Download - PSIHOLOGIA SOCIALĂ, an II.pdf
-
8/17/2019 PSIHOLOGIA SOCIALĂ, an II.pdf
1/109
UNIVERSITATEA “BABEŞ-BOLYAI” CLUJ-NAPOCAFACULTATEA DE PSIHOLOGIE ŞI ŞTIINŢELE EDUCAŢIEI SECŢIA PSIHOLOGIE
ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ
PSIHOLOGIE SOCIALĂ CURS
- SEMESTRUL II -
Prof . univ. dr. Petru Lucian Curşeu Asist. univ. dr. Oana Cătălina Fodor
-
8/17/2019 PSIHOLOGIA SOCIALĂ, an II.pdf
2/109
I. Informaţii generale
1.1.Date de identificare a cursului
Date de contact ale titularului de curs: Nume: Prof. univ. dr. Petru Lucian Cur şeu
Birou: sediul Facultăţii de Psihologie şi
Ştiinţele Educaţiei, str. Republicii 37
Telefon: 0264-590967
Fax: 0264-590967
E-mail: [email protected]
Consultaţii: programările se fac pe adresa
Date de identificare curs şi contact tutori: Numele cursului - Psihologia Socială
Codul cursului – PLR1415
Anul, Semestrul – anul 2, sem. 2
Tipul cursului - Obligatoriu
Pagina web a cursului-
http://psychology.psiedu.ubbcluj.ro/index.php/en
Tutori – Asist. univ. dr. Oana Fodor, drd.
Alina Fleştea
E-mail: [email protected]
1.2. Condiţionări şi cunoştinţe prerechizite
Înscrierea la acest curs este condiţionată de parcurgerea şi promovarea următoarelor
discipline Psihologie generală, şi Psihologie socială I . De asemenea cunoştinţele dobândite
prin aprofundarea disciplinelor Psihologia experimentală şi analiza datelor , Psihologie
cognitivă, Psihologia personalităţii şi Sociologie sporesc considerabil accesibilitateatemelor propuse. Aceste prerechizite vor fi foarte utile în rezolvarea temelor de evaluare ce
încheie fiecare modul, a proiectului semestrial precum şi în promovarea examenului de
evaluare finală.
1.3. Descrierea cursului
Cursul de Psihologie Socială face parte din pachetul de discipline fundamentale ale
specializării psihologie, nivel licenţă, din cadrul Facultăţii de Psihologie şi Ştiinţe aleEducaţiei a Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj- Napoca. Disciplina continuă
familiarizarea studenţilor cu problematica psihologiei umane situându-se într-o prelungire
firească a cursului de Psihologie Generală şi într -o relaţie strânsă cu cursurile de Psihologie
Cognitivă, Psihologia Personalităţii respectiv cu cel de Sociologie.
-
8/17/2019 PSIHOLOGIA SOCIALĂ, an II.pdf
3/109
Focusul capitolelor reunite în cursul de psihologie socială este asupra naturii sociale
a fiinţei umane. Importanţa acestei abordări rezidă în simplul fapt al comunalităţii
contactului social. Cotidianul în care trăim ne obligă la multiple interacţiuni cu alţi actori
sociali fie pentru a ne atinge obiectivele, fie pentru a căuta acea „companie socială” de care
avem nevoie. Interacţiunea cu alte persoane reprezintă un punct central al existenţei noastreca şi „fiinţe sociale” şi un prilej continuu de reflecţie: în momente şi contexte diferite
această interacţiune este deopotrivă sursa unor momente de satisfacţie (lauda, ajutorul,
recunoaşterea socială, statutul social etc.) precum şi a unor momente de insatisfacţie
(respingerea, critica, izolarea socială etc.).
Scopul psihologiei sociale este de a aborda aceste fenomene într-o manieră
sistematică, prin apelul la metode ştiinţifice, astfel încât să putem obţine informaţii cât mai
precise despre cele mai complexe aspecte ale comportamentelor de natură socială.
Prin lectura capitolelor din cadrul acestui curs vă veţi familiariza cu conceptele şi
modelele teoretice de bază care explică comportamentul uman în context social, altfel spus,
veţi dobândi o grilă riguroasă şi fundamentată de analiză a principalelor fenomene de natură
socială.
1.4. Organizarea temelor în cadrul cursului
Cursul este structurat pe zece module de învăţare, dintre care primele cinci s unt
parcurse în cadrul primului semestru al anului II de studiu, iar următoarele cinci module
sunt parcurse în cadrul celui de-al doilea semestru din cadrul aceluiaşi an. Modul în care afost concepută organizarea acestor module de învăţare corespunzând celor mai cunoscute
teorii ale comportamentului şi cogniţiei sociale este unul de tip progresiv, astfel încât
conceptele dobândite în cadrul primelor sesiuni să stea la baza celor dobândite ulterior.
Alegerea acestor modele teoretice e justificată de validitatea de care au dat dovadă în
domeniul ştiinţific.
Pentru o înţelegere aprofundată a informaţiilor pe care le regăsiţi în cadrul fiecărui
modul, vă recomandăm parcurgerea principalelor repere bibliografice sugerate. În situaţia în
care nu veţi reuşi să accesaţi anumite materialele bibliografice, sunteţi invitaţi să contactaţi
tutorii disciplinei.
1.5. Formatul şi tipul activităţilor implicate de curs
Parcurgerea modulelor de curs menţionate anterior va presupune atât muncă
individuală cât şi întâlniri faţă în faţă (de tipul consultaţiilor), pe parcursul ambelor semestre
de studiu din cadrul anului II.
-
8/17/2019 PSIHOLOGIA SOCIALĂ, an II.pdf
4/109
Prezenţa la consultaţii este facultativă. Aceste întâlniri reprezintă însă un sprijin
direct acordat dumneavoastră din partea titularului si a tutorilor. Scopul acestor consultaţii
este, pe de o parte, de a fixa informaţiile de bază pe care le puteţi accesa în cadrul suportului
de curs, iar pe de altă parte, consultaţiile au rolul de a suplimenta aceste informaţii cu
explicaţii alternative, aplicaţii practice, puncte de dezbatere precum şi de a oferi răspunsuridirecte la întrebările pe care le veţi adresa.
Activitatea individuală o veţi gestiona independent. Finalitatea acesteia constă în
parcurgerea tuturor materialelor bibliografice obligatorii şi rezolvarea proiectului de
semestru. Modalitatea de notare şi ponderea activităţilor obligatorii în nota finală vă sunt
precizate în secţiunea politica de evaluare şi notare.
Pe scurt, având în vedere particularităţile învăţământului la distanţă dar şi
reglementările interne ale CFCID al UBB parcurgerea şi promovarea acestei discipline
presupune antrenarea studenţilor în următoarele tipuri de activităţi:
a. consultaţii – pe parcursul semestrului vor fi organizate două întâlniri de consultaţii
faţă în faţă; prezenţa la aceste întâlniri este facultativă;
b. realizarea unui proiect de semestru cu o temă dată, anunţată cu cel puţin 30 de zile
înaintea datei de depunere a acesteia.
1.6. Materiale bibliografice obligatorii
În suportul de curs, la finalul acestuia, sunt precizate atât referinţele biblografice
obligatorii, cât şi cele facultative. Scopul acestor repere bibliografice este acela de a vă oferi
posibilitatea aprofundării subiectelor discutate, de a adânci nivelului de înţelegere alacestora, precum şi de a face legătura cu subiecte conexe ce pot fi abordate prin studiu
individual.
Volumul „Grupurile în organizaţii” (2007), este referinţa obligatorie de bază pentru
cursul de „ Psihologia socială”. Volumul realizează o incursiune în domeniul grupurilor
organizaţionale pornind de la teoriile ştiinţifice care au abordat aceasta problematică şi de la
cele mai importante metode de cercetare a dinamicii de grup.
Acestui volum i se adaugă o serie de referinţe bibliografice obligatorii care vizează
subiectele abordate în cadrul semestrului II şi care sunt specificate la finalul suportului de
curs de pe semestrul aferent. Lucrările menţionate la bibliografia obligatorie pot fi accesate
fie la Biblioteca Facultăţii de Psihologie din cadrul Bibliotecii Centrale „Lucian Blaga”, fie
în bazele de date electronice disponibile în cadrul Institutului de Psihologie.
-
8/17/2019 PSIHOLOGIA SOCIALĂ, an II.pdf
5/109
1.7. Materiale şi instrumente necesare pentru curs
Pentru a putea parcurge modulele de învăţare şi a soluţiona sarcinile semestriale,
sunt necesare următoarele resurse:
- calculator conectat la internet (pentru a putea accesa bazele de date şi resursele electronice
suplimentare dar şi pentru a putea participa la secvenţele de formare interactivă on line) - imprimantă (pentru tipărirea materialelor suport, a temelor redactate, a studiilor de caz)
- acces la resursele bibliografice (ex: abonament la Biblioteca Centrală „Lucian Blaga”)
- acces la echipamente de fotocopiere
1.8. Calendar al cursului
Atât în cadrul semestrului I, cât şi pe parcursul semestrului II vor fi programate 2
întâlniri faţă în faţă (consultaţii) cu toţi studenţii: în luna noiembrie 2015 şi ianuarie 2016,
pentru semestrul I, respectiv în martie 2016 şi iunie 2016, pentru semestrul II. Pentru
informaţii exacte legate de datele şi locul de desfăsurare al cursurilor, vă rugăm să consultaţi
site-ul facultăţii. Aşa cum am menţionat anterior, scopul acestora este de a sprijini studentul
în procesul de învăţare al acestei discipline, oferind explicaţii suplimentare, punând în
discuţie aplicaţii practice, precum şi soluţionând nelamuririle de conţinut sau cele privind
sarcinile semestriale. Tutorii acestei discipline vor oferi sprijin punctual studenţilor care vor
solicita ghidaj fundamentat în realizarea sarcinilor semestriale
Pentru a valorifica la maxim aceste întâlniri, se recomandă ca pentru prima
consultaţie din cadrul fiecărui semestru să fie parcurse primele 3 module, din materialul destudiu aferent semestrului I, respectiv II; iar pentru cea de a doua întâlnire din cadrul celor
două semestre se recomandă lectura atentă a ultimelor două module
1.9. Politica de evaluare şi notare
Nota finală se compune din:
a. punctajul obținut la un examen scris susţinut la final de semestru, în proporţie de 70% (7
puncte);
b. evaluarea proiectului de semestru predat la termenul stabilit, în proporţie de 30% (3
puncte).
