Download - Recenyzii Camer
5
PASIUNEA LECTURII CUVÂNT CĂTRE CITITOR
Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu când mă gândesc la
copilăria şi adolescenţa mea, îmi aduc aminte, cu mare
plăcere, de lecturile din acele vremuri, care au fost multe şi
variate şi care îmi ocupau aproape tot timpul. În vacanţele
de vară, verii mei de la oraş ezitau să mă viziteze, motivând
că eu stăteam toată ziua cu nasul în cărţi şi, drept urmare, ei
nu aveau cu cine să se joace. Mersul la şcoală, în schimb,
era o supapă de eliberare a energiei, atrăgând după sine, ca
o consecinţă a multor năzdrăvănii pe care le făceam, tot
felul de pedepse, inclusiv cele corporale, ca să nu mai
vorbesc despre notele la purtare care erau supuse, în mod
frecvent, la tot felul de „scăderi”.
Dacă pasiunea lecturii se transmite pe cale genetică,
atunci eu am moştenit-o, mai mult ca sigur, de la bunica
mea maternă. Dacă, dimpotrivă, această pasiune este o
consecinţă a educaţiei şi a deprinderilor, atunci ea mi-a fost
inoculată de aceeaşi bunică maternă, dar şi de profesorii mei
de limba şi literatura română de la şcoala generală şi de la
liceu, care astăzi nu mai sunt, dar pe care eu îi port în suflet
cu recunoştinţă şi veneraţie: Carmen Ionică, Adela Pop şi
Ion Manolache.
Bunicii mei erau de loc din nordul Bucovinei,
refugiaţi ca urmare a ocupării acestui ţinut de către trupele
sovietice. Ca toţi locuitorii din această zonă, erau vorbitori
naturali a trei limbi şi, implicit, purtători ai elementelor a
trei culturi: română, ucraineană şi germană. Viaţa lor a fost
ca un adevărat roman, cu întâmplări extraordinare şi
6
întorsături de situaţie încredibile, toate desfăşurate de-a
lungul unei jumătăţi de secol marcate de evenimente istorice
şi sociale deosebite: Primul Război Mondial, Unirea din
anul 1918, evenimentele dinaintea, din timpul şi de după cel
de-al Doilea Război Mondial. Ei aveau ce povesti, iar eu nu
aveam altceva de făcut decât să-i ascult cu uimire. Bunica,
în mod special, era o foarte bună şi talentată povestitoare, iar
povestirile ei cuprindeau o gamă foarte largă şi variată de
subiecte, de la întâmplările reale ale propriei vieţi sau ale
unor cunoştinţe, la poveştile hazlii cu Ivasek Pokutasek (un
personaj năstruşnic din literatura populară ucraineană) sau la
scenele cu stafii şi poltergeist pe care pretindea că le-ar fi
trăit personal (în special în timpul gimnaziului, pe care l-a
făcut ca internatistă la o şcoală particulară germană din
Cernăuţi).
Deşi erau învăţători, bunicii mei nu au considerat
necesar să mă înveţe să scriu şi să citesc înainte de a merge
la şcoală, gândind că este mai bine să fac aceste lucruri la
timpul lor şi împreună cu ceilalţi copii de vârsta mea. M-au
învăţat în schimb să merg la bibliotecă şi să-mi aleg singur
cărţile care îmi plăceau, din care apoi bunica îmi citea cu
intonaţie şi cu multă expresivitate, întrucât avea şi talent
declamativ. Alegerea se făcea, desigur, după ilustraţii, dar
de multe ori şi după recomandările bibliotecarilor sau ale
unor copii mai mari, căci la vremea aceea biblioteca locală
forfotea zilnic de cititori, în principal elevi, dar şi mulţi
adulţi.
Localitatea Lespezi, din fostul judeţ Baia – Fălticeni
– Suceava, astăzi în judeţul Iaşi, trăia încă, în timpul
copilăriei mele, cu nostalgia fostului târg şi centru de plasă
care fusese până la cea de-a doua mare conflagraţie
mondială. Atmosfera era cosmopolită: români, evrei,
7
lipoveni şi câţiva nemţi sau polonezi care lucraseră la
fabrica de sticlă, distrusă de bombardamente. Distruse au
fost şi alte clădiri importante: una dintre cele două biserici
ortodoxe (refăcută abia prin anii '70), sinagoga (înlocuită cu
o casă de rugăciune), judecătoria, şcoala veche, casele
protipendadei locale şi cea mai mare parte a caselor evreieşti
de tip vagon, construite perete în perete, cu prăvăliile la
stradă şi cu locuinţele negustorilor în spate, în locul cărora
rămăseseră doar hrubele negre ale fostelor pivniţe, pe
jumătate surpate. O pată de culoare o constituia mahalaua
lipovenească de pe malul Siretului, cu micuţa biserică de rit
vechi şi cu acele căsuţe specifice, cu prispe lungi, văruite în
alb siniliu şi având tâmplăria vopsită în nuanţe tari de verde
sau albastru, în spatele cărora se întindeau micile grădini
care ne asigurau în permanenţă o piaţă foarte variată şi
bogată de legume şi zarzavaturi proaspete.
Dincolo de vicisitudinile războiului şi de schimbarea
ordinei sociale, ceea ce se păstrase încă în bună măsură era
atmosfera comercială. În puţinele prăvălii care rămăseseră în
picioare se instalase comerţul socialist al cooperaţiei de
consum, practicat în cea mai mare parte de aceiaşi evrei care
fuseseră până nu demult proprietari, iar acum deveniseră
simpli angajaţi şi care, prin anii '60, au emigrat cu toţii în
Israel, lăsând în urmă, ca semn al existenţei lor în acest loc
timp de un secol şi jumătate, un cimitir frumos, amplasat
într-un loc minunat din lunca Siretului (astăzi, din păcate,
abandonat şi ruinat). Târgul săptămânal de vineri funcţiona
din plin, atrăgând numeroşi ţărani din comunele învecinate,
care veneau cu mic, cu mare, fie vară, fie iarnă, fie în căruţă,
fie în săniuţă, îmbrăcaţi de cele mai multe ori în portul
popular specific zonei, pentru a vinde şi a cumpăra animale,
produse agricole sau produse industriale. Vestitul bâlci şi
8
iarmaroc anual de la Sfântul Ilie, similar cu Drăgăica de la
Buzău, era aşteptat cu mare nerăbdare, atât de copiii, cât şi
de adulţii veniţi dintr-o arie foarte largă, cuprinsă cumva
între Roman, Paşcani, Neamţ, Fălticeni, Suceava, Botoşani,
Hârlău şi Târgu Frumos.
Sentimentul de apartenenţă la fostul târg se
transmisese şi la noi, cei mici, şi se manifesta în disputele cu
copiii din satele învecinate, care ne porecleau „covrigari”, în
timp ce noi îi gratulam cu apelativul de „mămăligari”.
Printre puţinele clădiri care mai rămăseseră în
picioare după trecerea frontului a fost şi Căminul Cultural, o
clădire impozantă construită cu câteva decenii înainte, de
fapt un fel de casă de cultură, cu sală de spectacole,
cinematograf, club şi – mai ales – o bibliotecă foarte mare şi
bine dotată cu cărţi din cele mai diverse domenii şi dintre
cele mai nou apărute.
Aici am vrut să ajung! De fapt, cărţi din belşug,
multe de ultimă oră (între care şi din cele care la oraş se
dădeau pe sub mână), se găseau şi la librăria locală, acolo
unde se duceau de regulă banii mei, nu numai cei primiţi
pentru cărţi, ci şi cei „de cofetărie”, precum şi sumele mai
substanţiale obţinute din umblatul cu pluguşorul sau din
tranzacţionarea, fără voia părinţilor (aplicând, precum se
vede, politica faptului împlinit), a unor obiecte personale,
precum patinele, muzicuţa sau mingea de fotbal (oricum
eram afon, iar veleităţi sportive n-am avut niciodată).
Biblioteca era însă cu totul altceva. Atmosfera era
extraordinară. Acolo se adunau seara o mulţime de copii,
aducând cărţile citite şi împrumutând altele noi. În zona
rezervată celor mici erau nişte mese lungi, pline până la
refuz de cărţile predate, iar noi ne repezeam să le alegem pe
cele încă necitite, şi aproape că ni le smulgeam unii altora
9
din mână. Cu timpul am deprins o şmecherie: cum drumul
către bibliotecă trecea prin faţa casei mele, seara stăteam la
poartă şi îi abordam pe cei care se duceau să restituie cărţile
citite, iar dacă descoperam ceva interesant, mergeam
împreună cu ei până la biroul bibliotecarei şi le treceam în
contul meu înainte de a ajunge pe masa comună.
Predispoziţia mea pentru citit a determinat-o pe
bibliotecara din acea vreme să-mi permită, mult mai
devreme decât altor copii, accesul în cealaltă zonă a
bibliotecii, aşa-numită „la rafturi”, unde nu aveau voie decât
adulţii şi elevii din clasele mai mari. Pentru mine acest fapt
a echivalat cu descoperirea universului şi, pe măsură ce
creşteam, nevoia de lectură şi de cunoaştere devenea din ce
în ce mai mare, fără nici un fel de oprelişti sau idei
preconcepute. Citeam orice, de la Dimitrie Cantemir la
Alexandre Dumas, şi de la „Lumea animalelor” de Brehm la
„Capitalul” lui Karl Marx. Cele patru tomuri ale
Dicţionarului Enciclopedic, precum şi cele patru tomuri ale
Istoriei României, deşi nu aveau regim de împrumut, erau în
mod frecvent luate de mine acasă, pentru a fi consultate,
graţie relaţiilor speciale pe care le aveam cu bibliotecarii.
Şi totuşi încălcarea normelor nu mergea chiar foarte
departe. În bibliotecă mai exista o zonă în care accesul era
interzis pentru toată lumea, cu excepţia bibliotecarilor şi,
desigur, a mea, ca obişnuit al casei ce mă aflam. Aici erau
depozitate cărţile nou primite şi încă neînregistrate, precum
şi cărţile retrase de la lectură din dispoziţii venite „de sus”.
Între acestea din urmă am descoperit o carte deosebit de
atractivă, care avea pe copertă un foarte frumos desen cu un
cavaler călare, în armură medievală, însoţit de scutierul său.
Aţi ghicit, era vorba despre „Don Quijote de la Mancha”, de
Cervantes, pe care însă bibliotecarul, în pofida numeroaselor
10
mele rugăminţi, uneori de-a dreptul patetice, nu a vrut cu
nici un chip să mi-o dea s-o citesc. Drept pentru care,
aplicând un principiu nu tocmai „cavaleresc”, anume acela
că „scopul scuză mijloacele”, m-am furişat zi de zi în acea
boxă înghesuită şi am reuşit, citind de fiecare dată doar
câteva zeci de pagini, cât îmi permitea timpul şi cât reuşeam
să înşel vigilenţa cerberului, să termin acea carte, pe care, în
pofida vârstei încă nepotrivite pentru o astfel de lectură, am
reuşit să o înţeleg şi chiar mi-a plăcut foarte mult.
Este posibil ca ediţia respectivă să fi avut prefaţă şi
eu să o fi citit. Cam pe vremea aceea descoperisem cât de
important poate fi un studiu introductiv şi cât de diferită
poate fi percepţia asupra unei cărţi după ce îl citeşti. În acest
sens o influenţă deosebit de benefică a avut-o profesoara
mea de limba şi literatura română, Carmen Ionică, o
persoană cu totul şi cu totul deosebită, foarte apropiată de
noi, elevii, care ne recomanda zeci de autori şi de titluri, atât
din literatura română, cât şi din cea universală, atât în timpul
şcolii, cât şi – mai ales – în vacanţe, cerându-ne în acelaşi
timp să consemnăm impresiile noastre în caietele de lecturi
suplimentare. Astfel am descoperit, pornind de la facilitatea
pe care ţi-o oferă în redactarea unor relativ banale note de
lectură, că o prefaţă poate să-ţi deschidă perspective noi în
abordarea şi înţelegerea unor opere literare, fie ele clasice
sau moderne. De aici şi până la a scrie eu însumi, într-o
evaluare proprie, despre cărţile pe care le-am citit şi care m-
au impresionat, nu a mai fost decât un pas. Iar începutul l-
am făcut cu romanul „Love Story” de Erich Segal, care
tocmai fusese publicat de revista „Secolul XX”, în
traducerea şi sub îngrijirea lui Andrei Brezianu, al cărui
studiu critic m-a influenţat poate mai mult decât ar fi trebuit.
11
Publicarea acestei prime recenzii în revista „Corolar”
a Liceului Internat „Costache Negruzzi” din Iaşi s-a produs
de fapt într-un moment de cotitură în „cariera” mea
publicistică şi literară. Până atunci fusesem doar un simplu
redactor care îşi desfăşura activitatea sub oblăduirea
colegilor mai mari, de la care am avut într-adevăr foarte
multe de învăţat, căci erau, încă de pe vremea liceului,
adevărate personalităţi culturale, cum de altfel unii dintre ei
au şi confirmat mai târziu, atât pe plan local, cât şi naţional:
Val Condurache, Paul Balahur, Mihai Dinu Gheorghiu sau
Andrei Hoişie-Corbea. În acea perioadă ei terminaseră însă
liceul şi plecaseră cu toţii în învăţământul superior, iar eu
am ajuns redactorul şef al revistei şi conducătorul cenaclului
literar care funcţiona pe lângă aceasta. Problema era că nu
prea mai aveam pe cine să conduc, aşa că a trebuit să iau
totul de la zero, să refac cenaclul şi să asigur editarea în
continuare a revistei. Nu a fost deloc uşor, dar în cele din
urmă am reuşit să adun în jurul meu un colectiv de tineri
entuziaşti şi talentaţi, care au preluat şi au dus mai departe
tradiţia publicistică a şcolii. Unii dintre ei şi-au descoperit
astfel adevărata vocaţie şi au devenit la rândul lor oameni de
cultură şi litere foarte apreciaţi, între care Sorin Antohi,
Doru Pruteanu, fraţii Dan şi Lucian Merişca.
Nici aceste lucruri, nici faptul că aveam de pregătit
un examen de bacalaureat şi un altul de admitere la facultate
nu m-au împiedicat să citesc, ci, dimpotrivă, au stimulat
această pasiune a mea, şi, implicit, apetenţa de a comunica
în scris impresiile de lectură. Atât în perioada liceului, cât şi
în primii doi ani de după absolvirea acestuia, am scris zeci
de recenzii, note de lectură, cronici de presă, de film sau
muzicale. O parte dintre acestea le-am publicat în revista
„Corolar” (numerele 8, 9, 10, 11 şi 12, apărute între anii
12
1972 şi 1975). O altă parte le-am descoperit relativ recent, în
casa părintească, evacuată pentru vânzare, într-un colet uitat
de vremuri, împreună cu alte însemări şi încercări literare
din tinereţe. Toate acestea le-am (re)publicat în volumul
Corolar. Restitutio in integrum (Editura Omega, Buzău,
2008 – o carte dedicată colegilor mei cu ocazia aniversării a
35 de ani de la absolvirea liceului), după cum urmează: Love
Story de Erich Segal, Veronica Micle de George Sanda,
Papillon de Henri Charrière, Pomul de Crăciun de Michèle
Bataille, Vigdis şi Viga Ljot de Sigrid Undset, Trandafiri
suceveni de Alexandru E. Bratu, Memento Mori de Muriel
Spark, Sfârşitul bahic de Petre Popescu, Ultimul rege din
Borneo de Pierre Schoendoerfer, Măgarul de aur
(Metamorfoze) de Apuleius (de fapt o cronică la prefaţa
acestei cărţi, semnată de N. I. Niculiţă), Unchiul
dumneavoastră e brunet? de Florin Andrei Ionescu (o scurtă
notă de lectură publicată sub titlul Un „Joe Alex” autohton);
cronici de presă privind revistele studenţeşti din Iaşi: Alma
Mater şi Viaţa Politehnicii, precum şi multe reviste şcolare
din Iaşi, Focşani, Bucureşti sau Botoşani (publicate la
rubrica „Revista revistelor”); cronici cinematografice la
filmele Anonimul veneţian (un fel de „Love Story”
european), Domnului profesor cu dragoste (în regia lui
James Clavel) şi Luminile rampei (în regia lui Charlie
Chaplin); cronici privind muzica tânără (Panoramic
românesc, Pop & Folk), dar şi un interviu cu dirijorul–copil
Radu Postăvaru, o revelaţie a acelor ani (Micul mare
dirijor).
Volumul de faţă este primul dintr-o serie mai largă
care intenţionează să aducă în faţa cititorilor lucrările
literare (şi nu numai) ale unor scriitori buzoieni, de origine
buzoiană sau care şi-au lansat cărţile în urbea noastră. M-am
13
stabilit în Buzău în urmă cu peste trei decenii, mai mult sau
mai puţin voit, printr-un fel de hazard care, în acele timpuri
devenite deja „trecut” sau „istorie”, se numea „repartiţie
guvernamentală”. Dacă fac o socoteală simplă a modului
cum s-a derulat viaţa mea, trebuie să constat că am trăit
cincisprezece ani în târgul natal, nouă ani la Iaşi (ca elev de
liceu şi apoi student), aproape un an la Brăila (ca militar cu
termen redus) şi peste treizeci şi doi de ani la Buzău. Aici
am muncit şi am iubit, aici mi-am crescut copilul, aici am
legat numeroase prietenii şi tot aici am cununat şi botezat,
făcându-mi o mulţime de fini care – având în vedere că nici
eu, nici soţia mea nu avem fraţi sau surori – au constituit de
fapt adevărata noastră familie. Deşi nu de puţine ori am fost
taxat drept „venetic”, eu mă consider la fel de „om al
locului” ca şi buzoienii get-beget, atât prin faptul că cea mai
mare parte a vieţii mi-am trăit-o aici, cât şi prin aceea că m-
am integrat din plin în comunitatea locală, cu bunele şi cu
relele ei, cu bunele şi cu relele mele, devenind un membru
activ al acesteia şi, totodată, un iubitor al tradiţiilor, istoriei
şi culturii specifice zonei, ceea ce este poate cel mai
important în definirea autohtoniei unui om.
Atât cât m-am priceput şi cât am putut, mi-am adus
şi eu o mică dar sinceră contribuţie la istoria culturală a
acestor meleaguri şi a oamenilor care au vieţuit şi vieţuiesc
aici. Imediat după evenimentele din decembrie 1989, am
întemeiat Filiala „Alexandru Marghiloman” Buzău a
Asociaţiei Culturale „Pro Basarabia şi Bucovina”, asociaţie
care continua activitatea organizaţiei mondiale cu acelaşi
nume din diaspora, înfiinţată de diplomatul Nicolae Dianu
(pe la începutul anilor ´50) şi reînfinţată de publicistul
basarabean Nicolae Lupan (în deceniul al optulea al
secolului trecut). Datorită promovării mele în Consiliul
14
Naţional Român al acestei asociaţii, cu funcţia de secretar al
Provinciei Muntenia, Buzăul a devenit un centru zonal „Pro
Basarabia şi Bucovina”, de unde erau coordonate filialele
judeţene Argeş, Brăila, Buzău, Călăraşi, Dâmboviţa,
Giurgiu, Ialomiţa, Prahova şi Teleorman. În această
perioadă am organizat foarte multe acţiuni culturale şi
artistice, în colaborare cu Muzeul Judeţean, Casa de Cultură
a municipiului, Casa de cultură a sindicatelor, Fundaţia
pentru tineret şi Biblioteca Judeţeană „Vasile Voiculescu”
din Buzău. Am editat o publicaţie lunară a filialei locale
(Curierul „Pro Basarabia şi Bucovina”, 12 numere, ianuarie-
decembrie 1992) şi am publicat numeroase articole atât în
revistele asociaţiei, cât şi în presa buzoiană, în special în
ziarele „Opinia” şi „Muntenia”. Între acestea din urmă se
înscriu şi câteva prezentări de carte: Din tezaurul ortodoxiei
(În apărarea credinţei străbune) de preot Ştefan Slevoacă şi
Dincolo de Lisabona (Romanul Basarabiei) de Anatolie
Paniş, sau publicaţii: Revista Bucovinei (apărută între anii
1941 şi 1944, mai întâi la Cernăuţi, apoi în Refugiu, la
Timişoara), precum şi mai multe interviuri luate unor
scriitori (de origine) basarabeni, bucovineni sau herţeni:
Nicolae Lupan, Nicolae Dima, Renata Verejanu, Vasile
Leviţchi, Ion Gherman, Valeriu Matei, Vasile Tărăţeanu,
Mircea Druc şi preotul Ştefan Slevoacă, dintre care unii ne-
au şi vizitat la Buzău. Toate aceste au fost republicate în
volumul Pro Basarabia şi Bucovina (Editura Omega,
Buzău, 2007).
Începând cu anul 2004 am devenit un obişnuit al
manifestărilor culturale şi literare organizate de Biblioteca
Judeţeană „Vasile Voiculescu” din Buzău, unde am
participat la numeroase lansări de carte şi unde mi-am lansat
eu însumi câteva volume. Am intrat astfel în posesia multor
15
cărţi, unele oferite cu dedicaţie şi autograf de către autorii
lor. Citindu-le, am revenit la un obicei din tinereţe, anume
acela de a face adnotări pe marginea lor şi de a sublinia
pasajele interesante. De aici a apărut din nou, după mulţi
ani, dorinţa de a scrie despre cărţi, ba, chiar mai mult, de a
le face o prezentare completă, cu date despre autor şi despre
opera sa, cu rezumarea conţinutului şi cu unele consideraţii
critice, fie personale, fie citate din alţi comentatori care au
analizat lucrările respective anterior mie şi mai bine decât
mine. Nu am putut să public aceste recenzii în presă întrucât
ele erau mult prea ample pentru a încăpea în spaţiul limitat
pe care putea să mi-l ofere o publicaţie periodică, fie aceasta
cotidian local sau revistă de specialitate. Singura excepţie,
care, probabil, întăreşte regula, după cum se spune, este
articolul Maria Istrăteanca. Nulitatea nudităţii sau
nuditatea nulităţii (Opinia, nr.5286, 11-12 octombrie 2008,
p.6), într-un fel un exemplu de cum ne ghidăm noi mai
degrabă după legile lui Moise decât după învăţăturile lui
Hristos, adică despre cum aplicăm în mod consecvent, în
viaţa noastră cea de toate zilele, principiul de loc creştinesc
„ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte”.
Acesta este istoricul pasiunii mele de cititor, al
experienţei mele de recenzent şi al genezei acestei cărţi.
Sper ca autorii să fie mulţumiţi, căci nu am scris decât de
bine şi doar despre cărţile care mi-au plăcut. Sper de
asemenea ca eventualii cititori să devină interesaţi şi,
eventual, chiar frecvenţi consumatori de literatură buzoiană
contemporană, spre beneficiul lor, al autorilor, al
comentatorilor şi al culturii din acest colţ de ţară, cu vechi şi
frumoase tradiţii în ceea ce priveşte civilizaţia scrisului.
16
Nu mi-am uitat însă nici meleagurile natale şi nici
originile bucovinene ale familiei materne, ca dovadă cele
câteva recenzii cuprinse în „Addenda”.
21 noiembrie 2011, de Ovidenie, cu dezlegare la
peşte şi, dacă vreţi, la citit.
Dan Camer
19
VESELA TRISTEŢE
În multe zone din Moldova se păstrează încă tradiţia
ca şi bărbaţilor să li se ofere mărţişoare odată cu venirea
primăverii. Iată că de 1 Martie 2004 am primit şi eu un
mărţişor inedit: cartea de epigrame Vesela tristeţe, scrisă de
avocatul Mihai Sălcuţan. Aceasta s-a întâmplat la o
întrunire a Clubului Rotary din Buzău, unde epigramistul a
fost invitat de către unul din membrii clubului, cunoscutul
artist plastic Valeriu Şuşnea, care, într-un fel, este şi
„coautor” al cărţii, în sensul că a realizat coperta şi grafica
de interior.
Pe Mihai Sălcuţan l-am cunoscut la începutul anilor
nouăzeci, când Domnia Sa era director la Prefectură iar eu
reprezentantul Asociaţiei Culturale „Pro Basarabia şi
Bucovina”. L-am perceput ca pe un om deosebit, un mare
prieten al românilor de dincolo de Prut, un susţinător al
culturii şi al oamenilor de cultură. De câţiva ani încoace,
Mihai Sălcuţan ne apare într-o nouă ipostază, anume aceea
de scriitor. Genul său preferat este epigrama, domeniu în
care s-a remarcat nu numai ca autor, ci şi prin activitatea sa
de iniţiator, organizator şi animator al unor manifestări
specifice, cum ar fi cenaclurile, concursurile şi festivalurile
de epigramă, atât la nivel local cât şi la nivel naţional. Este
membru al Uniunii Epigramiştilor din România,
vicepreşedinte al Cenaclului „Amprenta” şi preşedinte al
Cenaclului umoriştilor de la Casa de Cultură „Ion Caraion”
a municipiului Buzău. A iniţiat Festivalul naţional de
epigramă „Cât e Buzăul de mare” şi a organizat toate ediţiile
20
acestuia care au avut loc până în prezent, inclusiv cele ale
Concursului de epigramă pentru elevii de liceu „Boboc de
epigramă”, manifestare unicat pe plan naţional, inclusă în
festivalul mai sus menţionat începând cu ediţia a doua. A
publicat două cărţi de autor: Viaţa ca o epigramă (Editura
Orion, Bucureşti, 1999) şi Vesela tristeţe (Editura Alpha
MDN, Buzău, 2003) şi o carte în colectiv de autori: Ace la
purtător (Biblioteca Judeţeană „Nicolae Iorga”, Ploieşti,
2002 – în colaborare cu George Corbu, George Zarafu şi
Constantin Tudorache). A îngrijit o ediţie: Cei trei magnifici
– Cincinat, Ion şi Mircea Pavelescu (Editura Rafet,
Râmnicu Sărat, 2002 — în colaborare cu George Corbu şi
George Zarafu; volum apărut sub egida Uniunii
Epigramiştilor din România, în seria „Epigrama 2000”),
fiind de asemenea antologat în peste douăzeci de cărţi de
epigrame, editate la Buzău, Chişinău, Bacău, Ploieşti,
Brăila, Cluj-Napoca, Braşov sau Bucureşti. Dintre acestea,
vom menţiona doar cele două antologii apărute la Buzău,
ambele editate de către Fundaţia „Amprenta”: Cu epigrama
la atac (1998) şi Epi...grame (2001).
Concluzia asupra acstei activităţi laborioase este
concentrată în „aprecierea” poetului Radu Cârneci, înscrisă
pe coperta a patra a volumului Vesela tristeţe: „Buzoian get-
beget, de profesie avocat – deci apărător al adevărului şi
frumosului – MIHAI SĂLCUŢAN este, în acelaşi timp, un
veritabil scriitor: epigramist şi publicist. Publicaţii locale,
centrale şi din Republica Moldova i-au găzduit un
apreciabil număr de articole, impresii de drum, cronici,
poezii şi, mai ales, epigrame”.
Tipărite în condiţii grafice excelente, cu o
tehnoredactare impecabilă, având şi titluri deosebit de
inspirate, cele două cărţi de autor ale lui Mihai Sălcuţan sunt
21
însoţite în plus de prefeţe şi postfeţe semnate de
personalităţi ale lumii epigramiştilor, cum ar fi George
Corbu, George Zarafu sau Nicolae - Paul Mihail. Pe coperta
a patra, fiecare dintre cele două volume beneficiază de câte
o scurtă prezentare a poetului Radu Cârneci şi de câte un
portret al autorului, în viziunea scriitorului Marin Sorescu
(Viaţa ca o epigramă) sau a artistului fotograf buzoian Ion
Tăbăcaru (Vesela tristeţe). De asemenea, ambele volume
sunt înnobilate printr-o grafică de interior realizată de doi
artişti plastici binecunoscuţi: Dragoş Morărescu (pentru
primul volum) şi Valeriu Şuşnea (pentru al doilea volum). În
cel de-al doilea caz, trei dintre reprezentările grafice au fost
realizate sub formă de caligrame, pe textele unora dintre
cele mai bune catrene incluse în volum: Stadii („M-am
rugat icoanelor/Înaintea somnului.../Ieri, în faţa
doamnelor,/Azi, în faţa Domnului!”), Mare viitor? („Eu
afirm cu voce tare/Nu mi-e frică de nimic!/că ne-a fost
trecutul mare,/Dar prezentul tare mic.”) şi Săracă ţară
bogată („Şi s-a dus în lume veste/Traversând peste
hotar,/Că această ţară este/sub regim... alimentar.”).
Conform dicţionarelor, caligrama este o modalitate de
dispunere a versurilor care urmăreşte reprezentarea grafică a
simbolurilor sau sugestiilor dintr-o poezie, folosită de
romanticii francezi din secolul al XVIII-lea. Iată că, după
mai bine de două sute de ani, un scriitor şi un pictor din
Buzău readuc în actualitate acest procedeu artistic care
îmbină literatura şi grafica, adaptându-l în mod inedit
textului epigramatic.
Revenind la volumul „Vesela tristeţe”, trebuie
observat că meticulozitatea şi rigurozitatea specifice
formaţiunii juridice a autorului, avocat de profesie, se fac
simţite în modul de selectare şi organizare a materialului
22
„probator”, în cadrul celor patru mari capitole ale cărţii: De
bună voie şi nesiliţi de nimeni (cu subcapitolele: Bărbatul,
Căsătoria, Dragostea, Extraconjugale, Femeia, Soacra,
Vârsta a treia), Studii de caz la vreme de necaz (cu
subcapitolele: Alegeri, Bănci, Cincinat, Corupţia,
Diplomaţia, Eminescu, Guvernanţii, Guvernarea, Impozite
şi taxe, Integrarea, Justiţia, Medici şi maladii, Moda,
Morala, Părul, Piciorul, Pluguşorul, Pofta, Politica,
Politicienii, Primari şi primării, Privatizarea, Retrocedarea,
Sărăcia, Via şi vinul, Vorba), Te-am zărit printre
morminte (Epitafuri) şi Amabilităţi cu dus şi întors
(Replici epigramatice). La aceste capitole se mai adaugă
prefaţa („Un epigramist buzoian” de George Corbu) şi
postfaţa („Cloşca cu puii de aur” de Nicolae-Paul Mihail).
Cartea conţine peste două sute de catrene, care oferă
cititorului o lectură „savuroasă”, cu multe „exemplare” de
antologie şi chiar cu unele „piese” considerate de specialişti
drept mici capodopere ale genului, cum ar fi, spre exemplu,
epigrama Ţăranul („Bine n-are cum să-i fie/Că-i sărac, nu
are stare,/N-are deal şi nici câmpie./Doar... un munte de
răbdare”). Voi cita în continuare alte câteva catrene, într-o
selecţie pur personală (alta decât cea făcută de George
Corbu în prefaţa volumului), selecţie bazată nu atât pe arta
epigramatică, nefiind specialist în domeniu, cât mai ales pe
forţa mesajului şi pe sentimentul perenităţii (trecut—
prezent—viitor): Sindrom feminist (Le-a cuprins acuma,
cică,/Febra cu retrocedarea,/Vrând şi ele, la adică,/să-şi
recapete...”onoarea”!), Tempus mutantur (Erau puşi pe
drept în ţeapă/Ieri, tâlharii din cetate.../Astăzi, orice-ar
face, scapă,/Fiindcă au imunitate,), Vremuri grele
(Neavând ce pune-n oală/Despic firul peste ani:/Bani erau,
dar piaţa goală,/Azi e plină, dar nu-s bani), T. Băsescu şi
23
Bucureştii (Aşa fu să fie scris/Pentru-a fi şi noi în ton:/De
import „Micul Paris”,/Iar parfum... autohton), Vânzarea
flotei (Jaful s-a comis pe faţă,/Râd în barbă
armatorii,/Flota e la suprafaţă,/Iar la fund stau...
vânzătorii.), Femeia vinurilor mele (Sunt convins, de-
aceea spun/Pildă tuturor să fie:/Nici un vin nu este bun/
Dacă nu ai şi o vie!), Primilor guvernanţi de după 1989
(Spre veşnica lor nemurire,/Au lăsat, la ambiţie,/Întregului
neam moştenire/O eternă tranziţie.) şi am să închei cu o
epigramă care se potriveşte „căciulă” autorului: Consolare
(Avantajul la chelie/Nu e nicidecum mărunt,/Fiindcă nimeni
n-o să ştie/Când ajungi cu păr cărunt). De altfel Mihai
Sălcuţan este un deosebit de dibaci şi talentat calamburist
(sau „calaburgiu”, dacă vreţi), principala sa armă satirică şi
umoristică, foarte eficient speculată, fiind jocul de cuvinte,
bazat, pe de o parte pe asemănarea cuvintelor, iar pe de altă
parte pe diferenţa de sens a acestora, concomitent cu
folosirea ca figură de stil a antitezei, prin crearea şi punerea
în valoare a opoziţiei, contrastului sau contrariilor dintre
noţiuni. Deosebit de inspirate, în context, sunt atât titlul
cărţii, cât şi titlurile celor patru secţiuni ale acesteia (în mod
special al capitolului al doilea, Studii de caz la vreme de
necaz, despre care George Corbu afirma că „nu se putea
găsi o expresie mai potrivită şi caracteristică în acelaşi
timp, pentru a califica un demers specific epigramiştilor în
genere”, dar şi titlurile unora dintre epigrame – fie prin
raportare la conţinutul lor, fie chiar independent de acesta,
cum ar fi, spre exemplu, Femeia vinurilor mele.
La final, după atâta vorbărie, am să citez drept
concluzie un extras din postfaţa semnată de Nicolae-Paul
Mihail: „Vesela tristeţe este într-adevăr o carte, dar în
acelaşi timp e şi o retrospectivă caleidoscopică a lumii în
24
care trăim, o tragicomedie pe care o urmărim în versiunea
lui Mihai Sălcuţan”.
Ne-ai dat de gol, coane Mihai!
25
EXERCIŢII DE IUBIRE
După aproape un deceniu de tăcere, jurnalistul Ştefan
Iovan a revenit în lumea literelor cu o carte excepţională,
povestea unei drame familiale şi existenţiale, remarcabilă în
mod deosebit prin intensitatea trăirilor şi prin profunzimea
analizelor psihologice.
„Exerciţii de iubire” (Editura MAD Linotype,
Buzău, 2004) are trei părţi. Partea centrală, miezul, este
reprezentată de „Jurnalul Oanei”, de fapt un jurnal ipotetic
compus de autor din amintiri, din corespondenţă şi din
puţinele însemnări scrise rămase de la fiica sa, după
moartea acesteia la numai douăzeci de ani: „Jurnalul, ca
formulă de exprimare în această carte, mi-a permis să trec
frontiera intimităţii şi subiectivului şi, deşi ar părea un
paradox, prin adoptarea persoanei întâi, am încercat să
rămân obiectiv, netransformând această poveste adevărată
în drama autorului”.
Odată aleasă această modalitate de exprimare literară
(după o idee preluată de la Margueritte Yourcenar), tragedia
este redată şi analizată în detaliu, dar cu multă sensibilitate,
începând din momentul în care examenul medical a relevat
existenţa unei boli necruţătoare („Aşadar, aveam să mor.
Doctorii amânau diagnosticul, dar eu ştiam că am cancer şi
că nu mai exista nicio scăpare”) şi până în momentul
epuizării finale („Dacă nu aş fi putut ajunge cu scrisul până
în acest punct, m-aş fi putut socoti plecată de mult. Aşa că,
puţinele, prea puţinele mele socoteli cu lumea se încheie
aici).
26
Oana era o tânără studentă care, în mod firesc pentru
vârsta ei, era îndrăgostită şi avea multă poftă de viaţă şi
multă sete de cunoaştere. Preocupările ei erau în special de
natură intelectuală şi artistică: lectură, muzică, arte plastice
– într-o abordare de profunzime a acestora, ca şi a tot ceea
ce era legat de viaţa însăşi („eram substanţă şi fibră şi
vibram ca o vioară”). Din acest motiv, conştientizarea
faptului că boala devenea din ce în ce mai acaparatoare, iar
moartea se instala cu paşi din ce în ce mai repezi, se
individualizează, dincolo de inevitabile manifestări de
revoltă sau disperare, dincolo de întrebări esenţiale într-un
astfel de context („Chiar Cernobîlul este o pedeapsă, dar de
ce am fost aleasă eu să plătesc?”), mai ales prin abordările
de esenţă psihologică, filozofică sau religioasă. Se
realizează astfel, la cumpăna dintre viaţă şi moarte, un fel de
eseu despre viaţă şi moarte, despre viaţă, iubire şi moarte,
un fel de dizertaţie tragică despre existenţa în fapt şi
existenţa prin percepţiile sau prin amintirile celor dragi.
Pe tot parcursul jurnalului este scoasă în evidenţă
puternica legătură care exista între fiică şi tată, cu toate
satisfacţiile sau dezamăgirile care au rezultat din această
relaţie specială, cu imperioasa nevoie a fiicei de înţelegere şi
apreciere din partea tatălui, în pofida manifestărilor de
teribilism specifice vârstei şi în pofida uzanţelor şi
evenimentelor sociale. Această legătură merge uneori până
la autoidentificarea cu tatăl şi „modelul” ei („Eu mă
consideram oricum varianta lui, clona lui feminină, şi mă
acceptam de dragul lui cu toate defectele şi păcatele pe care
mi le-a transmis”.), devenind în acelaşi timp, sau poate
tocmai de aceea, aproape necruţătoare în ceea ce priveşte
eventualele greşeli ale acestuia, atât faţă de ea, cât şi faţă de
familie, în general: „Avea atâtea calităţi şi atâtea defecte!
27
M-a înţeles atât de puţin pe cât de mult am aşteptat eu să
mă înţeleagă. Era un alergător de cursă lungă, dar a fost de
cele mai multe ori singur, rănindu-ne pe toţi, mai ales pe
mama pentru care nu şi-a găsit decât atât de puţin timp”.
Iubirea Oanei pentru tatăl ei era profundă şi
necondiţionată. Pe de altă parte, pentru Oana toată existenţa
a fost marcată de o necesitate acută de iubire, solicitând mai
mult decât primea sau, poate, decât era firesc să primească:
„N-am dus lipsă de iubire şi, cu toate astea, am căutat-o în
tot şi în toate, acceptând compromisul, riscul, călcând peste
convenienţe şi limite”. Într-o evaluare la capătul scurtului ei
drum prin viaţă, Oana consideră că numai prin iubire şi
comunicare s-ar fi putut înfăptui pentru ea o minune, în
sensul nedeclanşării bolii sau în sensul vindecării acesteia:
„Eu una cred că el putea să mă abată din drumul destinului.
Mai cred că dacă vreodată se va descoperi remediul
împotriva cancerului, acesta va cuprinde sigur în reţeta lui
nevoia de dragoste şi de comunicare. Cel puţin între noi, cei
apropiaţi unii de alţii prin sânge”.
În această parte a cărţii mai atrag atenţia observaţiile
pe care le face Oana asupra unei foarte cunoscute clinici
bucureştene, care arăta ca un şantier părăsit, cu saloane
ticsite şi uitate de Dumnezeu şi de medici, unde a fost
supusă unei adevărate torturi psihice, fizice şi morale. Toate
serviciile erau condiţionate financiar, de la femeia care făcea
curăţenie şi până la asistentele care aduceau medicaţia, ca să
nu mai vorbim de doctoriţa care o avea în grijă sau de
profesorul clinicii – şi toate acestea în condiţiile în care toţi
ştiau că avea să moară. Cum, în afară de investigaţii, nimeni
nu se pronunţa în nici un fel, familia a hotărât să o ducă pe
Oana în Elveţia, la Romont, unde un prieten medic a mijloc
internarea ei într-o clinică din localitate. Aici a descoperit o
28
cu totul altă lume, plină de umanitate şi iubire, nu numai din
partea prietenilor şi a cunoştinţelor, ci şi din partea tuturor
celor care au aflat de problema ei. Considerată un „caz
umanitar”, a fost înconjurată de multă atenţie şi căldură, atât
de cei din spital, cât şi de întreaga comunitate locală, care a
format un grup de sprijin în jurul ei şi a susţinut-o financiar
prin intermediul Clubului Rotary.
Celelalte două părţi ale cărţii, intitulate „În căutarea
lui Dumnezeu” şi „Am trăit în eroare”, prezintă notele
autorului, un fel de jurnal al tatălui, prin care acesta încearcă
să facă legătura între ceea ce a fost înainte şi după moartea
Oanei. Pornind de la o legendă mayaşă, în care părintele se
oferă să parcurgă el însuşi cea mai mare parte a drumului
care îl desparte de fiul său înstrăinat, autorul se
autoanalizează şi se învinovăţeşte de timpul pe care l-ar fi
putu acorda, dar nu l-a acordat fiicei sale: „În ceea ce mă
priveşte, am primit apelul de la celălalt capăt al firului, am
primit chemarea, dar mi-a lipsit scânteia dumnezeirii şi am
pornit prea târziu în întâmpinarea Oanei, amânând cu o
clipă demersul. O clipă pe care am plătit-o cu pierderea
ei.” El îşi asumă dreptul de a completa legenda cu
experienţa proprie, de a căuta şi de a descoperi prezenţa lui
Dumnezeu, pentru ca prin aceasta să recupereze timpul pe
care nu i l-a acordat fiicei sale. De-a lungul vieţii, trăind
numai conform propriilor sentimente şi convingeri, a uitat
că, aşa cum de altfel scria şi în jurnalul Oanei, viaţa nu este
formată doar din principii. Nu a crezut în Dumnezeu, deşi în
momentele limită şi l-ar fi dorit alături. L-a căutat
pretutindeni, dar nu l-a căutat în el însuşi, descoperind poate
prea târziu că secretul existenţei se află în fiecare din noi,
dar nu este acelaşi pentru fiecare. De aici concluzia pe care
şi-o impune şi care dă titlul şi esenţa ultimei părţi a cărţii:
29
„În pofida cenzurii permanente care m-a însoţit, mai cred şi
acum că nu mă cunosc şi nu m-am cunoscut. Asta ar putea
însemna că am trăit în eroare şi doar în lumea mea”.
După moartea Oanei, dincolo de întrebarea esenţială,
de această dată pentru tată („De ce? de ce ea şi nu eu?”),
acesta va trăi într-o lume paralelă, în care toate visele, toate
gândurile şi toate acţiunile se concentrează numai în direcţia
„reîntoarcerii” fiicei sale (în plan ipotetic, desigur). Refuză
orice lectură, îşi înstrăinează întreaga bibliotecă, nu mai
scrie absolut nimic, deşi profesiunea sa era tocmai scrisul,
totul pentru a „prelungi” viaţa copilului pe care l-a pierdut,
pentru a „retrăi” timpul pe care nu au mai apucat să-l
parcurgă împreună. Absenţa Oanei devine o prezenţă
aproape obsesivă, fiind suficient un semnal cât de mic din
realitatea înconjurătoare pentru ca existenţa ei să reînvie şi
ea să îi apară aşa cum a fost sau cum ar fi putut să fie dacă
ar fi trăit. În acest context, dedicaţia „Tatălui meu, cu
recunoştinţă”, scrisă pe o carte cu titlul „Jamais sans ma
fille”, are o încărcătură aproape premonitorie.
În mod evident, pentru tatăl care şi-a pierdut fiica
orice detaliu care poate să adâncească amintirea acesteia
capătă semnificaţii deosebite, poate tocmai ca o compensare
în timp a absenţei sau a insuficientei prezenţe în viaţa ei. O
concluzie generală asupra cărţii, în ansamblul ei, este
formulată în postfaţa semnată chiar de autor: „De fapt, de la
un capăt la altul, cartea este un exerciţiu de iubire. Luaţi de
valul existenţial, prinşi în vârtejul lucrurilor „mari”,
socotind că ei, cei pe care-i iubim, au timp să mai aştepte,
uităm că timpul nu ne iartă şi ne consolăm spunându-ne
nouă înşine vorbe, cel mai adesea sincere, pe care alţii le
aşteaptă de la noi. Declaraţii de dragoste, de îmbărbătare,
de credinţ; mângâieri şi îmbrăţişări, strângeri de mână, un
30
timp cât preţul unei scântei, de care celălalt are nevoie:
toate le amânăm pentru mai târziu. Prin scenariul reprodus
în paginile cărţii aş fi vrut să dovedesc cât de simplu şi mai
ales, cât de însemnat ar fi să-ţi asumi răspunderea într-o
iubire, să parcurgi în timp şi la timp distanţa despre care
vorbea legenda mayaşă pe care o evocam la începutul
acestor rânduri; câtă dramă înseamnă ieşirea din acest
timp, irepetabilitatea şansei de a te mai întâlni cu Celălalt,
cu partea cealaltă a întregului numit iubire”.
În mod firesc, având în vedere circumstanţele
elaborării ei, această carte nu a fost lansată public. Ea a fost
distribuită, cu discreţie, prietenilor şi cunoştinţelor, precum
şi unor colegi de la Clubul Rotary din Buzău. Dincolo de
valoarea sa intrinsecă, cartea este deosebit de importantă şi
dintr-un alt punct de vedere, anume pentru faptul că aici se
găsesc primii germeni de gândire filozofică şi psihanalitică,
pe care Ştefan Iovan o va dezvolta şi desăvârşi într-o
excepţională carte de esuri: „Tăcerea lui Iov” (Editura
MAD Linotype, Buzău, 2009).
31
ŞTEFAN CEL MARE 500 de ani de la trecerea în eternitate
În cadrul manifestărilor editoriale care au avut loc în
anul 2004 pentru a comemora aniversarea a cinci secole de
la moartea lui Ştefan cel Mare şi Sfânt se înscrie şi o
contribuţie buzoiană remarcabilă, nu atât prin amploare
(volumul are doar 62 de pagini), cât mai ales prin valoarea şi
oportunitatea majorităţii materialelor pe care le conţine.
Lucrarea a fost elaborată de Direcţia pentru Cultură, Culte şi
Patrimoniul Cultural Naţional a judeţului Buzău, fiind
îngrijită de publiciştii Dumitru Dănăilă şi Ionel Stănuţă. Ea a
apărut la Editura „Rafet” din Râmnicu Sărat (editor:
Constantin Marafet, consilier editorial: Mircea V. Homescu)
şi a fost distribuită prin grija autorităţilor judeţene sau ale
municipiilor Buzău şi Râmnicu Sărat.
Cartea începe cu un fel de introducere întocmită de
Dumitru Dănăilă şi intitulată Domn pentru eternitate, din
care cităm: „De la urcarea pe tronul Moldovei, în 1457,
până la apusul tumultuoasei sale vieţi, Ştefan cel Mare şi
Sfânt a condus cu măiestrie oastea în 36 de războaie, din
care în 34 a ieşit victorioasă. Bătăliile de la Baia şi Vaslui
stau mărturie că marele voievod a ridicat arta militară
românească pe culmi până atunci neatinse. El a demonstrat
nu numai talent în constituirea unui organism militar
închegat, suplu, mobil, dotat corespunzător, bine antrenat,
ci şi excepţionale calităţi de strateg şi tactician(…) Izbânzile
strălucitului domnitor şi comandant s-au clădit însă, înainte
de toate, pe fundamentul «iubirii de moşie». De aceea,
numele său a avut în epocă, are astăzi şi va avea mereu o
puternică rezonanţă în sufletele românilor. Ştefan va domni
în veci pe tronul faptelor eroice ale naţiunii”.
32
Urmează studiile propriu-zise, semnate de dr.
Constantin I. Stan: Ştefan cel Mare, personalitate
emblematică a neamului românesc (cuprinzând aspecte
privind încoronarea ca domn al Moldovei, bătălia de la Baia,
strălucita victorie de la Vaslui, agresiunea polonă, alesele
calităţi de comandant de oşti), Alexandru Gaiţă: Ştefan cel
Mare şi buzoienii (cu referiri la prima menţiune
documentară a târgului Buzău, apoi la luptele din zonele
Râmnic şi Buzău, şi la singura biserică a lui Ştefan cel Mare
din Ţara Românească), Valeriu Nicolescu: Luptele de la
Cursul Apei şi Movila Şendrii (cu redarea pasajului
corespunzător din „Letopiseţul” lui Grigore Ureche, a
scrisorii lui Ştefan cel Mare către boierii râmniceni şi
buzoieni, precum şi a răspunsului acestora către domnitorul
Moldovei), Daniela Lupu: Marele voievod şi familia sa (cu
informaţii atât despre viaţa şi personalitatea ilustrului
domnitor, cât şi despre părinţii, soţiile şi copiii săi), Doina
Matei Jernea şi Dumitru Nedelcu: Un liceu cu numele
marelui voievod (material care, de fapt, nu face decât o
scurtă istorie a unei şcoli medii, botezată, în 1958, cu
numele lui Ştefan cel Mare).
Contribuţiile oferite de Constantin I. Stan, Alexandru
Gaiţă, Valeriu Nicolescu şi Daniela Lupu, istorici de
profesie, sunt elaborate cu rigurozitate ştiinţifică, pe baza
unor bibliografii bogate în raport cu volumul materialelor
prezentate. În mod evident, fiecare dintre aceste contribuţii a
fost întocmită independent, dar, totuşi, ele dau împreună
impresia de unitate, constituindu-se ca piese componente ale
unui acelaşi întreg şi reuşind să realizeze o imagine de
ansamblu asupra a ceea ce a însemnat Ştefan cel Mare şi
Sfânt în istoria Moldovei şi a poporului român. Remarcabile
sunt cele două studii semnate de Alexandru Gaiţă şi Valeriu
33
Nicolescu, care se referă la încercările voievodului
moldovean de a înscăuna în Ţara Românească un domnitor
prieten, care să-i fie şi un aliat loial în războaiele sale cu
turcii. În acest context sunt scoase în evidenţă relaţiile, în
general conflictuale, dintre marele voievod şi boierii din
zonele Râmnic şi Buzău.
Pentru a-şi realiza scopul, Ştefan cel Mare şi Sfânt a
purtat mai multe lupte cu domnitorii munteni din acea
perioadă, care deveniseră aliaţi şi supuşi ai turcilor: Radu cel
Frumos, Basarab cel Bătrân (Laiotă) şi Basarab cel Tânăr
(Ţepeluş), ultimii doi fiind aduşi pe tronul Ţării Româneşti
chiar de către voievodul moldovean, ulterior trădându-l în
favoarea otomanilor. Cele opt bătălii au avut loc între anii
1470 şi 1481 după care Ştefan cel Mare şi Sfânt a renunţat la
ideea de a crea în Muntenia o zonă tampon în faţa
expansiunii turceşti. În acest interval de timp, el a ridicat la
Râmnicu Sărat o biserică din piatră, având hramul
„Cuvioasa Parascheva”, cunoscută şi sub denumirile de
„Biserica Piatra” sau „Biserica Domnească”. Ctitorirea
acestei biserici de către Ştefan cel Mare şi Sfânt a fost
confirmată de vechiul letopiseţ al Ţării Româneşti, dar şi de
pisania pusă în anul 1703, în timpul domniei lui Constantin
Brâncoveanu, cu ocazia reconstruirii lăcaşului de cult.
Biserica „Cuvioasa Parascheva” din Râmnicu Sărat,
astăzi dispărută, avea o importanţă deosebită din punct de
vedere istoric şi arhitectonic, atât pentru faptul că era prima
biserică de oraş construită de Ştefan cel Mare şi Sfânt, cât şi
pentru faptul că era singura biserică ctitorită de marele
voievod în Ţara Românească. Asupra datei edificării ei
există mai multe opinii, în principal optându-se pentru anii
1474 sau 1481, dat fiind obiceiul lui Ştefan cel Mare şi Sfânt
de a ctitori câte un lăcaş de cult după fiecare victorie
34
importantă; totuşi, având în vedere că după bătălia de la
Râmnicu Sărat din anul 1481 (în care a murit şi hatmanul
Şendrea, portarul Sucevei şi cumnatul domnitorului) a fost
ridicată biserica de la Bădăuţi, rămâne că data cea mai
probabilă a construirii bisericii „Cuvioasa Parascheva” ar fi
anul 1474, după bătălia de la Cursul Apei. Istoricul
Alexandru Lapedatu era însă de părere că această biserică,
spre deosebire de celelalte lăcaşuri de cult ctitorite de Ştefan
cel Mare şi Sfânt după luptele sale glorioase, ar fi fost
ridicată nu pentru pomenirea unui singur fapt, ci în
amintirea tuturor luptelor purtate de marele voievod
moldovean în Ţara Românească, în care caz data probabilă a
construirii sale ar putea fi după domnia rivală a lui Vlad
Călugărul (1481, 1482-1495), undeva pe la începutul
domniei de bună vecinătate a lui Radu cel Mare (1496-
1508).
