, necesară în urma unei fracturi sau a unei intervenții chirurgicale
pe tendon sau ligament, va rezulta în scurtare, pe lângă atrofierea și slăbirea mușchiului. Acest proces
are loc mai rapid în cazul imobilizării în poziție scurtată, căci posturările sau imobilizarea în poziție
alungită s-au dovedit a genera o creștere a numărului de sarcomere în serie și, implicit, lungirea
mușchiului ca formă de adaptare a acestuia [Kisner, 2002 : 71-72].
În urma imobilizării, forța dezvoltată în țesutul moale va fi alterată, magnitudinea tesiunii
maximale precum și forța tensională a țesutului necontractil vor scădea semnificativ. De asemenea,
laxitatea unui grup muscular datorată scurtării mușchilor opozanți determină slăbirea acestora. Prin
urmare, începerea cât mai precoce a programului terapeutic și a metodelor de stretching sunt de o
importanță maximă pentru îmbunătățirea performanței și a rezistenței musculare [Kisner, 2002 : 87].
Inițial, este important să se pună accent pe devoltarea forței și a controlului neuromuscular ale
agonistului, grupul muscular opus celui care trebuie întins. De exemplu, dacă flexorii cotului limitează
unghiul de mișcare, se va porni prin tonifierea extensorilor în limita unghiului de mișcare posibil.
Stretching-ul ischiogambierilor contractați care mențin flexia genunchiului va fi complementat de
tonifierea cvadricepsului. Solicitarea precoce a agonistului va oferi posibilitatea de a elonga activ
structurile hipomobile și de a păstra unghiul de mișcare recent obținut. Pe măsură ce se caștigă un
28 Recuperarea forței și a rezistenței musculare
unghi de mișcare apropiat de cel „normal”, sau funcțional, mușchii scurtați care au fost elongați vor fi
de asemenea tonifiați pentru a obține un echilibru potrivit între agoniști și antagoniști [Kisner, 2002 : 87].
5.3 Creșterea mobilității țesutului conjunctiv
Răspunsul mecanic al unității contractile a mușchiului la întindere și imobilizare este
reprezentat de schimbări care au loc la nivel anatomic și funcțional al sarcomerului. În momentul când
un mușchi este întins, forța elongării se transmite fibrelor musculare și în jurul acestora, crește
tensiunea musculară și sarcomerele se alungesc. Atunci când forța de întindere cedează, sarcomerele
revin la lungimea lor inițială – proprietate ce poartă numele de elasticitate.
Dacă un mușchi este imobilizat pentru o perioadă îndelungată, stress-ul aplicat acestuia fiind diminuat,
proteina contractilă se va degrada, diametrul fibrelor musculare se va micșora, va scădea numărul
miofibrilelor și a capilarelor intramusculare, rezultând în atrofiere și slăbiciune musculară. Pe măsură
ce se atrofiază mușchiul, apare o creștere a țesutului fibros și adipos din mușchi.
Cum s-a menționat și înainte, flexibilitatea câștigată prin programele de stretching sunt
trecătoare și durează numai aproximativ 4 săptămâni de la încetarea exercițiilor. Cea mai eficientă
metodă de a obține o creștere permanentă a unghiului funcțional de mișcare este integrarea activităților
cotidiene în programul de stretching, cum ar fi întinderea, prinderea, întoarcerea, rotația, aplecarea,
împingerea, tracțiunea și fandarea ; pentru ca mai apoi pacientul să fie îndemnat să folosească aceste
activități regulat în viața de zi cu zi. Însă, inițial, aceste mișcări funcționale trebuie integrate în
programul de stretching.
