Download - Note de Curs Ist. Psih
7/22/2019 Note de Curs Ist. Psih
http://slidepdf.com/reader/full/note-de-curs-ist-psih 1/148
1
UNIVERSITATEA “ANDREI ŞAGUNA” CONSTANŢA
I stor ia psihologiei Note de curs
LECT.UNIV.DR. NICU IONEL SAVA
CONSTANŢA2013
7/22/2019 Note de Curs Ist. Psih
http://slidepdf.com/reader/full/note-de-curs-ist-psih 2/148
2
Contents
1. STUDIUL ISTORIEI PSIHOLOGIEI................................................................................ 4 1.1. Argumente ................................................................................................................... 4 1.2. Dezvoltarea psihologiei moderne ................................................................................ 6 1.3. Reconstrucţia trecutului psihologiei ............................................................................ 8 1.4. Factori de influenţă contextuală în psihologie .......................................................... 10 1.5. Teorii cu privire la dezvoltarea istorică a psihologiei ............................................... 11
2. ÎNFLUENŢELE FILOSOFIEI ASUPRA PSIHOLOGIEI .............................................. 11 2.1. Începuturile ştiinţei moderne ..................................................................................... 11 2.2. Fundamentele filosofice ale noii psihologii: pozitivismul, materialismul şiempirismul ........................................................................................................................... 12
3. INFLUENŢE ALE FIZIOLOGIEI ASUPRA PSIHOLOGIEI ........................................ 22 3.1. Importanţa observatorului uman ............................................................................... 22 3.2. Fiziologia timpurie .................................................................................................... 23 3.3. Începuturile psihologiei experimentale ..................................................................... 27
4.
NOUA PSIHOLOGIE ...................................................................................................... 30
4.1. Părintele fondator al psihologiei moderne – Wilhelm Wundt................................... 30 4.2. Hermann Ebbinghaus (1850 – 1909) ........................................................................ 37 4.3. Franz Brentano (1838 – 1917) .................................................................................. 38 4.4. Carl Stumpf (1848 – 1936)........................................................................................ 39 4.5. Oswald Külpe (1862 – 1915) .................................................................................... 40
5. STRUCTURALISMUL ....................................................................................................... 42 5.1. Edward Bradford Titchener (1867 – 1927) ................................................................... 42 5.1. Contribuţiile structuralismului ...................................................................................... 46
6. FUNCŢIONALISMUL – INFLUENŢE ANTERIOARE ................................................ 46 6.1. Revoluţia evoluţiei: Charles Darwin (1809-1882) .................................................... 46 6.2. Diferenţe individuale: Francis Galton (1822 – 1911) ............................................... 49 6.3. George John Romanes (1848 – 1894) ....................................................................... 54 6.4. Conwy Lloyd Morgan (1852 – 1936) ....................................................................... 55
7. FUNCŢIONALISMUL – PROGRES ŞI ÎNTEMEIERE ................................................. 56 7.1. Evoluţia în America: Herbert Spencer (1820 – 1903)............................................... 56 7.2. William James (1842 – 1910): precursor al psihologiei funcţionale ........................ 57 7.3. Inegalitatea funcţională a femeilor ............................................................................ 61 7.4. Granville Stanley Hall (1844 – 1924) ....................................................................... 62
8. FUNCŢIONALISMUL – Şcoala de la Chicago ............................................................... 63 8.1. John Dewey (1859 – 1952) ....................................................................................... 64 8.2. James Rowland Angell (1869 – 1949) ...................................................................... 65 8.3. Harvey A. Carr (1873 – 1954) .................................................................................. 67 8.4. Funcţionalismul la Columbia University – Robert Sessions Woodworth (1869 – 1962) 69
9. PSIHOLOGIA APLICATĂ ............................................................................................. 70 9.1. Influenţe economice asupra psihologiei aplicate ...................................................... 70 9.2. Testarea psihologică .................................................................................................. 71 9.3. Psihologia clinică ...................................................................................................... 75 9.4. Psihologia industrială şi organizaţională ................................................................... 76
10. BEHAVIORISMUL ..................................................................................................... 82 10.1. Influenţa psihologiei animale asupra behaviorismului .......................................... 83 Jacques Loeb (1859 – 1924) ................................................................................................ 83 Edward Lee Thorndike (1874 – 1949) ................................................................................. 84 Ivan Petrovici Pavlov (1849 – 1936) ................................................................................... 87
7/22/2019 Note de Curs Ist. Psih
http://slidepdf.com/reader/full/note-de-curs-ist-psih 3/148
3
Vladimir M. Behterev (1857 – 1927) .................................................................................. 91 11. BEHAVIORISMUL: Întemeiere .................................................................................. 92
11.1. Începuturile - John B. Watson (1878 – 1958) ....................................................... 92 11.2. După întemeiere ..................................................................................................... 99
11.3. Sociobehaviorismul ................................................................................................. 107 12. PSIHOLOGIA FORMEI ............................................................................................ 111 12.1. Max Wertheimer (1880 – 1943) .......................................................................... 111
12.2. Kurt Koffka (1886 – 1941) .................................................................................. 111 12.3. Wolfgang Köhler (1887 – 1967) ......................................................................... 112 12.4. Kurt Lewin (1890 – 1947) ................................................................................... 115
13. PSIHANALIZA .......................................................................................................... 118 13.1. Dezvoltarea psihanalizei ...................................................................................... 118 13.2. Psihanaliza după întemeiere ................................................................................ 126
14. PSIHOLOGIA UMANISTĂ ŞI EVOLUŢII CONTEMPORANE ÎN PSIHOLOGIE 139
14.1. Psihologia umanistă ............................................................................................. 139 14.2. Evoluţii contempor ane în psihologie ........................................................................ 143
7/22/2019 Note de Curs Ist. Psih
http://slidepdf.com/reader/full/note-de-curs-ist-psih 4/148
4
1. STUDIUL ISTORIEI PSIHOLOGIEI
1.1. Argumente
Interesul psihologilor pentru istoria proprie a condus la transformarea sa
într-un domeniu de studiu formal. Aşa cum există psihologi specializaţi în
diferite domenii precum: problemele sociale, psihofarmacologie, dezvoltarea
copilului, psihologia şcolară sau cea organizaţională la fel există şi psihologi
specializaţi în istoria psihologiei.
În 1965 a apărut sub conducerea editorială a unui psiholog Journal of the
History of the Behavioral Sciences (Revista de istorie a ştiinţelor
comportamentului) iar în 1985 apare proiectul de istorie orală al American
Psychological Associations (APA) – Asociaţia de Psihologie din America. În
1998, a apărut o publicaţie trimestrială cu titlul History of Psychology
(Istoria psihologiei) care acoperă relaţia dintre istorie şi psihologie precum şi
pe cea a predării istoriei psihologiei.
Aceste dezvoltări şi multe altele nu răspund totuşi la întrebarea cu privir e
la beneficiile studiului istoriei psihologiei. Pentru a răspunde la această
întrebare ar trebui să ne gândim la ce ştim deja de la alte cursuri de
psihologie, precum că nu există vreo formă, abordare sau definiţie a
psihologiei cu care să fie de acord toţi psihologii. Ştim că există o mare
diversitate, chiar discordie în rândul teoreticienilor şi practicienilor cu privite
la temele tratate. Astfel, unii psihologi se focalizează pe forţele inconştiente
alţii pe funcţiile cognitive, iar alţii sunt preocupaţi de comportamentul
manifest ori doar de procesele fiziologice şi biochimice.
Psihologia modernă include mai multe domenii, ce par să aibă puţine
lucruri în comun dincolo de un interes foarte cuprinzător pentru natura
7/22/2019 Note de Curs Ist. Psih
http://slidepdf.com/reader/full/note-de-curs-ist-psih 5/148
5
omului şi comportamentul său, alături de o abordare care înceară să fie în
general ştiinţifică.
Singura structură care leagă aceste arii şi abordări diverse, oferindu-le un
context coerent, este istoria lor – evoluţia în timp a psihologiei ca disciplină
independentă. Numai prin explorarea originilor psihologiei şi studierea
dezvoltării sale se va putea percepe cu claritate natura psihologiei de astăzi.
Cunoaşterea istoriei creează ordine în dezordine şi conferă sens haosului
aparent, făcând din trecut o perspectivă de a explica prezentul.
Mulţi psihologi abordează o tehnică similară, susţinând că influenţa
trecutului contribuie la configurarea prezentului. Asfel, unii psihologi clinicieniîncearcă să-şi înţeleagă clienţii explorându-le copilăria, examinând forţele şi
întâmplările care pot determina pacientul să se comporte sau să gândească într -
un anumit mod. Comparând studii de caz, psihologii clinicieni reconstruiesc
traseul vieţii clienţilor lor, şi adeseori acest demers conduce la explicarea
comportamentelor şi modalităţilor de gândire pr ezente. Inclusiv psihologii
behaviorişti acceptă că trecutul influenţează prezentul, ei susţin determinismulcomportamentului de condiţionări anterioare şi experienţe de fixare. Explicat
acest lucru se susţine că starea obişnuită a unei persoane poate fi explicată prin
istoria sa.
Potrivit celor afir mate acest curs îşi propune să arate că studiul istoriei
psihologiei este calea cea mai sistematică de a integra ariile şi problematicile
care constituie psihologia de astăzi, psihologia modernă. Cursul vă va oferioportunitatea de a identifica relaţii dintre idei, teorii şi de a înţelege cum diferite
părţi ale psihologiei se îmbină armonios pentru a crea o imagine coerentă.
În pofida starturilor ratate, a greşelilor şi confuziilor, în linii mari se poate
distinge o evoluţie clară şi continuă, care a dat naştere psihologiei contemporane
şi care oferă o explicaţie pentru bogăţia sa.
7/22/2019 Note de Curs Ist. Psih
http://slidepdf.com/reader/full/note-de-curs-ist-psih 6/148
6
1.2. Dezvoltarea psihologiei moderne
În studiul istoriei psihologiei se pune întrebarea de unde ar trebui să
începem, iar răspunsul ar trebui să aibă în vedere modul în care definim
psihologia. Originile arealului psihologiei pot fi delimitate pornind de la două
starturi diferite distincte separate de 2000 de ani.
În acest sens, psihologia este deopotrivă una dintre cele mai vechi şi una
dintre cele mai noi discipline.
În primul rând am putea urmări ideile şi teoriile cu privire la natura şi
comportamentul uman până în secolul al V-lea î.H. când Platon, Aristotel şi alţi
filosofi greci au abordat multe dintre problemele care-i preocupă pe psihologii
de astăzi, precum memoria, învăţarea, gândirea, percepţia şi comportamentul
anormal. Astfel, unul dintre punctele de plecare posibile în studiul istoriei
psihologiei ne conduce înapoi, la scrierile antice, pe subiecte care mai târziu vor
fi incluse în disciplina formală pe care o cunoaştem ca „psihologie”.
Pe de altă parte putem considera psihologia ca unul dintre cele mai noi
domenii de studiu în care tratarea subiectului debutează cu aproximativ 200 deani în urmă, atunci când psihologia modernă s-a desprins de filosofie şi de alte
abordări ştiinţifice incipiente, pentr u a-şi proclama identitatea de sine stătătoare,
ca domeniu de studiu formal.