În decursul secolelor, biserica lui Ştefan cel Mare şi
Sfânt de la Râmnicu Sărat a fost menţionată de mai multe
ori în documentele vremii, cunoscându-se astfel că de ea
s-au ocupat şi domnitorii Pătraşcu cel Bun (1554-1557),
Matei Basarab (1632-1654) sau Constantin Brâncoveanu
(1688-1714). În timpul acestuia din urmă, biserica, fiind
practic ruinată, a fost supusă unor lucrări majore de refacere,
după cum se arată în pisania de piatră montată cu această
ocazie: „Această s[fântă] şi d[u]mnezeiască biserică a
căruia iaste hram[ul] s[fânta] prapadomni Parascheva,
fost-au făcută de Ştefan Vod[ă] cel Bun de Moldova. Şi
trecând mulţi ani s-au stricat şi în zilele lui Io Constantin
B[asarab] B[râncoveanu] voevod s-au îndemnat vecinătatea
şi-au ajutat cine cu ce s-au îndurat şi o au refăcut din
ferestri în sus şi s-au şi făcut slon, căci n-au fost, fiind
ispravnic Dumitraşco cap[itan] Bag[dad] v[el] agă şi el cu
35
a sa cheltuială s-au îndemnat de o au învelit şi i-au făcut şi
stâlpii uşilor şi o au şi pardosit pentru a tuturor veşnică
pomenire. Sept[embrie], leat 7212 (1704)1. După altă
jumătate de secol biserica se degradează din nou, astfel că
domnitorul Constantin Racoviţă (1753-1756, 1763-1764) o
închină Episcopiei Buzăului, la cerarea ierarhului acesteia,
episcopul Antim (1753-1756), după cum rezultă din
documentul emis în anul 1753: „N-am putut domnia mea să
lăsăm o sfântă biserică ca aceasta a să dărăpăna şi a să
prăpădi de tot, ci m-am milostivit domnia mea şi am dat-o
supt purtarea de grijă a sfinţiei sale părintelui episcopului
Buzăului”2. Totuşi, cu trecerea timpului, biserica a continuat
să se degradeze şi a suferit numeroase reparaţii, modificări,
adăugiri, care i-au schimbat în mare măsură aspectul iniţial,
astfel că în anul 1896 o comisie guvernamentală, având în
componenţă, printre alţii, pe prof. Grigore Tocilescu şi arh.
N. Gabrielescu, a hotărât demolarea ei, motivându-se starea
deplorabilă şi faptul că „nu mai păstra nici un element de
interes arhitectonic sau istoric” (?!). Dărâmarea bisericii s-a
făcut în anul 1898, declanşând un mare scandal public,
amplificat şi de presa centrală. „În aceste împrejurări a
dispărut ultima rămăşiţă istorică ce mărturisea în târgul de
lângă fostul hotar al Milcovului de existenţa odinioară
acolo a unicei ctitorii bisericeşti, ce marele voievod al
Moldovei a înălţat în pământul Ţării Româneşti”, afirma
istoricul Alexandru Lapedatu. Pe locul vechii biserici a fost
construit un nou lăcaş de cult, terminat şi sfinţit în anul
1907, al cărui arhitect era nimeni altul decât N.
1 P.S. Epifanie Norocel, episcopul Buzăului, Ctitoria lui Ştefan cel Mare de la
Râmnicu Sărat, în Ctitorii voievodale în Eparhia Buzăului, Editura Episcopiei
Buzăului, Buzău, 1988, p.93. 2 Ibidem, p.94
36
Gabrielescu, unul dintre decidenţii demolării fostei ctitorii a
lui Ştefan cel Mare şi Sfânt. După cum se vede, nimic nou
sub soare sau, preluând o altă expresie celebră şi adaptând-o
la realităţile noastre autohtone de ieri şi de azi, nimic din
ceea ce este românesc să nu ne fie străin!
Actul de vandalism istoric şi arhitectonic de la
Râmnicu Sărat s-a petrecut cu doar câţiva ani înainte de
comemorarea a 400 de ani de la moartea marelui voievod
moldovean. Poate ca o compensaţie morală a acestei greşeli
ireparabile, la 2 iulie 1902 avea să apară la Râmnicu Sărat
numărul unic al publicaţiei PENTRU ŞTEFAN CEL MARE,
în care au fost inserate articole despre personalitatea
domnitorului, despre luptele purtate de acesta în zonă şi, mai
ales, despre ctitoria sa din localitate, cunoscută, aşa cum s-a
mai arătat, sub denumirile de „Biserica Piatra” sau „Biserica
Domnească”.
Şi pentru că s-a vorbit despre una dintre multele
biserici ridicate de Ştefan cel Mare, trebuie spus că nici unul
dintre responsabilii cărţii, fie aceştia autori, editori sau
îngrijitori de ediţie (cu excepţia lui Dumitru Dănăilă), nu au
adăugat la numele marelui voievod şi denumirea de „cel
Sfânt”, deşi a trecut mai bine de un deceniu de la
sanctificarea sa de către Biserica Ortodoxă Română. Le
oferim cu această ocazie primul condac din acatistul
acestuia: „Apărătorului creştinătăţii, binecredinciosului
Voievod al Moldovei, celui care cu dreptate şi cu dragoste a
cârmuit poporul încredinţat lui de Dumnezeu, pilduitorului
smereniei creştine şi al iertării celor ce i-au făcut rău, celui
cinstit şi iubit ca un părinte, slăvitului voievod să-i strigăm:
bucură-te Sfinte Ştefane, binecredincios voievod şi apărător
al creştinătăţii!”
39
DE LA „DRĂGAICA” LA „GRĂDINA CU BULGARI”
Am primit de la VIOREL FRÎNCU două dintre
cărţile sale: „Drăgaica. Târgul dintre ţări” (2004) şi
„Buzău. Grădina cu bulgari” (2005), ambele apărute la
Editura Tempus/Daco-română din Bucureşti şi având drept
consultant ştiinţific pe profesorul Alexandru Gaiţă de la
Direcţia Arhivelor Naţionale Buzău. Viorel Frîncu s-a
remarcat în special ca redactor şi editor de presă, ca
epigramist (publicat în peste treizeci de antologii româneşti
şi străine, autor al volumului „Epi...grame. Miniantologie a
Atelierului de Epigrame Amprenta”, şi, mai recent, ca autor
al unor lucrări de cercetare bibliografică iniţiate de
Biblioteca Judeţeană „Vasile Voiculescu” din Buzău, unde
lucrează ca referent. Aceste două noi cărţi îl plasează însă pe
Viorel Frîncu într-o postură oarecum diferită, anume aceea
de autor al unor monografii dedicate spaţiului istoric şi etno-
cultural buzoian. Şi spun „oarecum” întrucât lucrările
respective, foarte bine documentate şi realizate cu
rigurozitate ştiinţifică, beneficiază în plus de talentul
jurnalistic şi de experienţa de publicist a autorului, ceea ce
le face deosebit de plăcute, chiar savuroase la lecturare.
Monografia „Drăgaica. Târgul dintre ţări” a fost
editată cu sprijinul Centrului Judeţean pentru Conservarea şi
Promovarea Culturii Tradiţionale din Buzău. Autorul leagă,
în mod firesc, apariţia târgului de la poalele muntelui
Penteleu (unde s-a desfăşurat înainte de a fi mutat la Buzău)
40
de străvechea sărbătoare populară a Drăgăicii, de la care de
altfel şi-a luat şi numele.
Sărbătoarea Drăgăicii (Sânzienele) era expresia unor
tradiţii milenare ce derivau din cultul grecesc al zeiţei
Demeter şi din cultul roman al zeiţelor Ceres şi Diana,
suprapuse peste mai vechi obiceiuri geto-dacice.
Sărbătoarea avea loc la începutul verii şi era, în esenţă, o
celebrare a recoltei, având în vedere că în această perioadă a
anului ajungeau la maturitate plante păioase foarte
importante, precum grâul sau secara, dar şi cicoarea, sulfina,
iarba Sfântului Ioan sau sânziana (drăgaica). Autorul îşi
susţine afirmaţiile privind vechimea şi complexitatea acestei
sărbători cu citate din operele unor cunoscuţi filozofi,
cărturari, etnologi sau folclorişti, dintre care menţionăm pe
Mircea Eliade, Ovidiu Bârlea, Dimitrie Cantemir, Iordache
Golescu, I.V. Florian, Tudor Pamfile şi alţii.
Odată cu apariţia creştinismului, sărbătoarea
Drăgăicii a fost contopită cu sărbătoarea creştin-ortodoxă a
naşterii Sfântului Ioan Botezătorul, care se prăznuieşte la 24
iunie. Tot în această perioadă a anului avea loc şi tunsul
oilor. Cum judeţul Buzău şi, mai ales, partea muntoasă a
acestuia, erau renumite pentru numărul mare de oi, apărea
ca o necesitate firească crearea în zonă a unui târg al lânii,
produs atât de căutat în trecut de negustori şi de
manufacturieri. O poveste populară culeasă şi relatată de
scriitorul Florentin Popescu face legătura dintre o frumoasă
fată (Drăgaica) şi un voinic cioban din munţi (Penteleu).
Astfel, pe locul de pe Muntele Penteleu unde se desfăşura
anual sărbătoarea Drăgăicii, s-a format o nedeie, un târg
între cele trei „ţări” care se învecinau în zona Carpaţilor de
Curbură. Aici se întâlneau anual păstorii din Moldova,
Muntenia şi Transilvania pentru a participa la petrecerile
41
care aveau loc cu ocazia sărbătorii populare şi religioase, dar
şi pentru a face comerţ cu lână sau cu alte produse, ceea ce
subliniază şi autorul: „Târgul Drăgaica este o creaţie a
locuitorilor de la curbura Carpaţilor, exprimând
sărbătoarea întru cinstirea roadelor de peste an şi
necesitatea alcătuirii unei forme de comerţ primar, prin
schimburi în natură”.
Odată stabilite originile sărbătorii şi târgului de
Drăgaică, Viorel Frîncu trece la istoria palpabilă a acestei
manifestări. Începând cu cea de-a doua jumătate a secolului
al XVIII-lea Drăgaica este mutată lângă târgul Buzăului,
aflat într-o poziţie economică mult mai bună decât cea de la
poalele muntelui Penteleu, şi anume la intersecţia celei mai
importante rute comerciale a vremii: Lemberg—Cernăuţi—
Bacău—Buzău—Silistra—Istanbul, cu ruta care făcea
legătura între Braşov şi târgurile din Muntenia, prin pasul
Buzăului, dar şi în apropierea porturilor dunărene Brăila şi
Galaţi. Noua locaţie se afla pe vremea aceea cam la trei
kilometri de oraş, pe moşia Bănceasca, identificabilă astăzi
în zona rezidenţială existentă de-a lungul străzii Penteleu,
până în strada Transilvaniei, stradă care, mai bine de un
secol, a purtat denumirea de „Drumul Drăgăicii”. În anul
1778, vama târgului a fost acordată Episcopiei Buzăului.
Peste un deceniu, pentru scurt timp, Drăgaica a fost scoasă
de sub administraţia bisericească, veniturile ei fiind cedate
casei de copii orfani, iar locaţia a fost mutată la sud de oraş,
în cătunul Poşta, unde încă din anul 1775 se înfiinţase o
staţie de diligenţe pe ruta Buzău—Urziceni—Bucureşti.
În anul 1808, ca urmare a prădăciunilor la care era
supus Buzăul în timpul noului război ruso-turc, ispravnicul
Ioniţă Cârlova (tatăl poetului Vasile Cârlova) insistă pe
lângă domnie şi obţine strămutarea Drăgăicii într-o zonă mai
42
ferită, la Valea Teancului, mai întâi pe moşia Episcopiei, iar
la scurt timp după aceasta pe moşia moşnenilor verneşteni.
În anul 1813 târgul se mută din nou, de această dată în
imediata apropiere a locaţiei anterioare, la Gura Nişcovului,
pe moşia boierilor Cârloveşti. Atât Valea Teancului cât şi
Gura Nişcovului se aflau pe „Drumul viilor”, între Nişcov şi
Tohani, pe vechea rută comercială Braşov—Mizil—Ploieşti.
În anul 1819 Drăgaica revine la Buzău, pe vechiul ei
amplasament de pe moşia Bănceasca. Întârzierea s-a datorat
faptului că, deşi războiul dintre ruşi şi turci încetase de şapte
ani, holera şi epidemia de ciumă adusă de soldaţii ruşi din
Asia, cunoscută şi sub numele de „Ciuma din Caragea”, au
făcut ravagii în toată această perioadă, reizbucnind de mai
multe ori.
În momentul revenirii sale la Buzău, bâlciul
Drăgaica era, după cum rezultă dintr-o scrisoare a
domnitorului Alexandru Nicolae Şuţu, „cel mai mare târg
unde se adună tot alişverişul, nu numai din toată ţara
aceasta, ci şi din părţile vecine şi din alte locuri mai
depărtate”.
Spre mijlocul secolului al XIX-lea, Buzăul cunoaşte
o dezvoltare economică, socială şi edilitar-urbanistică fără
precedent, ceea ce a făcut ca vechiul amplasament al
târgului, aflat încă în afara oraşului, pe o moşie a Episcopiei,
să devină necorespunzător. Sub presiunea comercianţilor
nemulţumiţi, municipalitatea a încercat în mai multe rânduri
să schimbe locaţia târgului şi să-l ia sub administrarea sa,
eventual chiar să organizeze un alt târg, cu acelaşi specific şi
în aceeaşi perioadă, dar sub denumirea de „Bâlciul Râului
Buzău”. Aceste eforturi vor fi încununate de succes în anul
1864, când municipalitatea primeşte aprobare din partea
guvernului să organizeze târgul în partea de sud-vest a
43
oraşului, în Bariera Ploieşti, în prelungirea actualei străzi
Independenţei şi înspre cătunul Poşta (care va deveni peste
puţin timp una din mahalalele Buzăului), adică pe locaţia
unde funcţionează şi astăzi. În deceniile următoare târgul
Drăgaica are o nouă perioadă de înflorire, fiind unul dintre
cele mai vestite bâlciuri din România, în orice caz cel mai
mare din această parte a ţării, după cum atestă şi mărturiile,
consemnate de autor, ale unor personalităţi buzoiene din
epocă: Constantin Garoflid, Dumitru Nitzulescu sau Grigore
Vernescu. Construirea căii ferate Buzău-Nehoiaşu şi a gării
„Drăgaica” vor facilita aprovizionarea târgului şi vor
determina o creştere a activităţii comerciale.
Din păcate, intrarea României în Primul Război
Mondial aduce cu sine scăderea drastică a activităţii
comerciale, implicit a celei care se derula prin târgul
Drăgaica. Acesta îşi va muta locaţia de mai multe ori şi abia
după anul 1921 va reveni pe vechiul ei amplasament şi va
cunoaşte, pentru o scurtă perioadă de timp, o redresare şi
chiar o înflorire a activităţii.
În preajma şi la începutul celui de-al Doilea Război
Mondial, activitatea târgului se reduce din ce în ce mai mult,
pentru ca în cele din urmă să înceteze de tot. Abia în anul
1948 Drăgaica va reîncepe să funcţioneze firav, de această
dată în partea de nord-est a oraşului, în vechiul obor de vite
de lângă fostul abator, unde mai fusese odată în timpul
Primului Război Mondial. Reamplasarea târgului în Bariera
Ploieşti nu a fost posibilă la acea vreme întrucât pe câmpul
din apropiere se afla un aerodrom, considerat obiectiv
militar de către trupele ruseşti de ocupaţie. Această situaţie
s-a perpetuat până în anul 1971, când, în sfârşit, Drăgaica
s-a întors pe locul ei tradiţional, lăsând liber amplasamentul
de la obor pentru construirea Sălii sporturilor „Dacia” şi a
44
Casei ştiinţei şi tehnicii pentru tineret, împreună cu viitorul
hotel, bazin olimpic etc.
Târgul Drăgaica avea în această perioadă
caracteristicile specifice comerţului de tip socialist,
sărăcăcios şi şablonat ca organizare şi desfăşurare, tot aşa
cum în primii ani de după revoluţia din decembrie 1989 va
avea caracteristicile economiei de tranziţie, anarhică şi
abundând de mărfuri turceşti de contrabandă, autorul citând
în acest sens pasaje din reportajele unor jurnalişti
binecunoscuţi, precum Dorin Tudoran, Corneliu Ştefan sau
Dumitru Ion Dincă. Desigur însă că odată cu ultimele
administraţii locale lucrurile s-au schimbat numai în bine,
chiar dacă mai există şi unele lipsuri în activitatea edililor
noştri!
Deosebit de interesant este ultimul capitol al cărţii,
intitulat „Drăgaica” în artele plastice şi în literatură, ce
conţine peste douăzeci de medalioane ale unor pictori sau
scriitori (în acest al doilea caz, fiind însoţite şi de citate
semnificative) care au imortalizat în operele lor artistice
faimosul bâlci de la Buzău: Amadeus Preziosi, Ion
Andreescu, Carol Popp de Szathmary, Gheorghe Ciobanu,
Marian Nica, D. Serbescu—Lopătari, Vasile Voiculescu,
Panait Istrati, Anton Pann, Cilibi Moise, Margareta Sterian,
Dem. Iliescu, Ion Caraion, Bucur Chiriac, Ion Gheorghe,
Marin Ifrim, Mihai Vlasie, Cezar Baltag, Fănuş Neagu,
Constantin Beldie, Gheorghe Andrei sau Aurelian Mareş.
La această listă impresionantă eu aş mai adăuga şi o
descriere a Drăgăicii din perioada interbelică, aparţinând de
această dată unui om de ştiinţă, dr. ing. Mihail Bălănescu, şi
consemnată de publicistul Nicolae Peneş în volumul
„Mărturiile unui luptător” (Editura Alpha MDN, Buzău,
2005), apărut ulterior cărţii lui Viorel Frâncu: „Farmecul
45
«Drăgăicii», pentru noi, copiii, erau căluşeii, înghiţitorii de
săbii,«zidul morţii», pavilioanele cu animale exotice şi, nu
în ultimul rând, acadelele pe băţ şi vata de zahăr. De ziua
«Drăgăicii» nu era locuitor al satelor care să nu vină să se
bucure de acest spectacol grandios. Ca să nu ne ardă prea
tare soarele, mama ne punea pe cap câte o pălărioară albă,
care, la spartul târgului, era înnegrită de colbul care se
ridica în bâlci asemenea unei pâcle. Cu toate neajunsurile
ei (pe atunci nu existau toalete ecologice, fiecare se
descurca pe unde putea!), Drăgaica a rămas în sufletul meu
unul din cele mai fascinante evenimente ale copilăriei. La o
săptămână după ziua Drăgăicii (24 iunie), părinţii ne
duceau şi la sărbătoarea de Sân Petru de la Mizil, ce se
organiza chiar la Fefelei, pe fosta moşie a lui Constantin
Brâncoveanu. Bâlciul de Sân Petru nu avea nici frumuseţea,
nici măreţia «Drăgăicii» de la Buzău”.
Despre cartea lui Viorel Frîncu mai trebuie
menţionat că ea începe, în loc de prefaţă, cu o scurtă
întâmpinare semnată de Florentin Popescu, membru al
Uniunii Scriitorilor din România, şi se termină, în loc de
epilog, cu o şi mai scurtă concluzie a autorului, din care am
reţinut că „renaşterea spirituală a târgului Drăgaica este
imperios necesară, ca o condiţie sine qua non a păstrării
identităţii naţionale”. Lector de carte este Emil Niculescu,
coperta cărţii este creaţia lui Nistor Tănăsescu, setul de
planşe de la finele volumului este realizat de artistul fotograf
Ion Tăbăcaru, iar iconografia de interior este reprodusă după
fotografii aflate la Biblioteca judeţeană „Vasile Voiculescu”
Buzău şi la Direcţia Judeţeană pentru Cultură, Culte şi
Patrimoniul Cultural Naţional a Judeţului Buzău.
46
Monografia „Buzău. Grădina cu bulgari” a fost
editată cu sprijinul Primăriei Municipiului Buzău. Ea începe
cu un „Cuvânt înainte”, în care semnatarul, profesor dr.
Constantin I. Stan, lector la Universitatea „Dunărea de Jos”
din Galaţi, afirmă, printre altele, că „prin bogăţia de
informaţii, foarte multe puţin cunoscute, prin stilul alert şi
convingător, lucrarea d-lui Viorel Frâncu se recomandă ca
o contribuţie serioasă, care ne permite mai buna cunoaştere
a unei comunităţi pe nedrept uitate”. Conform menţiunii
care se face pe pagina a treia, fotografiile şi documentele
reproduse în acest volum au fost oferite de Cornelia
Cireşaru, Gheorghe Petcu, Valeriu Nicolescu, Alexandru
Vrapciu şi Emil Niculescu (care este şi lector de carte).
În primul capitol al cărţii, autorul arată că pe
teritoriul României şi-au găsit „adăpost, ospitalitate,
prietenie şi, nu de puţine ori, un sprijin politic şi militar în
demersul lor spre dobândirea libertăţii naţiei din care
făceau parte, şi albanezii, şi sârbii, şi bulgarii, şi ungurii, şi
slovacii, şi câte alte seminţii”, astfel încât ţara noastră a
putut fi denumită „un azil liber şi inviolabil” chiar de către
unul din marii revoluţionari bulgari, Gheorghi Sava.
Bulgarii care s-au stabilit în nordul Dunării în
decursul secolelor au fost şi au rămas cunoscuţi până în
zilele noastre sub denumirea de „sârbi”, denumire folosită în
evul mediu românesc pentru toate populaţiile sud—
dunărene vorbitoare de limbă slavă. Pe de altă parte,
denumirea de „sârbi” a fost aplicată tuturor cultivatorilor de
legume, indiferent de etnia lor, datorită faptului că ocupaţia
grădinăritului era practicată în principal de aceşti bulgari,
cunoscuţi, după cum tocmai s-a arătat, sub numele de
„sârbi”. Bulgarii înşişi erau interesaţi de adoptarea acestei
denumiri pentru a-şi pierde urma în faţa autorităţilor
47
turceşti, întrucât, fiind refugiaţi dintr-un paşalâc al
Imperiului Otoman, puteau risca oricând să fie descoperiţi şi
trimişi înapoi. Această teamă s-a menţinut până târziu, în
timpurile moderne, şi pe bună dreptate, întrucât, chiar în
anul 1940, ca o consecinţă a schimburilor de populaţii care
au avut loc în urma cedării Cadrilaterului, cetăţenii români
ce făcuseră imprudenţa să-şi declare etnia bulgară au fost
obligaţi să părăsească aceste meleaguri, pe care erau trăitori
de mai bine de un secol, şi să se stabilească în Bulgaria.
După ce lămureşte aceste aspecte de ordin general,
autorul face o incursiune în istoria bulgarilor, începând încă
din timpurile străvechi ale formării popoarelor noastre. La
acest capitol apare necesitatea unor precizări, pentru a se
evita astfel naşterea de confuzii şi de interpretări eronate.
Astfel, trebuie făcută diferenţa între poporul bulgar actual şi
triburile protobulgare, o populaţie asiatică de origine turcică,
puţin numeroasă, care a migrat în sudul Dunării în cea de-a
doua jumătate a secolului al VII-lea şi care s-a impus cu
forţa armelor în faţa populaţiei locale. Deşi au fost asimilaţi
încetul cu încetul de slavii care se aflau deja în zonă,
bulgarii le-au dat acestora numele lor şi, timp de peste trei
secole, le-au impus propria lor aristocraţie şi proprii lor
conducători, în cadrul primului ţarat bulgar (681-1018).
Baza viitorului popor bulgar a fost constituită însă de
triburile slavilor de sud, anţii şi sclavinii, care, începând din
secolul al VI-lea, au colonizat teritoriul de la sud de Dunăre
şi au slavizat cea mai mare parte a populaţiei de origine
traco-romană din această zonă (spre deosebire de nordul
Dunării, unde a avut loc un proces invers: populaţia daco-
romană autohtonă a asimilat şi a romanizat triburile slave
care au rămas pe teritoriul fostei Dacii), iar la începutul
secolului al VII-lea au constituit şi prima formaţiune politică
48
slavă din Peninsula Balcanică, denumită „Uniunea celor
şapte triburi”, care s-a menţinut până la venirea bulgarilor.
Excepţie de la acest proces de slavizare au făcut numai
grupurile compacte de populaţie vorbitoare de limbă
română, cunoscute în general sub denumirea comună de
„vlahi”: aromânii, meglenoromânii şi istroromânii, care,
ulterior, au fost împinşi mai spre sud, unde au dăinuit,
păstrându-şi identitatea etnică, până târziu în zilele noastre.
Vlahii au avut un rol important în istoria feudală a
acestor locuri, întrucât al doilea ţarat bulgar (1187-1396) era
de fapt un imperiu al vlahilor şi bulgarilor. El a fost
întemeiat de fraţii Petru, Asan şi Ioniţă, păstori vlahi din
munţii Balcani, care s-au răsculat împotriva stăpânirii
bizantine şi care au întemeiat o dinastie ce avea să
domnească peste un secol. Prima parte din existenţa acestui
stat a fost şi cea mai glorioasă, Asăneştii (care se intitulau
când „regi ai vlahilor”, când „regi ai vlahilor şi bulgarilor”)
întinzându-şi stăpânirea de la Munţii Carpaţi până la Munţii
Pindului, în Grecia Centrală. Marea invazie a tătarilor din
anul 1241 avea să împartă imperiul în două: la nord de
Dunăre vlahii se retrag spre Munţii Carpaţi şi se supun
regelui Ungariei, pentru a rezista mai bine tătarilor, în timp
ce la sud de Dunăre vlahii şi bulgarii se retrag în Munţii
Balcani, iar puterea se bulgarizează (acum apărând şi
titulatura de „rege al Bulgariei”, deşi clasa conducătoare şi
armata erau formate în continuare atât din vlahi cât şi din
bulgari).
Iată cum fondul tracic romanizat şi elementele
comune ale istoriei celor două popoare explică bunele relaţii
dintre români şi bulgari, astfel încât aceştia din urmă să
poată să-şi găsească o a doua patrie pe teritoriul ţării
noastre. Primele mari bejeniri ale bulgarilor au avut loc la
49
sfârşitul secolului al XIV-lea (înainte de bătălia de la
Nicopole şi după căderea Ţaratului de la Vidin, ultimul
bastion al fostului imperiu vlaho-bulgar, când sate întregi au
trecut din sudul în nordul Dunării, aducând cu ele şi
moaştele Sfintei Filofteia, pe care le-au depus la biserica
domnească din Curtea de Argeş) şi apoi, pe la mijlocul
secolului al XV-lea (după expediţia eşuată a regelui maghiar
Vladislav al III-lea, când, conform unui martor ocular,
12.000 de bulgari au fost transportaţi peste Dunăre). Cea
mai mare bejenire a avut însă loc în timpul voievodului
Mihai Viteazul, când, în afara celor două mii de haiduci
sârbi şi bulgari care i s-au alăturat în campania antiotomană
(între care şi vestitul Baba Novac, eroul numeroaselor
balade populare româneşti), alţi 16.000 de locuitori din
sudul Dunării au fost aduşi în Ţara Românească şi aşezaţi în
satele ce fuseseră depopulate ca urmare a înrobirilor făcute
în anii precedenţi de armatele lui Sinan Paşa. Alte bejeniri,
de mai mică amploare, au avut loc pe parcursul secolelor al
XVII-lea şi al XVIII-lea şi s-au datorat, în principal,
regimului opresiv impus de administraţia otomană la sud de
Dunăre.
Este posibil ca unii dintre aceşti transfugi să se fi
aşezat şi în zona Buzăului, printre dovezile care ar susţine
această teză fiind numele de origine bulgărească sau
sârbească ale unor negustori buzoieni care făceau comerţ cu
Braşovul, precum şi existenţa în imediata vecinătate a
oraşului a unui sat numit „Sârbi”, care, la începutul
secolului al XVII-lea, era renumit pentru culturile sale de
legume. Ceea ce se poate însă afirma cu siguranţă este că
bulgarii buzoieni de astăzi sunt urmaşii refugiaţilor de la
sfârşitul secolului al XVIII-lea şi din prima jumătate a
secolului al XIX-lea, care au profitat de războaiele ruso-
50
turce şi de ocupaţiile vremelnice ale armatelor ţariste în
Bulgaria pentru a se stabili la nord de Dunăre, inclusiv în
oraşul şi în judeţul Buzău. Este remarcabil faptul că autorul
dezvoltă această parte a cărţii cu acribia şi metodele
specifice unui adevărat istoric, analizând datele oferite de
documentele de epocă, inclusiv cele din „catastihuri
arătătoare de bulgari, catagrafii şi recensăminte”, cum se
specifică în chiar titlul unuia dintre capitole. Viorel Frîncu,
asemenea altor câţiva cercetători ai acestei probleme, între
care şi renumitul istoric buzoian Dimitrie Gh. Ionescu (v.
„Istoria oraşului Buzău”, Bucureşti, 1979), îmbrăţişează
teza conform căreia migraţia modernă a bulgarilor ar fi
început la Buzău în anul 1792. Ei menţionează un
document, datând într-adevăr din acest an, dar care
dovedeşte negru pe alb că cel puţin cinci familii de bulgari
se stabiliseră la Buzău încă din anul 1781, în mahalaua
„Sârbi” din partea de nord-est a oraşului. Această informaţie
este foarte importantă din două motive: primul, pentru că
devansează momentul stabilirii primilor colonişti bulgari în
zonă cu cel puţin un deceniu; al doilea, pentru că
menţionează locul unde s-au aşezat aceştia sub numele de
mahalaua „Sârbi”, ceea ce poate duce la presupunerea că
acolo exista o comunitate cât de mică de bulgari, fie ei
recent refugiaţi din Bulgaria, fie transmutaţi din fostul sat
„Sârbi” de pe malul opus al râului Buzău. Oricum, în
deceniile următoare aici se vor stabili din ce în ce mai mulţi
bejenari, iar mahalaua „Sârbi” sau „Sârbăria” va deveni în
curând una dintre mahalalele oraşului, cuprinzând un
teritoriu identificabil astăzi cu cartierele Broşteni, Dorobanţi
şi Micro 3, cu o populaţie majoritar bulgărească ce avea ca
ocupaţie principală grădinăritul. O altă parte a refugiaţilor
sud-dunăreni, venind mai târziu şi nemaigăsind loturi
51
disponibile în „Sârbărie”, s-au stabilit în nou creatul cartier
„al bulgarilor de sud”, cuprins între actuala stradă Patriei şi
Bariera Ploieşti. Locuitorii din noua „mahala de sus” (zona
Unirii), spre deosebire de cei din vechea „mahala de jos”
(zona Gârlaşi), erau mai ales meseriaşi, ceferişti, funcţionari
sau mici negustori, dar şi grădinari pricepuţi.
Comunitatea bulgarilor din Buzău a reuşit să-şi
conserve, timp de mai bine de un secol, obiceiurile şi
tradiţiile din locurile de baştină, integrându-se în acelaşi
timp în comunitatea românească locală. Şi-au construit o
biserică proprie, Sfântul Nicolae „Sârbi”, pe lângă care a
funcţionat şi o şcoală pentru copiii mahalagiilor, iar în
perioada interbelică au înfiinţat un cămin cultural. Marea
majoritate a acestor oameni au nume cu rezonanţă
bulgărească sau sârbească, dar care au intrat de mult în
onomastica buzoiană tradiţională: Dimciu, Deşliu, Nedu,
Stoiciu, Vrapciu, Ganciu, Dincov, Cebic, Ralea, Gheţu,
Palaghiţă, Chirciu, Ristea, Velciu (la care eu aş mai adăuga
Şerdin, Partal, Velicu sau Borovină), în timp ce alţii au
adoptat nume neaoşe sau chiar şi-au pierdut identitatea
etnică. Ei au participat la marile momente istorice ale ţării
adoptive: răscoala lui Tudor Vladimirescu, revoluţia de la
1848, unirea de la 1859, războiul de independenţă din 1877-
1878, marele război pentru întregirea patriei din 1916-1918
şi cel de-al doilea război mondial, aducându-şi tributul de
sânge pe câmpurile de luptă. Odată cu instaurarea
comunismului, mulţi au fost arestaţi pentru vina de a fi avut
pământ sau de a fi fost membri ai unor partide politice, iar
unii dintre ei nu s-au mai întors din lagăre şi închisori.
Regimul Ceauşescu le-a luat grădinile şi a construit în locul
lor blocuri de locuinţe, iar ei au fost nevoiţi să renunţe, în
cea mai mare parte, la o îndeletnicire emblematică pentru
52
etnia lor: grădinăritul. Aceasta nu i-a împiedicat să dea
Buzăului şi ţării o serie de personalităţi culturale, artistice,
ştiinţifice, economice sau politice, atât pe plan local cât şi
naţional: Ştefan Vencov, Constantin Vrapciu, Alexandru
Vasilescu, Dumitru Râmniceanu, Alexandru Vrapciu,
Nicolae Ralea, Nicolae Vrapciu, Lusic Vrapciu, Petre
Partal şi alţii.
Cartea lui Viorel Frîncu mai conţine, spre final, un
capitol deosebit de interesant referitor la „particularităţi ale
portului şi ale obiceiurilor tradiţionale” ale bulgarilor,
având în anexă o mică dar savuroasă colecţie de „vechi
reţete culinare de la bulgari păstrate”, începând cu
arhicunoscutul şi des degustatul „babic”. O astfel de
activitate de cercetare etnografică şi folclorică este cu atât
mai importantă cu cât ea vine într-un moment când „multe
din obiceiurile şi tradiţiile bulgarilor au dispărut sau vor
dispărea, acesta fiind un proces inevitabil datorat poate
globalizării, poate dorinţei de a ţine pasul cu evoluţia
societăţii contemporane în care trăiesc”. Poate de aceea ar
trebui ca, într-o eventuală nouă ediţie, autorul să extindă şi
să aprofundeze această parte a cărţii, întrucât, după cum
afirmă chiar domnia sa, „istoria grădinarilor bulgari din
România şi în special a celor din Buzău face parte din
istoria oraşului şi judeţului nostru, care i-a adoptat ca o
mamă bună”.
53
„DICŢIONARUL” LUI BASIL IORGULESCU
15 septembrie 2005. Am primit de la Sorin Burlacu,
directorul Bibliotecii judeţene „Vasile Voiculescu” din
Buzău, ediţia a doua a celebrului Dicţionar geografic,
statistic, economic şi istoric al judeţului Buzău, conceput la
sfârşitul secolului trecut de cărturarul Basil Iorgulescu,
buzoian prin adopţie. Conform informaţiilor de pe pagina de
gardă, din nota asupra ediţiei şi din colofon, monumentalul
„Dicţionar” s-a retipărit în colecţia „Contribuţii la
bibliografia judeţului Buzău”, sub auspiciile Bibliotecii
judeţene „Vasile Voiculescu” din Buzău şi ale Editurii
Alpha MDN din municipiul Buzău, prin reproducerea în
formă anastatică a textului din anul 1892, cu un adaos de 17
pagini, într-un tiraj de 300 de exemplare numerotate, ce
urmează a fi distribuite bibliotecilor, cercetătorilor şi
bibliofililor. Reeditarea s-a făcut sub coordonarea lui Sorin
Burlacu, în lectura lui Viorel Frîncu şi avându-l drept
consultant ştiinţific pe Alexandru Oproescu, fostul director
al Bibliotecii judeţene şi membru titular al Uniunii
Scriitorilor din România. Ediţia a doua a „Dicţionarului”
apare însă cu o întârziere de un an, întrucât intenţia
colectivului de editare era de a-l lansa în anul 2004, cu
ocazia comemorării unui secol de la moartea autorului. A
mai existat o iniţiativă anterioară, din anul 1998, datorată
neobositului bibliofil Alexandru Oproescu, dar aceasta nu
s-a putut materializa din cauza lipsei resurselor financiare.
Basil Iorgulescu (1848-1904) s-a născut la
Câmpulung Muscel. El a venit la Buzău în anul 1869, după
54
absolvirea Seminarului Central din Bucureşti şi după
refuzarea unui post mult mai bine plătit care i se oferise la
Brăila. A fost profesor timp de 34 de ani şi director timp de
24 de ani la Gimnaziul „Tudor Vladimirescu” din localitate.
Sub directoratul său, în anul 1873 a fost înfiinţată biblioteca
gimnaziului (care peste două decenii va primi statutul de
bibliotecă publică), iar în anul 1890 a fost inaugurată noua
clădire a gimnaziului (care, peste foarte puţin timp, va
deveni Liceul „Alexandru Hasdeu”, astăzi Colegiul
Naţional „Bogdan Petriceicu Hasdeu”). În acest imobil a
mai funcţionat Biblioteca publică „Carol I” (prima
instituţie buzoiană de acest fel, inaugurată în anul 1893),
Colecţia publică de piese arheologice, antropologice şi
istorice (primul „muzeu” buzoian, inaugurat în anul 1895) şi
Societatea literară „Nicolae Bălcescu” (prima societate
şcolară buzoiană, inaugurată în anul 1902) – toate aceste
„premiere” culturale fiind opera aceluiaşi Basil Iorgulescu.
Mai mult, el este şi cel care a înfiinţat Societatea „Ateneul”
la Buzău, unde, începând cu anul 1894, au conferenţiat
unele dintre cele mai mari personalităţi culturale ale epocii:
Nicolae Iorga, A.D. Xenopol, Take Ionescu, Ion Luca
Caragiale, Grigore Tocilescu şi alţii. Pe lângă această
deosebit de fructuoasă activitate de „ctitor” de aşezăminte,
Basil Iorgulescu a avut şi o activitate publicistică şi
editorială la fel de remarcabilă. Studiile şi articolele sale de
presă, publicate în principal în Revista pentru istorie,
arheologie şi literatură, Arhiva sau Literatură şi artă
contemporană, deşi nu prea numeroase, sunt deosebit de
valoroase prin faptul că abordează aspecte inedite ale
istoriei, artei şi folclorului din zona Buzăului (printre altele,
este primul comunicator al baladei despre haiducul
Gheorghelaş, culeasă din satul Chiojdu). A publicat
55
următoarele cărţi: Geografia judeţului Buzău, manual pentru
clasa a II-a primară (7 ediţii, 1878-1893), Istoria sacră
pentru usul şcoalelor primare (1883), Dicţionarul
geografic, statistic, economic şi istoric al judeţului Buzău
(1892), precum şi următoarele lucrări cartografice: Harta
judeţului Buzău (1879), Planul oraşului Buzău (1881) şi
Oraşul Buzău şi împrejurimile sale (1892). Pentru întreaga
sa activitate, Basil Iorgulescu a fost decorat în anul 1891 cu
medalia „Bene Merenti” şi propus de către Bogdan
Petriceicu Hasdeu ca membru corespondent al Academiei
Române, un singur vot lipsindu-i pentru a fi primit în cel
mai înalt for ştiinţific şi cultural al ţării.
Dicţionarul geografic, statistic, economic şi istoric
al judeţului Buzău este cea mai cunoscută şi cea mai
valoroasă operă a lui Basil Iorgulescu. De asemenea, o carte
rară, chiar în Buzău nemaiexistând decât câteva exemplare,
dintre care unul la Colegiul Naţional „Bogdan Petriceicu
Hasdeu”, iar altul la Biblioteca judeţeană „Vasile
Voiculescu”. Eu însumi am văzut cândva un exemplar
într-un anticariat din Bucureşti, dar preţul era atât de mare
încât nu mi-am permis să-l achiziţionez în acel moment, iar
când am revenit după o săptămână, cartea fusese deja
vândută.
„Dicţionarul” lui Basil Iorgulescu a apărut ca urmare
a concursurilor iniţiate în ultimul sfert al secolului al XIX-
lea de către Societatea Geografică Română, fondată în anul
1875 şi patronată de însuşi regele Carol I. Scopul acestor
concursuri era de a aduna materialul necesar pentru
întocmirea unei opere monumentale, Marele Dicţionar
Geografic al României, după modelul unor lucrări similare
apărute în Occident. La fiecare asemenea concurs se
prezentau câteva judeţe, cu una sau mai multe lucrări
56
referitoare la judeţul respectiv, autorii celor mai bune dintre
ele fiind premiaţi. Toate dicţionarele care îndeplineau
criteriile stabilite de comisie urmau să fie editate pe
cheltuiala societăţii, iar cele necorespunzătoare erau
respinse. În felul acesta, după o activitate stăruitoare de
peste cincisprezece ani, Societatea Geografică Română
reuşeşte să obţină dicţionarele geografice ale tuturor celor
32 de judeţe ale României şi să editeze, prin cumularea
datelor oferite de aceste lucrări parţiale, Marele Dicţionar
Geografic al României, lucrare laborioasă, în patru volume
(1898-1902), apărută în redacţia lui George Ioan Lahovary,
C.I. Brătianu şi Grigore G. Tocilescu.
Pentru judeţul Buzău, care a participat la concursul
din anul 1891, singurul dicţionar prezentat a fost acela al
profesorului Basil Iorgulescu de la Liceul „Alexandru
Hasdeu” din Buzău. La acest concurs s-au prezentat nouă
judeţe, cu treisprezece astfel de lucrări, dintre care trei
pentru judeţul Brăila, câte două pentru judeţele Neamţ şi
Mehedinţi, şi câte una singură pentru judeţele Teleorman,
Buzău, Fălciu, Gorj, Ilfov şi Botoşani. Premiul I „Ioan Fetu”
a fost acordat lui Basil Iorgulescu pentru lucrarea Dicţionar
geografic, statistic, economic şi istoric al judeţului Buzău.
În raportul prezentat în plenul adunării societăţii de către
Grigore G. Tocilescu, se arată că „lucrarea aceasta întrece
într-adevăr limitele în care ar trebui a se mărgini un
dicţionar, dar că ar fi păcat a se tăia ceva, căci totul este
interesant în această lucrare şi face onoare autorului ei” şi
se propune „a se tipări această lucrare într-un număr mai
mare de exemplare – 2000 de exemplare, spre a se putea
distribui ca premii şi a servi ca model pentru alte lucrări”.
Totodată, în raportul comisie asupra rezultatului concursului
pentru premiul „Ioan Fetu”, acelaşi Grigore G. Tocilescu
57
menţionează că studiul amănunţit al celor şapte manuscrise
prezentate „a pus comisiunea în posiţiune de a nu se îndoi
un moment în privinţa superiorităţei asupra tuturor
celorlalte: «Dicţionarul geografic, statistic, economic şi
istoric al judeţului Buzău» şi că acesta „este tot ce s-a putut
lucra până astăzi mai bine, mai conştiincios, mai desăvârşit
şi mai cu competinţă asupra geografiei ţărei noastre. Este
fără exemplu bogăţia informaţiilor, ce autorul a întrupat în
monumentoasa sa operă; fără exemplu abundenţa
nomenclaturei topice: peste 6000 numiri de comune, sate,
cătune, rîuri, pîrîuri, viroare, izvoare, dealuri, văi şi munţi,
cetăţi, monăstiri, schituri, biserici, cruci etc., descrise la
faţa locului, de visu, cu esactitate şi îngrijire; alte 4000
numiri topice, menţionate în descriere, un material de o
estremă importanţă archivalic, folcloristic, etnografic,
juridic, istoric şi archeologic, precum şi date statistice, -
toate adunate în curs de 12 ani, cu o răbdare vrednică de
laudă, cu sacrificii vrednice de admirat. Cum s-a pus
autorului la lucru, cu ce dificultăţi a avut el să lupte, ce
temeiu trebuie să punem pe cifrele statisticelor oficiale, cum
stăm cu biserica şi cu şcoala, toate acestea ni le arată
autorul în chip plastic în importanta sa prefaţă (…) Nicăieri
istoria oraşului şi a Episcopiei Buzău, a mănăstirilor şi
schiturilor nu se află mai bine şi mai complet espusă.
Pentru prima oară ni se dă o listă a cetelor moşnene, cari
esplică instituţiunile familiare ale Românilor, originea
proprietăţii şi a satelor, traiul chiar neîntrerupt al
strămoşilor noştri în Dacia Romană. Legende, amintiri
istorice, datine şi obiceiuri, costume, sunt adunate şi expuse
cu îngrijire”.
Trebuie menţionat un fapt deosebit: tipărirea celor
2000 de exemplare ale „Dicţionarului” lui Basil Iorgulescu a
58
fost făcută cu cheltuiala regelui Carol I, lucru care s-a mai
întâmplat doar la concursul din anul 1893 cu lucrarea
Dicţionar geografic al judeţului Suceava de Serafim
Ionescu. De asemenea, trebuie menţionat că în prefaţa la
Marele Dicţionar Geografic al României, lucrarea lui Basil
Iorgulescu este singura care beneficiază de comentarii
speciale şi nu doar de stricta menţionare a ei, precum
celelalte.
Iată de ce o personalitate ca Basil Iorgulescu merită
şi trebuie să fie omagiată întotdeauna de către locuitorii
municipiului şi judeţului Buzău, aşa cum deja au făcut-o
încă din anul 1926 (când a fost amplasat un bust al
cărturarului într-o nişă din holul de lângă amfiteatrul şcolii
pe care a slujit-o ca profesor şi director), sau, mai recent, în
anul 1998, cu ocazia aniversării a 150 de ani de la naşterea
sa (când a fost montată o placă comemorativă la Biblioteca
judeţeană „Vasile Voiculescu”, iar numele lui Basil
Iorgulescu a fost acordat atât aulei Bibliotecii judeţene
„Vasile Voiculescu”, cât şi Bibliotecii Colegiului Naţional
„Bogdan Petriceicu Hasdeu”). În anul 2004 a avut loc
comemorarea centenarului morţii lui Basil Iorgulescu şi în
acest context, Biblioteca Judeţeană „Vasile Voiculescu” a
iniţiat retipărirea, în ediţie anastatică, a celebrului Dicţionar
geografic, statistic, economic şi istoric al judeţului Buzău,
care a şi apărut un an mai târziu.
59
DESTINUL UNUI CONDAMNAT LA MOARTE
Ca urmare a unei rugăminţi adresate publicistului
Victor Frunză, am primit prin poştă, cu dedicaţie, cartea sa
Destinul unui condamnat la moarte – Pamfil Şeicaru.
Volumul, însumând peste patru sute de pagini, a apărut în
anul 2001 la Editura Victor Frunză (EVF), în condiţii
grafice excepţionale, având pe copertă un excelent portret
fotografic al marelui jurnalist şi scriitor politic Pamfil
Şeicaru, realizat de prietenul şi discipolul său René A. de
Flers.
Am făcut cunoştinţă cu autorul în zilele de 22 şi 23
septembrie 2005 la Biblioteca Judeţeană „Vasile
Voiculescu” din Buzău, la Zilele „Pamfil Şeicaru”, datorită
amabilităţii scriitorului Dumitru Ion Dincă – căruia Victor
Frunză i-a fost profesor, mentor şi chiar naş de cununie. De
altfel, prin intermediul lui Dumitru Ion Dincă intrasem deja
în posesia mai multor cărţi de la Editura Victor Frunză, de
asemenea realizate impecabil din punct de vedere editorial şi
tipografic, dar mai ales tratând subiecte deosebit de
importante: Instantanee fără retuş (Nicolae Lupan, 1995), O
istorie a exilului românesc: 1944-1989 (Vasile C.
Dumitrescu, 1997), Istoria Partidelor Naţional, Ţărănist şi
Naţional Ţărănist (Pamfil Şeicaru, 2000), Istoria
comunismului în România (Victor Frunză, 2000) şi Cartea
cărţilor interzise (ediţie anastatică, 2003).
Ediţia a doua a Zilelor „Pamfil Şeicaru”, dincolo de
manifestările curente, precum concursurile de jurnalism sau
60
expoziţiile şi simpozioanele privind presa şcolară, s-a
remarcat în mod special prin evocarea „25 de ani de la
moartea lui Pamfil Şeicaru”, manifestare animată de
prezenţa a doi invitaţi de marcă: Victor Frunză (supranumit
„nepotul testamentar al moştenirii culturale a lui Pamfil
Şeicaru”) şi George Stanca (autonumit „strănepotul
spiritual al lui Pamfil Şeicaru”), ambii binecunoscuţi
cercetători ai vieţii şi operei marelui jurnalist. În acest
context, Victor Frunză a făcut o serie de aprecieri
interesante, preluate de presa locală: „Au trecut 25 de ani de
la moartea lui Pamfil Şeicaru şi el a devenit un nume clasic.
Aşa cum este Eminescu în poezie şi Caragiale în teatru,
Şeicaru este cel mai reprezentativ scriitor politic. A trăit tot
timpul cu «sabia lui Damocles» deasupra capului, fiind
condamnat la moarte pentru ceea ce a scris. Este unicul caz
în istoria română când un om a fost condamnat la moarte
pentru ideile şi scrierile sale”3 sau: „Academia Română nu-
şi aminteşte de Pamfil Şeicaru şi se fereşte să publice cărţile
sale istorice. Numele său, interzis atâţia ani, abia este
pomenit şi astăzi, iar această atitudine este una intenţionată
[…] Pentru că multe nume implicate în viaţa lui Şeicaru se
află în plină activitate. Tocmai din aceste motive demersul
Bibliotecii Judeţene Buzău este unul deosebit. Doar în două
instituţii din ţară Pamfil Şeicaru este evocat: aici şi la
Mănăstirea «Sf.Ana» din Mehedinţi, mănăstire ctitorită
chiar de marele gazetar, ca urmare a unei promisiuni făcută
Divinităţii”4.
3 Cristian Ionescu, În nici un caz gazetăria nu este un „hobby”, în „Opinia”,
nr.4376, 23 septembrie 2005, p.6. 4 Idem, Concursul naţional de jurnalism “Pamfil Şeicaru” şi-a desemnat
câştigătorii, în “Opinia”, nr.4377, 24-25 septembrie 2005, p.8.
61
Revenind la cartea care face obiectul prezentei
cronici, trebuie remarcat că din scurtul „cuvânt” de început
al autorului rezultă că această scriere există datorită mai
multor persoane, în primul rând lui Vasile C. Dumitrescu
(care, timp de peste un deceniu, i-a vorbit într-una despre
marele maestru al presei româneşti, făcând astfel legătura
între Pamfil Şeicaru şi „cel ales să-i ridice o carte drept
monument”), dar şi lui Ute Dumitrescu, Nina Boldur, René
A. de Flers, Vasile Iliescu, Hannes Elischer. De un real folos
i-a fost şi deschiderea fondului penal al arhivei fostei
securităţi, dar, din păcate, fondul celălalt, cel mare, al
acestei instituţii a rămas ferecat, astfel că, după mai multe
amânări, s-a hotărât să publice cartea fără eventualele
informaţii pe care le-ar fi putut obţine din această sursă.
Cartea are o desfăşurare cronologică, urmărind viaţa
şi activitatea lui Pamfil Şeicaru din momentul când acesta
părăseşte ţara (12 august 1944). Ea nu se opreşte însă la
momentul morţii sale (21 octombrie 1980), ci continuă şi
după această dată, până în zilele noastre, şi aceasta pentru că
securitatea, fostă şi actuală nu a încetat niciodată să conspire
şi să dezinformeze în legătură cu persoana lui Pamfil
Şeicaru şi a ziarului „Curentul”, pe care a încercat în
permanenţă să pună mâna şi să-l scoată din circuit, lucru pe
care l-a şi reuşit, ca o ironie a soartei, tocmai datorită
„revoluţiei” din decembrie 1989. De altfel, în afară de
subiectul propriu-zis, cartea mai conţine un aspect deosebit
de important şi incitant, anume acela că autorul face deseori
trimiteri la situaţia politică de după 1989, criticând clasa
politică post-revoluţionară, fie ea de sorginte P.D.S.R.-istă
sau C.D.R.-istă.
Sunt multe lucruri de spus despre această carte, care
se interferează cu şi mai multe lucruri ce pot fi spuse despre
62
Pamfil Şeicaru şi opera sa. Autorul lămureşte o serie de
aspecte controversate, atât din viaţa lui Pamfil Şeicaru, cât şi
din mediul diasporei româneşti atât de împânzit de
„cârtiţele” securităţii. El nu se sfieşte să critice greşelile pe
care marele jurnalist le-a săvârşit în timpul exilului său, cum
au fost, spre exemplu, antiregalismul, concentrarea aproape
exclusivă pe imperialismul rusesc, acordarea unei anumite
clemenţe comuniştilor români şi, implicit, acceptarea unor
compromisuri în relaţia cu aceştia (datorate, poate, şi unei
perfide manipulări); în acest context se înscrie şi ciudata sa
vizită „incognito” la Bucureşti, pentru a se întâlni cu
Nicolae Ceauşescu, întâlnire care de fapt nu a mai avut loc,
totul fiind doar o încercare de umilire şi compromitere a sa
de către regimul comunisto-securistic din România.
Pamfil Şeicaru s-a născut la 18 aprilie 1894 la
Buzău5. După terminarea studiilor universitare, el a luptat ca
sublocotenent în Marele Război pentru Întregirea Neamului,
distingându-se prin vitejia sa. Drept urmare a fost decorat de
către regele Ferdinand cu Crucea de cavaler al Ordinului
„Mihai Viteazul”, iar de către generalul Berthelot cu ordinul
La Croix de Guerre. Fiind implicat într-o confruntare din
care nu mai spera să scape cu viaţă, Pamfil Şeicaru a făcut
legământ ca, în cazul în care va supravieţui, să ridice în acel
loc un aşezământ monahal, lucru pe care l-a şi realizat după
război, construind mănăstirea „Sfânta Ana” de la Orşova.