Condițiile pentru promovarea examenului la Psihologie Socială sunt: realizarea a
minim 50% din punctaj pentru componenta examen (3.5 puncte din 7), iar punctajul cumulat
la examen + proiect să totalizeze cel puțin 4.5 puncte.
-
8/17/2019 PSIHOLOGIA SOCIALĂ, an II.pdf
6/109
Informaţiile necesare pentru realizarea sarcinii semestriale, atât pentru semestrul I,
cât şi pentru semestrul II, vor fi transmise studenţilor la o dată ulterioară care să permită
realizarea acestora. Pentru ca lucrările realizate să fie luate în considerare este necesară
predarea lor la data stabilită şi în modalitatea comunicată din timp (electronic sau scriptic)
de către titularul acestei discipline. Pentru a obţine punctajul maxim este necesarăsoluţionarea tuturor cerinţelor menţionate în enunţul sarcinii, la un nivel calitativ ridicat.
Lucrările predate după termenul limită menţionat nu vor fi luate în considerare.
Studentul poate solicita feedback privind punctajul obţinut prin contactarea
titularului sau a tutorilor prin email.
1.10. Elemente de deontologie academică
Se vor avea în vedere următoarele detalii de natură organizatorică:
- Orice material elaborat de catre studenţi pe parcursul activităţilor va face dovada
originalităţii. Studenţii ale căror lucrăr i se dovedesc a fi plagiate nu vor fi acceptate spre
notare.
- Orice tentativă de fraudă va fi sancţionată prin acordrea notei minime sau prin
exmatriculare.
- Rezultatele finale vor fi puse la dispoziţia studentilor prin afişaj electronic.
- Contestaţiile pot fi adresate în maxim 24 de ore de la afişarea rezultatelor iar soluţionarea
lor nu va depăşi 48 de ore de la momentul depunerii.
1.11. Studenţi cu dizabilităţi: Titularul cursului şi echipa de tutori îşi exprima disponibilitatea, în limita
constrângerilor tehnice şi de timp, de a adapta conţinutul şi metodele de transmitere a
informaţiilor precum şi modalităţile de evaluare (examen oral, examen on-line etc) în funcţie
de tipul dizabilităţii cursantului. Altfel spus, avem în vedere, ca o prioritate, facilitarea
accesului egal al tuturor cursanţilor la activităţile didactice si de evaluare.
1.12. Strategii de studiu recomandate:
Date fiind caracteristicile învăţământului la distanţă, se recomandă studenţilor o
planificare foarte riguroasă a secvenţelor de studiu individual, coroborată cu secvenţe de
dialog, mediate de reţeaua net, cu tutorii şi titularul de disciplină. Lectura fiecărui modul,
abordarea temelor de reflecţie propuse în cadrul fiecărui modul, precum şi soluţionarea
temelor de evaluare propuse vor asigura un nivel înalt de înţelegere a conţinutului tematic şi
totodată sporesc şansele promovării cu succes a acestei discipline.
-
8/17/2019 PSIHOLOGIA SOCIALĂ, an II.pdf
7/109
Biografia titularului de curs
Petru Curşeu (1975) este “Associate Professor” în cadrul departamentului de Studii
Organizaţionale din cadrul Universităţii din Tilburg şi “Visiting Professor” în cadrul
Facultăţii de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei, UBB. Doctoratul i-a fost acordat în cadrul
Universităţii din Tilburg şi predă cursuri de Psihologie Socială, Comportament
Organizaţional şi Complexitate în cadrul Organizaţiilor. Interesele sale de cercetare includ
dinamica echipei (cu focus pe cogniţia echipei), cogniţia socială (în special studiul
stereotipurilor şi a prejudecăţii în context organizaţional), precum şi procesul decizional în
cadrul organizaţiilor. A publicat lucrări pe aceste teme în Journal of Information
Technology, European Journal of Social Psychology, Group Dynamics, Group Decision and
Negotiation, Studia Psychologica, Journal of Managerial Psychology, Team PerformanceManagement, precum şi în alte jurnale.
-
8/17/2019 PSIHOLOGIA SOCIALĂ, an II.pdf
8/109
MODUL 1
CONSTRUIREA REALITĂŢII SOCIALE (1) REPREZENTĂRILE SOCIALE
Scopul modulului:
Familiarizarea studentului cu modul în care indivizii îşi construiesc şi utilizează realitatea
socială – formarea reprezentărilor sociale.
Obiectivele modului:
Schema logică a modului
În acest capitol vom analiza teoriile referitoare la reprezentările sociale. Mai întâi,
vom trece printr-un scurt istoric al referirilor la modul în care indiv izii îşi construiesc şi
utilizează reprezentări ale realităţii sociale. Aici vom descrie teoria lui Jung referitoare la
inconştientul colectiv şi arhetipuri, cu metoda de studiu propusă de acesta, metoda
La finalul acestui modul, studenţii trebuie:
Să poată defini şi descrie reprezentările sociale, ca mod de
construire a realităţii sociale, din perspectiva teoriilor lui Jung,
sociologului Emile Durkheim, lui Moscovici şi Abric
Să poată descrie comparativ paradigmele reprezentării sociale
Să poată defini noţiunile de reprezentare socială, arhetipuri, nod
central, elemente periferice
Să descrie funcţiile reprezentărilor sociale, ale elementelor
periferice si nodului central Să identifice metodele de cercetare propuse de Jung, Durkheim,
Moscovici si Abric, de cercetare a reprezentărilor sociale
Să identifice limitele si criticile paradigmelor reprezentărilor
sociale
-
8/17/2019 PSIHOLOGIA SOCIALĂ, an II.pdf
9/109
amplificării, cu sursele şi modalităţi majore de formare a conţinuturilor arhetipale şi cu
arhetipurile descrise de acesta.
Apoi, vom trece prin paradigma reprezentărilor sociale, din perspectiva lui:
Emile Durkheim care vede reprezentările sociale ca rezultate ale acţiunii
colective, sau produse sociale obiectivate în mituri, legende şi tradiţii
populare,
Moscovici care consider ă că reprezentările sociale au rol de
convenţionalizare şi prescriptiv
Abric care formulează teoria oganizării reprezentărilor sociale în jurul
nodului central şi identifică patru funcţii ale reprezentărilor sociale: de
cunoaştere, identitară, de orientare şi justificativă.
Teoria lui Jung a inconştientului colectiv şi arhetipurilor
Scurt istoric
Primele referiri la modul în care indivizii îşi construiesc şi utilizează reprezentări ale
realităţii sociale apar în opera lui Carl Gustav Jung. Teoria acestuia referitoare la
inconştientul colectiv şi arhetipuri este o primă prefaţare a paradigmelor ştiinţifice de studiu
ale cogniţiei şi reprezentărilor sociale. În conformitate cu accepţiunea lui Jung, inconştientul
colectiv este o achiziţie filogenetică şi spre deosebire de inconştientul individual care
reflectă în cea mai mare măsură experienţa personală, inconştientul colectiv reflectă
ex perienţa speciei. În accepţiunea lui Jung inconştientul colectiv este un inconştient
supraindividual.
Arhetipurile 1 sunt elementele constituente ale inconştientului colectiv. Arhetipurile
sunt caracterizate de o dinamică pe care nu o putem atribui individului. Jung elaborează
teoria arhetipurilor combinând experienţa clinică dobândită în cei 10 ani de muncă în
1Arhetip = elementele dinamice ale inconştientului colectiv, care nu pot fi atribuite individului
Temă de reflecţie 1: Încercați să definiți conceptul de reprezentare socială.Cum considerați că se nasc aceste reprezentări sociale?
-
8/17/2019 PSIHOLOGIA SOCIALĂ, an II.pdf
10/109
spitalul de psihiatrie condus de Bleuler cu bogatele sale cunoştinţe de istoria culturii şi
religiei. Prezentăm în cele ce urmează un exemplu ilustrativ al acestei integrări ingenioase.
Într-unul dintre cazurile de schizofrenie Jung citează următoarea secvenţă delirantă:
„Nu se poate să nu vedeţi penisul soarelui: când îmi mişc capul încoace şi încolo, se mişcă şi
el şi astfel se naşte vântul” (Jung, 1994, p. 30). Jung pune în corespondenţă producţia
delirantă a acestui pacient cu o serie de teme pe care le identifică pe de o parte în pictură
(reprezentarea iconografică a pogorârii Sfântului Duh sau a Bunei Vestiri ), iar pe de altă
parte într-o serie de texte liturgice antice publicate de Albrecht Dietrich (liturghia lui
Mithra). Din aceste texte, Jung extrage următorul text pe care îl consideră relevant pentru
interpretarea fragmentului delirant expus anterior: „... drumul zeilor vizibil va fi arătat de
zeul soare, tatăl meu; tot astfel va deveni vizibil şi aşa numitul tub, originea vântului. Căci
vei vedea atârnând din discul solar ceva ca un tub: şi anume când este înspre reg iunile dinvest apare întotdeauna vântul de est; când este produs celălalt vânt datorită orientării spre
regiunile de est, vei vedea în mod asemănător după regiunea aceluia întoarcerea chipului”
(Jung, 1994, p. 31). Pentru interpretarea aceleiaşi secvenţe, Jung mai invocă şi o serie de
produse culturale care descriu (menţionează, reflectă) relaţia Dumnezeu, soare, vânt.
În concluzie, linia de argumentare folosită de Jung este următoarea: deoarece
experienţa imediată a pacientului excludea posibilitatea ancorării delirului în cunoştinţe
dobândite pe parcursul vieţii, ea îşi are originea într -un rezervor arhetipal împărtăşit social şi
transmis peste generaţii. Inconştientul colectiv2 este prin urmare rezultatul împărtăşirii la
nivel social al unor conţinuturi (arhetipuri) dezvoltate în filogeneză şi transmise ereditar.
Metoda de studiu pe care o propune Jung este metoda amplificării3.. Aceasta constă
în punerea în corespondenţă a unor teme majore ce apar în visele, fantasmele şi produsele
2 Inconştient colectiv = rezultatul împărtaşirii la nivel social al conţinuturilor (arhetipuri) dezvoltate înfilogeneză şi transmise ereditar3 Metoda amplificării = punerea ăn corespondenţă a temelor majore din vise, produsele delirante ale pacienţilor psihotici cu motive culturale sau religioase, ce determină identificarea de conţinuturi arhetipale
Temă de reflecţie 2: Identificați în literatura parcursă de dumneavoastrăexemple de arhetipuri. De ce sunt ele arhetipuri?