Dar cum putem să distingem psihologia modernă de rădăcinile sale?
Distincţia are legătură nu atât cu tipul de interogaţii cu privire la natura umană
ci cu metodele utilizate pentru a găsi răspunsuri la aceste întrebări. Mai degrabăabordarea şi tehnicile folosite sunt cele care disting mai vechea disciplină a
filososfiei de psihologia modernă şi marchează apariţia psihologiei ca domeniu
distinct, preponderent ştiinţific.
Până în ultimul sfert al secolului al XIX-lea, filosofii au studiat natura
umană speculând, intuind şi generalizând pe baza propriei experienţe. Însă
marea transformare a avut loc când filosofii au început să folosească pentru a
7/22/2019 Note de Curs Ist. Psih
http://slidepdf.com/reader/full/note-de-curs-ist-psih 7/148
7
examina natura omenească instrumentarul şi metodele utilizate în ştiinţele
biologice şi fizice. Psihologia a început să-şi dobândească o identitate separată
de rădăcinile sale filosofice doar în momentul în care cercetătorii, pentru a
studia mintea omenească, au început să se bazeze pe observaţia şi pe
experimentul controlate cu atenţie.
Noua disciplină a psihologiei a avut nevoie de metode precise şi obiective
prin care să-şi abordeze subiectul. O bună parte din istoria psihologiei de după
separarea sa de rădăcinile filosofice este dată de dezvoltarea continuă de noi
instrumente, tehnici şi metode prin care să-şi sporească precizia şi
obiectivitatea, ce au rafinat nu doar întrebările pe care psihologii le-au ridicat cişi concluziile la care au ajuns.
Un start bun pentru istoria psihologiei este secolul al XIX-lea, epocă în
care psihologia a devenit o disciplină independentă, cu metode de investigaţie şi
argumentări distincte. Deşi, este adevărat, că filosofi precum Platon şi Aristotel,
preocupaţi de probleme care sunt încă de larg interes, le-au abordat în moduri
extrem de diferite de psihologii de astăzi. Un cunoscut istoric al psihologiei Kurt Danziger era de părere că „istoria
psihologiei e limitată la perioada în care psihologia se afirmă recognoscibil ca
subiect, fiind extrem de problematic să vorbim despre o istorie a psihologiei
înaite de aceasta” (Danzinger, citat de Brock , 2006, p. 12).
Ideea că metodele ştiinţelor fizice şi biologice ar putea fi aplicate la
studiul fenomenelor mentale provine atât din gândirea filosofică, cât şi dininvestigaţiile fiziologice din secolele al XVII-lea – al XIX-lea. Acea epocă a
reprezentat fundamentul pe care a apărut psihologia modernă. În timp ce
filosofii din veacul al XIX-lea pregăteau terenul pentru o abordare
experimentală a funcţionării minţii, în mod independent fiziologii tratau unele
dintre aceleaşi probleme dintr -o perspectivă diferită. Fiziologii din secolul al
XIX-lea înaintau cu paşi mari către înţelegerea mecanismelor corporale din
spatele proceselor mentale. Metodele lor de studiu difereau de cele ale
7/22/2019 Note de Curs Ist. Psih
http://slidepdf.com/reader/full/note-de-curs-ist-psih 8/148
8
filosofilor, însă convergenţa definitivă dintre aceste discipline disparate –
filosofia şi fiziologia – a condus la naşterea unui nou domeniu de studiu, care şi-
a câştigat repede propria identitate şi prestigiul.
1.3. Reconstrucţia trecutului psihologiei
Istoria psihologiei include două discipline, istoria şi psihologia, se folosesc
metodele istoriei pentru a descrie şi înţelege dezvoltarea psihologiei. Istoricii se
confr untă cu mai multe probleme de care psihologii sunt scutiţi.
Datele istorice diferă mult de datele ştiinţifice. Cea mai importantă
caracteristică a datelor ştiinţifice este modul în care sunt colectate. Psihologii beneficiază de control asupra situaţiilor sau evenimentelor pe care le-au ales să
le studieze şi la rândul lor acestea pot fi reconstruite sau reproduse de alţi
cercetători. În felul acesta, datele pot fi verificate ulterior, prin crearea de
condiţii similare celor din studiul original şi repetarea observaţiilor.
În schimb datele istorice nu pot fi recreate sau reproduse, fiecare situaţie a
avut loc într-un anumit moment din trecut, poate cu secole în urmă, şi există
pericolul ca istoricii să nu fi avut grijă să consemneze amănuntele
evenimentului din acel moment sau să înregistreze detaliile cu acurateţe.
Deşi istoricii nu pot repeta o situaţie ca să producă informaţii sigure, au la
dispoziţie totuşi surse importante. Datele cu privire la evenimente sunt
disponibile ca fragmente, descrieri consemnate de participanţi sau martori,
scrisori şi jurnale, fotografii şi indicaţii ale aparatelor de laborator, interviuri şi
alte texte oficiale. Tocmai pe baza acestor surse, a acestor fragmente de
informaţie istoricii încearcă să recreeze evenimentele şi experienţele trecutului.
Prin sondarea spaţiului istoriei, fragmentele de informaţii pot fi atât de ample,
încât să lase puţine dubii în legătură cu corectitudinea descrierii sau, în alte
cazuri, fragmentele informaţionale sunt lipsă, distorsionate sau compromise
altfel.
7/22/2019 Note de Curs Ist. Psih
http://slidepdf.com/reader/full/note-de-curs-ist-psih 9/148
9
Date pierdute sau trecute sub tăcere
Sunt cazuri în care mărturia istorică este incompletă, deoarece datele au fost
distruse, uneori cu intenţie.
Ex. John B. Watson, fondatorul şcolii behavioriste, înainte de a muri, în
1958, la 80 de ani, şi-a ars sistematic scrisorile, manuscrisele şi însemnările din
activitatea de cercetare, distrugând toate documentele nepublicate. Aceste
informaţii sunt pierdute definitiv pentru istorie.
Uneori informaţiile au fost rătăcite.
Ex. În 1984 a fost găsită după 75 de ani după moarte, arhiva lui Hermann
Ebbinghaus, care s-a distins prin studiile sale asupra învăţării şi memoriei. Alte iformaţii au fost ascunse intenţionat de ochii publicului sau pot fi
alterate pentru a proteja reputaţia celor în cauză.
Ex. Primul biograf a lui Sigmund Freud, Enest Jones, a minimalizat
intenţionat utilizarea de către Freud a cocainei.
La fel s-a procedat şi în cazul publicării corespondenţei psihanalistului Carl
Yung care a fost selectată şi editată în aşa fel încât să lase o imagine favorabilădespre acesta şi activitatea sa.
Date distorsionate în traduceri.
Aici vorbim despre de fapte care au ajuns la cunoştinţa istoricului deja
alterate având drept cauze traduceri greşite sau din pricina distorsiunilor
introduse cu bună ştiinţă sau neglijenţă de un participant sau observator ce a
înregistrat evenimentele petrecute.Ex. Îl aducem în discuţie tot pe Freud. Nu sunt mulţi psihologie care
stăpânesc destul de bine germana pentru a lectura în original opera acestuia,
astfel, traducerea nu reflectă întotdeauna intenţia iniţială a autorului.
Informaţiile prezentate tendenţios.
Cu voinţă sau fără, oamenii pot fi autorii unor relatări părtinitoare pentru a se
proteja pe ei înşişi sau pentru a oferi o imagine publică mai bună.
7/22/2019 Note de Curs Ist. Psih
http://slidepdf.com/reader/full/note-de-curs-ist-psih 10/148
10
Ex. Psihologul behaviorist B.F. Skynner a descris în autobiografia sa
disciplina riguroasă pe care şi-a impus-o la sfârşitul anilor 1920. După un
timp Skynner a negat cele declarate în autobiografie.
Ce este de făcut în astfel de situaţii? Consultarea a cât mai multe surse poate
conduce la rezolvarea anumitor controverse. Această metodă a fost folosită şi
relatărilor lui Freud despre anumite aspecte ale vieţii sale. Astfel, lui îi plăcea să
se înfăţişeze ca martir al cauzei psihanalitice, un vizionar dispreţuit, respins şi
demonizat de corpul medical şi psihiatric. Informaţiile aduse mai târziu au fost
de natură să pună în lumină o sitiaţie diferită. Opara sa nu a fost ignorată în
timpul vieţii sale, ideile sale exercitânt o influenţă imensă asupra tinerilorgeneraţii de intelectuali. Cabinetul său prospera, iar el era considerat drept o
celebritate.
Acum se impune întrebarea, ce rol au aceste probleme ale informaţiei
istorice asupra studiului istoriei psihologiei?
În primul rând, ele arată că înţelegerea noastră istorică este una dinamică,
informaţiile şi interpretări noi schimbând povestea dezvoltând-o continuu.
1.4. Factori de influenţă contextuală în psihologie
Psihologia nu se dezvoltă în vid fiind supusă doar influenţelor interne. Ea
este afectată şi de forţe externe ei, care-i modelează natura şi devenirea.
Înţelegerea istoriei psihologiei trebuie să aibă în vedere şi contextul în care
disciplina a evoluat, ideile dominante din ştinţa şi cultura momentului, ca şi
forţele sociale, economice şi politice existente.
Principalii factori contextuali de influenţă:
- oportunităţile economice;
- războaiele mondiale;
- prejudecata şi discriminarea: discriminarea femeilor; discriminarea pe
criterii etnice
7/22/2019 Note de Curs Ist. Psih
http://slidepdf.com/reader/full/note-de-curs-ist-psih 11/148
11
1.5. Teorii cu privire la dezvoltarea istorică a psihologiei
Dezvoltarea istorică a psihologiei ştiinţifice este reprezentată de abordările
personalistă şi de cea naturalistă.
Teoria personalistă – concepţie potrivit căreaia progresul şi schimbarea în
istoria ştiinţifică au la bază ideile unor indivizi unici.
Această teorie se focalizează pe realizările şi contribuţiile indivizilor
determinanţi. Conform acestui punct de vedere, progresele şi schimbarea sunt
direct atribuibile voinţei şi charismei persoanelor individuale care au
redirecţionat singure cursul istoriei. Concepţia personalistă implică faptul că
evenimentele nu s-ar fi produs niciodată în absenţa acelor figuri monumentale.
Teoria naturalistă – concepţie potrivit căreia progresul şi schimbarea în
istoria ştiinţifică au la bază climatul intelectual şi cultural sau spiritul timpului
(zeit gest), care determină ca o cultură să fie receptivă la anumite idei mai
degrabă decât la altele.
Conform acestei teorii vremurile sunt cele care determină persoana, sau
măcar determină gradul de receptivitate faţă de ceea ce vrea să spună ea.
2. ÎNFLUENŢELE FILOSOFIEI ASUPRAPSIHOLOGIEI
2.1. Începuturile ştiinţei moderne
Secolul XVII- lea a coincis cu dezvoltarea rapidă a ştiinţei. Până în acel
moment, filosofii au căutat răspunsuri în trecut, în opera lui Aristotel sau a altor
savanţi din Antichitate şi în Biblie. Cercetarea era guvernată de dogmă (doctrină
susţinută de Biserica oficială) şi de recursul la autoritate. În secolul al XVII-lea,
a căpătat importanţă o nouă forţă: empirismul – căutarea cunoaşterii prin
observarea naturii şi atribuirea întregii cunoaşteri experienţei. Astfel,
7/22/2019 Note de Curs Ist. Psih
http://slidepdf.com/reader/full/note-de-curs-ist-psih 12/148
12
cunoaşterea din trecut a devenit suspectă, noile descoperiri şi concepţii reflectau
natura în schimbare a cercetării ştiinţifice.