De asemenea, a finanţat ridicarea a două monumente
5 Asupra locului naşterii lui Pamfil Şeicaru au existat dubii şi controverse. În
arhivele Fundaţiei Culturale Regale se păstrează şi dosarul referitor la înfiinţarea
Căminului Cultural „Preot C. Şeicaru” din Tăbărăşti, în anul 1944; la rubrica
„Fii ai satului” este menţionat şi Pamfil Şeicaru, fiul preotului C. Şeicaru, născut
însă la Buzău, în anul 1894, conform datelor din Enciclopedia „Cugetarea” (vezi
Valeriu Nicolescu, O informaţie onorantă – celebrul ziarist Pamfil Şeicaru s-a
născut la Buzău, în „Opinia”, nr.1068, 5-6 martie 1994, p.1).
63
comemorative: unul la o încrucişare de drumuri lângă
Mărăşeşti (reprezentând un ostaş român care, rămânând fără
muniţie, continuă să lupte folosind puşca drept ghioagă), iar
celălalt la Cimitirul Militar Românesc din Soultzmatt,
Alsacia (reprezentând o „Mamă îndurerată”, creaţie a
sculptorului Oscar Han). După încheierea păcii, Pamfil
Şeicaru se orientează către jurnalism, devenind unul dintre
cei mai mari ziarişti şi scriitori politici din România, şi nu
numai. Despre ceea ce a făcut în acest sens în perioada
interbelică şi în timpul celui de-al doilea război mondial, ne
relatează chiar el într-o scurtă „biografie şi activitate
gazetărească”, întocmită după plecarea din ţară: „Am intrat
în presa cotidiană în aprilie 1918, după ce am fost
demobilizat şi de atunci am continuat să fiu comentator al
evenimentelor politice interne şi externe, colaborând
succesiv la diverse ziare şi reviste. În 1923 am fost angajat
la ziarul Cuvântul ca şef-redactor, proprietar fiind ing.
Titus Enacovici. Articolul de fond (leit articol) era semnat
de mine. În 1924 am fost ales preşedinte al Sindicatului
ziariştilor. În 1927 am demisionat de la ziarul Cuvântul şi
am luat conducerea ziarului Curentul, al unei societăţi
anonime, unde am funcţionat ca director şi redactor-şef (…)
Din ianuarie 1927 şi până la 9 august 1944, când am plecat
din ţară, articolul de fond de la ziarul Curentul era semnat
de mine. Am fost ales de trei ori ca deputat independent în
Parlamentul ţării. Monitorul Oficial, care publică
dezbaterile parlamentare, stă mărturie a activităţii mele ca
deputat. După 1944 m-am stabilit în Spania”.
Pamfil Şeicaru a plecat din ţară cu o misiune
specială din partea şefului statului, mareşalul Ion
Antonescu, care era în tratative de semnare a unui armistiţiu
cu Uniunea Sovietică, dar ştia sigur că ruşii nu-şi vor
64
respecta angajamentele luate. De aceea avea nevoie, în
Occident, de o presă care să denunţe aceste eventuale
încălcări ale acordurilor. În acest sens, Pamfil Şeicaru
trebuia să ajungă la Madrid şi să scoată acolo două
publicaţii, una în limba franceză şi alta în limba engleză,
prin care să informeze clasa politică şi opinia publică
occidentală despre tot ceea ce se întâmplă în România.
Plecarea lui Pamfil Şeicaru din ţară s-a derulat ca
într-un film de aventuri. Ferindu-se de autorităţile germane,
el ajunge la Viena, unde îl aştepta soţia sa. Din Viena pleacă
la Berlin şi aici este reţinut de serviciile speciale germane,
bănuit a fi emisar al guvernului român pentru cine ştie ce
tratative secrete, dar, cu ajutorul oamenilor lui Canaris şi
aproape în condiţiile unei evadări, urmărit îndeaproape de
agenţii Gestapou-lui, el reuşeşte să ajungă la Berna, la
familia fiicei sale, iar de aici pleacă la Madrid, destinaţia sa
finală. Conform uneia dintre multele „legende” care s-au
vehiculat în legătură cu acest subiect, Pamfil Şeicaru ar fi
locuit la Berna în afara oraşului, sub un nume fals şi având
fizionomia schimbată, fără să ia contact aproape cu nimeni.
După o altă relatare, el nu a mai ajuns la Berlin şi la Berna,
întrucât ordinul de arestare fusese dat de Himmler încă de pe
vremea când se afla la Viena, iar salvarea sa a avut loc
datorită comandantului Wermacht-ului din capitala Austriei
şi a lui Scortzeny, un ofiţer specializat în astfel de operaţiuni
(printre altele, s-a ocupat şi de salvarea lui Mussolini), care
l-a urcat, împreună cu soţia sa, într-un avion Fisseler şi l-a
trecut peste Alpi şi peste Mediterana, zburând la înălţime
foarte joasă pentru a nu fi reperaţi de aviaţia de vânătoare
germană.
În ţară, odată cu instalarea guvernului comunist
condus de dr. Petru Groza, ca urmare a „pumnului” lui
65
Vîşinski, a început vânătoarea de „fascişti” din rândurile
ziariştilor şi scriitorilor. După cum se vede, atât germanii,
cât şi sovieticii se temeau în primul rând de minţile
clarvăzătoare şi de condeiele ascuţite ale acestora; astfel că
şi în România, aflată practic sub ocupaţie sovietică, primii
judecaţi de către sinistra „instanţă” de sorginte stalinistă,
denumită „Tribunalul poporului” (în care era acuzator
public şi o oarecare Alexandra Sidorovici, soţia
binecunoscutului analist politic post-decembrist Silviu
Brucan), au fost cei din „lotul ziariştilor”, format din
şaptesprezece ziarişti, între care, cap de listă, se afla Pamfil
Şeicaru, judecat în contumacie. Toţi acuzaţii au fost
condamnaţi la ani grei de închisoare, cu excepţia lui Pamfil
Şeicaru, care a fost condamnat la moarte. De fapt, totul a
fost abuziv şi neconstituţional în acest aşa-zis proces: luarea
în discuţie a actului de acuzare de către Consiliul de Miniştri
şi nu de către o instanţă juridică, judecarea de către un
tribunal nelegal, lipsa de probe, condamnarea pe baza
delictului de opinie şi a unor slogane partinice sau afirmaţii
de ordin general, fără probarea şi analizarea acestora pe baza
legilor existente la momentul „făptuirii”. Abia după
jumătate de secol, când, la 8 mai 1995, a avut loc
rejudecarea procesului celor din „lotul ziariştilor”, inculpaţii
de atunci au fost achitaţi şi reabilitaţi, făcându-se astfel o
corectă dar, din păcate, pentru ei mult prea târzie dreptate6.
6 Cercetări recente în arhivele fostului C.C. al P.C.R. au relevat faptul că Pamfil
Şeicaru fusese déjà graţiat prin Decretul nr.977, din decembrie 1966, emis de
preşedintele Consiliului de Stat al Republicii Socialiste România şi păstrat secret
până după evenimentele din decembrie 1989. Din expunerea de motive a
minstrului afacerilor interne din acea perioadă, Corneliu Omescu, reţine atenţia
următoarea frază: În prezent, Pamfil Şeicaru, ca emigrant, are o atitudine
corespunzătoare şi desfăşoară în străinătate, prin scris, o activitate utilă ţării
noastre” (vezi Gheorghe Buzatu, Nicolae Ceauşescu. Biografii paralele.
66
Unele dintre principalele motive pentru care Pamfil
Şeicaru devenise indezirabil noilor autorităţi pro-moscovite
de la Bucureşti erau atitudinea sa constant antibolşevică şi
antistalinistă, demascarea caracterului imperialist al Uniunii
Sovietice şi combaterea punctului de vedere oficial conform
căruia România fusese „stat agresor” în timpul celui de-al
doilea război mondial. Marele ziarist a demonstrat în
permanenţă, cu argumente solide, legitimitatea războiului
purtat de ţara noastră împotriva U.R.S.S. şi a comunismului
în general, justificând astfel, în mod implicit, alianţa
conjuncturală cu Germania. Încă din perioada interbelică el
a atras atenţia asupra intenţiilor acaparatoare ale Uniunii
Sovietice, intenţii care s-au materializat, mai întâi în anii
1939-1940, apoi la sfârşitul războiului, prin ocuparea unor
ţări din nordul şi nord-estul Europei: Finlanda, Lituania,
Letonia şi Estonia, precum şi a unor părţi din Polonia şi
România. În acest context, Pamfil Şeicaru a militat neobosit
pentru drepturile ţării noastre asupra Basarabiei, nordului
Bucovinei şi ţinutului Herţei, a căror recuperare a constituit
de fapt principalul motiv pentru care România a intrat în cel
de-al doilea război mondial, atacând Uniunea Sovietică. Din
păcate, teoria prin care ţara noastră era categorisită drept
„stat agresor” a fost împărtăşită nu numai de către noile
autorităţi din ţară, impuse de armata sovietică de ocupaţie, ci
şi de o mare parte a exilului românesc, ceea ce era, în mod
evident, în totală contradicţie cu faptele reale şi cu interesele
naţionale ale României. Astfel, echipa condusă de Grigore
Gafencu, care preluase iniţiativa prezentării punctelor de
vedere ale emigraţiei româneşti la Conferinţa de pace de la
Stenograme şi cuvântări secrete. Dosare inedite. „Procesul şi execuţia”, Ed.
Tipo Moldova, Iaşi, 2011, p.415-418 şi 427-429).
67
Paris, din anul 1946, a depus la secretariatul acestui for un
memoriu în care nu se face nici o referire la teritoriile
româneşti ocupate abuziv de Uniunea Sovietică, concordând
perfect, din acest punct de vedere, cu poziţia exprimată de
oficialităţile comuniste de la Bucureşti7.
În ceea ce priveşte exilul românesc sau, mai bine
spus, o anumită parte a exilului românesc, Pamfil Şeicaru a
avut întotdeauna o atitudine tranşantă, pe care şi-a
exprimat-o fără nici un echivoc: „Din cine se compune
rezistenţa? În imensa lor majoritate sunt funcţionari de la
Externe, care au servit toate guvernele, inclusiv guvernul
Grozea şi imediat ce au fost rechemaţi, au încercat
tresărirea revoltei împotriva regimului de ocupaţie
rusească, devenind „rezistenţi”. Ce valoare morală mai
poate avea o asemenea „rezistenţă”? […] Ce sunt capabili
să facă? Ignoranţi, leneşi, incapabili să formuleze o idee, să
stabilizeze o gândire şi mai presus de toate de o
respingătoare laşitate. […] M-a înspăimântat lipsa la ei de
orice legătură cu ţara. Sunt de oriunde, numai din România
nu sunt…”. În cadrul acestei „colecţii de haimanale
improvizate în exponenţi ai rezistenţei româneşti”, Pamfil
Şeicaru identifică grupul format din familia prinţului Barbu
Ştirbei, nepotul său, Alexandru Creţeanu şi ginerii săi,
Grigore Niculescu-Buzeşti şi Constantin Vişoianu, pe care îi
7 Au existat totuşi voci din rândurile exilului românesc care nu au împărtăşit
aceste puncte de vedere şi această atitudine necombatantă. Astfel, fostul
diplomat de carieră Nicolae Dianu a întocmit un memoriu alternativ, intitulat
„La principale revendication de la Roumanie devant la Conférence de la Paix –
Paris 1946 – Bessarabie et Bucovine de Nord”, pe care l-a prezentat
preşedintele Naţiunilor Unite şi secretariatului Conferinţei de pace, precum şi
mai multor personalităţi politice interesate. În felul acesta a fost marcat
dezacordul naţiunii române cu acest act de samavolnicie, care, din nefericire, a
fost consfinţit şi prin semnarea tratatului de pace (vezi Dan Camer, Pro
Basarabia şi Bucovina, Editura Omega, Buzău, 2007, p.15-16).
68
acuză de o dublă trădare a intereselor ţării în favoarea
sovieticilor, mai întâi prin sabotarea tratativelor purtate de
mareşalul Ion Antonescu în vederea încheierii unui
armistiţiu bilateral cu Uniunea Sovietică şi, totodată, prin
înşelarea lui Iuliu Maniu şi a regelui în această privinţă
(ceea ce a făcut posibil actul de la 23 august 1944, pe care îl
consideră „o capitulare fără condiţii […], prezentată drept
un armistiţiu … unilateral”), apoi prin delapidarea Fondului
Naţional Român creat de Mihai Antonescu şi destinat a
susţine rezistenţa românească în exil, pe care cei însărcinaţi
să-l administreze l-au deturnat în propriul lor beneficiu (de
unde şi lupta acerbă pe care au dus-o pentru a obţine şefia
Comitetului Naţional Român, care le dădea acoperirea
necesară pentru a dispune de banii fondului, luptă în care au
reuşit să-i elimine pe Grigore Gafencu şi pe Nicolae
Rădescu, impunându-l în schimb pe Constantin Vişoianu).
Fondul Naţional Român consta în peste douăzeci de
milioane de franci aur depuşi la bănci din Ankara şi Berna
în vederea finanţării unui guvern românesc în exil şi a peste
două mii de personalităţi ale culturii naţionale, care să apere
interesele ţării noastre în ipoteza unei ocupaţii străine. Din
acest fond însuşi Pamfil Şeicaru trebuia să-şi asigure o
existenţă decentă şi să editeze publicaţiile cerute de
mareşalul Ion Antonescu. Lipsa susţinerii financiare a
însemnat pentru marele jurnalist o viaţă trăită în sărăcie şi în
privaţiuni de tot felul, dar, cu toate acestea, el a găsit
mijloacele necesare să-şi facă publice opiniile, atât şi aşa
cum s-a putut, fie în presa occidentală, fie, mai ales, în
publicaţiile româneşti din exil.
În continuare, autorul Victor Frunză, urmăreşte
viaţa, relaţiile şi activitatea publicistică a scriitorului politic
Pamfil Şeicaru în cele două etape distincte ale exilului
69
acestuia: etapa spaniolă (cu reşedinţa la Palma de Mallorca)
şi etapa germană (cu reşedinţa la Dachau). În anul 1977,
când, cu ultimii bani, a venit la München cu intenţia de a se
întâlni cu ministrul prezident al landului Bavaria (căruia
dorea să-i prezinte ultima sa carte, Finlandizarea Europei,
în scopul de a obţine un punct de vedere şi, probabil, un
ajutor financiar pentru editare), el rămăsese singur după
moartea soţiei şi era de fapt abandonat de toată lumea,
inclusiv de fiica sa care trăia în Franţa. Acesta este
momentul când Aurică Popescu, patronul restaurantului
„Klein Bukarest” din München, îl prezintă lui Vasile C.
Dumitrescu, cel care practic îl va „adopta”, întreţinându-l şi
ajutându-l să-şi publice cărţile şi articolele, inclusiv
angajându-se la editarea seriei din exil a ziarului Curentul.
Atât Vasile C. Dumitrescu, cât şi soţia sa Ute Dumitrescu
vor cheltui timp şi bani pentru ca o mare personalitate ca
Pamfil Şeicaru să poată să-şi trăiască ultimii ani ai vieţii în
condiţii decente, iar scrierile sale să poată vedea lumina
tiparului, ceea ce a însemnat un efort general deosebit şi,
chiar mai mult, un pericol pentru cariera profesională a lui
Vasile C. Dumitrescu (care conducea educaţia politică a
Wermacht-ului german pentru candidaţii la şcolile de ofiţeri,
fiind singurul străin angajat în acest domeniu).
Ca scriitor politic, Pamfil Şeicaru a fost un precursor
şi un vizionar, printr-o serie de dezvăluiri şi de anticipări de
natură politică şi nu numai. Dacă într-unele a greşit (cum a
fost, spre exemplu, iminenţa unui nou război, de această
dată între puterile occidentale democrate şi Uniunea
Sovietică), aceasta s-a datorat în primul rând unor fapte pe
care nu avea cum să le prevadă (în cazul exemplului de mai
sus, descoperirea bombei atomice de către U.R.S.S.). El a
fost primul care a descris, cu realism şi fără nici un fel de
70
echivoc, tendinţele imperialiste ale puterii de la Kremlin şi
caracterul criminal al regimului bolşevic, făcând pentru
prima dată în lume un portret spiritual al lui Stalin, care,
astăzi, când foarte multe lucruri pe atunci secrete au devenit
cunoscute, surprinde prin consistenţă şi vivacitate; toate
acestea cu câteva decenii înaintea lui Boris Suvarin sau
André Gide, apoi a lui Andrei Saharov sau Alexandr
Soljeniţin. Totodată, el a imaginat, încă din anii cincizeci, o
Europă unită care să facă faţă imperialismului sovietic, fiind
astfel un precursor, poate chiar singurul la acea vreme, al
ideii de Uniune Europeană, implicit al ideii de vocaţie
europeană a României.
Cartea lui Victor Frunză este, în esenţă, o biografie,
dar, totodată, şi un studiu asupra vieţii, personalităţii şi
operei lui Pamfil Şeicaru. Ea se încheie, în mod firesc, cu o
amplă bibliografie a scrierilor acestuia de după plecarea sa
din ţară, având la bază, în primul rând, Caietul Veguţei (o
listă întocmită de sora marelui jurnalist, dr. Virginia
Munteanu, la rugămintea lui Vasile C. Dumitrescu), dar şi
informaţii provenite din alte surse, precum, spre exemplu,
Biblioteca Română din Freiburg. Bibliografia, deşi
incompletă, conţine aproape patruzeci de titluri de cărţi (cu
aproape treizeci de apariţii editoriale, unele în două ediţii, în
limbile română, spaniolă, franceză, germană şi engleză, la
edituri din Madrid, Paris, Roma, München, Viena,
Hamilton-Ontario, Bucureşti şi Alba Iulia, dar şi cu aproape
douăzeci de manuscrise netipărite, care, în cea mai mare
parte, nu se cunoaşte la cine se află în momentul de faţă) şi
peste şase sute de articole şi alte texte, unele inedite sau
despre care nu se ştie dacă şi unde au fost publicate, altele
apărute în presa spaniolă (Alerta, Ayer, Amanecer, Cordoba,
Information, La Manana, La Nueva España, El Alcazar), iar
71
marea majoritate în presa românească din exil (Almanahul
pribegilor români, Curierul românesc, Chemarea, Analele
politice, Carpaţii, Liberty and Justice, România muncitoare,
Curentul).
Un palmares excepţional pentru un jurnalist
excepţional!
72
MĂRTURIILE UNUI LUPTĂTOR
29 septembrie 2005. În aula Bibliotecii Judeţene
„Vasile Voiculescu” din Buzău a avut loc lansarea cărţii
Mărturiile unui luptător: dr.ing. Mihail Bălănescu, având ca
autor pe binecunoscutul publicist buzoian Nicolae Peneş,
membru al Uniunii Scriitorilor din România. La eveniment
au mai participat eroul cărţii, dr. ing. Mihail Bălănescu,
precum şi prof. dr. Constantin Bălăceanu Stolnici, membru
de onoare al Academiei Române. Ambii invitaţi au relatat
despre puternicele legături pe care le au cu Buzăul. Mihail
Bălănescu s-a născut la Tohani, lângă Mizil (pe vremea
aceea în judeţul Buzău), iar studiile şi le-a făcut la şcoala
primară „Nicu şi Cleopatra Bagdat” din Tohani, la
gimnaziul „Tase Dumitrescu” din Mizil şi la liceul „Bogdan
Petriceicu Hasdeu” din Buzău; în anii nouăzeci a revenit la
Buzău ca membru şi preşedinte al filialei judeţene a
Partidului Naţional Liberal, iar în legislatura 1996-2000 a
fost ales senator de Buzău pe listele Convenţiei Democrate
Române. Constantin Bălăceanu Stolnici este legat de aceste
locuri atât prin familia sa, care a avut moşii întinse la
Bălăceanu şi la Balta Albă (iar unul dintre reprezentanţii din
secolul al XIX-lea al acestei ramuri a devenit chiar episcop
de Buzău, sub numele de Gherasim), cât şi prin familia
soţiei sale, care s-a născut în această zonă şi a fost fiica unui
prefect al Buzăului din perioada interbelică; el l-a cunoscut
în anul 1949 pe medicul şi scriitorul buzoian Vasile
Voiculescu, întâlnire de care şi-a amintit întotdeauna cu
multă plăcere. Constantin Bălăceanu Stolnici a scris prefaţa
73
acestei cărţi, în timp ce postfaţa a fost alcătuită de prof. dr.
Nicolae Zamfir, directorul general al Institutului Naţional de
Cercetare şi Dezvoltare pentru Fizică şi Inginerie Nucleară
„Horia Hulubei”.
Trebuie remarcat că acest volum, privit ca artefact,
ca produs tipografic în sine, este aproape în întregime o
realizare buzoiană. El a apărut la Editura Alpha MDN din
Buzău, iar colaboratorii tehnici de specialitate sunt de
asemenea buzoieni: Gabriel Peneş (lector de carte), Iulian
Şelaru (culegere text), Monica Balaban şi Mădălina Barbu
(tehnoredactare şi copertă), Victor Andreica şi Mioara
Neagu (corectură). Fotografiile reproduse sunt preluate din
colecţiile dr. ing. Mihail Bălănescu, Nicolae Peneş şi
Gheorghe Ciobanu, precum şi din albumele „Bucureştiul
interbelic” (Editura Noi Media Print) şi „Judeţul Buzău.
Album monografic” (1997).
„Mărturiile unui luptător” este, în esenţă, o
autobiografie, scrisă la persoana întâi, de către altcineva, şi
anume de un profesionist al condeiului. Mai mult, ea poate
fi considerată chiar un roman autobiografic, îmbrăcând de
multe ori şi caracteristicile unui roman de aventuri. Viaţa
palpitantă a eroului cărţii, cu suişuri şi coborâşuri
spectaculoase, asociată cu talentul de jurnalist al autorului,
fac cititorul să parcurgă această carte cu sufletul la gură. În
acelaşi timp, întâmplările reale, descrierile veridice ale unor
locuri, instituţii sau scene de epocă, precum şi numeroasele
personalităţi din viaţa social-politică, ştiinţifică sau culturală
despre care se vorbeşte în carte, dau acesteia un pregnant
caracter monografic şi memorialistic.
Mihail Bălănescu are nostalgia locurilor în care şi-a
petrecut copilăria şi tinereţea, a oamenilor pe care i-a
cunoscut în aceste perioade ale vieţii sale sau despre care a
74
auzit vorbindu-se de la bunicii, părinţii sau „dascălii” săi.
Aflăm astfel, printre altele, că moşnenii din Tohani sunt
urmaşii ardelenilor care, în urmă cu câteva secole, au venit
din localitatea omonimă de lângă Braşov, probabil pentru a
scăpa de persecuţiile etnice şi religioase la care erau supuşi
(sunt citate, în legătură cu aceasta, pasaje din lucrarea
Dicţionar geografic, statistic, economic şi istoric al
judeţului Buzău de Basil Iorgulescu, care tocmai a fost
reeditată, în formă anastatică, de Biblioteca judeţeană
„Vasile Voiculescu” din Buzău). Aflăm, de asemenea,
amănunte despre căsătoria secretă a prinţului Nicolae cu
frumoasa tohăneancă Ioana Doletti, eveniment la care au
asistat şi elevii de la şcoala din localitate, împreună cu
învăţătorul şi directorul lor, Sabin Mihălcescu (rudă
apropiată cu Irineu Mihălcescu, arhiereu vicar al Patriarhiei,
apoi mitropolit al Moldovei şi Sucevei, care avea să moară
în temniţele comuniste). De la profesorul de limba română
din ultimul an de gimnaziu (căruia, din păcate, nu i se dă
numele în carte) aflăm foarte multe amănunte despre
activitatea de cârciumar în gara Buzău a lui Ion Luca
Caragiale şi despre prietenia acestuia cu primarul Mizilului,
Leonida Condeescu, care era cumnat cu fratele lui Mihai
Eminescu, mărturii indirecte care ar putea eventual să fie
luate în consideraţie de către cercetătorii „perioadei
buzoiene” a celui mai mare dramaturg român; aflăm, de
asemenea, lucruri foarte interesante despre scriitorii mizileni
George Ranetti şi Agatha Grigorescu-Bacovia, aceasta din
urmă fiind chiar vara primară a mamei lui Mihail Bălănescu.
Dintre profesorii de gimnaziu mai este evocat şi
Sima Simulescu, un tânăr bucureştean exilat la Mizil din
cauza vederilor sale politice de extremă dreaptă, profesor
excepţional care avea să-i inoculeze eroului cărţii dragostea
75
pentru fizică, stimat deopotrivă atât de corpul profesoral, cât
şi de elevii şcolii, pentru cultura sa vastă, pentru faptul că
era la curent cu întreaga mişcare literară a vremii şi cu
avangardismul artistic, precum şi pentru prieteniile pe care
le cultiva printre marile celebrităţi ale vremii, între care Nae
Ionescu, Emil Cioran, Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu,
Nichifor Crainic, Petre Comarnescu, Sandu Tudor, Vasile
Voiculescu, Ion Barbu, Petre Ţuţea şi alţii. Profesorul Sima
Simulescu, care avea să moară peste câţiva ani, în 1939,
fiind asasinat împreună cu alţi membri de frunte ai mişcării
legionare, le-a organizat elevilor premianţi o excursie de trei
zile la Bucureşti, excursie în timpul căreia le-a fost gazdă şi
ghid, prezentându-le istoria şi cultura acestui mare oraş. Ori
de câte ori a fost cazul, el le-a vorbit micilor săi invitaţi
despre personalităţile bucureştene care au avut legături,
într-un fel sau altul, cu Buzăul, dar – mai ales – despre
personalităţile buzoiene care s-au remarcat în capitala ţării
în diferite domenii: politic, edilitar, cultural, sportiv sau
chiar monden; sunt amintiţi, în acest context, Ion Luca
Caragiale, Alexandru Săvulescu, Mihail Marghiloman,
Alexandru Marghiloman, Pamfil Şeicaru, Nae Leonard,
Aristide Demetriade, George Ciprian, Tina Barbu, Ionel
Isvoranu, Constantin Angelescu, Gheorghe Tattarescu,
Grigore Constantinescu Monteoru, Horia Furtună, Dionisie
Romano, Duiliu Marcu, Gheorghe Vernescu sau Spiru
Haret. Această excursie l-a impresionat atât de mult pe
elevul Mihail Bălănescu încât el o va ţine minte toată viaţa
şi-i va dedica, în „mărturiile” sale, nu mai puţin de trei
capitole (câte un capitol pentru fiecare dintre cele trei zile de
excursie).
Pentru cititorii buzoieni ai acestei cărţi, unul dintre
cele mai importante capitole este, desigur, cel dedicat
76
perioadei petrecute de Mihail Bălănescu la Buzău (1936-
1940), când a fost elev al vestitului liceu „Bogdan Petriceicu
Hasdeu” din localitate. La începutul primului an şcolar el a
stat în gazdă la Dumitru Bălănescu, vărul primar al tatălui
său şi proprietarul tipografiei din strada Tunel, după care s-a
mutat la internatul liceului care, la vremea aceea, era unul
dintre cele mai moderne din ţară şi fusese edificat cu
sprijinul direct al ministrului instrucţiunii publice, dr.
Constantin Angelescu. Sunt evocaţi, sub forma unor mici
medalioane, câţiva dintre marii profesori ai liceului,
adevărate personalităţi: Bucur Ţincu (filozofie), Dimitrie
Gh. Ionescu şi Ilie Grancea (istorie) – care, fiind consideraţi
adepţi sau apropiaţi ai mişcării legionare, au făcut ani grei
de puşcărie în timpul regimului comunist - , precum şi
profesorii Mihai Ion (muzică), Ion Apreotesei (matematică),
Ştefan Săndulescu şi pr. Ştefănescu (română), Matilda
Stănescu (drept), Emanoil Stângescu (franceză), Nicolae
Nazarie (ştiinţe naturale), Nicolae Baciu şi Sozont Stadnicov
(fizică). Mai sunt amintite societăţile literare din liceu:
Facla (condusă de profesor Alexandru Mocanu) şi Octavian
Goga (condusă de profesor Bucur Ţincu), societatea corală
Spiru C. Haret (condusă de profesor Mihai Ion), precum şi
Biblioteca şcolii (căreia i se face un adevărat istoric şi, în
context, un mic medalion al întemeietorului acesteia,
cunoscutul cărturar Basil Iorgulescu). Mai aflăm despre
Librăria Călinescu, despre Aniversarea Unirii de la 1
Decembrie, despre Proiectul edilitar al primarului Stan
Săraru, despre Parcul Crâng şi despre rivalitatea dintre
Liceul „Bogdan Petriceicu Hasdeu” şi Şcoala Normală de
Băieţi pentru graţiile fetelor de la Liceul Teoretic „Dr.
C.Angelescu” (şi, legat de aceste escapade de duminică
77
după-amiaza, despre prima iubire, care „vine şi trece ca
ploaia de primăvară”.
În capitolele următoare sunt redate „mărturiile” lui
Mihail Bălănescu din vremea când era student la Şcoala
Politehnică din Bucureşti (cu marele cutremur din anul
1940, proclamarea statului naţional-legionar, rebeliunea
legionară şi înăbuşirea acesteia, izbucnirea celui de-al doilea
război mondial sau atacurile aeriene din anul 1944, dar şi cu
evenimentele din viaţa studenţească, între care sărbătorile
Crăciunului, balurile de sfârşit de an, practicile de peste
vară, spectacolele de la cinematograf sau cele de la operă,
teatru şi revistă, în care evoluau cei mai mari actori ai
timpului, şi – mai ales – dragostea pentru Cleopatra
Ştefănescu, cea care îi va deveni tovarăşă de viaţă), apoi din
primii ani postbelici şi începuturile unei noi cariere:
ingineria şi tehnologia nucleară alături de Horia Hulubei
(cu intrarea ruşilor în ţară şi instaurarea comuniştilor la
putere, dar şi cu obţinerea licenţei cu „Magna cum laude”,
căsătoria cu femeia iubită şi numeroasele realizări
profesionale ca inginer la Inspecţia de Poduri Cluj, şef de
secţie la Regionala C.F.R. Oradea, proiectant la Direcţia
Superioară Politică a Armatei, director de construcţii-
investiţii la Ministerul Culturii şi, mai ales, fructuoasa
colaborare cu savantul Horia Hulubei la punerea pe picioare
a viitorului Institut de Fizică Atomică de la Măgurele, unde
va deveni şef de serviciu, însărcinat cu proiectarea şi
conducerea lucrărilor de construcţii din prima etapă de
dezvoltare). Se continuă cu perioada când a ajuns în
beciurile securităţii (pentru aşa-zise „crime de uneltire
împotriva ordinii de stat comuniste”, judecate în lipsă în
urmă cu peste zece ani de către tribunalul din Cluj, pe baza
unei delaţiuni), apoi în imperiul stufului ucigaş din lagărul
78
pentru reeducare prin muncă de la Periprava (trimis direct
de către securitate, în pofida sentinţei judecătoreşti de
eliberare pentru lipsă de probe şi prescrierea faptelor) şi în
final, ca muncitor necalificat la termocentrala Grozăveşti
(singurul loc unde a reuşit să se angajeze, dat fiind faptul că
era fost deţinut politic). Încetul cu încetul lucrurile vor
reintra însă în normal, şi aceasta datorită, în primul rând,
unor oameni de mare caracter, chiar dacă erau înalţi
demnitari comunişti: ing. Mihai Florescu (ministrul
industriei chimice) şi Gheorghe Gaston Marin
(vicepreşedintele Consiliului de Miniştri). Astfel, Mihail
Bălănescu va fi numit, într-o primă fază, inginer-şef la
Trustul de lucrări speciale din Departamentul Construcţii al
Ministerului Industriei Chimice (unde va organiza sectorul
de tehnică nouă de prefabricate precomprimate, după
modelul francez Fressinett), apoi va fi transferat, ca urmare
a intervenţiilor lui Horia Hulubei şi Gheorghe Gaston Marin
(cei care i-au făcut caracterizări favorabile şi i-au cerut
eliberarea în timpul rejudecării procesului de la Cluj) la
Institutul de Fizică Atomică de la Măgurele, unde va lucra
ca inginer şef, apoi ca director tehnic şi director al
Programului naţional de cercetare-dezvoltare a aplicaţiilor
tehnicilor şi tehnologiilor nucleare.
Pentru Mihail Bălănescu, mentorul său, „omul
providenţial” sau „şansa vieţii sale”, a fost marele cercetător
atomist Horia Hulubei (1896-1972), căruia îi alocă
numeroase pagini din „mărturiile” sale, realizând de fapt o
mică biografie dedicată eminentului savant. Născut la Iaşi,
elev al vestitului Liceu Internat din capitala Moldovei (unde
a învăţat şi autorul acestei recenzii cu peste jumătate de
secol mai târziu), Horia Hulubei a fost erou al Primului
Război Mondial, distingându-se în bătăliile terestre de la
79
Nămoloasa, Băltăreţu şi Mărăşeşti, apoi ca pilot de
vânătoare instruit în Franţa. Rănit în luptele aeriene din vest,
este distins cu „Legiunea de onoare” franceză. După război
inaugurează prima linie aeriană Istanbul—Bucureşti—
Budapesta, apoi îşi reia studiile la Facultatea de Ştiinţe din
Iaşi, pe care o absolvă în anul 1926, luându-şi licenţa cu
„Magna cum laude”. În anul 1930 primeşte o bursă de stat şi
pleacă în Franţa pentru specializare, lucrând în laboratoarele
de la Sorbona conduse de Jean Perrin (laureat al Premiului
Nobel pentru fizică), care îi va fi şi conducător al tezei de
doctorat. Susţine această teză în faţă unei comisii prezidate
de Marie Curie (dublă laureată a Premiului Nobel pentru
fizică şi chimie) şi este numit director de cercetare în cadrul
laboratoarelor mai sus amintite, avându-i colegi pe Irène şi
Frederique Joliot-Curie (de asemenea laureaţi ai Premiului
Nobel pentru fizică); totodată a fost desemnat să organizeze
sălile de electronică şi raze „X” din cadrul Expoziţiei de la
Paris, unde a primit medalia de aur a expoziţiei şi Premiul
Jouvenel acordat de Academia Franceză.
Având o activitate de cercetare remarcabilă, fiind
membru al Academiei Române şi Academiei Franceze,
precum şi al altor academii şi societăţi ştiinţifice din mai
multe ţări, Horia Hulubei devenise cunoscut şi apreciat de
către cei mai mari oameni de ştiinţă din lume. La
începuturile celui de-al doilea război mondial, celebrul
fizician Albert Einstein îi propune să vină în Statele Unite
ale Americii pentru a lucra, alături de el şi alţi savanţi
atomişti de nivel mondial, la producerea primei bombe
atomice. Horia Hulubei refuză totuşi această ofertă şi
preferă să se întoarcă în România pentru a crea şi aici o
şcoală de fizică atomică. La întoarcerea în ţară este numit de
către şeful statului, mareşalul Ion Antonescu, rector al
80
Universităţii Bucureşti, unde întemeiază Catedra de
structura materiei din cadrul Facultăţii de Fizică dar, după
terminarea războiului şi venirea comuniştilor la putere, este
„epurat” din rândurile academicienilor şi apoi arestat sub
învinuirea de a fi făcut parte din grupul oamenilor de ştiinţă
şi cultură „de la mănăstire”, care fusese convocat de către
Mihai Antonescu pentru a discuta măsurile ce se impuneau
pentru redresarea şi dezvoltarea României după încheierea
păcii. Aflând despre acest lucru, savanţii atomişti de la
Sorbona s-au adresat premierului Franţei, iar acesta l-a
trimis pe ministrul său de externe la Bucureşti pentru a
discuta la nivel înalt situaţia lui Horia Hulubei. Ca urmare a
acestei intervenţii, Gheorghe Gheorghiu-Dej nu numai că l-a
scos pe Horia Hulubei din închisoare, dar chiar i-a dat mână
liberă pentru a înfiinţa Institutul de Fizică Atomică (I.F.A.)
de la Măgurele. Relaţia dintre cei doi ajunsese atât de
cordială, încât savantul îşi permitea să i se adreseze marelui
demnitar comunist cu apelativul „ Dragă Ghiţă”. Din păcate,
după moartea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej şi venirea la
putere a Ceauşeştilor, Horia Hulubei avea să fie îndepărtat
de la conducerea instituţiei ştiinţifice pe care a întemeiat-o şi
a dezvoltat-o, aducând-o la un înalt nivel de recunoaştere
internaţională, prin binecunoscutul procedeu al
„promovării” într-o nouă funcţie, anume aceea de consilier
la Consiliul de Stat, cu rang de ministru. El a reuşit totuşi să
impună ca succesor al său la conducerea I.F.A. un om de
ştiinţă autentic, profesorul Ioan Ursu de la Cluj, dar numai
pentru câţiva ani întrucât, la intervenţia Elenei Ceauşescu,
acesta va fi înlocuit, la rândul său, cu un politruc veritabil,
fost electrician de întreţinere, făcut „inginer” la Facultatea
muncitorească din Craiova. Acesta a fost începutul
declinului Institutului de Fizică Atomică de la Măgurele,
81
declin ce va continua şi în anii „democraţiei” post-
revoluţionare.
În timpul activităţii pe care a desfăşurat-o în
laboratoarele de la Sorbona (unde a fost singurul străin care
a deţinut vreodată funcţia de director de cercetări), Horia
Hulubei a reuşit să descopere câteva elemente chimice noi,
completând astfel căsuţele albe din „Tabloul lui
Mendeleev”: astatinium (număr atomic 85, denumit de el
„DOR 1939”, francium (număr atomic 87, denumit de el
„moldavium”), neptunium (număr atomic 93, denumit de el
„sequanium”) şi plutonium (număr atomic 94), ultimele
două fiind elemente transuraniene, adică elemente cu
numere atomice mai mari decât ale uraniului şi care nu se
găsesc ca atare în natură, ele neputând fi identificate decât în
condiţii de laborator. Din nefericire documentele conţinând
concluziile detaliate asupra cercetărilor privind aceste
elemente chimice nou descoperite au ars la Bucureşti, în
timpul bombardamentelor germane de după 23 august 1944,
astfel că după război a fost dată publicităţii, la Paris, numai
copia rămasă acolo şi care nu conţinea decât tabelul cu date
numerice cunoscut sub denumirea de „Hulubei-Cauchois”,
dar care a constituit baza pentru reluarea cercetărilor şi
primirea, de către alţi savanţi, a Premiului Nobel pentru
aceste descoperiri. Yvette Cauchois şi Horia Hulubei au fost
legaţi nu numai de colaborarea ştiinţifică de la Sorbona, ci şi
de o mare poveste de dragoste, care a fost întreruptă, mai
întâi de război, apoi de „cortina de fier”. Totuşi Yvette
Cauchois nu s-a căsătorit niciodată, ea a avut o prodigioasă
carieră ştiinţifică şi universitară şi a venit pentru prima oară
în România în anul 1992, când a devenit preşedinta de
onoare a Fundaţiei „Horia Hulubei” şi a primit titlul de
„Doctor Honoris Causa” din partea Universităţii Bucureşti.
82
Ulterior, Yvette Cauchois a mai făcut câteva vizite în ţara
noastră şi în final s-a stabilit definitiv aici, la mănăstirea
Bârsana de pe Valea Izei, unde a şi decedat în vârstă de 91
de ani.
Revenind la Mihail Bălănescu, trebuie menţionat că
după pensionarea sa şi plecarea, oarecum forţată, de la
Institutul de Fizică Atomică, acesta a luat conducerea unei
mici întreprinderi de produse pentru purificarea aerului de la
Gura Vadului (Tohani), pe care tot el o înfiinţase cu mai
mulţi ani înainte, la îndemnul lui Horia Hulubei, şi pe care
avea s-o privatizeze imediat după revoluţia din decembrie
1989. Tot după revoluţie, Mihail Bălănescu avea să intre în
politică, fiind ales parlamentar în două legislaturi (mai întâi
ca deputat din partea Mişcării Ecologiste din România, apoi
ca senator din partea Convenţiei Democrate din România),
activitatea sa în această calitate vizând în principal probleme
legate de sănătate, protecţia mediului, echilibrul tehnologic
sau integrarea europeană, dar şi cele legate de neproliferarea
armelor nucleare. În acest din urmă caz, fiind numit
guvernator al României la Agenţia Internaţională pentru
Energie Atomică (A.I.E.A.) de la Viena, Mihail Bălănescu
şi-a adus o contribuţie esenţială la deconspirarea
programului militar strict secret iniţiat de Nicolae Ceauşescu
în vederea producerii bombei atomice. Acest program era
ilegal şi clandestin întrucât încălca prevederile tratatelor
internaţionale de neproliferare nucleară şi folosea
tehnologiile speciale livrate de Statele Unite ale Americii şi
de Franţa pentru a fi utilizate în scopuri paşnice. Deşi
existau unele bănuieli, inclusiv datorită unor declaraţii
făcute la vremea respectivă de Nicolae Ceauşescu, toate
aceste lucruri au devenit certitudine abia odată cu
descoperirea, la Piteşti, a unei mici cantităţi de plutoniu
83
radioactiv, ascuns într-un loc inaccesibil inspectorilor de la
A.I.E.A. Chiar dacă faptele s-au petrecut în timpul regimul
comunist, riscurile erau majore întrucât România era
responsabilă ca stat şi ar fi putut fi izolată pe plan
internaţional, la fel ca Irakul sau Coreea de Nord, ca să nu
mai vorbim de faptul că şansele ei de a intra în N.A.T.O. şi
Uniunea Europeană ar fi fost total compromise. Faptul că
partea română a avut o atitudine sinceră, cooperantă,
declarând cazul imediat ce l-a descoperit, a făcut ca A.I.E.A.
să adopte, la rândul ei, o atitudine conciliantă şi să nu ia
măsuri coercitive asupra ţării noastre.
Octogenar, Mihail Bălănescu s-a retras la
proprietatea sa de la Tohani, după ce a dăruit ţării şi
poporului său jumătate de secol de activitate ştiinţifică la cel
mai înalt nivel. Din păcate ţara şi poporul său l-au uitat
foarte repede, dovedind încă o dată deja tradiţionala
ingratitudine a neamului românesc faţă de marile sale
personalităţi. Iată însă că reputatul om de ştiinţă are parte, în
schimb, de o extraordinară şi binemeritată recunoaştere
internaţională a incontestabilelor sale merite, fiind distins cu
medalia ALVIN WEINBERG, acordată de către American
Nuclear Society la 16 noiembrie 2004 pentru contribuţiile
originale şi substanţiale, mai bine de cincizeci de ani, în
tehnologia nucleară, managementul ştiinţific şi protecţia
mediului intern şi internaţional. Aceasta este cea mai
importantă distincţie de acest fel care a fost acordată vreunui
cercetător român sau din sud-estul Europei, ceea ce
confirmă încă o dată extraordinarul prestigiu internaţional
de care se bucură Mihail Bălănescu.
La puţin timp după acest eveniment, o nouă
recunoaştere a meritelor lui Mihail Bălănescu a avut loc în
oraşul nostru, acesta primind DISTINCŢIA DE MERIT,
84
acordată de Rotary Club Buzău ca semn de apreciere a
întregii sale activităţi în slujba comunităţii. Evenimentul a
avut loc cu ocazia aniversării centenarului ROTARY
INTERNATIONAL (1905-2005), singura asociaţie din lume
care este membră cu drepturi depline a Organizaţiei
Naţiunilor Unite.
Lansarea cărţii „Memoriile unui luptător” s-a
încheiat cu un moment artistic susţinut de Corul Seminarului
Teologic din Buzău, dirijat de prof. Ştefan Stănescu. La
final, seminariştii i-au cântat lui Nicolae Peneş „Mulţi ani
trăiască!”, având în vedere împlinirea de către acesta a
vârstei de şaptezeci de ani. Vizibil impresionat, reputatul
scriitor şi publicist buzoian s-a adresat celor de faţă cu o
scurtă alocuţiune: „Sunt copleşit de emoţie. Sărbătorirea
celor 70 de ani de viaţă şi a peste 50 de ani de activitate
literară, în acest context îmi dă speranţa că Dumnezeu mă
va ajuta să continui munca în procesul de defrişare a
trecutului nostru, al buzoienilor. Am început lucrul la
această carte cu mult timp în urmă adresându-i prietenului
Mihail Bălănescu întrebări fără ca el să ştie de ce. Treptat,
treptat, l-am convins că e necesar să scriu această carte mai
ales pentru cei ce vor veni după noi, pentru că viaţa eroului
nostru are o valoare deosebită, insuficient apreciată în
ţară”8.
Nu ne rămâne decât să le urăm şi noi, atât autorului,
cât şi eroului cărţii sale, multă sănătate şi viaţă lungă!
8 Cristian Ionescu, Academicianul Constantin Bălăceanu Stolnici a înnobilat
lansarea cărţii scriitorului Nicolae Peneş, în „Opinia”, nr. 4382, 30 septembrie
2005, p.6
87
FILE DE MONOGRAFIE
Sărbătorirea a 575 de ani de la prima atestare
documentară a târgului Buzău a fost marcată, printre altele,
de apariţia volumului aniversar BUZĂU 575. File de
monografie (Editura MAD Linotype & Offset, Buzău,
2006), având ca autor pe istoricul Valeriu Nicolescu, iar
colaboratori pe Sorin Damian, Valentin Constantinescu,
Cristi Gorgan şi Valentina David. Ilustraţiile sunt
reproduceri după fotografii aparţinând lui Sorin Damian,
Muzeului Judeţean Buzău şi Direcţiei Arhivelor Naţionale
Buzău, iar coperta este realizată de Irina Mirică şi are drept
fundal imaginea estompată a hrisovului emis de domnitorul
Dan al II-lea în anul 1431 (cu atestarea, pentru prima oară
într-un document medieval, a târgului „buzăianilor”)
precum şi sigiliul „magistratului” oraşului Buzău din anul
1831, cea mai veche pecete a urbei noastre cunoscută până
acum.
Cartea lui Valeriu Nicolescu a apărut în colecţia
„Biblioteca scriitorilor buzoieni”, cu sprijinul Primăriei
Municipiului Buzău şi al Direcţiei pentru Cultură, Culte şi
Patrimoniu Cultural Naţional Buzău. Ea este precedată de
un Argument (semnat de Constantin Boşcodeală, primarul
municipiului) şi un Cuvânt înainte (semnat de Nicolae
Peneş, membru al Uniunii Scriitorilor din România). Acesta
din urmă face referire în prefaţa sa la „noua promoţie” de
cercetători locali, cu contribuţii deosebit de importante în
studierea trecutului istoric, mai vechi sau mai nou, al
oraşului Buzău, cum ar fi: Valeriu Nicolescu, Constantin
88
Stan, Valeriu Avram, Alexandru Gaiţă, Doina Ciobanu,
Relu Stoica, Vasile Drâmboceanu, Marius Constantinescu,
Veronica Nistor, Ana Dicu şi mulţi alţii. O menţiune
specială merită a fi făcută pentru istoricii Valeriu Nicolescu
şi Alexandru Gaiţă care, dincolo de studiile ştiinţifice
publicate în revistele de specialitate, au făcut şi o adevărată
operă de educaţie istorică, prin numeroasele articole de
popularizare apărute în presa locală atât înainte, cât şi după
revoluţie.
După informaţiile pe care le deţinem, Valeriu
Nicolescu a debutat editorial cu volumul Sărata Monteoru.
Schiţă de monografie (Editura MAD Linotype & Offset,
Buzău, 1995, în colaborare cu Eugenia Zaharia). Au urmat
Chihlimbarul la români (Editura Museion, Bucureşti, 1996,
în colaborare cu Mariana Monoranu), Poşta, telefonul,
telegraful (Buzău, 2001), Centenar Palatul Comunal
(Editura MAD Linotype & Offset, Buzău, 2003),
Învăţământul din perspectiva timpului (Editura Casa
Corpului Didactic „I. Gh. Dumitraşcu”, Buzău, 2003, în
colaborare cu Ion Cârlan), Pagini de istorie culturală
(Buzău — Rm. Sărat) (Editura Alpha MDN, Buzău, 2004),
Nicu I. Constantinescu (1840-1905) (Editura MAD
Linotype & Offset, Buzău, 2005) şi Crângul (Editura MAD
Linotype & Offset, Buzău, 2005, în colaborare cu Sorin
Damian). Cea mai importantă dintre lucrările realizate de
Valeriu Nicolescu, de fapt adevărata sa carte de vizită din
acest punct de vedere o constituie însă bine cunoscuta
„enciclopedie” a personalităţilor din actualul nostru judeţ,
editată în trei tomuri şi intitulată Buzău – Râmnicu Sărat.
Oameni de ieri, oameni de azi (vol. I, Editura Alpha MDN,
Buzău, 1999, în colaborare cu Gheorghe Petcu; vol. II,
partea 1 şi partea 2, Editura Evenimentul Românesc,
89
Bucureşti, 2001), sursă de informare şi un instrument de
lucru de importanţă deosebită pentru toţi cei care vor să
cerceteze istoria, cultura, dezvoltarea social-economică şi
alte aspecte revelatoare ale civilizaţiei de pe meleagurile
buzoiene şi râmnicene.
Buzău 575 este, între cele zece cărţi publicate până
acum de Valeriu Nicolescu, a doua ca importanţă şi
anvergură. Deşi conţine suficient de multe elemente pentru a
fi considerată ea însăşi o bună monografie, concentrată în
special pe aspectele istorice şi edilitar-urbanistice (despre
învăţământ şi cultură autorul exprimându-se deja în două
lucrări anterioare), subtitlul „file de monografie” sugerează
că Valeriu Nicolescu intenţionează o continuare a activităţii
de cercetare în această direcţie, ceea ce nu poate fi decât
onorabil pentru domnia sa şi benefic pentru municipiul
Buzău şi locuitorii săi.
Materialul cărţii este organizat pe capitole distincte,
care se continuă unele pe altele, intercondiţionându-se
reciproc, în mod firesc şi logic, după cum urmează: atestarea
documentară, etimologia numelui, aşezarea geografică,
începuturile şi evoluţia târgului, mărturiile externe,
vremurile de restrişte, oamenii, faptele şi evenimentele,
organizarea administrativă, problemele edilitare şi
urbanistice, evoluţia demografică, zonele (cartierele),
nomenclatura străzilor, monumentele de cult şi lista
primarilor oraşului, de la 1864 (Nae Stănescu) şi până în
prezent (Constantin Boşcodeală).
Capitolul Edilitare-Urbanism-Diverse este cel mai
consistent din cuprinsul cărţii şi prezintă principalele
proiecte şi realizări din acest domeniu, în ordine
cronologică, începând cu constituirea sfatului orăşenesc
(1831) şi terminând cu racordarea localităţii la sistemul
90
energetic naţional (1959). Mai bine de un secol de înfăptuiri
edilitare şi urbanistice, în care s-au remarcat în mod deosebit
primarii Nicu I. Constantinescu şi Stan Săraru. Tema este de
altfel continuată şi dezvoltată în capitolul următor, intitulat
Alte probleme edilitare, dar şi în capitolele dedicate
nomenclaturii cartierelor şi străzilor, unde sunt menţionate
toate denumirile pe care le-au avut acestea între anii 1897 şi
2005 – uneori şi anterior acestei perioade -, identificate pe
baza hărţilor din anii 1881, 1925 şi 1936, a lucrării lui Petre
N. Oprescu, Îndrumătorul cetăţeanului. Nomenclatura
străzilor (Tipografia Fraţii Dumitrescu, Buzău, 1936) şi a
datelor din documentele sau din presa timpului. Sunt
menţionate, inclusiv străzile dispărute ca urmare a demolării
unor imobile în vederea ridicării pe terenurile astfel eliberate
a blocurilor de locuinţe sau a altor construcţii şi amenajări
edilitare. De asemenea, sunt menţionate, acolo unde este
cazul, toate obiectivele importante de pe străzile respective,
atât cele din trecut, cât şi cele din prezent (monumente
istorice şi de arhitectură, şcoli, biserici, cimitire, parcuri,
case ale unor persoane importante, hoteluri, restaurante,
instituţii culturale sau administrative, clinici medicale,
unităţi militare, obiective industriale importante şi altele).
Este interesant că, dacă unele străzi şi-au păstrat
neschimbate vechile denumiri sau, uneori, au adoptat forme
derivate din rădăcina de bază (Anton Pann, Aurel Vlaicu,
Basil Iorgulescu, Bradului, Brăilei, Călăraşi, Chiristigii,
Constantin Brâncoveanu, Cometei, Costache Ciochinescu,
Crişan, Davila Carol, Dimineţii, Frasinului, Frăsinet,
Gârlaşi, Gârlei, George Coşbuc, Gheorghe Lazăr, Grigore
Alexandrescu, Ion Creangă, Ion Costinescu, Ion Luca
Caragiale, Mihai Eminescu, Mihail Kogălniceanu, Miron
Costin, Negrească, Obor, Oilor, Oituz, Ovidiu, Plantelor,
91
Rahovei, Umbrelor, Urziceni etc.), marea majoritate şi-au
schimbat însă, în mod radical, denumirile, multe dintre ele
chiar de mai multe ori, înregistrându-se totuşi şi cazuri când
s-a revenit la unele din denumirile anterioare. Vom
exemplifica în continuare câteva dintre străzile mai
cunoscute ale municipiului Buzău, cu diferite denumiri pe
care le-au purtat de-a lungul timpului:
— Oborului, Filip, Brăilei, Calea Dobrogei, Alexandru
Marghiloman, Constantin Dobrogeanu-Gherea,
Alexandru Marghiloman;
— Banului, Orăşanu, Nae Gh. Stănescu, Banghereanu,
Bistriţei;
— Marghiloman, Trestianu, Nae Aur, Constantin C. Iarca,
Cuza Vodă, Ilie Pintilie, Crizantemelor;
— Uliţa Veche sau Ploieştilor, Târgului, Cuza Vodă;
— Piaţa Şapcaliu, Piaţa Spitalului, Piaţa Daşu, Piaţa
Daciei;
— Serianu, Dumbrăvei, Protopop Petre Bărbulescu,
Democraţiei;
— Canela, Elisabeta Doamna, Gării;
— Nouă, Carol I, Independenţei;
— Tudoroiu, Călăraşi, Nifon, Vânătorilor, Nicu I.
