Download - Obiceiuri de iarna
Obiceiuri de iarna
Mareste imaginea.
Obiceiuri de iarna
Obiceiuri de Anul Nou
Ceea ce caracterizeaza, printre altele, folclorul romanesc este bogatia obiceiurilor
traditionalelegate de muncile agricole de peste an si de pastorit. De origine foarte veche, cele
mai multe dintre ele s-au pastrat, cu succesive schimbari de functie si cu necontenita
accentuare a partii spectaculoase, pana in zilele noastre. Printre obiceiurile traditionale, cele
ale sarbatorilor de iarna ocupa, datorita amploarei lor, un loc deosebit.
Sarbatorile de iarna sunt, inainte de toate, sarbatorile schimbarii anului. Ele se desfasoara intre
24 decembrie si 7 ianuarie si au ca punct central Craciunul si Anul Nou. Repertoriul lor bogat
cuprinde : colindele - colinde propriu-zise, colinde de copii - urarile de belsug si recolta bogata
cu plugusorul si cu buhaiul, urarea cu sorcovii, zorile, urare facuta in zorii zilei de Craciun si
Anul Nou, vasilca; jocurile cu masti: turca sau cerbul, brezaiu, camila, capra, cerbului, malanca,
jocurile cu papusi: dansurile: calutii sau bumbierii si caluserii, si, in sfarsit, cantecele de stea,
vicleimul; irozii, ieslea si teatrul popular cu tematica haiduceasca.
Raspandirea teritoriala a acestui repertoriu nu este unitara. Unele categorii se gasesc in
intreaga tara. Altele abunda in anumite tinuturi si sunt mai rare sau lipsesc cu totul in alte
regiuni.
Deosebirile regionale corespund de fapt etapelor felurite in care se gaseste in dezvoltarea lui,
folclorul diferitelor tinuturi. Situatia geografica oglindeste dezvoltarea istorica, caci cultura
populara s-a inchegat si s-a dezvoltat in timp, pe baza dezvoltarii economice si sociale
specifice locurilor, in folclor gandurile isi nazuintele oamenilor apar asa cum s-au inchegat si s-
au cristalizat artistic in conditii concrete de viata. In acest sens gasim in el nu numai
deosebirile intervenite in cursul procesului de dezvoltare, ci si pe cele ce au existat de la
inceput chiar, in momentele si modurile in care s-iau alcatuit, to diferite locuri, comunitatile
sociale.
Nici vechimea manifestarilor folclorice din cadrul sarbatorilor de Anul Nou nu este aceeasi.
Cele mai multe par a fi stravechi. Doar cantecele de stea si irozii stat de origine mai noua,
carturareasca, bisericeasca. Nou este si teatrul popular cu tematica haiduceasca, desi el se
suprapune, ca si irozii, peste vechile spectacole populare cu masti sau se asociaza cu acestea.
Datele istorice in legatura cu obiceiurile de Anul Nou sunt si ele lacunare.
Cele mai ample le gasim in memoriul pastorului Andreas Mathesius din Cergaul Mic - Tarnave -
septembrie 1647, in care protesteaza impotriva "valaohilor" care nu vor sa invete psalmii si
continua sa cante de Craciun diavolestile lor colinde invatate din stramosi. El da asupra
invatarii colindelor si desfasurarii colindatului, date care arata ca in trei secole obiceiul in
ansamblul lui s-a schimbat foarte putin. Despre obiceiulcolindatului la oras vorbeste diaconul
Paul de Alep, care l-a insotit in principate intre 1650-1660, pe patriarhul Macarie. Descrierea se
refera mai mult la sarbatorirea Craciunului de catre boieri si cler. Interesanta este totusi si
mentiunea pe care o face despre colindatul lautarilor. D. Canitemir, in Hronicul vechimei
romano-moldo-vlahilor, aminteste despre colinde, voind sa stabileasca o legatura intre refrenul
Ler si Aurelian imparatul.
Trei dintre categoriile repertoriului enumerat prezinta un interes deosebit pentru cunoasterea
realizarilor literare si spectaculoase din obiceiurile legate de schimbarea anului: colindele,
urarile cu plugusorul, buhaiul si jocurile cu masti.
Prin numarul lor mare, prin frumusetea muzicii si poeziei lor, colindele domina sarbatorile
Craciunului. Se colinda de obicei ta seara si ta ziua de Craciun, dar in unele locuri si in ajunul si
ziua de Anul Nou si la alte sarbatori ale ciclului. La colindat participa tot satul, desi efectiv
colinda numai copiii, flacaii, barbatii pana la o anumita varsta si lautarii. Sunt locuri unde
colinda si fetele, mai rar femeile, si uneori fetele si flacaii impreuna.
Traditia obiceiurilor, de Craciun si Anul Nou cere ca flacaii care colinda si ureaza cu plugusorul
si cu buhaiul, sau care fac jocurile cu masti, sa fie organizati in cete. Acolo unde
formele traditionale au fost bine pastrate, colindatul era un maret spectacol, ce dadea
deosebita solemnitate sarbatorilor Anului Nou. Se colinda in tot satul. Gazda casei colindate
este intotdeauna intrebata daca primeste colinda. Se canta intai o colinda la usa sau la
fereastra, prin care de obicei se vesteste sarbatoarea, apoi ceata intra in casa, canta colinda
gospodarului (colinda cea mare) si pe urma, din initiativa cetei sau la cererea gazdei, alte 2-3
colinde. In casa colindatorii sunt asteptati cu darurile pe masa. Dupa terminarea colindatului,
se ureaza pentru fiecare dar in parte si la sfarsit se multumeste gazdelor in formule
traditionale. In anumite regiuni se danseaza la casele cu fete sau acolo unde este loc mai mult
si vin fetele din mai multe case sa intampine ceata colindatorilor. Pe ulita ceata se deplaseaza
cu cantece si strigaturi.
In trecut era si obiceiul intrecerii intre cetele de colindatori din acelasi nopti, ceata urca in
turnul bisericii si colinda spre "cele patru zari". In trecut era si obiceiul intrecerii intre cetele de
colindatori din acelasi sat sau din satele vecine. Ceata colinda insotita de un instrument
muzical. Pana la primul razboi mondial, in multe regiuni se mai colinda cu cimpoiul. Azi se
colinda cu fluierul, cu clarinetul, cu taragotul, cu vioara. In partea de sud-vest a Transilvaniei,
ceata de colindatori are si o "duba".
Desi se colinda in grup, colinda se canta la unison. In cele mai multe locuri ea este executata
antifonic, pe doua sau trei grupe. Rostul tuturor colindelor este urarea. Totusi deosebim,
datorita desfasurarii si continutului, colindele propriu-zise de colindele de copii.
Copiii colinda in ajunul Craciunului si de Anul Nou. Colindele lor sunt scurte, vestesc
sarbatoarea, ureaza belsug de miei, vitei, purcei, pui etc. si cer in versuri pline de haz, darurile
cuvenite: alune, nuci, mere, pere, colaci etc. In unele parti ale Olteniei si Transilvaniei, copiii
numiti si pitarai ating cu betele sau nuielele, pe care le poarta anume, stalpii portilor, usorii
usilor de la grajduri sau hambare, grinda casei si scormonesc in carbuni, pentru a aduce noroc
si belsug.
In colindele de copii, urarea este intotdeauna directa si, desi concreta in enumerarea celor
dorite si chiar a darurilor pretinse in schimb, are un caracter general si se canta la fel la toate
casele.
Colindele propriu-zise sugereaza urarea prin cantece care vorbesc despre intelepciunea si
opulenta gospodarului, a ciobanului, pescarului etc, despre viteji si fapte vitejesti, despre feti
frumosi si fete frumoase, despre logodnici si nunti minunate si despre tot felul de fapte si
intamplari deosebite, pe care le descriu si le glorifica. Urarea directa apare doar ca o
completare la sfarsit sau la unele daruri.
Spre deosebire de colindele de copii, care au un caracter general, colindele propriu-zise sunt
individualizate. Ele se adreseaza gospodarului, gospodinei, flacaului, fetei, copilului, tinerilor
casatoriti, sugarului, vaduvei, ciobanului, pescarului, soldatului, instrainatului etc. Exista si
colinde de doliu etc. Exista tipuri de colinde mai mult sau mai putin precise astazi, pentru
diferitele momente ale colindatului.
Individualizarea duce la o mare varietate de tipuri, la o mare diversitate de teme. Exista un
intreg ciclu de colinde cosmogonice, un ciclu de colinde vanatoresti, in care cerbul si leul
ocupa un loc deosebit, un ciclu de colinde pe tema metamorfozelor, un ciclu de colinde
pastoresti. Poezia acestor colinde este de o mare frumusete. Colindele vorbesc, intr-o
atmosfera de legenda, despre lume si stihii, dar mai cu seama despre trei domenii din viata
satului si a oamenilor: Viata gospodareasca sub diferitele ei aspecte, puterea si frumusetea
tinerilor, eroismul si iubirea vazute sub perspectiva unei casnicii.
Ceea ce caracterizeaza poezia colindelor este atmosfera optimista in care este infatisata viata
oamenilor din obstile satesti. Aceasta transfigurare optimista a vietii este determinata de
caracterul de urare al colindelor. Printre colindele ce au ajuns pana in vremea noastra, una
care a pastrat prin simplitatea imaginilor, prin laconismul exprimarii - atmosfera de mare
vechime, este colinda de pe valea superioara a Muresului, ale carei versuri i-au inspirat lui Bela
Bartok Cantata Profana.
Cel unchies batran,
El ca si-o d-avut
Noua fiusori.
El nu i-o-nvatat
Nice vacarasi
Far'el i-o'nvatat
Muntii la vanat.
Punte si-au d-aflat,
Urma de cerb mare.
Allt au urmarit,
Pan' s-au ratacit
Si s-au neftinat
Noua cerbi de munte.
Drag taicutu lor
Nu si-au mai rabdat.
Si el s-o luat,
Pusca si-au'ntaglat
Si-n munti au vanat.
Punte s-au d-aflat
Noua cerbi de munte.
'Ntr-un genunche-a stat,
Tras-au sa-i sagete.
Cerbul cel mai mare
Din grai si-au strigat:
- Drag taicutul nostru,
Nu ne sageta,
Ca noi te-om lua
In cesti coarne rari
Si noi te-om tipa
Tot din munte-n munte
Si din plai in plai,
Tot din piatra-n piatra,
Tot tara ti-i face.
Taicusorul lor
Din grai si-o strigat :
- Dragi' fiutii mei.