-
8/17/2019 PSIHOLOGIA SOCIALĂ, an II.pdf
11/109
delirante ale pacienţilor psihotici cu motive culturale sau religioase şi astfel permite
identificarea conţinuturilor arhetipale. În opinia lui Jung, psihozele presupun o regresie mai
profundă decât nevrozele şi prin urmare visele sau producţiile delirante ale acestor pacienţi
permit accesul la o serie de conţinuturi psihice mai vechi şi mai profunde (Jung, 1994).
După cum menţiona Zamfirescu (1994), dacă Freud dezvoltă teoria inconştientului
individual studiind nevrozele, Jung elaborează teoria inconştientului colectiv studiind
psihozele (Zamfirescu, 1994).
Pe lângă arheti purile mitologice şi religioase, Jung mai identifică şi o ser ie de
arhetipuri regionale. El concluzionează astfel că experienţa dobândită pe parcursul
filogenezei de către membrii unei comunităţi care trăiesc într -o proximitate regională se
întipăreşte în inconştient şi se transmite generaţiilor viitoare. Jung interpretează împărtăşirea
unor conţinuturi arhetipale într -o comunitate oarecare nu ca pe un rezultat al expuneriituturor membrilor acestei comunităţi la un mediu fizic şi socio-cultural cu aceleaşi
particularităţi ci mai degrabă a transmiterii ereditare a acestor conţinuturi supraindividuale.
Dacă însă aceste conţinuturi sunt transmise ereditar, atunci cu siguranţă modul efectiv de
transmitere ne este străin şi necunoscut. În concluzie, formarea arhetipurilor nu este un
proces ce se reiterează pe parcursul ontogenezei unor generaţii succesive ci este un proces
de transmitere a unor conţinuturi dezvoltate de generaţiile anterioare.
Jung identifică trei surse şi modalităţi majore de formare a conţinuturilor arhetipale.
Prima modalitate este întipărirea fenomenelor fizice prin intermediul unei reacţii
subiective (miturile genezei sau miturile cosmogonice sunt un astfel de exemplu).
Cea de-a doua modalitate de formare a conţinuturilor arhetipale constă în întipărirea
condiţiilor biologice ale organismului uman şi ale resurselor sale instinctuale (moartea
sau naşterea).
Cea de-a treia modalitate este întipărirea relaţiei individului cu persoane relevante
(părinţi, fraţi).
Temă de reflecţie 3: Identificați câteva arhetipuri regionale. De ce lenumim arhetipuri? De ce le numim regionale?
-
8/17/2019 PSIHOLOGIA SOCIALĂ, an II.pdf
12/109
Prezentăm în cele ce urmează câteva arhetipuri descrise de Jung.
Persona (în latină
mască)
- se referă la imaginea despre sine pe care o persoană o expune
pe parcursul comunicării interpersonale
- în accepţiunea lui Jung conţinutul personei diferă de la o
cultură la alta, ea are o formă predeterminată constituită de
masca socială ce transpare în relaţiile sociale ce se stabilesc
între indivizii unei comunităţi
Umbra - este un conţinut arhetipal ce reflectă aspectul negativ şi
inconştient al personalităţii umane
Anima - se referă la dimensiunea feminină inconştientă a personalităţii
bărbatului
- în concepţia lui Jung, anima are 2 dimensiuni sau
componente. Prima dintre acestea se referă la imaginea femeii,
colectiv împărtăşită într -o comunitate de bărbaţi, iar cea de-a
doua se referă la dimensiunea feminină ce transpare în
comportamentul fiecărui bărbat (feminitatea bărbatului)
Animus - este conţinutul arhetipal ce reflectă dimensiunea masculină a personalităţii femeii
- Jung tratează acest conţinut mai degrabă ca pe o orientare
comportamentală a femeii spre comportamente tipic masculine
Sinele - constă în totalitatea potenţialităţilor psihice ale individului
integrate într-o manieră armonică (impulsul arhetipal spre
coordonare, organizare şi consistenţă internă)
- în opinia lui Jung, integrarea potenţialităţilor psihice ale
individului se realizează într-o manieră determinată de arhetipul
inconştient al sinelui (Jung, 1994)
-
8/17/2019 PSIHOLOGIA SOCIALĂ, an II.pdf
13/109
Paradigma reprezentărilor sociale
Emile Durkheim
Primul autor care utilizează termenul de reprezentare socială este renumitul sociolog
Emile Durkheim. În 1895 acesta definea reprezentările sociale4 ca rezultate ale acţiunii
colective, sau produse sociale obiectivate în mituri, legende şi tradiţii populare. Studiul
comparativ al acestor produse culturale poate oferi date relevante cu privire la dinamica
reprezentărilor sociale. Interacţiunile dintre membrii unei comunităţi presupun o interpretare
colectivă a celor mai importante aspecte ale nişei ecologice în care trăiesc membrii
respectivei comunităţi. Aceste interpretări colective sau reprezentări sociale cum le numeşte
Durk heim se reflectă în produsele culturale ale respectivei comunităţi. În opinia luiDurkheim, singura modalitate de studiere a modului în care reprezentările sociale
fuzionează, se separă sau se influenţează reciproc este prin analiza produselor socio -
cultur ale în care apar aceste reprezentări. La Durkheim termenul de reprezentări sociale nu
se referă la modul în care membrii unei comunităţi îşi reprezintă realitatea socială (aşa cum
s-a impus el ulterior în paradigma reprezentărilor sociale) ci la modul în care aceste
reprezentări colective sunt reflectate în produsele culturale.
Paradigma reprezentărilor sociale apare în cea de-a doua jumătate a secolului trecut
într-un context ştiinţific dominat de psihologia socială de orientare behavioristă. Autoru l
care consacră termenul de reprezentare socială este S. Moscovici care publică în 1962
volumul „Psihanaliza, imaginea şi publicul său”. Termenul de reprezentare socială este însă
introdus de Emile Durkheim (1895) pentru a diferenţia modul în care se structurează şi
evoluează reprezentările colective asupra realităţii sociale de modul în care se structurează
4 Reprezentarea socială = rezultatul acţiunii colective sau produse sociale, obiectivate în mituri,legende şitradiţii
Temă de reflecţie 4: Identificați în realitatea socială românească oreprezentare socială ca rezultat al acțiunii colective. Cum o recunoașteți?Cum a luat naștere această reprezentare socială?
-
8/17/2019 PSIHOLOGIA SOCIALĂ, an II.pdf
14/109
reprezentările individuale despre aceeaşi realitate. Prezentăm în tabelul de mai jos câteva
definiţii ale conceptului de reprezentare socială.
Autorul, anul Definiţia
Moscovici,
1961
Reprezentarea socială:
- este o instanţă intermediară între concept şi percepţie care permite atât
cunoaşterea realităţii cât şi crearea ei
- ea orientează şi organizează conduitele şi actele de comunicare socială.
Abric, 1984 Reprezentările sociale:
-sunt produsul şi procesul unei activităţi mentale, prin care un individ sau
un grup reconstituie realul cu care se confruntă şi-i atribuie o semnificaţie
specifică.
Jodelet,
1989
Reprezentarea socială:
- este o formă de cunoaştere elaborată şi împărtăşită social, având un
scop practic şi concurând la construirea unei realităţi comune unui
ansamblu social.
De Rosa,
1995
O reprezentare socială:
- este întotdeauna o reprezentare a ceva (obiectul) şi a cuiva (subiectul),
fiind influenţată de caracteristicile lor. Interacţiunea dintre subiect şiobiect este elementul central al unei reprezentări sociale.
Flament,
1995
O reprezentare socială:
- este un ansamblu organizat de cogniţii relative la un obiect, împărtăşite
de membrii unei populaţii omogene în raport cu acest obiect.
Serge Moscovici
Conform teoriei iniţiale propuse de Moscovici (1961) reprezentările sociale îndeplinesc
două roluri.
În primul rând reprezentările sociale convenţionalizează persoanele, obiectele şi
evenimentele sociale.
-
8/17/2019 PSIHOLOGIA SOCIALĂ, an II.pdf
15/109
În al doilea rând reprezentările sociale au un caracter prescriptiv.
Ele se impun cu o forţă irezistibilă în determinarea acţiunilor şi conduitelor individuale.
Cu toate că Moscovici tratează cele două roluri ale reprezentărilor sociale ca independente,
la o analiză atentă a argumentelor oferite de Moscovici (1995) putem afirma că aceste două
roluri îndeplinite de reprezentările sociale sunt interelaţionate.
Rolul de convenționalizare al repre z entărilor sociale
Conform primului dintre aceste roluri, reprezentările sociale conţin o serie de
categorii instituite prin consens social. Cu alte cuvinte elementele reprezentărilor sociale
sunt instituite prin consens social. Aceste elemente permit membrilor comunităţii să
înţeleagă într -o manieră unitară contextul social al nişei lor ecologice. Acest rol facilitează şi procesele de comunicare la nivel social. În condiţiile în care membrii unei comunităţi înţeleg
într-o manieră unitară realitatea, ei îşi pot dezvolta şi un sistem unitar de semne şi simboluri
pe care să le folosească pe parcursul procesului de comunicare. Rolul de convenţionalizare a
realităţii sociale este însă în opinia noastră strâns legat de rolul prescriptiv al reprezentărilor
sociale. În accepţiunea lui Moscovici (1995) reprezentările sociale ne sunt impuse, sunt
transmise peste generaţii, fiind rezultatul unor schimbări continue şi dezvoltări ce apar în
decursul timpului. Elementele constituente ale reprezentărilor sociale sunt rezultatul
interacţiunii dintre o comunitate oarecare şi realitatea socială, interacţiuni desfăşurate pe
parcursul mai multor generaţii succesive.
Rolul prescriptiv al reprez entărilor sociale
Aceste elemente ajung să se impună cu o forţă irezistibilă şi să capete o valoare
normativă pentru comportamentul indivizilor în contex social. De aici rezidă funcţia
prescriptivă a reprezentărilor sociale asupra conduitei individuale. Nu putem însă să
discutăm despre funcţia prescriptivă fără a lua în considerare rolul de convenţionalizare al
Temă de reflecţie 5: Identificați rolul de convenționalizare al unuieveniment social (ex. nunta)
-
8/17/2019 PSIHOLOGIA SOCIALĂ, an II.pdf
16/109
realităţii sociale. Instituind un sistem unitar de percepere şi reprezentare a realităţii sociale în
cadrul unei comunităţi, se dezvoltă implicit şi un sistem de recompense şi pedepse care îi
vizează pe aceia care nu subscriu acestui sistem. Prin urmare putem concluziona că funcţia
prescriptivă pe care reprezentările sociale o au asupra conduitei îşi are rădăcinile în rolul de
convenţionalizare a realităţii.