Constantinescu, Lt. Col. Ion Buzoianu;
— Sărăţeanu, Musceleanului, Ghiţă Dăscălescu, Serdar D.
Sărăţeanu, Maria Minculeasa, Libertăţii;
— Gârliţei, Parcului, I. C. Brătianu, Nicolae Bălcescu;
— N. Filipescu, Passionaria, 23 August, Nicolae Titulescu;
— Regele Ferdinand, I.C. Frimu, Oltului;
— Doamna Neaga, Col. Grigore Voicescu, Vasile Roaită,
Ostrovului;
— Cimitirului, Miu, Doiciu, Pletea, Pescari, Eternităţii,
Pasului, Patriei, Alexandru D. Demetriade, Patriei;
92
— Şoseaua Costinescu, Drumul Drăgăicii, Penteleu;
— Poştei, Spitalului, Petre I. Gheorghiu, Plevnei;
— Stoicescu, Curcani, Anton A. Filoti, Pompiliu Ştefu;
— Principeasa Ileana, Leonte Filipescu, Prutului;
— Paleologu, Ştefan cel Mare, Războieni;
— Centura, Raionului, Viitorului, Ioan D. Demetriade,
Republicii;
— Davidescu, Sculpturii, Maior Scarlat Ghindaru,
Sculpturii;
— Episcopiei, Primăriei, 7 noiembrie, Sf. Sava Gotul;
— Speranţei, Preot Marin Şerbănescu, Nicolae Seceleanu,
Speranţei;
— Centura, Raionului, Viitorului, Karl Marx, Spiru Haret;
— Dr. Angelescu, I.D. Demetriade, Stadionului;
— Adamescu, Şoseaua Plaiului, Şoseaua Gherase,
Transilvaniei;
— Stoica Popârţag, Triumfului, Dr. Gheorghe
Constantinescu, Triumfului;
— Cilibeanu, Emil Teodoru, Independenţei, Tudor
Vladimirescu;
— Uliţa Veche sau Ploieştilor, calea Focşani, Unirii, Carol
al II-lea, Filimon Sârbu, Unirii;
— Lambru, Soceanului, Victoriei, N. Iorga, Victoriei.
Se observă că unele străzi astăzi diferite au purtat în
trecut aceeaşi denumire, ceea ce se explică prin faptul că la
vremea respectivă constituiau o singură arteră de circulaţie
(spre exemplu, pentru actualele străzi Cuza Vodă şi Unirii
denumirea veche, comună, era de Uliţa Veche sau
Ploieştilor). În legătură cu aceste dese şi, uneori, ciudate
schimbări ale denumirilor de străzi, autorul citează un
articol din presa vremii, intitulat semnificativ Harababura
nomenclaturii străzilor („Vocea Buzăului”, an.VI, nr.27-28,
93
9 august 1930), în care este incriminat faptul că edilii din
acea perioadă începuseră să dea denumiri străzilor după
bunul lor plac. Mie mi se pare că la Buzău aceasta este deja
o boală locală, ale cărei simptome revin ciclic – aşa cum s-a
întâmplat şi relativ recent, după revoluţia din decembrie
1989, când multe nume de străzi au fost schimbate, fie că
era sau nu era nevoie, dar mai ales neinspirat. Ar fi fost mult
mai interesant şi mult mai corect din punct de vedere moral
dacă s-ar fi făcut o reparaţie istorică şi s-ar fi redat unor
străzi denumirile consacrate în perioada interbelică,
denumiri care au fost schimbate odată cu venirea
comuniştilor la putere. Am fi putut să avem astăzi străzi care
să se numească Elisabeta Doamna, Regele Ferdinand,
Doamna Neaga, Principesa Ileana, Ioan D. Demetriade sau
Dr. Angelescu, în loc de Gării, Oltului, Ostrovului, Prutului,
Republicii sau Stadionului.
Valeriu Nicolescu şi-a lansat cartea în ziua de 24
februarie 2006, în aula „Basil Iorgulescu” a Bibliotecii
Judeţene „Vasile Voiculescu” din Buzău. Dincolo de
caracterul jubiliar al lucrării sale, autorul a marcat cu această
ocazie şi o dublă aniversare personală: publicarea celui de-al
zecelea volum dedicat judeţului Buzău şi împlinirea a 40 de
ani de activitate în domeniul cercetării istorice, desfăşurată
atât la Direcţia Arhivelor Naţionale Buzău şi Muzeul
Judeţean Buzău, cât şi pe cont propriu. Momentul festiv a
fost cinstit de comunitatea locală printr-o participare
numeroasă şi de calitate la eveniment, precum şi prin
acordarea a trei diplome de excelenţă în cultură, oferite
sărbătoritului de către Direcţia pentru Cultură, Culte şi
94
Patrimoniu Cultural Naţional Buzău, Fundaţia Culturală
„Renaşterea Culturală Buzoiană” şi Biblioteca Judeţeană
„Vasile Voiculescu” Buzău. Valeriu Nicolescu a mai primit
din partea preotului Mihail Milea şi a Fundaţiei „Sfântul
Sava” din Buzău, un medalion cu imaginea patronului
spiritual al oraşului nostru.
„Nimic nu e întâmplător în viaţă. Când eram
directorul Muzeului Judeţean, am lansat prima mea carte,
dedicată zonei Colţi, aici, în aula Bibliotecii Judeţene, deşi
puteam alege orice altă locaţie. Uite că, după 40 de ani de
activitate, mă aflu din nou aici. Cartea aceasta este omagiul
meu de suflet pentru oraşul unde am învăţat, mi-am făcut
ucenicia, m-am desăvârşit şi am ajuns să fac cercetare”9, a
mai spus Valeriu Nicolescu, printre altele, cu ocazia lansării
volumului Buzău 575. File de monografie.
9 Cristian Ionescu, Eveniment. Ieri, cu prilejul lansării volumului “Buzău 575.
File de monografie”. Istoricul Valeriu Nicolescu, distins cu Diploma de
excelenţă în cultură, la aniversarea a 40 de ani de activitate, în “Opinia”,
nr.4500, 25-26 februarie 2006, p.3.
95
CATRENE DE CĂPĂTÂI
2 aprilie 2006. Avocatul, omul de cultură, publicistul
şi epigramistul Mihai Sălcuţan şi-a sărbătorit al şaselea
deceniu de existenţă prin lansarea unei noi cărţi de autor,
volumul de epitafuri Catrene de căpătâi. De data aceasta a
fost chiar o aqua-lansare, având în vedere că evenimentul nu
s-a mai desfăşurat în aula sobră a Bibliotecii Judeţene
„Vasile Voiculescu” din Buzău, ci s-a mutat în cadrul
natural şi specific buzoian al insuliţei situată pe heleşteul din
Parcul Crâng, beneficiind în plus de o zi minunată de
primăvară şi de invitaţi de primă mărime din lumea artelor,
fie ele literare, plastice sau muzicale.
Ideea desfăşurării acestei manifestări aniversare într-
un spaţiu necovenţional nu a aparţinut organizatorilor
evenimentului (Casa de cultură „Ion Caraion” a
municipiului Buzău şi Cenaclul umoriştilor al Casei de
cultură municipale), ci a fost o găselniţă deosebit de
inspirată (ca de altfel şi majoritatea catrenelor sale) a însuşi
sărbătoritului care, în legătură cu principalul motiv al
alegerii unei astfel de locaţii, a făcut şi o declaraţie publică,
preluată imediat de presa locală: „Am hotărât să lansez
această carte aici pentru că Restaurantul din Crâng a fost,
în perioada celor două războaie mondiale, spaţiul unde
Ionel Fernic a compus muzica vestitei romanţe «Îţi mai
aduci aminte doamnă», pe versurile lui Cincinat Pavelescu,
cel ce este tatăl nostru, al epigramiştilor. În felul acesta
96
lucrurile se leagă minunat, realizându-se o punte peste
veacuri”10
.
O altă găselniţă la fel de inspirată a sărbătoritului a
fost „vernisarea” propriei expoziţii de caricaturi. Proprie, nu
în sensul că el le-ar fi desenat, ci doar că îi aparţin şi că
reprezintă o adevărată colecţie de portrete ale domniei sale
realizate de unii dintre cei mai cunoscuţi promotori ai
genului, între care şi un foarte mare scriitor, apreciat
deopotrivă şi pentru talentul său portretistic: Marin Sorescu,
Ştefan Popa Popa's, Viorel Baciu, Cristian Vecerdea, Glebus
Sainciuc, Andrei Sopon, Năstase Leonte, Ghinea Uriaşu,
Dragoş Morărescu, Virgil Tomuleţ, Carmen Chiperea,
Cornel Marin Chiorean, Gabi Rusu, Ioan Silveszter,
Aurelian Iulius Suţă (S.A.I.), Valentin Chibrit, Ioan Liviu
Otânceală şi Milică Ene.
Între oaspeţii de mare anvergură sosiţi la Buzău
pentru a participa la aniversarea lui Mihai Sălcuţan se
numără prof. univ.dr. Elis Râpeanu (poetesă şi epigramistă,
supranumită „regina epigramei”, dar şi „doctor în
epigramă”, întrucât a obţinut doctoratul în filozofie cu teza
„Epigrama în literatura română”, marcând astfel o premieră
mondială în domeniu), acad. Mihai Cimpoi (scriitor, eseist,
critic literar şi reputat eminescolog, membru al Academiei
de Ştiinţe a Republicii Moldova, membru de onoare al
Academiei Române, preşedinte al Uniunii Scriitorilor din
Republica Moldova, membru al Uniunii Scriitorilor din
România şi al Organizaţiei Mondiale a Scriitorilor),
Nicolae-Paul Mihail (prozator, poet, epigramist, critic literar
şi scenarist, autor a peste 30 de scenarii de film alături de
10 Cristian Ionescu, Nume de marcă ale culturii, la prezentarea “Catrenelor de
căpătâi”, în “Opinia”, nr.4533, 3 aprilie 2006, p.6.
97
Eugen Barbu, membru al Uniunii Scriitorilor din România,
al Uniunii Epigramiştilor din România şi al Uniunii
Cineaştilor din România), Costel Pătrăşcan (caricaturist,
colaborator la numeroase publicaţii şi posturi de televiziune,
cu un bogat palmares de expoziţii personale, participări la
expoziţii de grup şi zeci de premii obţinute în ţară sau în
străinătate), Efim Tarlapan, George Zarafu, Grigore Leaua
şi alţii. Alături de ei, scriitori, artişti, oameni de cultură şi
iubitori de artă din Buzău, dar şi cetăţeni obişnuiţi care se
aflau la acea oră în Parcul Crâng şi care au fost atraşi de
evenimentul de pe insuliţă. Invitaţii au făcut oratorie de zile
mari, ba chiar au întocmit pe loc epigrame dedicate
sărbătoritului, iar grupul cameral „Ars Magna”, condus de
binecunoscutul muzician buzoian Valerică Stan a amplificat
momentul afectiv, făcându-l pe conu' Mihai Sălcuţan să
lăcrimeze de mai multe ori de emoţie.
Impresionat de atmosfera generală mustind de
epitafuri, epigrame şi alte catrene, mi-am adus aminte de
vremea juneţei mele de licean, când m-a încercat şi pe mine
muza acestui mini-maxi-gen literar, drept pentru care, mai
pe ferite, să nu mă vadă lumea şi să mă ia la întrebări, am
produs şi eu o „dedicaţie”, în „stilul casei”, pentru „junele”
sărbătorit al zilei, la care titlul era aproape la fel de lung ca
şi textul: Veşnic tânărului Mihai Sălcuţan, la o vârstă
oarecare. După care i-am strecurat hârtiuţa, împăturită şi
răs-împăturită, celui vizat şi, cu speranţa în suflet, m-am
retras în marea masă a invitaţilor, aşteptând o reacţie
favorabilă. N-am primit nici măcar o „confirmare de
primire”, iertată-mi fie repetiţia, ceea ce este clar că spune
totul despre calitatea încercării mele (dacă nu cumva o fi
fost vorba despre o strategie de eliminare a unei posibile
viitoare concurenţe?!) Am să reproduc totuşi catrenul, dacă
98
nu pentru vreo valoare epigramatică sau literară, măcar
pentru încărcătura sa sentimental-longevivă şi sentimental-
pecuniară:
Vrem să ne mai chemi maestre,
Peste încă-atâţia ani.
Şi-ţi mai facem o urare:
Tot pe-atâţia saci cu bani!
Catrenele de căpătâi au apărut la Editura Alpha
MDN din Buzău, în anul 2006, având ca lector de carte pe
Grigore Leaua şi fiind înnobilate (râsul înnobilează, nu-i
aşa?) cu o duzină de epitafuri grafice realizate de talentatul
caricaturist Costel Pătrăşcan. Coperta, a cărei concepţie
aparţine probabil autorului, reproduce o fotografie din anul
1925, reprezentându-l pe actorul Ion Manolescu în rolul lui
Hamlet, cu craniul lui Yorick în mână. Prefaţa, intitulată
Adio, dar rămânem împreună!, este semnată, în mod
previzibil, de bunul prieten şi colaborator al autorului,
Nicolae-Paul Mihail.
Cartea propriu-zisă începe, în loc de „motto”, cu un
catren intitulat Meditaţie (Viaţa, bun de căpătâi,/cum
începe-aşa se curmă:/Cu pupicul cel dintâi/Şi sărutul de pe
urmă.), adevărată capodoperă a genului, remarcată ca atare
şi de prof. univ. dr. Elis Râpeanu (o adevărată somitate în
materie, care de altfel a şi contribuit la realizarea acestui
volum prin „preţioasele sugestii şi colegialele îndrumări”,
după cum rezultă din mulţumirile pe care i le adresează
autorul).
Epitafurile lui Mihai Sălcuţan nu sunt în măsură să
ne facă să plângem. Dimpotrivă, ele sunt un fel de „veselă
99
tristeţe” (după titlul altei cărţi a avocatului epigramist) sau
de „cimitirul vesel” (după titlul ultimului epitaf, care apare
pe post de înlocuitor de epilog). Deosebirea esenţială faţă de
epitafurile vesele din cimitirul de la Săpânţa este, în primul
rând, generalizarea, autorul netratând cazuri individualizate,
persoane cu nume, prenume şi porecle, ci anumite categorii
sociale, mai mult sau mai puţin largi.
Cum deja ne-a obişnuit, Mihai Sălcuţan ne prezintă
materialul epigramatic grupat în capitole tematice, capitole
pe care încercăm să le exemplificăm în rândurile de mai jos
cu câte un catren semnificativ din fiecare: figuri comune
(Unui român în tranziţie: Zace sub aceşti lăstari/Supărat, pe
bun temei,/Că plătea tot în dolari/Pe când el primea în lei.),
doctori şi pacienţi (Unui ghinionist: În spital, pe o
brancardă,/A murit neprivegheat,/Că a nimerit în gardă/La
un doctor … mult mai beat!), cei cu lege şi cei fără de lege
(Unui judecător: Rolul astăzi i se schimbă,/Totul s-a sfârşit
şi gata!/Crucea i-au făcut-o strâmbă,/Cum i-a fost şi
Judecata!), artişti şi scriitori (La mormântul unui
epigramist: Critici mari, profesori plini,/Decretat-au cu
emfază/Cum că tufa de ciulini/Este semn că… mai
creează!), oameni politici (Guvernanţilor de după 1989:
Spre veşnica lor pomenire, /Mânaţi de-o mare ambiţie,/
Ne-au lăsat ca moştenire/O eternă tranziţie.),funcţionari
publici (Unuia de la ecarisaj: Pentru-acest dibaci
hingher,/Lângă cruce dau onorul/câinii toţi din
cartier…/Ridicând pe rând piciorul!), oameni cu vicii
(Unui chefliu: Mortu-i mort, deşi e turtă,/Soarta lui e
terminată: /Viaţa asta-aşa de scurtă,/Dânsul a făcut-o
lată!), profesionişti şi meseriaşi (Marinarului român:
Sfârşitul apăru fatal/Când el era pe mări stâpân,/Şi s-a-
necat stupid, la mal…/Ca orişicare biet român.), sportivi
100
(Unui boxer infatuat: N-a trăit s-ajungă moş,/Fu răpus de-o
moarte bruscă/ Cel ce-n sat se da cocoş,/Iar în ring era o
muscă.), vânători şi pescari (Unei muşte: A trăit ca biată
pată/Pe căciulă, pe chelie,/Iar apoi, emancipată,/A sfârşit…
pe pălărie!). Ceea ce aduce nou autorul în acest volum, în
ceea ce priveşte organizarea „materiei”, este indicele
alfabetic de teme, pe care, de asemenea, îl vom exemplifica
în continuare cu câte un „subiect” de la fiecare literă: aleşi,
bogaţi, ciubucari, descurcăreţi, escroci, guvernanţi, hoţi,
infractori, înfumuraţi … şi mă opresc aici căci nu-mi place
deloc cum se aşează lucrurile!
Volumul Catrene de căpătâi a fost considerat de
majoritatea comentatorilor drept cea mai bună carte de până
acum a lui Mihai Sălcuţan. În acest sens îl cităm pe Marin
Ifrim, unul dintre cei mai reputaţi diagnosticieni ai literaturii
buzoiene contemporane: „Valoarea cărţii este indiscutabilă,
în ea nu întâlnim texte plicticoase, teme răsuflate, cărări
bătătorite, mai ales că epigrama este prin excelenţă
specialitatea avocaţilor. În doar şapte ani, autorul a reuşi
să se impună cu adevărat la nivel naţional, să facă parte din
elita epigramiştilor şi să fie chiar unul dintre organizatorii
exponenţiali ai unor festivaluri de profil”11
. Mai mult,
volumul Catrene de căpătâi reprezintă chiar o premieră
locală, fiind prima carte editată în oraşul şi judeţul nostru
care are un conţinut format exclusiv din epitafuri. Geneza sa
se află, desigur, într-o altă carte a lui Mihai Sălcuţan, unde,
printre epigrame şi replici epigramatice, este inclus şi un
mic capitol de epitafuri, intitulat „Te-am zărit printre
morminte”. Mă refer, evident, la volumul Vesela tristeţe
11 Marin Ifrim, Mihai Sălcuţan – “Catrene de căpătâi”, în „Opinia”, nr.4530,
1-2 aprilie 2008, p.6.
101
(Editura Alha MDN, Buzău, 2003) şi la cele aproximativ
douăzeci de epitafuri, dintre care unele au fost preluate şi în
această nouă carte de avocat (pardon, de autor!)
La manifestările aniversare cu desfăşurare publică
mai apar uneori şi persoane neinvitate. Când astfel de
persoane vin din Basarabia, îl însoţesc pe academicianul
Mihai Cimpoi şi sunt ele însele scriitori, ba chiar în genul
practicat de sărbătoritul nostru, lucrurile se schimbă.
Efim Tarlapan ne-a făcut surpriza de a ne oferi o
cărticică în format de buzunar, având cam treizeci de pagini,
intitulată Mărul lui Adam (Editura Labirint, Chişinău, 2006)
şi subintitulată Parodii umoristice (corectat: amoristice, cu
următoarea lămurire din partea autorului: „Ce este parodia
amoristică? E o declaraţie declarativă de dragoste a unui
scriitor liric pe care un scriitor satiric o face şi mai
declarativă”). Scriitorii parodiaţi sunt poeţi basarabeni şi
bucovineni de primă mărime: Bogdan Istru, Aureliu
Busuioc, Vasile Leviţchi, Gheorghe Vodă, Alexandru
Negriş, Petru Cărare, Mihail Ion Cibotaru, Dumitru
Matcovschi, Leonida Lari, Petrea Cruceniuc, Anatol
Ciocanu şi Nicolae Esinencu. Cartea, apărută în seria
„Cartuşiera”, este bogat ilustrată de pictorul Dumitru Trifan,
numeroasele desene cu nuduri fiind inspirate din Giorgione,
Tizian, Velazquez şi Cabanel. Pe coperta a patra,
caricaturistul Ştefan Popa Popa's este prezent cu un minunat
portret al autorului, care, la rândul său, îl gratulează cu un
catren (fiecare la ce se pricepe mai bine) : „E un Ştefan ca
oricare,/Dar ca popă-i foarte mare,/Popa care-mi place mie
/ Nu te-ngroapă…te învie!”
102
EDITORIAL BUZOIAN
„Imediat după 1990, activitatea editorială din
judeţul Buzău a «explodat», forţele creatoare literare şi
publicistice supunând la mari încercări cele două tipografii
existente […]. În aceste condiţii, am sesizat două aspecte: în
primul rând, instituţiile editoare buzoiene, precum şi autorii
au fost nevoiţi să apeleze la alte tipografii din ţară – Galaţi,
Bucureşti, Slobozia, Ploieşti etc. – şi, în al doilea rând,
oamenii de afaceri au perceput cererea de ofertă în
domeniu şi au început să organizeze primele tipografii
moderne, în accepţiunea standardelor tehnice ale timpului.
Odată cu acestea au apărut şi primele edituri
postdecembriste, unele cu o existenţă efemeră, altele care se
vor consolida în timp, în prezent bucurându-se de prestanţă
pe piaţa editorială. Din acest motiv, ne face o deosebită
plăcere să vă oferim lucrarea de faţă, care încearcă să
prezinte principalele realizări ale editurilor şi tipografiilor
buzoiene de după 1990. Această prezentare se datorează
apariţiei Legii nr. 11 din 1995, privind constituirea,
organizarea şi funcţionarea Depozitului legal de tipărituri
şi alte documente grafice şi audiovizuale, prin care s-au pus
bazele unei activităţi specifice de identificare şi evidenţiere
a producţiei editoriale. Biblioteca judeţeană «Vasile
Voiculescu» a început să aplice Legea 111/1995, din anul
1998, când sunt identificaţi agenţii economici care au ca
obiect de activitate editarea de tipărituri — edituri şi
tipografii —, dar abia la 12 iulie 2000 se constituie un
compartiment distinct — Depozitul legal —, în cadrul
103
Serviciului Patrimoniu al Bibliotecii judeţene, cu atribuţii
exclusive, desprinse din contextul prevederilor legale”.
Aceste cuvinte, aparţinând publicistului Viorel
Frîncu, referent în cadrul Bibliotecii Judeţene „Vasile
Voiculescu” din Buzău şi titularul compartimentului
„Depozit legal”, sunt incluse în „Argument”-ul cu care
începe volumul Editorial buzoian. Retrospectiva apariţiilor
editoriale 1990-2003. Edituri şi tipografii (Buzău, 2004).
După acesta au urmat, anual, volumele Editorial buzoian
2004 (Buzău, 2005) şi Editorial buzoian 2005 (Buzău,
2006). Toate cele trei cărţi au fost editate de Biblioteca
Judeţeană „Vasile Voiculescu” din Buzău, în colecţia
„Depozit legal”, sub coordonarea directorului instituţiei,
Sorin Burlacu şi având ca lector pe Mioara Neagu.
Viorel Frâncu, jurnalist, publicist, epigramist şi autor
a două volume monografice, de asemenea recenzate de noi
în această carte, este totodată şi un pasionat cercetător în
domeniul biblioteconomiei, având la activ încă două lucrări
de specialitate: Biblioteca judeţeană „V. Voiculescu”
Buzău, instituţie editoare. Fişier monografic: 1971-2002
(Buzău, 2002) şi 110 ani de bibliotecă publică la Buzău.
Biblioteca judeţeană „V. Voiculescu”:1893-2003 (Buzău,
2003, în colaborare cu Mioara Neagu) – ambele editate de
aceeaşi instituţie, în cadrul colecţiei „Monografii”.
Primul „Editorial buzoian” este, aşa cum arată şi
subtitlul cărţii, o retrospectivă a unei perioade care acoperă
mai bine de un deceniu. Celelalte două, precum şi cele care
vor urma, se referă fiecare la câte un an editorial. Toate trei
sunt lucrări de evidenţă a cărţilor editate şi/sau tipărite în
judeţul Buzău, având în esenţă următorul cuprins comun:
catalogul apariţiilor editoriale (grupate pe edituri şi, în cazul
primului volum, pe ani), alte apariţii editoriale realizate în
104
tipografiile buzoiene, listele de edituri, instituţii editoare şi
tipografii (cu anul înfiinţării, numele administratorilor,
adrese, telefoane şi alte date utile) şi indexul alfabetic al
autorilor. Începând cu anul 2004 sunt introduse două noi
capitole: Momente din istoria depozitului legal şi Legea
111/1995, republicată (privind constituirea, organizarea şi
funcţionarea Depozitului legal de documente, indiferent de
suport), iar din anul 2005 alte trei secţiuni: Lansări de carte
la Biblioteca judeţeană „V. Voiculescu” Buzău reflectate în
presa locală, Salonul editurilor - o retrospectivă anuală a
apariţiilor editoriale şi Salonul editurilor şi lansări de
carte, în anul 2005, la Biblioteca judeţeană „V. Voiculescu”
(grupaj iconografic, nemenţionat în „cuprins”-ul lucrării).
Fiecare volum este precedat de un cuvânt înainte al
autorului, intitulat Argument (în cazul primului volum),
Anul editorial 2004 (în cazul celui de-al doilea) şi Anul
editorial 2005 (în cazul celui de-al treilea) – texte în esenţă
explicative, cu unele comparaţii statistice între cele trei
perioade, dar şi cu rolul de a puncta momentele editoriale
importante.
Din punct de vedere statistic, aflăm că „anul 2005 a
însemnat, pentru editurile şi tipografiile din judeţul Buzău,
cea mai mare producţie de carte de după 1990, numărul
titlurilor depăşind cifra de 160, iar cel al autorilor de 100”.
Noi am mers chiar mai departe, întocmind o analiză
statistică amănunţită a întregii perioade postdecembriste
(producţia editorială de dinainte de 1989 fiind cu totul şi cu
totul nesemnificativă) şi am ajuns la câteva concluzii
deosebit de interesante.
Pe parcursul perioadei analizate (1990-2005),
producţia editorială şi tipografică din judeţul Buzău a fost de
685 de cărţi, dintre care 586 au fost tipărite sub egida unor
105
edituri din Buzău şi Râmnicu Sărat, în timp ce alte 99 au
fost comenzi primite de tipografiile locale de la edituri din
Bucureşti sau din alte judeţe, precum şi de la instituţii sau
persoane fizice care şi-au editat cărţile în regie proprie.
Această producţie editorială şi tipografică are însă o
distribuţie neuniformă în timp, numărul de volume variind
de la an la an, dar, în general, având un trend din ce în ce
mai ascendent: 4 volume (1990), 7 volume (1991), 3 volume
(1992), 7 volume (1993), 10 volume (1994), 14 volume
(1995), 27 volume (1996), 30 volume (1997), 36 volume
(1998), 32 volume (1999), 45 volume (2000), 75 volume
(2001), 65 volume (2002), 64 volume (2003), 104 volume
(2004), şi 162 volume (2005). Pe lângă creşterea
spectaculoasă de la numai 4 volume (în 1990) la 162 de
volume (în 2005), cu un număr mediu de 43 de volume pe
an, se mai poate observa şi o evoluţie specifică pe etape,
perioada de 16 ani luată în discuţie putând fi împărţită în
patru sub-perioade de câte patru ani, fiecare cu anumite
caracteristici proprii.
a) 1990-1993. S-a înregistrat cea mai scăzută
producţie editorială şi tipografică: 17 volume (în
medie, 4 volume pe an).
b) 1994-1997. S-a înregistrat o producţie editorială
şi tipografică de 81 de volume (în medie, 20
volume pe an). Creşterea s-a datorat în principal
Bibliotecii Judeţene „Vasile Voiculescu” din
Buzău, care a realizat jumătate din această cifră
(42 volume).
c) 1998-2001. S-a înregistrat o producţie editorială
şi tipografică de 188 de volume (în medie, 47
volume pe an). Creşterea s-a datorat mai ales
intrării puternice în competiţie a editurilor
106
particulare, cele mai prolifice fiind Alpha MDN
(60 volume), Rafet (42 volume), Casa Corpului
Didactic „I. Gh. Dumitraşcu” (15 volume),
Fundaţia Academică „Vasile Voiculescu” (10
volume) şi Mad Linotype & Offset (8 volume).
d) 2002-2005. S-a înregistrat o producţie editorială
şi tipografică de 395 de volume (în medie, 99
volume pe an). Creşterea s-a datorat atât
înmulţirii numărului editurilor şi tipografiilor,
cât şi ridicării nivelului calitativ al activităţii
acestora, ceea ce a atras după sine sporirea
competitivităţii pe piaţa de profil. Principalii
producători de carte din această perioadă sunt:
Rafet (71 volume), Alpha MDN (60 volume),
Casa Corpului Didactic „I.Gh. Dumitraşcu” (58
volume), Tipogrup Press (58 volume), Anastasia-
Ina (29 volume), Vega Prod '94 (22 volume),
Fundaţia Academică „Vasile Voiculescu” (14
volume), Episcopia Buzăului şi Vrancei (13
volume) şi Mad Linotype & Offset (11 volume).
În ceea ce priveşte editurile şi tipografiile
producătoare de carte din judeţul Buzău, numărul acestora a
fost, de asemenea, variabil în timp şi, cu toate că unele
unităţi de acest profil au avut o existenţă efemeră, în general
ele s-au înmulţit de la an la an şi de la etapă la etapă. În
perioada analizată (1990-2005) au activat 39 astfel de
instituţii editoare şi tipografii, cu o activitate mai bogată sau
mai săracă, după cum urmează: Alpha MDN Buzău (121
volume); Rafet Rm. Sărat (113 volume), Casa Corpului
Didactic „I. Gh. Dumitraşcu” Buzău (76 volume);
Biblioteca Judeţean „V. Voiculescu” Buzău (67 volume);
Tipogrup Press (65 volume); Anastasia-Ina Buzău (29
107
volume); Mad Linotype & Offset (28 volume); Fundaţia
Academică „Vasile Voiculescu” (24 volume); Episcopia
Buzăului şi Vrancei (23 volume); Vega Prod '94 (22
volume); Muzeul judeţean Buzău (14 volume); Editura „Şi”
Buzău (11 volume); Direcţia pentru Cultură, Culte şi
Patrimoniu Cultural Naţional Buzău (10 volume); Fundaţia
„Sfântul Sava” Buzău (9 volume); Editura „Monteoru”
Buzău (8 volume); Editura „Speranţa” Rm. Sărat (7
volume); Editura „Irineu Mihălcescu” Buzău şi Editgraph
Buzău (câte 6 volume); Institutul Ortodox Român de Ştiinţe
Creaţioniste Buzău, Editura „Vaucluse-Provence” Buzău şi
Fundaţia „Amprenta” Buzău (câte 5 volume); Camera de
Comerţ, Industrie şi Agricultură Buzău, Consiliul Judeţean
Buzău, Tipografia Buzău, Tipografia „Adventure” Buzău şi
Editura „Anca Print” Buzău (câte 3 volume); Editura
„Opinia” Buzău, Muzeul Municipal Rm. Sărat şi Tipografia
„Bavost” Buzău (câte 2 volume); Editura „Mentis” Buzău,
Editura „Nadar” Buzău, Cenaclul Literar „Alexandru
Vlahuţă” Rm. Sărat, Fundaţia Alecu Bagdat” Rm. Sărat,
Fundaţia „Haşdeenilor” Buzău, Fundaţia pentru Tineret
Buzău, S.C. Mousaios S.R.L. Buzău, Societatea Culturală
„Doina” Rm. Sărat, Tipografia „Six” Buzău şi Editura
„Coresi & Mitrofan” Buzău (câte 1 volum). Având în vedere
că, dintre tipografiile importante, unele au fost înfiinţate mai
devreme şi au funcţionat mai mult decât altele, cifrele
absolute de mai sus nu dau o imagine foarte exactă asupra
activităţii acestora; pentru acest motiv s-a făcut o raportare a
producţiei de carte la numărul anilor de funcţionare,
obţinându-se următoarea clasificare pe baza indicilor de
eficienţă: Rafet Rm. Sărat (16 volume pe an); Alpha MDN
Buzău (14 volume pe an); Tipogrup Press (13 volume pe
an); Casa Corpului Didactic „I. Gh. Dumitraşcu” Buzău (9
108
volume pe an); Anastasia-Ina Buzău (7 volume pe an); Vega
Prod '94 (6 volume pe an); Biblioteca Judeţeană „V.
Voiculescu” Buzău (5 volume pe an); Fundaţia Academică
„V. Voiculescu” Buzău, Editgraph Buzău şi Anca Print
Buzău (câte 3 volume pe an), celelalte edituri şi tipografii
având o producţie de carte de mai puţin de 3 volume pe an.
Unele edituri au făcut şi servicii tipografice pentru
terţi, de regulă ocazionale, tipărind în atelierele proprii cărţi
comandate de alte edituri, instituţii editoare sau persoane
fizice, cum au fost Mad Linotype & Offset (5 volume),
Alpha MDN (4 volume) sau Rafet (1 volum). Alte unităţi au
prestat în totalitate numai servicii tipografice, fără să aibă
statut de editură, şi aici se înscriu Vega Prod '94 (22
volume), Tipografia Buzău (3 volume), Tipografia
„Adventures” (3 volume), Tipografia „Bavost” (2 volume)
sau Tipografia „Six” (1 volum). Unul dintre cei mai
importanţi producători de carte din această perioadă,
Tipogrup Press (65 volume) a funcţionat iniţial doar ca
tipografie (58 volume), după care, în anul 2005, a avut şi
activitate editorială (7 volume). Trebuie totuşi arătat că în
cazul multor edituri şi tipografii din judeţul Buzău
activitatea de editare propriu-zisă a avut mai mult un
caracter formal, ele primind textele pe dischetă, gata
pregătite pentru tipar de către autori, făcând în realitate o
activitate aproape exclusiv tipografică.
Cele 685 de volume au apărut atât datorită editurilor,
instituţiilor editoare şi tipografiilor, cât mai ales celor 397 de
autori, coautori şi îngrijitori de ediţii.
Diferenţa dintre numărul de cărţi şi numărul de
autori provine din faptul că unii autori au scris mai multe
cărţi (pe de o parte) şi din faptul că unele cărţi au fost
elaborate în colective de autori (pe de altă parte).
109
Întrucât „Editorialele” nu oferă suficient de multe
elemente pentru a face o clasificare pe domenii tematice
(literatură beletristică, ştiinţifică, şcolară, tehnică etc.) şi cu
atât mai mult, pentru a emite aprecieri valorice, ne vom
limita la o analiză strict cantitativă. În rândurile care
urmează sunt menţionate toate numele de autori, coautori
sau alte persoane care, într-un fel sau altul, au avut o
contribuţie majoră la apariţia unor cărţi, în ordinea
descrescătoare a numărului de volume pe care le-au scris
sau îngrijit: Artur SILVESTRI (21 volume); Traian Gh.
CRISTEA (18 volume); Dan MANOLESCU (15 volume);
Constantin CIUREA şi Mioara NEAGU (câte 10 volume);
Alexandru OPROESCU şi Costică PANAITE (câte 9
volume); Nicolae PENEŞ şi Gheorghe PETCU (câte 8
volume); Victor ANDREICA, Dumitru Ion DINCĂ şi
Valeriu NICOLESCU (câte 7 volume); Mariana
BRĂESCU, Viorel FRÎNCU, Nicolae GÂLMEANU şi
Elena RADU (câte 6 volume); Mihai EMINESCU,
Gheorghe ENE şi Luminiţa TĂNASE (câte 5 volume);
Aurel ANGHEL, Horia BĂESCU, Doina CIOBANU,
Florea COSTACHE, Dumitru DĂNĂILĂ, George
LIXANDRU, Constantin MARAFET, Lucian
MĂNĂILESCU, Mihail MILEA, Constantin MOCANU,
Emil NICULESCU, Tudor OPRIŞ, Nicolae POGONARU,
Florentin POPESCU, Relu STOICA şi Corneliu ŞTEFAN
(câte 4 volume); Doina ANGHEL, George BĂICULESCU,
Georgeta BRATU, Stan BREBENEL, Constantin DENEŞ,
Vasile DINU, Teodor DUŢU, Gelu MOISE, Dumitru
NEGOIŢĂ, Cristina OLTEANU, Constantin PETCU,
Mircea SPIRIDON, Emilia STANA, Constantin STOICA,
Nicolae TĂICUŢU, Valeria TĂICUŢU şi Safta VRABIE
(câte 3 volume); A.M. ANDRONE, M. ANGELESCU,
110
Chiriac BUCUR, A. BULEANDRĂ, Ecaterina BUNCA, E.
BUTUNOI, Radu CALCAN, Gherghina CARAMAN, Elena
CÂRCU, Ecaterina-Sperantza CHIFU, Eugen-Marius
CONSTANTINESCU, N. COSTACHE, Ion COSTEA,
Dumitru CRISTEA, Dumitru CRISTEA-MÂNZĂLEŞTI,
Ion CRISTOIU, Cornelia CRUCIOIU, Gheorghe
CULICOVSCHI, Prince DEREK, Ana DICU, Constantin
DINU, Serenella DINU, Elena DUMITRU, Constantin
FIERARU, Nicoleta GÂLMEANU, Raul GÂLMEANU,
Vasile GHINEA, Silvia KERIM, I. LINŢĂ, C. MANTA,
Marcela MARIN, Mihai MÎNCU, Maria MOCANU,
Gheorghe MOLDOVEANU, Ştefan T. MORAR DINU,
Viviana MUŞA, MY ALMA (Ludmila DUMITRU),
Mariana NEAGU, Ion NEGREŢ-DOBRIDOR, Dan
NEMEŞ, Ion NICA, Cosmin NICOLAE, Marieta
NICOLAU PLĂMĂDEALĂ, P.S. Epifanie NOROCEL,
Dan Liviu OTÂNCEALĂ, Ion OTESCU, George
PAŢURCĂ, Gabriel PENEŞ, Dumitru PRICOP, Ştefan
SLEVOACĂ, Constantin I. STAN, Georgeta STANCIU,
Mariana STANCIU-GIRIP, Grigore Radu STĂNESCU,
Victor STOICA, Ion SULTĂNESCU, Marcel
SULTĂNESCU, Nicolae TRĂNESCU, Gina ZAHARIA
(câte 2 volume); Emanoil AELENEI, Grigore ALBEANU,
Iuliana ALBU, Constantin ALEXANDRU, Gheorghe
ANDREI, Leon ANDREICA, M. ANGELESCU,
Constantin ANGHEL, V. ANGHEL, Gabriela ANTON,
Neculai Al. APETROAEI, D. ARISTOTEL, Artemiza
TĂNĂSACHE, Tania AXINTE, Gabriela BACALU,
Cosmin BALABAN, George BANU, Gina BĂCEANU, Ion
BĂDILA, Viorel BĂDULESCU, Ion BĂIEŞU, Elena
BĂNCILĂ, V. BĂRBULEŞTEANU, Grigore BÂRA, Emil
BÂRSAN, G. BENCHEA, Ionica BEREVOESCU, Cati
111
BERIM, V. BISTRICEANU, F. BOIANGIU, Alexandru
BORCAN, Constantin BRĂESCU, V. BUCEA, Raluca
BUCUR, Grigore BUGA, Sorin BURLACU, Maria
BURLAN, Adriana BURUIANĂ, E. BURUIANĂ, Wilhelm
BUSCH, Rose CALMO, Dan CAMER, Rodica Elena
CANŢER, Ioan CÂRLAN, V. CÂMPEANU, M. CEAUŞU,
Răzvan Theo CHIRIAC, Marcela CHIRIŢĂ, Mircea
CHIRIŢĂ, Tudor CICU, Larisa CIOCHINĂ, George
CIPRIAN, Adrian Cosmin COCIOABĂ, Gabriel COCORA,
Adrian COJOCARU, Lidia CORBULEAC, Elena
COSTACHE, Nela COSTACHE, Ion CRĂCIUNICĂ,
Nicoleta CRISTEA-IFRIM, Narcisa DAMIAN, Sorin
DAMIAN, Postumia DASCĂLU, Adrian DAVID, Silvia
DEDU, Cornel DIACONU, Daniela DIBU, Ştefan DIMA,
Viorel DINESCU, Olga DINU, Pompiliu DINU, Cristian
DOGARU, Ion DOGARU, L. DRAGOŞ, Costică
DRASTARU, Gleb DRĂGAN, Lucreţiu DRĂGOESCU,
Menelaş DRĂGOSTIN, Ioan DUMITRANA, Georgiana
DUMITRAŞCU, V. DUPOI, Gheorghe ENACHE, Ionel
ENE, Vasile Milică ENE, Ada Cătălina EPISTATU, Verona
EREMIA, Paisic FANTASIU, Dragoliub FIRULOVICI,
Corneliu FLOREA, Costache FLOREA, Elena FLOREA,
Alexandru FRODA, Doina FURTUNĂ, Constantin
GAROFLID, Eugenia GAVRILIU, Georgeta GERU,
Carmen GHEORGHE, Constantin GHIGA, Georgeta
GHIGA, Constantin GHINIŢĂ, Maria GHIZDEANU-
LAZĂR, L. GIURGIU, Aida GODEL, Florin Radu
GOGIANU, I. GORJAN, Dimitrie GRAMA, Ioana
GRECU, Stelian GRIGORE, Dimitrie GUSTI, Doina Luiza
JALBĂ, Ioan LĂCUSTĂ, L. LĂZĂROIU, Grigore
LEAUA, Octavia LEPĂDATU, A. LUNGU, M. LUNGU,
Ion MACOVEANU, Dan MANCIULEA, G. MANEA, I.
112
MANEA, V. MANEA, Gherghina MANIU-JITARU, Hugo
Stelian MĂRĂCINEANU, Lucreţia MĂRGEL, Daniela
MEDIANU, Doina MICU, Tudor MIHALACHE, N. Gr.
MIHĂESCU-NIGRIN, Ovidiu MIHĂILESCU, Irineu
MIHĂLCESCU, Bratislav MILANOVICI, Gheorghe
MINCĂ, M. MINEA, Maria MINEA, M. MIRCEA,
Mariana MIŢAN, Sorina MIU, Alina Daniela MOANŢĂ,
Nicolae MOCANU, Ştefan MOCANU, Elena MOISE,
Victor MOISESCU, Ştefan T. MORARU DINU, D.
MOTOAŞCĂ, I. MOTOAŞCĂ, M. MUNTEANU, Florin
MURARU, Bogdan MURGESCU, Anişoara NAZÂRU,
Gheorghe NEAGU, Ion D. NEAMU, Liviu NEDEF,
Alexandru NEDELEA, Nela NEGREA, NESTOR,
NICODIM, Ovidiu NICOLESCU, NICOMAH (Nicolae
Paul MIHAIL), Ionuţ NICULESCU, Puiu NISTOREANU,
Vasile NOLAS, Doru NOVACOVICI, Alexandru Ionuţ
OANCEA, I. OLARU, Gheorghe ONEA, Dan Gabriel
ONTELUŞ, Mădălina OPREA, Timotei OPREA, Nicolae
PANAIT, M.M. PANĂ, Alina PARASCHIV, Al.
PĂTRAŞCU, Laurenţiu PĂUN, M. PETCU, I. PINTILIE,
Camelia PÂRVU, Adriana PLEŞA, Maria Monalisa
PLEŞEA, Ecaterina Natalia PLEŞU, M. POPA, Florentin
POPESCU, Sebastian POPESCU, Vasilica POPESCU,
Alexandru PRIPON, D.PRUTEANU, POPA LĂUDATU
DEPECÂLNĂU, I.A. RĂDULESCU-POGONEANU, N.
RĂICAN, Marius RÂPEANU, C. ROGUSKI, Ion
ROMANESCU, N. ROTARU, Ionică SAVA, Claudiu
SĂFTOIU, Mihai SĂLCUŢAN, E. SCURTU, D.
SERBESCU-LOPĂTARI, Marian SICARU, C. SICHIM,
AL. SIHLEANU, Georgeta SINIŢCHI, V. SÎRBU, Victoria
SLABU, Mihaela SOARE, Valeriu SOFRONIE, Victoriţa
SPÂNECI, Iuliana SPIRIDON, Lucian M. SPIRIDON, C.
113
STAICU, V. STAICU, Angela STAN, Florentin STAN, I.
STAN, Neculai STANCIU, Roxana Mihaela STANCIU,
Tudorache STANCIU-GIRIP, Constantin STANCU, Ion
STANCU, Ion STAVRE, Manuela Sofia STĂNCULESCU,
Alexandru STĂNCIULESCU BÂRDA, Floarea STEREA,
Cornel STÂNGĂ, L. STILEA, L. STOIAN, Cristiana
STOICA, Passionaria STOICESCU, A. STREINU-
CERCEL, Dumitru STREZOIU, Dan STROE, Nicolae
STROESCU–STÎNIŞOARĂ, I. SUBŢIRICĂ, Viorel
SUDITU, Gheorghe SUGOVERSCHI, Ştefan
SZEDLACSEK, Florentina ŞERBAN, P. ŞERBAN, V.
ŞERBAN, Nicolae ŞERBĂNOIU, Valeriu ŞOFRONE, V.
ŞTEFAN, A. TANŢĂU, R. TANŢĂU, Lucia
TĂNĂSESCU, Nistor TĂNĂSESCU, Dan Gh. TEODOR,
Aurelia TODORUŢ, Marin TOMA, Mihaela TONITZA-
IORDACHE, Mariana TRIFAN, Magdalena TUDOR,
Tiberiu TUDOR, Virgil TUDOR, Georgeta TUFAN, Liviu
ŢÂŢAN, V.B. ŢÂNŢĂREANU, Constantin
UNGUREANU, Valeria URSE-BLIDARU, Culiţă Ion
UŞURELU, Emanuel VALERIU, I. VASILE, N. VASILE,
V.VASILE, Mariana Vicky VÂRTOSU, Virginia VEJA, I.
VERBONCU, George VIOREANU, Rodica VIŞINOIU,
Tudorel VOICU, Mihai Gabriel VOINEA, Beatrice
VERGU, Rodica VLAD, Ellen G. WHITE, G. ZAHARIA,
Nicolae ZAHARIA, Georgeta ZAMFIR, Ion
ZAMFIRESCU, Neculai ZAMFIRESCU şi Adina Manuela
ZOTA (câte un volum), la care se adaugă MINISTERUL
SĂNĂTĂŢII ŞI FAMILIEI (3 volume), ACADEMIA
ROMÂNĂ şi COMANDAMENTUL DE JANDARMI
JUDEŢEAN (câte un volum). Am considerat oportună
menţionarea tuturor acestor nume de autori, coautori şi
îngrijitori de ediţii întrucât apreciem că a scrie sau a
114
colabora la scrierea unei cărţi trebuie să fie un fapt demn de
consemnat şi de cinstit, la fel ca şi editarea sau tipărirea ei;
sau, parafrazând o expresie rămasă în memorie încă din
primii ani de şcoală: carte (mai mult sau mai puţin)
frumoasă, cinste cui te-a scris!
Pe de altă parte, este necesar să precizăm că mulţi
dintre autorii incluşi în listele de mai sus au publicat şi alte
cărţi, uneori chiar în număr mare, dar la edituri şi tipografii
din alte judeţe şi – mai ales – din Bucureşti; de aceea această
statistică este relevantă numai în măsura în care se ţine cont
că ea a fost întocmită pe baza „editorialelor” publicate de
Biblioteca Judeţeană „Vasile Voiculescu” din Buzău şi că,
în consecinţă, reflectă o realitate strict locală. Mai mult, ea
nu este nici măcar completă, întrucât, aşa cum specifică
Viorel Frîncu, autorul acestor cataloage de cărţi, „haosul
existent pe piaţa editorială buzoiană, la începutul anilor '90,
a avut ca efect pierderea evidenţierii unor cărţi, procesul de
reconstituire şi recuperare a acestora fiind în continuare
dificil”.
Luând în consideraţie acribia, profesionalismul şi
pasiunea de cercetător a lui Viorel Frîncu, suntem convinşi
că toate problemele care, independent de domnia sa, au
rămas până acum nerezolvate, vor fi aduse rând pe rând la
zi, spre beneficiul istoricilor literari şi al tuturor iubitorilor
de carte buzoieni.
115
ZODIA BALANŢEI
31 mai 2006. La Biblioteca Judeţeană „Vasile
Voiculescu” din Buzău, în faţa unui auditoriu numeros şi de
bună calitate, avocatul Mihai Sălcuţan şi-a prezentat
volumul de publicistică Zodia Balanţei (Editura Alpha
MDN, Buzău, 2006). În prefaţa intitulată „Un Capricorn în
balanţă”, cunoscutul scriitor şi cineast Nicolae-Paul Mihail
face o analiză a cărţii şi, mai ales, a autorului, în postura
acestuia de publicist, concluzionând: „Perspectivele pe care
le deschide Mihai Sălcuţan în Zodia Balanţei sunt mai
multe, dezvoltându-se în cercuri, întocmai ca unda unei
pietre aruncate în apă pe suprafaţa unui lac liniştit, dar
adânc. Fiecare cititor poate înainta până la acel cerc care îi
este accesibil potrivit caracterului, instrucţiunii şi bunei
sale credinţe. Noi salutăm aici nu doar talentul şi
sagacitatea autorului, ci şi onestitatea şi statornicia
convingerilor sale”.
În ultima vreme a devenit un obicei pentru mine să
mă adresez distinsului epigramist şi publicist Mihai Sălcuţan
cu apelativul „Coane Mihai”. Asta pentru că-l văd ca pe un
personaj din alte timpuri şi dintr-o altă lume, în genul unui
boier de provincie cult şi rafinat, excelent amfitrion, amator
de mâncăruri alese şi vinuri selecte, bonom, jovial, gata
oricând să producă o vorbă de spirit, în acelaşi timp patriot
şi filantrop, protector al artei şi al oamenilor de artă şi,
116
implicit, întotdeauna înconjurat de numeroşi scriitori,
muzicieni, actori sau artişti plastici. Citind recent volumul
„Metamorfozele vinului”, ediţie îngrijită de Mihai Sălcuţan
(şi pe care am achiziţionat-o – ghiciţi unde? – tocmai într-o
librărie din Târgu-Mureş), am avut surpriza şi plăcerea să
constat că nu m-am înşelat şi că acelaşi apelativ, în forma
dezmierdătoare de „Conu' Mihalache”, era deja folosit de
către unii dintre prietenii avocatului scriitor.
Metamorfozele vinului (Editura Niculescu,
Bucureşti, 2005) are la bază un manuscris mai vechi, păstrat
cu grijă de familia autorului, acad. prof. univ. dr. Gherasim
Constantinescu (1902-1979), unul dintre cei mai reputaţi
specialişti în viticultură şi oenologie din ţară şi de peste
hotare, a cărui activitate este legată în mare măsură de
plantaţiile viticole experimentale de la Staţiunea Pietroasele
– Buzău. Acest manuscris a fost completat de către cel de-al
doilea autor, ing. Adrian Alexandru Heraru, directorul
societăţii comerciale Rovinsah Săhăteni. Prefaţa, intertextele
şi cele câteva schiţe din interiorul intertextelor sunt semnate
de Nicolae-Paul Mihail, medalioanele de la sfârşitul
volumului sunt alcătuite de ing. Ionel Constantinescu şi de
acad. Valeriu Cotea (pentru Gherasim Constantinescu),
precum şi de Mihai Sălcuţan (pentru Adrian Alexandru
Heraru), în timp ce coperta şi grafica sunt realizate de
Octavian Ioan Penda.
Conţinutul cărţii este redat în esenţă de subtitlul
acesteia: Legende şi povestiri despre viţa de vie şi despre
vin. Interesantă este, în acest caz, modalitatea de prezentare
a acestor legende şi povestiri, nu atât pentru că ar fi inedită
(tehnici scriitoriceşti asemănătoare au fost folosite din cele
mai vechi timpuri, un exemplu notabil din literatura română
relativ recentă fiind „Hanul Ancuţei” de Mihail Sadoveanu),
117
ci pentru că pare a fi soluţia ideală pentru punerea în valoare
a unui manuscris nefinalizat şi nepregătit pentru tipar de
către principalul său autor. Regia este următoarea: la via de
la marginea oraşului a preacucernicului popă Claie de la
Adormirea sosesc trei distinşi oaspeţi: conu' Mihalache („pe
care-l ştie toată lumea”), fratele Gheorghe („recent întors
de la Bucureşti”) şi povestitorul („întru-totul de acord cu
antevorbitorii săi”). În jurul mesei, pe care coana preoteasă
o îndestulează mereu cu tot felul de bunătăţi şi carafe cu vin,
limbile se dezgheaţă din ce în ce mai mult, iar legendele şi
povestirile despre vie şi vin curg una după alta, împletite cu
informaţii interesante despre calitatea, răspândirea şi
istoricul diferitelor soiuri de viţă de vie şi ale tipurilor de vin
pe care acestea le produc. Există o anumită cronologizare a
acestor microsioane, începând de la vremurile biblice şi
continuând cu antichitatea, vinurile Daciei, întunecatul ev
mediu românesc, până la „nectarul nostru cel de toate
zilele”, totul fiind finalizat cu „simfonia vinurilor
româneşti”, unde sunt trecute în revistă licorile bahice din
Moldova, Muntenia, Oltenia, Dobrogea, Transilvania şi
Banat. În plus, savoarea cărţii este amplificată de cele peste
o duzină de desene inedite realizate de marele pictor şi
grafician Constantin Piliuţă, de altfel un bun prieten al lui
Gherasim Constantinescu, pe care-l aprecia ca „un trimis al
lui Dumnezeu pe pământ – Bachus Gherasim – fără de care
ce ne făceam noi, truditori ai băuturii de zi cu zi?”