Haideti voi acasa
La maicuta voastra,
Cu dor va asteapta,
Cu faclii aprinsa,
Cu pahare pline.
Cerbul cel mai mare
Din grai si-o grait :
- Drag taicutul nostru!
Du-te tu acasa
La maicuta noastra.
Ca coarnele noastre
Nu intra pe usa
Far'numai prin munti;
Picioarele noastre
Nu calca-n cenusa
Far'numai prin frunza;
Buzutele noastre
Nu-si beau din pahare
Ca-si beau din izvoare.
Este probabil una din primele realizari poetice ale temei metamorfozarii in literatura noastra
care, dincolo de caracterul descriptiv de mare simplitate, este o glorificare a vietii libere a
vanatorilor.
Venind din lumea obstilor satesti, colindele sunt cantece de urare ce exprima, in versuri si
melodii de mare frumusete, bucuria intampinarii Anului Nou, toate sperantele ce se leaga de
el. Spre deosebire de incantatii, de descantece, unde poezia insotea actul magic si se adresa
numai unor forte supranaturale, urarea din colinde era un mod poetic de a inspira omului
incredere in anul ce vine, de a-l face sa creada cu tarie in implinirea urarii. Aceasta calitate
face ca urarea sa se realizeze prin descrierea vietii fericite si imbelsugate, prin prezentarea
faptelor vitejesti ale tanarului voinic : lupta, vanatoare, incurarea cailor, intrecerea cu soimii,
prin infatisarea alaiurilor de nunta etc. Descrierea unor vechi ceremonialuri este atit de clara in
colindele cele mai realizate, incat sugereaza pe langa rostul de urare al cantecului si pe acel
de carte de protocol sau de indicator de comportare. Descrierea caracterizeaza toata poezia
obiceiurilor de Anul Nou si determina realizarea lor artistica.
Din punct de vedere al compozitiei, colindele incep cu cateva versuri de punere in tema, de
pornire a actiunii, cu aproape aceeasi functie fata de intreg ca si inceputurile basmelor. Aceste
versuri sunt premerse de versul de invocare : Junelui, june bun ! Florile, flori dalbe de mar !
Cununa de vinetele ! Domnului, domnu bun ! Lerui, ler etc. Versurile invocatoare revin in
corpul colindei insotind refrenele muzicale. La inceput indicau sensul colindei si au fost
probabil simboluri, legate de anumite categorii de urari. Ele si-au pierdut de mult semnificatia
straveche, si prin aceasta si legatura precisa cu categoriile respective de colinde, si sunt azi
doar podoabe poetice. Partea descriptiva, plina de imagini de mare frumusete, de hiperbole,
de intamplari miraculoase, formeaza de fapt miezul colindei, descrierea vietii idilice, invocarea
belsugului, actiunea eroica etc. Totusi accentul urarii nu cade asupra ei, ci asupra partii de
incheiere, in care se afirma ceea ce este menit, se formuleaza, in moduri traditionale de
exprimare, felicitarea, urarea. Dincolo de faptul ca astazi colinda se canta fara pastrarea
riguroasa a categoriilor traditionale, versurile de incheiere indica rostul stravechi al ei.
Colindele ce vestesc sarbatoarea descriu ceremonialurile cu care alta data era intampinata
venirea Anului Nou, ceremonialuri azi disparute.
Fa-te vesel, domnu bun,
Domnului bun,
Ca va vin junii buni,
Junii buni colindatori,
D-uspaciorii lui Craciun,
Lui Craciun celui batran.
Dalea dansu-nca-i cu ei,
Dale dansu-i imbracat
In vesmantu-i mohorat,
Lungu-i lat, prejur pamant,
Pe la poale polarit,
Pe la margini marginit,
Imprejur de manecele
Luce stele maruntele ;
Intre doi umeri d-ai lui,
Luce-mi doi luceferei.
Da' din fata si din dos,
Da' din fata ce mai luce ?
Luce soare cu razele.
Da' din dosu-i ce-i mai luce ?
Luce-i luna cu lumina.
Cest domn asa graia:
- Veniti, voi junii buni,
Veniti lin, mai catilin,
Ca soarele prin senin,
Si sariti in cea gradina
Ca-n gradina-i o stupina
Si-n stupina o fantana,
Si-n fantana-i apa lina.
Apa-n vedre veti lua,
Rupe-un fir de trandafir
Si-un stalpsor de busuioc,
Si-mi veniti voi, junii buni,
Rourind si prourand,
Cu vadra mai greu ploand,
Ca mi-s sfintii adormiti,
Si sfintii s-or destepta,
Portile vor descuia,
Jupanesei mese-ntinide,
Fete mari faclii d-aprinde.
Gazda-n casa ne-a primii
Si bun dar ne-a daruit
Un colac de grau curat.
Este de remarcat in aceasta colinda mantia de ceremonial pe care o poarta batranul Craciun, a
carei infatisare, cu toate simbolurile astrale ce pot fi puse in legatura cu cultul soarelui,
aminteste de costumul imparatilor bizantini. Batranul Craciun, marele gospodar al obistei
patriarhale, indeplineste in desfasurarea ceremonialului rolul polaznicului din obiceiurile de
Anul Nou al slavilor din sud.
Cercetatorii cred ca s-a ajuns la marea varietate de tipuri de colind prin faptul ca, in cursul
veacurilor, creatii ce au apartinut unor categorii astazi disparute ale folclorului traditional s-au
refugiat in obiceiul colindatului. Ei cauta sa stabileasca legatura intre colinde si descantece,
epice si ele de multe ori ; intre colinde, farmecele de dragoste si poate unele stravechi
obiceiuri, azi disparute; intre colinde si vechile cantece de sezatoare, intre colinde, cantece de
nunta si unele cantece epice care au patruns, in Transilvania mai cu seama, in repertoriul de
colinde.
Venind din lumea obstilor satesti, colindele pastreaza fara indoiala unele din cele mai vechi
realizari poetice romanesti. Dar in procesul dezvoltarii folclorice sfera imaginilor din colinde se
largeste si prevesteste, atunci cand tematica este voiniceasca, imaginile cantecelor epice
eroice.
Intr-o colinda de vanatoare din com. Peceneaga, construita pe aceeasi schema de organizare a
imaginilor, vanatoarea nu este decat ridicarea pe un plan hiperbolic a faptelor tanarului voinic,
pentru a reliefa urarea de la sfarsit:
Leroileo,
Cerb s-a laudat
Si s-a rourat,
Leroileo,
La margini de sat
Ca nimeni nu stie
De-unde iarba-mi paste
Si apa cand bea...
Si Gheorghe-al voinicu
Pe-acolea-mi trecea,
Pe cerb mi-l zarea,
Acas'alergara,
Arcul ca-si luara,
Arcul si-o sageata,
La vanat sa-mi iasa,
Joi de dimineata,
Pe nori si pe ceata,
Si el sa-mi vaneze
Ziua, toata ziua,
La margini de sat.
De-o urma ca-mi dara,
Urma cerbului.
Urma ca-i lua,
Tot din deal in dealu
Si din Tale-n vale.
Urma ca-I ducea
Tot din piatra-n piatra
Si din stana-n stana
Urma-i povarnea
La rau, la parau,
Unde-i apa lina,
Pietrele rasuna,
Unde iarba-mi creste,
Fir gaitaneste,
In patru se-mpleteste;
Sub calin, malin,
Susu-i frunza deasa,
Jos ii umbra groasa,
Si Gheorghe-al voinicu
Pe-acolea-mi trecea,
Pe cerb mi-l zarea
Zacand, rumegand,
Namiaza-si facand,
Si Gheorghe-al voinicu,
La genunchi cadeara,
Arcu-si intindeara,
Arcul si-o sageata,
Pe cerb mi-l izbea,
La spata din dreapta,
Cerbu sus sareara
Si se blestema:
- Ochisorii mei,
Vedea-i-as sariti,
Pe mare azvarliti,
Pe dealuri Liintiti !...
Si Cheorghe-al voinicu
Tinta-i petrecea,
Tinta-i si-o sageata,
La cerb navalea.
Pe cerb mi-l lua
La spata din dreapta
Si cu el pleca,
Prin sirai de sate.
Prin satele rari,
Cu fetele mari;
Prin satele dese,
Cu fete mirese.
Nimenea nu-l vede.
Numai Ileana-l vede.
Il vede si-l fericeste:
- Ferice de el,
Si de maica lui !
Zile ce-a nascut,
Parte ce-a avut
De taica, de maica,
De-o carne de cerb !
Cu carnita lui
Nunta sa-si ridice:
Nunta si nuntasii
Si toti megiasii.
Cu clielceaua lui
Curti sa-si sindruiasca :
Curtea si curtasi!
Si toti megiasii.
Cu cornita lui
Facea-si furci la curti
Cu unghiuta lui
Facea-si paharele,
'Chin boieri cu ele,
'Chin si fericesc.
Si Gheorghe-al voinic
Fie sanatos !
Felicitarea tanarului voinic, glorificarea lui cu sens de urare pentru o fericita casatorie, este
esenta colindei. In alte colinde, in care tanarul voinic urmareste o ciuta, insasi vanatoarea
poate fi considerata o alegorie a casatoriei. Legatura dintre colindat si casatoriile din caslegi
este fireasca pentru satul traditional si din aceasta cauzam uite din imaginile colindelor de
flacai si de fete le intalnim in canteccle ceremoniale de nunta. Foarte frecventa este
compararea fetelor cu merele :
Pana-s mere micutele,
Stau frumos pe crangurele.
Daca merele mai cresc,
Cad pe jos si putrezesc.
D-asa-i randul fetelor,
Ca si randul merelor.
Pana-s fete micutele,
Li-i drag la parinti de ele
Daca fetele mai cresc,
Strainii le indragesc.
Imaginea este deosebit de graitoare pentru morala sociala a satului de obste si a satului nostru
traditional pana tarziu. Plecarea fetelor de la casa parinteasca prin casatorie era socotita un
act ce intra in randuiala normala a firii si a societatii. Pornind de la viata satului vechi colindele
au cuprins treptat elemente noi de viata, dar atata vreme cat functia lor de urare a ramas
nestramutata, aspectul artistic imbogatit cu noi metafore a ramas in general acelasi.
Intr-o colinda din Arges, intalnim realitati social-culturale mai noi, exprimate prin imagini de
alta factura, puse insa in valoare in cadrul aceleiasi structuri poetice traditionale :
Din vadurile Diului,
Marului cu florile dalbe !