Abric
Alături de Moscovici, care lansează şi impune termenul de reprezentare socială,
Abric are o serie de contribuţii esenţiale la dezvoltarea acestei paradigme. El propune teoria
organizării reprezentărilor sociale în jurul unui nod central, dar realizează şi o sinteză a celor
mai importante funcţii ale reprezentărilor sociale. În conformitate cu abordarea propusă deAbric, orice reprezentare socială este organizată în jurul unui nod central. Astfel o
reprezentare este compusă din elemente centrale (ce formează nodul central al reprezentării)
şi elemente periferice organizate în jurul nodului central. Nodul central al oricărei
reprezentări sociale are două funcţii principale: funcţia generativă şi funcţia organizatorică
(Abric, 1995).
funcţia organizatorică
Func iile nodului central
- nodul central determină natura
legăturilor care unesc între ele elementele
reprezentării
- nodul central al unei reprezentări sociale
este elementul care uneşte şi stabilizează
celelalte elemente ale reprezentării.Datorită celor două funcţii ale sale, nodul
central este elementul cel mai stabil şi mai
important al unei reprezentări sociale
(Abric, 1995).
funcţia generativă
- structura reprezentării sociale depinde
de nodul central al acesteia
- elementele periferice ale reprezentării
sociale se generează şi se transformă în
funcţie de nodul central al acestei
reprezentări → nodul central al
reprezentării generează în concluzie
structura acesteia.
-
8/17/2019 PSIHOLOGIA SOCIALĂ, an II.pdf
17/109
Câteva modalităţi prin care se poate modifica o reprezentare socială la nivelul
elementelor sale periferice sunt reponderarea elementelor periferice ale reprezentării şi
reponderarea relaţiei dintre aceste elemente cu nodul central al reprezentării, interpretări noi
asociate elementelor periferice, integrarea condiţională în elementele periferice ale
reprezentării a unor aspecte contradictorii. Prin aceste modificări ce survin la nivelul
elementelor periferice, nodul central rămâne nemodificat, în timp ce reprezentarea se poate
ajusta şi schimba în concordanţă cu schimbările survenite în mediul social, ea poate chiar
integra elemente contradictorii ale contextului social (Abric, 1995).
Între 1984 şi 1989 Abric realizează o serie de cercetări empirice în care testează
asumţiile teoriei nodului central al reprezentărilor sociale. Abric studiază reprezentarea
Funcţiile elementelor periferice
funcţia de concretizare
- se referă la faptul căelementele perifericeconferă reprezentării uncaracter contextual,îmbrăcând nodul centralcu elemente concrete ceintegrează elementelesituaţiei relativ la care se
produce reprezentarea
funcţia de reglare
- se referă la faptul căelementele periferice alereprezentării sociale sunt maisuple şi mai flexibile decâtnodul central al acesteia şi
prin urmare ele se pot ajustaşi modifica mai uşor în acordcu schimbările ce apar
permanent în mediul social.
- elementele periferice„constituie aspectul dinamicşi evolutiv al reprezentării”(Abric, 1995, p. 118).
funcţia de apărare
- se referă la faptul că elementele periferice sunt mai aproape de interfaţadintre contextul social (dinamic şi încontinuă schimbare) şi reprezentareasocială → ele se interpun practic întrecontextul social (realitatea socială) şinodul central al reprezentării → funcţiade protecţie pe care o au elementele
periferice pentru nodul central alreprezentării
- prin protejarea nodului central alreprezentării sociale, se păstrează oconsistenţă internă şi o coerenţă areprezentărilor.- în condiţiile în care nodul central alunei reprezentări s-ar schimba, aceastăschimbare ar antrena o adevărată bulversare a reprezentării → există prinurmare tendinţa ca o reprezentaresocială să se schimbe mai degrabă prinajustarea elementelor sale perifericedecât prin schimbarea nodului săucentral
-
8/17/2019 PSIHOLOGIA SOCIALĂ, an II.pdf
18/109
socială a artizanului într -o populaţie de nonartizani din sudul Franţei. Într-o primă etapă
Abric utilizează ancheta de teren şi chestionarul pentru a culege date relative la modul în
care membrii comunităţii studiate îşi reprezintă obiectul social studiat (artizanul). A analizat
datele culese prin 40 de interviuri structurate şi 80 de chestionare prin tehnica identificării
similitudinilor . A identificat în urma acestei analize 4 elemente care au apărut cel mai
frecvent atât în interviuri cât şi în răspunsurile la chestionare. Abric denumeşte aceste
elemente care apar cel mai frecevent şi au cel mai înalt grad de generalitate (sunt menţionate
atât în interviuri cât şi în răspunsurile la chestionare) elemente constituente ale nodului
central al reprezentării. Restul elementelor care rezultă din analiza datelor au fost organizate
în jurul acestor elemente centrale (Abric, 1995).
În concluzie o metodă de cercetare a reprezentărilor sociale este analiza interviurilorîn combinaţie cu datele obţinute de la chestionare. Se conduc interviuri în care se solicită
subiecţilor (membrilor comunităţii studiate care trebuie să fie o populaţie omogenă în raport
cu obiectul social studiat) să expună cunoştinţele pe care le au despre obiectul social studiat.
Din aceste interviuri realizate iniţial se pot extrage o serie de dimensiuni pe baza cărora
ulterior se poate construi un chestionar. Îmbinarea celor două metode de cerecetare are
avantajul că permite o analiză detaliată a modului în care membrii unei comunităţi îşi
reprezintă realitatea socială. Din interviu se obţin date ample şi totodată descrieri coerente
care permit ulterior analiza relaţiei dintre elementele reprezentărilor sociale. Deoarece
discursul subiecţilor intervievaţi nu este constrâns de o serie de cerinţe stricte (ca în cazul
chestionarului) prin analiza acestui discurs se poate identifica structura reală a reprezentării
sociale aşa cum este ea împărtăşită de membrii comunităţii respective. Pe de altă parte prin
utilizarea chestionarului pentru culegerea datelor se obţin date obiective care pot fi ulterior
supuse analizelor statistice. Rezultatele statistice obţinute în urma analizei chestionarelor
vor completa analiza interviurilor şi astfel se poate contura o formă cât mai exactă a
reprezentării obiectului social studiat. În figura de mai jos prezentăm un fragment din
schema reprezentării sociale a artizanului aşa cum a rezultat ea din studiul realizat de Abric.
-
8/17/2019 PSIHOLOGIA SOCIALĂ, an II.pdf
19/109
În 1989 Abric realizează şi un studiu experimental pentru a verifica ipoteza nodului
central. Aşa cum rezultă din prezentarea cercetării sale anterioare, elementele nodului
central sunt elementele identificate în interviuri cu cea mai mare frecvenţă şi care apar şi în
răspunsurile subiecţilor la chestionar (au un grad ridicat de consistenţă într -o populaţie
omogenă în raport cu obiectul social studiat). În studiul experimental, Abric solicită unui lot
de 92 de subiecţi (studenţi) să realizeze două sarcini. Prima dintre acestea consta în
realizarea unor asociaţii libere pornind de la cuvântul artizan, iar cea de-a doua dintre
acestea consta în trieri ierarhice succesive a termenilor rezultaţi din asociaţiile libere. Datele
au fost prelucrate utilizând doi indicatori: frecvenţa cu care apare termenul respectiv în lista
de termeni rezultată, iar cel de-al doilea este locul pe care îl ocupă termenul (rangul) în urma
demersului de clasificare realizat de subiecţi. Prin calculul corelaţiei dintre rang şi frecvenţă
s-au extras elementele centrale ale reprezentării. Rezultatele obţinute în acest studiu
experimental au fost identice cu cele obţinute în urma primului studiu. Acest lucru este
interpretat de Abric ca o confirmare a faptului că într -adevăr reprezentările sociale sunt
organizate în jurul unui nod central.
Conştiincios Muncă manuală
Minuţios
Serios
Calificat
Stivit de taxe
Personalizat
Greu de găsit
Mai binefinisat
Din ce în ce mai puţini artizani
Adaptată clientului
Independentă
Fragment dintr-o reprezentare socială organizată în jurul nodului central (adaptatădupă Abric, 1995)
Temă de reflecţie 6: Gândiți o cercetare în care să testați asumpțiilenodului central al reprezentărilor sociale.
-
8/17/2019 PSIHOLOGIA SOCIALĂ, an II.pdf
20/109
Integrând cercetările din domeniul reprezentărilor sociale, Abric aminteşte 4 funcţii
ale acestor reprezentări: de cunoaştere, identitară, de orientare şi justificativă.
Prezentăm în cele ce urmează un experiment ilustrativ pentru studierea modului în
care activarea reprezentărilor sociale influenţează comportamentul, experiment realizat de
Faucheux şi Moscovici (1968). Participanţii la experiment erau solicitaţi să participe la un
joc de cărţi. Autorii au folosit două loturi de subiecţi. Ambelor loturi li s-a cerut să încerce
să identifice regulile jocului de cărţi (jocul era identic pentru ambele grupuri). Unui lot i s-a
spus însă că joacă împotriva naturii, iar celui de-al doilea lot i s-a specificat că joacă
împotriva şansei. În opinia celor doi cercetători prima sintagmă (joc împotriva naturii) evocă
o imagine mai comprehensivă şi controlabilă comparativ cu cea de-a doua sintagmă (joc
împotriva şansei). Ipoteza studiului era că acţiunile şi implicit performanţele indivizilor vor
fi dependente de reprezentările sociale activate. Cum sintagmele de prezentare ale jocului
erau diferite, autorii au asumat faptul că şi reprezentările sociale activate vor fi diferite.