5.4 Principiile exercițiilor de stretching muscular
Așa cum exercițiile de creștere a forței și a anduranței sunt esențiale pentru îmbunătățirea
performanței musculare și prevenirea rănirii, stretching-ul
devine o importantă componentă a programului de
recuperare atunci când lipsa mobilității afectează funcțiile
cotidiene. Termenul de stretching presupune manevrele
terapeutice dedicate creșterii gradului de extensibilitate a
țesutului moale, îmbunătățind flexibilitatea și elongând
structuri care s-au scurtat și au devenit hipomobile. Însă
abordarea exercițiilor de stretching trebuie să vină în
urma unei evaluări sistematice a structurilor care
limitează mișcarea, precum și a celor mai indicate
29 Recuperarea forței și a rezistenței musculare
proceduri [Kisner, 2002: 66].
Flexibilitatea reprezintă abilitatea de a mobiliza segmente corporale cu ușurință și în lipsa
durerii în toate unghiurile funcționale articulare. Flexibilitatea reprezintă extensibilitatea unităților
musculotendinoase periarticulare, bazată pe abilitatea lor de a se deforma sau de a se relaxa în urma
forței de întindere.
Hipomobilitatea reprezintă scăderea mobilității în unghiul funcțional de mișcare.
În prima fază a procesului de reabilitare mobilizarea și stretching-ul manual realizate de către
specialist reprezintă cea mai potrivită procedură. Stretching-ul realizat independent de către pacient
care a fost în prealabil instruit asupra tehnicii corecte, împreună cu exerciții regulate destinate creșterii
forței și a rezistenței musculare, vor constitui etapa finală a recuperării [Kisner, 2002: 66].
Stretching asistat activ sau pasiv reprezintă elongarea susținută sau intermitentă a unității
mușchi-tendon și a țesuturilor periarticulare prin mobilizarea unei articulații rigide puțin în afara
unghiului de mișcare.
Stretching individual va fi efectuat independent de către pacient sub supravegherea atentă a
terapeutului.
Facilitarea neuroproprioceptivă și tehnicile inhibitorii sunt destinate relaxării tensiunii
dezvoltate în mușchi scurtați realizate înainte sau în timpul elongării musculaturii. Folosirea tehnicilor
inhibitorii împreună cu exerciții de elongare poartă numele de tehnici FNP, inhibiție activă, stretching
activ sau stretching facilitat [Kisner, 2002: 67].
Tehnica relaxării izometrice se folosește cu scopul elongării musculaturii și a fasciilor pentru a
face posibilă mobilizarea articulațiilor. Aceasta implică o serie de contracții izometrice voluntare
realizate de pacient într-o direcție controlată și cu o anumită intensitate căreia i se opune rezistența
efectuată de kinetoterapeut [Kisner, 2002: 67].
Manipularea țesutului moale se realizează prin aplicarea unor forțe manuale specifice și
progresive cu scopul de a efectua o schimbare a structurilor miofasciale care pot restricționa mișcarea
și includ masajul, acupunctura, terapia punctelor trigger.
5.5 Elemente esențiale pentru un stretching eficient
Ca și în cazul altor exerciții terapeutice, cum ar fi antrenamentul la efort, eficiența stretching-
ului este determinată de unele elemente esențiale cum ar fi aliniamentul corporal și stabilizarea,
intensitatea, durata, viteza, frecvența și modalitatea cu care se realizează aceste tehnici.
Aliniamentul corect, sau poziționarea influențează nivelul de tensiune exercitat în țesuturile moi
și prin urmare va afecta unghiul de mișcare. Avem în vedere aliniamentul corect al articulațiilor,
mușchilor, trunchiului și al segmentelor adiacente – de exemplu pentru elongarea dreptului femural în
mod eficient se va realiza flexia genunchiului concomitent cu extensia coapsei, păstrând o poziție
30 Recuperarea forței și a rezistenței musculare
neutră a coloanei vertebrale lombare și a pelvisului. De evitat bascularea înainte a pelvisului sau
hiperlordozarea coloanei lombare, abducția sau flectarea coapsei pe bazin [Kisner, 2002 : 77].