Sla Ion tinar calare
P-un calut cam alb de spurc;
Si se cearta tot cu turcii,
Tot cu turcii si cu francii,
Sa-si dea turcii vadurile,
Si francii corabiile.
Se certara zi de vara,
O zi de vara pana-n seara.
Se certara si se luara;
Luara turcii vadurile.
Si francii corabiile.
Le luara si le trecura
In cea tara a lui Banat.
Unde-i omul mai bogat
Si fetele mai frumoase.
Dete in tara de-a-mi robi,
Robi trei zile de vara
Si trei nopti robira iara.
Si un plean de juni voinici
Si alt plean de fete mari
Si altul de nevestele
Ca-s in tara multicele.
Si vin junii fluierand,
Fete mari hore-nvartind,
Nevestele zdrobolind.
Dar in urma tuturor
Tare-rru vine-o cociuta
Si-mi aduce-o cuconita,
Cuconita smedioara
Cu cosita galbioara.
Plinu-i capul de floriuti,
De florinti, de bani marunti,
Urechiusi de strelecbiusi,
Degetele cu inele.
Tare-mi vine tot plangand,
Tot plangand, moarte-si rugand,
Fata-i alba zgariind.
Cine sta sa mi-o mangaie ?
Sta Ion, fat-frumos,
P-un cal mandru bataios.
Taci, Mario, nu mai plange,
Nu te iau roaba sa-mi fii
Ci te iau doamna sa-mi fii.
Doamna buna-a curtilor,
Nor'buna parintilor,
Cumnatica fratilor,
Fratilor, surorilor,
Gazda, calatorilor.
Ion, fat-frumos,
Sa fie sanatos.
Afinitatile acestei colinde cu unele cantece de nunta din stilul vechi hunedorean si bihorean, si
intr-o oarecare masura cu toate oratiile de nunta, sunt evidente. Raptul ca alegorie a nuntii
pare insa a fi un procedeu artistic ce premerge alaiul imparatesc de vanatoare din oratii.
Referinte istorico-geografice, venirea din sud, dinspre Vidin spre Banatul Severinului, intalnirea
cu turcii si genovezii, pot fi pretioase elemente de cronologizare, dar esentialul pentru urare
este descrierea alaiului de nunta. Intr-un chip obisnuit, nu numai in colinde si in basme se
trece de la fapt la descrierea alaiului cu junii fluierand, fete mari hore-nvartind, nevestele
zdrobolind si cu cocioara ce aduce pe mireasa, ale carei infatisare si podoabe sunt zugravite in
cateva trasaturi.
Si in aceasta colinda accentul cade insa pe urarea de casatorie adresata fetei, exprimata in
versurile de incheiere, in care se defineste rolul ei in familia patriarhala mare. Precizarile
acestea au rostul unor indicatii de comportare si sunt un document al relatiilor tinerei sotii in
familia patriarhala si in societatea sateasca. Nu este lipsit de interes, pentru atmosfera satului
traditional, versul care vorbeste despre ospitalitate.
Tema pe care o intalnim in Miorita este si ea frecventa nu numai in colindele de pastori ci si in
colindele de osteni si in general in colindele ce se canta la casele celor ce au copii instrainati.
in cea mai mare parte a Transilvaniei, Miorita nu apare decat sub forma de colinda. Portretul
tanarului voinic, realizat prin episodul mamei batrane ce isi cauta fiul, se intregeste intr-o
colinda de ostean cu imagini care amintesc cantecul epic de factura veche, cantecul in care
eroul lupta impotriva stihiilor...
Voi voinicilor,
Voi vitejilor,
Eu v-as intreba,
Sa-mi spuneti ceva
D-al meu dragut fiu.
Voinici d-auzea,
Sta si raspundea
-Maicuta, draguta,
P-acest voinicel,
Nu-i de a-l cunoaste,
Nalt si sprincenat, inspicat de varsat;
Fetisoara lui,
Spuma laptelui,
Ochisorii lui,
Doua muri de camp,
Coapta la pamant,
Ne-ajunsa de vant,
Coapta la racoare,
Ne-ajunse de soare.
Sprancenele lui,
Pana corbului,
Mustacioara lui,
Spicu graului,
Caluselul lui,
Puiul zmeului,
Scarisoara lui,
Doua falci de zmeu.
Taftarasul lui,
Doua naparci berci
De coade-nnodate.
Din gura-nclestate.
Frausorul lui
Doi balaurei
De coada-nnodati,
De gura-nclestati.
Bicisorul lui,
Biciul sarpelui.
Peste vechile urari s-au suprapus, cu timpul, elemente crestine care, de multe ori, n-au facut
decat sa inlocuiasca numele eroilor stravechi cu nume biblice. Alaturi de ele, s-au creat insa in
timp, in cadrul aceluiasi gen, alte colinde laice - dupa cum e sigur ca s-au creat si noi imagini
poetice - si colinde religioase crestine inspirate direct sau indirect din biblie, din vietile
sfintilor si din diferite apocrife. Acestea se canta in general pe melodiile vechiului gen al
colindelor.
Precum colindatul domina sarbatoarea Craciunului, uratul cu plugusorul si buhaiul si jocurile cu
masti domina sarbatoarea Anului Nou.
Plugusorul a fost altadata un obicei agrar, o urare de An Nou. Plugul impodobit era un plug
adevarat, tras de 4 sau 2 boi. In general si azi numai copiii folosesc un plug simbolic. Urarea
recitata, nu cantata, sugereaza, sub forma unui lung poem ce ajunge pana la 500 versuri, plin
de intamplari hazlii si de vorbe de duh - ce spun despre intreaga munca a campului, de la arat
si semanat pana la coptul colacilor din graul cel nou - recolta bogata pentru anul ce vine. Ca
recuzita se folosesc, pe langa buhai si instrumentele muzicale insotitoare - fluiere, vioara,
cobze - talangi si harapnice. Pe alocuri, la iesirea din curte se trage prima brazda. Intre urarea
cu plugusorul si buhaiul si urarea colacului din Transilvania - de fapt povestea versificata a
painii - exista o mare asemanare. Aceeasi urare se recita in Transilvania la jocul cu turca sau la
multumirea pentru colaci.
Descrierea muncilor agrare, de la gasirea locului pentru arat pana la coptul colacilor, se face,
in variantele general raspandite, cu multe hiperbole menite sa potenteze efectul urarii. Ea nu
este lipsita de parti de umor, care inveselesc pe cei ce le asculta, ca si in oratiile de nunta.
Acestea sunt in general menite sa potenteze veselia zilei de An Nou, socotita "festum
incipium", in care faptele si atitudinile oamenilor trebuie sa fie de bun augur.
Formele mai vechi ale Plugusorului sunt pretioase documente despre felul cum se faceau
muncile agricole in obstile satesti de altadata. Aceste forme mai vechi ne arata insa ca
Plugusorul n-a fost numai o simpla urare, ci ca probabil prima forma s-a nascut din practica
muncii si a fost un tratat de veche agrotehnica. Intr-o varianta din Fibis, reg. Banat, descrierea
facuta in propozitii simple este tehnica, versul de sase silabe si rimele fiind doar mijloace
mnemotehnice pentru mai buna retinere a indicatiilor practice :
"Jupanu gazda-re
Bun gand s-o ganditu
Pranzu l-o pranzitu
Boi la jug s-o prinsu
In padure s-o dusu
Lemn pa car s-o pusu
S-acas' o vinitu
Frumos l-o cioplitu
Plug l-o ferecatu
Boi la plug s-o prinsu
La pamant s-o du-su
Si el s-o brazdatu
Crucis, curmezisu,
Mai vartos lungisu
S-acas' o vinitu
Si s-o hodinitu
Boi la car s-o prinsu
La pamant s-o dusu
Grau s-o samanatu
Mandru l-o grapatu
Dumnezo o datu
O ploaie cu soare
Grau rasare-re
Mandru s-o coec-re
S-acas' o vinitu
Si el s-o sculatu
Dragi sclujniei a lui
Tat cu neste sera
Cam carligatele
La dinti maruntele
La holda s-o dusu
Ilold-o saceratu
Manunchi l-o tapatu
Si-n snopi l-o legatu
Claia l-o claditu
S-acas' o vinitu
Boi la car s-o prinsu
La pamant s-o dusu
Grau pa car s-o pusu
S-acas' o vinitu
Si el s-o sculatu
Dragi sclujii a lui
Tat cu neste lemne
Lemne hodrolemne
Cu grumaz de ptiele
Grau l-o imblatitu
Si-n saci l-o bagatu
Pa car l-o tapatu
La moara s-o dusu
Si-n cos l-o bagatu
Farin-o pticatu
Si-n saci o bagatu
Pa car i-o tapatu
Si-acas' o vinitu
Si el s-o sculatu
Dragi sclujniei a lui
Tat cu neste site
Farin-o cernutu
Mandru o moietu
Si o framantatu
Mandru s-o doschitu
Colac l-o-mpletitu
'N cuptor l-o bagatu
Mandru sa coce-re
S-afara-l scote-re
Pe masa-i pime-re.
Asta-i domnut bunu
Jupanu gazda-re.
De la aceste forme stravechi, urarea Plugusorului a evoluat treptat spre un adevarat poem al
muncii in care aratul, semanatul si seceratul harnic si opulent al gospodarului sunt prezentate
la o potenta deosebita prin hiper-bolizarea realitatii si se imbina necontenit cu momente de
haz menite sa inveseleasca pe ascultatori. De la stravechiul tratat de agrotehnica primitiva, se
ajunge la realizari artistice valoroase.
Cantecele si jocurile ce fac parte din repertoriul obiceiurilor legate de schimbarea anului sunt
documente pretioase pentru studiul dezvoltarii culturii populare la romani. Intre ciclul
sarbatorilor noastre de iarna si ciclul sarbatorilor de iarna romane, mai cu seama Saturnaliile,
Calendele si Dies natalis Solis invicti, cercetatorii cred a stabili legaturi indiscutabile. Multe din
cantecele, urarile si jocurile ce se desfasoara in timpul acestor sarbatori, chiar si atunci cand
nu se poate stabili legatura lor cu antichitatea, ne duc, cum se vede, spre forme de viata in
care conceptia magica era dominanta.
Dar dincolo de acestea, cantecele si jocurile din repertoriul sarbatorilor de iarna sunt realitati
ale folclorului nostru. Din vechile cantece si jocuri de Anul Nou, poporul a selectionat in cursul
secolelor si a adus in vremea noastra, pe cele ce au exprimat pe plan general uman dorinta
unui an fericit si imbelsugat, bucuria cu care oamenii intampina de veacuri Anul Nou.