2.1.1. Rene Descartes (1596 – 1650)
Între numeroşii oameni de ştiinţă a căror creativitate a marcat această
perioadă, matematicianul şi filosoful francez Rene Descartes a contribuit direct
la istoria psihologiei moderne. Munca sa a ajutat cercetarea ştiinţifică să se
elibereze de sub tutela opiniilor teologice şi intelectuale vechi de secole .
S-a născut în Franţa, la 31 martie 1596, a studiat matematica şi ştiinţele
umaniste, manifestţnd un talent considerabil pentru filosofie, fizică şi fiziologie.
Era extrem de interesat să aplice cunoaşterea ştiinţifică în practică. A investigatmodalităţile prin care să evite să încărunţească şi a cercetat manevrabilitatea
cărucioarelor cu rotile. În acelaşi timp a anticipat noţiunea de reflex condiţionat
la câini, cu 200 de ani înainte ca Pavlov să perfecţioneze conceptul. Potrivit
unui biograf, în 1630 Descartes i-a comunicat unui prieten că, „dacă biciueşti un
câine de cinci-şase ori în sunet de vioară, simplul auz al instrumentului va face
câinele să schiaune şi să tremure de frică”. A murit pe 11 februarie 1650 înSuedia de pneumonie.
Cotribuţiile sale sistematice includ:
- Concepţia mecanicistă despre corp;
- Teoria actului reflex;
- Interacţiunea corp-minte;
-
Localizarea funcţiilor mentale în creier; - Doctrina ideilor înnăscute.
2.2. Fundamentele filosofice ale noii psihologii: pozitivismul,
materialismul şi empirismul
2.2.1. Auguste Comte (1798 – 1857)
7/22/2019 Note de Curs Ist. Psih
http://slidepdf.com/reader/full/note-de-curs-ist-psih 13/148
13
La 200 de ani după moartea lui Descartes, lunga perioadă a psihologiei
preştiinţifice era pe sfârşite iar în această perioadă gândirea filososfică
europeană a fost pătrunsă de un spirit nou: pozitivismul.
Pozitivismul – teorie ce recunoaşte d oar fenomenele naturale sau faptele
observabile în mod obiectiv.
Apariţia acestui nou concept se datorează filosofului francez Auguste Comte
care s-a angajat într-o examinare cuprinzătoare asupra cunoaşterii omeneşti. El a
decis să-şi limiteze activitatea doar la chestiunile indubitabile, adică doar la
stările de fapt, determinate exclusiv prin metodele ştiinţei. În acest sens,
abordarea sa pozitivistă viza doar faptele obiectiv observabile şi indiscutabile.El a declarat ca iluzorii elementele inferenţiale, metafizice, şi le-a respins.
Ideile lui Comte au fost atât de influente, încât pozitivismul a devenit forţa
dominantă a spiritului european al vremii în ultima parte a veacului al XIX-lea.
Larga acceptare a pozitivismului a însemnat că oamenii de ştiinţă trebuiau să
aibă în vedere că doar cunoaşterea furnizată de ştiinţă este considerată validă.
Şi alte idei filosofice pledau în favoarea unei poziţii antimetafizice.Teoria materialismului – teorie conform căreia fenomenele din univers pot
fi explicate î n termeni fizici prin existenţa şi natura materiei.
Această teorie susţine că stările de fapt din univers pot fi descrise în termeni
fizici şi pot fi explicate prin proprietăţile materiei şi energiei. Materialiştii
consideră că până şi conştiinţa omenească poate fi înţeleasă în termenii
principiilor fizice şi chimice. Acest stadiu materialist al proceselor mentale s-afocalizat asupra proprietăţilor fizice – structurile anatomice şi fiziologice ale
creierului.
Un al treilea grup de filosofi, partizanii empirismului, au fost preocupaţi de
modul în care mintea îşi dobândeşte cunoaşterea. Aceştia au susţinut că orice
cunoştinţă provine din experienţa sensibilă.
Pozitivismul, materialismul şi empirismul au devenit fundamentele filosofice
ale noii ştiinţe a psihologiei, iar dintre acestea rolul principal a fost deţinut de
7/22/2019 Note de Curs Ist. Psih
http://slidepdf.com/reader/full/note-de-curs-ist-psih 14/148
14
empirism care, poate fi pus în legătură cu dezvoltarea minţii, mai concret cu
modul în care mintea dobândeşte cunoaşterea. Potrivit punctului de vedere
empirist, mintea se dezvoltă prin acumularea progresivă de experienţe
senzoriale.
În continuare voi prezenta câţiva dintre filosofii empirişti britanici
importanţi: John Locke, George Berkeley, David Hume, David Hartley, James
Mill şi John Stuart Mill.
2.2.2. John Locke (1632 – 1704)
Fiu de avocat, a studiat la universităţile din Londra şi Oxford, a absolvit în
1656, primind după aceea titlul de profesor. Dintre operele majore ale lui Locke, importantă pentru psihologie este Eseu
despre intelectul omenesc - care este rezultatul a 20 de ani de studiu - cartea a
avut patru ediţii până în 1700 şi a fost tradusă în franceză şi latină.
Principalele contribuţii:
a. Cum dobândeşte mintea cunoaştere?
Locke era interesat mai ales de funcţionarea cognitivă, de căile prin caremintea dobândeşte cunoaştere. El a respins existenţa ideilor înnăscute, susţinută
de Descartes, şi a considerat că oamenii se nasc fără nicio cunoaştere. Şi
Aristotel avusese cu secole înainte, ideea similară că mintea este la naştere o
tabula rasa, o suprafaţă albă, pe care se va înscrie experienţa. Locke admitea că
anumite concepte – cum ar fi ideea de Dumnezeu – ne pot apărea nouă,
adulţilor, înnăscute, însă aceasta se datorează doar faptului că am învăţat aceleidei în copilărie. Astfel, Locke, explica natura aparent înnăscută a unor idei prin
apelul la învăţare şi obişnuinţă. Răspunzând la întrebarea de mai sus, mintea îşi
capătă cunoaşterea prin experienţă.
b. Senzaţia şi reflecţia
Locke recunoştea două tipuri de experienţă, una derivată din senzaţie, iar
cealaltă din reflecţie.
7/22/2019 Note de Curs Ist. Psih
http://slidepdf.com/reader/full/note-de-curs-ist-psih 15/148
15
Ideile derivate din senzaţie – din inputul senzorial direct al obiectelor fizice
din mediu – sunt simple impresii sensibile. Aceste impresii sensibile acţionează
asupra minţii, iar mintea acţionează asupra senzaţiilor, reflectând asupra lor
pentru a forma idei. Această facultate mentală sau cognitivă de reflecţie ca sursă
a ideilor depinde de experienţa senzorială, întrucât ideile produse de reflecţia
minţii sunt bazate pe impresii anterioare din experienţa senzorială. În procesul
dezvoltării umane, impresiile survin primele. Ele precedă obligatoriu reflecţia,
deoarece înainte de toate trebuie să existe un izvor de impresii sensibile pentru
ca mintea să aibă asupra ce reflecta. Reflectând, ne amintim impresiile
senzoriale trecute şi le combinăm pentru a forma abstracţii şi alte idei de nivelsuperior. De aceea toate ideile îşi au ca origine senzaţia şi reflecţia, însă sursa
ultimă rămâne experienţa sensibilă.
c. Idei simple şi idei complexe – ideile simple sunt idei elementare care
izvorăsc din senzaţie şi reflecţie; ideile complexe sunt idei derivate, compuse
din idei simple, şi care, din acest motiv, pot fi analizate sau reduse la
componentele lor simple.Lock făcea distincţie între ideile simple şi cele complexe. Astfel, ideile
simple pot proveni atât din senzaţie, cât şi din reflecţie, fiind receptate pasiv de
minte. Ideile simple sunt elementare; nu pot fi analizate sau reduse la idei mai
simple. Prin procesul de reflecţie însă, mintea creează noi idei prin combinarea
ideilor simple. Aceste idei noi, derivate, sunt ceea ce Locke numea idei
complexe. Ele sunt alcătuite din idei simple şi de aceea pot fi analizate saureduse la idei componente mai simple.
d. Teoria asocierii – idee potrivit căreia conoaşterea provine din legarea
sau asocierea ideilor simple în idei mai complexe.
Ideea combinaţiei sau îmbinării ideilor precum şi a analizei lor marchează
începuturile abordării problemei asocierii, văzută asemenea unei chimii
mentale. Potrivit acestui punct de vedere, ideile simple pot fi legate sau asociate
pentru a forma idei complexe. Termenul de asociere este unul vechi al unui
7/22/2019 Note de Curs Ist. Psih
http://slidepdf.com/reader/full/note-de-curs-ist-psih 16/148
16
proces, numit astăzi de psihologi învăţare. Reducţia sau analiza vieţii mentale la
idei sau elemente pentru a forma idei complexe a devenit o cheie de boltă a noii
psihologii ştiinţifice.
e. Calităţi primare şi secundare – calităţile primare sunt caracteristici
cum ar fi mărimea şi forma, care există la un obiect indiferent că le percepem
sau nu; calităţile secundare sunt caracteristici cum ar fi culoarea sau mirosul,
care există în percepţia noastră asupra obiectului.
O altă afirmaţie importantă pentru începuturile psihologiei a fost
distincţia lui Locke între calităţile primare şi cele secundare, cum se aplică ele
în cazul ideilor senzoriale simple.Calităţile primare există în obiecte, indiferent dacă le percepem sau nu,
mărimea şi forma unei clădiri reprezintă calităţi primare, în vreme ce culoarea
clădirii este o calitate secundară. Culoarea nu e inerentă obiectului însuşi, ci
depinde mai degrabă de persoana care are experienţa acestuia, şi nu toate
persoanele percep o culoare particulară în mod identic.
Calităţile secundare, precum culoarea, mirosul, sunetul şi gustul, nu existăîn obiect, ci din percepţia individului despre obiect.
Doar calităţile primare pot exista independent de cel care percepe.
Când distingea între calităţile obiective şi cele subiective, Locke
recunoştea subiectivitatea multora dintre percepţiile omeneşti, o idee care îl
intriga şi îi stimula dorinţa de a investiga mintea şi experienţa conştientă. Prin
conceptul de calităţi secundare, el a încercat să explice lipsa corespondenţeiriguroase dintre lumea exterioară şi percepţia pe care o avem despre ea.
În momentul în care oamenii de ştiinţă au acceptat distincţia teoretică
dintre calităţile primare şi cele secundare – că unele există în realitate, iar altele
doar în percepţia noastră – devenea inevitabilă apariţia cuiva care să se întrebe
dacă există vreo diferenţă autentică între ele. Poate întreaga percepţie e formată
din calităţi secundare, din calităţi care sunt subiective şi dependente de
observator. Cel care a pus întrebarea şi a răspuns la ea a fost George Barkeley.