Stabilizarea este un alt element care trebuie luat în considerare în tehnica stretching-ului,
stabilizând fie capătul proximal, fie cel distal al segmentului. În stretching-ul asistat realizat de către
kinetoterapeut se obisnuiește stabilizarea capătului proximal și mobilizarea segmentului distal. În
stretching-ul realizat independent de către pacient se va practica imobilizarea capătului distal al
segmentului. De asemenea în anumite cazuri se practică și stabilizarea a două sau multe segmente
pentru a păstra un aliniament corect ; cum ar fi stabilizarea coloanei lombare și a pelvisului în
stretching-ul iliopsoas-ului prin extensia coapsei.
Intensitatea acestei manevre de elongare a țesutului moale trebuie să fie mică, pentru a
minimiza reflexul de întindere și a asigura starea de relaxare și confort a pacientului. Cele mai optime
rezultate ale elongației din punct de vedere al îmbunătățirii unghiului funcțional de mișcare sunt
obținute prin proceduri realizate la intensitate mică și durată mai îndelungată, prevenind astfel lezarea
și încărcarea țesuturilor moi. S-a demonstrat de asemenea că stretching-ul de intensitate mică contribuie
la elongarea țesutului conjunctiv dens, o componentă semnificativă în contracturile cronice.
Durata optimă a tehnicii de elongare pentru rezultate sigure, eficiente variază în funcție de
numărul de repetiții – în general, cu cât este mai scurtă procedura cu atât va fi necesar un număr mai
mare de repetiții. Stretching-ul static s-a dovedit a fi mult mai eficient în îmbunătățirea flexibilității
decât stretching-ul balistic și numeroase studii au demonstrat faptul că durata acestei manevre poate
varia între 5 secunde și 5 minute. Mai mult, în cazul stretching-ului static, se presupune că organul
tendinos Golgi, monitorul tensiunii musculare la întindere, ar putea avea o contribuție la elongarea
mușchiului prin anularea impulsurilor facilitatorii de la fibrele aferente Ia ale fusului muscular, cât și la
relaxarea musculară prin inhibiția tensiunii din unitățile contractile [Kisner, 2002 : 77-80]. În general,
durata stretching-ului este invers proportională cu intensitatea și s-a constatat un câștig semnificativ și
de durata al unghiului funcțional de mișcare realizând câte 4 repetiții a câte 15, 30 sau 60 de secunde.
Viteza trebuie să fie mică, forța se aplică gradual, căci o întindere lentă este mult mai puțin
probabil să crească tensiunea țesutului conjunctiv sau să activeze reflexul de întindere crescând
tensiunea în structurile contractile. Pe lângă aceasta, viteza lentă de întindere este mai usor de controlat,
este sigură și facilitează complianța țesutului prin afectarea vâscozității [Kisner, 2002 : 98].
31 Recuperarea forței și a rezistenței musculare
Exerciții de stretching muscular și al coloanei vertebrale
În concluzie, dorim să menționăm faptul că stretching-ul balistic, care apelează la întinderi
rapide, intense, intermitente, deși s-a demonstrat a crește flexibilitatea la indivizi tineri care se
antrenează în acest scop ; este total contraindicat persoanelor în vârstă, sedentari, cu patologie
musculoscheletală sau contracturi. Această metodă intempestivă va cauza pe lângă disconfortul
pacientului, lezarea țesuturilor moi cât și a țesutului conjunctiv dens, durere și apărare musculară.
32 Recuperarea forței și a rezistenței musculare
Capitolul 6
Plan de creștere a forței și rezistenței musculare lombare
Obiectiv : creșterea forței și a rezistenței musculare
Program de creștere a forței și rezistenței musculare lombare
Anamneză :
Numele ___________________________________________________________________________
Vârsta________________ Genul M__________ F__________
Ocupația __________________________________________________________________________
Înălțimea _____________ Greutatea ____________
Antecedente personale patologice (vă rugăm să completați probleme de sănătate curente sau trecute,
intervenții chirurgicale – specificați data) _________________________________________________
___________________________________________________________________________________
Tratament medicamentos
___________________________________________________________________________________
Specificați calitatea somnului dvs
___________________________________________________________________________________
Sunteți fumător ? ______________________________________________________________(Da Nu)
Sunteți o persoană activă ?