Astfel un joc împotriva naturii înseamnă de fapt un joc împotriva unui adversar predictibil,
în virtutea faptului că natura este organizată şi funcţionează în baza unor reguli. Dimpotrivă
jocul împotriva şansei evocă o reprezentare a unui adversar imprevizibil, al cărui
comportament nu poate fi determinat şi înţeles pentru faptul că acest comportament nu este
bazat şi organizat prin reguli care să poată fi uşor deduse. Prin urmare, în virtutea acestui
raţionament, subiecţii care erau anunţaţi că vor juca împotriva naturii vor încerca să
identifice regulile care stau la baza jocului de cărţi, în timp ce subiecţii care erau anunţaţi că
Func iile re rezentărilor sociale
1. de cunoaştere 2. identitară 3. de orientare 4. justificativă
Temă de reflecţie 7: Luând ca suport o reprezentare socială,identificați-i funcțiile. În ce condiții poate lipsi una din aceste
-
8/17/2019 PSIHOLOGIA SOCIALĂ, an II.pdf
21/109
vor juca împotriva şansei nu se vor strădui să identifice astfel de reguli în comportamentul
adversarului. Prin urmare ipoteza specifică a studiului este aceea că procentul subiecţilor
care vor descoperi regulile jocului de cărţi va fi semnificativ mai ridicat în cazul subiecţilor
informaţi că joacă împotriva naturii comparativ cu subiecţii informaţi că joacă împotriva
şansei. Rezultatele studiului sunt concordante cu această ipoteză. Astfel, 38 din cei 40 de
subiecţi informaţi că joacă împotriva naturii au identificat corect regula jocului de cărţi, în
timp ce doar 12 din cei 40 de subiecţi informaţi că joacă împotriva şansei descoperă corect
regulile repective (Faucheux & Moscovici, 1968).
Limite și critici
Conform teoriei reprezentărilor sociale, reprezentările sociale sunt activate de stimuli
specifici, iar conduita individului este influenţată de conţinutul reprezentării activate.Stimulul şi reacţia la acesta sunt însă indisociabile în viziunea acestei teorii. Moscovici
afirmă că „nu există o graniţă clară între universul exterior şi universul interior al individului
sau al grupului. Subiectul şi obiectul nu sunt în mod necesar distincte. Obiectul este inclus
într-un context social activ care este conceput, cel puţin parţial, de către individ sau de către
comunitate” (Moscovici, 1969, p. 9). Abric susţine asemeni lui Moscovici că „acest obiect
este înscris într-un context activ, acest context fiind, cel puţin parţial, conceput de către
individ sau de către grup ca prelungire a comportamentului său, a atitudinilor şi a normelor
la care se referă. Cu alte cuvinte stimulul şi răspunsul sunt indisociabile: ele se formează
împreună” (Abric, 1995, p. 107-108). Lipsa de disociere între stimul şi reacţie este în mod
evident o reacţie la behaviorismul ortodox. În perspectiva behavioristă, teza principală este
aceea că orice comportament este determinat de stimuli şi menţinut de consecinţele sale. Se
face prin urmare o distincţie clară între stimul şi reacţie.
Paradigma reprezentărilor sociale vine să critice această abordare reducţionistă. De
altfel şi psihologia cognitivă aduce o serie de critici behaviorismului tradiţional. În
abordările cognitive teza principală este aceea că orice comportament este determinat de
prelucrările informaţionale amorsate de stimuli şi este menţinut de consecinţele sale
percepute. Psihologia cognitivă interpune prin urmare termenul de prelucrări informaţionale
(şi implicit pe acela de reprezentare) între stimul şi reacţie, precum şi între consecinţele
comportamentului şi comportamentul în sine. Cu toate că psihologia cognitivă aduce această
-
8/17/2019 PSIHOLOGIA SOCIALĂ, an II.pdf
22/109
modificare tezei principale a behaviorismului ortodox, ea păstrează o distincţie conceptuală
clară între stimul şi răspuns. În perspectiva cognitivă stimulul şi reacţia sunt clar disociate.
Nu acelaşi lucru se poate spune şi despre paradigma reprezentărilor sociale. În această
paradigmă stimulul şi reacţia sunt indisociabile. Un anumit răspuns sau reacţie
comportamentală poate redeveni la rândul său stimul. Schematic asumpţiile celor trei mari
orientări (behaviorismul, cognitivismul, paradigma reprezentărilor sociale) în interpretarea
comportamentului social sunt reprezentate în figura de mai jos.
STIMUL SOCIAL COMPORTAMENT SOCIAL CONSECIN E
A B C
Modelul ABC (antecedents, behavior, consequences) de inspiraţie behavioristă
STIMULSOCIAL
COMPORTAMENTSOCIAL CONSECINŢE
Modelul cognitivist de determinare a comportamentului social
Prelucrăriinformaţionale
Prelucrăriinformaţionale
-
8/17/2019 PSIHOLOGIA SOCIALĂ, an II.pdf
23/109
În paradigma reprezentăr ilor sociale, individul cunoscător al realităţii sociale este în
acelaşi timp un constructor al acesteia. Putem cunoaşte elementele contextului social doar
prin intermediul reprezentărilor sociale împărtăşite. Reprezentările sociale sunt cele care
mijlocesc cunoaşterea realităţii sociale. Agentul cunoscător nu are însă un rol pasiv în
cunoaşterea acesteia. El interacţionează cu contextul social al nişei sale ecologice. În urma
acestei interacţiuni el ajunge să schimbe realitatea socială. Prin urmare interacţiunea dintre
cunoscător şi obiectul cunoaşterii este o interacţiune dinamică ai cărei parametrii se schimbă
permanent. Comportamentul individului (realizat ca urmare a activării unei reprezentări
sociale) devine stimul şi implicit parte a realităţii sociale. Desigur interpretarea este coerentă
şi la nivel descriptiv este foarte comprehensivă. Dacă trecem însă spre nivelul explicaţiei
ştiinţifice, paradigma reprezentărilor sociale nu dovedeşte a avea aceleaşi veleităţi. Lipsa
unei distincţii clare între stimul şi răspuns, între agentul cunoscător şi obiectul cunoscut
limitează serios puterea explicativă a acestei paradigme. Se ştie că explicaţia ştiinţifică are la bază principiile raţionalităţii, ale experimentării şi inferenţei statistice. Cu siguranţă
paradigma reprezentărilor sociale are o serie de lacune dacă o privim în lumina - este drept,
uneori excesiv de restrictivă şi reducţionistă - a acestor principii. Este mai dificil să
specificăm o relaţie cauzală univocă între reprezentările sociale şi comportament, precum şi
CONTEXT SOCIAL
STIMULI SOCIALI
(obiecte, persoane, grupuri, fenomene,evenimente, comportamente)
REPREZENTĂRI SOCIALE ÎMPĂRTĂŞITE (Categorii simbolice, imagini)
Individ 1 Individ 2
ComportamentComportament
Cunoaşterea şi construirea realităţii sociale conform paradigmei cogniţiei sociale
-
8/17/2019 PSIHOLOGIA SOCIALĂ, an II.pdf
24/109
între stimulii sociali şi comportament, atâta timp cât în aserţiunile teoretice ale acestei
paradigme aceste aspecte sunt indisociabile.
Într-o paradigmă în care un răspuns nu este cu necesitate o reacţie la un stimul, iar
stimulul poate fi determinat de reacţia comportamentală a individului este dificil să se
realizeze aserţiuni teoretice care să fie verificate ulterior prin cercetări empirice. Un individ
poate să exprime o opinie relativă la un obiect, iar această opinie devine o parte constituentă
a obiectului social. De asemenea obiectul poate fi reconstruit în funcţie de reprezentarea
socială ce i se ataşează, reprezentare care îl şi defineşte. În fine reprezentarea socială este
constituită în funcţie de relaţia dintre subiect şi obiect, cu alte cuvinte în funcţie de relaţia ce
se stabileşte între individ şi stimulii sociali. Ca o concluzie generală ce se poate extrage de
aici putem afirma că nu există realitate în afara reprezentărilor sociale, iar reprezentările
sociale se constituie ca funcţie a interacţiunii dintre individ şi realitatea socială. Construimdeci şi cunoaştem realitatea socială prin intermediul reprezentărilor sociale.
Rezumat
TEORIA LUI JUNG A INCONŞTIENTULUI COLECTIV ŞI ARHETIPURILOR . Teoria lui Jung este o primă prefaţare a paradigmelor ştiinţifice de studiu ale cogniţiei şi reprezentărilor sociale. În
conformitate cu accepţiunea lui Jung, inconştientul colectiv este o achiziţie filogenetică şispre deosebire de inconştientul individual care reflectă în cea mai mare măsură experienţa personală, inconştientul colectiv reflectă experienţa speciei. Jung este cel care elaboreazăteoria arhetipurilor combinând experienţa clinică dobândită în cei 10 ani de muncă înspitalul de psihiatrie condus de Bleuler cu bogatele sale cunoştinţe de istoria culturii şireligiei. Metoda de studiu propusă de Jung este metoda amplficării.
PARADIGMA REPREZENTĂRILOR SOCIALE.EMILE DURKHEIM este primul autor care utilizează termenul de reprezentare socială.
Studiul comparativ al acestor produse culturale poate oferi date relevante cu privire ladinamica reprezentărilor sociale. Termenul de reprezentare socială este însă introdus deEmile Durkheim (1895) pentru a diferenţia modul în care se structurează şi evolueazăreprezentările colective asupra realităţii sociale de modul în care se structureazăreprezentările individuale despre aceiaşi realitate.
-
8/17/2019 PSIHOLOGIA SOCIALĂ, an II.pdf
25/109
MOSCOVICI. Conform teoriei iniţiale propuse de Moscovici (1961) reprezentările socialeîndeplinesc rolurile: convenţionalizează persoanele, obiectele şi evenimentele sociale şi aucaracter prescriptiv.
ABRIC. El este cel care propune teoria organizării reprezentărilor sociale în jurul unui nodcentrel, dar realizează şi o sinteză a celor mai importante funcţii ale reprezentărilor sociale.Confrom teoriei lui, reprezentarea este compusă din elemente centrale, ce formează nodulcentral şi elemente periferice organizate în jurul nodului central. Funcţiile nodului centralsunt: funcţia generativă şi funcţia organizatorică, iar funcţiile elementelor centrale sunt: de
concretizare, de reglare şi de apărare. Funcţiile reprezentărilor sociale sunt: de cunoaştere,identitară, de orientare şi justificativă.
Bibliografie minimală obligatorie
Abric, J.C. (1997). Reprezentările sociale: aspecte teoretice. În Neculau, A. Reprezentările
sociale, Iaşi: Polirom
Curşeu, P.L. (2005). Making sense of social reality, Cogniţie, creier, comportament , IX, 4,599-608
Curşeu, P.L., Pop-Curşeu. (2011). Alive after Death: An Exploratory Cultural ArtifactAnalysis of the Merry Cemetery of Săpânţa, Journal of Community & Applied Social Psychology, 21: 371 – 387.
-
8/17/2019 PSIHOLOGIA SOCIALĂ, an II.pdf
26/109
MODUL 2
CONSTRUIREA REALITĂŢII SOCIALE (II)
COGNIŢIA SOCIALĂ
Scopul modulului:
Familiarizarea studentului cu modul în care indivizii îşi construiesc şi utilizează r ealitatea
socială – cogniţia socială.