In general, poporul cultiva azi aceste cantece si jocuri traditionale. Legatura cu traditia este
inca foarte puternica, dar in procesul de dezvoltare cantecele si jocurile acestea trec mereu
prin schimbari si adaptari. Poate aparea o noua grupare a elementelor repertoriului in cadrul
obiceiurilor. Unele categorii sunt mai conservatoare, altele mai predispuse inovatiei. Totusi nu
se intampla nimic neasteptat. In procesul de dezvoltare, cantecele si jocurile obiceiurilor legate
de schimbarea anului vor continua sa fie supuse selectionarii, sa fie mereu cizelate, pentru a fi
mereu contemporane, cum au fost selectionate si cizelate in trecut, devenind din formule
magice, poezii si cantece de mare desavarsire si frumusete. Unele vor cadea, nu vor ramane
din ele decat documente ale unor vremi si conceptii trecute. Altele se vor pastra si se vor
dezvolta mai departe.
Sarbatorile de iarna la romani
Mareste imaginea.
Sarbatorile de iarna la romani incep odata cu prinderea Postului Craciunului (15 noiembrie) si
tin pana la Sfantul Ioan (7 ianuarie). Este o perioada bogata in obiceiuri, diferite de la o zona la
alta, avand in centru marile sarbatori crestinepraznuite in aceasta perioada. Reperele mai
importante sunt: Postul Craciunului, Craciunul, Anul Nou, Boboteaza si Sfantul Ioan. In functie
de acestea, grupele de traditii si obiceiuri difera.
Postul Craciunului este, in felul sau, un paradox: un post de bucurie; desi in traditia crestina
postul inseamna pocainta, asceza, intristare. Postul Craciunului insa inseamna toate acestea
numai in masura in care simbolizeaza intunericul in care se afla lumea inainte de venirea
Mantuitorului. Dar intrucat asteapta si prevesteste Nasterea lui Mesia, este un post de bucurie,
un post usor, cu dezlegare la peste in fiecare sambata, duminica si sarbatoare mai importanta.
Caracteristice perioadei acestui post, in comunitatea romaneasca sunt pregatirile pentru
marea sarbatoare a Craciunului (atat din punct de vedere gospodaresc, cat si din cel al
obiceiurilor) si serbarea sarbatorilor crestine din aceasta perioada. Pentru comunitatea de
pana la inceputul secolului al XX-lea, aceasta este perioada sezatorilor, intrucat, in noptile
lungi de iarna, era vreme destula pentru lucrul de mana, dar si pentru distractii; aceasta era si
perioada cand se cunoasteau flacaii cu fetele, pentru a se casatori, dupa Boboteaza. Dar
datorita lipsei acelor nevoi economice si culturale, pentru societatea romaneasca de astazi,
acele vremuri au ajuns doar o amintire.
In privinta sarbatorilor din post, ele debuteaza cu Filipii de toamna (cunoscuti si ca Cilipi, Hilipi
sau Pilipi), serbati intre o zi si sapte zile, in perioada de 12-23 noiembrie. Ei se spune ca erau
"un fel de spirite supreme ale lupilor, (... ) cel mai mare si cel mai rau fiind Filipul cel Schiop
sau Godinetul Schiop"(1). In aceasta perioada femeile nu dadeau gunoiul afara, ci il strangeau
dupa usa, nu impungeau cu acul, ca sa nu le ia lupul oile (2). Lipeau gura sobei ca sa se lege
gura lupului, sau atarnau de lemnul cosului o secure, ca sa fie ferite de pagube (3). Se spunea
ca cine tine Filipii isi apara casa de foc, de serpi, de strigoi si stricaciuni, dar mai ales de
pagubele provocate de lupi.
In ziua de azi, printre femeile batrane, Filipii abia mai pastreaza amintirea sarbatoririi lor. E o
sarbatoare populara, tinand mai mult de credinte vechi si de frica de sfinti.
Pe 21 noiembrie este o alta sarbatoare importanta, cunoscuta in popor sub numele de
Ovidenie. Este vorba de Intrarea in Biserica a Maicii Domnului, care a ramas vreme de 12 ani in
Sfanta Sfintelor a templului iudaic, pentru ca apoi sa fie logodita cu dreptul Iosif. In popor se
spune ca, in aceasta zi, cerurile se deschid si animalele vorbesc; se fac praznice pentru cei ce
au suferit moarte napraznica.
Pe 4 decembrie se tine Sfanta Varvara (Barbara) izbavitoarea de otrava, de bube si pazitoarea
lumii de Antihrist. Nu se oparesc rufe, nu se tese, nu se coase in aceasta zi. Copiii nu au voie
sa manance boabe. Se spune ca mamele ii imbarbureaza pe copii (le ung fata cu miere, apoi ii
spala cu apa in care au spalat icoana) (4).
Cu strasnicie se mai tine si Sfantul Spiridon, Facatorul de minuni (12 decembrie), fiind
considerat tot un sfant periculos. Cumva acest tip de sarbatori (generate de frica si nu
de cinstirea sfintilor) pare a nu fi tinut din motive crestine. Si totusi frica de Dumnezeu este
considerata a fi inceputul intelepciunii. Alternativa crestina la frica ce-i determina pe romani sa
tina o anumita sarbatoare este dragostea adevarata de Dumnezeu si de sfinti, despre
care Sfantul Antonie cel Mare spune ca biruieste frica.
1 I. Ghinoiu, Varstele timpului, Ed. Meridiane, Bucuresti, 1998, p. 281
2 M. Radulescu-Codin, sarbatorile poporului, 1909, p. 89, apud I. Ghinoiu, op. cit., p. 281
3 T. Pamfile, Mitologie romaneasca, Ed. All, Bucuresti, 1977, p. 117
4 I. Nicolau, Ghidul sarbatorilor romanesti, Ed. Humanitas, Buc., 1998, p. 64
In fine, urmeaza un sfant tinut din dragoste: Sfantul Ierarh Nicolae al Mirei Lichiei, care a
stralucit prin milostenie, intelepciune si propovaduirea dreptei credinte, aparand Biserica de
invatatura ereticului Arie. In amintirea bunatatii acestui sfant si azi romanii le dau daruri de
Mos Nicolae copiilor, care le afla, in dimineata acestei zile, in ghetute sau sub perna.
In popor se spune ca Sfantul Nicolae tine paza soarelui, care, satul de mers pe acelasi drum si
scarbit de ce vede, vrea sa fuga. Altii spun ca a fost podar, corabier sau pescar si ca are darul
de a-i ocroti pe cei ce merg pe ape. Este considerat ocrotitorul saracilor si datatorul de noroc al
fetelor sarace la maritis. De asemenea, se spune ca el aduce zapada, iar daca ninge de ziua
sa, va fi iarna grea.
O mare sarbatoare la sfarsitul lui noiembrie, pe 30, este cea a Sfantului Apostol Andrei, cinstit
ca apostol al romanilor, intrucat, din spusele istoricului Eusebiu al Cezareei reiese ca lui i-a
revenit, prin tragere la sorti, sa propovaduiasca Evanghelia in partile Traciei si ale Scythiei,
inclusiv Dobrogea de azi. Amintirea marelui apostol a fost pastrata, pana nu demult, de
romani, doar in cateva povestiri locale. Acestea vorbesc despre pestera sa din Dobrogea, care
inca se mai pastreaza, despre izvorul si locurile pe unde a propovaduit. Astazi Sfantul
Andrei este sarbatorit in toate bisericile, prin sfinte slujbe. De asemenea, i se aduce cinstire
prin numirea copiilor cu numele sau, prin zidirea de biserici avandu-l ca ocrotitor. Este
sarbatorit chiar si in mass-media, unele posturi de televiziune dedicandu-i emisiuni speciale in
ziua praznicului sau.
Considerat patron al lupilor, in unele icoane populare este reprezentat cu cap de lup. Noaptea
dinainte este cunoscuta sub numele de noaptea strigoilor, de care oamenii se aparau, ungand
usile si ferestrele cu usturoi, sau consumand mujdei. Se spune ca in noaptea Sfantului
Andrei strigoii se iau la bataie pe la hotare si raspantii, putandu-i ataca si pe oameni. Prin
unele locuri (in Moldova) se consuma o bautura numita covasa, ca oamenii sa fie aparati de
strigoi. Aceasta se prepara din terci sau turte de malai, amestecate cu apa. Amestecul era pus
la fermentat, apoi consumat in ziua Sfantului.
O adevarata petrecere a flacailor si fetelor avea loc in noaptea dinaintea Sfantului Andrei, la
pazitul usturoiului. Una-doua batrane pazeau usturoiul adus de fete pentru a nu fi furat de
flacai. Se spunea ca acest usturoi are puteri tamaduitoare, izbaveste de strigoi, (5) ajuta la
drum lung si la negustorie (6).
Practicile traditionale de Sfantul Andrei care s-au mai pastrat sunt cele de divinatie. Fetele
incearca sa-si gaseasca ursitul, uitandu-se goale in fantani, in oglinda sau intr-o ceasca cu apa
in care se pune un inel cununat, ori mancand o turta sarata si crezand ca vor visa ca cel care le
este ursitul va veni sa le aduca apa. O alta datina pastrata in zilele noastre este aceea de a
pune grau la incoltit de Sfantul Andrei, crezand ca, asa cum va arata graul la Craciun, asa va fi
recolta din anul ce urmeaza.
Ignatul este in traditia crestina sarbatoarea Sfantului Ignatie Teoforul (20 decembrie). Sfantul a
lasat pretioase documente Bisericii - scrisorile Sale dedicate comunitatilor crestine prin care
trecea pe drumul martiriului, care a avut loc la Roma. Acestea se numara printre putinele
marturii vii ale unui sfant mucenic, aflat inaintea patimirii.
In datinile romanilor, aceasta zi a ramas prin ritualul sacrificarii porcului, fara conotatii sacre
astazi, desi folcloristii vad in acest act o substituire a jertfelor omenesti, sarbatorirea unei
zeitati, a unui "spirit agrar"(7).
Acest sacrificiu se face mai mult pentru a indestula cu carne si produsele traditionale
sarbatorile care urmeaza si intregul an. Latura practica predomina acum asupra celei ritual-
ceremoniale. Si aceasta, desi se poate vorbi despre un intreg ritual al pregatirii porcului.