_______________________________________________________________________
Practicati exerciții fizice de întreținere sau sporturi ? (rugăm specificați)
___________________________________________________________________________________
Probleme curente :
___________________________________________________________________________________
Descrieți simptomele dvs
___________________________________________________________________________________
___________________________________________________________
Data instalării simptomelor_____________________________________________________________
Prevalența simptomelor dvs este :
Seara ______ Dimineața _______ La serviciu _______ Acasă ________ Constantă _______
Activitățile dvs cotidiene sunt : Afectate (specificați) _____________Neafectate _____
Numărul de ore pe care le petreceți la computer ____________________________________________
33 Recuperarea forței și a rezistenței musculare
Numărul de pauze pe care le luați în timpul serviciului _______________________________________
Condiții de muncă (iluminat, ventilație, stress, etc)
Bune ____________ Satisfăcătoare ______________Mediocre _______________
Controale medicale :
Data ____________Numele și specializarea medicului _____________________________________
Diagnostic _________________________________________________________________________
Tratament __________________________________________________________________________
Teste imagistice și de laborator (vă rugăm atașați)
___________________________________________________________________________________
___________________________________________________________________________________
Plan de exerciții pentru creșterea musculaturii lombare și a șodului
Obiectiv _____________________________________________________________________
Planul următor de exerciții terapeutice se adresează recondiționării dvs fizice pentru a vă putea întoarce
la un stil de viață normal, activ și sănătos.
Recuperarea forței : acest set de exerciții destinat creșterii forței musculare va combate durerea și va
preveni recurența acesteia precum și a rănirii ulterioare.
Recuperarea rezistenței : acest tratament de recuperare va crește rezistența dvs la efort pentru a putea
îndeplini sarcini diverse în viața cotidiană.
Durata programului : acest program de exerciții va fi efectuat pe o perioadă de 4-6 săptămâni și
urmează a fi menținut ulterior ca și program de menținere și profilaxie. Practicarea de 2, 3 ori pe
săptămână a acestui program vă va menține mușchii puternici și flexibili, păstrând un unghi de mișcare
funcțional.
Pregătiri inițiale ________________________________________________________
Încălzirea : înaintea începerii acestui program, se sugerează a vă încălzi 5-10 minute cu exerciții
ușoare cum ar fi mersul sau mersul pe bicicletă.
Stretching : înainte de a începe setul de exerciții, vă rugăm realizați exercițiile de întindere musculară
listate în tabelul 1. Vă recomandăm să repetați aceste întinderi și la sfârșitul programului de exercțtii
terapeutice.
Atenție : următoarele exerciții nu ar trebui să genereze nici un fel de durere. Adresați-vă medicului sau
kinetoterapeutului dvs dacă simțiți durere la efectuarea acestui program.
34 Recuperarea forței și a rezistenței musculare
Adresați întrebări : dacă aveți nelămuriri cu privire la realizarea exercițiilor, la intensitatea, durata sau
numărul de repetiții, adresați-va kinetoterapeutului dvs.
Tabelul 1 : exerciții de elongare musculară
Exercițiul Indicații Durata Nr. de
repetiții
Asezați-vă pe spate, îndoiți
genunchiul și trage-ți-l către
piept într-o mișcare lentă și
controlată. Repetați pe partea
contralaterală, apoi cu ambii
genunchi concomitent.