7/22/2019 Note de Curs Ist. Psih
http://slidepdf.com/reader/full/note-de-curs-ist-psih 17/148
17
2.2.3. George Berkeley (1685 – 1753)
S-a născut şi a fost educat în Irlanda. Om extrem de religios, când a avea 24
de ani a fost hirotonisit diacon al Bisericii Anglicane. La puţină vreme după
aceea a publicat două lucrări filosofice care vor influenţa psihologia: Teoria
vederii (1709) şi Principiile cunoaşterii omeneşti (1710).
Principalele contribuţii:
a. Percepţia ca unică realitate
Berkley era de acord cu Locke că orice cunoştinţă despre lumea externă
provine din experienţă, însă nu era de acord cu distincţia lui Locke între
calităţile primare şi cele secundare. Potrivit lui Berkley, nu există calităţisecundare. Pentru acesta orice cunoaştere era o funcţie sau depindea de
experienţa persoanei care percepe. Mai târziu poziţia sa a fost numită
mentalism, pentru a sublinia accentul pus pe fenomenele pur mentale.
Mentalism – doctrina conform căreia orice cunoaştere este o funcţie a
fenomenelor mentale şi depinde de persoana care percepe sau experimentează.
Berkley a sugerat că percepţia este singura realitate de care putem fi siguri.b. Asocierea senzaţiilor
Berkley a folosit principiul asocierii pentru a explica modul în care ajungem
să cunoaştem obiectele din lumea reală. Cunoaşterea reprezintă în esenţă o
alăturare sau o compunere a ideilor simple (elemente mentale), ţinute laolaltă de
liantul asocierii. Ideile complexe sunt formate din îmbinarea ideilor simple
primite prin intermediul simţurilor. Berkley a folosit asocierea şi pentru a explica modul în care percepem a treia
dimensiune spaţială, a profunzimii, câtă vreme retina are doar două dimensiuni.
Răspunsul său a fost că percepem profunzimea ca urmare a experienţei. El
ajunge la concluzia că percepţia profunzimii nu e o simplă experienţă
senzorială, ci o asociere de idei ce se cere învăţată.
Încercând să explice un proces în termenii asocierii senzaţiilor, Berkley se
situa în continuarea unei tendinţe asociaţioniste, ce se afirma în cadrul
7/22/2019 Note de Curs Ist. Psih
http://slidepdf.com/reader/full/note-de-curs-ist-psih 18/148
18
empirismului. Explicaţia sa a anticipat cu precizie punctul de vedere modern
asupra perceperii profunzimii prin aceea că a luat în calcul indiciile psihologice
reprezentate de acomodare şi convergenţă.
2.2.4. David Hume (1711 – 1776)
Filosof şi istoric, s-a înscris la Universitatea din Edinburgh, în Scoţia, la 11
ani pe care a frecventat-o timp de patru ani după care a părăsit-o pentru a studia
de unul singur. Cea mai importantă operă a sa din punctul de vedere al
psihologiei este Tratat despre natura omenească (1739).
Hume era de acord cu modul în care Locke vedea compunerea ideilor simple
în idei complexe şi a revizuit şi clarificat teoria asocierii. Era de acord cu ideealui Berkley că lumea materială nu există pentru individ câtă vreme nu e
percepută, însă a dus-o ceva mai departe. Conform lui Berkley, Dumnezeu
percepe în mod permanent, ca mijloc de garantare a persistenţei şi stabilităţii
lumii fizice. Hume s-a întrebat ce s-ar întâmpla dacă am omite ideea de
Dumnezeu. În această situaţie, considera Hume, nu am putea şti dacă mai există
ceva în afara minţii. Dacă întreaga cunoaştere a lumii externe este mediată deidei, deci indirectă, atunci nu se poate spune că ştim dacă există cu adevărat sau
nu o lume extern. Poate că există o lume reală, poate că nu, însă nu avem cum
să aflăm (Wilcox, 1992).
Principale contribuţii:
a. Impresii şi idei
Home a diferenţiat două tipuri de componente mentale: impresiile şi ideile. Impresiile sunt elemente de bază ale vieţii mentale; în terminologia de astăzi,
impresiile pot fi asimilate senzaţiilor şi percepţiilor.
Ideile reprezintă experienţele mentale pe care le avem în absenţa unui obiect
nemijlocit, care să furnizeze un stimul; termenul echivalent din psihologia de
astăzi este „imagine”.
Hume nu a definit impresiile şi ideile în termeni psihologici sau prin
intermediul stimulilor externi. El a avut grijă să nu atribuie nicio cauză ultimă
7/22/2019 Note de Curs Ist. Psih
http://slidepdf.com/reader/full/note-de-curs-ist-psih 19/148
19
impresiilor . Impresiile nu diferă de idei în ceea ce priveşte sursa, ci prin relativa
lor putere. Impresiile sunt intense şi vii, în vreme ce ideile sunt slabe copii ale
impresiile.
Hume a oferit trei legi ale asocierii: asemănarea sau similaritatea,
contiguitatea temporală sau spaţială şi relaţia cauză-efect.
Asemănare – noţiune conform căreia cu cât două idei sunt mai
asemănătoare, cu atât vor fi asociate mai uşor .
Contiguitate – noţiune conform căreia cu cât două idei sunt mai mult legate
în spaţiu, cu atât mai uşor vor fi asociate.
Cu cât două idei sunt mai asemănătoare sau mai contigue (cu cât experienţalor e mai apropiată în timp), cu atât mai mult vor fi ele asociate. Cu cât avem
mai frecvent experienţa a două evenimente sau obiecte în aceeaşi ordine – cum
ar fi sunetul tunetului, care urmează repetat apariţiei unui fulger – cu atât mai
mult suntem dispuşi să inferăm că unul l-a cauzat pe celălalt şi cu atât mai
puternic vor fi asociate cele două evenimente.
2.2.5. David Hartley (1705 – 1757)A vrut să urmeze cariera tatălui său şi să devină cleric, însă cum se afla în
conflict cu dogma bisericească s-a decis să devină medic. Nu a reuşit să termine
facultatea de medicină dar a început să studieze filosofia. În 1749, a publicat
Observaţii despre om, alcătuirea, datoria şi aşteptările sale , lucrare considerată
de mulţi specialişti ca fiind primul tratat sistematic despe asociere.
Contribuţii: a. Asocierea prin contiguitate şi repetiţie
Hartley considera că legea fundamentală a asocierii este contiguitatea, prin
care a încercat să explice memoria, raţionarea, emoţia, activitatea voluntară şi
cea involuntară. Ideile şi senzaţiile care se produc împreună, simultan sau
succesiv, sunt asociate, aşa încât apariţia uneia este pusă în legătură cu apariţia
celeilalte. În acelaşi timp el a susţinut că, pentru ca asocierea să se formeze este
necesară repetarea senzaţiilor şi ideilor.
7/22/2019 Note de Curs Ist. Psih
http://slidepdf.com/reader/full/note-de-curs-ist-psih 20/148
20
Repetiţie – noţiune conform căreia cu cât două idei apar mai frecvent
împreună, cu atât pot fi ele asociate.
Ca şi Locke, Hartley susţinea că ideile şi cunoaşterea sunt în întregime
derivate din experienţele vehiculate de simţuri; nu există asocieri înnăscute şi
nici vreo cunoaştere cu care să fim înzestraţi din naştere. Pe măsură ce copii
cresc şi acumulează o varietate de experienţe senzoriale, se stabilesc serii de
conexiuni mentale din ce în ce mai complexe. În acest mod, individul îşi
dezvoltă sistemele de gândire complexe, specifice adulţilor. Această viaţă
mentală mai evoluată – aptitudini precum gândirea, judecata şi raţionarea –
poate fi analizată sau redusă la elementele mentale sau senzaţii simple din care afost construită. Hartley a fost primul care a aplicat teoria asocierii pentru a
explica întreaga varietate de activităţi mentale.
b. Influenţa mecanismului
Ca şi alţi filosofi, Hartley privea lumea mentală în termeni mecanici, numai
că el a depăşit obiectivele altor empirişti şi asociaţionişti: nu doar că a încercat
să explice mecanic procesele psihologice, ci a vrut să şi ofere o explicaţiesimilară proceselor fiziologice care stau la baza lor .
Isaac Newton afirmase că una dintre caracteristicile impulsurilor din lumea
fizică este vibraţia. Hartley a aplicat această idee funcţionării creierului uman şi
sistemului nervos.. El a sugerat că nervii sunt structuri pline (nu tuburi goale
cum sugera Descartes) şi că vibraţiile lor transmit impulsurile dintr -o parte în
alta a corpului. Aceste vibraţii declanşează vibraţii mai mici în creier,reprezentând omologii fiziologici ai ideilor.
Importanţa doctrinei lui Hartley din punctul de vedere al psihologiei este
dată de faptul că avem de-a face cu încă o încercare de a utiliza ideile ştiinţifice
despre universul mecanic ca model pentru natur a umană.
2.2.6. James Mill (1773 – 1836)
7/22/2019 Note de Curs Ist. Psih
http://slidepdf.com/reader/full/note-de-curs-ist-psih 21/148
21
S-a născut în Scoţia într -o familie modestă, tatăl lui era cizmar. A fost educat
la Universitatea Edinburgh, în Scoţia şi o scurtă perioadă de timp a fost cleric. A
părăsit Biserica Scoţiei pentru a se dedica scrisului din care îşi câştiga şi
existenţa. Cea mai faimoasă lucrare literară a sa este Istoria Indiei Britanice,
care i-a luat 11 ani de muncă. Cea mai importantă contribuţie în domeniul
psihologiei a fost Analiza fenomenelor minţii omeneşti (1829).
Contribuţii:
Mintea ca maşină. James Mill a aplicat doctrina mecanicistă cât se poate de
direct şi cuprinzător minţii umane. Scopul său declarat era să distrugă iluzia
actvităţilor subiective sau psihice şi să demonstreze că mintea nu e nimicaltceva decât o maşină. După el mintea este o maşină care funcţionează în
acelaşi mod predictibil şi mecanic ca un ceas, iar pentru a fi studiată propunea
metoda analizei, reducând mintea la componentele ei elementare. Pentru Mill,
senzaţiile şi ideile sunt singurele elemente mentale existente, iar mintea nu are
funcţie creativă, deoarece asocierea este un proces pasiv şi automat. În acest
sens, asocierea este mecanică, iar ideile ce rezultă vor fi simple acumulări sauînsumări ale elementelor mentale individuale.
2.2.7. John Stuart Mill (1806 – 1873)
Fiul lui James Mill care în urma unei educaţii spartane, la trei ani, era capabil
să-l citească pe Platon în originalul grec. La 11 ani, a scris prima sa lucrare
ştiinţifică, iar la 12 ani parcursese programa universitară standard. La18 ani, se
descria pe sine ca „o maşină logică”, iar la 21 de ani cădea pradă unei depresiisevere. I-au trebuit câţiva ani până să-şi redobândească sentimentul că are un
rost. A avut o relaţie neobişnuită cu o femeie căsătorită care şi-a pus amprenta
asupra vieţii şi operei sale. A susţinut căsătoria în baza unui parteneriat între
egali, idee îndrăzneaţă pentru acele vremuri fiind ironizat de însuşi Freud care
afirma că „situaţia femeii nu poate fi alta decât cea care e: să fie o iubită adorată
la tinereţe şi soţie dragă la maturitate”.