Acesta, dupa ce este injunghiat, este parlit, apoi spalat cu malai, si acoperit cu o patura. In
unele locuri, i se face o taietura in forma de cruce, in frunte. Copiii se suie calare pe porc, ca sa
aiba noroc tot anul. Apoi se scot intestinele si maruntaiele, se transeaza carnea, se fac
preperatele traditionale (caltabosi, toba, lebar, sangerete, carnati, tochitura, drob, (cighir),
etc.). In aceeasi zi se face si nelipsita "pomana a porcului" cu vecinii si cei ai casei.
5 T. Pamfile, op. cit 136
6 Idem, p. 135
7 O.Vaduva, Pasi spre sacru-din etnologia alimentara romaneasca, Ed. Enciclopedica, Buc,
1996, p. 162
Tot legat de taierea porcului este obiceiul numit "Vasilca". Acesta se paractica intre Craciun si
Anul Nou, de catre tigani sau de feciorii din sat; pentru ca, in comunitatea romaneasca, porcul
nu se taie intotdeauna de Ignat, ci si in Ajunul Craciunului sau in alta zi, pana la Anul Nou.
Capatana porcului se impodobea cu margele, cercei, voal de mireasa, coroana de flori. Se
punea pe o tava, pe care se mai asezau bani, (chiar de aur), argint si friptura. Se pleca la
colindat cu capul de porc astfel impodobit. Pe vremuri, colindatorii cu Vasilca purtau camasa
alba, brau rosu sau negru, opinci. Acum se imbraca "cu ce au", dar pastreaza, partial, textul
colindului si acompaniamentul (la acordeon sau la fluier, ori mai multe instrumente muzicale).
Daca obiceiul le-a sugerat anumitor cercetatori apropierea de zeul Shiva al Indiei, romanii vad
in el asemanarea "chipului porcului" cu "frumoasa fata din basmele romanesti" (Ileana
Cosanzeana). Aceasta o sugereaza semnificatia mostenita din batrani si textul, rostit in Sudul
tarii:
"Vasilca, fata frumoasa,
Sade cu Voda la masa
Si mananca vita aleasa.
Cate flori sunt in livada,
Atatia galbeni in lada;
Cati carbuni sunt in cuptor,
Atatea vite-n obor"(8).
Importanta este si ziua de Ajun (24 decembrie) cunoscuta ca zi de post aspru. In trecut,
femeile mancau numai seara prune uscate sau poame fierte. Se facea si un dulce traditional,
numit "scutecele lui Iisus" sau "pelincile Maicii Domnului", din turte subtiri, coapte pe plita si
umplute cu o crema obtinuta din samanta de canepa zdrobita.
Cand se matura, seara, gunoiul nu se da afara, ca sa nu ai suparari si pagube la vite. Cosurile
se matura si funinginea se arunca in vie, ca sa incarce via cu struguri. Gainilor li se dadea sa
manance din sita, ca sa oua mult.
In dimineata acestei zile, acum, dar mai demult si cu o seara inainte, cetele de copii umblau
din casa-n casa cu colinda. Obiceiul se mai numea Mos-Ajunul, Buna-dimineata, Colindisul sau
Buna-dimineata la Mos Ajun. In unele locuri (Oltenia, Transilvania) colindatorii se numeau
piterei sau pizerei si erau condusi de un vataf. Datina era ca atunci cand intrau in casa sa
scormoneasca focul din vatra. Ca daruri primeau covrigi, colaci, turte, mere, nuci.
Dar cel mai cunoscut obicei de Ajun este mersul cu icoana. Acum obiceiul dureaza mai multe
zile in ajun de Craciun si nu mai e practicat de baietii din corul bisericii, ci de preot insotit de
dascal. Ei colinda din casa-n casa, stropind cu aghiazma casa si locatarii si cantand
troparul Nasterii Domnului: "Nasterea Ta Hristoase, Dumnezeul nostru, rasarit-a lumii lumina
cunostintei. Ca intru dansa cei ce slujeau stelelor, de la stea s-au invatat sa se-nchine Tie,
Soarelui dreptatii, si sa te cunoasca pe Tine, Rasaritul cel de sus. Doamne, Marire Tie!"
In cultura populara contemporana se remarca pierderea legendelor populare legate de sfintii si
sarbatorile din aceasta perioada a anului, ca si simplificarea (chiar stilizarea) obiceiurilor.
Semnificatiile arhaice (cate vor fi existat in comunitatea romaneasca) s-au pierdut, ramanand,
in general, un complex de acte, ritualuri si ceremonialuri care nu-si mai au motivatia decat in
simpla practica.
8 inf. : Rosu Vasile, Com. Dragalina, jud. Calarasi, n. 21.12.2944
Aceasta este si situatia Craciunului, sarbatoarea Nasterii Domnului, zi de mare bucurie si
binecuvantare pentru crestini. Este sarbatorita la 25 decembrie de prin secolul al IV-lea (pana
atunci se sarbatorea la 6 ianuarie, odata cu Botezul Domnului, sub numele de Epifanie sau
Teofanie). In aceasta sarbatoare, si in cele ce-i urmeaza in calendar, etnologii vad urmasele
Saturnaliilor, Mythraliilor si altor sarbatori romane dedicate solstitiului de iarna.
In calendarul actual al romanilor, sarbatoarea are caracter crestin, fiind sarbatorita atat prin
participarea la slujbele bisericesti, cat si prin practicarea unor obiceiuri populare. Cel mai
practicat dintre acestea din urma este colindatul.
Obiceiul se practica in Ajunul Craciunului, seara, pana in dimineata zilei de Craciun. Dar exista
si locuri unde se colinda doua sau toate in toate cele trei zile ale sarbatorii. In alte locuri din
Muntenia, Moldova si Transilvania de Rasarit, se colinda (si) la Anul Nou. In fine, termenul de
colinda s-a extins si asupra obiceiului practicat de Iordan, Florii sau chiar de Paste, in ultima
vreme. Si totusi, romanii considera traditionala doar colinda de Craciun.
Impartite in colinde religioase (crestine) si laice (sociale, pagane), colindele romanesti creeaza
o atmosfera legendara referitoare la lume si stihii, oprindu-se mai mult asupra a trei aspecte
din viata satului: cel gospodaresc, puterea si frumusetea tinerilor, eroismul si iubirea, in
perspectiva casatoriei (9).
In functie de grupul care colinda, colindele sunt de copii si de ceata. Colindatorii sunt purtatorii
si transmitatorii unui mesaj catre gazde. Fie el magic, de urare, de legitimare a cetei sau
crestin (de vestire a Nasterii lui Hristos), mesajul colindatorilor doreste sa aiba efect asupra
gazdei, sa-i aduca bogatie, prosperitate, in noul an, sa o schimbe in mai buna, mai
credincioasa, mai fericita, mai sanatoasa. Colindatorii poarta diferite denumiri: ceata de
colindatori, ceata de feciori (in Transilvania), ceata de juni (in tinutul Sibiu-Fagaras), bute,
butea feciorilor (junilor) (in tinutul dintre Olt si Tarnave), beze (in Campia Transilvaniei si
Nasaud), dubasi (in Hunedoara vestica si tinutul Halmagiu-Beius), preuca (in Tara Lovistei),
zoritori (in Tara Barsei), caluseri (in zona dintre Sibiu si Strei, intrucat colindatorii ureaza si
joaca jocul cu acest nume), etc.
Se disting, in mare, cateva tipuri de cete. Una dintre acestea e cea mai numeroasa, in care
trebuia sa intre cate un fecior sau barbat din fiecare casa. Aceasta se intalnea in Estul
Transilvaniei si avea chiar mai mult de 30-40 de membri, a caror varsta putea trece de 40 de
ani, cu conditia sa cunoasca repertoriul. Ceata de juni era compusa din adolescenti si tineri
necasatoriti, patronata, in general, de biserica sau autoritatea administrativa a satului. Rolul ei
se extindea pe parcursul intregului an, fiind organizatoarea jocului duminical si cea care ii initia
pe membrii cetei si tineretul feminin. In Nordul Transilvaniei, Moldova si Muntenia se intalneste
ceata de flacai, cu atributii doar de urare. Exista si cete de barbati sau mixte, barbati si femei,
iar in Muntenia Subcarpatica (Muscel) se intalnesc cete de fete care ii colinda cu precadere pe
flacai (10). Actuale sunt cetele mixte, formate din copii si tineri, sau amestecati cu barbati si
femei. Craciunul fiind sarbatoare care se tine in familie, am remarcat marea raspandire a
"cetelor" formate din toti membrii unei familii, care colinda la rude, vecini sau prieteni.
Constituirea si "repetitiile" sunt in legatura cu intinderea repertoriului de colinde si cu
atributiile cetei. Ca functii, ceata are un conducator (vataf, primar, jude, birau, primar,
marcoton si, mai nou, sef). El indeplineste si rolul de casier; este si cel care introduce fetele in
joc. Cel (cei) ce duc(e) darurile sunt numiti iapa, cal, desagar, purcica, goaga, sacari, mihoi.
Mai exista, uneori, un casier (somes, camaras, pargos, pristac) si un supraveghetor al
proviziilor cetei (crasmar, caprar, colacar, chelar, fagadas, borbirau).
In general, colindatorii poarta costumul popular de sarbatoare, adaugand palarii, caciuli.
Uneori poarta o bata sau maciuca, special ornamentata, traista, clopotei, dube sau alte
instrumente muzicale (cel mai adesea fluier), in anumite zone, o panglica rosie sau tricolora pe
piept, peste mijloc sau la bata. Frecvente sunt acum si ornamentele din beteala, hartie
creponata, globuri sparte, paiete, etc.
9 M.Pop, Obiceiuri traditionale romanesti, Ed. Minerva, Buc., 1976, p.41
10 O. Barlea, Folclor literar romanesc, Vol I, Ed. Minerva, Buc., 1981, p. 286
Repetitiile se fac de la inceputul Postului pana la Sfantul Nicolae, ori chiar cu cateva zile inainte
de Craciun. Traditia era ca o ceata sa-si aleaga o gazda, la care organiza si petrecerea de
Craciun; un om mai bogat din sat. Ca daruri, colindatorii primeau colaci (in care etnologii vad
simboluri solare), mere, nuci (in care se vede apropierea de saturnalii) dulciuri, carnati si
produse din carne de porc. Mai recent, primesc exclusiv bani. La casele unde nu erau primiti
sau gaseau poarta incuiata, rosteau "descolindari", formule de urari negativ-umoristice
adresate gazdei, ori luau poarta si o mutau din loc.