Obiectivele modului:
Schema modulului
Acest modul începe cu prezentarea direcţiilor generale de dezvolare a paradigmei
cogniţiei sociale. Thompson identifică, în acest sens, o perspectivă individualistă şi una
colectivistă, perspective de dezvolarea a paradigmei cogniţiei sociale. Vom trece în revistă,
apoi, cele mai reprezentative perspective ale acestei paradigme: paradigma agentului ce
caută consistenţă internă şi şi echilibrul cognitiv, omul de ştiinţă naiv, agentul ce proceseazădistorsionat informaţia disponibilă în contextul social şi respectiv tacticianul motivat.
Teoria atribuirii, Heider, 1958 deschide un nou domeniu de cercetare în domeniul
psihologiei sociale. În teoria lui Heider, atribuirea este unul dintre procesele prin care „omul
cuprinde realitatea şi poate să o prezică şi să o stăpânească” şi tocmai datorită acestui fapt,
La finalul acestui modul, studenţii trebuie:
Să poată descrie comparativ teoria individualistă şi colectivistă ale paradigmei cogniţiei sociale Să poată să descrie cele patru accepţiuni ale individului ca agent
cunoscător al realităţii sociale Fiske şi Taylor (1993), Leyens şiDardene (1996) Să poată să definească conceptele de: atribuire, erori motivaţioanle
de atribuire, erori cognitive de atribuire Să poată numi limitele şi criticele fiecărei teorii Să identifice şi definească tipurile de atribuiri Să identifice şi explice erorile de atribuire
-
8/17/2019 PSIHOLOGIA SOCIALĂ, an II.pdf
27/109
atribuirea stă la baza stabilirii şi menţinerii relaţiilor interpersonale. Vom trece teoria
dezechilibrului cognitiv.
Jones & Davis au dezvoltat teoria atribuirilor cauzale, identificând două tipuri de erori
de atribuire (cognitive şi motivaţionale) pentru heteroatribuiri: erorile motivaţioanle şi pe
cele cognitive. Criticile şi limtele teoriei inferenţelor corespondente vor fi şi ele trecute în
vedere.
Teoria covarianţei are ca şi interogaţie centrală: ce tip de informaţii sunt utilizate
pentru a realiza atribuirile cauzale?. Astfel, Kelley descrie două situaţii distincte: individul
care primeşte informaţii din diverse surse şi poate extrage din analiza acestor surse
regularităţi care să-i permită să realizeze atribuiri cauzale; şi individul observă un singur
eveniment / comportament şi trebuie să realizeze inferenţe şi să identifice factori care este
posibil să fi determinat acest comportament.Atribuirile vor fi împărţite după diverse criterii, iar eroriel de atribuire vor fi decrise
la finalul acestui modul.
PARADIGMA COGNIŢIEI SOCIALE
Paradigma cogniţiei sociale este în prezent cu certitudine cea mai cunoscută
paradigmă de studiu a modului în care indivizii îşi reprezintă realitatea socială. Thompson
(1998) identifică două direcţii generale de dezvoltare a acestei paradigme:
perspectivă individualistă, elementul central al acestei perspective constând în
cercetarea modului în care indivizii îşi reprezintă realitatea socială.
perspectiva colectivistă, centrându-se asupra modului în care membrii unei
comunităţi împărtăşesc o modalitate anume de a-şi reprezenta şi de a se
raporta la realitatea socială (Thompson, 1998).
1. Perspectiva individualistă asupra cogniţiei sociale
Asumpţia de bază a acestei perspective este aceea că stimulii sociali sunt o categorie
aparte de stimuli şi influenţa lor asupra comportamentului este una particulară, mediată de
modul în care ei sunt reprezentaţi în sistemul cognitiv al individului.
-
8/17/2019 PSIHOLOGIA SOCIALĂ, an II.pdf
28/109
Spre exemplu o anumită sumă de bani oferită unui individ poate determina
comportamente diferite din partea acestuia în funcţie de reprezentarea pe care o activează
acest stimul (bani oferiţi de o altă persoană). Dacă individul ţintă îşi reprezintă suma oferită
ca o tentativă de mituire, comportamentul va fi diferit comparativ cu situaţia în care
individul respectiv îşi reprezintă suma respectivă ca pe o recompensă meritată pentru un
efort (sau serviciu) oarecare. Desigur că acest exemplu, deja prototipic, oferit de Fiske &
Taylor (1993) poate recunoaşte variaţii transculturale, în special dacă ne referim la modul în
care unele persoane din administraţia autohtonă se raportează la primirea unor sume de bani
reprezentând în mod evident mită. Putem afirma că ipoteza conform căreia perceperea sumei
de bani ca o tentativă de mituire va antrena un comportament de refuzare a sumei respective
are o validitate relativă, cel puţin în anumite contexte culturale.
Comportamentul social este influenţat de reprezentarea pe care o avem relativ la
stimulii sociali chiar şi în condiţia absenţei stimulilor respectivi din câmpul perceptiv al
individului. Comportamentul nostru social este prin urmare determinat de modul în care ne
reprezentăm realitatea socială. Spre deosebire de paradigma reprezentărilor sociale, în
paradigma cogniţiei sociale realitatea socială este un dat obiectiv (ea există independent de
existenţa individului). Individul îşi construieşte o imagine (reprezentare) coerentă despre
această realitate, reprezentare care să-i permită adaptarea oprimă la această realitate.
O altă asumpţie a paradigmei cogniţiei sociale este aceea că nu numai cauzele
comportamentului social sunt de natură cognitivă ci şi consecinţele acestui comportament
sunt de natură cognitivă.
Atât comportamentul cât şi emoţiile (fie că ele sunt pre sau postcognitive) sunt
etichetate şi reprezentate în sistemul cognitiv al individului. În concluzie, putem spune, în
acord cu paradigma repr ezentărilor sociale că un individ îşi reprezintă în sistemul cognitiv
atât prerechizitele cât şi consecinţele (urmările) unui comportament. În aceste condiţii ne
interesează pe de o parte modul în care individul îşi reprezintă realitatea socială, emoţiile pe
Temă de reflecţie 1: Ce fel de comportamente poate să determine o glumă?Gândiți un alt exemplu de stimul social al carui reprezentare diferităinfluențează comportamentul persoanelor.
-
8/17/2019 PSIHOLOGIA SOCIALĂ, an II.pdf
29/109
care le trăieşte în raport cu aceasta şi acţiunile sale în context social, iar pe de altă parte,
modul în care individul transformă aceste reprezentări.
Analizând cercetările cele mai reprezentative ale paradigmei cogniţiei sociale
Fiske şi Taylor (1993), precum şi Leyens şi Dardene (1996) citează 4 accepţiuni ale
individului ca agent cunoscător al realităţii sociale: cel ce caută consistenţa internă şi
echilibrul cognitiv, omul de ştiinţă naiv, agentul ce procesează distorsionat informaţia
disponibilă în contextul social şi respectiv tacticianul motivat.
2. Perspectiva agentului ce caută consistenţa internă şi echilibrul cognitiv
Asumpţia centrală a acestei perspective este aceea că dezechilibrul perceput între
două cogniţii sociale (reprezentări cognitive) determină apariţia unei stări de tensiune psihică pe care individul încearcă să o rezolve: prin urmare există o tendinţă general umană
de a căuta consistenţa internă şi echilibrul cognitiv (echilibrul între reprezentările cognitive
activate simultan).
Cele mai ilustrative teorii pentru această perspectivă sunt:
teoria asimetriei cognitive (Newcomb, 1953),
teoria dezechilibrului cognitiv (Heider, 1958),
teoria incongruenţei cognitive (Osgood & Tanenbaum, 1955) şi
teoria disonanţei cognitive (Festinger, 1957).
Temă de reflecţie 2: Ați trecut vreodată printr -o situație de dezechilibru dintre
două cogniții sociale? De ce a apărut echilibrul? Ce ați simțit?
Temă de reflecţie 3: Încercați să găsiți cele două cogniții contradictorii carestau la baza comportamentului de fumat.
-
8/17/2019 PSIHOLOGIA SOCIALĂ, an II.pdf
30/109
3. Perspectiva omului de ştiinţă naiv
Asumpţia centrală a acestei perspective este aceea că individul încearcă să găsească (să
caute) explicaţii plauzibile pentru propriul comportament, comportamentul celorlalţi precum
şi pentr u alte evenimente sociale.
Cele mai ilustrative teorii sunt:
teoriile implicite asupra personalităţii (Asch, 1946; Anderson, 1981) şi
teoria atribuiri (Heider, 1958).
4. Perspectiva agentului ce procesează distorsionat informaţia socială
Asumpţia centrală a acestei perspective este aceea că indivizii nu analizează acurattoată informaţia disponibilă în contextul social, ci folosesc euristici personale pentru a
integra aceste informaţii, deoarece deţin resurse cognitive insuficiente pentru a procesa
acurat toată informaţia disponibilă în mediul social. Datorită faptului că resursele cognitive
de care dispun indivizii pentru a procesa infomaţia sunt limitate, aceştia simplifică
problemele complexe cu care se confruntă, centrându-se doar asupra unor date care fie sunt
evidente, fie confirmă o serie de reprezentări cognitive deja activate.
5. Perspectiva tacticianului motivat
Asumpţia centrală a acestui model este aceea că indivizii dispun de o mulţime de
strategii cognitive pentru a procesa stimulii ce pr ovin din realitatea socială şi ei aleg o
strategie sau alta în funcţie de obiectivele, motivele şi nevoile pe care le are la un moment
dat. Conform perspectivei tacticianului motivat, motivul principal în virtutea căruia indivizii
nu procesează acurat şi complet informaţia disponibilă nu este indisponibilitatea (sărăcia)
resurselor cognitive ci mai degrabă obiectivele, motivele şi nevoile pe care ei le au la un
Temă de reflecţie 4: De ce considerați că nu analizăm acurat informația dinmediu?
-
8/17/2019 PSIHOLOGIA SOCIALĂ, an II.pdf
31/109
moment dat. În unele cazuri chiar supramotivarea poate suplimenta disponibilitatea
resurselor cognitive, sporind implicit şi eficienţa procesării informaţionale.
Vom detalia în cele ce urmează prima perspectivă, trecând în revistă teoriile
atribuirii.
Teori il e atribui ri i (H eider, 1958)
Atribuirea cauzală5 este una dintre modalităţile în care două sau mai multe
reprezentări ce corespund unor evenimente / fapte sociale sunt relaţionate (se stabileşte o
relaţie cauzală între acestea). Aşadar, atribuirea6 este o inferenţă ce explică cauzalitatea
unui comportament sau eveniment social.