Contribuţii:
7/22/2019 Note de Curs Ist. Psih
http://slidepdf.com/reader/full/note-de-curs-ist-psih 22/148
22
Chimia mentală – John Stuart Mill era influenţat de cercetările din
chimie. Chimiştii utilizau conceptul de sinteză, punând în evidenţă cum
substanţele chimice au atribute şi calităţi care nu sunt prezente în părţile
componente sau în elemente.
Sinteza creativă – ideile complexe, formate pornind de la idei simple,
capătă calităţi noi; combinarea elementelor mentale creează ceva mai mare sau
diferit de suma elementelor originare.
Astfel, ideile complexe formate din combinarea ideilor simple dobândesc
anumite proprietăţi ce nu caracterizează componentele. Mill a numit această
abordare a asocierii ideilor „chimie mentală”.
3. INFLUENŢE ALE FIZIOLOGIEI ASUPRA
PSIHOLOGIEI
3.1. Importanţa observatorului uman
Am putea spune că totul a pornit de la o presupusă greşeală a lu i David
Kinnebrook, asistent al referendului Nevil Maskelyne (1732 – 1811) astronomul
regal. Maskelyne a remarcat că observaţiile asistentului său cu privire la timpul
necesar ca o stea să ajungă dintr -un punct în altul înregistrau intervale mai mari
şi i-a reproşat cerându-i să fie mai atent. Kinnebrook s-a străduit, însă
diferenţele au crescut, şi astfel, a fost concediat. A îngroşat rândul anonimilor
fără sp ştie că de fapt nu greşise. Timp de 20 de ani, incidentul a fost uitat, până momentul în care fenomenul
a fost studiat de Friedrich Wilhelm Bessel (1784 – 1846), un astronom german
interesat de erorile de măsurare. El bănuia că aşa-zisele greşeli ale asistentului
Maskelyne trebuia atribuite de fapt diferenţelor dintre indivizi. Bessel şi -a testat
ipoteza şi a constat că e corectă, chiar şi printre cei mai experimentaţi astronomi
diferenţele erau frecvente.
7/22/2019 Note de Curs Ist. Psih
http://slidepdf.com/reader/full/note-de-curs-ist-psih 23/148
23
Descoperirile lui Bessel a impus două concluzii:
a. Astronomii vor trebui să ia în cosiderare natura observatorului uman,
deoarece caracteristicile personale şi percepţiile vor influenţa obligatoriu
observaţiile;
b. Dacă rolul observatorului uman trebuie luat în considerare de astronomie,
atunci el va fi important şi în orice altă ştiinţă bazată pe observaţie.
Ca urmare, oamenii de ştiinţă au fost obligaţi să se aplece asupra rolului
observatorului uman în evaluarea rezultatelor propriilor experimente. Ei au
început să studieze organele de simţ, mecanismele fiziologice prin care
dobândim informaţii despre lume, ca modalitate de a ivestiga procesele psihologice ale senzaţiei şi percepţiei.
3.2. Fiziologia timpurie
Fiziologia a devenit o disciplină experimentală în anii 1830, mai ales sub
îndrumarea fiziologului german Johannes Müller (1801 – 1858), titularul
catedrei de anatomie şi fiziologie a Universităţii din Berlin. Una dintre cele mai
influente opere ale sale a fost Manualul de fiziologie umană, publicat între 1833
şi 1840. Müller este important din punctul de vedere al fiziologiei şi psihologiei
datorită teoriei sale privind energiile specifice ale nervilor. El a susţinut că
stimularea unui anumit nerv generează o senzaţie specifică, deoarece fiecare
nerv senzitiv posedă o energie distinctă. Ideea sa a încurajat un număr mare de
investigaţii care vizau să determine localizarea funcţiilor în cadrul sistemului
nervos şi să identifice mecanismele receptive senzoriale de la periferia
organismului.
Dezvoltări ale fiziologiei timpurii:
A. Investigarea funcţiilor creierului: cartografierea din interior
O bună parte dintre primii psihologi au avut contribuţii substanţiale la
studiul funcţiilor cerebrale, ei cercetând direct ţesuturile din creier. Eforturile lor
au constituit primele încercări de a cartografia funcţiile cerebrale, altfel spus de
7/22/2019 Note de Curs Ist. Psih
http://slidepdf.com/reader/full/note-de-curs-ist-psih 24/148
24
a determina părţile creierului care controlează fiecare funcţie cognitivă. Aceste
preocupări sunt importante pentru psihologie, nu doar că au condus la
delimitarea zonelor specializate ale creierului, ci şi pentru că au perfecţionat
metodele de cercetare ce mai târziu vor deveni comune în psihologia
fiziologică.
Marshall Hall (1790 – 1857) – medic scoţian ce activa la Londra a susţinut
că:
- Mişcarea voluntară depinde de creierul mare;
- Mişcarea reflexă depinde de măduva spinării;
- Mişcarea involuntară ţine de stimularea directă a muşchilor; - Respiraţia depinde de bulbul rahidian.
Pierre Flourens (1794 – 1867) – profesor de istorie naturală la Collège de
France din Paris a tras concluzia că;
- Procesele mentale superioare sunt controlate de creierul mare;
- Părţi ale mezencefalului controlează reflexele vizuale şi auditive;
- Cerebelul controlează coordonarea; - Bulbul rahidian guvernează bătăile inimii, respiraţia şi alte funcţii vitale.
Descoperirile celor doi, deşi sunt considerate în linii mari corecte sunt
secundare ca importanţă în faţa metodei utilizate, cea a extirpării.
Extirpare – tehnică de determinare a funcţiilor unei anumite părţi din
creierul animalelor prin eliminare sau distrugere şi observarea modificărilor
de comportament .Pe la mijlocul secolului al XIX-lea au fost introduse două noi abordări
experimentale în cercetarea creierului: metoda clinică şi tehnica stimulării
electrice.
Metoda clinică a fost dezvoltată în 1861 de Paul Broca (1824 – 1880),
chirurg la un spital de boli mentale de lângă Paris.
7/22/2019 Note de Curs Ist. Psih
http://slidepdf.com/reader/full/note-de-curs-ist-psih 25/148
25
Metoda clinică – examinarea postumă a structurilor cerebrale pentru a
identifica zonele deteriorate, despre care se presupune că sunt responsabile de
comportamentul existent înainte de moartea persoanei.
Broca a făcut autopsie unui bărbat care timp de ani nu putuse să vorbească
inteligibil. Examinarea clinică a evidenţiat o leziune a celei de-a treia
circumvoluţii a emisferei stângi a cortexului cerebral. Broca a desemnat această
zonă a creierului drept centrul vorbirii, cunoscută astăzi drept aria broca.
Tehnica stimulării electrice – tehnică de explorare a cortexului cerebral ce
folo seşte un curent slab, în vederea observării răspunsurilor motorii.
A fost studiată pentru prima dată de Gustav Fritz şi Eduard Hitzig, în 1870.Ea implica utilizarea unor curenţi electrici de slabă intensitate, cu ajutorul
cărora este cercetat cortexul.
B. Cercetarea funcţiilor creierului – cartografierea din exterior
Franz Josef Gall (1758 – 1828) medic german după ce a cartografiat şi el din
interior creierul şi-a îndreptat atenţia asupra exteriorului acestuia. El intenţiona
să afle dacă mărimea şi forma creierului au vreo semnificaţie pentru facultăţilesale.
În ceea ce priveşte mărimea creierului, studiile sale pe animale au evidenţiat
tendinţa speciilor cu creier mai voluminos de a manifesta un comportament mai
inteligent decât cele cu creierul mai mic. Când a început să cerceteze forma
creierului, Gall a intrat într-o zonă controversată. El a întemeiat mişcarea
„cranioscopică”, cunoscută mai târziu ca „frenologie”, potrivit căreia formacraniului revelează caracteristicile intelectuale şi emoţionale ale individului.
Promovarea acestei idei a distrus reputaţia lui Gall.
Printre discipolii lui Gall se numără: Johann Spurzheim, George Combe ,
fraţii Orson şi Lorenzo Fowler.
Au fost întemeiate societăţi frenologice, iar examinarea capetelor a devenit
foarte r ăspândită fiind folosită pentru selectarea viitorilor angajaţi.
7/22/2019 Note de Curs Ist. Psih
http://slidepdf.com/reader/full/note-de-curs-ist-psih 26/148
26
Cea mai aspră critică a cranioscopiei lui Gall îşi are originea în cercetările
asupra creierului desfăşurate de Pierre Flourens. Distrugând sistematic părţi ale
creierului (prin metoda extirpării), Flourens a constatat că forma craniului nu se
potriveşte cu contururile ţesutului cerebral de dedesubt. În plus a observat el,
ţesutul este prea moale pentru a produce schimbări la nivelul craniului. Flourens
a demonstrat împreună cu alţi fiziologi, că zonele desemnate de Gall drept
centre ale unor funcţii mentale precise erau greşite.
Gall a eşuat în încercarea de a cartografia creierul din exterior, însă ideile
sale au alimentat credinţa din ce în ce mai puternică printre oamenii de ştiinţă că
prin extirpare, prin metada clinică şi prin stimularea electrică vor putea fiidentificate locaţiile diferitelor funcţii cerebrale.
C. Cercetarea sistemului nervos
Cercetătorul italian Luigi Galvani (1737 – 1798) a sugerat că impulsurile
nervoase sunt de natură electrică. Munca sa a fost continuată de nepotul său,
Giovanni Aldini. Cercetările au evoluat atât de repede încât pe la mijlocul
secolului al XIX-lea, oamenii au acceptat ca pe un fapt bine stabilit căimpulsurile nervoase sunt de natură electrică. Ei au adoptat ideea că sistemul
nervos funcţionează prin conducerea impulsurilor electrice, rolul sistemului
nervos central fiind asemănător unei centrale telefonice, care dirijează
impulsurile nervoase senzoriale şi motorii.
Direcţia în care impulsurile nervoase se deplasează prin creier şi măduva
spinării a fost descoperită de medicul spaniol Santiago Ramón y Cajal (1852 – 1934), profesor de anatomie la Universitatea din Zaragoza şi director al
muzeului din localitate. Descoperirile sale au fost recompensate în 1905 cu
Medalia Helmholtz a Academiei Regale de Ştiinţe din Berlin, iar în 1906, cu
Premiul Nobel.
Cercetătorii au investigat şi structurile anatomice ale sistemului nervos.
Astfel, s-a constatat că fibrele nervoase erau compuse din structuri distincte
(neuroni), conectate în anumite puncte (sinapse). Aceste descoperiri erau în
7/22/2019 Note de Curs Ist. Psih
http://slidepdf.com/reader/full/note-de-curs-ist-psih 27/148
27
concordanţă cu imaginea mecanicistă a funcţionării omului. Oamenii de ştiinţă
erau de părere că sistemul nervos, asemenea minţii, era compus din structuri
anatomice – fragmente de materie care se combină pentru a da naştere la ceva
mai complex.