In prezent, se poate vorbi de un caracter in general crestin al colindatului. Colindatorii ii
simbolizeaza pe ingerii care cantau deasupra ieslei din Betleem, slavind nasterea Pruncului
Iisus. Pe langa aceasta "veste minunata", care se afla in centrul celor mai multe colinde
contemporane, colindele religioase mai vorbesc despre Patimile Domnului, despre
sfinti, despre Maica Domnului, despre batranul Craciun, despre tradarea lui Iuda, etc. Uneori
filonul popular si cel crestin coexista; exista chiar variante crestine ale unor colinde
consacrate. Influenta crestina se manifesta si sub forma de refrene, corective crestine aduse
colindei populare, personaje, solutii dramatice (11).
Colinda populara, in mare parte inlocuita de cea crestina, se distinge prin faptul ca isi
precizeaza destinatarul (exista colinde "de fata", "de flacau", "de copil", "de cioban", "de
preot", "de pescar", etc.) si prin functia predominanta de urare. Exista, de asemenea, colinde
ce au ca tema lupta cu leul, ciuta, colinde de instrainare (mai ales adresate feciorilor care
pleaca la oaste).
In ziua de azi, colinda are functie de urare si o functie de vestire a Nasterii Domnului. Ei ii sunt
asociate tendintele tot mai marcate de trecere de la ritual la spectacol. Acum au fost uitate
vechile simboluri si functia lor originara, accentul deplasandu-se pe valoarea estetica, pe
frumos. Aceste caracteristici fac posibila valorificarea lor scenica, sub forma de spectacole si
festivaluri de folclor si in cadrul repertoriului interpretilor consacrati, de muzica populara sau
usoara. Treptat, acest gen de manifestari tind sa devina traditii locale, cu rol de a conserva
(macar sub aceasta forma) obiceiul, dar si cu "dezavantajele" pe care le presupune noul
context al desfasurarii, publicul, etc. Dincolo de acestea, este un fenomen al evolutiei unui
vechi si foarte practicat obicei, in conditiile societatii moderne.
In zilele Craciunului, pana la Sfantul Vasile, sau chiar pana la Boboteaza, copiii umbla cu
Steaua. Ei se numesc stelari, crai, colindari sau colindatori. Umbla in cete mici, cu o stea facuta
dintr-o sita veche, cu sase, opt sau douasprezece coarne triunghiulare, invelite in hartie
colorata. In centru, au icoana Nasterii Domnului. Miezul cantarii lor se refera la cautarea si
aflarea pruncului Iisus de catre magi sau crai. Dar cantarea cuprinde si o parte a troparului
Nasterii Domnului si o oratie catre gazde. Prin zona Muscelului e obiceiul ca stelarii sa-si
inchine steaua, la intalnirea a doua cete.
Uneori, ei colinda impreuna cu Vicleimul (Irozii, Viflaemul), teatru popular care prezinta scene
de la Nasterea Domnului: a gasirii de catre Iosif si Maria a unui loc pentru a-L naste pe Iisus, a
magilor, a pastorilor, a uciderii pruncilor de catre Irod, a cautarilor acestuia pe la carturarii
vremii, a chinuirii lui Irod de catre draci. Considerat a fi venit la noi pe la sfarsitul secolului al
XVIII-lea, din Galia, teatrul de irozi este putin jucat in zilele noastre, mai ales in Transilvania si
sporadic, in variante muntenesti sau moldovenesti. Acolo unde exista, este un adevarat
spectacol, care se incheie cu o suita de colinde, in vazul intregii comunitati adunate.
Alt obicei intalnit pe tot cuprinsul tarii este impodobirea bradului de Craciun, cu jucarii, lumini,
globuri, beteala. Obiceiul este de data recenta (se intalnea in Romania, pana la sfarsitul
secolului al XIX-lea, numai in casele nemtilor care locuiau prin orasele mari) si nu face parte
din traditiile vechi romanesti, ci afost preluat din Occident. Romanii aveau obiceiul de a
impodobi un pom, o ramura verde, doar la nunta si la inmormantarea unui tanar nenuntit. Cu
toate acestea, specialistii vorbesc despre existenta, la sate, a unui pom de fasole sau din paie.
Altii preferau pomul "de vasc", tinut astazi in casa de Anul Nou, cu credinta ca aduce noroc.
11 M. Bratulescu, Colinda romaneasca, Ed. Minerva, Buc., 1981, p. 58 si urm.
Craciunul este, mai ales, un prilej de a oferi daruri. Desi comunistii au incercat sa-l inlocuiasca
cu Mos Gerila pe traditionalul Mos Craciun, acesta din urma revine, in fiecare an, cu sacul plin,
impartind daruri copiilor, in seara de Ajun. Atunci cand nu poate veni personal, isi lasa darurile
sub bradul de Craciun, unde copiii si cei mari le gasesc in dimineata sarbatorii.
Din acest lant de obiceiuri nu puteau, fireste, sa lipseasca Mosii de Craciun. Pentru ca romanii
ii pomenesc pe cei adormiti la fiecare mare praznic. De aceea si in ziua de Ajun se impart
pentru morti colacei, turte si poame fierte.
Se spune ca e bine sa pastrezi primul colac de la colindete, sa-l dai vitelor cu care te duci la
targ, ca sa vina oamenii sa le cumpere, cum vin la colindete. Gunoiul maturat intre Craciun si
Boboteaza se strange si fie se arunca pe straturi, ca sa nu le manance viermii, fie se arde si cu
el se afuma vitele, ca nimeni sa nu le poata vatama. Unii sar peste foc in zilele Craciunului, ca
sa le piara frica. Femeile stau pe vine, ca sa stea clostile pe oua. Altii spun ca e bine sa
mananci carne de pasare in ziua Craciunului, ca sa fii peste vara usor ca pasarea (12). Si in
zilele noastre mai exista astfel de credinte. Dar, in general, acum ele provoaca un zambet,
amintind numai de vremurile de altadata.
Zilelor dintre Craciun si Boboteaza li se zicea "harta" (de la harti) pentru ca, in aceasta
perioada, se manca de dulce. Dupa ce feciorii au colindat in satul lor, se duceau si jucau in alt
sat vecin. Dar in zilele Craciunului incepeau si petrecerile cu lautari. Mai demult, batranii din
comitetul bisericii, a doua zi de Craciun, adunau colaci si carne, pe care apoi le vindeau,
varsand banii in lada bisericii. Colindatorii erau asteptati la gura sobei, unde ardea un butuc
mai mare.
Acum Craciunul este o sarbatoare de familie, cand se aduna copiii, parintii si nepotii la masa.
Participa la slujbele bisericii, ii primesc pe colindatori, sau fac parte ei insisi din cete. Craciunul
este considerat sarbatoarea pacii, cand orice conflict inceteaza.
Anul Nou (Sanvasaiu sau Craciunul Mic) este mai mult o sarbatoare laica decat una religioasa.
Ea marcheaza trecerea in noul an civil (anul nou bisericesc incepe la 1 septembrie), fiind si
ziua de praznuire a Sfantului Vasile cel Mare. In aceasta perioada se intalnesc mai multe
obiceiuri populare, avand, in general, caracter distractiv sau de urare, dar implicand si traditia
romaneasca, mai veche sau mai noua.
Innoirea anului contine in sine ideea perfectiunii inceputurilor, a beatitudinii varstei de aur. De
aceea este asteptata cu bucurie. Romanii considera ca exista o corespondenta intre
"imbatranirea anului" si varsta sfintilor din calendar. Cei sarbatoriti la sfarsitul anului sunt mosi
(Mos Andrei, Mos Nicolae, Mos Craciun), iar cei serbati la inceput sunt considerati tineri
(Sfantul Vasile).
Romanii au adoptat calendarul nou (statul, in 1919; biserica, in 1924), dar cred ca "timpul
merge tot pe vechi", cand se refera la dezvoltarea plantelor si rodul gradinilor. Pe langa
calendarul civil, ei respecta cu destula strictete sarbatorile din calendarul bisericesc si
interdictiile acestuia (sarbatorile, postul, desfasurarea nuntilor in anumite perioade). Dar
alaturi de aceste calendare, si-au facut un calendar popular, "al babelor". De acesta tin
muncile campului, obiceiuri si sarbatori populare, practici magice, etc. De aceea, nu se poate
vorbi decat la nivel formal despre un singur calendar. In realitate, exista diferite grupuri care
au diferite calendare; mai ales daca ne referim la calendarul popular. Dar si in cazul orasenilor
putem vorbi despre calendare diferite. Cel civil tine de activitatile sociale, de relatia cu statul si
cu institutiile sale. Cel bisericesc tine de viata spirituala, de credinta. Cel popular tine de viata
privata si/ sau comunitara.
12 T. Pamfile, Op. cit., p. 262 si urm.
Datele de renovare a timpului sunt legate, in conceptia romanilor, de anumite sarbatori. Insa
adevarata innoire a timpului are loc la Anul Nou. Cercetatorii vad in obiceiurile populare care
se desfasoara in aceasta perioada ritualuri de renovare simbolica a lumii, de alungare a
spiritelor rele, sau de divinatie; un complex de ceremonii si superstitii, care fac din aceasta
perioada a anului una dintre cele mai bogate in datini populare - o perioada de trecere intre
doua cicluri de vegetatie sau de munci, al carei prag il constituie Anul Nou.
Asa cum Craciunul este dominat de colinde, Anul Nou este marcat, in comunitatea
romaneasca, de urarea cu plugusorul, cu sorcova, cu buhaiul, vasilca si jocurile mimice cu
masti de animale sau personaje taranesti. Sunt obiceiuri care inca se pastreaza. Poate datorita
caracterului lor spectacular, sau pentru prilejul de a petrece pe care-l ofera comunitatii; pentru
castigul pe care-l au cei ce le practica, sau pentru darul comuniunii (a intregii comunitati, dar si
a cetei deja formate pentru obiceiurile de Craciun).
Remarcam ca nici de Anul Nou nu lipsesc colindele. Ele insa vestesc aceasta sarbatoare si
contin urari pentru noul an. Am intalnit in Maramures si colinde crestine, care contin indemnuri
morale si sfaturi. Acum, ca si la Craciun, este obiceiul de a trimite si primi felicitari scrise, cu
urari pentru Noul An; mai recent, chiar pe e-mail.
Fetele incearca, prin diferite practici, sa vada cum si unde le vor fi dragutii. Vrajitoarele fac
vraji din cele mai recunoscute. Unii privegheaza, cu credinta ca vor afla locuri pline de comori.