Iniţiatorul teoriei este Heider (1958), care prin publicarea volumului „The Psychology
of Interpersonal Relations” deschide un nou domeniu de cercetare în domeniul psihologiei
sociale. Aşa cum în anii ’50 orientarea dominantă în psihologia socială a fost cercetarea
grupurilor sociale, iar în anii ’60, cercetările din domeniul atitudinilor, în anii ’70, cercetarea
domeniului atribuirilor a constituit preocupare dominantă a cercetărilor din psihologia
socială (Deschamps & Clemence, 1996).
În teoria lui Heider, atribuirea este unul dintre procesele prin care „omul cuprinde
realitatea şi poate să o prezică şi să o stăpânească” (Heider, 1958, p.79). Datorită acestui
fapt, atribuirea stă la baza stabilirii şi menţinerii relaţiilor interpersonale. Aşa după cum
arată şi titlul cărţii publicate în 1958, intenţia lui Heider a fost mai degrabă aceea de a iniţia
o teorie a relaţiilor interpersonale.
Teoria lui Heider asupra atribuirii este prin urmare nestructurată. Atribuirile sunt
ancorate conceptual în teoria dezechilibrului cognitiv (Heider, 1944; 1958). Această teorie
de inspiraţie gestaltistă porneşte de la asumpţia că universul cognitiv al individului va
5 Atribuirea cauzală = una din modalităţile în care una sau mai multe reprezentări ce corspund unor faptesocaile sunt relaţionate 6 Atribuirea = o inferenţă ce explică cauzalitatea unui comportament sau eveniment social.
Temă de reflecţie 5: Dați exemple de atribuiri din viața proprie. De ce suntele atribuiri?
-
8/17/2019 PSIHOLOGIA SOCIALĂ, an II.pdf
32/109
încerca să rezolve dezechilibrul existent, interpretând într -o manieră coerentă evenimentele
cu care vine în contact. Se ştie că relaţia cu cea mai mare valenţă interpretativă este
cauzalitatea.
A stabili deci o relaţie cauzală între două evenimente conferă maximum de echilibru
cognitiv. Pentru a-şi satisface nevoia firească, de echilibru cognitiv, individul este orientat
spr e a face atribuiri cauzale între evenimentele sociale, comportamentele proprii şi ale
celorlalţi.
Contribuţiile majore aduse de Heider la dezvoltarea cercetării în domeniul atribuirii
sunt:
distincţia realizată între autoatribuiri şi heteroatribuiri;
distincţia realizată între sursele ce pot constitui cauza unor comportamente sau
acţiuni sociale: surse interne, ce ţin de persoane (şi se constituie în factori interni) şi
surse externe, ce ţin de mediu / situaţie (factori externi).
Conform lui Heider, individul îşi explică propriul comportament şi comportamentul
celorlalţi invocând două categorii de factori (interni şi externi). În ceea ce priveşte factorii ceţin de persoană (factorii interni), Heider consideră că „intenţia este factorul central al
cauzalităţii personale”.
Aşadar, identificarea şi înţelegerea factorilor ce au determinat comportamentul
propriu sau al altor persoane permit individului să ordoneze şi să organizeze realitatea în
care navighează, să-şi construiască o lume / realitate predictibilă, construindu-şi astfel
sentimentul de control al realităţii care, implicit, îi permite să menţină o stare de echilibru
cognitiv.
Temă de reflecţie 6: Dați un exemplu de situație în care ați ajuns la unmaximum de echilibru cognitiv, prin stabilirea unei relații cauzale întredouă evenimente.
Temă de reflecţie 7: Ce se întâmplă dacă nu identificăm și înțelegem factoriice determină comportamentul propriu? Dați un exemplu.
-
8/17/2019 PSIHOLOGIA SOCIALĂ, an II.pdf
33/109
Abordarea teoretică propusă de Heider, deşi lacunară şi slab structurată, este punctul
de pornire pentru celelalte teorii ale atribuirii.
Teoria inferenţelor corespondente (Jones & Davis, 1965)
Jones & Davis au dezvoltat teoria atribuirilor cauzale, identificând două tipuri de erori
de atribuire (cognitive şi motivaţionale) pentru heteroatribuiri.
Erorile motivaţionale de atribuire apar atunci când o persoană face atribuiri cauzale
pentru un comportament realizat de o altă persoană, comportament care are însă o relevanţă
personală pentru cel care realizează atribuirea (îl afectează într -un fel sau altul). Cercetările
realizate de Jones & Davis arată că avem tendinţa de a realiza atribuiri cauzale despre
comportamentul celorlalţi, mai ales atunci când acest comportament ne afectează (arerelevanţă pentru noi).
Erorile cognitive de atribuire7 se referă la ponderarea distorsionată a factorilor
determinanţi ai comportamentului realizat de o altă persoană. Autorii au arătat că atunci
când facem atribuiri cauzale în legătură cu modul în care se comportă o altă persoană, avem
tendinţa de a invoca predominant factori dispoziţionali (caracteristici ale persoanei în cauză)
pentru a-i explica acţiunile. Această eroare se impune ulterior în literatură sub numele de
eroarea fundamentală de atribuire.
Prin urmare teoria inferenţei corespondente are la bază stabilirea unei corespondenţe
între:
un comportament (efect) şi
o serie de caracteristici (dispoziţii) personale ale celui care îl realizează.
Conform acestei teorii, derularea procesului de heteroatribuire se desfăşoară în următoarea
secvenţă de paşi:
1. observatorul analizează comportamentul şi efectele acţiunilor unui actor
social;
7 Erorile cognitive de atribuire = ponderea distorsionata a factorilor determinanşi si comportamnetului realizatde o altă persoană
-
8/17/2019 PSIHOLOGIA SOCIALĂ, an II.pdf
34/109
2. observatorul compară apoi aceste acţiuni şi efecte cu acţiuni posibile dar
neefectuate de actor, pentru a identifica efectele comune şi specifice acestor
acţiuni (două acţiuni specifice pot avea efecte comune);
3. observatorul atribuie (realizează corespondenţe) o acţiune specifică unei
dispoziţii a individului.
Modul în care observatorul realizează atribuirile este influenţat de o serie de factori,
cum ar fi:
dezirabilitatea socială a comportamentului în cauză,
elementele distinctive ale acţiunii realizate faţă de alte acţiuni posibile şi
relevanţa personală a respectivului comportament.
Dezirabilitatea socială a comportamentului realizat de actor. Cu cât
comportamentul realizat de actor are un grad mai ridicat de dezirabilitate socială, cu atât
probabilitatea ca observatorul să realizeze atribuiri cauzale este mai redusă. Acest fapt poate
fi explicat prin aceea că există mai multe informaţii disponibile pentru atribuire atunci când
comportamentul este indezirabil.
În experimentul realizat de Jones, Davis & Gergen (1961, 1990) s-au studiat atribuirile
realizate de observatori pentru comportamentele unui actor, aflate sau nu în conformitate cu
un rol determinat. Subiecţii audiau un interviu pentru obţinerea unui post de muncă, interviu
ce se desfăşura între un psiholog şi un complice.
Psihologul îi descria complicelui cerinţele necesare pentru un post de astronaut (ceea
ce implica trăsături relaţionate cu introversiunea – capacitatea de a trăi singur) sau de
marinar (fiind necesare trăsături relaţionate cu extraversiunea – spirit de echipă,
sociabilitate). Apoi complicele răspunde la o serie de întrebări, comportamentul lui fiind fie
conform cu cerinţele rolului pentru care aplica, fie în discrepanţă.
În final se cerea subiecţilor să-l evalueze pe complice pe dimensiunea extraversiune /
introversiune şi să aprecieze gradul de încredere în evaluările realizate (convingerea dacă
Temă de reflecţie 8: Identificați pașii unui proces de heteroatribuire, conformteoriei inferenței corespondente.
-
8/17/2019 PSIHOLOGIA SOCIALĂ, an II.pdf
35/109
intervievatul şi-a dezvăluit adevărata personalitate). Rezultatele arată că încrederea
observatorilor în evaluările (atribuirile) pe care le fac despre comportamentul actorului
creşte atunci când comportamentul lor este nonconform cu exigenţele rolului. Concluzia
extrasă de autori este că atunci când se judecă un comportament neconform cu normele
(cerinţele) sociale, observatorul dispune de un volum mai mare de cunoştinţe, prin urmare
încrederea lui în atribuirea făcută creşte. Se deduce de aici cel de-al doilea factor ce
influenţează realizarea atribuirilor, şi anume distinctivitatea acţiunii.
Elementele distinctive ale acţiunii realizate faţă de alte acţiuni posibile. Cu cât
există mai multe elemente distinctive ale comportamentului realizat de actor, raportat la alte
comportamente posibile (şi în particular dezirabile), cu atât este mai probabil că
observatorul va realiza atribuiri cauzale.
Relevanţa personală a comportamentului realizat de actor. Cercetările realizate de
Jones & Davis au arătat că probabilitatea ca un observator să realizeze atribuiri cauzale
creşte în condiţiile în care acţiunile actorului îl afectează în mod direct.
Într-un experiment realizat de Jones & Charons (1957), autorii au solicitat unor
grupuri de subiecţi să rezolve o serie de probleme. Singurul care greşea mereu era un
complice al experimentatorilor. Pentru performanţa lor, grupurile primeau recompense. Într-
o primă situaţie, recompensele erau atribuite grupului (recompensă colectivă).
Iniţial fiecare subiect realizează o descriere a complicelui şi a altei persoane din grup
(înainte de începerea sarcinii). După terminarea experimentului, aceiaşi subiecţi reiau
evaluările realizate anterior pentru aceleaşi persoane. Rezultatele arată că evaluările realizate
pentru complice se schimbă (devin negative) numai în condiţia în care recompensa este
colectivă, adică performanţa complicelui afectează în mod direct recompensa obţinută de
observator.
Cu toate că studiile experimentale au susţinut anumite asumpţii ale acestei teorii, ea
prezintă trei limite:
1. Teoria susţine că atribuirea intenţiei trebuie să preceadă atribuirea
dispoziţională, însă anumite comportamente pot fi explicate pe baza unor atribuiri
-
8/17/2019 PSIHOLOGIA SOCIALĂ, an II.pdf
36/109
dispoziţionale, în lipsa intenţiei (de exemplu, stângăcia). Prin introducerea noţiunii de
ntenţie în acest context se acceptă implicit ideea că actorul putea să aleagă între alternative
disponibile.