Revenind la Mihai Sălcuţan şi la „Zodia Balanţei”,
trebuie observat că titlul cărţii nu se referă nicidecum la
zodia astrologică a autorului, născut pe 2 ianuarie 1946, ci la
118
formaţia sa juridică şi, am adăuga noi, la activitatea sa
publicistică, marcată, după cum se poate vedea din acest
volum, de imparţialitate şi de o corectă măsură în aprecierea
oamenilor, locurilor sau evenimentelor, chiar dacă uneori
face şi concesii puterii din acei primi ani post-decembrişti;
important este însă că nu a ascuns aceste lucruri, scoţându-le
din textul original, ceea ce confirmă încă o dată
corectitudinea şi buna sa credinţă.
Cartea conţine peste patruzeci de articole, relatări,
reportaje, note de călătorie, interviuri sau chiar răspunsuri la
anchetele de presă, scrise începând din ianuarie 1990 şi până
în august 2005, timp de aproape şaisprezece ani, şi publicate
în principal în Viaţa Buzăului (cotidian liber al poporului
liber) sau Opinia (cotidian independent de atitudine şi
informaţie), Glasul Adevărului (publicaţie religioasă a
Episcopiei Buzăului şi Vrancei), Pe aici nu se trece
(publicaţie a Fundaţiei de cultură patriotică „Mărăşeşti-
Mărăşti-Oituz”) şi Muntenia (ziar independent din Buzău)
sau sporadic, în Jurnalul de Buzău (săptămânal de
informaţie), Buzăul literar (publicaţie a cenaclului „Vasile
Voiculescu” din Buzău), Amprenta (săptămânal al
Inspectoratului de Poliţie al judeţului Buzău), Literatura şi
Arta (săptămânal al Uniunii Scriitorilor din Moldova),
Epigrama (publicaţie a Uniunii Epigramiştilor din
România), Oltul (cotidian regional pentru judeţele Olt şi
Vâlcea) şi Hohote (publicaţie naţională de divertisment,
satiră şi umor, editată de Societatea umoriştilor Gorjeni).
Aşa cum se poate observa şi la celelalte cărţi scrise
sau îngrijite de Mihai Sălcuţan, scrupulozitatea avocatului
iese în evidenţă prin atenţia acordată selectării şi organizării
materialului, în acest caz prin gruparea articolelor în şapte
capitole tematice: Perspective istorice vechi şi noi, Sub
119
cupola nemurioare a ortodoxiei, Din ţara fraţilor de-o
mamă, Buzău: o vatră a spiritualităţii autohtone, Scurte
escale culturale, Zodia Balanţei şi ultimul, dar nu cel din
urmă, În lumea epigramei. Cele mai multe articole şi
primele, în ordine cronologică, au fost scrise în anul 1990 şi
au avut ca scop educarea civică, democratică şi politică a
populaţiei abia ieşite de sub dictatura comunistă; ele au fost
incluse în capitolul Zodia balanţei, de la care apoi şi-a luat
titlul întregul volum de publicistică.
Tematica articolelor, precum şi diversitatea
publicaţiilor în care au apărut dau o imagine cvasi-completă
asupra multitudinii de preocupări prin care s-a făcut
remarcat autorul timp de peste un deceniu şi jumătate de la
revoluţie. Ele se pot constitui astfel ca un fel de dovezi în
susţinerea fişei biobibliografice de la sfârşitul cărţii, probând
cel puţin o parte din nenumăratele calităţi sau funcţii
deţinute de Mihai Sălcuţan în această perioadă. Un palmares
mare pentru un om pe măsură, adică mare şi la propriu şi la
figurat (sâc!). Un palmares care, redat în cele câteva pagini
de la sfârşitul volumui, îi face cinste şi onoare lui Mihai
Sălcuţan la sărbătorirea celor şase decenii de viaţă,
eveniment care a avut loc public, în urmă cu o lună, prin
lansarea cărţii de epitafuri Catrene de căpătâi, şi care
continuă acum, iată, prin lansarea unui nou volum, Zodia
Balanţei, prima carte de publicistică şi a şasea de autor a
Domniei Sale.
La mulţi ani, coane Mihai!
120
„JURNALUL” UNUI OM DE BINE
Într-un drum pe care l-am făcut de la Buzău la Cluj,
schimbând mai multe mijloace de transport în comun, am
citit pe nerăsuflate ultima carte scrisă de Lazăr Băciucu,
intitulată Între pământ şi cer (Editura Orion, Bucureşti,
2006). Cartea este dedicată de autor soţiei şi celor doi copii
ai săi, dintre care ultimul s-a născut la Buzău, şi conţine
peste 140 de titluri, însumând articole publicate în
Agricultura României, Convorbiri literare, Dimineaţa, Ecart,
Cronica, Luceafărul, Neamul Românesc, Viaţa Buzăului,
Colibri, Europa, Saeculum, Ateneu, Albina, Glasul Bisericii,
România Liberă, Înainte; consemnări la posturile de radio
Bucureşti, Craiova şi Iaşi; comunicări, pagini de jurnal şi
însemnări de „blocnotes” (titlul ultimei secţiuni a cărţii)
scrise la Buzău (inclusiv Pârscov, Zărneşti, Ciuta, Măgura,
Săgeata, Gura Teghii, Arbănaşi, Pietroasa), Botoşani
(inclusiv Ipoteşti şi Miorcani), Bucureşti, Teişani, Ploieşti,
Iaşi, Dorohoi, Olteni, Putna, Vălenii de Munte, Baia Mare,
Râmnicu Vâlcea, Vidraru, Dăbuleni etc. Un mozaic amplu
şi „multicolor”, care reflectă o activitate publicistică variată,
deosebit de bogată şi consistentă, desfăşurată pe parcursul
unei vieţi întregi pusă în slujba cuvântului scris, şi
materializată în „consemnări, reportaje, interviuri, eseuri
din a doua jumătate a secolului trecut şi începutul celui de-
al treilea mileniu” (aşa cum se menţionează în pagina de
titlul a cărţii). Mai precis, pe parcursul unei jumătăţi de
veac, din anul 1956 şi până în anul 2005.
121
În ultima parte a acestei perioade Lazăr Băciucu a
avut o intensă activitate editorială, publicând trei cărţi de
autor: Poiana cu statui (Editura Orion, Bucureşti, 1997), A
doua înviere (Editura Orion, Bucureşti, 1999) şi Prieten al
copiilor (Editura Orion, Bucureşti, 2001), după ce înainte de
revoluţie fusese iniţiator, coordonator şi colaborator la
câteva lucrări monografice şi turistice dedicate judeţului
Buzău. Editura Orion este înfiinţată şi condusă de Radu
Cârneci (buzoian prin naştere) şi de Lazăr Băciucu (buzoian
prin adopţie timp de mai bine de un deceniu, între anii 1968
şi 1979).
Am dat acestei recenzii titlul prefeţei semnate de
Florentin Popescu, de asemenea buzoian prin naştere,
întrucât sintagma „om de bine”, atât de vehiculată într-o
vreme în jurul lui Ion Iliescu (şi care, într-o bună măsură,
este chiar corectă în ceea ce priveşte persoana respectivă,
exceptând prestaţia sa cel puţin dubioasă în timpul revoluţiei
din decembrie 1989 şi în perioada post-revoluţionară, aşa-
zisă „de tranziţie”, deşi astăzi, dat fiind cloaca portocalie în
care ne afundăm tot mai mult, există o tendinţă crescândă de
a fi înfăţişat într-o lumină favorabilă), i se potriveşte mănuşă
lui Lazăr Băciucu, prin tot ceea ce a făcut şi ce face în
continuare, păstrându-şi demnitatea şi buna-credinţă – după
cum rezultă chiar din spusele sale, consemnate în
„Argument”-ul de la începutul cărţii: „Indiferent de situaţie,
am încercat şi cred că am reuşit să nu mă îndepărtez de
oameni, de locurile natale, de părinţi, de fraţi şi surori, de
prieteni. Am primit multe «ordine» şi «indicaţii», dar am
aplicat în practică ceea ce mi-a dictat conştiinţa, cu
convingerea că ceea ce fac este bine, este în folosul
oamenilor şi al Ţării”. Florentin Popescu consideră că
destinul lui Lazăr Băciucu a fost acela al unui „risipitor de
122
dragoste, omenie, înţelegere şi prietenie, într-un cuvânt un
cumulard de virtuţi care, indiferent de conjuncturi sociale şi
politice, îl fac pe un ins iubit şi apropiat, la rându-i, de
ceilalţi” sau: „unul dintre foarte puţinii nomenclaturişti
despre care n-am auzit nici în trecut şi nici azi vorbindu-se
de rău”.
Contribuţia buzoiană nu se opreşte însă la autor,
prefaţator sau editor, ea se extinde şi la aspectele grafice,
întrucât copertele sunt realizate de cunoscutul pictor buzoian
Gheorghe Ciobanu, iar portretul lui Lazăr Băciucu de pe
coperta a patra a cărţii este semnat de celebrul caricaturist
Mihai Pânzaru (PIM), şi el locuitor al urbei noastre cu ceva
timp în urmă.
Lazăr Băciucu s-a născut la Homorâciu (judeţul
Prahova). Un fapt semnificativ în copilăria sa a fost acela că
la vârsta de nouă ani l-a întâlnit, la Vălenii de Munte pe
Nicolae Iorga, care l-a mângâiat pe cap şi l-a îndemnat să fie
ascultător, să înveţe carte şi să le aducă bucurie părinţilor.
Drept pentru care, după absolvirea Liceului Comercial din
Vălenii de Munte, Lazăr Băciucu a urmat Facultatea de
Studii Economice din Bucureşti şi, ulterior, a devenit doctor
în ştiinţe economice, cu disertaţia Corelaţia dintre
dezvoltarea industrială şi asigurarea forţei de muncă, cu
referire specială la judeţul Buzău, comparativ cu judeţele
vecine şi alte câteva judeţe slab dezvoltate din punct de
vedere economic12
. Separat de studiile economice, Lazăr
Băciucu a urmat şi cursurile Şcolii Superioare de Ziaristică
din cadrul Institutului de Ştiinţe Social–Politice din
Bucureşti. A lucrat ca redactor, şef de secţie, secretar de
12 Pentru date suplimentare privind autorul s-a apelat la: Valeriu Nicolescu,
Buzău-Râmnicu Sărat. Oameni de ieri, oameni de azi, vol.II, partea 1, Editura
„Evenimentul Românesc”, p.294-297.
123
redacţie şi redactor-şef la cotidianele Flamura Prahovei
(1955-1968) şi Viaţa Buzăului (1968-1972), după care a fost
investit în funcţii de conducere în domeniile învăţământului,
ştiinţei şi culturii, în mai multe judeţe ale ţării şi în Capitală.
A participat la înfiinţarea publicaţiilor Viaţa Buzăului (serie
nouă), Neamul Românesc (serie nouă), Ariel şi a editurii
Orion. Este membru în conducerile fundaţiilor culturale
Nicolae Iorga din Vălenii de Munte, Izvoare şi Episcop
Grigore Leu din Bucureşti. Deţine Premiul Uniunii
Scriitorilor din Republica Moldova, precum şi numeroase
diplome de onoare, ordine şi medalii.
Revenind la volumul Între pământ şi cer, pentru o
explicaţie pertinentă a titlului ales o să-i dăm cuvântul chiar
autorului: „De ce între Pământ şi Cer? m-a întrebat cineva.
«Simplu, dar şi complicat», i-am răspuns. Simplu pentru că
mulţi dintre cei pe care i-am pomenit în filele jurnalului, ale
căror nume se regăsesc şi în paginile cărţii, au fost cândva
oameni vii ca şi noi, destoinici, care au trăit şi muncit
printre pământeni. Mulţi dintre ei, datorită multiplelor
preocupări, muncii asidue, meritelor pe care le-au avut, au
urcat treptele progresului şi au ajuns personalităţi de seamă
ale vieţii economico-sociale, politice, cultural-artistice. Cu
o bună parte dintre aceştia, de-a lungul anilor, am muncit
cot la cot ori am stat de vorbă şi le-am consemnat opiniile
în filele Jurnalului, în ziare şi reviste, la radio … Complicat
pentru că mulţi, chiar foarte mulţi, între timp, ne-au părăsit,
unii dintre ei mult mai devreme – mă gândesc la colegii mei
de liceu şi de muncă […], la oamenii de seamă pe care i-am
124
avut colaboratori apropiaţi. Duhurile lor plutesc acum între
Pământ şi Cer şi veghează la ceea ce facem noi”13
.
Dintre numeroasele evenimente pe care le-a trăit, în
care s-a implicat şi pe care le-a relatat în cartea sa Lazăr
Băciucu, două sunt realizări de mare anvergură, atât la nivel
local, cât şi naţional, pentru care cel ce le-a iniţiat şi
organizat – în pofida numeroaselor şi grelelor oprelişti ale
acelor vremuri – merită să fie considerat un adevărat erou al
culturii româneşti: Sărbătorirea a 1600 de ani de la prima
atestare documentară a zonei Buzăului (în anul 1976, la
Buzău) şi Comemorarea centenarului morţii poetului
naţional Mihai Eminescu (în anul 1989, la Botoşani şi
Ipoteşti).
Manifestările de la Buzău au avut ca punct de
plecare ştirea despre descoperirea, în Biblioteca Vaticanului
din Roma şi în Biblioteca San Marco din Veneţia, a unor
documente care atestau existenţa aşezărilor din zona
Buzăului încă din anii 372-37614
. Prin intermediul
ministrului de externe din acea vreme, George Macovescu,
originar din Joseni–Berca, Lazăr Băciucu primeşte copiile
xerografiate ale acestor documente şi demarează acţiunea
13 Între timp Lazăr Băciucu a trecut şi el, în primăvara anului 2010, hotarul
dintre pământ şi cer. Dumnezeu să-l odihnească ! 14 Este vorba despre două copii târzii, cea de la Roma din anul 912, iar cea de la
Veneţia din anul 916, ale documentului Pătimirea Sfântului Sava sau Actul
martiric al Sfântului Sava, redactat în anii 375-376 pe baza informaţiilor din
scrisoarea adresată de către Biserica lui Dumnezeu din Gothia către Biserica lui
Dumnezeu din Capadochia, în care sunt descrise faptele, credinţa ortodoxă şi
martiriul episcopului Sava, înnecat la 12 aprilie 372 în apa râului Mousaios de
către vizigoţi, la care se adaugă unele informaţii obţinute de Vasile cel Mare,
autorul documentului, de la concetăţenii săi romani Iunnius Soranus, guvernator
al provinciei Scythia Minor (Dobrogea) şi Vetranion sau Bretanion, episcopul
Tomisului. (V. Eugen Marius Constantinescu şi Doina Ciobanu, Atestări
documentare, în Buzău: Mică enciclopedie istorică, Biblioteca Mousaios, vol.2,
Buzău: Alpha MDN, 2000, p.10-11).
125
pentru obţinerea aprobărilor necesare organizării unor
manifestări de amploare. În anul 1972 evenimentul a fost
marcat numai de către Episcopia Buzăului, în special sub
aspectul său religios. Aniversarea oficială nu a putut fi însă
organizată decât cu o întârziere de patru ani, dar şi atunci cu
trunchieri şi deturnări greu de înţeles sau de imaginat, cu
atât mai mult cu cât acestea au afectat chiar momentele de
vârf ale manifestării: finalizarea obeliscului comemorativ
din Parcul Crâng şi inaugurarea noului muzeu judeţean din
incinta Palatului Comunal. În primul caz nu s-a obţinut
aprobarea „de la centru” pentru procurarea bronzului
necesar realizării celor patru basoreliefuri care urmau să
flancheze obeliscul, deşi formele pentru turnarea acestora
fuseseră deja executate. „Ţara are nevoie de bronz. Nu-l
putem risipi pe statui. Faceţi basoreliefurile din piatră” – ar
fi afirmat Maxim Berghianu, ministrul de atunci al
aprovizionării; numai că din piatră, în timpul scurt care mai
rămăsese până la dezvelirea monumentului, sculptorul
Gheorghe Coman nu a putut să realizeze decât un singur
basorelief, celelalte fiind lucrate şi montate mult mai târziu.
În cel de-al doilea caz, Muzeul Judeţean, care fusese deja
amenajat în incinta Palatului Comunal ca urmare a unei
hotărâri a conducerii de partid şi de stat (obţinută de fostul
prim-secretar al judeţului, Ion Sârbu, un om de omenie,
iubitor de istorie şi cultură), a fost „demolat” chiar înainte
de a fi inaugurat, imediat după vizita lui Nicolae Ceauşescu
şi a Elenei Ceauşescu la Buzău cu ocazia manifestărilor
aniversare. Multă lume a crezut şi încă mai crede că cei doi
dictatori au fost autorii barbariei de la Palatul Comunal. În
realitate ei au fost induşi în eroare de Tudor Postelnicu
(primul secretar al judeţului) şi Gheorghe Milu (primarul
municipiului) care au ascuns adevărul şi au manevrat
126
lucrurile în aşa fel încât cei doi să nu afle că în clădirea de la
al cărei balcon au vorbit mulţimii, cu ocazia adunării
populare din Piaţa Dacia, se afla Muzeul Judeţean, care în
programul iniţia fusese prevăzut a fi inaugurat chiar în acest
moment „înălţător” al vizitei. Astfel a fost obţinută o nouă
hotărâre prin care clădirea primea destinaţia de sediu pentru
primărie şi alte instituţii ale municipiului şi judeţului, care
până atunci funcţionaseră în imobilul de pe bulevardul
Nicolae Bălcescu, împreună cu Consiliul Popular Judeţean.
Mai mult, cei doi „demolatori”, Tudor Postelnicu şi
Gheorghe Milu nu s-au mulţumit cu atât, ei au dat ordin ca
muzeul să fie evacuat din Palatul Comunal în decurs de
numai douăzeci şi patru de ore, într-o incredibilă bătaie de
joc faţă de munca de peste un an de zile a unor renumiţi
specialişti din cele mai importante centre universitare ale
ţării, în frunte cu Iulian Andreescu, Mircea Muşat şi Ion
Ardeleanu, care reuşiseră să realizeze o lucrare muzeistică
de mare valoare, cu aplicarea celor mai moderne tehnici în
domeniu.
Cartea lui Lazăr Băciucu nu pare să respecte un
anumit plan cronologic sau de altă natură. Ea dă impresia,
mai degrabă, de material jurnalistic „aranjat” oarecum la
voia întâmplării, pe măsura adunării lui, dar acest lucru nu
dăunează, ci, dimpotrivă, el conferă volumului un plus de
vigoare, imprevizibil şi autenticitate. Buzăul şi meleagurile
buzoiene sunt evocate în câteva zeci de articole, dispuse mai
ales în cea de-a doua parte a cărţii. Întâlnim astfel relatări
despre inaugurarea bustului lui Vasile Voiculescu (la
Pârscov, în 1974), despre maestrul Ion Brăduţ Covaliu (care
s-a ataşat de Buzău şi a dăruit Muzeului Judeţean 158 de
picturi din creaţia sa), despre vizitele lui Nicolae Grigorescu
la Verneşti (unde marele pictor a fost invitat şi găzduit de
127
Gogu Iliescu, un moşier localnic iubitor de artă, el însuşi
pictor amator), despre sculptorii George Apostu şi Gheorghe
Coman (împreună cu care a gândit şi realizat Tabăra de
sculptură de la Măgura), despre pictorul Gheorghe
Tattarescu (strălucit elev al Şcolii de zugravi de subţire de la
Buzău, el însuşi fondator al primei şcoli de arte frumoase la
Bucureşti), despre lucrările lui Constantin Brâncuşi din
cimitirul „Dumbrava” (ansamblul funerar format din bustul
lui Petre Stănescu şi alegoria „Rugăciune”, prima operă
modernă a marelui sculptor, Buzăul şi Târgu-Jiu fiind de
altfel singurele oraşe din ţară care au expuse lucrări în aer
liber ale lui Brâncuşi), despre pictorul Gheorghe Ciobanu şi
expoziţiile sale personale din străinătate (Elveţia, Italia,
S.U.A., Austria), despre construcţia şi inaugurarea Galeriilor
de artă (concomitent cu organizarea primei ediţii a Bienalei
de artă „Ion Andreescu”), despre retragerea trupelor
sovietice din oraşele Buzău şi Râmnicu Sărat (la care a fost
martor), despre preotul cărturar Gabriel Cocora (în favoarea
căruia a intervenit pentru a i se ridica interdicţia de acces la
Arhivele Statului din Buzău, interdicţie impusă de organele
de securitate), despre ansamblul folcloric „Ciobănaşul” din
Gura Teghii (pe ai cărui membri, aflaţi într-un turneu în
străinătate, i-a surprins sărutând tricolorul românesc expus
în Piaţa Domului din Milano, alături de drapelele altor state,
cu ocazia unei reuniuni internaţionale), despre vânătorile lui
Nicolae Ceauşescu şi ale nomenclaturii comuniste de vârf în
Munţii Buzăului (cu întreg eşafodajul organizatoric care se
declanşa la un astfel de eveniment), despre vizitele
academicianului Victor Eftimiu la Buzău şi colaborarea
acestuia la cotidianul local (la fel ca şi despre alţi scriitori
care au venit adeseori la Buzău cu ocazia diferitelor
evenimente culturale, precum Laurenţiu Fulga, Romulus
128
Vulpescu, Radu Cârneci, Traian Iancu, Ion Pas şi alţii),
despre academicianul Gheorghe Munteanu–Murgoci, născut
la Măcin (Bisoca) şi considerat părintele pedologiei (care
fusese inclus în calendarul de aniversări UNESCO la
împlinirea unui secol de la naşterea sa şi, cu această ocazie,
s-a organizat şi la Buzău un simpozion comemorativ, din
iniţiativa şi cu sprijinul fiului natural al savantului, înaltul
demnitar comunist Miron Constantinescu), despre
profesorul universitar Manea Mănescu, pe atunci primul
ministru al ţării (cu referire la desele vizite ale acestuia la
Buzău, în special după cutremurul din anul 1977), despre
şantierul barajului de la Siriu, dar şi despre staţiunea
balneară de aici (care era atestată documentar încă din anul
1872 şi care a fost mutată în cealaltă parte a râului ca urmare
a lucrărilor de amenajări hidrotehnice din zonă), despre
profesorul Pamfil Georgian din Gura Teghii (care i-a
mărturisit că a scris trei volume despre Veneţia numai pe
baza informaţiilor din cărţi şi de la televizor, fără să fi văzut
vreodată oraşul), despre vizita sculptorului L. Dubinovschi
din Chişinău la Tabăra de sculptură de la Măgura (care a
venit însoţit de diplomatul, scriitorul şi colecţionarul de artă
Bucur Chiriac, originar din Buzău), despre Bani Ghica, fiul
prinţului Ghica (care a lucrat mai mulţi ani la întreprinderile
de construcţii din Buzău), despre năprasnica ploaie cu
grindină şi descărcări electrice de la Zărneşti (în care au
pierit, loviţi de fulger, şapte oameni din zonă), despre
realizarea şi inaugurarea monumentului lui Mihai Viteazul
de la Ciuta (creaţie a sculptorului Gheorghe Coman,
amplasată pe drumul parcurs de oştirea marelui voievod
către Ardeal şi dedicată împlinirii a 375 de ani de la prima
unire a celor trei mari provincii româneşti), despre Valea
Buzăului şi Valea Nişcovului, Valea Slănicului şi plaiurile
129
Bisocii, Pietroasa şi Pogoanele, Râmnicu Sărat şi alte locuri
din judeţul Buzău (cu frumuseţile lor naturale, cu şantierele
arheologice şi monumentele istorice sau de artă, cu tradiţiile
şi obiceiurile folclorice din moşi-strămoşi, dar şi cu
realizările remarcabile din ultimii ani în agricultură şi
industrie, meşteşuguri şi comerţ, învăţământ şi cultură).
Una din întâmplările povestite în carte atrage atenţia
în mod deosebit. Ea a avut loc în timpul inundaţiilor
catastrofale din vara anului 1975, când debitul râului Buzău
ajunsese asemănător cu cel al Dunării în condiţii normale.
Oameni, animale, gospodării întregi au fost luate de ape,
căile ferate şi şoselele au fost distruse, digurile au fost rupte
şi peste două mii de hectare au fost inundate. În aceste
condiţii, un grup de copii din Glodeanu Siliştea şi Glodeanu
Sărat, aflaţi într-o tabără şcolară în apropiere de Gura
Teghii, au rămas izolaţi împreună cu însoţitorii lor. Aflând
despre acest lucru, Lazăr Băciucu a luat legătura cu primul
ministru al ţării, Ilie Verdeţ, şi a obţinut imediat un elicopter
militar cu care a plecat să salveze elevii şi profesorii aflaţi în
dificultate. Survolând râul Buzău în amonte, a putut să
urmărească îngrozit dezastrele făcute de viitură (printre
altele, între Cislău şi Pătârlagele, într-o zonă mai liniştită, o
casă din lemn plutea pe ape având ferestrele luminate de
lampa cu gaz care încă mai ardea în interiorul ei). Nu au
putut să aterizeze nici la Nehoiu (unde stadionul era
inundat), nici la Gura Teghii (unde poiana din faţa primăriei
fusese ruptă iar clădirea atârna pe jumătate în aer, deasupra
apelor) şi nici la Gura Milii (unde se afla cabana şi tabăra
elevilor). Vremea era foarte proastă, cu ploaie şi vânt,
improprie unor manevre dificile. În acel moment elicopterul
a fost prins de un turbion, s-a dezechilibrat şi s-a prăbuşit în
apele râului Bâsca, în locul numit „Râpa Dracului”. Cei din
130
elicopter au reuşit să se salveze, cu excepţia mecanicului de
bord care a fost aruncat în apă în momentul impactului şi, cu
toate că era de pe malurile Dunării şi ştia să înoate foarte
bine, nu a rezistat torentului extrem de puternic. Întrucât
staţia de radio-emisie din apropiere nu funcţiona, Lazăr
Băciucu a străbătut pe jos, în ciuda condiţiilor
meteorologice improprii, distanţa de peste 35 de kilometri
până la Nehoiu, de unde a putut lua legătura prin telefon cu
cei de la Buzău. A doua zi, un alt elicopter a evacuat copiii
şi profesorii sinistraţi de la Gura Milii, ducându-i la casele
lor. Lazăr Băciucu a rămas însă în zonă pentru a gestiona
dezastrele produse de inundaţii, împreună cu primul-secretar
al judeţului, Ion Sârbu, care îşi întrerupsese concediul şi
tratamentul medical pentru a fi la faţa locului.
Întâmplarea relatată mai sus este doar un episod din
viaţa lui Lazăr Băciucu, viaţă care s-a desfăşurat cu
demnitate într-o lume lipsită poate de această calitate, dar în
care exista totuşi un puternic simţ al datoriei faţă de locul
unde munceai şi faţă de colectivitatea în care trăiai. Pot să
afirm aceste lucruri cu tărie şi obiectivitate, în deplină
cunoştinţă de cauză, deşi nu sunt un nostalgic al acelor
vremuri şi iubesc libertatea mai mult decât orice pe lume.
Activiştii de partid, fie ei mai buni (precum Ion Sârbu sau
Lazăr Băciucu) sau mai răi (precum Tudor Postelnicu sau
Gheorghe Milu) îşi făceau totuşi datoria, unii din
devotament şi convingere, alţii din obligaţie sau din frica de
a nu-şi pierde funcţia şi situaţia privilegiată. Mă întreb însă
câţi dintre nomenclaturiştii noii puteri de astăzi ar descăleca
de pe ciolan pentru a urca, nu într-un avion de croazieră care
să-i ducă în vreo insulă exotică din mijlocul Pacificului, ci
într-un elicopter militar, pe o vreme improprie zborului,
131
riscându-şi viaţa pentru a salva nişte oameni aflaţi la
ananghie?
Lansarea de la Buzău a cărţii lui Lazăr Băciucu a
avut loc în aula „Basil Iorgulescu” a Bibliotecii Judeţene
„Vasile Voiculescu”. În sala plină până la refuz, o mulţime
de ziarişti din „vechea gardă de la Viaţa Buzăului” (cum i-a
denumit, inspirat şi plastic, un mai tânăr confrate din presa
locală de astăzi) au venit să-l revadă pe fostul lor şef şi
mentor într-ale ziaristicii, mulţi dintre ei depănând amintiri
impresionante din acele vremuri. Lazăr Băciucu, pe lângă
faptul că a fondat şi a condus noua serie a ziarului local, a
creat o adevărată şcoală de jurnalism de bună calitate,
adunând în jurul său o întreagă pleiadă de tineri talentaţi,
majoritatea cunoscuţi astăzi ca publicişti şi scriitori
consacraţi. După ce au vorbit Florentin Popescu, Radu
Cârneci, Bucur Chiriac, Gheorghe Mincă, Aurel Burlacu,
Dumitru Ion Dincă şi mulţi alţii, a venit rândul lui Lazăr
Băciucu să spună câteva vorbe celor aflaţi în sală: „Sunt
legat de aceste locuri prin mii de fire. Este o legătură de
suflet pe care am consemnat-o şi în această carte, pe care o
consider un document. Sigur, viaţa are şi lumini şi umbre,
dar importante sunt luminile vieţii, spun eu. Am strâns între
cele patru coperţi articole, reportaje, eseuri, interviuri
realizate pe parcursul a 55 de ani, multe şi din această
zonă, de literatură, economie, relatări de la diferite
evenimente organizate de mine sau la care am luat parte”.15
15 Cristian Ionescu: “Vechea gardă” a ziarului “Viaţa Buzăului”, „a combătut”
la lansarea lui Lazăr Băciucu, în „Opinia”, nr.4582, 3-4 iunie 2006, p.6.
132
Revenind la carte, trebuie menţionat că există un
capitol intitulat Eram vesel, dar şi trist, în care autorul evocă
tocmai întâmplări din perioada când a lucrat la Viaţa
Buzăului. Fondând noul cotidian local, Lazăr Băciucu a avut
mână liberă de la Ion Sârbu, primul secretar al nou
înfiinţatului judeţ Buzău, să recruteze viitorii ziarişti „după
calităţile profesionale şi nu după cele care ţineau de
dosarul de cadre”. Astfel, din cele câteva sute de candidaţi
pentru posturile de redactori, majoritatea absolvenţi de
facultate: medici, ingineri, profesori sau economişti au fost
selecţionaţi patruzeci de tineri foarte talentaţi, inteligenţi,
entuziaşti, având vârstele cuprinse între 18 şi 24 de ani, care,
înţelegând să-şi facă meseria cu adevărat, i-au deranjat prin
critica lor pe cei care conduceau diferite sectoare de
activitate. Drept pentru care, după trei ani, deşi ziarul se
afirmase ca unul dintre cele mai bune cotidiane judeţene şi
se bucura de un imens prestigiu pe plan local, tinerii
jurnalişti au fost foarte dur criticaţi la o plenară a
comitetului judeţean de partid: „La redacţia ziarului
lucrează nişte pletoşi, bărboşi, derbedei, beţivi, jegoşi care
nu ţin seama de indicaţiile care se dau (…), nişte
descreieraţi care scriu în ziare ce vor ei.” Replica lui Lazăr
Băciucu a fost promptă şi la fel de dură, ba chiar riscantă
pentru vremurile acelea, dacă se are în vedere trimiterea sa
la anumite drepturi constituţionale care, de fapt, nu erau
respectate: „Priviţi-i, se află în primul rând. Sunt frumoşi,
puri, curaţi şi fizic şi moral. Nu li se potriveşte nici unul
dintre epitetele cu care au fost împroşcaţi. Este o
calomnie”, şi: „Libertatea cuvântului scris este prevăzută în
Constituţie. Cât priveşte epitetele cu care au fost catalogaţi
colegii mei, care-mi sunt şi subalterni, le consider o gravă
calomnie.” Având sprijinul lui Ion Sârbu, dar şi al altor
133
persoane care, deşi cu funcţii politice importante, aveau
totuşi şi vederi mai largi, Lazăr Băciucu a reuşit să iasă din
impas. Atacurile nedrepte la care a fost supus i-au lăsat însă
un gust amar şi i-au umbrit, într-o oarecare măsură, bucuria
unui eveniment de familie deosebit: naşterea, chiar în acea
zi, a fiicei sale Rucsandra.
Concluziile de final asupra autorului şi a cărţii sale
consider că trebuie să aparţină publicistului şi scriitorului
Florentin Popescu, a cărui prefaţă este întocmită cu atât de
multă obiectivitate, prietenie şi dragoste, încât ar putea fi
citată în întregime: „Paginile acestei cărţi sunt aidoma celui
care le-a scris: deschise, sincere, calde, adevărate „fişe de
temperatură” ale locurilor, evenimentelor şi oamenilor care
i-au „umplut” viaţa lui Lazăr Băciucu. […] Avem, astfel, un
sui-generis „Jurnal” ce păstrează frumuseţea şi
autenticitatea clipei trăite nemijlocit, dar şi mărturia
implicării, a „arderii”, a dăruirii şi patriotismului, ca şi a
credinţei în fapta culturală la care a luat parte şi a pus
umărul. Din acest punct de vedere cred că paginile de faţă
vor putea constitui pentru cititorul ori cercetătorul de azi,
dar mai ales pentru cel de mâine, un „document” de epocă,
poate chiar mai convingător şi mai demn de luat în seamă
decât cine ştie ce text rece şi neutru dintr-o arhivă ori
dintr-un studiu istoric sau sociologic”.
134
VALORI BIBLIOFILE
Remarcabila activitate editorială a Bibliotecii
Judeţene „Vasile Voiculescu” din Buzău s-a îmbogăţit
recent prin tipărirea unei cărţi-catalog realizată în condiţii
grafice deosebite. Valori bibliofile în colecţiile Bibliotecii
Judeţene „V. Voiculescu”. Bibliografie.
Cartea a fost editată în colaborare cu Editura Alpha
MDN, având ca autor pe Mioara Neagu (bibliotecar) şi
coordonator pe Sorin Burlacu (directorul Bibliotecii
Judeţene).
Mioara Neagu, cercetător în cadrul secţiei „Colecţii
speciale” s-a remarcat în ultimii ani şi ca autor al unor
bibliografii: Cărţi cu dedicaţii pentru mileniul III (fişier
bibliografic, 2001), Milenium (fişier bibliografic, 2002), 110
ani de bibliotecă publică la Buzău (în colaborare cu Viorel
Frîncu, 2003), Basil Iorgulescu – ctitorul bibliotecii publice
a Buzăului: 1848-1904 (fişă biobibliografică, 2004) şi
Agora în Bibliotecă. Bibliografia Bibliotecii Publice Buzău
(în colaborare cu Alexandru Oproescu, 2004). De asemenea
s-a ocupat de îngrijirea mai multor ediţii, după cum
urmează: Despre Eminescu de I.A. Rădulescu-Pogoneanu
(în colaborare cu Marcela Chiriţă, 1995), Ecce poetale de
N. Gr. Mihăescu-Nigrim (în colaborare cu Marcela Chiriţă,
1996), Răstigniri şi alte poeme de Nicolae Panait (2001),
Mihail Sadoveanu: dedicaţii lui Mihail Sevastos – o colecţie
rară (2002), Scrisori către Ion Caraion (2003), Cărţi cu
dedicaţii către Ion Caraion (în colaborare cu Carmen Iorga,
2003) şi Rarităţi bibliofile în colecţia Ion C. Rogojanu
135
(catalog, 2003). Toate aceste volume au fost editate de
Biblioteca Judeţeană „Vasile Voiculescu” din Buzău, în
colecţiile sale de specialitate: „Studii şi cercetări de istorie
literară”, „Cărţi cu autografe şi dedicaţii”, „Monografii” şi
„Scriitori buzoieni – restituiri”.
Cartea „Valori bibliofile” a apărut în colecţia
Patrimoniul Bibliotecii „V. Voiculescu” şi a beneficiat de
importanta colaborare a doi împătimiţi bibliofili: Alexandru
Oproescu (consultant editorial şi redactor) şi Alexandru
Gaiţă (referent ştiinţific pentru carte veche). De numele lui
Alexandru Oproescu, fost director al Bibliotecii Judeţene
Buzău în perioada 1970-2003, se leagă începutul şi
dezvoltarea activităţii editoriale a acestei instituţii, precum şi
cea mai mare parte a activităţii de achiziţionare a cărţilor de
patrimoniu şi a altor valori bibliofile. Astfel, peste 90 % din
titlurile prezentate în această bibliografie au intrat în posesia
bibliotecii în timpul celor 33 de ani de directorat al lui
Alexandru Oproescu, având ca provenienţă, în afară de
unele instituţii precum Biblioteca Academiei, Biblioteca
Naţională sau Episcopia Buzăului, o întreagă pleiadă de
mari cărturari şi cunoscuţi bibliofili buzoieni şi râmniceni,
între care Gabriel Cocora, George Baiculescu, Stelian Cucu
sau familia Voiculescu. Bibliotecile lui George Baiculescu
şi Stelian Cucu, spre exemplu, numărau împreună peste
25000 de volume şi au fost achiziţionate în bloc, după un
procedeu folosit de obicei în cazul colecţiilor de artă.
Alexandru Oproescu însuşi a fost unul dintre marii donatori
ai Bibliotecii Judeţene „Vasile Voiculescu” din Buzău,
printre cărţile oferite de domnia sa remarcându-se volumul
Întru slava lui Dumnezeu celui în Treime închinat, tipărit în
anul 1835 „cu blagoslovenia şi toată cheltuiala Sfintei
136
Mitropolii”, care conţine numeroase însemnări făcute de
strămoşii familiei sale.
După cum rezultă din cuvântul înainte întocmit de
Sorin Burlacu şi intitulat Cu iubire, aceste cărţi, fondul de
valori bibliofile al Bibliotecii Judeţene „Vasile Voiculescu”
din Buzău a ajuns, după mai bine de trei decenii de
acumulări, la peste 15.000 de cărţi vechi şi rare, periodice,
manuscrise şi corespondenţă, ediţii prime, volume cu
dedicaţie, documente iconografice şi alte rarităţi bibliofile.
Dintre acestea, doar 612 titluri au fost incluse în bibliografia
întocmită de Mioara Neagu, celelalte urmând a face,
probabil, obiectul unor viitoare apariţii editoriale. Fiecare
dintre fişele alocate documentelor prezentate este întocmită
cu rigoare ştiinţifică, respectând cerinţele structurale şi
nivelul de informaţie impuse la astfel de lucrări. Materialul
selectat pentru acest volum este împărţit în şapte capitole
tematice, după cum urmează: Carte românească de
patrimoniu, Carte străină de patrimoniu, Manuscrise şi
corespondenţă, Periodice româneşti, Carte românească
rară, Carte străină rară şi Alte rarităţi bibliofile, la care se
adaugă o listă de abrevieri, un glosar, un indice cronologic
(care, din păcate, nu face trimitere la numărul de pagină sau
de document), o scurtă secţiune de „note bibliografice” (cu
referire la conţinutul cărţii) şi un colofon, iar la final un
grupaj iconografic color, bine realizat.
La capitolul Carte românească de patrimoniu,
piesele cele mai importante sunt, după părerea noastră,
Apostolü (1743) şi Psaltirea (1767) tipărite „în Sfânta
Episcopie din Buzău”, în cea de-a doua perioadă de
funcţionare a tipografiei acesteia (1743-1768). Pe lângă alte
cărţi bisericeşti de patrimoniu din cea de-a doua jumătate a
secolului al XVIII-lea şi de la începutul secolului al XIX-lea
137
tipărite în Muntenia şi Moldova, mai atrag atenţia două
lucrări în colligat ale lui Petru Maior: Propovedanii la
îngropăciunea oamenilor morţi şi Didahii adică Învăţături
pentru creaşterea fiilor la îngropăciunea pruncilor morţi
(ambele tipărite la Buda, în anul 1809), precum şi vestitele
„pravile” sau „legiuri” ale domnitorilor Scarlat Callimah
(Iaşi, 1814) şi Gheorghe Caragea (Bucureşti, 1818), ultima
în colligat cu o serie de completări legislative din anul 1832.
Dintre însemnările făcute pe paginile cărţilor din această
secţiune, mai deosebite par a fi o evocare a profesorului
Neagu Ionescu de la „Şcoala de Cântări Bisericeşti ce se
înfiinţase în curtea Episcopiei” (1899), două menţiuni de
secetă mare (1908 şi 1922) şi o menţiune de donator a
profesorului Enache Ionescu, importantă pentru bibliotecă.
La capitolul Carte străină de patrimoniu sunt
prezentate două post-incunabule imprimate la Veneţia, piese
unice la noi în ţară: Elucidarius Poaeticus de Ioannem
Ravisium (1548) şi Facetie Motti & Burle de Domenico
Lodovichi (1581). Aceste mari rarităţi bibliofile au fost
achiziţionate la sfârşitul anilor şaptezeci, prin strădania lui
Alexandru Oproescu, directorul de atunci al Bibliotecii
Judeţene, de la Stelian Cucu, un mare bibliofil râmnicean
stabilit la Bucureşti.
La capitolul Manuscrise şi corespondenţă sunt
prezentate, de asemenea, numai două piese: Lettres de
Lisette à Memuţa (corespondenţa Elizei Mavrocordat cu
părinţii săi, scrisori trimise din Lemberg în perioada 1862-
1869, legate într-un caiet împreună cu o fotografie originală
şi cu următoarea însemnare: „Acest caiet mi l-a dat Eliza
Filipescu. Nu ştia prea multe despre viaţa acestei Eliza
Mavrocordat, decît că ar fi fost o rudă mai îndepărtată a
soţului ei – fostul mareşal Filipescu. Dela Marta Bibescu
138
am aflat că Eliza Mavrocordat a fugit din Lemberg când
împlinise 15-16 ani şi a fost găsită mult mai târziu la Evreux
în mînâstirea Carmelitelor. Marta Bibescu a văzut-o la San
Remo, ca superioară a mînăstirii Carmelitelor şi unde şi-a
sfârşit viaţa foarte bătrână”) şi Idiomelarul ritmic
conţinând „Cântările de măriri din Triodiu şi Penticostar”
(lucrare manuscris elaborată de N. Severeanu, fost
protopsalt şi dirijor de cor al Episcopiei, profesor de muzică
vocală la liceul din Buzău.Textele au fost elaborate de
Sfântul Sinod în 1895-1897, dar prelucrate în mod original
de autor, după cum rezultă din prefaţa acestuia: „Ca
cunoscător al ambelor muzici, am găsit că e bine ca şi
muzica orientală să se cânte ritmic ca şi cea occidentală şi
de aceea am compus Idiomelarul de faţă, pe care l-am
intitulat «Idiomelarul ritmic». Fără a depăşi de la
originalitatea muzicii orientale, l-am scris în măsura de doi
timpi, adică ritmat”). Lucrarea profesorului N. Severeanu,
care conţine de fapt două părţi, cea de a doua fiind
Docsastarul ritmic adică cântări de mărire din Penticostar,
este considerată ca fiind cea mai valoroasă carte manuscris
deţinută de Biblioteca Judeţeană „Vasile Voiculescu” din
Buzău, ea fiind solicitată şi astăzi, pentru studiu, de
cercetători din toată ţara.
La capitolul Periodice româneşti sunt prezentate
colecţii de ziare şi reviste din secolul al XIX-lea şi din
primii ani ai secolului al XX-lea, fie legate în volum
(Vestitorul besericesc, Foaie pentru minte, inimă şi
literatură, Magazin istoric pentru Dacia, Revista
Carpatiloru, Curierul de ambe sexe, Revista Istorică a
Arhivelor României, Literatură şi Ştiinţă, Semănătorul), fie
ca numere singulare (Gazeta Transilvaniei, Federaţiunea şi
Vieaţa, primele două cu dedicaţii de donaţie către Alexandru
139
Oproescu). Dintre toate acestea, cele mai vechi şi cele mai
importante pentru noi sunt, în mod evident, volumele
conţinând colecţiile cvasi-complete ale revistei Vestitorul
besericesc (1839-1840), prima „gazetă religioasă şi morală”
din ţară şi, totodată, prima publicaţie periodică buzoiană,
scoasă la tipografia Episcopiei din Buzău de către Dionise
Romano (profesor naţional) şi Gavriil Munteanu (profesor la
Seminarul Teologic).
La capitolul Carte românească rară sunt catalogate
peste 180 de volume din secolul al XIX-lea, dintre care în
jur de un sfert sunt cărţi editate la Episcopia Buzăului, în cea
de-a treia etapă de funcţionare a acesteia (1832-1871). Mai
apar şi câteva lucrări care se referă la fostele judeţe Buzău şi
Râmnicu-Sărat, sau ai căror autori au avut, într-un fel sau
altul, legătură cu aceste zone: Vocabular franţezo-romănesc
de P. Poenar, F. Aaron şi G. Hill (Bucureşti, 1840),
Biografia lui Viliam G. Şecspir urmată de Romeo cu Julietta
şi Otello de Le Fourneur („traduse slobod de Toma
Alecsandru Bagdat”, Bucureşti, 1848), Dicţionar geografic,
statistic, economic şi istoric al judeţului Buzeu de B.
Iorgulescu (Stabilimentul Grafic „I.V. Socescu”, Bucuresci,
1872) şi Geografia Judeţului Buzeu (Tipografia „Alessandru
Georgescu”, Buzeu, 1896). Se mai remarcă Regulamentul
organic (Bucureşti, 1832) sau „legiuirile” domnitorilor
Grigore Ghica (Iaşi, 1851) şi Barbu Ştirbey (Bucureşti,
1852), precum şi câteva publicaţii juridice din timpul
domnitorului Alexandru Ioan Cuza şi al regelui Carol I.
Majoritatea volumelor prezentate la această secţiune sunt
însă cărţi de literatură belestristică şi istorică, aproape toate
de „primă ediţie” şi semnate de mulţi autori foarte
cunoscuţi: Petru Maior, August Treboniu Laurian, Mihail
Kogălniceanu, Dimitrie Bolintineanu, Cesar Bolliac, Ion
140
Heliade Rădulescu, Andrei Mureşianu, Grigore
Alexandrescu, N. Nicoleanu, Timotei Cipariu, C.D.
Aricescu, George Sion, Alexandru Sihleanu, Bogdan
Petriceicu Hasdeu, Al. Pelimon, Vasile Alecsandri, Mihai
Eminescu (prima ediţie de poezii din anul 1884, precum şi
ediţiile din anii 1890 şi 1895), Ion Ghica, Ioan Pop
Reteganul, George Bariţiu, George Coşbuc, Grigore
Ventura, Grigore Tocilescu, Traian Demetrescu, A.D.
Xenopol, Duiliu Zamfirescu şi alţii. Dintre însemnările de
pe paginile cărţilor se remarcă menţiunile de proprietate sau
donaţie (între care cele făcute de Titus T. Stoika, Stelian
Cucu sau Alexandrina Pavel), dedicaţiile şi autografele
(între care cele acordate de George Ioanide, Al. Pelimon,
George Bariţiu şi Grigore Ventura) sau consemnările
diverse (evenimente de familie, calamităţi, războaie sau
notaţii comerciale). Dintre acestea din urmă unele sunt
deosebit de savuroase, fie prin conţinut, fie prin pitorescul
exprimării, precum cele pe care le transcriem în continuare:
„Şi m-am iscălitu prin propria mea iscălitură”, sau : „s-au
scris de mine cu un condeiu de feru” sau : „am scris spre
ştiinţă celor ce vor citi să mă pomenească – G.N. Isbăşoiu
din comuna Gura Sărăţi jud. Buzău – semnătura de mai sus
fiind justă a Dlui G.N. Isbăşoiu. Se atestă de mine cu mine
G.N. Isbăşoiu”.
La capitolul Carte rară străină sunt incluse câteva
zeci de volume din cea de-a doua jumătate a secolului al
XVIII-lea şi din prima jumătate a secolului al XIX-lea,
tipărite în limbile greacă, latină şi franceză, în principal
ediţii vechi din Machiavelli, Milton, J.J. Rousseau, Socrate
(cu însemnarea „M.Bogdan”), Cicero, Aullus Gellius (cu
însemnarea „Prof. Gh.Bulgăr. Univ. Bucureşti, Univ. Paris
(Sorbona), Univ. Lyon (1978-80),Univ. Bordeaux (1988-
141
1990), Bossuet, Foulon, Jean Second (cu o dedicaţie din
partea traducătorului, Michel Loraux), Nepos (cu
însemnarea „Gh. Bulgăr”), Vergilius, Herodot, M. De
Clugny (cu însemnarea „M. Dicescu”) şi Victor Hugo. La
aceastea se adaugă Almanach des muses (Berlin–Paris:
1768, 1769,1770), Epistolikos (tomul prim, în limba greacă,
cu însemnarea „Această carte e tipărită în 1773 la Veneţia:
Stoica A. Gheorghe LI cl VI 1938/II/10”), Epistolarion
(tomul secund, în limba latină, Veneţia, 1773, cu
însemnările „Această carte din 1773 e greacă. Alecu I.
Stoicescu” şi „1948 Mai 12, M-am întors din captivitate de
la ruşi. Stoica A. Gheorghe”), Origine de la Maçonnerie
Adonhiramite (Héliopolus, 1812), Voyage pittoresque
autour du monde (rezumat general al călătoriilor
exploratorilor Magellan, Tasman, Dampier, Anson, Byron,
Wallis, Carteret, Bougainville, Cook, Lapérouse, G. Bligh,
Vancouver, D'Entrecasteaux, Wilson, Baudin, Flinders,
Krusenstern, Porter, Kotzebue, Freycinet, Bellinghausen,
Basil Hall, Duperrey, Paulding, Beechey, Dumont d'Urville,
Lutke, Dillon, Laplace, B. Morrell etc., publicate sub
îngrijirea lui M. Dumont d'Urville, Paris, 1834) şi, poate cea
mai importantă dintre toate, Moldavie. Recuëil d'articles
publiés à différentes occasion dans les journeaux français et
allemands, en 1843 (partea a doua, Paris, 1844, cu
însemnarea „Donaţie Gabriel Cocora”).
Capitolul Alte rarităţi bibliofile este cel mai extins
din tot volumul şi cuprinde trei secţiuni: Carte în limba
română (270 de titluri), Cărţi în limbi străine (18 titluri) şi
Periodice româneşti (26 titluri).
Secţiunea de carte în limba română este reprezentată
de numeroase ediţii princeps, cărţi rare, volume cu dedicaţii,
autografe şi confirmări de tiraj, inclusiv ediţii bibliofile
142
numerotate şi semnate de autori, precum şi alte rarităţi
bibliofile, toate din primele şase decenii ale secolului al
XX-lea. Multe dintre aceste opere sunt scrise de autori de
origine buzoiană şi râmniceană sau sunt legate, prin locaţie,
tradiţie şi cultură, de fostele judeţe Buzău şi Râmnicu Sărat.
Trecerea în revistă a autorilor cărţilor incluse în această
secţiune, cu menţionarea unora dintre cele mai importante
dedicaţii sau însemnări de pe paginile volumelor, poate să
ofere o imagine cvasicompletă, dar edificatoare asupra
valorii şi importanţei acestui adevărat tezaur de rarităţi
bibliofile româneşti, aflat în colecţiile Bibliotecii Judeţene
„Vasile Voiculescu” din Buzău: Nifon N. Ploeşteanu, Ioan
Zmeu, Jean N. Gorgos, Sofia Nădejde, A. de Herz (alias
Dinu Ramură, cu dedicaţia „Domnului Radu D. Rosetti cu o
deosebită prietenie. Noembrie, 1909, A. de Herz”), Petre
Danielescu, A. Vlahuţă (cu dedicaţia „Iubitului meu prieten,
Lucilă N. Ştefănescu. A. Vlahuţă”), Alexandru Russo (cu
dedicaţie din partea îngrijitorului ediţiei, Petre V. Haneş),
Toma Dicescu (cu dedicaţia „Pentru biblioteca şcoalei
normale din Buzău, din partea autorului”), Virgil Arion, N.
Porsenna (cu dedicaţia „D-lui Alexandru Marghiloman.