3.3. Începuturile psihologiei experimentale
Patru oameni de ştinţă pot fi creditaţi ca fiind primii care au aplicat metoda
experimentală, subiect al noii psihologii: Hermann von Helmholtz, Ernst
Weber, Gustav Theodor Fechner şi Wilhelm Wundt. Toţi erau savanţi germani
care se specializaseră în fiziologie, fiind la curent cu evoluţiile din ştiinţamodernă.
Hermann von Helmholtz (1821 – 1894)
Este unul dintre cei mai importanţi oameni de ştiinţă ai veacului al XIX-lea,
fost cercetător în domeniul fizicii şi fiziologiei. Psihologia ocupa locul al treilea
în ierarhia disciplinelor unde a avut contribuţii, însă scrierile sale, împreună cu
cele ale lui Fechner şi Wundt, au fost esenţiale pentru începuturile psihologiei.
Contribuţii:
- A fost primul care a realizat o măsurătoare empirică a vitezei cu care se
deplasează impulsurile nervoase, stimulând un nerv motor şi muşchiul
corespunzător din piciorul unei broaşte. Măsurătorile au arătat că viteza cu care
se de plasează impulsul nervos e de 27,50 metri pe secundă;
- Studiile sale despre vedere au influenţat şi ele noua psihologie. A
investigat muşchii externi ai ochiului şi mecanismul prin care muşchii oculari
interni focalizează cristalinul;
- Nu mai puţin importante sunt cercetările sale în legătură cu auzul, mai
precis cu perceperea tonurilor, natura armoniei şi disonanţei, ca şi problema
rezonanţei.
Influenţa statornică a ideilor şi experimentelor sale este demonstrată de
faptul că ele continuă să fie citate în manualele de psihologie. Helmholtz nu era
7/22/2019 Note de Curs Ist. Psih
http://slidepdf.com/reader/full/note-de-curs-ist-psih 28/148
28
psiholog, şi nici psihologia nu constituia interesul său principal, însă a avut
numeroase contribuţii importante la studierea percepţiei umane, ajutând la
consolidarea abordării experimentale a chestiunilor psihologice.
Ernst Weber (1795 – 1878)
Născut la Wittenberg în Germania, fiul uni profesor de teologie, şi-a
obţinut doctoratul la Universitatea din Leipzig în 1815 şi a predat anatomie şi
fiziologie din 1817 până la pensionarea sa în 1871. Zona sa de cercetare era
fiziologia organelor de simţ, domeniu în care a avut contribuţii remarcabile. A
aplicat metodele experimentale din psihologie la problemele de natură
psihologică. Cercetările anterioare privind organele de simţ au fost efectuateaproape exclusiv pe simţurile cele mai evoluate, văzul şi auzul. Weber a
explorat noi domenii, mai ales la nivelul analizatorului cutanat şi al senzaţiilor
musculare.
O contribuţie importantă la noua psihologie a fost reprezentată de
determinarea experimentală de către Weber a acurateţei discernerii între două
puncte de pe suprafaţa pielii, adică a distanţei suficiente dintre două puncte pentru ca subiectul să declare că are două senzaţii distincte. Procedura a
evidenţiat pragul diferenţial între două puncte, adică intervalul pornind de la
care cele două surse separate de stimulare pot fi distinse.
Cercetările lui Weber au condus la formularea primei legi cantitative a
psihologiei – pragul critic diferenţial – cea mai mică diferenţă ce poate fi
detectată între doi stimuli fizici.Webwr a arătat prin cercetările sale că nu există o corespondenţă directă
între un stimul fizic şi percepţia pe care o avem despre el, furnizând astfel o
metodă de a investiga relaţia între corp şi minte – ître stimul şi reacţia rezultată.
Experimentele lui Weber au stimulat noi cercetări şi au atras atenţia
fiziologilor de mai târziu asupra utilităţii metodei experimentale pentru
studierea fenomenelor psihologice. Cercetările lui cu privire la praguri şi
7/22/2019 Note de Curs Ist. Psih
http://slidepdf.com/reader/full/note-de-curs-ist-psih 29/148
29
măsurarea senzaţiilor au fost capitale pentru noua psihologie şi au influenţat
fiecare aspect al său.
Gustav Theodor Fechner (1801 – 1887)
Om de ştiinţă cu preocupări intelectuale de mare diversitate. A fost
fiziolog timp de şapte ani, medic timp de 15, psihofiziolog 14, estetician
experimental 11, filosof 40 – şi invalid 12. Dintre preocupările sale, cercetările
psihofizice au fost cele care i-au adus faima cea mare, deşi nu dorea ca
posteritatea să-l ţină minte pentru ele.
Opinia lui Fechner a avut ca rezultat nemijlocit cercetările sale în
domeniul psihofizicii – studiul ştiinţific al relaţiilor dintre procesele mentale şicele fizice. În cursul acestei activităţi, care a cuprins experimente privind
greutăţi ridicate, intensitatea luminoasă, distanţa vizuală şi cea tactilă, Fechner a
dezvoltat una şi a sistematizat două dintre cele trei metode fundamentale
folosite astăzi în cercetarea psihofizică:
- Metoda erorii;
- Metoda stimulilor constanţi; - Metoda limitelor.
Programul de cercetare în domeniul psihofizic a durat şapte ani. A publicat
două scurte articole în 1858 şi 1859, iar în 1860 a oferit o expunere completă în
Elemente de psihofizică. Cartea reprezintă o contribuţie extrem de originală la
dezvoltarea psihologiei ştiinţifice. Formularea lui Fechner privind relaţiile
cantitative dintre intensitatea stimulului şi senzaţie a fost considerată, la vremeasa, de o importanţă considerabilă cu descoperirea legilor gravitaţiei.
La începutul secolului al XIX-lea, filosoful german Immanuel Kant a insistat
că psihologia nu poate deveni niciodată ştiinţă, deoarece în privinţa proceselor
psihologice e imposibil să se realizeze experimente sau măsurători. Datorită
cercetărilor lui Fechner, care au făcut posibilă măsurarea fenomenelor mentale,
afirmaţia lui Kant nu mai putea fi luată în serios. Şi, în bună măsură, modul în
care Wilhelm Wundt şi-a construit psihologia experimentală se datorează
7/22/2019 Note de Curs Ist. Psih
http://slidepdf.com/reader/full/note-de-curs-ist-psih 30/148
30
cercetărilor psihofiziologice ale lui Fechner. Metodele lui Fechner s-au dovedit
aplicabile la o paletă mai largă de probleme psihologice decât îşi imaginase
vreodată. Însă cel mai important, el a oferit psihologiei ceea ce orice disciplină
trebuie să posede dacă e să fie numită ştiinţă: tehnici de măsurare precise şi de
primă calitate.
4. NOUA PSIHOLOGIE
4.1. Părintele fondator al psihologiei moderne – Wilhelm Wundt
Wundt a fost întemeietorul psihologiei, ca disciplină academică formală. El acreat primul laborator, a editat prima revistă şi a dat naştere psihologiei
experimentale ca ştiinţă. Domeniile pe care le-a investigat – senzaţia şi
percepţia, atenţia, sensibilitatea, reacţia şi asocierea – au devenit capitole de
bază în manualele ce rămâneau a fi scrise.
De ce i-a revenit lui Wundt, şi nu lui Fechner onoarea de a fi întemeiat
noua psihologie? Elemente de psihofizică a lui Fechner a fost publicată în 1860, cu
aproximativ 15 ani înainte ca Wundt să marcheze punctul de început al
psihologiei. Însuşi Wundt scria că opera lui Fechner a oferit „primele cuceriri”
ale psihologiei experimentale. Istoricii sunt de acord cu privire la importanţa lui
Fechner, unii chiar se întreabă dacă psihologia s-ar fi putut naşte dacă n-ar fi
existat opera lui Fechner.Atunci de ce nu-l socotesc istoricii pe Fechner drept întemeietorul
psihologiei?
Răspunsul stă în natura procesului prin care este fonadată o şcoală de
gândire. Întemeierea este un act deliberat şi intenţionat. Ea presupune capacităţi
personale şi caracteristici care diferă de cele necesare pentru contribuţiile
ştiinţifice strălucite. Întemeierea presupune întegrarea cunoştinţelor anterioare,
precum şi publicarea şi promovarea materialului nou or ganizat.
7/22/2019 Note de Curs Ist. Psih
http://slidepdf.com/reader/full/note-de-curs-ist-psih 31/148
31
Contribuţia lui Wundt la întemeierea psihologiei moderne pare a nu s edatora
vreunei descoperiri ştiinţifice unice, cât mai ales promovării sale curajoase sau
valorificării ideii de experiment sistematic. De aceea, întemeierea e cu totul
diferită de concepere, însă distincţia, însă distincţia nu are nicio conotaţie
peiorativă. Fondatorii şi creatorii sunt deopotrivă esenţiali pentru constituirea
unei ştiinţe, la fel de indispensabili ca arhitectul ţi constructorul pentru ridicarea
unei case. Cu această distincţie în minte, vom înţelege de ce Fechner nu este
considerat întemeietorul psihologiei. El nu încerca să întemeieze o nouă ştiinţă,
Scopul său era să înţeleagă relaţia dintre lumea mentală şi cea materială.
Wundt şi-a propus, în schimb să edifice în mod deliberat o nouă ştiinţă. În prefaţa la prima ediţie a Principiilor de psihologie fiziologică (1873 – 1874), el
scria: „ Lucrarea pe care o prezint aici publicului reprezintă o încercare de a
marca un nou domeniu al ştiinţei”. Scopul lui Wundt era să promoveze
psihologia ca ştiinţă independentă. Totuşi, e util să subliniem că, deşi Wundt
este considerat întemeietorul psihologiei, nu e şi creatorul ei, psihologia apărând
ca rezultat a unui şir lung de eforturi creative.Viaţa lui Wundt (1832 – 1920)
S-a născut în Germania în apropiere de Mannheim într-o familie în care tatăl
era pastor. În familia sa cu strămoşi de renume în practic toate domeniile, exista
o puternică tradiţie culturală. Lui Wundt nu i-a plăcut niciodată şcoala dar s-a
străduit să-şi dezvolte pasiunile şi talentele intelectuale. La vârsta de 19 ani era
pregătit să urmeze cursurile universitare. El s-a decis să devină medic, pentru a-şi urmări dublul obiectiv de a lucra în domeniul ştiinţei şi de a-şi câştiga
existenţa. A studiat medicina la Universitatea din Tübingen şi la cea din
Heidelberg. La ultima, a frecventat cursurile de anatomie, fiziologie, fizică,
medicină şi chimie. Şi-a dat seama că nu-i va face plăcere să practice medicina
şi a ales să-şi facă licenţa în fiziologie.
După ce a studiat un semestru la Universitatea din Berlin cu marele fiziolog
Johannes Müller, Wundt s-a întors în 1855 la Heidelberg, pentru a-şi completa
7/22/2019 Note de Curs Ist. Psih
http://slidepdf.com/reader/full/note-de-curs-ist-psih 32/148
32
studiile doctorale. Deşi era absorbit de cercetările de fuziologie, Wundt a
început să se gândească la studierea psihologiei ca disciplină ştiinţifică
experimentală independentă. Şi-a expus pentru prima dată ideile într -o carte
intitulată Contribuţii la teoria percepţiei senzoriale, publicată în mai multe
tomuri ître 1858 şi 1862. Alături de lucrarea lui Fechner, Elemente de
psihofizică, volumul Contribuţii a lui Wundt este considerat ca marcând
naşterea literară a noii ştiinţe.