2. Cu toate că valoarea informaţională este mai ridicată pentru cele mai multe
comportamente ce violează normele sociale, şi anumite comportamente ce confirmă
expectanţele individului pot avea valoare informaţională ridicată (cazul comportamentelor
ce confirmă stereotipurile).
3. Cele mai multe studii realizate în această perspectivă teoretică nu au evaluat
atribuirea cauzală propriu-zisă. A infera o trăsătură (dispoziţie) nu este acelaşi lucru cu a
infera o cauză.
Cercetări curente
Gilbert (1995) identifică mai multe etape distincte în realizarea inferenţelor
dispoziţionale:
1. se stabilesc posibile relaţii între o trăsătură şi comportamente;
2. trăsăturile identificate cu rol de determinare pentru un comportament sunt inf erate
actorului;
3. se realizează şi o corecţie situaţională, apărând relaţia dintre dispoziţie şi comportament
prin activarea unor factori externi.
Dacă există o relaţie clară între trăsătură şi comportament, atunci există tendinţa de a
realiza atribuiri automat. Corecţia situaţională nu este însă o componentă automată a
procesului de atribuire.
Temă de reflecţie 9: Dați exemple de situații cand ați realizat atribuiri automate
(stabilind relații între trăsătură și comportament)
-
8/17/2019 PSIHOLOGIA SOCIALĂ, an II.pdf
37/109
Teoria covarianţei (Kelley, 1967;1973)
Interogaţia centrală a acestei teorii este: ce tip de informaţii sunt utilizate pentru a
realiza atribuirile cauzale?
Kelley descrie două situaţii distincte:
1. individul primeşte informaţii din diverse surse şi poate extrage din analiza
acestor surse regularităţi care să-i permită să realizeze atribuiri cauzale;
2. individul observă un singur eveniment / comportament şi trebuie să realizeze
inferenţe şi să identifice factori care este posibil să fi determinat acest
comportament.
Pentru prima situaţie, Kelley propune un model de covarianţă – un efect este atribuitunei condiţii care este prezentă în toate situaţiile în care este prezent efectul, şi efectul
lipseşte atunci când lipseşte şi condiţia respectivă. Din punct de vedere statistic Kelley şi-a
bazat teoria pe metoda statistică a analizei de varianţă ANOVA (prin care se pot identifica
modificările la nivelul variabilei dependente la modificarea variabilei independente).
Analiza propusă de Kelley ia în considerare trei direcţii de evaluare:
persoana
circumstanţele
stimulii.
Cea de-a doua situaţie e cea în care individul observă o singură acţiune. Kelley
acceptă faptul că utilizarea modelului statistic al covarianţei este aplicabil doar în cazul în
care sunt disponibile mai multe surse de informaţii, mai multe observaţii succesive pentru a
obţine date referitoare la consens, consistenţă şi distinctivitate.
Uneori însă aceste informaţii fie nu sunt disponibile, fie individul nu este motivat să
le caute. Cum se realizează în aceste cazuri atribuirile cauzale? Kelley susţine că în aceste
situaţii în care individul trebuie să realizeze atribuiri bazate pe informaţii incomplete, ele
utilizează aşa-numitele scheme cauzale8. Aceste scheme cauzale se referă la teorii implicite
8 Schemele cauzale = teorii implicite constituite din experienţă şi care structurează diferite cauze ce potdetermina un anumit efect
-
8/17/2019 PSIHOLOGIA SOCIALĂ, an II.pdf
38/109
constituite din experienţă şi care structurează diferite cauze ce pot determina un anumit
efect. În consecinţă observatorii realizează atribuiri utilizând aceste scheme, prin
compararea şi apoi integrarea informaţiei ce rezultă dintr -o singură observaţie cu informaţia
deja existentă şi structurată într -o astfel de schemă cauzală.
Kelley elaborează acest concept al schemelor cauzale, considerând că dintr -o
constelaţie de cauze este posibil să se obţină efectul chiar în condiţiile în care cauzele nu se
află în conjuncţie (mai multe cauze pot genera acelaşi efect). De exemplu, performanţa
şcolară redusă poate fi determinată de mediul şcolar inadecvat sau pr obleme familiale saulipsa motivaţiei şi efortului. În legătură cu această teză a disjuncţiei cauzelor, Kelley
descrie şi efectul substituţiei cauzelor în generarea unui efect. Astfel, dacă apare o nouă
cauză susceptibilă de a produce efectul respectiv, atunci cauzele identificate anterior sunt
substituite de aceasta (moartea părinţilor substituie ca şi cauză lipsa de efort şi motivaţie în
explicarea performanţei şcolare reduse). Un alt principiu este cel al accentuării. Rolul de
determinare atribuit unei cauze creşte dacă efectul apare în prezenţa cauzei respective, dar
aflată în conjuncţie cu un eveniment care în mod normal inhibă apariţia efectului (dacă
performanţa şcolară bună apare în condiţii de boală, rolul explicativ al efortului depus şi al
motivaţiei creşte).
Kelley descrie şi situaţii în care este nevoie de o conjuncţie de cauze pentru a
determina un efect. Kelley explică însă doar acţiuni extreme sau neobişnuite pe baza acestei
structuri reprezentaţionale. Ceea ce e important de reţinut în legătură cu această teorie e
faptul că Kelley nu se referă la abordarea ştiinţifică a realităţii, ci se referă la modul în care
subiectul naiv ordonează şi organizează realitatea, conceptele propuse în cadrul teoriei
referindu-se la structuri reprezentaţionale.
În ceea ce priveşte importanţa schemelor cauzale, în accepţiunea lui Kelley acestea
permit observatorului să realizeze atribuiri atunci când informaţia de care dispune este
incompletă, să identifice şi să creeze structuri generale referitoare la relaţiile posibile între
Temă de reflecţie 10: Identificați două scheme cauzale în cazul propriuluicomportament. De ce sunt acestea scheme cauzale? De ce apar ele?
-
8/17/2019 PSIHOLOGIA SOCIALĂ, an II.pdf
39/109
evenimente. De asemenea, ele oferă euristici care permit persoanei să proceseze informaţiile
complexe de care dispune la un moment dat cu un minimum de efort cognitiv.
Pentru situaţia în care se utilizează mai multe surse / informaţii, principalele critici sunt:
1. Covarianţa dintre două variabile nu implică cu necesitate cauzalitate.
Covarianţa cere îndeplinirea a două condiţii: atunci când există cauza să apară
şi efectul şi atunci când nu apare cauza să lipsească şi efectul. În plus faţă de
aceste condiţii, postularea unei relaţii de cauzalitate cere şi ca atunci când
cauza se modifică, să se modifice şi efectul în aceeaşi măsură.
2. Studiile care au testat modelul induc o eroare comună, şi anume aceea că aufost oferite subiecţilor informaţii despre covarianţă.
3. Cu toate că atribuirile realizate de subiecţi par să satisfacă principiul
covarianţei, modul în care ei procesează în realitate informaţia poate fi cu totul
diferit. Dacă modul în care indivizii realizează atribuirile poate fi aproximat cu
metoda ANOVA, acest lucru nu înseamnă că în sistemul lor cognitiv se
întâmplă în realitate ceva de acest fel.
Cercetările curente oferă un model alternativ este modelul centrării asupra condiţiilor
anormale. Hilton & Slugoski (1986) oferă o alternativă simplă şi elegantă pentru modelul luiKelley. Conform acestui model, noi selectăm o cauză în condiţiile în care aceasta pare a fi
anormală în comparaţie cu evenimentul ţintă.
Temă de reflecţie 11: Gândiți o situație în care chiar dacă două variabilesunt covariante, nu implică cu necesitate cauzalitate. De ce apare acest lucru?
-
8/17/2019 PSIHOLOGIA SOCIALĂ, an II.pdf
40/109
Astfel, informaţiile referitoare la consensul scăzut (aproape nimeni nu se mai
comportă la fel) permite etichetarea persoanei ţintă ca normală. Informaţiile referitoare la
distinctivitatea crescută (persoana face comportamentul numai la stimulul dat) permite
etichetarea stimulului ca fiind anormal, iar informaţiile referitoare la consistenţa scăzută
(comportamentul nu s-a mai repetat niciodată în trecut) permite etichetarea circumstanţelor
actuale ca fiind anormale.
Pentru abordarea schemelor cauzale, principalele critici se pot sintetiza în :
1. Existenţa schemelor cauzale nu a fost demonstrată experimental, cu toate că
intuitiv, existenţa lor este plauzibilă;
2. Se critică caracterul abstract al schemelor cauzale. O schemă cauzală este o
reprezentare cognitivă, prin urmare ea este probabil saturată în experienţaculturală şi nu e doar o relaţie abstractă între o cauză şi un efect.
Cele trei teorii prezentate converg spre următoarele concluzii:
Medierea între stimul şi răspuns;
Construirea activă a unei interpretări cauzale;
Perspectiva omului ca cercetător naiv.
Tipuri de atribuiri
După criteriul locusului de control, atribuirile pot fi:
interne sau
externe.
E important de menţionat că uneori formulările pot fi reinterpretate, o atribuire văzută
ca internă poate fi reformulată ca externă.
În funcţie de stabilitatea lor, atribuirile pot fi:
stabile (destin, soartă, şansă) sau
instabile (o situaţie particulară).
Luând în considerare controlabilitatea lor (cauza poate sau nu să fie controlată),
atribuirile sunt:
-
8/17/2019 PSIHOLOGIA SOCIALĂ, an II.pdf
41/109
controlabile (efortul propriu) sau
incontrolabile (Dumnezeu, soarta).
O altă dihotomie în clasificarea atribuirilor este pe dimensiunea globalitate –
specificitate.
atribuirile globale sunt cele care se aplică la toate situaţiile vieţii,
atribuirile specifice se aplică numai la situaţii specifice.
Erori de atribuire
Prin eroarea fundamentală de atribuire este desemnată tendinţa de a ne explica
comportamentul celorlalţi prin atribuiri dispoziţionale chiar şi atunci când sunt posibile
atribuiri situaţionale. (numită fundamentală de Ross, 1967). S-au încercat explicaţii
cognitive, culturale şi lingvistice ale erorii fundamentale de atribuire.
Conform explicaţiilor cognitive, cunoştinţele referitoare la dispoziţiile persoanelor şi
relaţia lor cu comportamentul sunt reamintite mai uşor şi uitate mai greu, de unde se deduce
probabilitatea ca ele să fie preponderent utilizate (Funder, 1982, Hiller & Porter, 1980).
Explicaţiile culturale subliniaz