Şeful Partidului Conservator, în semn de devotament şi
înaltă consideraţie. Porsenna. 2/IV/915”), Teodor Bălăşel,
C. Găvănescul, I. Manolescu, George Iorga, D.D.
Pătrăşcanu, Mihail Negru, Corneliu Moldovanu, Stan
Palanka (cu dedicaţia „Reporterului politic Emilio
Cruceanu care vrea să ridice presa balcanică pe aripi de
occidentală anvergură. Stan Palanka, 1924), Henric Stahl
(cu dedicaţia „D-lui Dr.C.I. Angelescu, omagiu de simpatie.
H. Stahl”), C. Bobulescu, Al. Macedonski (cu dedicaţia
„Domnului D. Xeni. Din partea familiei Al. Macedonski”),
Ioan S. Floru, N.A. Constantinescu (cu ilustraţii de
143
Constantin Săndulescu, elev al Seminarului din Buzău), Ion
Gane, George Lungulescu, Virgil Zaborovschi, Octavian
Moşescu (cu dedicaţia „Tovarăşilor bibliotecari şi cititori
[buzoieni] din partea autorului acestei cărţi din tinereţe.
Oct. Moşescu, 10 feb. 1971”), Vasile Bianu, Alexandru
Hodoş, Eusebiu Hotinceanu, D.V. Barnoschi, Constanţa
Hodaş, Mihail Popescu, Stephan Roll, C.N. Zegheru, Horia
Teculescu (cu dedicaţia „D-lui Insp.gen.V. Păcală. Stimă şi,
dacă se-nvoeşte, dragoste. Horia Teculescu”), Tudor
Măinescu, Camil Petrescu (cu dedicaţia „Doamnei
Marioara Voiculescu, marea artistă, interpretă visată a
Actului Veneţian, profund omagiu. Camil Petrescu”), I.
Mardale, C. Săndulescu – Verna ( cu dedicaţia „Domnului
Longinus Aldea, cu deosebită simpatie, în amintirea unui
trecut cunoscut din copilărie. C.S. Verna, 27 Dec.'933), Ion
Pribeagu (cu dedicaţia „Vigurosului gazetar, iubitorului de
frumos şi artă, Em. Socar, omagiu de înaltă consideraţie.
Ion Pribeagu, Bucureşti 19 dec. 1929”), Ion Marin
Sadoveanu (cu dedicaţia „D-lui Em. Bucuţa, preţuitor de
lucruri alese, cu modestie şi toată prietenia, Ion Marin
Sadoveanu. '930, 18 febr. Bucureşti”), Const. Radu,
Coloman Szentmártoni, Th. Loewenstein (alias Liviu
Teodoru), I. Gr. Perieţeanu (cu dedicaţia: „Domnului Dr. V.
Voiculescu, în amintirea vibrantei seri, când am avut
prilejul să-l cunosc şi să-l admir mai bine, - cu expresiunea
celor mai alese sentimente, I. Gr. Perieţeanu, 1933, iulie
7”), Cezar Petrescu (cu dedicaţia: „Lui Ion Scutaru această
carte, unde am încercat să zugrăvesc pe viu urmările beţiei,
cocainei, muierlâcului, precurviei şi cartozăriei. Pe viu –
adică pe experienţe cunoscute şi de tine, Ioane! Cezar
Petrescu”), Ciprian Doicescu, Tudor Arghezi (cu dedicaţia
„Domnului G. Călinescu, pentru ochii lui de foc. 21 Martie
144
1934, T. Arghezi”), Dimitrie I. Balaur (cu dedicaţia: „D-lui
D.G. Ionescu, cu deosebită preţuire, D. Balaur, 1934, V,
'28”), I.B. Bobescu (cu dedicaţia: „P.Î.S. Arhimandritul
Galaction, deosebită consideraţie, 27 ianuarie, 1939, I.B.
Bobescu”), Constantin Nisipeanu, Adrian Maniu (cu
dedicaţia: „D-lui Longinus Aldea, cu dorinţa să regăsească
în aceste pagini ţinutul care îi e drag. Adrian Maniu”),
Mircea Eliade (cu dedicaţia: „Domnilor Ştefănescu &
Ardeleanu, Prieteni ai scrisului românesc, colaboratori
nepreţuiţi ai scriitorilor – omagiul lui Mircea Eliade.
Bucureşti, 5 Dec. '935”), Radu D. Rosetti (2 exemplare, cu
dedicaţiile „Vechilor şi bunilor mei prieteni, d-lui şi d-nei I.
Corjescu, cu statornică afecţiune. Radu D. Rosetti.25 VI '35,
Bucureşti” şi „«Minunichii», cu veche şi statornică
dragoste, Radu D. Rosetti, 13 mai 1948”), Victor
Papacostea (cu dedicaţia: „Omagiu devotat marelui român,
d-lui Stelian Popescu, din partea autorului V. Papacostea”),
Nicolae Panait (cu dedicaţia: „D-lui Pompiliu Ionescu,
prietenul de totdeauna, câteva flori, strânse în acest
volumaş – în semn de respectuoasă amiciţie. Panait
Nicolae. 16 iulie 1935”), M. Ar. Dan, Ştefan Ion George,
Anastase N. Hâciu (cu dedicaţia: „3 Iulie 1936. Omagiu D-
lui Dr. C. Angelescu, Ministrul Culturii Naţionale, din
partea unui modest profesor, A. Hâciu”), D. Hinoveanu,
I.U. Soricu, Ilie I. Mirea, C. Săteanu, Virgil Carianopol (cu
dedicaţia: „D-lui şi fratelui Gicu Boldici acest nesfârşit
convoi de poeme triste, triste ca şi mine. Omagiu, Virgil
Carianopol. 18 dec.'937, Buc”), Ilie Grancea, Gh. Vrabie,
Şerban Bascovici, Ioan D. Condurache, Eugenia Eftimiu,
Grigore Antipa (cu ocazia aniversării a 60 de ani), N.
Crevedia (cu dedicaţia:„Domnului Pompiliu Constantinescu,
adevărat spirit maiorescian, cu respect! N. Crevedia. Mai,
145
1938”), Gelu Georgescu, Tudor Vianu (cu dedicaţia:
„Domnului N. Nestorescu – cu multă simpatie literară şi
bune nădejdi. Bucureşti, 9 mai 1941, T. Vianu”), Severa
Sihleanu (cu dedicaţia: „Domnului Radu Rosetti, vechiu şi
bun prieten, cu caldă simpatie din partea Severei Sihleanu,
autoarea vrînd-nevrînd, 1 mai 1938”), Ion C. Popescu (cu
dedicaţia „Pr. Gabriel Cocora. Ca amintire din timpul
adolescenţelor noastre, în semn de sinceră dragoste
colegială, Pr. Ion C. Popescu. Buzău, 12 mai 1951”),
Mircea Pavelescu (cu dedicaţia „Lui Vlaicu Barna, această
pasăre cenuşie, în semn de adâncă prietenie. M.
Pavelescu”), Ion Vlasiu, H. Bonciu (cu dedicaţia
„Domnului Şerban Cioculescu, cu aleasă preţuire,
H.Bonciu, Mai, 1939”), I. O. Seceveanu (cu dedicaţia
„Poetului Teodor Al. Munteanu, prietenie. I. O. Suceveanu,
Mediaş, 2-IX-1939”), George Ionaşcu (cu dedicaţia
„Domnului Teodor Al. Munteanu, poetul minunatelor «Viori
de lut» şi al «Merilor Domneşti», toată preţuirea lui George
Ionaşcu. Bucureşti, 29.VIII.'940”), Şt.O. Iosif, Dan
Petraşincu, Nichita Tomescu (cu dedicaţia „Reverenţă
suavităţilor din «Viori de lut», poetului Teodor Al.
Munteanu, această carte de adolescenţă, cu multă prietenie
şi afecţiune. Nichita Tomescu, 1940, Ianuarie 31,
Bucureşti), I. Creţu, Dem. Iliescu (cu dedicaţia „Domnului
Const. Bascovici procuror al Tribunalului Buzău,
respectuos omagiu din partea autorului. Dem. Iliescu.1939
Martie 30”), Mircea Ştefănescu (cu dedicaţia
„«Mugurilor», cu bună pritenie. Ş. Mircea. 16 iunie '39”),
N.N. Manolescu, Al. Lascarov-Moldovanu, Emilia
Milicescu, G.G. Antonescu, Ben Corlaciu, Gh. Ionescu, (cu
dedicaţia „Domnului Dumitru Ionescu, profesor de istorie la
liceul «B.P. Hasdeu», admiraţie pentru înaltul patriotism ce
146
ilustrează activitatea de la catedră, Ec. Gh. Ionescu, 1942
Mai”), Gala Galaction (cu dedicaţia „Ucenicului meu de
Teologie, Longin Aldea, o binecuvântare. Gala Galaction.
19 mai 1943”), Ion Zamfirescu, Iuliu Streajă, Emil Botta (cu
dedicaţia „Domnului George Lowendal, celui mai mare
artist al timpului nostru, celui mai puternic, celui mai
dedicat, considerându-i arta un cumplit de dureros act de
cunoaştere, cu o admiraţie veche. Iulie, 1960. E.B.”), Th.
Capidan, N. Cartojan, Radu Pătrăşcanu, Mihail Mavrig, Gr.
Tăuşan, George Togan (cu dedicaţia „Cu dragoste şi
preţuire, domnului N. Făgădău, artist de mare talent,
această antologie, în care scrisul a 50 de poeţi arde ca un
foc sacru pentru desrobirea Ardealului nostru străbun şi
scump. 8.11.'944. George Togan”), G. Tomaziu, Cella
Delavrancea (cu dedicaţia „Pentru Nicuşor Missir, scumpul
meu Amfortas, această carte unde va regăsi muzica şi
chipuri de oraşe care-i sunt prietene. Cella Delavrancea.
Iulie 1946”), Miron Radu Paraschivescu (cu dedicaţia
„Pentru Gilberta, pe care o sfătuiesc să citească mai ales
versurile de pe paginile cu soţ – şi pentru Aurel, ca să le
citească pe cele de pe paginile fără soţ, şi pentru Gilberta şi
Aurel, ca să citească dragostea mea de pe amândouă
paginile. Miron. 5.IV.'946”), Camil Petrescu (cu dedicaţia
„Domnului A. Toma, poetul care a trebuit să aştepte o viaţă
întreagă până să i se recunoască meritele, acest semn de
prietenie şi preţuire din partea unui tovarăş de osândă într-
ale scrisului. Camil Petrescu”), Sandu Tzigara-Samurcaş,
C.A. Munteanu (cu dedicaţia „Lui Ştefan Augustin Doinaş,
replică anticipată, cu bune sentimente şi deosebită preţuire,
împreună cu inima lui C.A. Munteanu. Buc. 10 XII 1972”),
Victor C. Dumitrescu (cu dedicaţie pentru D. Ventura),
M.Sevastos, Ion Grecea, N. Georgescu-Tistu, Ion Popescu
147
Gopo, I. Rotaru, Ion Brad, Ion Caraion (cu dedicaţia
„Domnului C. Măciucă pentru care poezia şi pictura fac
parte din dragoste şi omenie, sub o zodie a eleganţei grav-
interioare – Ion Caraion”), Perpessicius (cu dedicaţia
„Domnului Ion Moraru, vicepreşedintele Consiliului de Stat
pentru Cultură şi Artă, cu mulţumiri pentru paterna
solicitudine faţă de «Memorial–Ziaristică Română», devotat
omagiu. Perpessicius, Iunie 1970) şi Agatha Grigorescu-
Bacovia (cu dedicaţia „Venerei şi lui Victor Iliescu, cu cele
mai bune sentimente şi veche simpatie, Agatha Grigorescu-
Bacovia. Buc. 29 Martie 1971”). Interesante sunt şi câteva
dedicaţii oferite de traducători: Al. T. Stamatiad
(„Domnului Trancu-Iaşi prietenul poeţilor, Al. T.
Stamatiad, 1934-Mai 29”), George Silviu („Domnului prof.
N. Iorga o modestă traducere – respectuos omagiu, G.
Silviu, 1935”) sau Emil Gulian („Domnului F. Aderca veche
admiraţie, multă afecţiune. Emil Gulian, 16 aprilie 1938”).
În afară de volumele cu autografe şi dedicaţii (din care am
ales să citez o mică parte, având drept criterii de selecţie
importanţa autorului, adresantului sau textului, cu
subiectivismul inerent într-o astfel de întreprindere), această
secţiune mai cuprinde şi numeroase alte cărţi de primă
ediţie, cărţi rare sau alte rarităţi bibliofile, având drept autori
pe Şt. O. Iosif, Ion Popescu-Strejeşti, D. Bolintineanu, I. A.
Candrea, Ovid Densuşianu (cu însemnări de proprietate
„George Baiculescu” – 1920, 1921, 1929), Nicolae
Bălcescu (cu ex-libris „P.P.Carp. 1908”), Alexandru
Lapedatu, Dimitrie A. Sturdza, Victor Eftimiu, Ion Pillat,
Nic. Densuşianu, Ion Minulescu, Spiru C. Haret, Constantin
Lucaciu, Octavian Goga, Lucian Blaga, Hortensia Papadat-
Bengescu, Duiliu Zamfirescu, I.I. Mironescu, Demostene
Botez (cu ex-libris „Societatea Ortodoxă Naţională a
148
Femeilor Române. Filiala Buzău”), G. Ibrăileanu, C. Hogaş
(cu însemnări de proprietate „Dr. V. Voiculescu”şi „Ionel
Voiculescu. ´932”), Ion Manolache-Holda, Mihail
Sadoveanu, G.G. Longinescu, Constanţa Marino-Moscu, D.
Anghel, I. Simionescu, Vasile Pârvan, Ionel Teodoreanu,
Tudor Muşatescu, Alexandru Marcu, Ioan Al. Brătescu-
Voineşti, Em. Gârleanu, N. Iorga (cu ex-libris „Şcoala
Comercială Elementară şi Superioară de fete Buzău”),
Mihai D. Ralea, Gh. Mugur, V. Voiculescu, Damian
Stănoiu, Vespasian Erbiceanu, Liviu Rebreanu, Marcu Beza,
Mihai Eminescu („Ediţie omagială a municipiului Bucureşti
cu ocazia împlinirii a cinci decenii de la moartea poetului:
1889-1939, iunie 15”), Eugeniu Speranţia, Nichifor Crainic,
N. Simache şi Tr. Cristescu („Cronicile româneşti. Vol.III:
variante ale Letopiseţului Cantacuzinesc”, publicate la
Buzău, 1942), G. Ciprian, Mihai Beniuc, C. Gerota, Al.
Odobescu, G. Popa-Lisseanu, V. Demetrius, Petru Rosiade,
Magda Isanos, Profira Sadoveanu, Virgil Teodorescu,
Vasile Alecsandri, Geo Bogza şi Ion Caraion (cu
însemnarea „Ex-libris Emil Niculescu”). Atât cărţile cu
autografe şi dedicaţii, cât şi celelalte volume de la această
secţiune au numeroase însemnări de proprietate, dintre care
cele mai multe aparţin lui George Stanciu, Traian Oancea şi
Stelian Cucu – importanţi donatori ai Bibliotecii Judeţene
„Vasile Voiculescu” din Buzău. Între zecile de volume foste
proprietatea lui Stelian Cucu, se numără şi un pachet
consistent care poartă menţiunea „Dăruită de N. Iorga în
iunie 1934. St. Cucu”. O altă donaţie importantă este cea a
volumului Constituţiunea Regelui Carol II, prin următoarea
însemnare: „Donată de mine, prin bunăvoirea Domniei
Sale, Domnului director Oproescul – biblioteca «Vasile
149
Voiculescu» - Buzău. Victor Marin Basarab. «Curentul», 3
încă iunie 1999.”
Secţiunea de carte în limbi străine este reprezentată,
în cea mai mare parte, de volume editate în limba franceză,
la Paris, în cea de a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi
în prima jumătate a secolului al XX-lea, în general lucrări
ştiinţifice aparţinând unor autori străini şi români: Alphonse
Esquiros, Victor Hugo (cu ex-libris „Biblioteca «Carol I»
Buzeu” şi însemnarea „9 noiembrie 1993. La centenarul
Bibliotecii «V. Voiculescu» restituim această carte, martor
al istoriei instituţiei. Biblioteca «V.A. Urechia» Galaţi. N.
Oprea, director”), A.D. Xenopol, N. Vaschide (cu dedicaţia
„Domnului Sihleanu respectuos omagiu. N. Vaschide, Paris,
1899, 14 Maiu”), A. Odobescu (prima ediţie a operei sale
capitale, Le Trésor de Pétrosa), Henri Bergson, La
Rochefoucauld, C.C. Giurescu (cu dedicaţia „Profesorului
meu, P. Cancel, respectuos omagiu. C.C. Giurescu”), J.
Delmas (cu dedicaţia Hommage de l´auteur J. Delmas,
militaire en Roumanie”) şi St. Odobleja (cu dedicaţia
„Poetului Gheorghe Istrate, cu deosebită preţuire.
10.IX.1975. St. Odobleja”). La acestea se adaugă volumul
Qulques vers de Vasile Alecsandri (editat la Bucureşti, în
limba franceză, cu dedicaţie din partea traducătorului:
„Hommage de l´auteur à Monsieur Dem. Holban,
professeur de lanque française au Lycée de Buzău. Sept.
1915. C.A. Léautey”) şi primul număr din Românoslavica.
Revue des études slavo-roumaines (editată la Praga, în 1948,
de Societatea pentru relaţiile culturale şi economice dintre
România şi Cehoslovacia, cu dedicaţie din partea
redactorului şef al acestei publicaţii: „Căminului cultural
din satul meu natal, Grăjdana, rodul muncii mele. Traian
Ionescu-Nişcov. 25.IV.´959”). Tot la această secţiune sunt
150
înregistrate şi câteva cărţi vechi, importante pentru istoria
ţării noastre: Quinze année d´administration en Moldavie
(Paris, 1856), Die Moldau und Wallachei, ober: l´Union ne
fait pas la force (Hamburg, 1857), Notice sur la Roumanie.
Principalement au point de vue de son économie rurale,
industrielle et comerciale avec un carte de la Principauté de
Roumanie (Paris, 1867) şi Les Princes Basaraba de
Brâncovan de Amédée de Foras (Geneva, 1899).
Secţiunea de periodice româneşti este reprezentată
de colecţii ale revistelor Bilete de papagal (aproape 300 de
numere din anii 1928, 1929, 1930 şi 1937), Buzăul
economic şi Vocea Buzăului (câteva numere disparate din
anii 1931, 1933 şi 1937, cu însemnarea „Donez Bibliotecii
Judeţene, pt. Fondul de documente literare. Iuliu Streajă”),
Muguri (revistă literară-culturală a elevilor Seminarului din
Buzău, anul IX, nr. 5-7, 1930, cu însemnarea „Bibliotecii Sf.
Sinod, Prof. Dim.Gh. Ionescu, 1978) şi Românca (editată la
Buzău, anul I, nr.2, 1937). Deosebit de interesante sunt
„foile” scoase de unele parohii din judeţul Buzău şi fostul
judeţ Râmnicu Sărat: Buna-Vestire (Biserica „Banu” Buzău,
1928), Înapoi la Hristos (Zoiţa, 1928), Veste Bună
(Grăjdana, 1933), Calea vieţii (Pătârlagele, 1934) şi
Păstorul copiilor (Şarânga, 1938).
Cartea Valori bibliofile în colecţiile Bibliotecii
Judeţene „V.Voiculescu” Buzău a apărut cu sprijinul
financiar al Consiliului Local Municipal şi al Primăriei
Buzău „cu prilejul aniversării a 200 de ani de la naşterea
lui Dionisie Romano, episcop, ctitor de şcoală şi presă
bisericească la Buzău”. Cu acelaşi prilej a apărut şi volumul
151
Episcopul Dionisie Romano, promotor al culturii şi al
emancipării neamului” (Editura Episcopiei Buzăului şi
Vrancei şi Biblioteca Judeţeană „V. Voiculescu”, Buzău,
2006), având ca autor pe P.S. Epifanie Norocel, episcopul
Buzăului şi Vrancei, iar ca redactor responsabil pe P.C. Pr.
Prof. Costică Panaite, consilier cultural şi pentru învăţământ
al Episcopiei Buzăului şi Vrancei. Cartea a fost realizată în
condiţii grafice deosebite, pe hârtie lucioasă, cu textul în
două culori şi cu vignete la fiecare început de paragraf (după
modelul cărţilor bisericeşti), având fotografii excelente
datorate prof. Romeo Ene şi lui Iulian Stoica. Din colectivul
redacţional mai fac parte prof. Elena Mirela Crăciunescu şi
arhim. Paisie Fantasiu.
P.S. Epifanie Norocel, ca întâi stătător al eparhiei de
la Curbura Carpaţilor, a scris câteva cărţi importante, toate
publicate la Editura Episcopiei Buzăului, denumită ulterior
Editura Episcopiei Buzăului şi Vrancei: Pagini din istoria
veche a creştinismului la români. Mărturii de continuitate a
poporului român (1986, 1996), În slujba credinţei străbune
şi a înţelegerii dintre oameni (1987), Mănăstirea Ciolanu
(monografie, 1987), Ctitorii voievodale în eparhia Buzăului
(1988), Slujitori al legii strămoşeşti, ai culturii şi unităţii
naţionale în Eparhia Buzăului (1991), Sfântul Sava de la
Buzău (Gotul) (1996) şi Rugăciuni şi învăţături de credinţă
ortodoxă (1998). Dintre acestea, volumul Ctitorii voievodale
în Eparhia Buzăului, care poartă şi subtitlul de „importante
valori ale patrimoniului ţării noastre” este o lucrare istorică
de referinţă şi un adevărat instrument de lucru pentru cei
care doresc să cunoască şi să cerceteze istoria ctitoriilor
voievodale din judeţele Buzău, Brăila şi Vrancea.
Cartea Episcopul Dionisie Romano, promotor al
culturii şi al emancipării neamului apare în acelaşi an cu o
152
altă carte, Dionisie Romano – Episcopul Buzăului, rămasă
sub formă de dactilogramă de la răposatul preot cărturar
Gabriel Cocora şi publicată postum prin grija Episcopiei
Buzăului şi Vrancei. Spre deosebire de aceasta din urmă,
care se referă în mod exclusiv la viaţa şi activitatea
episcopului Dionisie Romano, cartea P.S. Epifanie Norocel
abordează personalitatea marelui arhiereu cărturar în mod
global, subliniind importanţa sa deosebită la introducerea
preceptelor culturii moderne, ideile sale progresiste şi
democratice, rolul său de apostol al culturii naţionale şi
deschizător de drumuri în diverse domenii (învăţământ,
activitate tipografică şi editorială, gazetărie, înfiinţarea de
biblioteci şi donaţiile de carte către acestea – printre altele
fiind cel mai important donator de carte la constituirea
bibliotecii Societăţii Academice Române, drept pentru care
a devenit primul „membru onorar” al acestei importante
instituţii), concepţia sa privind rolul monahismului sau
patriotismul său profund, materializat prin activitatea de
revoluţionar paşoptist şi unionist înflăcărat. În felul acesta
cele două lucrări se completează reciproc şi creează
premizele unei sinteze asupra rolului şi locului specific al
episcopului Dionisie Romano în istoria culturii româneşti.
Lansarea cărţilor Episcopul Dionisie Romano,
promotor al culturii şi al emancipării neamului (autor, P.S.
Epifanie Norocel) şi Valori bibliofile în colecţiile Bibliotecii
Judeţene „V. Voiculescu” Buzău (autor, Mioara Neagu) a
avut loc în ziua de 13 iunie 2006, în cadrul simpozionului
dedicat aniversării a 200 de ani de la naşterea episcopului
Dionisie Romano. La această manifestare, care s-a
153
desfăşurat în aula „Basil Iorgulescu” a Bibliotecii Judeţene
„Vasile Voiculescu” din Buzău, au participat, în afară de cei
doi autori, directorul bibliotecii Sorin Burlacu, istoricul şi
criticul literar Valeriu Râpeanu, precum şi un public
numeros şi de calitate format din reprezentanţi ai
oficialităţilor, preoţi, literaţi, ziarişti, bibliofili şi alţi oameni
de cultură. Toţi cei prezenţi au beneficiat de binecuvântarea
P.S. Epifanie Norocel, Episcopul Buzăului şi Vrancei.
154
LA UMBRA FIRULUI DE GRÂU
Pentru mine există cărţi asupra cărora simt nevoia să
revin din când în când. Motivele sunt de fiecare dată
diferite, dar dacă vreau să mă încarc de prospeţime,
inocenţă, curăţenie sufletească, sinceritate, emoţie, într-un
cuvânt de energie pozitivă, atunci cartea pe care o caut este,
de câţiva ani încoace, volumul de versuri „La umbra firului
de grâu” al profesorului Aurel Anghel (Editura Alpha
MDN, Buzău, 2006).
Fiecare scriitor are perioada sa de maximă creaţie
literară. Pentru profesorul Aurel Anghel aceasta se identifică
la modul absolut cu vârsta pensionării când, devenind bunic,
şi-a descoperit vocaţia literară, concretizată editorial prin
publicarea a două minunate cărţi de versuri pentru copii,
intitulate „Poezii din coşul cu jucării” şi „Jucăriile vorbesc”.
O dată făcut acest pas, scriitorul Aurel Anghel s-a dovedit a
fi de o vitalitate şi prolificitate literară ieşite din comun,
publicând pe parcursul unui deceniu de activitate
scriitoricească peste zece volume de poezie, proză,
memorialistică note de călătorie, critică literară etc., la care
se adaugă şi alte câteva cărţi aflate în curs de elaborare.
Faptul nu a trecut neobservat în rândul confraţilor de
breaslă, care au privit cu uimire şi uneori, cu invidie această
nouă şi tumultoasă apariţie din peisajul literar buzoian.
„La umbra firului de grâu” ar putea foarte bine să se
intituleze „Cântarea Bărăganului”, incluzând totodată şi o
adevărată frescă lirică a satului ialomiţean de la jumătatea
secolului trecut, cu oamenii şi obiceiurile locului,
întâmplările vesele sau triste, iubirile împlinite sau
neîmplinite, un univers unic în care poetul este punctul
central, în jurul său gravitând familia, prietenii, sătenii,
155
animalele, plantele etc., totul într-o coexistenţă aproape
paradisiacă. Autorul, deşi sexagenar din punct de vedere
biologic, păstrează în permanenţă elanul specific al tinereţii,
bucuria cunoaşterii, exuberanţa iubirii. Întâmplările, faptele,
sentimentele nu au vârstă, nu au trecut, ele sunt perene, sunt
dintotdeauna. Permanenta translaţie în timp de la copilul de
părinţi şi nepotul de bunici, la părintele de copii sau bunicul
de nepoţi, fără să fie afectată în nici un fel prospeţimea
tinerească a trăirilor, dă versurilor un farmec şi o candoare
deosebite, apreciate poate mai ales de cei aflaţi între vârsta
maturităţii şi cea a senectuţii.
Poetul Aurel Anghel nu concentrează, ci se deschide,
se desfăşoară, este larg în expresie, aşa cum cei care îl
cunosc îl percep pe omul Aurel Anghel: tumultos, vorbăreţ,
acaparator. El doreşte să cânte (ca o vioară), să zburde (ca
un ied), să cuprindă tot ceea ce este legat de copilăria,
tinereţea şi viaţa sa, de satul său, de pământ, de grâu, de
florile care nu sunt numai nişte buruieni parazitare în lanuri,
ci dimpotrivă le înfrumuseţează, tot aşa precum cusăturile
dau mai mult farmec iilor ţărăneşti. Astfel sunt cântate în
versuri fermecătoare plante precum macul, cicoarea,
brânduşa, urzica, mohorul, pălămida sau volbura:
„Spune-mi, floare, iubire a mea, /Ce pot eu să fac pentru
tine! / - Din a florilor mulţime,/ Culege-mă o dată pe mine!/
În umbra firului de grâu,/Voi fi una din rime / Îmbrăţişată,
împerecheată, încrucişată / Albă şi roz deodată.” (Rochiţa
rândunicii).
Volumul este structurat în patru cărţi, fiecare dintre
ele fiind ilustrată, ca şi coperta, cu minunate reproduceri
color ale unor picturi de Rodica Predoiu. Însă, din punct de
vedere tematic şi stilistic, între cele patru cărţi nu există
diferenţe marcante, delimitarea fiind făcută poate pe criterii
156
cronologice. Eventual, în ultima parte ar putea fi detectată o
oarecare schimbare de tonalitate, ca şi cum versurile
respective ar fi fost scrise într-o perioadă mai tristă a vieţii
autorului.
La începutul volumului se află un fel de prefaţă în
versuri, o „chemare” adresată de poet mamei sale de a
reveni în această lume, în satul natal, pentru a lua parte la un
eveniment deosebit: „Mă întorc la voi; am scris o carte -
/Cu poeme proaspete şi maci /Versurile mele, dragă mamă /
Dulci ca laptele roşcatei tale vaci./ Cânt în carte bucuria/
Că la noi în sat eu m-am întors/Ca o mâţă răsfăţată/
Versurile-n carte eu le-am tors./ …/ Vin cu carte nouă,
mamă/ Am dat versului azi liber frâu/ Vin cu mine şi poeţi
de seamă/ Să citim «La umbra firului de grâu»./.../M-am
întors acum să le fac parte/ Să le cânt cu dragoste, cu dor/
Eu pe toţi i-am semănat în carte/Lângă fir de grâu şi de
mohor./ L-am chemat la marea întâlnire/ Şi pe unul mut, al
lui Cârlan/ Tuturor le dau eu azi de ştire/ C-am ajuns poet
în Bărăgan”. Un uşor moment de întristare, legat de
depopularea şi decăderea din ultimul timp a satului natal,
este repede depăşit de bucuria evenimentului: „M-am urcat
cu tata în căruţă/Satul nostru-ntreg am ocolit/ Am uitat să-ţi
spun, măicuţă,/ Pe alocuri pare părăsit./ Astăzi vreau să fie
bucurie/ Să arunc tristeţea la ungher/ Să-ţi citesc cea mai
frumoasă poezie/ Să se bucure şi stelele pe cer./ Toţi
salcâmii albi de floare/ Pentru mine azi au înflorit/ Vin cu
noi şi ei de sărbătoare/ De-asta sunt eu astăzi cel mai
fericit/…/ Mi-am pus, mamă, strai de sărbătoare/ Vreau să
mulţumesc lui Dumnezeu/Că m-a ajutat să-ţi scriu
scrisoare/ Să te chem din nou în satul meu.”
Evocarea şi invocarea mamei sunt de altfel prezente
pe tot parcursul cărţii, ca un leitmotiv aproape obsesiv. Mult
157
mai rar este evocat tatăl, care trăieşte încă, nonagenar,
purtând la vârsta senectuţii povara tristă a dezrădăcinării:
„Tata-i cazat la oraş/ Binecuvântat de o soră/ Măsoară
trotuarul în ritmuri de horă/ Cu paşi număraţi de baston.”
(Regăsire). EI nu mai face altceva decât să aştepte de la o zi
la alta, momentul trecerii dincolo, la marea reîntâlnire cu
soţia sa şi cu toţi ai lui care nu mai sunt: „Cu ochii pironiţi
în zare/ Bătrânul s-a oprit din mers -/Părea că merge pe-o
cărare/ Ultimul drum în univers./…/ Chiar şi războiul pare
acum o joacă/ Un vis, când de la Don s-a-ntors pe jos.../
Nu-i supărat pe viaţa lui săracă,/ Ci pe sfârşitul ei
sărăcăcios./ Se uită către câmp,/0-nvolburare îl culcă-n
bătătură:/ Ce-i asta, Doamne?/E chiar Ea,/ Ioana lui de-o
viaţă,/ Spre care va porni curând/ Chiar mâine dimineaţă.”
(Cărarea tatălui meu).
Sentimentul dezrădăcinării îl cuprinde adesea şi pe
poet, care se învinovăţeşte de a fi plecat de acasă, din satul
natal, părăsind fiinţele şi lucrurile dragi ale copilăriei şi
tinereţii sale: „Unde m-am pitit odată / Cu o cosânzeană
m-am jucat - Am lăsat-o tare supărată/ când în lumea largă
am plecat./ Satul meu, salcâmii şi lopata/ Şcoala dragă şi
biserica din sat/ Pe Păcală, pe Dulău, dar şi pe tata/ Prea
pe mulţi atunci am supărat.”(Chemare). Tristeţea devine cu
atât mai intensă cu cât aceste lucruri şi fiinţe iubite dispar
unul câte unul: „Intru în sat -/ Mă cunosc doar salcâmii/ Pe
uliţa mea mă latră toţi câinii.../Astă vară/ Iubita mea dintâi/
Şi-a pus căpătâi/ Pernă cu fulgi de ţărână.” (Pe uliţa mea).
Prima dragoste (implicând primul sărut, prima
îmbrăţişare, dar şi prima despărţire) este de asemenea una
dintre temele predilecte ale cărţii. Ea pare cu atât mai
fermecătoare cu cât cadrul de desfăşurare este - nici nu se
putea altfel - acela al lanului de grâu, cu florile de câmp atât
158
de cântate, într-o împletire inevitabilă cu destinul poetului:
„Aş vrea să mai dau odată în pârg./ Ca pe bobul de grâu/Să
mă strivească/ În colţul gurii/ Prima fată,/ Fecioara mea
dragă/O vara întreagă.” (Dorinţă). Fiorii ciudaţi şi
necunoscuţi ai primei iubiri sunt împărtăşiţi pe rând de
fiecare generaţie: „Mă doare-n piept, mamă,/ Lumina mă
doare - Inima-mi bate mai tare.../ Spune-mi, tu, mamă, ce
crezi c-am păţit?/ Chipul ei e luminat de o rază de lună/ Mi-
a şoptit într-o seară /- Te-ai îndrăgostit, mamă, te-ai
îndrăgostit.../Aşa am păţit şi eu prima oară.”, sfaturile de
bun simţ ale părinţilor sunt greu de îndeplinit în mijlocul
lanului de grâu, când „jocul de-a pitita” se transformă în
„cuvântul ispită”: „Să fii, mamă, cuminte,/ Jocul cu fete-i
păcat/ Nepotolit la timp, neterminat/ E cel mai mare păcat.”
Însă:”Cosânzeana aruncase pe mal/ Rochia de mireasă din
voal/ - Vino, aproape, mă ţine,/ Vai cât este de bine!” sau:
„Trupul Cosânzenei,/ Strugure tămâios/ trăgea tot mai tare
în jos.” Sau: „Prima îmbrăţişare/ Strânsoare, vai ce
strânsoare/ Descopeream noi ispite/Ochii ne ieşeau din
orbite...” (La umbra firului de grâu).
O altă temă importantă a cărţii este aceea a
retrospectivei poetului asupra propriei sale vieţi şi asupra
propriului său destin (una dintre poeziile acestea se numeşte
chiar „Autobiografie”). Uneori, astfel de poeme sunt
marcate de nemulţumire şi de tristeţe: „Viaţa mea pare un
rebus ratat./ Enigmele mele vin de departe/ Sunt definiţii ale
unui psihopat ./ Fără subiect şi fără predicat /…Când m-am
născut, Racul dădea înapoi/ Zilei de miercuri, ziua de joi./
Biata mea mamă nu bănuia/ Ce păcat mare născându-mă
săvârşea./ Aducându-mă pe lume deja rătăcit/ Degeaba
credea că sunt neprihănit./ Cine sunt eu?/ Ceva între zeu şi
pigmeu/ Interjecţia unui început/ Cuvânt fără sens, doar
159
atât.” (Ceaţă). Alteori, versurile sunt vesele şi străbătute de
o fermecătoare şi savuroasă autoironie: „M-am născut/ Şi a
fost/ Prima mea întâmplare/ Într-o vară oarecare/ A lui '38,
un an bogat/ Cum nu s-a mai aflat./ Sub semnul zeului
Dogoare/ M-a adus pe lume a mea maică/ În ziua de
Drăgaică./ «La poarta şcolii o să te apuce durerea/ O să te
lase puterea/ Şi vei face unul negricios/ Şi tare
bolnăvicios/O să aibă cucoană, har/ Învăţător, poet şi
lăutar/ O să-i placă fete bălane/ O să fie răsfăţat de
cucoane»/ Mi-a menit în viaţă noroc/ O ţigancă suflând în
ghioc.” (Sunt fericit - poezie dedicată poetului Ion
Gheorghe, coleg de şcoală pedagogică).
Poezia lui Aurel Anghel se revendică indubitabil din
legăturile sale ancestrale, realizate prin părinţi, prin naştere,
prin copilărie, cu locurile natale, cu câmpia Bărăganului şi
cu lanurile de grâu ale acesteia, care în final se
metamorfozează în pâinea cea de toate zilele: „Creştea pe
pământ cuvântul/ Din care răsăreau stropii de pâine/
Lanurile de poezie/ De mâine.” (Nichitică). Toate resursele
locului, oamenii în primul rând, se raportează la ocupaţia lor
de bază, care le asigură existenţa, cu toate bucuriile sau
tristeţile ei, anume aceea de cultivatori ai pământului,
implicând, într-o formă aproape ritualică, toate operaţiunile
legate de aceasta: aratul, semănatul, seceratul, treieratul,
măcinatul, frământatul, coptul - pentru ca în final să rezulte
pâinea, ca un simbol al vieţii lor, ca o adevărată minune,
poate chiar ca o taină ce se transmite din generaţie în
generaţie, de la părinţi la copii, dintotdeauna pentru
totdeauna: „Cuvântul frământat/ În covată/ Se cocea pe
vatră./ Pe o bucată / Vedeam chipul tatălui meu. / Pe
cealaltă bucată de pâine / O văd acum pe maica mea / De
160
ieri, de azi, de mâine.” (Bogăţie de trupuri pe câmp
risipite).
Toate acestea constituie un filon inepuizabil, din care
autorul îşi trage seva creaţiei sale: Sunt puţine
poemele care se detaşează de tematica generală a cărţii, pe
care am prezentat-o mai sus. Unul dintre acestea este însă,
după părerea mea, cea mai frumoasă poezie a lui Aurel
Anghel, o adevărată bijuterie a genului, care, sunt convins,
poate fi inclusă în orice antologie de poezie românească, fie
ea oricât de pretenţioasă. În doar câteva versuri, autorul
sintetizează minunat cele patru coordonate definitorii ale
spiritualităţii româneşti care, peste veacuri, şi-au găsit
expresia artistică desăvârşită în poezia lui Eminescu, pictura
lui Grigorescu muzica lui Enescu şi sculptura lui Brâncuşi:
„Suntem o ţară de poeţi/ În primul rând de
Eminescu/Suntem o ţară de culori / În primul rând de
Grigorescu. / Suntem un sunet de cristal / Şi-n primul rând
suntem Enescu. / Iar peste vremi suntem arcuş / Ce
niciodată nu se frânge, / O ţară cu un dor ce plânge / De-a
fi în infinit Brâncuşi.” (Ţara poeţilor).
Încă o dată: minunat!
161
CASA DIN VIS
După apariţia volumului de versuri „La umbra
firului de grâu” (Editura Alpha MDN, Buzău, 2005),
profesorul Aurel Anghel a continuat aceeaşi linie tematică
şi sentimentală în volumele de povestiri „Casa din vis”
(Editura Alpha MDN, Buzău, 2006) şi „Întoarcerea
cocorului” (Editura Omega, Buzău, 2007). Toate aceste
cărţi alcătuiesc un fel de trilogie în care autorul pendulează
între trecut şi prezent, retrăind trecutul în mod efectiv, cu
intensitate maximă, ca şi cum întâmplările şi impresiile
relatate ar fi avut loc în prezent sau în trecutul foarte
apropiat. El creează, ca să zic aşa, un fel de „memorie
activă” a trecutului mai îndepărtat, întorcându-se pentru
câteva clipe acolo unde i-a rămas sufletul, adică în locurile
şi anii copilăriei sau tinereţii, cu tot ceea ce l-a marcat în
aceste etape definitorii ale vieţii sale.
Legătura dintre cele trei volume se face prin
personajele, întâmplările, locurile de desfăşurare sau trăirile
autorului, plasate inspirat în trei spaţii geografice şi
temporale bine definite, dar care se întrepătrund şi se
condiţionează reciproc într-un ansamblu existenţial
inconfundabil: satul Cocora cu timpul copilăriei, oraşul
Buzău cu timpul adolescenţei şi metropola Bucureşti cu
timpul primei tinereţi. Fiecare dintre aceste spaţii poartă o
anumită amprentă, care conduce la psihologia şi
mentalităţile specifice vârstei respective sau locurilor
menţionate, fie acestea comunitatea sătească, şcoala
pedagogică sau viaţa studenţească, aşa cum se înfăţişau ele
pe la jumătatea secolului trecut.
162
Dintre aceste trei spaţii geografice şi temporale, cel
mai important este, în mod evident, acela al lumii satului şi
al copilăriei, spre care autorul concentrează majoritatea
amintirilor şi escapadelor sale în trecut. Povestirile care se
ancorează în aceste spaţii se caracterizează printr-o
diversitate tematică deosebit de bogată şi nu au liniaritate
cronologică sau de altă natură, formând în ansamblu un
mozaic fermecător. Ca şi în volumul de poezii „La umbra
firului de grâu”, firul roşu care străbate cele două volume
de povestiri (dar, mai ales, primul dintre ele: „Casa din
vis”) este, în esenţă, legătura ancestrală a ţăranului român cu
natura în general şi cu pământul în special, legătură care se
menţine nealterată chiar dacă autorul, eroul cărţii, se află la
sat sau la oraş, în trecut sau în prezent. Această legătură se
manifestă, direct sau indirect, în toate aspectele vieţii satului
şi a oamenilor de la sat, iar autorul ştie să o surprindă în
mod magistral prin diverse întâmplări cotidiene, portrete ale
unor personaje semnificative, descrieri de o deosebită
frumuseţe şi candoare. Iată spre exemplu, un fragment din
povestirea „Primăvara în suflet”, în care autorul te face să
vezi şi să admiri, cu ochii minţii, minunata paletă de culori
şi mirosuri care inundă satele Bărăganului, începând din
primăvară şi până în toamnă: „Cine n-a fost la Cocora când
înfloresc corcoduşii, nu-i va iubi niciodată. Tot satul
miroase a corcoduş înflorit. Te trezeşti într-o dimineaţă că
totul în jur este alb. Dacă nu ar fi acea blândă căldură a
primăverii, ai putea crede că s-a întors iarna. După o lună
satul este din nou alb. Înfloresc salcâmii. Ciorchinii lor şi
parfumul florilor te robesc, te fac cojan get-beget, nu uiţi şi
mai ales doreşti în fiecare primăvară să fii acolo”. Sau: „Ar
mai fi un moment al culorii la care te invit, cititorul meu. Să
vii la noi la Cocora când galbenul florilor de floarea
163
soarelui inundă câmpul până la marginea zării. Poposeşte
câteva clipe şi vezi de aproape şi de la distanţă această
minune şi vei mai dezlega un mister, chiar cel al legăturii
fără cuvânt între pământ şi cer, dintre darurile lui
Dumnezeu de pe pământ şi cele de deasupra noastră. Vei
vedea cum fiecare fir de floarea soarelui îşi caută raza sa.
Lanul întreg se întoarce cu faţa către steaua vieţii şi n-o
scapă din privire de la ivirea în marginea zării până la
apus”.
Sunt evocate de asemenea animalele, în primul rând
caii (Neamţu, Piciu şi Şoimu), dar şi taurul învăţat cu nărav
la împuns (devenit apoi buhaiul satului) sau porcul problemă
care a trebuit să fie sacrificat în mijlocul verii pentru că era
foarte neastâmpărat şi nu se îngrăşa. Sunt redate numeroase
întâmplări din lumea satului, în care au fost implicaţi autorul
şi familia sa, precum şi alţi locuitori din Cocora sau din
împrejurimi: salvarea unei oi aflate în pericol să moară la
fătare, o furtună cu ploaie torenţială şi trăsnete care i-a
surprins la rariţă, veghea de la „bostană” odată cu apariţia
primilor pepeni, treieratul grâului şi reţinerea întregii
cantităţi pentru a fi predată la stat (conform cotelor excesiv
de mari, stabilite arbitrar de către noua putere „populară”),
sustragerea unor saci cu grâu în drumul spre siloz (pentru a
fi redaţi familiei spoliate, într-un spirit oarecum haiducesc
de dreptate), întâmplări de la şcoală, de la joacă şi multe
altele. Mica povestire care evocă foametea cumplită ce a
lovit satele româneşti în anii 1946 şi 1947 conţine o
întâmplare tulburătoare, semnificativă pentru cinstea şi
mândria acelor oameni săraci, dar demni: copilul flămând,
trimis la şcoală cu numai câteva boabe fierte în buzunar, nu
se poate stăpâni şi cere o bucăţică de pâine, cât de mică,
unei colege provenind dintr-o familie înstărită, care muşca
164
dintr-o felie foarte mare şi care, nu numai că îl refuză, dar îl
şi pârăşte acasă, familia sa aflând astfel ce s-a întâmplat.
Reacţia a fost cumplită: mama s-a albit la faţă şi a plâns
toată ziua („ce-or fi zis copiii ăia de la şcoală când te-au
văzut cum cerşeşti ca un nemernic”), bunica s-a supărat şi
ea („ne-ai făcut de râs maică şi nu mă aşteptam tocmai de
la tine să faci una ca asta”), iar tatăl, când s-a întors seara
de la câmp, s-a uitat crunt şi a ieşit din curte fără să spună
un cuvânt. Chiar şi astăzi, după aproape şase decenii, autorul
mai este marcat de întâmplarea de atunci: „Acum când
scriu, sunt cuprins de o neasemuită durere. Sufletul îmi
tremură la gândul că poate, mama, acolo unde este, mă va fi
iertat că n-am ascultat-o şi că am cerşit ca un nemernic «o
bucată de pâine»”. Şi tot legat de episodul foametei, este
de remarcat cazul acelui chiabur (un „duşman al poporului”,
desigur!) care şi-a desfăcut magaziile şi a dat tuturor
nevoiaşilor grâu şi porumb, să nu le moară copiii de foame;
drept pentru care a primit ca răsplată, de la securitate, o
condamnare la canal pentru speculă cu cereale.
În toate întâmplările relatate sunt implicaţi, în primul
rând, locuitorii satului. Unele povestiri au rolul de a
imortaliza câteva dintre aceste personaje, prin realizarea
unor portrete deosebit de sugestive, începând cu acelea ale
lui Pârnod şi Ioana Mică (părinţii autorului, oameni stimaţi
şi apreciaţi de tot satul, remarcabili prin hărnicie,
sociabilitate şi moralitate), moş Răducanu Lalea (unul dintre
bunicii autorului, caracterizat ca fiind „bunătatea coborâtă
din cer”, un bătrân extraordinar şi priceput la toate, dar mai
ales la vindecarea animalelor bolnave), Ţâţă nebunul satului
(care se arăta gol femeilor şi le făcea semne obscene – astăzi
s-ar numi exhibiţionism – atunci când acestea veneau la
fântâna de lângă casa sa, unde se găsea apa cea mai bună din
165
sat), Ciufu (un om care avea când ghinion, când noroc, dar
care se mulţumea întotndeauna cu ce-i dădea Dumnezeu,
întrucât nimeni nu ia nimic cu el în mormânt), Marinică
Sugurică (pramatia ajunsă secretar U.T.M. la o mare
întreprindere din Bucureşti), moş Scarlete (mincinosul
satului), domnul Ioniţă Costache (director de şcoală şi
pedagog desăvârşit, precum şi un mare maestru al viorii şi al
flautului), doamna Vişan (gazda autorului în timpul şcolii
pedagogice de la Buzău, o femeie de o bunătate deosebită şi
o „a doua mamă” pentru el) şi mulţi alţii.
Una dintre caracteristicile cele mai importante ale
acestei comunităţi rurale, bazată în principal pe tradiţii
ancestrale, este, alături de alte trăsături definitorii, spiritul de
întrajutorare. Oamenii, familiile, trăiesc la rândul lor în
cadrul unei alte familii mult mai mari, aceea a satului şi le
pasă de ceea ce se întâmplă celorlalţi. Sătenii se cunosc mai
ales după porecle, încât de multe ori nici nu-şi mai aduc
aminte numele adevărate, oficiale, ale semenilor lor.
Relevante în acest sens sunt povestirile despre claca de la
casa lui Pârnod şi despre focul din oborul acestuia, în care
oamenii sar cu mic, cu mare, fie să ajute la bulgărirea
pereţilor unei case noi, fie să stingă incendiul care ameninţa
să mistuie gospodăria unui consătean de-al lor. Autorul,
fiind la vremea aceea copil şi implicat în mod direct în
aceste întâmplări, care se petreceau chiar în spaţiul său
familial, retrăieşte cu emoţie şi intensitate evenimentele
respective, pe care le descrie cu foarte multă naturaleţe şi
putere de sugestie. O menţiune specială merită scena de la
clacă, în care bărbaţii cărau lutul, balega de cal, paiele tocate
şi apa, iar femeile tinere şi vânjoase frământau acest amestec
cu picioarele, ridicându-şi rochiile până la jumătatea pulpei.
Unul dintre bărbaţi şi-a amintit că era ziua de Caloian şi a
166
aruncat o găleată de apă în capul uneia dintre femei, udând-
o din cap până în picioare: „Trupul i se înfioră. Era
frumoasă. Rochia din pânză uşoară i se lipise de corp. I se
vedeau sânii de fecioară, şoldurile pline şi picioarele
drepte. Dădu să iasă şi a căzut în clisa înmuiată (…) În
câteva minute nebunia udatului i-a cuprins pe toţi. Femeile
şi fetele au ieşit din clisă, au luat găleţile şi au început şi ele
să ude pe cine apucau. Au ieşit în uliţă”. Când nebunia s-a
potolit şi s-a trecut la al doilea călcat al pământului, de pe
uliţă s-a auzit cântecul lăutărilor din Colilia, chemaţi de
Pârnod, întrucât „visul de a avea casa şi curtea lor trebuia
împlinit cu dragoste, cu bucurie şi cu veselie”. Într-un colţ
al curţii, baba Leanca mesteca uşor într-o căldare uriaşă
pilaful: aveau de hrănit peste optzeci de guri în ziua aceea.
Relatări ca aceasta, dar şi altele, precum examenul la
şcoala pedagogică, admiterea la facultate, colectivizarea
forţată sau viscolul puternic din iarna anului 1953 (când
nămeţii au acoperit complet o mare parte dintre gospodării
şi multe familii rămase blocate sub zăpadă au primit hrană şi
apă prin hornurile caselor), reprezintă mărturiile, mai mult
sau mai puţin subiective, ale celor care au trăit efectiv aceste
evenimente. Ele se constituie în elemente ale unei
monografii afective, scoasă din memoria colectivă şi
eternizată prin forţa de imortalizare a cuvântului scris.
Atât „Casa din vis” cât şi „Întoarcerea cocorului”
debutează cu un fel de capitole introductive, ca nişte articole
de enciclopedie, în care sunt prezentate coordonatele
geografice şi istorice ale satului Cocora din Câmpia
Bărăganului, sat în jurul căruia gravitează majoritatea
povestirilor din cele două cărţi. Este redată legenda puiului
de „cocoară” care a dat numele satului, concomitent cu
mândria autorului, pentru originile familiei sale, provenind
167
din mocanii ardeleni stabiliţi în urmă cu două secole pe
aceste meleaguri, lângă bălţile şi stufărişurile care le
asigurau condiţii bune de iernat. Sunt trecute în revistă
câteva personaje matusalemice, strămoşi deveniţi aproape
legendari, dintre care mulţi au trăit peste suta de ani. Sunt
furnizate informaţii atât despre familia autorului, cât şi
despre celelalte familii din sat, amintindu-se totodată şi
evenimentele care, în decursul timpului, au marcat în mod
esenţial existenţa acestei comunităţi: reformele lui
Alexandru Ioan Cuza, războiul de independenţă şi cele două
mari conflagraţii mondiale, cu împroprietăririle care au
urmat, venirea comuniştilor la putere şi procesul de
colectivizare, plecarea copiilor la oraş „ca să nu mai dea
degeaba cu nasul în pământ”, dar şi faptul că, în ultimii ani,
unii dintre ei au început să se întoarcă la Cocora „să repare,
să îndrepte şi să refacă vechile gospodării”. Deosebit de
impresionantă şi încărcată de semnificaţii este, în acest
context, povestea extraordinară a exterminării dropiilor din
zonă, similară, într-un fel, cu aceea a depopulării satelor şi a
sacrificării ţărănimii de către comunişti: „Prin locurile
acestea creşteau înainte de al doilea Război Mondial stoluri
întregi de dropii,iar iepurii şi prepeliţele îţi ieşeau în cale
de câteva ori pe zi. Dropiile au dispărut complet. În 1938 un
polei care a ţinut câteva zile le-a îngreuiat aripile şi bietele
păsări au fost mânate în sate ca oile, tăiate şi puse la sare.
Au scăpat doar câteva, ca prin minune. O singură dată,
când eram copil mic, am văzut două dropii. Mi le-a arătat
bunicul, de la care ştiu povestea tristă a dispariţiei lor”.