Anul următor, Wundt a publicat Prelegeri despre minţile oamenilor şi
animalelor (1863), în care aborda timpii de reacţie şi psihofizica, ce vor ocupa
atenţia psihologilor experimentali în următorii ani. Începând cu 1867, Wundt a predat la Heidelberg un curs de psihologie
fiziologică, prima ofertă din lume a unui astfel de curs. Materialul cursurilor a
stat la baza une alte cărţi importante, Principii de psihologie fiziologică,
publicată în două părţi, în 1873 şi 1874. Wundt a revizuit cartea de-a lungul
celor şase ediţii pe care le-a cunoscut în următorii 37 de ani, ultima dintre ele în
1911. În mod incontestabil capodopera sa Principii au consacrat psihologia caştiinţă de laborator independentă, cu propriile probleme şi metode
experimentale. Precizăm că termenul „fiziologic” era utilizat ca sinonim cu
termenul german care însemna „experimental”. Wundt preda şi scria în realitate
despre psihologie experimentală, nu psihologie fiziologică, aşa cum o înţelegem
noi astăzi.
Anii de la LeipzigCea mai importantă parte a carierei şi-a început-o în 1875 când a devenit
profesor de filosofie la Universitatea din Leipzig unde a avut o activitate
prodigioasă vreme de 45 de ani. Imediat după sosirea sa la Leipzig, Wundt a pus
bazele unui laborator şi în 1881 a lansat revista Studii filosofice. Întenţiona să-şi
denumească revista Studii psihologice, dar s-a răzgândit, se pare din cauză că
exista deja o publicaţie cu acest nume (care se ocupa de ocultism şi probleme
spirituale). În 1906. Wundt a putut să schimbe numele revistei în Studii
7/22/2019 Note de Curs Ist. Psih
http://slidepdf.com/reader/full/note-de-curs-ist-psih 33/148
33
psihologice. Dotată cu cu un manual, un laborator şi o publicaţie academică,
psihologia putea acum să se afirme.
Laboratorul lui Wundt şi reputaţia sa din ce în ce mai mare atrăgeau la
Leipzig un mare număr de studenţi care doreau să lucreze cu el. Astfel,
laboratorul din Leipzig a exercitat o influenţă imensă asupra dezvoltării
psihologiei moderne, fiind luat drept model pentru noi laboratoare şi continuând
cercetarea.
Discipolii lui Wundt au deschis laboratoare în Statele Unite, Italia, Rusia şi
Japonia. Cele mai multe traduceri ale cărţilor lui Wundt au fost în rusă, iar
adulaţia de care se bucura în Rusia a făcut ca psihologii de la Moscova săconstruiască în 1912 o replică identică a laboratorului lui Wundt.
Cursurile lui Wundt de la Leipzig erau populare şi la un moment dat numărul
celor care le frecventau se ridica la peste 600 de participanţi.
În viaţa privată, Wundt a fost văzut ca liniştit şi modest, cu zile atent
orgnizate.
Psihologia culturală După crearea laboratorului şi a revistei, Wundt şi-a canalizat atenţia spre
filosofie. În perioada dintre 1880 şi 1891, a scris lucrări de etică, logică şi
filosofie sistematică. A publicat a doua ediţie a Principiilor de psihologie
fiziologică în 1880 şi a treia în 1887, continuând să contribuie cu articole la
revista sa.
Un alt domeniu căruia şi-a îndreptat atenţia a fost de creare a unei psihologiisociale. A realizat o lucrare în zece volume, Psihologie culturală, publicată între
1900 şi 1920. Psihologia culturală se ocupa cu diversele stadii ale dezvoltării
mentale omeneşti, aşa cum se manifestau ele în limbaj, artă, mituri, cutume
sociale, lege şi morală. Efectele publicării acestei opere asupra psihologiei sunt
de o importanţă mai mare decât conţinutul propriu-zis; ea a slujit la separarea
noii ştiinţe a psihologiei în două mari jumătăţi, cea experimentală şi cea socială.
7/22/2019 Note de Curs Ist. Psih
http://slidepdf.com/reader/full/note-de-curs-ist-psih 34/148
34
Wundt şi-a continuat cercetările sistematice şi activitatea teoretică până la
moarte în 1920. Consecvent cu stilul său de viaţă disciplinat, s -a ocupat să-şi
termine memoriile psihologice cu puţin timp înainte de a muri. Analiza
productivităţii sale ştiinţifice a arătat că între 1853 şi 1920 a scris 54 000 de
pagini, aproximativ 2,2 pagini pe zi. În acest fel, visul său de a deveni un
scriitor celebru se realizase.
Studiul experienţei conştiente
Psihologia lui Wundt s-a bazat pe metodele experimentale ale ştiinţelor
naturale, în special pe tehnicile folosite de fiziologi. Wundt a adaptat aceste
metode ştiinţifice de investigaţie nevoilor noii psihologii. Spiritul vremii deatunci prezent în filosofie şi fiziologie a contribuit nu doar la modelarea
modelelor de cercetare a noii psihologii, ci şi a obiectului său.
Subiectul psihologiei lui Wundt era, într-un cuvânt, conştiinţa. După părerea
lui Wundt, conştiinţa includea părţi şi putea fi studiată prin metoda analizei şi
reducţiei. El credea despre conştiinţă că este activă în organizarea propriului
conţinut, de aceea, studierea ca atare a elementelor, conţinutului sau structuriiconştiinţei va oferi doar un punct de plecare pentru înţelegerea proceselor
psihologice.
Wundt s-a axat asupra capacităţii de autoorganizare a minţii şi în acest sens
el şi-a numit sistemul voluntarism.
Voluntarism – ideea că mintea are capacitatea de a organiza conţinuturi
mentale în procese de gândire de nivel superior .El a susţinut despre mintea conştientă că are puterea de a sintetiza elemente
în procese cognitive de nivel super ior, recunoscând că elementele conştiinţei au
caracter fundamental. Fără aceste elemente, mintea nu ar avea ce organiza.
După Wundt, psihologii ar trebui să se preocupe mai degrabă de studiul
experienţei nemijlocite, decât de studiul experienţei mijlocite.
7/22/2019 Note de Curs Ist. Psih
http://slidepdf.com/reader/full/note-de-curs-ist-psih 35/148
35
Experienţa mijlocită oferă informaţie despre altceva decât elementele acelei
experienţe. Ea reprezintă forma obişnuită în care facem uz de experienţă pentru
a dobândi informaţii despre lume.
Experienţa nemijlocită este imparţială prin interpretare. Pentru Wundt,
experienţa nemijlocită este obiectivă, nealterată de nicio interpretare personală
şi după opinia sa experienţele umane de bază (nemijlocite) formează stările de
conştiinţă (elementele mentale) pe care mintea le organizează în mod activ.
Metoda introspecţiei
Wundt îşi caracteriza psihologia ca ştiinţa experienţei conştiente, astfel,
metoda psihologiei ştiinţifice trebuie să presupună observarea experienţeiconştiente. Însă acest lucru nu putea fi făcut decât de persoana care are acea
experienţă. În acest sens Wundt a stabilit că metoda observaţiei va trebui să
implice obligatoriu – introspecţia – examinarea propriilor stări mentale.
Introspecţia – examinarea propriei minţi de către o persoană, pentru a
descrie ce gândeşte sau simte.
Wundt descria această metodă ca percepţie internă care era realizată conformurmătoarelor reguli şi condiţii explicite:
Observatorii trebuie să fie capabili să determine când trebuie să aibă
loc procesul;
Observatorii trebuie să fie pregătiţi sau cu atenţia trează;
Observaţia trebuie să poată fi repetată;
Condiţiile în care este derulat experimentul trebuie să poată fimodificate astfel încât stimulii să poată fi variaţi, de o manieră
controlată.
Ultima condiţie face referire la esenţa metodei experimentale: varierea
condiţiilor stimulării şi observarea schimbărilor survenite în experienţele
raportate de subiecţi.
Odată definite domeniul şi metodologia noii sale ştiinţe a psihologiei,Wundt i-a trasat obiectivele:
7/22/2019 Note de Curs Ist. Psih
http://slidepdf.com/reader/full/note-de-curs-ist-psih 36/148
36
Descompunerea proceselor conştiente în elementele lor de bază;
Clarificarea modului în care aceste elemente sunt sintetizate şi
organizate;
Determinarea legilor care guvernează organizarea elementelor,
legându-le unele de altele.
Wundt a sugerat că senzaţia reprezintă una dintre cele două forme
elementare ale exper ienţei. Senzaţiile sunt provocate de stimularea organelor de
simţ, iar impulsurile ajung la creier. Senzaţiile pot fi clasificate în funcţie de
intensitate, durată şi modalitatea de reacţie a simţului implicat.
Sentimentele sunt celelalte forme elementare ale experienţei. Senzaţiile şi
sentimentele sunt aspecte simultane ale experienţei nemijlocite. Sentimentele
reprezintă complementele subiective ale senzaţiilor, dar nu sunt generate de
vreun organ de simţ. El a propus teoria tridimensională a sentimentelor –
plăcere/neplăcere; tensiune/relaxare; excitaţie/inhibiţie. Deşi a stimulat multe
cercetări la Leipzig şi în alte laboratoare europene din perioada respectivă, ea n-
a trecut testul timpului.Moştenirea lui Wundt
Actul de înfiinţare a primului laborator de psihologie avea nevoie de o
persoană cu o cunoaştere profundă a fiziologiei şi filosofiei contemporane,
capabilă să sintetizeze ideile şi metodele celor două discipline. Pentru ca Wundt
să-şi ducă la îndeplinire ţelul de a întemeia o nouă ştiinţă, el trebuia să respingă
gândirea neştiinţifică din trecut şi să reteze legăturile intelectuale dintre noua sa psihologie ştiinţifică şi vechea filosofie a minţii. Restrângând subiectul
psihologiei la experienţa conştientă şi afirmând că psihologia este o ştiinţă
întemeiată pe experienţă, Wundt a reuşit să evite discuţiile despre sufletul
nemuritor şi relaţiile sale cu trupul muritor. El a declarat simplu şi răspicat că
psihologia nu este preocupată de astfel de probleme iar afirmaţia sa a constituit
un uriaş pas înainte.
7/22/2019 Note de Curs Ist. Psih
http://slidepdf.com/reader/full/note-de-curs-ist-psih 37/148
37
Wundt a iniţiat un nou domeniu al ştiinţei, şi a făcut cercetări într -un
laborator pe care l-a construit exclusiv în acest scop. Şi-a publicat rezultatele în
propria revistă şi a încercat să dezvolte o teorie sistematică a naturii minţii
omeneşti. Unii dintre studenţii săi au înfiinţat laboratoare şi au continuat să
caute rezolvări experimentale ale unor probleme propuse de Wundt folosind teh
nicile acestuia. Wundt a echipat astfel psihologia cu toate cele necesare ştiinţei
moderne.