Altii, sperand sa vada cerurile deschizandu-se. Mai demult se facea calendarul de ceapa,
pentru a vedea cum va fi anul viitor, din punct de vedere al recoltelor si vremii.
Cea mai tinuta sarbatoare este insa Revelionul. Fie in familie, fie cu prietenii, fie la vreo
cabana, sau la marile revelioane organizate de autoritatile administrative, romanii petrec cu
joc, mancare si bautura. La miezul noptii, la cumpana dintre ani, ciocnesc un pahar cu
sampanie, aprind artificii, sau pocnesc; nu din bici, cum era odata obiceiul, ci cu petarde.
Cele mai raspandite obiceiuri populare sunt jocurile mimice, in care predomina mastile de
animale. Ele pot fi impartite in mai multe categorii (13): a) turca, bourita si cerbul; b) brezaia;
c) capra, camila, cerbutul si malanca; d) jocuri cu mare desfasurare, cu numeroase masti si
personaje travestite. Acestora poate ca ar trebui sa le adaugam strutul, pe care l-am vazut in
obiceiurile dobrogene, in ultimul timp.
In toate jocurile de tip turca, brezaie, capra, recuzita centrala este capul de animal cu cioc
clampanitor, facut din lemn si jucat de un flacau. Intre capra, turca si brezaie exista foarte
multe asemanari. Uneori, ele se identifica. Difera numai denumirea, in functie de zona in care
se practica.
Denumirea de capra este specifica zonei Moldovei. Caprele din Moldova, cu bot de lemn
clampanitor, au specifice coarnele mai mici si mai putin impodobite decat in restul tarii. Ele
sunt acoperite cu covoare sau macaturi si uneori poarta pe spinare o fasie cu clopotei. Caprele
danseaza impreuna cu ursul dansuri grotesti. Celelalte personaje mascate care le insotesc
prezinta adesea scene comice, cu aluzie la comunitate, sau la evenimente actuale Chiar si pe
vremea comunismului, se facea aluzie la regim si la conditiile de trai.. In mod traditional, capra
joaca in mijloc, fiind inconjurata de celelalte masti, dupa cantarea la fluier, sau la strigaturile
flacailor care au sarcina de a o juca.
In zona Transilvaniei, capra poarta denumirea de turca. In zona Hunedoarei turca se numeste
si cerb sau cerbut. Capul turcii are specifice doua coarne inalte, impodobite cu beteala,
panglici si clopotei. Uneori este impodobita cu fasii lungi si multicolore de panza sau, mai nou,
de hartie colorata. Se spune ca turca era jucata de oamenii insurati. Flacaii se temeau sa o
joace, caci se credea ca pentru sase saptamani se departeaza de ei ingerul cel bun si sunt
lasati in voia celui rau.
13 M. Pop, Obiceiuri traditionale romanesti, Ed. Excelleus Univers, Buc., 1999
In ziua de Anul Nou, turca "moare". Este "impuscata" de un fecior, "inmormantata" de "popa"
si bocita de "preoteasa" (14). Fireste, toti, feciori mascati. Apoi este "inmormantata"; masca se
asaza cu capul in jos, pana ce se termina "pomana" (ospatarea feciorilor de catre fete). Apoi
feciorii impart turca, fiecare luand bucata pe care a dat-o cand a fost facuta (15). Repertoriul
turcii era foarte vast. Continea si cate 15-20 de cantece, necesitand repetitii indelungate. La
aceste repetitii participau si copiii, pentru a putea prelua obiceiul, in viitor (16).
In zona Munteniei, capra poarta denumirea de brezaie. Jumatate om si jumatate dobitoc, pare
a fi "o fiinta razletita din stravechile coruri bahice" (17) si cea dintai masca a teatrului popular
romanesc.
Insotita de mos, baba si alte personaje mascate, prezinta diferite scene comice. In zona
Muscelului, are cap de lup, barza, vulpe, caine, cocos sau vultur. Glumeste, canta, ii
inveseleste pe batrani, ii sperie pe copii, da ghes tinerilor.
In Bucovina, capra se numeste malanca, inchipuind o pereche de batrani. Casele gospodarilor
trebuie sa fie curate, caci pe celelalte le murdareste "mosneagul" cu funingine. Oricum ar fi ea
numita, reprezinta tot un fel de capra. Cu capra se umbla de la Craciun pana la Boboteaza. Mai
demult umba o ceata, formata din 15-20 de feciori. Acum umbla si cate 2-3 barbati, chiar si
casatoriti. In zilele noastre capra se poate vedea nu numai in curtile gospodarilor, ci si in
pietele oraselor, in tren, in gari; umbla dintr-o localitate in alta, pentru a castiga bani si a-i
delecta pe oameni.
Caprele dansau impreuna cu "Ursul" dansuri grotesti, iar mascatii improvizau unele scene
comice traditionale. In zilele noastre, in Moldova, acolo unde se joaca Ursul, acesta este un joc
de-sine-statator. Ursul joaca indemnat de ursar, in ritmul tobelor si al fluieraturilor.
Ceata este completata de alti mascati: "mosi", "babe", "domnisoare", etc. Toti, flacai din sat.
Mastile sunt confectionate din carpe, blanuri de oaie, de iepure; costumele din haine vechi;
recuzita-obiecte casnice demodate, bate, etc. In Bucovina, "mascatii" se dau pe fata cu
funingine si se impodobesc cu pene. In Maramures se pot intalni cete de "draci", care, in
zanganitul talangilor care le sunt agatate de costumul din blana, salta pe ulite dupa
colindatori.
In zilele noastre exista mai multe obiceiuri specifice fiecarui tinut, de Anul Nou. In Moldova se
intalnesc cele mai multe datini la aceasta sarbatoare. Toate sunt "puse in scena" de ceata de
feciori. Mai deosebiti sunt "Imparatii"din Bosanci, judetul Suceava, cu costume alcatuite din
pene colorate. Ei joaca diferite jocuri si ureaza gazdelor, la sfarsit. "Caiutii" sunt un obicei
specific judetului Botosani. Ceata, mai mica sau mare, in functie de varsta participantilor,
colinda din casa-n casa, jucand in ritmul fluieraturilor si strigaturilor, precum si al muzicii, daca
isi permit flacaii mai mari sa o plateasca. Costumul include un cap de cal din lemn, impodobit
cu peteala si hartie colorata. Acesta i-a facut pe specialisti sa vada in acest obicei reminiscenta
unui stravechi ritual hipic.
Un obicei unic in tara se desfasoara in Bucovina, la Anul Nou. Este vorba despre bungheri.
Costumati in uniforme militare asemanatoare celor ale generalilor austrieci, ei joca in cerc si
striga strigaturi de joc si licentioase. Sunt acompaniati de instrumente de suflat si tobe, in
ritmul Arcanului, dans specific acestei zone.
In Moldova se intalneste dansul Arnautilor, a caror sosire o anunta sunetul de zurgalai, tobe si
trompete. Ei sunt imbracati in costume populare si poarta peste camasa o naframa din
borangic sau un servet pe care sunt prinse margele. Deasupra poarta o flanela rosie. Pe cap au
caciula impodobita cu margele si bucatele de oglinda. Poarta si fusta cu zdrente, de cele mai
multe ori rosie sau albastra, opinci cu zurgalai, itari albi si buzdugan impodobit in mana. Joaca
pe la case "Ieseasca", pe melodia unei fanfare pe care o tocmesc special pentru acest
moment.
14 O. Buleoiu, Folclorul de iarna, si poezia pastoreasca, Ed. Minerva, Buc., 1979, p. 168
15 T.Pamfile, Op. cit., p. 370 si urm.
16 N.Cojocaru, Cantece, obiceiuri si traditii populare ramanesti, Ed. Minerva, Buc, 1984, p.39
17 P. Caraman, Substaratul vital al sarbatorilor de iarna la romani si slavi, Inst. de arte
Graf.Presa...,Iasi 1981, p. 201
Ca teatru popular se intalnesc Jienii (Banda Jienilor, Jienia sau Haiducii) si Banda lui Bujor.
Variantele existente ale acestui teatru popular pornesc de la renumele pe care l-au avut
haiducii in popor si de la legendele care s-au creat in jurul faptelor lor de vitejie. In prezent,
acest tip de teatru popular aproape ca a disparut. Am mai vazut totusi, sporadic, unele trupe in
Moldova si Dobrogea.
Un obicei general, practicat de romani cu prilejul Anului Nou, este Plugusorul. Obicei agrar, cu
adanci radacini in spiritualitatea romaneasca, plugusorul este o colinda; o colinda agrara
declamata, cu elemente teatrale, avand ca subiect munca depusa pentru obtinerea painii.
Plugul, ornat cu hartie colorata, panglici, servete, flori, pe care se punea, eventual, si un brad,
era o prezenta nelipsita in cadrul acestei colinde. Acum este, mai mult, o prezenta simbolica,
in cadrul uraturilor care li se adreseaza oficialitatilor.
Plugusorul se recita din casa-n casa in Ajunul Anului nou, seara, sau pana in dimineata Anului
Nou. Era practicat de copii sau adolescenti, ca si acum. Dar se spune ca, mai demult, il
practicau numai barbatii in puterea varstei. Izolat (in judetele Botosani si Galati) este
consemnata si prezenta femeilor in ceata. In general, se practica in cete mici, de 2-3 insi. Mai
demult, se ura si in cete mai mari, care isi alegeau un vataf. Recitarea textului este insotita de
sunetul clopoteilor, al buhaiului si de pocnetul bicelor. In scenariile mai complexe ale obiceiului
apar si instrumente muzicale (fluier, cimpoi, toba, cobza, vioara), dar si pocnitori si puscoace,
care amplifica atmosfera zgomotoasa in care se desfasoara obiceiul.
Unii cercetatori leaga obiceiul de inceputul primaverii, cand se sarbatorea, mai demult, Anul
Nou. Odata cu stabilirea datei acestuia la 1 ianuarie, se presupune ca a migrat si obiceiul. Ca
rasplata, colindatorilor li se dadeau colaci, fructe, bani, carnati, pentru care se multumea.
In prezent, plugusorul este mult utilizat pentru felicitarea autoritatilor si intens mediatizat, ca si
majoritatea obiceiurilor de iarna. Pe la case, in sate si la orase, se practica in cete mici, de
copii, pana in dimineata Anului Nou. In unele locuri se mai practica Plugul cel mare, cu plug
tras de boi sau purtat de flacai. Dar in Moldova, Muntenia si Nordul Dobrogei acesta a fost
inlocuit de buhai.