În cea de a doua carte, intitulată deosebit de sugestiv
„Întoarcerea cocorului” (cu semnificaţii multiple, dar în
principal cu aceea a revenirii autorului la originea sa, atât
prin amintirile despre satul mirific al copilăriei, cât şi prin
168
percepţia reală a aceluiaşi loc, aşa cum se înfăţişează el în
zilele de astăzi), este de remarcat o diversificare a tematicii,
autorul adăugând, faţă de primul volum, o serie de elemente
noi: evocări ale unor „dascăli”, scrisori de la foşti colegi şi
profesori, amintiri din anii când a funcţionat ca învăţător,
iubirile din tinereţe şi apoi marea dragoste pentru cea care îi
va deveni soţie. Sunt inserate multe referiri la cărţile sale,
atât la cele scrise cât şi la cele aflate în curs de elaborare sau
chiar numai în faza de proiect. De altfel un rol desoebit de
important, chiar determinant aş putea spune, îl joacă
reîntoarcerile în satul natal, la Cocora, în principal cele
legate de lansarea volumului „Casa din vis”, dar şi – legat
de acest eveniment – întâlnirile cu oamenii de atunci şi
amintirile despre cei care s-au dus. Această nostalgie a
oamenilor şi a locurilor din trecut, izvorâtă din antiteza între
„ce a fost” şi „ce a rămas”, creează uneori pagini
remarcabile prin lirismul pe care îl degajă, cum ar fi, spre
exemplu, cele în care autorul află despre recenta dispariţie a
unei foste colege: „Soarele ajunsese sus şi trimitea razele
lui cu putere peste lanul uriaş din care alegeam în gând un
buchet de maci roşii pentru colega mea; dar şi câteva flori
de sângele voinicului; am cules cu ochii în lacrimi şi câteva
fire cu flori de rochiţa rândunicii…”
„Întoarcerea cocorului”, faţă de „Casa din vis”, se
caracterizează printr-un lirism mult mai pronunţat şi printr-o
apropiere mult mai mare faţă de volumul de poezie „La
umbra firului de grâu”. Autorul reproduce chiar, în câteva
rânduri, versuri din această carte, dar uneori vine şi cu
versurile noi sau povesteşte în versuri, creând pagini lirice
de o frumuseţe deosebită, din care exemplificăm cu acest
scurt fragment: „Nu te-am iubit măcar o dată câmpia mea
ca un bărbat, nu te-ai lăsat măcar o dată sărutată, pe braţul
169
meu tu niciodată, trupul divin n-ai înmuiat./Tu aşteptai să
vezi ce poate,/Unul de-al tău plecat din sat…/Eu m-am
luptat, am dat din coate, fără folos, tot timpul am cântat o
melodie azi, iar mâine-o poezie, iubirea mea dintâi, câmpie,
eu doar pe tine te-am visat”.
Încurajat de aprecierea lui Gheorghe Iova,
concentrată în butada „rătăcirea întemeiază” (rătăcire
văzută tocmai în sensul pendulării între trecut şi prezent,
între concret şi imagistic, între epic şi liric), autorul se
dezlănţuie în cel de-al doilea volum de povestiri. Uneori iese
în evidenţă temperamentul vulcanic al personajului Radu
Mocanu (alias Aurel Anghel), temperament care de altfel îl
caracterizează pe autorul şi pe omul Aurel Anghel în viaţa
de toate zilele. Alteori, povestirile devin mai lungi şi
tratează întâmplări sau trăiri diferite, planurile se suprapun,
sensul pendulării se inversează, iar prezentul capătă o
importanţă mult mai mare, fiind punctul de pornire spre
redescoperirea şi retrăirea trecutului. „Aurel Anghel nu este
nicidecum lacrimogen, tonul redării unor stări devine curat
prin energia cu care încarcă expresia narativă. Ideea de
întoarcere, reîntoarcere, nu e altceva decât cercul vicios al
rătăcirii”, afirmă scriitorul şi criticul literar Dumitru Ion
Dincă, privind această pendulare ca pe „un păcat asumat”.
Revenind la primul volum de povestiri, „Casa din
vis”, se poate face aprecierea că este impecabil scris şi
structurat. Povestirile sunt scurte şi au o existenţă de sine
stătoare, o viaţă a lor proprie, formând în acelaşi timp un tot
unitar. Întoarcerile în prezent, intervenţiile prezentului, ca să
zic aşa, sunt bine ponderate şi bine plasate, au forţă şi
potenţează amintirile. Autorul îşi caracterizează singur
opera: „Cartea mea e când culegere de povestiri adevărate,
când amestec de amintiri, poveşti reale şi închipuite, uneori,
170
încurajat de un prieten (probabil este vorba de Aurelian
Mareş – n.n.), cred chiar că scriu un roman”.
Cel de-al doilea volum de povestiri, „Întoarcerea
cocorului”, nu se ridică totuşi la valoarea celeilalte cărţi, dar
aceasta este o părere strict personală, cu doza inevitabilă de
subiectivism. Excesul de lirism în defavoarea epicului
(naraţiunii) rupe uneori din fluiditatea unor povestiri (cum
se întâmplă, spre exemplu, în episodul cu viscolul). Autorul
se dedublează, inventează un nou personaj, Radu Mocanu
(nume preluat de la bunicul său matern), procedeu care îi
permite să scrie despre el la persoana a treia, să se
caracterizeze, să-şi facă portretul ca şi cum ar fi privit din
afară de către o altă persoană (personajul narator fiind, în
acest caz, un redactor fictiv de la revista „Helis” din
Slobozia). Dar trecerile de la un plan la altul sunt neclare,
creează uneori confuzii, încât în câteva rânduri autorul îl
pierde pe Radu Mocanu în favoarea lui Aurel Anghel.
Totuşi, privindu-le în ansamblu, cele două volume
de povestiri şi volumul de poezie se completează şi se
condiţionează reciproc, formând un ansamblu unitar spre
folosul cititorilor. Cei care s-au născut şi au copilărit la ţară
vor simţi organic trăirile autorului, în timp ce pentru orăşenii
get-beget se va deschide o poartă magică prin care vor putea
pătrunde în lumea minunată a satului, aşa cum se înfăţişa el
înainte de a fi fost alterată de intervenţiile nefaste ale
comuniştilor. Pentru mine personal, în afară de faptul că am
fost şi eu născut şi copilărit la ţară, cărţile lui Aurel Anghel
îmi aduc aminte de bunicii mei materni, Claudia şi Eusebiu
Cerneavschi, de loc din nordul astăzi înstrăinat al Bucovinei,
care, după marea unire din anul 1918, au fost repartizaţi ca
tineri învăţători în judeţul Ialomiţa, la Căzăneşti, foarte
aproape de Cocora, unde au rămas, ce e drept, destul de
171
puţin timp, dar de unde au păstrat pentru totdeauna amintiri
deosebit de frumoase.
„Casa din vis” este dedicată de autor tatălui său
nonagenar, Ion I. Anghel, precum şi consătenilor săi.
Prefaţa, intitulată „Veşnicia s-a născut la sat”, este semnată
de Iulia Lazăr, profesor la Colegiu Naţional „Bogdan
Petriceicu Hasdeu” din Buzău. Pe coperta a patra sunt
publicate titlurile celorlalte şase cărţi scrise de Aurel
Anghel, precum şi fotografia din tinereţe a autorului, însoţită
de următoarele versuri: „Aşa eram când am plecat din
sat,/Un tânăr visător, cu părul ondulat./ Mă-ntorc bătrân cu
părul colilie/În suflet miros cald de călăvie,/O dragoste de
sat nemăsurată,/Peste câmpia din Cocora semănată”.
„Întoarcerea cocorului” are coperta realizată chiar
de către Aurel Anghel (probabil ca şi cealaltă carte, unde
însă nu se menţionează). Introducerea, cu titlul „Rătăcirea,
ca un păcat asumat” este alcătuită de Dumitru Ion Dincă,
membru al Uniunii Scriitorilor din România. Autorul
semnează şi el un „Cuvânt înainte”, dar, mai mult, ne oferă,
ca substitut de prefaţă, „două pagini cu sintagme poetice de
neuitat”, referitoare la „cocori” şi la „rătăcire”, culese din
Mihail Tănase, Tudor Arghezi, Adelina Ionescu, Alexandru
Odobescu, Mircea Florin Şandru, Maitreyi, Ioan Petru
Culianu, Ioan Viorel Boldureanu, A.E. Baconsky, M. Tkaci
şi, desigur, din Aurel Anghel însuşi. Pe coperta a patra sunt
publicate o fotografie a autorului împreună cu consăteanul
său Nelu Paraschiv, autorul butadei „Ne-ai scos din
necuoaştere”, precum şi două scurte aprecieri critice
semnate de Anghel Machedon Pişcu (profesor, poet, critic
literar din Slobozia) şi de Iulia Lazăr (profesor la Colegiul
Naţional „Bogdan Petriceicu Hasdeu” din Buzău.
172
CARTEA PSALMILOR ÎN RIME
Cartea Psalmilor („Psaltirea”, după terminologia
greco-ortodoxă) este o colecţie de vechi cântece religioase
ebraice atribuite regelui David şi incluse în Vechiul
Testament. Ea conţine 150 de imnuri de slavă şi preamărire,
cântări de mulţumire, rugăciuni individuale şi colective, la
care se adaugă psalmii regali şi psalmii mesianici16
.
„Aşadar, mâhnire, supărare, nostalgie, dor, durere,
suferinţă, îndoială, deznădejde, interogaţie, imputare,
revoltă, umilinţă, lacrimă, căinţă, rugăciune, implorare,
strigăt, speranţă, întâmpinare, regăsire, bucurie, jubilaţie,
extaz…, iată tot atâtea trepte din universul emoţional al
psalmilor, ceea ce, pe lângă frumuseţea lor poetică, explică
de ce au pătruns ei atât de adânc în sufletul omului”17
.
Cartea psalmilor în rime de Aurel Anghel
(Editura „Omega”, Buzău, noiembrie 2006) începe cu o
Dedicaţie („Sunt oameni pe care Dumnezeu ne ajută să nu-i
uităm. Amintirea lor mi-a dat puterea de a citi şi retranscrie
în rime Psalmii – Rugăciunile Regelui David: Preot prof.
Iorgu Constantinescu – Buzău, Preot Virgil Frânculescu –
Buzău, Preot Nicolae Tănase – Bacău. Întru pioasă şi
veşnică amintire. A. Anghel”) şi se termină cu o Scrisoare
16 De fapt, atât în varianta grecească (Septuaginta), cât şi în cea latină (Vulgata)
mai există, suplimentar faţă de textul ebraic, şi un al 151-lea psalm, despre care
se face următoarea menţiune: „Psalmul acesta a fost scris de David cu propria
sa mână, deşi nu se numără printre cei o sută cincizeci. Alcătuit la vremea când
el se afla în luptă cu Goliat”. Acest psalm extranumerar trece drept necanonic şi
el nu a fost transpus în rime de Aurel Anghel. 17 Bartholomeu Valeriu Anania, arhiepiscopul şi mitropolitul Clujului, Albei,
Crişanei şi Maramureşului, Introducere la Psalmi, în: Biblia cu ilustraţii,
Editura „Litera”, Bucureşti, 2011, p.908.
173
de mulţumire („Bucuratu-s-au mult sufletul nostru de
lumina primită în tabăra de Creaţie şi credinţă de la Bisoca.
Scrierea Cărţii e rodul şederii mele acolo, a întâlnirii la
ruga de seară a preotului Mihail Milea, care mi-a inspirat
demersul. Spre bucuria noastră, încurajări şi sprijin pentru
publicare am primit şi de la preoţii Bisericii Sf. Andrei din
Buzău, Iulian şi Paul Negoiţă. Fără prietenii mei Nicolae şi
Lia Tănase, Alexandru Apostol, Cristinel Popa, truda mea
ar fi rămas fără lumină. Îndreptări şi încurajări am primit şi
de la Aurelian Mareş, care s-a implicat, scriind jumătate
din Psalmul 50 pe care nu reuşisem să-l transcriu, oferindu-
mi ca model transcrierea ultimilor patru psalmi. Celor
amintiţi aici, revistei Renaşterea culturală buzoiană care a
publicat o pagină întreagă, le mulţumesc cu bucurie şi
credinţă. Aurel Anghel). Arhitectul şi poetul Aurelian
Mareş, bun prieten al autorului, s-a implicat chiar mai mult
decât s-a amintit mai sus, el fiind redactorul cărţii şi
realizatorul unei coperte de excepţie.
Trebuie arărat că după apariţia volumelor La umbra
firului de grâu (versuri) şi Casa din vis (proză), ambele
dedicate copilăriei şi tinereţii sale, precum şi locurilor unde
a crescut şi a învăţat, Aurel Anghel şi-a adăugat la numele
său cognomenul „Cocora”, preluat de la denumirea
localităţii natale: satul Cocora din Câmpia Bărăganului,
localitate unde a fost sărbătorit – în luna iunie, anul 2006 –
de întreaga suflare a satului. De altfel, după cum remarcă şi
preotul profesor Mihail Milea în prefaţa intitulată Ecoul
poeziei cereşti, predispoziţia lui Aurel Anghel pentru poezie
religioasă se observă încă din volumul La umbra firului de
grâu, unde apar versuri care prefigurează viitoarele
rugăciuni psaltice: „Amestecă, Doamne lutul cu ploi,/ Adu
măcar cuvântul înapoi, /Dă-mi din nou primăvară./
174
Binecuvântează gândul şi lutul/Întoarce spre
noi/Începutul”. (Dor), sau: „De-atâtea ori am rostit şi
eu/Primul cuvânt al lui Dumnezeu:/Să fie lumină/ Şi a fost/
Lumină şi rost”. (Poem mărturisitor), sau: „Dă-ne nouă mai
multă putere/Azi şi mâine de sfânta lui Hristos Înviere”.
(Ritual), sau: „Nu cer, Doamne, decât să-i ierţi/Pe robii tăi,
să nu-i cerţi,/ Eu atâta îţi cer,/Doamne, de-acolo din cer!/
Iartă-le păcatul de început/Pentru tot ce-au făcut,/Dă-le
înapoi iubirea de aproapele/Ascunsă în şuvoaie/În picătura
de ploaie, în apele/Care spală acum câmpia./În curând
soarele/Va aduce-napoi poezia şi bucuria/De-a trăi pe
pământ/Cu al Tău cel dintâi Cuvânt”. (Rugăciuni). Mai
mult, invocarea lui Dumnezeu este prezentă pe tot parcursul
acestui volum, iar „Cuvântul” este de asemenea foarte des
menţionat atât în înţelesul său biblic, cât şi ca simbol al
Poeziei.
Dacă multe versuri din cartea La umbra firului de
grâu prefigurează viitoarele rugăciuni psaltice, tot atât de
adevărat este că şi în versurile din Cartea psalmilor în rime
se regăsesc formele de exprimare poetică, imaginile
specifice, stilul inconfundabil al autorului Aurel Anghel:
„Mă întreb, Doamne, cu mare mirare/Cine va face Sfântă
Strigare,/Cine în sălaşul tău va nemernici,/şi cine întru el se
va îndreptăţi?” (Psalmul 14: Cine va afla sălaş?), sau: „Voi
urca pe muntele Tău cel Sfânt/Să locuiesc în corpul tău
numit Cuvânt./Din inimă voi face voia Ta/Numai Cuvântul
Tău mă poate ajuta./Voi arunca de la mine cuvântul
ocară/Cuvântul Tău rosti-voi la ruga de seară.” (Psalmul
15: Voi face voia ta), sau: „Ce-mi vei face, Doamne, când în
stricăciune/Sângele-mi curat se făcu tăciune./Mă cobor în
pământ cu cel rău/Am uitat o vreme de numele Tău.”
(Psalmul 29: Am uitat o vreme) sau: „Copile, nu uita,
175
Domnul locuieşte pământul/El ne iartă pe toţi, ne dă
Cuvântul./El primeşte visul curat al inimii tale/El acoperă
sufletul credinciosului cu petale…/Floarea Credinţei ţi-o
pune la piept/Cu ea vei fi curat şi deştept,/Vei fi blând, vei
moşteni pământul/Floarea Credinţei este Cuvântul.”
(Psalmul 36: Copile, tu vei moşteni Pământul), sau: „În
inima mea a izbucnit cuvântul bun/ce să fac, Doamne, să-l
pitesc, sau să-l spun?/Limba mea e ca trestia
scriitorului/care dă glas bucuriei şi dorului” (Psalmul 44:
Celor ce vor scrie cuvântul spre pricepere), sau: „Tu ai
săvârşit zorile, /Ai înmulţit pe pământ florile,/Ne-ai zidit
primăvara şi vara,/Ai schimbat ziua cu seara” (Psalmul 73:
Prea tare umflase mândria), sau: „Ascultă copile şi ia
aminte./Cuvântul pace e cel mai cuminte/Fie pace în sufletul
tău/Domnul te va feri de cel Rău” (Psalmul 84: Cuvântul
pace). Este cât se poate de evidentă intensitatea nevoii
interioare a psalmistului de a-l lăuda pe Dumnezeu şi de a-i
aduce „cântare nouă” în versuri de o mare melodicitate,
Aurel Anghel fiind de altfel bine cunoscut şi ca un mare
împătimit al muzicii.
Psalmii biblici, în varianta lor ebraică, constituiau
modele de exprimare artistică, poetică şi muzicală. Numele
lor însuşi vine de la instrumentul muzical psaltérion, un fel
de harpă antică folosită pentru acompanierea recitării sau
cântării imnurilor religioase. Trebuie remarcat însă că
„structurile prozodice ale poeziei ebraice erau foarte
departe de ceea ce ştim sau practicăm noi astăzi în arta
poetică. Rima era inexistentă, iar ritmul, extrem de flexibil,
nu se întemeia pe distribuirea silabelor în picioare metrice,
nici pe alternanţa dintre silabele vocalice lungi şi scurte, ci
printr-un sistem tonal derutant, imposibil de sesizat prin
semne grafice, care se transmitea pe cale oral-auditivă”
176
(…) Singurul lucru pe care-l ştim mai bine este că principiul
fundamental al compoziţiei poetice ebraice era paralelismul
stihurilor, adică, în fapt, paralelism al gândirii în două sau
trei versuri succesive; ideea din primul vers este reluată de
al doilea, care, după caz, o repetă, o neagă sau o
îmbogăţeşte. Astfel structurată, poezia Vechiului Testament
reprezintă un unicat cultural (…) Iată de ce nici traducerea
greacă (Septuaginta), nici cea latină (Vulgata) nu ne oferă
nimic în această privinţă, autorii lor fiind de la început
conştienţi că asemenea corespondenţe prozodice sunt
practic imposibile (…) Din această foarte sumară
prezentare rezultă că absenţa rimei silabice în favoarea
unei rime a gândirii, precum şi lipsa ritmului prozodic în
favoarea ritmului interior conferă poeziei psalmice o notă
de surprinzătoare modernitate”18
.
De-a lungul timpului au apărut versiuni ale Cărţii
Psalmilor obţinute prin transpunerea textului biblic în
variante care să fructifice arta poetică a epocii respective.
Acest lucru s-a întâmplat în toate marile biserici creştine, fie
ele ortodoxe, catolice, protestante sau anglicane. La noi în
ţară prima realizare de acest fel a fost Psaltirea pre versuri
tocmită a mitropolitului Dosoftei (1683), urmată, peste
câteva decenii, de Psaltirea în versuri a lui Teodor Corbea
(rămasă în manuscris). În epoca modernă, sub denumirea de
„psalmi” au apărut grupaje de poeme ale unor scriitori
consacraţi, printre care Alexandru Macedonski, Tudor
Arghezi sau Vasile Militaru, la care însă nu este vorba, în
esenţă, de transpunerea într-o altă versiune poetică a
psalmilor biblici, ci de folosirea acestora ca suport pentru
18 Bartholomeu Valeriu Anania, arhiepiscopul şi mitropolitul Clujului, Albei,
Crişanei şi Maramureşului, Introducere la Psalmi, în: Biblia cu ilustraţii,
Editura „Litera”, Bucureşti, 2011, p.902-903.
177
exprimarea unor sentimente proprii, drame sufleteşti,
meditaţii filozofico-religioase etc.
Aurel Anghel se relevă, în acest context, ca un
psalmist de mare forţă şi originalitate. În primul rând el
îmbină cele două ipostaze arătate mai sus: pe de o parte
transcrierea în rime a întregii Cărţi a Psalmilor (fiind
singurul, după Dosoftei şi Corbea, care s-a mai încumetat la
o asemenea lucrare), pe de altă parte conceperea fiecăruia
dintre psalmi, transcrişi într-o viziune artistică proprie şi de
o valoare artistică indiscutabilă (înscriindu-se, din acest
punct de vedere, alături de psalmiştii români moderni).
Totodată Aurel Anghel face o corecţie care se cerea cu
necesitate de foarte multă vreme, înlocuind incorectul dar
mult uzitatul şi deja înrădăcinatul titlu de „psaltire în
versuri” cu formula corectă de „psaltire în rime”, întrucât
psalmii au fost compuşi încă de la începutul lor în versuri şi
ceea ce s-a făcut de fapt a fost transcrierea lor în rime,
păstrând o apropiere mai mică sau mai mare faţă de textul
originar. În al doilea rând, psalmii lui Aurel Anghel sunt
totuşi fundamental diferiţi, atât de psalmii biblici, cât şi de
varianta medievală românească a mitropolitului Dosoftei.
Deosebirile sunt atât de formă, cât şi de substanţă şi – în
acest sens – vom exemplifica chiar cu primul psalm, care
este considerat de comentatori drept o introducere la Cartea
Psalmilor:
„Fericit bărbatul carele n-a umblat în sfatul
necredincioşilor şi cu păcătoşii-n cale nu a stat şi pe
scaunul ucigaşilor n-a şezut;/ ci în legea Domnului îi este
voia, în legea Lui va cugeta ziua şi noaptea./Şi va fi ca
pomul răsădit lângă izvoarele apelor, cel ce roada şi-o va
da la vreme, a cărui frunză nu, nu va cădea şi ale cărui
fapte, toate vor spori.//Nu aşa-s necredincioşii, nu aşa, nu!,
178
ci-s ca praful ce-l spulberă vântul de pe faţa
pământului…/De aceea nu se vor scula necredincioşii în
jduecată, nici păcătoşii în sfatul celor drepţi./Că Domnul
cunoaşte calea drepţilor, iar calea necredincioşilor va
pieri”.19
„Ferice omul ce n-a merge/La sfatul celor fără de
lege,/ Şi cu răii nu va sta-n cărare,/ Nici a şedea-n scaun de
pierzare; /Ce voia lui va fi tot cu Domnul, /Şi-n legea lui ş-a
petrece somnul./De să va-nvăţa de zi, de noapte,/Să-i
deprinză poruncile toate,/Şi va fi ca pomul lângă
apă,/Carele de roadă nu să scapă./Şi fruntea sa încă nu-şi
va piarde/Ca pre toată vremea va sta vearde (…)”.20
„Să fugi de sfatul celui rău/Să mergi corect pe
drumul tău/Din faţa celui păcătos/Să te fereşti, copil
frumos./Nu sta pe scaun otrăvit/De cel ce drumul a
greşit./Tu eşti un pom, ce creşte lângă apă/El este ca o nucă
seacă…/Tu eşti ca pomul roditor/El pleavă spulberată de
vântul trecător./Citeşte legea zi şi noapte/Credinţa să o
dovedeşti prin fapte/Pe tine te iubeşte El, copil
neprihănit/Pe păcătos nu-l va lăsa nepedepsit”.21
Atât din acest exemplu, cât şi din întreaga Carte a
Psalmilor, se poate observa că, în timp ce mitropolitul
Dosoftei se menţine foarte aproape de textele clasice, Aurel
Anghel este mult mai liber, inventiv, exuberant, dând frâu
liber imaginaţiei şi patosului, cu o fervoare pe de o parte
religioasă, pe de alta artistică, în final creând o operă poetică
originală. Se mai poate observa şi adresarea sa expresă către
19 Bartholomeu Valeriu Anania, op.cit., p.909. 20 Dosoftei, mitropolitul Moldovei, Psaltirea în versuri, Bucureşti, A.R., 1887,
apud: Istoria literaturii române, ediţia a II-a revăzută, coordonator acad. Al.
Rosetti, Bucureşti, Editura Academiei, 1970, p.410. 21 Cartea Psalmilor în rime de Aurel Anghel, Buzău, Editura Omega, 2006, p.1.
179
copii, nu numai în acest psalm, ci şi în mulţi alţii din cartea
sa, ceea ce de altfel îl caracterizează pe „profesorul” Aurel
Anghel, care a şi debutat în literatură cu două cărţi de poezii
pentru cei mici şi care a purces la această lucrare inspirat de
atmosfera de creaţie şi credinţă din tabăra de elevi de la
Bisoca.
Dincolo de liberatea de interpretare artistică a
psalmilor biblici, Aurel Anghel redă totuşi cu multă
fidelitate ideile şi mesajele conţinute de aceştia. O singură
excepţie ar fi de menţionat din acest punct de vedere şi
aceasta se referă la Psalmul 118, intitulat în Biblie „Aliluia”,
iar la Aurel Anghel „De la Dumnezeu cer iertare”. Psalmul
118 este cel mai lung din Cartea Psalmilor, mult mai lung
decât oricare din ceilalţi psalmi, fiind structurat în 22 de
strofe (numărul literelor alfabetului ebraic, fiecare strofă
începând cu una dintre aceste litere) şi în 176 de versete (în
condiţiile în care versetele biblice sunt foarte lungi, fiind de
regulă expuse pe două sau mai multe rânduri). Tema
generală a psalmului este legea divină, cuprinzând totalitatea
învăţăturilor pe care Dumnezeu le-a transmis prin profeţi.
Textul în sine este o expresie maximă a evlaviei, dar şi o
meditaţie asupra vieţii şi a sfârşitului acesteia, ceea ce a
făcut ca părţi importante din acest psalm să fie incluse în
slujbele de înmormântare. În cartea sa, Aurel Anghel reduce
Psalmul 118 la numai 92 de versuri, care însă constituie un
minunat exemplu de transfigurare artistică a sentimentelor
de evlavie, smerenie şi credinţă faţă de Dumnezeu, având
totuşi un final mult prea didactic şi în afara temei: „Învăţaţi
voi tineri astă rugăciune/Şi luaţi din ea har şi-
nţelepciune./Veţi trece prin viaţă cu suflet curat/Mai aveţi
voi multe încă de-nvăţat”. În continuare, într-un fel de post-
scriptum la acest psalm transcris într-o formă mult mai
180
scurtă şi având, totodată, o încărcătură emoţională şi poetică
substanţial diferită faţă de varianta sa biblică, autorul îşi face
„mea culpa” pentru trufia de a adăuga textelor biblice
propria sa versiune artistică (de unde şi titlul psalmului):
„Pentru această îndrăzneală prea mare,/ De a mă abate
uneori/ Şi de a culege doar flori,/ N-am avut putere să scriu
cuvânt cu cuvânt/ Neputernic şi neajutorat încă sunt./ Mare
este Doamne, Puterea Ta,/Şi mă iartă pentru îndrăzneala
mea”.
Un alt aspect în care se manifestă originalitatea lui
Aurel Anghel este acela al titlurilor. Cea mai mare parte a
psalmilor biblici au titluri care îl indică pe autorul acestora,
în forma: „Un psalm (rugăciune, învăţătură, inscripţie pe
un stâlp, cântare, cântare-laudă, cântare psalmică, psalm-
cântare) al lui David”; sau într-o variantă prescurtată, pur şi
simplu: „Al lui David”. Mai există un psalm cu titlul „O
rugăciune a lui Moise” şi alţi câţiva care îl menţionează ca
autor pe Asaf (unul dintre cei patru „mai-mari” ai
cântăreţilor lui David), dar aceştia sunt consideraţi de
majoritatea comentatorilor ca aparţinând de asemenea lui
David. Câteva zeci de titluri au în fruntea sau în componenţa
lor expresia „pentru sfârşit”, care subliniază încărcătura
profetică a psalmilor respectivi. În a doua parte a Cărţii
Psalmilor există o serie de douăzeci de psalmi intitulaţi
„Aliluia” (cuvânt ebraic care înseamnă „Lăudat fie
Domnul”) şi o altă serie de cincisprezece psalmi, intitulaţi
„O cântare a treptelor” (cântări ale celor douăsprezece
trepte ale Templului, simbolizând tot atâtea trepte ale
urcuşului duhovnicesc). Uneori, titlurile mai conţin şi altfel
de menţiuni, cum ar fi cele legate de un anumit destinatar
(psalmii cu dedicaţie: pentru cel Iubit, pentru Solomon,
pentru fiii lui Core, pentru cea care a dobândit moştenirea),
181
de anumite sărbători şi situaţii (pentru ziua de Sâmbătă,
pentru ziua cea dintâi de după Sâmbătă, pentru sfinţirea
casei, pentru vreme de năpastă), de localizare în timp şi în
spaţiu (cu referire în special la momente din viaţa regelui
David, autorului psalmilor: când a venit la el profetul
Natan, când a ars Mesopotamia Siriei şi Ţoba Siriană, când
era în peşteră, când se afla în pustia Iudeii), de conţinutul
psalmilor (privitor la cele ascunse ale Fiului, privitor la
ajutorul ce vine dimineaţa, privitor la poporul ce se
îndepărtase de cele sfinte, privitor la înţeleptele învăţături
către Emam Israelitul) şi chiar indicaţii de interpretare
(pentru octavă, pentru ce se cântă cu schimbul). De multe
ori titlurile şi diversele indicaţii se repetă sau se combină
între ele, în acest din urmă caz rezultând denumiri ale
psalmilor ample şi complexe, cum ar fi, spre exemplu, în
cazul Psalmului 44: „Pentru sfârşit: un psalm al lui David;
privitor la ce se cântă cu schimbul, spre învăţătură fiilor lui
Core; cântare pentru Cel Iubit”.
Se poate observa în textele biblice că titlurile
psalmilor au un caracter strict informativ, oarecum sec, chiar
şi atunci când fac referire la conţinutul lor. În cazul lui Aurel
Anghel lucrurile sunt substanţial diferite, marea majoritate a
psalmilor având titluri care sintetizează mesajele religioase
în expresii deosebit de plastice, pline de expresivitate şi
încărcătură poetică proprie, de multe ori redând sau
prelucrând chiar versuri din textele pe care le denumesc. În
acest sens, o redare semnificativă a unor titluri din cartea lui
Aurel Anghel, în paralel cu cele din Biblie, poate fi în mod
special relevantă, dar în acelaşi timp şi utilă, pentru
înţelegerea aportului novator şi benefic pe care l-a adus
autorul prin transcrierea psalmilor, nu numai în rime, ci şi
într-o viziune poetică plină de originalitate: Ocolind cărări
182
întortocheate (Psalmul 5 „Pentru sfârşit: un psalm al lui
David pentru cea care a dobândit moştenirea”), Mă paşte
domnul (Psalmul 22 „Un psalm al lui David”), Sufletul
spre tine ridic (Psalmul 24 „Un psalm al lui David”),
Glasul milei tale (Psalmul 25 „Al lui David”), Ridică şi
paşte pe răi (Psalmul 27 „Al lui David”), Mâna se-
ngreoaie (Psalmul 28 „Un psalm al lui David, la ieşirea cu
Cortul”), M-a scos din groapa ticăloşiei (Psalmul 39
„Pentru sfârşit: o cântare a lui David pentru Iditun”),
Cântarea învierilor (Psalmul 65 „Pentru sfârşit: o cântare
psalmodică a învierii”), Dumnezeu în mijlocul
Dumnezeilor (Psalmul 81 „Un psalm al lui Asaf”),
Strigarea răilor (Psalmul 82 „Un psalm-cântare al lui
Asaf”), Pre Cel Înalt ai pus scăpare ţie (Psalmul 90 „O
cântare-laudă a lui David”), Răsădiţi vor fi credincioşii
(Psalmul 91 „Un psalm-cântare pentru ziua Sâmbetei”),
Binecuvântează suflete al meu pe Domnul (Psalmul 103
„Al lui David”), Lauda mea să n-o tac (Psalmul 108
„Pentru sfârşit: Un psalm a lui David”), Am crezut, am
grăit, m-am smerit (Psalmul 115 „Aliluia”), Mergând
mergeau (Psalmul 125 „O cântare a treptelor”), Darurile
Domnului mănunchi (Psalmul 128 „O cântare a
treptelor”), Am gătit ungător unsului meu (Psalmul 131
„O cântare a treptelor”), Cuviinţa slavei spre tine ridic
(Psalmul 144 „O cântare de laudă a lui David”).
În prefaţa intitulată Devenirea întru poezie şi drumul
către Dumnezeu, prof. Iulia Lazăr de la Colegiul Naţional
„Bogdan Petriceicu Hasdeu” (fostă colegă a autorului) face
o analiză pertinentă şi interesantă, surprinzând poate ca
nimeni altcineva esenţa şi originalitatea creaţiei poetice a lui
Aurel Anghel, inclusiv a acestor transoriei în rime a
psalmilor biblici, care formează un tot indestructibil fiinţă-
183
credinţă-creaţie-dumnezeire: „Lirismul şi dramatismul din
poemele biblice este, acum, doar un pretext. Până şi
numărul psalmilor, identic cu cel din Vechiul Testament, e o
pistă falsă. Nu rescrie poetul Aurel Anghel rugăciunile,
temerile şi speranţele regelui David. Găseşti, în versurile cu
armonie monotonă, de litanie, o biografie interioară a celui
ce le-a scris. E un act de spovedanie şi, deci, de sacră
purificare (…) Chiar dacă se păstrează retorica biblică,
chiar dacă arhaismul, cu rafinament de bijutier mânuit,
proiectează cititorul într-un timp al profeţilor biblici, chiar
dacă revin obsedant aceleaşi toposuri, - Ierusalimul, Sionul-
nu poate rămâne neobservată ancorarea durerii, a mâniei, a
furiei, a neliniştilor şi incertitudinilor, a umilinţelor poetului
în ACEST TIMP care l-a uitat pe Dumnezeu (…) Unii se vor
gândi, în mod firesc, şi la Psalmii lui Arghezi. Eu cred că
ceea ce au comun cei de faţă cu cei arghezieni este doar
ieşirea din timpurile publice în istorie, în contingentul
contemporan poetului. Dar tonul psalmistului Aurel Anghel
nu e unul sfidător, nici unul revendicativ. Nu spre
Dumnezeu se îndreaptă mânia şi reproşul, ci către semeni şi
către sine (…) Aş spune că aceşti psalmi s-au născut şi din
imperioasa nevoie a unui suflet ce vrea să iasă din
vremurile profane şi ostile în care trăieşte. Nevoia de
speranţă. Nevoia de dumnezeire. Este acest volum ca un alt
CREZ, unul personal, intim, - şi tocmai de aceea atât de
emoţionant! – o adevărată mărturisire a bucuriei că în astă
lume smintită a mai rămas nădejdea în dreapta judecată a
lui Dumnezeu (…) Duioşie şi teamă, indignare şi
compasiune, speranţă şi deznădejde, păcat şi smerenie,
furtună şi înseninare – toate stările unui om ce trăieşte în
lumea aceasta, dar are ochii spre cer, pot fi regăsite în
simplitatea plină de profunzime a acestor noi psalmi. Sunt
184
de fapt, trăirile unui om care iubeşte şi care nu se poate
opri să îşi cânte copleşitorul sentiment de iubire de
Dumnezeu (…) Iar acest volum nou nu e altceva decât o
treaptă fericită a devenirii întru poezie pentru poetul Aurel
Anghel”.
Concluzionând, putem spune că această nouă şi, în
felul ei, unică versiune poetică a Cărţii Psalmilor este un
cântec adresat Domnului, un imn de credinţă, o transfigurare
a temerilor şi frământărilor autorului, dar şi a bucuriei
acestuia de a trăi cu credinţă în Dumnezeu. Minunea sau
revelaţia profesorului Aurel Anghel din luna iulie 2006 de la
Bisoca, din tabăra de vară a elevilor din judeţele Buzău şi
Tulcea, în atmosfera de credinţă şi creaţie din acest adevărat
„colţ de rai”, este dovedită, dacă mai era nevoie, şi de faptul
că s-a apucat imediat de lucru, cu pasiune şi credinţă,
reuşind să definitiveze această minunată carte într-un timp
foarte scurt, astfel că ea a putut fi lansată câteva luni mai
târziu, în preajma sărbătorilor de Crăciun, la Seminarul
Teologic din Buzău.
187
IZVORUL PRIMĂVERII
Cu ocazia împlinirii a 500 de ani de la moartea lui
Ştefan cel Mare şi a 80 de ani de la apariţia revistei
rădăuţene „Muguri”, a fost (re)editată puţina operă literară
care a rămas de la scriitorul bucovinean Mihai Horodnic
(1907-1926), sub titlul Izvorul primăverii (Editura
Septentrion, Rădăuţi, 2004). Cartea a apărut sub egida
Centrului pentru Studierea Problemelor Bucovinei şi a
Societăţii de Ştiinţe Filologice din România, Filiala Rădăuţi,
în redacţia lui Vasile I. Schipor şi având ca prefaţă articolul
Mihai Horodnic–un zbor frânt de Luca Bejenaru, publicat în
Analele Bucovinei (Bucureşti, anul IV, nr.1, 1997, p.39-46).
Ediţie îngrijită, cu note, aprecieri critice, tablou cronologic,
bibliografie şi anexe de Vasile I. Schipor.
Mihai Horodnic s-a născut în anul 1907 în satul
Bilca de lângă Rădăuţi şi a murit foarte tânăr, în vârstă de
numai nouăsprezece ani, înecându-se în pârâul Suceviţa.
După absolvirea şcolii primare din satul natal, Mihai
Horodnic s-a înscris, în anul 1918, în clasa I a Liceului
„Eudoxiu Hurmuzachi” din Rădăuţi. Câţiva ani mai târziu el
se alătură iniţiativei unor colegi din clasele mai mari şi îşi
publică primele încercări literare în revista „Mugurul”, care
apărea scrisă de mână, cu creionul, sub forma unor fascicole
de caiet, şi care circula în şcoală şi în internat, pe sub mână,
fiind transmisă din elev în elev. În anul 1924, aceşti tineri
entuziaşti obţin aprobarea corpului profesoral şi chiar
sprijinul direct al unor dascăli deosebiţi, precum
remarcabilii cărturari bucovineni Ilie Vişan şi Emanoil
Isopescu (directorul liceului), pentru a edita oficial această
188
revistă, care, deşi scrisă în continuare de mână, va fi
multiplicată la ciclostil (şapirograf) şi va fi difuzată atât în
cadrul liceului lor, cât şi la celelalte şcoli din oraş. Titlul a
fost schimbat din „Mugurul” în „Muguri”, iar iniţiatorii
revistei şi principalii ei colaboratori din această perioadă au
fost, în afară de Mihai Horodnic (membru al colectivului
redacţional şi, din anul 1925, conducătorul acestuia), elevii
şi studenţii Iftimie Galan, Tit Cârstean, Octavian Munteanu,
Ion Negură, Ion Roşca (ucenic la multiplicator) şi Eugen
Prelipcean (graficianul grupului care, prin desenele sale
foarte reuşite, a asigurat un aspect deosebit publicaţiei).
Acestora li s-au alăturat în curând şi alţi tineri talentaţi,
dintre care s-au remarcat în mod deosebit Iulian Vesper
(Teodor C. Grosu) şi Ghedeon Coca, precum şi câţiva
colaboratori din afara liceului: Emilia Tănăsescu (din
Rădăuţi), Mircea Ciobanu (din Cernăuţi) şi Emil Giurgiuca
(din Gherla).
În anul 1926 Mihai Horodnic reuşeşte să pregătească
tot ceea ce era necesar pentru apariţia primelor numere
tipărite ale revistei, dar, din nefericire, el nu se va mai putea
bucura de această extraordinară realizare, dat fiind soarta sa
tragică. Primul exemplar tipografiat a fost de fapt un număr
dublu, cu caracter omagial, dedicat în întregime celui care a
crezut în această idee şi care, într-un fel, şi-a dat chiar şi
viaţa pentru înfăptuirea ei, întrucât excursia la apa Suceviţei,
unde s-a produs tragicul accident, a avut ca scop, printre
altele, şi punerea la punct, împreună cu alţi colegi de
redacţie, a ultimelor amănunte legate de evenimentul
respectiv. Şocul produs de moartea lui Mihai Horodnic a
fost atât de neaşteptat şi de puternic încât revista îşi va
înceta apariţia regulată. Ea va mai fi editată sporadic în anii
1927, 1928 şi 1929 (câte un număr) şi 1940 (trei numere),
189
dar atmosfera literară creată în jurul ei se va transmite unei
întregi generaţii de tineri talentaţi din întreaga Bucovină.
Revista „Muguri” a avut o importanţă deosebită
pentru dezvoltarea presei şcolare româneşti, atât pentru cea
bucovineană, cât şi pentru cea naţională, în ansamblul ei.
„Mugurii” din Rădăuţi şi „Speranţa” din Cernăuţi, care au
apărut cam în acelaşi timp, au fost primele publicaţii ale
elevilor din acest colţ de ţară şi printre primele de acest gen
de pe teritoriul României. Revista rădăuţeană, în mod
special, se caracteriza prin regularitatea apariţiilor (având o
periodicitate de un număr la aproximativ două luni, cu
excepţia numerelor duble care apăreau la intervale mai mari
de timp) şi prin longevitatea deosebită (având, prin cele
şaisprezece numere realizate în prima ei serie, între ianuarie
1924 şi octombrie 1925, o durată de viaţă de aproape trei ani
de zile, ceea ce, la vremea aceea şi pentru o astfel de
publicaţie, era de-a dreptul extraordinar). Marele ei merit a
fost însă faptul că la această revistă şi la cenaclul care
funcţiona pe lângă ea şi în care erau analizate producţiile
literare ale colaboratorilor s-a format o puternică mişcare
culturală şi literară, care avea să declanşeze o adevărată
reacţie în lanţ, concretizată în perioada imediat următoare
prin constituirea, în liceele bucovinene, a unor noi societăţi
estetice ale elevilor (între care s-au remarcat, în mod
deosebit, cele din Cernăuţi conduse de Barbu Sluşanschi şi
Mircea Streinul), iar câţiva ani mai târziu prin apariţia unui
număr impresionant de publicaţii literare, cele mai
importante fiind Îndrumarea, Orion şi Pana literară (la
Rădăuţi); Freamătul literar (la Siret); Crai Nou, Plai,
Izvodiri, Fişier, Flanc, În preajma gândului şi Argonaut (la
Cernăuţi).
190
Această efervescenţă literară s-a datorat în mare
măsură şi acelor tineri entuziaşti care şi-au făcut ucenicia la
cenaclul şi revista „Muguri” şi care au fost invocaţi adesea
ca „vestitori” ai noii generaţii literare arborescene, cea care
se va desprinde de cultura bucovineană clasică, dezvoltată
pe un fundal de şcoală germană, şi se va zbate să-şi găsească
propria sa cale de exprimare, având ambiţia de a crea un stil
propriu, autohton, pe care l-au denumit „atmosfera de nord”
sau „goticul bucovinean”. Dacă mentorul grupului, Mihai
Horodnic avea să fie oprit din drum de soarta sa tragică,
mulţi dintre ceilalţi colaboratori de la „Muguri” se vor
afirma ca literaţi de seamă ai Bucovinei. Arcadie Cerneanu,
Iulian Vesper, Constantin Rotariu, Ghedeon Coca şi Ion
Roşca vor scoate revista Îndrumarea (în anul 1931), iar E.
Ar. Zaharia şi George Putneanu vor fonda revista Orion (în
anul 1933). Ceva mai târziu, în perioada dintre cele două
ocupaţii sovietice ale nordului Bucovinei, alţi poeţi şi
prozatori formaţi la şcoala „Mugurilor”, fie în prima serie,
fie în seriile de mai târziu, îşi vor aduce o contribuţie
importantă la redactarea nou createi publicaţii Revista
Bucovinei: Ion Negură, George Putneanu, Dragoş Vicol şi
Neculai Tăutu.
Cea mai semnificativă implicare a generaţiei lui
Mihai Horodnic în această nouă literatură „de nord” a fost
însă participarea reprezentaţilor ei la vestita mişcare
„Iconar”, apărută în anul 1931 sub coordonarea estetică a lui
Mircea Streinul. Unul dintre fondatorii acestei grupări a fost
chiar poetul Ion Roşca, plecat şi el din Rădăuţi, de la
cenaclul şi revista conduse de Mihai Horodnic, dar care, ca
şi acesta, a avut o soartă nefastă, o carieră întreruptă brusc
prin moartea sa la numai douăzeci şi cinci de ani. La noua
mişcare literară au mai aderat şi alţi foşti „muguri”, între
191
care Ghedeon Coca, Ion Negură, Iulian Vesper (care,
împreună cu Mircea Streinul, au fondat colecţia şi apoi
editura „Iconar”) şi George Putneanu (care a redactat la
Rădăuţi primul număr al revistei „Iconar”, următoarele
apărând la Cernăuţi sub direcţia lui Liviu Rusu şi Mircea
Streinul). Câteva decenii mai târziu, Ovid. S.
Crohmălniceanu va caracteriza „la rece” literatura acestei
grupări, iar observaţiile sale critice sunt reluate acum, după
câteva decenii, în ediţia îngrijită de Vasile I. Schipor:
„Niciodată în poezia românească nu s-a făcut atâta
tanatologie. Complement al «filozofiei» disperării, această
lirică sumbră a fost cultivată în special de grupul
bucovinean «Iconar» din jurul lui Mircea Streinul” sau:
„Poate doar un singur lucru distinge practic producţia
întemeietorilor editurii şi revistei «Iconar», umbra pe care
vine să o arunce mereu, într-o lirică inspirată de legătura
cu pământul natal şi natura sa păduratică, obsesia morţii”.
Toate elementele specifice sesizate de Ovid. S.
Crohmălniceanu sunt din plin reprezentate şi în poezia lui
Mihai Horodnic, ceea ce a făcut ca acesta să fie considerat
primul precursor al „iconarilor”. Mai mult decât atât, el este
apreciat de Mircea Streinul ca fiind primul poet modernist al
Bucovinei, deşi după alţi comentatori acest atribut i-ar
reveni lui George Voevidca.
Poeziile lui Mihai Horodnic au fost publicate postum
de Vasile I. Posteucă, în anul 1936, cu titlul File de poveste
(Antologie), la Tipografia Mitropolitul Silvestru din
Cernăuţi. Volumul conţine trei cicluri: Nelinişti, Fragmente
din „File de poveste” şi Cântecele aşteptării, iar în ediţia lui
Vasile I. Schipor mai sunt adăugate câteva poeme publicate
în revista „Muguri”, dar necuprinse în antologia din 1936,
precum şi un text postum. În primele două cicluri Mihai
192
Horodnic se revela ca un poet romantic, cântăreţ patetic al
minunăţiilor naturii, dar, în acelaşi timp, marcat de trauma
dezrădăcinării, de nostalgia satului natal cu poveştile şi
frumuseţile copilăriei, de tristeţea iubirii fără de noroc şi de
obsesia morţii. El creează o atmosferă vibrantă, exprimată în
versuri pline de melodicitate, cu rezonanţe uneori
eminesciene, alteori bucovinene, şi nu numai. Parcă
premonitoriu, Mihai Horodnic este fascinat de adâncurile
tainice ale apelor, pe care le cântă adeseori, începând chiar
cu prima poezie publicată în „Muguri”:
Mult mister ascunde apa în adâncul ei de unde,
Când cu farmece de aur luna-ntr-însele pătrunde…
Cel de-al treilea ciclu, Cântecele aşteptărilor, este
însă cu totul altceva. Aici Mihai Horodnic nu numai că
experimentează versul alb (ceea ce, oricum, era destul de
mult pentru acele vremuri), dar chiar creează o poezie
caracterizată printr-o modeernitate structurală, de esenţă, de
gândire şi exprimare poetică – ceea ce, probabil, i-a şi atras
aprecierea de primul poet modernist al Bucovinei. Dacă
temele sunt în general aceleaşi, calea este fundamental
diferită. Poate nu întâmplător, redactorul noii ediţii, Vasile I.
Schipor a ales ca titlu al acesteia tocmai un vers din
„Cântecele aşteptării”, iar strofa care îl conţine a fost
reprodusă pe coperta a patra a cărţii:
E sărbătoare mare în zările albastre,
A înflorit grădina şi-n sufletele noastre…
Pribeag, pe-un drum de soare, eu m-am pornit să merg
Şi deznădejdea toată din sufletu-mi s-o şterg,
S-ajung în ţara unde mai albi în floare-s merii,
Să sec dintr-o sorbire izvorul primăverii,
Să simt o viaţă nouă …
Dar m-am oprit din drum …
193
Mihai Horodnic, în mult prea scurta sa viaţă, a reuşit
să creeze o operă literară care este intens dezbătută şi în ziua
de astăzi. Dar el a avut în acelaşi timp şi alte veleităţi
artistice. A fost un recitator şi un muzician foarte bun.
Declama versuri din cei mai sofisticaţi autori şi cânta
minunat la vioară, atât romanţe cât şi compoziţii mai
dificile. A montat spectacole de teatru în care şi-a asumat
roluri importante şi a condus munca regizorală: Cocoşul
negru (de Victor Eftimiu), Boieri şi ciocoi (de Vasile
Alecsandri) sau O scrisoare pierdută (de Ion Luca
Caragiale). Când „o rigurozitate didactică excesivă” (cum o
numeşte Ion Negură în amintirile sale) a interzis colaborarea
colegelor de la liceul de fete pentru rolurile feminine, Mihai
Horodnic a scris o piesă de teatru numai pentru bărbaţi, care
va fi publicată postum, în anul 1937, prin grija aceluiaşi
Vasile I. Posteucă (cumnatul autorului), la Editura
„Bucovina” I.E. Torouţiu din Bucureşti, şi care este de
asemenea inclusă în ediţia lui Vasile I. Schipor. Din păcate,
tânărul, dar talentatul dramaturg nu a mai putut să participe
la premiera piesei sale, care va avea loc în toamna anului
1926, la sala Casei Germane din Rădăuţi, în cadrul unui
spectacol literar-muzical organizat în memoria sa de Liceul
„Eudoxiu Hurmuzachi”. Protagoniştii spectacolului au fost
prietenii şi colegii săi din cenaclul şi redacţia revistei
„Muguri”: Iftimie Galan, Tit Cârstean, V. Poleacu, Ion
Negură, Teodor C. Grosu, Constantin Cucu, T. Galan, V.
Cojocariu, N. Spânu, Eugen Prelipcean, T. Fortuna, D.
Bodale, V. Motrescu şi Ion Roşca, în timp ce rolul copilului
Brumărel a fost interpretat de copilul Eugen Drăguţescu, cel
care va deveni peste ani un renumit pictor cu palmares
internaţional.
194
Ediţia întocmită de Vasile I. Schipor este o lucrare
de nivel academic, realizată cu acribie şi competenţă. În
capitolele Mihai Horodnic în cronica vremii (Excerpta et
selecta) şi Aprecieri critice, redactorul cărţii adună
numeroase amintiri şi referinţe critice referitoare la viaţa şi
opera autorului, dintre care le menţionăm pe cele semnate de
Ion Negură, Iulian Vesper, E. Ar. Zaharia, Vasile I.
Posteucă, Traian Chelariu, Ilie E. Torouţiu, Tudose Dracea,
Mircea Streinul, Perpessicius, George Drumur, Octavian
Olinici, George Muntean, Ovid. S. Crohmălniceanu, Tudor
Opriş, Liviu Papuc, Luca Bejenaru, Petru Froicu, Gheorghe
Hrimiuc–Toporaş, Adrian Dinu Rachieru, Emil Satco,
Mălina Aniţoaei şi Vasile I. Schipor. Urmează o
Bibliografie completă (conţinând poezii originale şi proză
scurtă publicate antum în periodice; poezii originale
publicate postum în periodice, volume sau antologii; teatru
publicat postum în volum şi referinţe critice, edite sau
inedite), un Tabel cronologic (care ar putea să deruteze
cititorul, la o primă vedere, întrucât el nu conţine date
referitoare la viaţa şi activitatea lui Mihai Horodnic, ci face
o trecere în revistă a celor „patru secole de civilizaţie a
scrisului în Rădăuţi şi în microzona Rădăuţilor”, conturând
„un tablou al multiculturalităţii locale care s-a impus în
conştiinţa multor generaţii ca o adevărată «Europă în
miniatură», în care „contribuţiile românilor, germanilor,
evreilor, polonezilor, ucrainenilor şi ruşilor-lipoveni
sugerează, astfel, un adevărat dialog al convieţuirii paşnice,
al confluenţelor culturale benefice, realizat de-a lungul
vremii prin implementarea unui model central-european de
succes”) precum şi, în anexe, un grupaj iconografic alb-
negru, în care reţin atenţia mai ales cele câteva fotografii
195
trimise din Statele Unite de Zamfira Posteucă, sora
nonagenară a poetului Mihai Horodnic.
Vasile Schipor, îngrijitorul ediţiei „Izvorul
primăverii”, este secretar ştiinţific al Centrului de Studii
„Bucovina” din Rădăuţi (subfilială a Academiei Române),
secretar de redacţie al publicaţiei „Analele Bucovinei”,
editate de acesta, precum şi preşedinte al Filialei Rădăuţi a
Societăţii de Ştiinţe Filologice din România. El s-a remarcat
prin elaborarea unor studii şi comunicări ştiinţifice deosebit
de valoroase, ce abordează în principal istoria culturală a
Bucovinei. Între acestea se înscrie şi lucrarea dedicată
poetului Mihai Horodnic, o restituire necesară a biografiei şi
operei acestuia.