10-30
secunde,
pauză 30
secunde
1-3
Șezând pe spate, ridicați
piciorul către piept cu
genunchiul întins. Prindeți-vă
mâinile ân partea posterioară
a coapsei sub genunchi (dacă
aveți dificultăți în a întinde
brațele către coapsă, vă puteți
ajuta de un prosop).
10-30
secunde,
pauză 30
secunde
1-3
Șezând pe genunchi, întindeți
brațele în fața dvs încercând
să aduceți pieptul spre coapse.
10-30
secunde,
pauză 30
secunde
1-3
Șezând cu spatele pe saltea,
departați brațele, îndoiți
genunchii la 90°, îndreptându-
i lent către dreapta, apoi spre
stânga.
10-30
secunde,
pauză 30
secunde
1-3
*) Sursă poze : V. Geweniger, 2014
35 Recuperarea forței și a rezistenței musculare
Tabel 2 : exerciții de condiționare musculară
Exercițiul Indicații Nr. de
seturi
Așezat cu spatele pe saltea, îndoiți
genunchii la 90°, apoi ridicați bazinul de
pe podea încordând mușchii fesieri.
Repetați de 12 ori. 4
Cu spatele pe saltea, ridicați piciorul drept
la 45° îndreptându-l peste linia mediană a
corpului. Repetați de 12 ori, apoi cu
membrul opus. 4
Culcat cu fața în jos, încordați fesierii și
mușchii spatelui pentru a ridica toracele
de pe saltea. mențineți această contracție
20 de secunde. 3
Aflat în poziție patrupedă, ridicați brațul
drept și piciorul stâng în linie dreaptă, în
continuarea corpului, încercând să vă
țineti echilibrul. Mențineți 20 de secunde
apoi repetați pe partea opusă. 3
Așezat cu fața în jos, ridicați brațele și
picioarele de pe sol realizând
« forfecări ». Repetați de 40 de ori. 4
Culcat pe spate, cu un picior ridicat la 90°
și celălalt întins pe saltea, coborâți
membrul opunând rezistență cu o bandă
elastică. Executați 12 repetiții. 4
*) Sursă poze: V. Geweniger, 2014
36 Recuperarea forței și a rezistenței musculare
Capitolul 7
Motivația
Motivația reprezintă un alt factor-cheie care stă la baza unui tratament eficace, căci persoana
care necesită recuperare este o ființă cu emoții, suferindă, care are nevoie de tot sprijinul moral și
profesional posibil. Motivația este necesară atât pe parcursul recuperării, însă un factor esențial este
procesul de a învăța pacientul să se motiveze să lucreze și după terminarea ședințelor – căci sportul este
un stil de viață, practicat în siguranță și cu consistență va ajuta organismul să se vindece, va susține
sistemul nervos și psihicul, va furniza nutrienții necesari țesuturilor – și în primul rând, va oferi o stare
de bine.
Carol Kisner [Kisner, 2011 : 157] susține că pentru a obține eficiență, pacientul trebuie să aibă
disponibilitate de a menține efortul necesar – pentru aceasta va fi folositor a evidenția utilitatea
exercițiilor în viața cotidiană, sau schimbarea periodică a programului. Feed-back-ul primit prin
intermediul notării progreselor va avea un impact pozitiv și va genera aderența ulterioară a pacientului
la program.
Un studiu efectuat în SUA asupra adeziunii pe termen lung la exerciții de întreținere a
pacienților tratați prin kinetoterapie, a evidențiat faptul că terapeuții care aveau un stil de viață activ și
luau parte ei înșiși la programe de condiționare fizică, aveau mai multe șanse de izbândă în promovarea
unei atitudini similare la pacienții lor [Magee, 2009 : 1].
Motivația este considerată a avea o importanță crucială în menținerea unui comportament.