In dimineata Anului Nou, ca o continuare a Plugusorului, copiii umbla cu semanatul. Ei arunca
seminte de grau, porumb sau orez prin case si peste oameni. Rostesc o urare scurta prin
Bucovina ("Sanatate! Anul Nou!"), primind in schimb bani, fructe, nuci, colaci. Mai recent insa
s-a generalizat formula de la Sorcova, prezenta, initial, in centrul Moldovei: "Sa traiti/ Sa-
nfloriti/ ca merii, / ca perii, / In mijlocul verii, / ca toamna cea bogata / De toate-
ndestulata!"(18).
Alta forma de colind de Anul Nou este Sorcova. Mai demult, la Sfantul Andrei se puneau in apa,
la inflorit, ramuri de mar, par sau visin. Cu ele se colinda din Ajun, pana in dimineata zilei de
Sfantul Vasile. Astazi acestea sunt inlocuite cu sorcove facute din flori de hartie colorata,
ornate cu beteala. Obiceiul este practicat de copii, care intra in casa si le lovesc, pe rand, pe
gazde, cu sorcova, recitand formula. Prin Buzau, Prahova, Arges, Teleorman si Olt se colinda
mai intai la fereastra, spre a le destepta pe gazde.
Pocniturile din bici si din paraitoare (mai nou, petardele) se spune ca sunt menite a alunga
spiritele rele. Pe de alta parte, Anul Nou este un prilej de efectuare a actelor magice si
pronosticurilor.
18 text cu circulatie curenta in Moldova, Bucovina dar si in alte regiuni ale tarii
In aceasta noapte se spune ca se deschid cerurile. Iar cui privegheaza si le vede deschise, i se
va da orice va cere. Se spune ca animalele vorbesc, povestind tot ce au facut in timpul anului.
Se mai spune ca asa cum e omul la Anul Nou va fi tot anul (vesel sau trist). Mai demult, se
ungea cu untura si carbune de tei pe la ferestrele si usile grajdului, ca sa nu intre strigoaicele,
sa strice vitele (19). Se punea busuioc, cercei sau salba la parul de la gard, pe casa sau pe
claile de fan. Se spunea ca daca in dimineata Anului Nou vei gasi obiectul rourat, e semn de
noroc. (20) Inca si acum se mai face placinta cu ravase, pe care se scriu calitati sau diferite
trepte de bogatie.
Pentru a afla viitorul, oamenii practicau Vergelul. Se adunau la o casa si intr-un ciubar cu apa
ne-nceputa puneau fiecare dintre cei prezenti cate un semn (cutit, inel, cercel, cheita). Un
baiat de 10-13 ani era randuit sa le scoata pe acestea din apa, in vreme ce vergelatorul (un om
bun de gura) ura noroc de Anul Nou si de sarbatorile mai insemnate de peste an. In unele
parti, la Vergel participa oricine dorea. In altele, numai fetele, spre a-si ghici ursita.
Dar existau si multe alte practici prin care fetele aflau cu cine se vor marita. Fiind, in cea mai
mare parte, de domeniul trecutului, si pentru ca nu avem reprezentari vizuale ale lor, am
considerat ca e util doar sa le amintim in acest studiu.
Din cele mentionate pana acum, ne-am dat seama ca Anul Nou este sarbatoarea cu cele mai
putine datini crestine. Dar este si noaptea in care, in manastirile din Romania, este obiceiul de
a se face priveghere si slujba de toata noaptea. A doua zi, de Sfantul Vasile, se citesc Molitfele
pentru dezlegare de lucrarile diavolesti si rugaciuni de binecuvantare a anului care incepe.
Boboteaza, numita si Epifanie (aratarea Domnului) este unul dintre cele mai mari praznice
crestine. Este sarbatoarea Botezului Domnului in Iordan, de la Sfantul Ioan Botezatorul. In
primele trei secole crestine, se sarbatorea odata cu Nasterea Domnului, tot la data de 6
ianuarie. Este o mare sarbatoare a romanilor pentru ca, in aceasta zi, s-au aratat
toate Persoanele Sfintei Treimi si tot acum se sfinteste Aghiazma Mare.
Cu cateva zile inainte de Boboteaza preotul umbla "cu ajunul"; colinda fiecare casa, cantand
troparul sarbatorii si stropind cu aghiazma oamenii si locul. Daca soseste in ziua Ajunului, este
intampinat cu mancare de post (prune uscate fierte, grau fiert, mere, etc.). Pentru ca ajunul
Bobotezei este zi de post aspru. Oamenii il intampina pe preot cu lumanare aprinsa, la poarta;
uneori il si conduc cu cateva case mai incolo, la iesire. Copiii il insotesc si ii anunta sosirea,
strigand inaintea lui "Chiralesa!" (de la grecescul Kir eleison = Doamne, miluieste). Aceasta
mai ales in Bucovina si Moldova.
Peste tot in tara se face sfintirea mare a apei (Aghiazma Mare), cu care se sfintesc obiectele.
Cu aceasta apa sfintita se stropesc casele, oamenii, animalele, pasarile. Oamenii cred ca este
izbavitoare de boli, sfintitoare si purificatoare. Ea se bea 9 zile dupa Boboteaza si, in cursul
anului, de catre cei opriti de la Sfanta Euharistie. Se pastreaza ani de zile, cu credinta ca
aceasta apa este nestricacioasa.
In satele de la Dunare e obiceiul ca, dupa sfintirea apei, preotul sa arunce in fluviu o cruce (sau
trei cruci, in mare). Baietii se arunca in apa si inoata pana cand unul dintre ei prinde crucea. In
mai multe locuri din tara se sfinteste la Boboteaza apa raului sau a vreunui izvor care trece
prin sat.
De asemenea, in prezent se practica, in Sudul tarii, un obicei numit, pe alocuri, incuratul cailor.
Caii sunt impodobiti cu ciucuri (canafi) si apoi sunt "botezati" de preot cu aghiazma, impreuna
cu stapanii lor. In unele locuri intra si in apa raurilor, care a fost sfintita de preot. La biserici, se
fac cruci din gheata, se trag focuri de arma pentru alungarea spiritelor rele.
Ca sa nu se spurce apa sfintita, noua zile dupa Boboteaza nu se spala rufe. Fetele iau o floare
din cele ce impodobesc crucea la Boboteaza si cred ca, daca o vor pune sub perna, isi vor visa
viitorul sot.
In comuna Morteni din judetul Dambovita se face un obicei unic, cunoscut sub denumirea de
"Steag" sau "Geavrele". Cu o saptamana - doua inaintea Bobotezei, baietii iau de la femeile
mai in varsta geavrele (batiste). In ajunul Bobotezei, se strang la o gazda, unde le cos, pe un
par infasurat in tricolor, lung de 9-11 metri. In varf ii pun cruce, ciucuri, tricolor si busuioc. De
Boboteaza, steagurile din cele patru sectoare ale localitatii se sfintesc in centru, de catre
preot. Apoi merge fiecare ceata in sectorul ei. Colinda din poarta-n poarta, ridicand steagul de
trei ori in sus. De Sfantul Ioan, a doua zi, il desfac, la aceeasi gazda. Isi numara banii castigati
si-si povestesc intamplarile de la umblatul cu steagul. Ei fac, constiincios, acest obicei in
fiecare an. Se spune ca, daca nu-l mai fac un an, nu mai au voie sa-l faca vreme de sapte ani.
In trecut existau mai multe obiceiuri la aceasta sarbatoare. Ele tineau de domeniul magicului:
ghicirea ursitului, aducerea de mana pomilor, sporul casei, etc. In Muntii Apuseni se facea
Ardeasca. Fetele si flacaii luau cate un taciune. Pe un tapsan, faceau un foc mare si sareau
peste el. Cu fumul se afumau pomii, casele, painea, pentru a le sfinti si pazi de rau.
A doua zi, praznuirea Sfantului Ioan Botezatorul incheie ciclul sarbatorilor de iarna. Este
sarbatoarea "celui mai mare om nascut din femeie", care L-a botezat pe Cel propovaduit de El.
Este una dintre cele trei sarbatori dedicate Sfantului in cursul anului (celelalte doua sunt
Sanzienele (Nasterea Sfantului Ioan Botezatorul) si Taierea capului Sfantului Ioan Botezatorul).
In aceasta zi, oamenii se stropesc cu apa, se cufunda in rauri, iazuri sau jgheaburi, iar feciorii
din sat uda cu apa de fantana sau din caldarusa popii fetele din sat.
Cei care poarta numele de Io(a)n sunt iordaniti (udati sau aruncati in sus), pana cand dau un
dar. In Muntenia obiceiul se numeste Valarit si este practicat de feciori. Acestia umbla din
casa-n casa, "botezand" si ridicand pe oricine intalnesc. Ca dar, iordanitorii primesc bani, iar
mai demult primeau carne. Seara fac petrecere cu toate fetele pe care le-au iordanit acasa sau
la fantani. In zona Sibiului, obiceiul poarta numele de "Muiatul Ionilor", fiind dedicat doar celor
ce poarta acest nume.
Prin fastul si diversitatea lor, sarbatorile de iarna sunt cele mai ample si mai spectaculoase din
cultura populara actuala. Aceste trasaturi ale lor au facut ca sa fie atat de mult exploatate in
cadrul unor spectacole si festivaluri de folclor, incat si acestea din urma au devenit traditie. In
acest sens, putem mentiona festivalurile de la Sighetu Marmatiei, Suceava si multe alte
festivaluri desfasurate in capitalele de judete care au ajuns la peste 20 de editii.
In calendarul romanilor, acest ciclu de sarbatori este foarte important. Este cea mai lunga
perioada a anului cand sarbatorile se tin lant, cea mai bogata in semnificatii si evenimente
crestine; cea care ii leaga pe romani mai mult de traditiile populare si de locurile natale; cea
care impune comunitatii romanesti alte ierarhii, alta stratificare sociala decat cea obisnuita;
este perioada care, in multe locuri, te transporta intr-o lume straina parca de obisnuintele
cotidiene - o lume in care e, cu adevarat, sarbatoare.
19 G. Poboran, op. cit., p. 60
20 Fl. Marian, Op.cit., p. 101
Din volumul Dr. Iuliana Bancescu, OBICEIURI TRADITIONALE DIN ROMANIA. SARBATORI IN
IMAGINI., album editat de Centrul National pentru Conservarea si Promovarea Culturii
Traditionale, Bucuresti, 2006 (Colectia Traditii)