196
MÎNGÂIOS
Institutul European din Iaşi a publicat postum, în
colecţia „Inorog”, ediţia a II-a revăzută a volumul de versuri
Mîngâios, aparţinând poetei Irina Andone (1968-1998).
Cartea a apărut cu ocazia comemorării a şapte ani de
la moartea tinerei scriitoare, cu un cuvânt înainte de
Constantin Parascan intitulat „Irina Andone – In
memoriam”. Eu am primit-o de la rudele poetei din Lespezi,
în cea mai minunată (după mine) perioadă a anului, în luna
mai (evocată de altfel şi de poetă), când dorinţa de a te
bucura de viaţă ar trebui să fie poate cea mai intensă.
Irina Andone este ieşeancă prin naştere, prin viaţă
(atâta cât a fost) şi prin moarte (dat fiind sensibilitatea şi
spiritul specific poeziei sale). Ea a urmat şi absolvit
cursurile Liceului de Informatică şi ale Facultăţii de
Filologie a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi,
apoi a beneficiat de două burse prestigioase: prima, la
Institute for Apllied English Language (Edinburgh, 1990),
iar cea de-a doua la Saint Hilda's College (Oxford, 1993-
1994). A fost cadru didactic la Facultatea de Litere a
Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” (Catedra „Eminescu”)
şi la secţia de actorie a Academiei de Arte „George Enescu”,
precum şi cercetător ştiinţific la Institutul de Filologie
Română „Alexandru Phillipide” din Iaşi. A contribuit cu
numeroase articole la revistele culturale şi ştiinţifice. Teza
de doctorat i-a fost publicată atât antum, cu titlul Poetica
eminesciană a contrariilor (Universitatea „Alexandru Ioan
Cuza”, Iaşi, 1997), cît şi postum cu titlul Farmec dureros.
Poetica eminesciană a contrariilor (Editura „Cronica”, Iaşi,
197
2002). A contribuit, de asemenea, la redactarea unor lucrări
academice, în colective de autori, apărute ulterior morţii ei:
Dicţionarul limbajului poetic eminescian. Semne şi sensuri
poetice. Vol. I. Arte. (Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”,
Iaşi, 2005; coordonator: Dumitru Irimia) şi Dicţionarul
limbii române, serie nouă, tomul IV, litera „L” (Editura
Academiei Române, Bucureşti, 2008; redactori responsabili:
acad. Marius Sala şi acad. Gheorghe Mihăilă).
În poezie a debutat la numai 16 ani, elevă fiind, în
cadrul Cenaclului literar „Junimea” al Muzeului Literaturii
Române şi al revistei Convorbiri literare: „Debut
semnificativ, lămuritor, voce specială, fără ambiguităţi
excesive” (Constantin Parascan). Poeziile aveau să o facă
celebră încă din anii studenţiei şi să-i aducă o binemeritată
recunoaştere prin acordarea a două premii naţionale. Dar
Irina Andone nu s-a oprit numai la poezie; după anul 1989
ea scris şi a citit proză în Cenaclul „Ion Creangă” de la
Bojdeuca din Ţăcău: „Bijuterii lexicale şi de structură
exemplare. Se distingea prin individualizări coloristice,
fineţe şi contrapunct. Un sânge subteran irigă această
literatură. Cândva, cineva trebuie să ofere tiparului şi
această parte a creaţiei Irinei Andone”. (Constantin
Parascan).
În ceea ce priveşte volumul de versuri Mîngîios
(prima ediţie: Institutul European, Iaşi, 1996), acesta avea să
fie prezentat de asemenea la Cenaclul „Ion Creangă” de la
Bojdeuca din Ţicău, într-o şedinţă specială la care Irina
Andone a fost invitat de onoare. Volumul a surprins la acea
vreme nu atât prin indiscutabila sa valoare artistică, cât mai
ales prin uluitoarea şi originala viziune asupra triughiului
iubire –viaţă (maternitate) – moarte. Surpriza şi – de această
dată – stupefacţia aveau să devină mult mai mari şi să
198
cuprindă întreaga lume literară ieşeană şi naţională când,
după numai doi ani, poeta va hotărî să-şi încheie socotelile
cu viaţa şi să urmeze calea pe care deja o definise în
versurile sale, ceea ce a determinat o abordare oarecum
diferită a criticii literare, mai nuanţată şi mai bogată în
sensuri noi: „Citind şi recitind poemele din acest volum şi
prin luciul ocheanului întors, întunecat în acel octombrie
1998, căutînd a descifra măcar cîteva linii din secretul pe
care-l poate închide în ea opera unui creator, trei sunt
tunelurile prin care suntem ademeniţi a pătrunde şi înţelege
acest testament poetic. (…) Cele trei căi ne oferă tot atîtea
chei de desluşire a înţelesului ascuns: presimţirea morţii (a
neanutului nemilos), obsesia plodirii (neîmplinită) şi
vieţuirea în iubire (alături de iubitul visat)”, ceea ce face
din volumul „Mîngîios” o „carte mărturisitoare, gândită,
imaginată, structurată şi dăruită ca un testament de către
autoarea însăşi” (Constantin Parascan).
Fără să contestăm în vreun fel aprecierile critice de
mai sus, noi am avea la rândul nostru de făcut câteva
observaţii şi nuanţări, pe care le considerăm necesare pentru
completarea imaginii artistice extraordinare pe care o oferă
această operă lirică şi această poetă de o factură elegiacă
aparte.
În primul rând considerăm că legătura poetei cu
părinţii (cărora de altfel le şi este dedicată cartea) este mult
mai profundă şi mai importantă în contextul volumului decât
a fost sesizată şi subliniată, în ciuda puţinătăţii versurilor
care abordează această relaţie. Exemplificativ în acest sens
este poemul „Ce vînt”, pe care îl cităm în întregime: „Iubite,
îi văd pe părinţi/atîrnaţi cu sufletu-n ceruri,/scăldaţi în
lumina de lapte,/cu dinţii albiţi, avizi de lumină, avizi/ şi în
cruce acum cuminţiţi./Coboară din ei/şuvoaie de lapte alb şi
199
de păcură/din gurile lor albite, de var,/şi încă-i cu pruncii în
pîntece mama,/încă-n genunchi este tatăl,/ ascultă prin
pîntece geamătul blînd,/ ce nătîng, ce nătîngă,/ ce vînt”.
Mama mai este evocată tulburător în două din cele patru
poeme intitulate: „Bocet”: „Mamă, vino aproape, iubeşte,
iubeşte,/ de s-ar termina/ infernul acesta de primăvară,
/mamă, coboară, coboară,/ uite părul meu, pielea,/
cunoaşte-mă, aieve-am venit,/ infernul aceste de
primăvară,/mortal şi slăvit” sau: „Mai puţin de jumătate de
cîntec am fost/vale cu gheaţă,/ vale cu buruiană./ Ce tulbure
somn maica avea/ şi apa în vale cu el tulbura,/ soarele ca
mierea,/ soarele ca fierea,/ dunga cerului se subţia”, în timp
ce tatăl este purtătorul acelei interogări rău-prevestitoare:
„Tata întreabă: unde te duci?/ mai dulce, mai în barbă, mai
rar” (Ereticii), care este reluată apoi ca un leitmotiv cu
încărcătură funebră, funestă: „Unde te duci? tata strigă”, iar
răspunsul este : „către deal înverzit/ cu vîscul pe frunte”,
sau : Într-o vale aleasă, / rozmarin şi năsălie,/ cu iarbă de
lună,/ cu foi de mure, anume…”, pentru această plecare
fiind stabilită – ca şi în alte poeme – luna mai. La prima
vedere ar putea fi identificată o asemănare cu biblicul „în
loc cu verdeaţă”, dar paralela se opreşte aici întrucât, în loc
de „unde nu-i durere, nici întristare, nici suspin”, avem
„iarba dracului, mătrăgună” şi „de pe straie scaieţii la
vale-mi se scurg/ca din pântecul mumii un prunc” (Vîsc I).
Revenind la cele trei teme principale ale cărţii,
trebuie observat că acestea au o anumită înlănţuire logică:
nedesăvârşirea prin iubire, lipsa „plodirii” sau „pruncirii”
(termeni folosiţi de poetă) şi, implicit, ca o consecinţă a
imposibilităţii îndeplinirii menirii principale a femeii, a
rolului ei matern, obsesia inutilităţii şi perspectiva morţii ca
o rezolvare „in extremis”. Legătura este evidentă: iubirea
200
trebuie să genereze „plodire”, iar lipsa acesteia deschide
calea către moarte, prin întreruperea unei filiaţii fireşti pe
linie maternă, aşa cum apare în poemul „De îndrăgostire”,
pe care îl cităm de asemenea în întregime: „În convoaie
lungi vin iubitele,/ castele/. Asta sunt eu în strai
păienjeniş,/vin pe furiş,/ vin ca să fur şi să plec,/guralivă ca
o sămînţă mică, o ghindă sau un bob de linte/ ce-şi scoate
pe rînd/ sufletul prin pămînt,/sub răsuflarea cîrtiţei/care
sapă/ şi spune ceva de dor/ obositor,/ de-au auzit şi mamele/
şi bunicile şi-acum fiicele”.
Deşi cele trei teme se întrepătrund pe tot parcursul
cărţii, predominanţa lor în textul volumului urmăreşte
oarecum ordinea din înlănţuirea logică despre care am vorbit
mai sus. Mai întâi este dragostea, iubirea, iubitul. Dragostea
visată şi dorită de poetă nu este în principal aceea carnală,
trupească, pe care de fapt o respinge încă de la prima
experienţă de acest gen, evocată în mod semnificativ chiar
în primul poem al cărţii: „Din albastru-i strai,/din trupul cel
de lapte şi de var/ţi se zvîrle preacucernic/nenufărul,
trandafirul,/ oh, ce silă, oh, ce silă”. (Fecioara). În contextl
cărţii, iubitul este mai degrabă o noţiune abstractă, un
personaj ideal pe care poeta şi-l creează pentru necesitatea
de adresare intimă, o soluţie de evitare a singurătăţii, până la
urmă un sprijin, un tovarăş de drum şi un martor la marea
trecere: „Eu te conduc de mînă/ pe acest lent şuvoi./ Ţine-
mă strîns, suntem doi./Pune-ţi pieptul tare/ pe grilajul de
fier./Nu e loc pentru noi/într-atîta strîmtoare./Pune-ţi
pieptul tare/şi să pornim în sus pe şuvoi./E nevoie de noi
unde mergem,/e nevoie de noi” (Şuvoi), sau: „Am să-mi
aduc aminte de tine,/de nopţile alb petrecute-n
pudoare…/…/Am să-mi aduc aminte de tine,/de jarul ce sta-
n adorare” (Poem fără titlu, p.41), sau: „EA are să vină c-o
201
poftă de danţ/ că pieptul îmi fi-va de sare/…/ Hai, du-mă la
Dumnezeu, iubit al meu,/ că are să vină c-o poftă de danţ pe
iarbă/ unde-i floarea de nalbă// Hai, vino de du-mă la
Dumnezeu,/ în lacră-mi la capătul meu” (Ea).
A doua temă este cea a imposibilei maternităţi, a
nefecundităţii, dramă majoră care generează întrebări
fundamentale şi dileme existenţiale, sfârşind cu obsesia
inutilităţii ca femeie care nu poate să producă rodul iubirii şi
care întrerupe astfel o continuitate biologică şi umană
firească: „De la ospăţul cu-al zilei trup vin/ cu buzele roşii
de vin/ cu cerul senin la picioare/ cu ambele pîntece
clare//Va să fac ceva, cu cel sur, nefecund,/ pe care îl port
la vedere,/ cel ce m-aşteaptă, rotund,/ se clatină, oblic, în
vînt”. (Femeie), sau: „Femeie rară,/cu picioarele
împiedicate/şi nestemate bătute în talpe,//şi cu surpare/de-a
stînga/pe cînd se face a ploaie/ pe cînd se face a vînt/ a
plodire/ sau nu ştiu ce mare cinstire” (poem fără titlu, p.40),
sau: „Plăcile grele de aur se urc/ cu o paloare/ cu o
căldură/cu un dor de plodire/pîn' la Dumnezeu şi fire”
(poem fără titlu, p.39). Tema pruncirii neîmplinite se
împleteşte în permanenţă cu tema iubirii (cea care trebuie să
producă pruncirea) şi cu tema morţii (ca o consecinţă a
neperpetuării vieţii prin natalitate, a stingerii sterpe a
acesteia): „Iubite, te gîndeam de aur/cînd atingeai un pîntec
supt, de ceară/Masca-mi cu ochi de sfînt/ spre boală/se-
nvălmăşea alb şi sonor.// E noaptea sinuciderii cu spor22
//
Un prunc din ceaţă, plîns,/mă-ndeamnă/acid să muşc/din
propriul meu umor” (Umor), sau: „Şi ziua e rară şi noaptea
e rară,/ La nord e o vreme ceţoasă,/Paingii dreg năsălie în
fiecare colţ de la casă/aprinşi ca amnară.//La nord e o
22 Sublinerea noastră.
202
vreme ceţoasă,/La est a prunc amiroasă./Şi ziua e rară şi
noaptea e rară,/Mi-s ochii aprinşi ca amnară” (Viitor).
Apar simboluri noi, în special de factură minerală, opuse
astfel celor vii, capabile să producă o perpetuare biologică,
dar având în acelaşi timp şi sensuri ezoterice, undeva de prin
zona alchimiei – magie albă – magie neagră: fosfor, fier,
plumb, aramă, argint viu, sare, păcură, var, cenuşă, zgură,
fum. Cel mai folosit simbol este acela al aurului, metal nobil
dar, în acelaşi timp, purtând spectrul nenorocului,
blestemului şi morţii: „S-a oprit/vasul cu sclipiri de aur,/
Cer înţepenit.//Mi-s picioarele coloane de femeie pură./
Arde-n vase diafane aur şi prescură./Mîinile scăldate-n aur/
singure se-nalţă-n Car,//Carul Mare, în lichidul nopţii
/nenufar” (Nenufar), sau: „Iubitul greu, de aur mat,/Un
lucru nou şi bun şi blînd/deasupra-mi bătând.//Se-nchide
cerul. Se închide./Mă umezesc precum pe lac o luntre./
Nufăr de aur pe un lac sărat/ Iubitul meu bătând pe unde”
(Nufăr de aur, iubitul), sau: „În acelaşi jug de aur suntem
vite de povară/În amor pierdute corpuri, zvîrcolite ca o
lună./ Pruncul nostru, el, bolnavul, pruncul nost' candid-
Da-Dat/ Luminează-mi-l în pîntec, lună bună, lună bună”.
(În acelaşi jug de aur), sau: „Sunt pe măsura zilei de aur:
ferigă de aur/ cu bărbatul de aur pe muchia seminţelor mele
de lut.// Se-apropie omul de aur, cu ochii de aur născut/ şi
pruncul de aur mişcă în pîntec de aur,/genunchilor, ochilor,
pumnilor fiului scut.//Mîna de aur pe pântecul meu
născător,/Tu, pruncule geamăn de aur, zilele merg spre
omor…” (Aur).
Ideea morţii provocate sau autoprovocate, cea care
avea să iasă cât de curând din paginile cărţii şi să fie
transpusă în viaţa reală, marcând sfârşitul acesteia, mai
apare şi în alte poeme (dintre care unele au fost deja citate,
203
vezi poemul „Umor”): „Ding-dang, o limbă de clopot/ pe
pereţii de sticlă./ Pleduri, covoare cu puteri absorbante/ mă
usucă/ pe cînd stau cu gînduri de ducă” (Elegie), sau: „Îmi
iau nişte zile să tac,/ Să se deschidă în pieptu-mi o zare,/ Cu
nişte călări de-a călare,/În cea mai de sus depărtare,/Spre-a
ochiului meu scăpare, / În grija ălui de mă are,/ În grija ălui
de mă are,/ 'N-a lumii de tot scăpărare/Ş-a soarelui stors
din spinare”. (De ducă), sau: „Lasă-ţi departe şi casă şi
masă,/ci vino cu mine în hainele mele noi/să te-mbrac cu fir
de mătasă,/mătasa broaştei/şi ochi de strigoi.//E nuntă-n
ţinutul cu scai,/ci tu lasă departe/ somnul de lapte/cu
pruncul în scutec de lapte.//Pruncul, cum plînge, are faţa de
zgură,/maică-sa l-o fi uitat/ şi-l muşcă vîscul încet, cu
măsură”. (Vîsc II). Dacă tema morţii apare deseori în
corelaţie cu aceea a imposibilităţii plodirii, la un moment dat
ea se detaşează căpătând, ca să zic aşa, autonomie, cu
imagini proprii care sugerează predestinarea poetei pentru
eternintatea prin moarte – între care cele cosmice sau
maritime, precum şi cele preluate din mitologia populară, cu
semnificaţii profunde în acest caz, cum ar fi, spre exemplu,
asocierea dintre moarte şi nuntă (ca în balada „Mioriţa”) sau
dintre tânăra fată moartă şi mireasă (ca în obiceiurile de
înmormântare încă practicate, unde fetele care au murit fără
să fi fost măritate sunt înveşmântate în straie de mireasă):
„Sepiile străbat mările în lung şi-n lat,// haina mea albă/de
catifea şi dantele, mănuşile albe/îngălbenite pe margini a
somn,/pantofii de lac sidefiu.//Cum să înviu, /cînd sub mine
sunt mările/cu zgomotul lor de ispite,/raclele, sticlele,/toată
mecanica în mîini decrepite…?” (La cîntarea cîntărilor).
Presimţirea morţii este de fapt o certitudine. Poeta
ştie că va muri. Totul este o chestiune de timp, de alegerea
momentului când va face marele pas. Acesta este firul roşu
204
(sau negru) al întregii cărţi, un fel de fitil detonant care spre
sfârşitul volumului are tendinţa de a provoca mai degrabă
implozie decât explozie. Mai multe poezii poartă titlul „Ea”
(pronume scris cu majuscule în text, simbolizând moartea
care dă târcoale): „Aştept şi-n casă şi-afar' pe crăiasă,/ EA
are să vie, are să vie,/strigă blînzii pămîntului, tac cei din
casă,/şi zarea-i tăioasă, ca fir de paing, de mătasă.”
Acestea sunt continuate cu câteva poezii intitulate „Bocet”,
semnificând realitatea marii treceri, a pasului deja împlinit:
„Oh, de chipul cum sufletul/de chipul cum sufletul/de chipul
cum sufletul/cum El,/doamne, privitorule,/mersule şleampăt,
stingher,/Oh, de chipul cum sufletul,/cum blana-njunghiată
de miel”. Urmează un „Blestem”, pe aceeaşi temă a morţii:
„Să nu se mai facă ziuă /nici mâini/ nici l-amiaz'/ nici l-
apus/ niciodată din somnul de pluş/ să mă smulgă/ şi păcura
soarelui/ să mă mai ungă”, după care vine, oarecum
neaşteptat, dar liniştitor, împăcarea cu sine întru eternitate,
în poema finală care dă şi titlul volumului: „Face-se din
patu-mi luncă,/înfloresc ilice,/plante sfinte care urcă/şi
cobor oblice.//Face-se din ochiu-mi zînă/de deşert şi
spumă,/iederă c-un capăt prinsă/de sterpia lună.//Fîlfîie pe
sternul copt/Graurii în număr opt,/Frumoşi, cum nu s-a
văzut, /Mîngîioşi.”
Poezia Irinei Andone este o poezie modernă,
novatoare, dar, în acelaşi timp, traversată de spiritul mioritic
(prin acceptarea, cu o anumită seninătate a sorţii) şi de cel
eminescian (prin contopirea, în moarte sau în veşnicie, cu
elementele naturii). O creaţie ciudată, specială, cu rezonanţe
incantatorii, în care poeta împleteşte poezia cu propria-i
viaţă, dar şi cu propria-i moarte, până la identificare. Un caz
tragic şi unic în literatura românească atât în cea clasică, cât
şi în cea modernă.
205
LEAGĂN ŞI VATRĂ
Pe la începutul verii anului 2006 am primit de la
Florentin Adrian Maftei cartea sa Leagăn şi vatră
(Lespezi, 2006). Un volum realizat în regie proprie, frumos
atât ca produs tipografic cât şi prin conţinutul de un lirism
aparte, marcând o redescoperire deosebit de interesantă a
versifacţiei de factură clasică, cu o prefaţă de prof. univ. dr.
Elena-Brânduşa Steiciuc şi o postfaţă intitulată Glose la un
debut, de prof. Dumitru Creţu. Imaginile de pe copertă,
realizate de Nicu Poenaru, surprind frumuseţea maiestuoasă
şi impresionantă a Văii Siretului la Lespezi. Autorul însuşi
vine în întâmpinarea cititorului cu un Argument de suflet, pe
care îl reproducem în cea mai mare parte în rândurile de mai
jos.
Dragă ostenitorule,
Cuprins sunt de înfiorare la gândul că truda-mi de
pe ogorul vorbelor îşi împlineşte cumva rostul. Că nimic nu
ar însemna cărarea, dacă nu ar simţi bătucirea din paşii
celor ce-o străbat şi pot să o şi recunoască. Iar cărarea mea
aşteaptă drumeţul, spre a-l duce dedulcit în lumea trăirilor
uneori fremătate şi a visurilor mele mai de demult, spre
acum.
Am cioplit vorbele cu blândeţe, de le-am îngemănat,
să-mi arate şi să arate ce simt, cine sunt eu, sau o parte din
mine. Fiindcă eu sunt şi teamă şi speranţă; zidesc dar mă şi
cutremur; împlinesc dar mă şi cotropesc uneori angoasele
în faţa nesfârşitului străin nouă; sunt, ca şi tine confrate, un
OM şi tot ce-i omenesc îmi aparţine, cum ar spune dictonul.
206
Ascunse şi acum ar fi stat aceste zbateri de nu aş fi
avut îndemnul şi povaţa unor oameni cărora şi acum şi
totdeauna le datorez gratitudinea mea: doamnei profesor
universitar doctor Elena-Brânduşa Steiciuc, care mi-a
încurajat blând şi autorizat începutul migălirii la ghergheful
vorbelor; domnului academician Constantin Ciopraga,
domnilor profesori Dumitru Creţu, Stan Lazăr, Petre
Herţanu, regretatei mele profesoare Carmen Ionică plecată
în lumea dorului fără alin, cea care m-a făcut să înţeleg
prima oară că apogiatura vorbei odrăslite este şi panaceu
dar poate fi şi otravă.
……………………………………………………………………….
Iar eu, crezător în rostul şi efectul vorbei potrivite,
cu drag din drag pentru leagănul şi vatra mea şi al altora
precum noi, mă deschid ţie cititorule şi mă încred în
apoftegmele ce le vei închega lecturând, pentru care îţi sunt
de pe acum recunoscător. Fără teamă de vituperaţie, căci
numai cine nu încearcă a face, e fără de păcat.
Îl cunosc pe Florentin Maftei de când mă ştiu. Am
copilărit împreună. Am umblat împreună cu pluguşorul, dar
nu şi cu colindul, căci eu, spre deosebire de el, nu aveam
deloc darul cântării. Am fost vecini de stradă, tovarăşi de
joacă şi de năzdrăvănii, colegi de grădiniţă şi de şcoală
generală. După aceea drumurile noastre s-au despărţit, eu
alegând să fac liceul şi facultatea la Iaşi, el optând pentru
studii pedagogice la Suceava şi pentru o carieră didactică,
dar am continuat să rămânem prieteni şi să ne revedem în
vacanţele pe care le petreceam împreună la Lespezi. După
ce am terminat facultatea şi m-am stabilit la Buzău, vizitele
mele în târgul natal au devenit din ce în ce mai rare şi mai
scurte, astfel că la un moment dat legătura dintre noi s-a
piedut. Oricum, niciodată nu am ştiut unul despre celălalt că
207
avem amândoi, încă de pe vremea liceului, o mare şi
comună pasiune, anume aceea de „truditori pe ogorul
vorbelor”.
Iată însă că pe la sfârşitul anului 2005 am primit un
telefon ciudat, de la un bărbat a cărui voce îmi părea vag
cunoscută şi care, fără să se prezinte sau să intre în subiect, a
început să-mi recite un poem din volumul meu de debut,
recent apărut la Buzău. Acea voce aparţinea lui Florentin
Maftei care, printre altele, îmi cerea permisiunea (?!) să
xerografieze placheta mea, pe care o descoperise la nişte
prieteni ai familiei mele din Lespezi. Astfel a fost reluată,
după mulţi ani, legătura noastră de prietenie, mai întâi
telefonic şi epistolar, apoi prin participarea mea la lansarea
primei sale cărţi şi, ulterior, prin participarea lui la lansarea
unui nou volum al meu, Pro Basarabia şi Bucovina.
Consider benefic să reproduc aici, chiar şi fără să cer
permisiunea semnatarului, câteva pasaje dintr-o scrisoare
primită de la Florentin Maftei, întrucât acestea mi se par
edificatoare pentru frumuseţea morală şi puritatea
sufletească a unui om şi dascăl care se zbate să menţină şi să
îmbogăţească ideile generoase de „leagăn” şi „vatră”, într-o
lume care se degradează pe zi ce trece şi în care asemenea
valori sunt din ce în ce mai mult date uitării.
Dragă Dane,
Mă întreb de o bună bucată de vreme, de când te-am
redescoperit, cum de am putut fi aşa de orb, cu idei
preconcepute probabil, ca să nu deschid din albumul
timpului paginile ce mă puteau ghida spre ceea ce de fapt
nimeni şi nimic nu poate şterge: copilăria, mai ales cea a
grupului nostru. Am fost se pare un egoist fatalist şi am
acceptat o falsă impresie, că depărtarea spaţială a
determinat implicit şi rezerve relaţionale. Sau, poate, nu mi-
208
a dispărut niciodată disconfortul că eu nu am putut să merg
cu voi la liceu la Iaşi. Cine ştie?!
Îţi mulţumesc pentru rândurile frumoase şi pentru
volum şi pentru fotografie. Toate sunt pentru mine daruri de
nepreţuit, sunt suflet. Şi să ştii că nu sunt vorbe sforăitoare,
fiindcă totdeauna am tânjit după atmosfera ce ne-am
format-o şi am trăit-o deplin la vremea vremurilor. Nu am
regăsit-o niciodată… poate pentru că nici eu nu mai eram
acelaşi. Totdeauna, în cadrul colectivului didactic, am fost
mândru când profesorii, din care mulţi au plecat, pe rând,
spre tabla neagră a cerului pentru a ne explica lecţia nouă
cu tibişir de stele, eram mândru, zic, când eram mereu
pomeniţi ca cea mai cea serie: „seria Adriana Butnaru, Dan
Camer, Florentin Maftei, Mircea Pitaru, Costel Ştirbu…”
Îmi spuneau foştii profesori, unii i-au mai prins colegi, că
nu puteau intra în clasa noastră fără să se pregătească în
mod special — asta înseamnă mare lucru legat de nivelul
pregătirii unei clase de elevi; şi-n gând, vă transmiteam şi
vouă din preaplinul orgoliului meu alimentat cu laude. Dar
mulţi dintre dascălii noştri au plecat, unii fără întoarcere
şi… am rămas noi.
……………………………………………………………………….
Aşa cum ţi-am promis, îţi trimit o selecţie din
volumul de versuri. Te va mira probabil stilul, tăietura
clasică a poemelor e ceea ce mă caracterizează — dacă vei
citi vei afla şi de ce. Temele ce le-am transpus sunt cele
regăsite în cotidian cu…, dar las să aflu părerea ta, nici nu
îţi închipui cât de mult mă interesează, sigur va fi sinceră,
apropiată şi obiectivă.
Într-o emisiune radio am fost întrebat de ce nu am
publicat până acum. Te rog să mă crezi că nu am găsit
răspunsul cel adevărat. Am scris de prin liceu, dar doar
209
pentru mine; bineînţeles că întotdeauna altoiam scrierile cu
o formă nouă. Aşa păţesc şi acum, ultimul născut, care mi se
pare cel mai iubit, cel mai frumos şi reuşit e supus
metamorfozelor trudnice, până apare o nouă idee – dar cred
că ţi-e familiară „zbaterea”.
În rest… mă străduiesc să alung ignoranţa din puii
de om, dar pragmaticul, foamea şi societatea, cu o anumită
latură a ei, ni se pun împotrivă. Şi totuşi mai sper.
……………………………………………………………………….
Florentin Maftei şi-a început cariera de „dascăl” şi
„apostol” al valorilor neamului după absolvirea primei serii,
experimentale, a Liceului Pedagogic Suceava (clasa
profesor Elisabeta Filip), când a fost repartizat, la cerere, ca
învăţător în satul Dumbrăveni (comuna Râşca, judeţul
Suceava). În această perioadă a fost coleg de catedră cu
romancierul Ioan Ţicalo şi cu poetesa Z. Ţicalo, şi tot în
această perioadă a debutat cu poezie în revista Dacia
literară. După doi ani a revenit pe meleagurile natale, mai
întâi ca învăţător, apoi şi director (timp de peste două
decenii) la şcoala din satul Dumbrava (comuna Lespezi,
judeţul Iaşi). În paralel cu activitatea didactică, a frecventat
şi absolvit cursurile de dirijorat coral de la şcolile populare
de artă din Suceava (seria 1976) şi Iaşi (seriile 1977, 1978 şi
1979), ceea ce i-a permis să desfăşoare o activitate meritorie
în acest domeniu, atât cu formaţia de la şcoala Dumbrava,
cât şi cu cea din târgul Lespezi, obţinând mai multe premii
judeţene şi în anul 1988, fiind selectat pentru faza zonală a
concursului de grupuri corale.
În anul 2005, şcoala din Dumbrava a sărbătorit 80 de
ani de existenţă. În pliantul redactat cu această ocazie atrage
atenţia un scurt istoric al acestei instituţii de învăţământ:
210
Şcoala primară mixtă din satul Fotin Enescu,
comuna Lespezile, judeţul Baia, în prezent localitatea
Dumbrava, comuna Lespezi, judeţul Iaşi a fost ctitorită în
anul 1926 din iniţiativa gospodarului deputat Toader Creţu
şi a inginerului Ioan N. Chiriacescu, cu sprijinul ministrului
şcoalelor din acea vreme, istoricul savant Nicolae Iorga.
Înfiinţată ca şcoală primară mixtă şi având singurul
internat şcolar din zonă, a funcţionat pe parcursul anilor şi
ca şcoală elementară (gimnazială) cu 7, cu 8 şi cu 10 ani de
studiu pentru elevii merituoşi din localităţile aparţinătoare
plasei şi comunei Lespezi.
Situată într-un cadru natural de o frumuseţe şi un
pitoresc aparte, în prezent şcoala este deservită în întregime
de personal calificat, cu experienţă şi abilităţi didactice
recunoscute, dispunând de dotări ce oferă elevilor toate
condiţiile de instruire, atât în cadrul plajei orare, cât şi în
diverse activităţi extraşcolare (cercuri de iniţiere în
informatică, lectură, lucru manual, desen).
Pe pagina alăturată acestui text este reprodus un
document istoric şi de suflet, o fotografie uşor deteriorată şi
îngălbenită de vreme, în care, în mijlocul unui grup de
gospodari din satul Dumbrava, pot fi identificate personajele
amintite mai sus: Nicolae Iorga (ministru al instrucţiunii
publice), Ioan N. Chiriacescu (inginer, proprietar de pământ
în zonă) şi Toader Creţu (ţăran, deputat în parlamentul ţării).
Ceea ce nu s-a amintit însă în pliant este faptul că, după
război, când cea mai mare parte a clădirilor din târgul
Lespezi, inclusiv vechea şcoală, fuseseră transformate în
ruine, copiii de aici au învăţat şi ei la şcoala din Dumbrava,
aflată în imediata apropiere, iar una dintre aceste promoţii
şi-a sărbătorit întâlnirea de 50 de ani de la absolvire chiar cu
211
ocazia aniversării celor 80 de ani de existenţă ai şcolii din
satul vecin.
Eu însumi mă simt legat afectiv de această şcoală,
prin familia mea, întrucât tata a fost pedagog la Dumbrava,
pentru scurt timp, în acea perioadă de după război, iar
bunicul dinspre mamă a fost învăţător aici, câţiva ani,
imediat după pensionarea sa, şi am fost foarte emoţionat să-l
regăsesc în tabelul cu ctitorii, directorii şi osârduitorii
acestui aşezământ.
Revenind la Florentin Maftei şi la cartea sa de
versuri, trebuie menţionat că aceasta, deşi a fost tipărită
undeva pe la începutul verii, a fost lansată mult mai târziu,
în toamnă, cu ocazia evenimentelor de la şcoala din
Dumbrava, despre care am făcut vorbire mai sus. Este şi
acesta un exemplu despre cum omul sfinţeşte locul, despre
cum un om înţelege să lege unul dintre cele mai importante
momente ale propriei vieţi (în acest caz, lansarea primei sale
cărţi), de unul dintre cele mai importante momente ale
locului în care şi-a desfăşurat aproape întreaga sa activitate
profesională (în acest caz, aniversarea şcolii din satul
Dumbrava). În contextul legăturii deosebite cu şcoala, în
general, şi cu şcoala de care se leagă aproape întreaga sa
viaţă de dascăl, în mod special, se înscrie şi poezia cu titlul
„Remember” şi cu subtitlul–dedicaţie „Elevilor şi şcolii
mele din Dumbrava”, care apare atât în volumul de versuri
cât şi pe pliantul aniversar, şi din care cităm prima strofă:
Sus pe dealul din răscruce, străjuită de castani,
Mândră ca o soacră mare, ne-arătându-şi mulţii ani,
Tot gătită şi frumoasă, asta este şcoala mea;
În livada înflorită o găsesc tot cum era.
212
Ca în majoritatea volumelor de debut, care adună de
regulă poeme realizate într-o perioadă mai îndelungată de
timp, este sesizabilă şi în Leagăn şi vatră o anumită
eterogenitate, precum şi mici imperfecţiuni stilistice, care
însă, după toate aparenţele, au fost eliminate de la etapă la
etapă. De asemenea sunt detectabile unele influenţe clasice,
şi comentatorii l-au numit mai ales pe Vasile Alecsandri, dar
eu aş miza cel puţin la fel de mult pe Mihai Eminescu, şi nu
numai (cineva l-a indicat pe Alexandru Philippide dar, dacă
am fi pe deplin sinceri cu noi înşine, ar trebui să
recunoaştem că orice exeget poate să găsească, disecând
fiecare poezie, fiecare strofă şi fiecare vers în parte, un
număr impresionant de corespondenţe, uneori cu autori
despre care cel analizat poate nici nu a auzit, dară-mi-te să-i
şi fi citit). Dacă tentaţiile alecsandrine se manifestă mai ales
în poeziile inspirate din natură (aceeaşi luncă a Siretului şi la
Lespezi şi la Mirceşti, la o distanţă de numai câteva ore de
mers pe firul apei în jos), cele eminesciene apar cu
predilecţie în câteva poeme de dragoste sau în cele cu tentă
filozofică. Dincolo însă de aceste influenţe, care, pe de o
parte, sunt destul de reduse cantitativ, iar pe de altă parte au
o savoare aparte datorată, în mod evident, aplicării de către
autor a propriei sale peceţi lirice, apare ca o concluzie
definitorie faptul că în majoritatea poemelor din acest prim
volum, se conturează în mod categoric un stil propriu,
original şi inconfundabil, pe care profesorul Dumitru Creţu
îl gratulează cu denumirea de „lirism maftein”. Acest stil va
căpăta probabil mai multă greutate şi personalitate într-un
viitor volum de versuri.
Tot ca un specific al celor mai mulţi poeţi debutanţi,
apare şi la Florentin Maftei tendinţa de a se explica, de a-şi
justifica demersul liric, atât pentru sine însuşi cât şi, mai
213
ales, pentru cititorii săi. Mărturisirea profesiunii de credinţă,
a crezului său poetic, împreună cu îndemnul de a fi citit,
pentru ca astfel să fie încurajat să scrie mai departe, să dea
„roadă nouă”, apare într-un poem deosebit de frumos,
intitulat „Deschidere”.
Cum un copac, de-i altoit, dă nouă roadă,
Udaţi-mă! Şi-oi pregăti cules
De fruct cu-aromă şi-nţeles,
Ca şi voinic şi biet, pe-ales să-l vadă.
Eu sunt grădina-n care-un grădinar
Culege ce-i dorit şi după gust
Căci zilnic, ori mai rar, din corolar
Izvor va curge; dulce sau doar frust.
Ogradă sunt, mereu cuprinzătoare
Veniţi, căldura vorbei mele s-o simţiţi;
Deschide-ţi poarta, îţi umbla cărare
Spre limba mamei noastre, de-o iubiţi !
Sunt om; de asta am deschis un suflet
Culegător trăirii calde alor mei,
Şi-orice-i preţios din neam, ca într-un sipet
Comoar-adun, culege-o dacă vrei !
Un alt aspect al acestei autodefiniri a poetului
Florentin Maftei este legat de poziţionarea sa, prin creaţia de
esenţă clasică, faţă de poeţii contemporani, creatori de
poezie modernă, puternic metaforizată. El mizează mai ales
pe trăirea intensă, emoţie, sentimentalism, figuri de stil
clasice, perfecţionarea versificaţiei, armonie şi muzicalitate
214
(acest ultim aspect fiind de altfel specific poeţilor
moldoveni, în general), totul exprimat în „graiul mamei”, în
limba de baladă, doină şi dor moştenită din moşi-strămoşi.
Apare spiritul de frondă, cultivat pe două direcţii: mai întâi
faţă de o eventuală critică descurajantă, menţionat ca atare
chiar din motto-ul cărţii: Atât m-am priceput; dacă ştii mai
bine, fă-o!” (şi aceasta cu rezonanţe clasice), apoi faţă de
poezia modernă în ansamblul ei, pe care o pune la zid fără
menajamente, în special într-un lung poem intitulat
semnificativ „De ce aşa…” şi dedicat „cu mult respect şi
gratitudine domnului profesor Constantin Ciopraga”, din
care cităm următoarea strofă:
Aşadar, modernitate, te accept la slova veche
Pentru cine se pricepe, pentru cine te alege,
Însă eu şi graiul mamei, cât vom fi, vom fi pereche
Dorul, doina, pentru suflet şi trăire-mi este lege!
Până la urmă, toată această frondă este de fapt o
licenţă poetică, întrucât Florentin Maftei, autodeclarat
„sclav voit al limbii mamei” sau „liber rob al limbii
mamei”, introduce în textele sale o serie de elemente de
modernitate, în primul rând în ceea ce priveşte esenţa
gândirii, apoi prin folosirea unor cuvinte şi expresii livreşti,
intelectualizante (eres, divă, look, ludic, vindicativ, abscons,
heroidă, sibilic, abulic etc.), care este greu de presupus că au
ceva comun cu limbajul neaoş de la care se revendică
poetul, dar care îl pigmentează, îi dau culoare şi forţă, îl
individualizează şi, asociate în plus cu elementele de
vocabular, sintaxă şi morfologie specific moldoveneşti,
creează tocmai acel „ceva” care dă originalitate şi valoare
unei creaţii artistice. Mai mult, în câteva poezii, nu foarte
215
numeroase, ce-i drept (Firul, Matematica socială, Târg,
Geografie), Florentin Maftei experimentează versul alb şi
structuri specifice poeziei moderne, iar eu unul sunt convins
că într-un viitor volum această tendinţă va fi dezvoltată spre
reuşita unei exprimări poetice desăvârşite.
În ceea ce priveşte tematica, ea este împărţită, nu
foarte semnificativ, în cinci capitole (Eu, Destin, Geneză,
Flagelări, …şi totuşi) şi este foarte diversificată, de la
aspectele privind viaţa de familie (inclusiv a animalelor de
curte), până la temele majore ale naţiunii şi omenirii, dar
mai ales ale individului, ca element central şi esenţial al
existenţei. Sunt evocate şi portretizate fiinţele dragi
autorului. Se face o adevărată filozofie a existenţei, bazată
în principal pe nostalgia determinată de curgerea inexorabilă
a timpului. Este explorată incapacitatea artistului de a se
adapta la viaţa socială, marcată de prea multe preocupări
frivole, precum şi inadaptabilitatea sa la vremurile noi, care
parcă nu au făcut altceva decât să distrugă şi mai mult
sensibilitatea oamenilor. În aceste privinţe pesimismul
poetului este cât se poate de evident, dar el îşi găseşte totuşi
o contrapondere destul de solidă în poezia inspirată de
frumuseţile naturii, ale anotimpurilor, ale meleagurilor
natale şi ale obiceiurilor strămoşeşti, Florentin Maftei
revelându-se astfel ca un adevărat cântăreţ al locului. Mai
mult, el introduce târgul Lespezi în circuitul literar
românesc, salvând astfel pentru posteritate specificul
inconfundabil al acestuia, pe care l-a cunoscut din copilărie,
dar care se diluează pe zi ce trece şi riscă să dispară în
totalitate cât de curând. Pentru a consolida acest demers,
Florentin Maftei simte nevoia să se agaţe de un trecut istoric
ancestral, marcat de o personalitate de primă mărime a
acestui trecut, şi găseşte rezolvarea în evocarea voievodului
216
Petru Rareş, ctitorul Mânăstirii Probota, aflată în imediata
apropiere a târgului, şi care cândva a făcut parte chiar din
comuna şi plasa Lespezi. Titlul acestui poem, Leagăn şi
vatră, din care redăm mai jos prima strofă, este semnificativ
pentru întreaga creaţie literară „mafteină”, drept pentru care
el a fost ales, în mod inspirat, ca titlu al întregului volum.
Ţi-e Peterul străjer şi pază,
Pe lespezi de Siret zidit-a masul
Şi Rareş Petru plămădi popasul
Spre loc de-nchinăciune şi pentru suflet, oază.
În încheiere, cu convingerea că un al doilea volum
de versuri nu se va lăsa prea mult aşteptat, şi parafrazând
spusele (sau scrisele) poetului buzoian Ion Stanciu cu ocazia
apariţiei volumul de debut al unui alt poet, Aurel Anghel,
recenzat de asemenea în această carte, nu-mi rămâne decât
să-i urez şi eu lui Florentin Maftei, poate nu prea
încurajator, dar sincer: Bun venit prietene în tărâmul
urgiei, adică al poeziei!
217
BUCURIA LECTURII
POSTFAŢĂ
Dan Camer trăieşte bucuria lecturii într-un regis-
polifonic, savurează informaţia pe care o primeşte, o
asociază ingenios cu altele, din varii domenii, prin
juxtapunere, în corelaţie directă cu mesajul pe care şi l-a
propus să-l inducă, pentru a fi mult mai convingător în
demersul provocat. Aparent introvertit, mereu în gardă, este
totuşi intelectualul care cunoaşte preţul trudei scriitoriceşti,
sondând până la epuizare textul analizat, proiectând alte
simboluri pe care poate nici autorul în cauză nu le-a luat în
calcul.
Fiecare scriitor din textele comentate îi este prieten
(chiar şi personajele eponime cărora le găseşte circumstanţe
atenuante), de aici o serie de date biografice sau de
evenimente pe care simte nevoia să le consemneze, tocmai
pentru a-l implica, credem noi, pe cititor în interiorul operei
pe care o recenzează, antrenându-l într-o aventură fascinantă
a textului, a cunoaşterii în consecinţă.
De la Ştefan Iovan extrage sintetic. „Fiinţa umană
tace pentru că altfel ar bloca relaţia cu celălalt şi s-ar
exclude din social sau din iubire”. În excelenta carte de
eseuri „Tăcerea lui Iov”, publicată de Ştefan Iovan cu câţiva
ani în urmă, recenzentul remarcă multitudinea de simboluri
cu care operează autorul, textul capătă consistenţă şi suntem
provocaţi să regândim obsesiile, să le valorificăm potenţialul
generator–ideatic. Pretextele hermeneutice aparţin
mitologiei sau antichităţii, dar şi unor vremuri mai
apropiate nouă. Să amintim numai cazul Jung şi relaţia
218
psihanalistului cu evreica Sabina. Savantul îşi reprimă
sentimentele, în timp ce tânăra luptă în speranţa aflării unei
alternative şi a descoperirii echilibrului interior. În culmea
gloriei ştiinţifice Sabina migrează în Uniunea Sovietică,
conul de umbră acoperind-o definitiv. Poate nu intenţionat
totul se produce în anul 1937, an de apogeu al
samavolniciilor comise de Stalin, al asasinatelor cărora le-au
căzut victime milioane de intelectuali de elită. Poate fi şi
acesta tot un test al limitelor tăcerii, al reverberaţiilor ei
atotcuprinzătoare în viziunea ideatică a autorului. Oricum,
Dan Camer accentuează această posibilă paradigmă.
În cartea „Ştefan cel Mare, 500 de ani de la trecerea
în eternitate”, Dan Camer descoperă o serie de informaţii
inedite, de o valoare extraordinară pentru cititorul de rând,
dar mai ales pentru iubitorii de istorie. Biserica „Cuvioasa
Parascheva” din Râmnicu Sărat este singurul lăcaş de cult
ridicat de marele voievod pe teritoriul Ţării Româneşti. Sunt
redate pe larg conflictele lui Ştefan cu domnitorii din Ţara
Românească, trădarea acestora după ce domnitorul
moldovean încercase să impună un domn prieten, capabil
să-şi asume rolul de tampon între Moldova (liberă) şi
Imperiul Otoman. Emoţionant este şi conţinutul condacului
aparţinând Bisericii Ortodoxe Române întocmit cu prilejul
sanctificării domnitorului moldovean.
Scrisă în deplină cunoştinţă de cauză este şi recenzia
la cartea „Destinul unui condamnat la moarte – Pamfil
Şeicaru” de Victor Frunză, apărută în anul 2001 la editura
cu acelaşi nume din Bucureşti. Dan Camer are ştiinţa de a se
opri asupra episoadelor care aduc într-adevăr ceva nou sau
vin cu o serie de clarificări, cu toate că atunci când e vorba
de o personalitate de talia lui Pamfil Şeicaru lucrurile nu
sunt deloc simple sau lesne de interpretat. Important este că
219
citându-l pe Victor Frunză are grijă să sublinieze că Pamfil
Şeicaru este cel mai mare gazetar politic după Eminescu.
Recenzia la cartea „Dr. Ing. Mihail Bălănescu.
Memoriile unui luptător” este o adevărată enciclopedie,
istoria pulsând în fiecare frază pe care o redă. Portretul
savantului Horia Hulubei este extraordinar. Aici se cuvine a
remarca şi meritul autorului cărţii, scriitorul Nicolae Peneş.
Horia Hulubei (întemeietorul Institutului de fizică nucleară
de la Măgurele) studiază la Paris şi îşi susţine teza de
doctorat în faţa unei comisii prezidată de Marie Curie, dublă
laureată a premiului Nobel pentru fizică şi chimie. Este
solicitat chiar de Albert Einstein să lucreze alături de el în
SUA la programul de realizare a primei bombe atomice,
numai că acesta refuză şi vine la Bucureşti pentru a pune pe
picioare Şcoala românească de fizică nucleară. De
asemenea, Horia Hulubei descoperă noi elemente
transuraniene, care completează o serie de căsuţe libere din
Tabelul lui Mendeleev. Din păcate documentele s-au pierdut
în urma atacurilor aviaţiei germane efectuate asupra
Bucureştiului după 23 august 1944. Cert este că numai
câţiva ani mai târziu o serie de fizicieni din Occident erau
încununaţi cu premiul Nobel tocmai pe baza descoperirilor
savantului român, ale căror copii rămăseseră la Paris.
Am redat mai pe larg acest fragment asupra căruia
insistă în recenzia sa şi Dan Camer, deoarece în aceasta
constă meritul şi consistenţa metodei. Aduce în prim-plan o
mare personalitate, folosind-o nu ca paravan pentru nu ştiu
ce merite proprii, ci–ca un artificiu jurnalistic propriu lui
Nicolae Peneş, autorul cărţii, dar şi lui Dan Camer, un
cenzor inocent-radical, care are voluptatea faptelor sub
presiunea cărora navighează.
220
„Editorialul buzoian” îi prilejuieşte recenzentului un
adevărat tur de forţă, răsturnând statistici cu plăcerea celui
care ştie că dreptatea se află de partea sa. Viorel Frîncu este
un autor pe care Dan Camer îl simpatizează şi care obţine
din partea lui cele mai măgulitoare epitete, atât atunci când
analizează „Drăgaica – târgul dintre ţări” sau „Grădina cu
bulgari”, cât mai ales la acest editorial, în fond un apreciat
instrument de lucru pentru cercetători sau pentru istoricii
literari. Dar are grijă să sancţioneze orice abatere de la
adevărul statisticilor, realizând inclusiv inventarul autorilor
în ordinea numărului de volume publicate, o muncă sisifică
după aprecierile noastre.
Impresionantă cantitatea de informaţii pe care o
deţine tezaurul Bibliotecii Judeţene „V. Voiculescu”
prezentat în lucrarea „Valori bibliofile” realizată de Mioara
Neagu, un cercetător crescut la şcoala lui Alex. Oproescu,
care se impune în fiecare nouă apariţie editorială. Chiar şi
numai prin simpla enumerare a capitolelor în care este
structurată, cartea reuşeşte să captiveze lectorul şi
cercetătorul.
De o atenţie specială, afectivă aş putea spune, se
bucură din partea lui Dan Camer poetul Aurel Anghel. El
este sedus de versurile din cartea „La umbra firului de
grâu”, dar şi de prozele din volum „Casa din vis” sau
„Întoarcerea cocorului”, cărţi încărcate de o mare
sensibilitate, în care predomină elementele spaţiului natal,
dar mai ales chipul mamei, zugrăvit în maniera lui Serghei
Esenin, din care autorul a şi tradus. Iată cum se adresează
mamei într-un emoţionant poem: „Mă întorc la voi; am scris
o carte/cu poeme proaspete şi maci/versurile mele, dragă
mamă/dulci ca laptele roşcatei tale vaci./Cânt în carte
bucuria/că la noi în sat eu m-am întors/ca o mâţă
221
răsfăţată/Versurile în carte eu le-am tors.../M-am întors
acum să le fac parte/să le cânt cu dragoste, cu dor/eu pe toţi
i-am semănat în carte/lângă fir de grâu şi de mohor./I-am
chemat la marea întâlnire/şi pe unul mut, al lui
Cârlan/tuturor le dau eu azi de ştire/C-am ajuns poet în
Bărăgan.”
„Recenzii cu autograf”, această carte semnată Dan
Camer, vine să completeze portretul unui scriitor pe cât de
talentat, pe atât de generos cu confraţii. Dan Camer are în
sânge vocaţia prieteniei, ceea ce-i asigură suportul moral –
emoţional, dar şi un loc aparte în galeria scriitorilor care
activează în arealul buzoian.
DUMITRU ION DINCĂ
223
C U P R I N S
Pagina
PASIUNEA LECTURII
Cuvânt către cititor: DAN CAMER 5
2 0 0 4
VESELA TRISTEŢE
Autografe: MIHAI SĂLCUŢAN, VALERIU ŞUŞNEA 19 EXERCIŢII DE IUBIRE
Autograf: ŞTEFAN IOVAN 25 ŞTEFAN CEL MARE
Autograf: ALEXANDRU GAIŢĂ 31
2 0 0 5
DE LA „DRĂGAICA” LA GRĂDINA CU BULGARI”
Autograf: VIOREL FRÎNCU 39 „DICŢIONARUL” LUI BASIL IORGULESCU
Autograf: SORIN BURLACU 53 DESTINUL UNUI CONDAMNAT LA MOARTE
Autograf: VICTOR FRUNZĂ 59 MĂRTURIILE UNUI LUPTĂTOR
Autografe: NICOLAE PENEŞ, MIHAIL BĂLĂNESCU,
CONSTANTIN BĂLĂCEANU-STOLNICI 72
2 0 0 6
FILE DE MONOGRAFIE
Autograf: VALERIU NICOLESCU 87 CATRENE DE CĂPĂTÂI
Autografe: MIHAI SĂLCUŢAN, EFIM TARLAPAN 95 EDITORIAL BUZOIAN 102
224
Autograf: VIOREL FRÎNCU
ZODIA BALANŢEI
Autograf: MIHAI SĂLCUŢAN 115 „JURNALUL” UNUI OM DE BINE
Autograf: LAZĂR BĂCIUCU 120
VALORI BIBLIOFILE
Autograf: MIOARA NEAGU 134
LA UMBRA FIRULUI DE GRÂU
Autograf: AUREL ANGHEL 154
CASA DIN VIS
Autograf: AUREL ANGHEL 161
CARTEA PSALMILOR ÎN RIME
Autograf: AUREL ANGHEL 172
A d d e n d a
IZVORUL PRIMĂVERII
Autograf: VASILE SCHIPOR 187 MÎNGÎIOS
In memoriam: IRINA ANDONE 196 LEAGĂN ŞI VATRĂ
Autograf: FLORENTIN MAFTEI 205
BUCURIA LECTURII
Postfaţă: DUMITRU ION DINCĂ 217
GRUPAJ ICONOGRAFIC 225