Acest concept constituie un element necesar și a fost definit ca și o trăsătură psihologică a individului,
trăsătură care conturează scopurile și impulsionează spre obținerea acestora. În prezent se crede faptul
că acest comportament va apărea doar dacă este activat de către o forță interioară sau externă [Magee,
2009 : 2] ; cum ar fi obținerea unei recompense, experimentarea unor senzații plăcute sau absolvirea de
consecințe neplăcute. De asemenea, comportamentul social al ființei umane impune nevoia de
apartenență unui grup, lucru care îi impulsionează să imite comportamentul altor membri din grupul
respectiv. Mai mult, ființa umană tinde să minimizeze senzațiile sau situațiile neplăcute pentru a-și
păstra homeostazia și echilibrul pe termen lung. La nivel cognitiv, individul încearcă instinctiv să își
concentreze atenția pe lucrurile care i se par interesante sau amenințătoare, încercând în mod
inconștient să își dezvolte capacitatea de a înțelege lucrurile care nu îi sunt familiare pentru a putea
elimina factorii care reprezintă un pericol pentru supraviețuire. Pe plan afectiv, individul nutrește
sentiment de siguranță intrinsec și extrinsec și prin urmare va căuta să-și păstreze o atitudine entuziastă
și optimistă pentru a obține aceasta [Magee, 2009 : 2].
Literatura de specializate a identificat câteva strategii pentru a obține complianța pacientului :
37 Recuperarea forței și a rezistenței musculare
Strategia Efectul
Implicarea familiei și a altor persoane
importante din viața pacientului
Suportul familiei reprezintă cel mai inportant tip de re-
asigurare socială. Dacă este posibil, încercați să
implicați familia în procesul de reabilitare – sugerați
exerciții care se pot realiza împreună cu copiii
Activitatea să fie placută și amuzantă Evidențiați beneficiile exercițiului / programului de
recuperare
A oferi pacientului informații suplimentare
cu privire la afecțiunea de care suferă
Cu cât pacientul este mai informat, cu atât mai mult va
fi pregătit să lupte cu afecțiunea
Soluționați barierele reale sau închipuite Ajutați persoana să depășească barierele sau plafonarea
prin identificarea unor alternative realiste *) Conform Magee, 2009 : 10.
Factori care cresc motivația :
Factor Efect
Sprijin social Eficacitate
Stabilirea raportului terapeutic Implicare din partea pacientului
Percepție de disconfort scăzută Implicare în plănuirea și stabilirea scopurilor
Susținere din partea terapeutului Cunoștințe crescute cu privire la beneficiile exercițiului regulat *) Conform Magee, 2009 : 11
Concluzii
Corpul uman este un sistem eficient de pârghii și ‘cabluri’ care îmbracă oasele imprimând o
anumită forță tensională cu rolul de a direcționa mișcarea și de a stabiliza osul și ligamentele –
scheletul în sine. Astfel, devine evident faptul că mușchii nu au doar rol în locomoție, ci ei reprezintă
adevărate elemente funcționale tensionale care mențin, adaptează și compensează aliniamentul postural
și structural.
Cum s-a menționat și înainte, flexibilitatea câștigată prin programele de stretching sunt
trecătoare și durează numai aproximativ 4 săptămâni
de la încetarea exercițiilor. Cea mai eficientă metodă
de a obține o creștere permanentă a unghiului
funcțional de mișcare este integrarea activităților
cotidiene în programul de stretching, cum ar fi
întinderea, prinderea, întoarcerea, rotatia, aplecarea,
împingerea, tracțiunea și fandarea ; pentru ca mai
apoi pacientul sa fie îndemnat să folosească aceste
activități regulat în viața de zi cu zi. Însă, inițial,
aceste mișcări funcționale trebuie integrate în
38 Recuperarea forței și a rezistenței musculare
programul de stretching.
Scheletul oferă cadrul care susține corpul, însă mușchii sunt cei care susțin și propulsează
corpul. Toată viața noastră, începând de la prima bătaie a inimii, se bazează pe activitate musculară.
Atunci când, datorită diverșilor factori (traumă, oboseală, abuz, boală) interacțiunea apropiată, perfectă
dintre sistemul nervos, circulator și musculoscheletal este afectată, mișcarea devine dificilă, restrictivă,
de cele mai multe ori dureroasă și chiar imposibilă. Aceste disfuncționalități conduc la adaptări
compensatorii care necesită intervenții terapeutice, de reabilitare sau educaționale.
Kinetoterapeuții fac parte dintr-o echipă specialiată pe recuperare care include medici, asistente
medicale, terapeuți ocupaționali, logopezi și alte persoane a căror meserie este de a facilitate drumul
anevoios de recuperare a bolnavului în urma diferitelor patologii. O deosebită importanță în echipa de
reabilitare o constituie pacientul – deși de multe ori acest fapt este trecut cu vederea sau uitat.
Kinetoterapeutul are îndatorirea de a evalua capacitatea funcțională a pacientului și de a oferi
cel mai bun tratament posibil care se axează pe mișcare, reducerea durerii, restaurarea capacității
funcționale și prevenirea complicațiilor și a dizabilităților. Categoria de vârstă care poate beneficia de
kinetoterapie variază de la nou-născut la omul vârstnic, cu recomandarea medicului specialist.
Balneofiziokinetoterapia este o formă de tratament sau chiar de management al unor dizabilități
fizice, dureri prin intermediul masajului, al hidroterapiei, al mișcării, fără a recurge la medicamente,
chirurgie sau radiații.
În ziua de astăzi, forma de exercițiu și tratament efectuate în funcție de indicația medicului, se
află la latitudinea kinetoterapeutului. Din acest punct de vedere, kinetoterapeutul are datoria de a avea
cunoștințe solide și experiență pentru a putea construi un plan de tratament eficient și sigur. Această
meserie implică responsabilități mari și datoria de a trata pacientul cu bunăvoință și compasiune, în
bună cunoștință de cauză, oferind necondiționat un sprijin de încredere omului aflat în suferință.
39 Recuperarea forței și a rezistenței musculare
Referințe
1. Chaitow L., DeLany J. Clinical Application of Neuromuscular Techniques. Volume 2 –
the Lower Body. Elsevier, 2011
2. Comerford M., Mottram S. Kinetic Control. The Management of Uncontrolled
Movement. Elsevier, Australia, 2012
3. Fair S.E. Wellness and Physical Therapy. Jones and Bartlett Publishers, Massachusetts,
2011.
4. Geweniger V., Bohlander A. Pilates – A Teachers’ Manual. Springer, Berlin, 2014
5. Kisner C., Colby L.A. Therapeutic Exercise, 5th Edition. Foundations and Techniques.
Philadelphia, F.A. Davis Company, 2002
6. Magee D.J.,. Zachaewski J.E., Quillen W.S. Pathology and Intervention in
Musculoskeletal Rehabilitation. Saunders Elsevier, USA, 2009
7. O’Sullivan S.B., Schmit T.J., Fulk G.D. Physical Rehabilitation. F.A. Davis Company,
Philadelphia, 2014
Referinte on-line:
1. http://academics.uky.edu/cohs/rhbphd/Documents%20for%20RHB%20NEWS%20Blog
/Stacey%2008-Ch072.pdf; 3.11.2014, 12.10 pm
2. http://samples.jbpub.com/9780763781309/81309_CH01_FINAL.pdf; 3.11.2014, 4.34
pm
3. http://www.jblearning.com/samples/0763740691/40691_CH01_FINAL.pdf; 3.11.2014,
4.45 pm
4. http://academics.uky.edu/cohs/rhbphd/Documents%20for%20RHB%20NEWS%20Blog
/Stacey%2008-Ch072.pdf; 3.11.2014, 5.03 pm
5. file:///C:/Users/Bacchanta/Downloads/Chapter%209-
%20Soft%20tissue%20damage%20and%20healing.pdf; 3.11.2014, 6.01 pm