Desigur, şi vremurile erau pregătite pentru apariţia şcolii lui Wundt. Ea
era prelungirea firească a dezvoltării ştiinţelor psihologice, mai ales în
universităţile germane. Rezultatele eforturilor lui Wundt reprezintă o realizarede însemnătate primordială ce-i conferă o statură unică printre psihologii
perioadei moderne.
Contribuţiile de imensă însemnătate nu sunt diminuate de faptul că mare
parte din psihologia ulterioară a constat într -o revoltă împotriva constrângerilor
pe care el le-a impus domeniului, ba chiar se poate considera că aceste evoluţii
îi sporesc meritele.
4.2. Hermann Ebbinghaus (1850 – 1909)
La scurt timp după ce Wundt afirmase că este imposibil să realizezi
experimente asupra proceselor mentale superioare, un psiholog german,
cercetând de unul singur separat de orice centru de cercetare academic, a
început să realizeze cu succes experimente asupra proceselor mentale
superioare, fiind primul care a cercetat experimental învăţarea şi gândirea. Prin
aceasta Hermann Ebbinghaus a demonstrat că Wundt grşea în această privinţă,
dar a şi schimbat modul în care asocierea sau învăţarea pot fi studiate.
S-a născut în Germania, lângă Bonn, în 1850 şi şi-a început studiile
superioare la Universitatea din Bonn şi le-a continuat la Halle şi Berlin.
Trei ani înainte ca Wundt să-şi întemeieze laboratorul de la Leipzig,
Ebbinghaus a cumpărat un exemplar al operei lui Fechner, Elemente de
7/22/2019 Note de Curs Ist. Psih
http://slidepdf.com/reader/full/note-de-curs-ist-psih 38/148
38
psihofizică. Acest lucru i-a marcat gândirea, şi, în cele din urmă, direcţia noii
psihologii.
Scopul său era să aplice metoda experimentală la procesele mentale
superioare. Probabil influenţat de scrierile asociaţioniştilor britanici,
Ebbinghaus a ales să-şi desfăşoare munca de cercetare în domeniul învăţării.
Dar, accentul pus de Ebbinghaus era diferit, el şi-a început investigaţia studiind
f ormarea iniţială a asocierilor, în acest fel, putând să controleze condiţiile în
care s-au format lanţurile de idei şi deci să facă mai obiectiv studiul învăţării.
Cercetările sale asupra învăţării şi memorării au inclus variabile precum:
- Dificultatea materialului (silabe fără sens vs. cu sens); - Repetiţia ( nouă repetiţii pentru cele cu sens vs. 80 de repetiţii pentru cele
fără sens);
- Lungimea materialului;
- Controlul riguros al condiţiilor experimentale;
- Analiza cantitativă a datelor;
- Efectele supraînvăţăr ii;- Asocierile în interiorul listelor de silabe;
- Revderea materialului;
- Timpul dintre învăţare şi aducerea-aminte (curba uitării).
Rezultatele investigaţiilor sale au fost publicate într -o carte intitulată
Despre memorie: o contribuţie la psihologia experimentală (1885), care este
poate cel mai strălucit studiu de autor din istoria psihologiei experimentale. Cercetările sale au fost atât de riguroase, profunde şi sistematice, încât sunt şi
astăzi citate de tratatele de psihologie, la peste un secol distanţă.
4.3. Franz Brentano (1838 – 1917)
A învăţat la Universităţile din Berlin, München şi Tübingen, dobândind o
licenţă în filosofie la Tübingen, în 1864. Cea mai faimoasă carte, Psihologia din
perspectivă empirică, a fost publicată în 1874. Cartea contrazicea deschis
7/22/2019 Note de Curs Ist. Psih
http://slidepdf.com/reader/full/note-de-curs-ist-psih 39/148
39
opiniile lui Wundt c privire la conţinuturile experienţei conştiente. Brentano
este socotit unul dintre cei mai importanţi psihologi timpurii, fiind considerat,
după cum vom vedea, precursor intelectual al şcolii de psihologie a formei şi
celei de psihologie umanistă. În vreme ce psihologia lui Wundt era
experimentală, cea a lui Brentano era empirică. Potrivit acstuia metoda
principală a psihologiei trebuie să fie observaţia, nu experimentul, considerând
că abordarea empirică are un domeniu mai vast, chiar dacă nu respingea cu totul
metoda experimentală. El a susţinut că adevărata tematică a psihologiei este
actvitatea mentală, cum ar fi actul mental de a vedea, mai degrabă decât
conţinutul a ceea ce vede persoana. Prin aceasta, psihologia brentaniană aactului a contestat punctul de vedere al lui Wundt că procesele mentale implică
elemente sau conţinuturi.
Redefinirea de către Brentano a tematicii psihologiei necesită o metodă de
investigaţie diferită bazată pe preferinţa lui pentru metode mai degrabă
empirice, recurgând astfel la observaţia sistematică. El a propus două moduri de
studiere a actelor mentale:- Prin intermediul memoriei (aducerea aminte a proceselor mentale pe care
le presupune o anumită stare mentală);
- Prin intermediul imaginaţiei (imaginarea stărilor mentale şi observarea
proceselor mentale concomitente).
Deşi poziţia lui Brentano şi-a avut proprii adepţi, psihologia wundtiană şi-a
conservat întâietatea.
4.4. Carl Stumpf (1848 – 1936)
S-a născut în Bavaria şi de mic copil a fost atras de muzică. La sugestia lui
Brentano a plecat la Universitatea din Göttingen, unde şi-a luat doctoratul în
1868. În 1894, a fost numit în cel mai prestigios post de profesor de psiholgie
din Germania, la Universitatea din Berlin.
7/22/2019 Note de Curs Ist. Psih
http://slidepdf.com/reader/full/note-de-curs-ist-psih 40/148
40
Deşi programul său de cercetare nu l-a egalat niciodată pe cel al lui Wundt,
Stumpf a fost considerat cel mai important rival al acestuia.
Primele scrieri psihologice ale lui Stumpf au avut ca obiect percepţia
spaţiului, însă cea mai influentă, scrisă şi datorită interesului său pentru muzică,
este Psihologia sunetului, publicată în două volume (1883, 1890). Această
lucrare, împreună cu studiile ulterioare din domeniul muzicii, i-au garantat un
prestigiu întrecut doar de cel al lui Helmholtz în domeniul acusticii, ambii fiind
consideraţi pionieri în domeniul studiului psihologic al muzicii.
Stumpf a susţinut că principalele date ale psihologiei sunt fenomenele.
Fenomenologia era tipul de introspecţie preferat de Stumpf care se referă laexaminarea experienţei obiective.
Fenomenologia – metod a introspectivă a lui Stumpf, care examina
experienţa aşa cum se producea, neîncercând să o reducă la elementele
componente. De asemenea, o abordare a cunoaşterii bazată pe descrierea
obiectivă a experienţei nemijlocite, aşa cum este ea, fără a fi analizată sau
redusă la elemente.Stumpf nu era de acord cu Wundt cu privire la descompunerea experienţei în
elemente componente. El era de părere că analiza experienţei prin reducerea ei
la conţinuturile sau la elementele mentale transformă experienţa în ceva
artificial şi abstract.
Stumpf a publicat şi o teorie a emoţiei, ce încerca să reducă sentimentele la
senzaţii, o idee ce prezintă interes pentru teoriile cognitive contemporane aleemoţiei.
Stumpf a fost unul dintre numeroşii psihologi germani care au lucr at
independent de Wundt la lărgirea graniţelor psihologiei.
4.5. Oswald Külpe (1862 – 1915)
Iniţial discipol a lui Wundt, Külpe a stat în fruntea unui grup de studenţi în
cadrul unei mişcări de protest împotriva a ceea ce el considea limitări ale
7/22/2019 Note de Curs Ist. Psih
http://slidepdf.com/reader/full/note-de-curs-ist-psih 41/148
41
psihologiei lui Wundt. Pe parcursul carierei sale, a acţionat pe probleme pe care
psihologia lui Wundt le ignora. Külpe a scris un manual cu caracter introductiv,
Elemente de psihologie (1893) în care definea psihologia drept ştiinţa faptelor
experienţei, ca dependentă de persoana implicată în experienţă.
În 1894, a acceptat un post de profesor la Universitatea din Würzburg iar doi
ani mai târziu a creat un laborator de psihologie, care în curând a început să
rivalizeze ca importanţă cu cel al lui Wundt. Printre studenţii atraşi la Würzburg
se găseau şi câţiva americani, precum Rowland Angell, care urma să devină o
figură esenţială pentru dezvoltarea şcolii funcţionaliste de gândire.
Contribuţii: - Procesele de gândire pot fi studiate experimental;
- Introspecţia experimentală – metodă care recurgea la constatări
retrospective cu privire la procesele cognitive ale subiecţilor, realizate
după încheierea sarcinii;
- Gândirea fără imagini – sensul la nivelul gândirii poate apărea fără nicio
componentă senzorială sau imagistică;În acest moment divizările şi controversele au năpădit psihologia, chiar la
scurt timp după întemeierea sa oficială. Totuşi, dincolo de diferenţe, primii
psihologi erau uniţi în privinţa scopului comun de a dezvolta o ştiinţă
independentă a psihologiei. În pofida punctelor de vedere diferite cu privire
la tematica şi metodele psihologiei, Wundt, Ebbinghaus, Brentano, Stumpf,
alături de alţii, au schimbat definitiv modul în care era studiată naturaumană.
Germania n-a rămas multă vreme centrul mişcării nou-apăr ute. Curând,
studentul lui Wundt, E.B. Titchener, a venit În Statele Unite cu o versiune
diferită a psihologiei faţă de cea a fondatorului ei.
7/22/2019 Note de Curs Ist. Psih
http://slidepdf.com/reader/full/note-de-curs-ist-psih 42/148
42
5. STRUCTURALISMUL
5.1. Edward Bradford Titchener (1867 – 1927)
Deşi se declara discipol a lui Wundt, el a modificat considerabil sistemul de
psihologie wundtian când l-a dus din Germania în Statele Unite, Titchener a
oferit o abordare proprie, pe care a numit-o structuralism. Structuralismul a
căpătat importanţă în Statele Unite, unde s-a menţinut timp de circa două
decenii, înainte ca alte mişcări, mai noi, să-i ia locul.
Wundt identificase elementele sau conţinuturile conştiinţei, dar preocuparea
lui Titchener era legată de organizarea acestora, de sinteza lor în procese
cognitive superioare prin apercepţie.
Titchener s-a concentrat asupra elementelor de conţinut din minte şi
aglutinării lor mecanice prin procesul de asociere, însă a renunţat la doctrina
aglutinării a lui Wundt.
Potrivit lui Titchener, sarcia fundamentală a psihologiei este să descopere
natura experienţelor elementare conştiente – să analizeze conştiinţa la nivelul
părţilor ce o alcătuiesc şi astfel să-i determine structura.
S-a născut în Chichester, Anglia într -o familie săracă. A frecventat mai întâi
Colegiul Malvern iar apoi Universitatea Oxford. La Oxford, Titchener a început
să se intereseze de psihologia lui Wundt după care a plecat la Leipzig pentru a
studia cu Wundt însuşi. Şi-a obţinut doctoratul aici în 1892. Odată doctoratul
luat, Titchener spera să devină deschizător de drumuri pentru noua psihologie
experimentală în Anglia, dar acest lucru a fost privit de scepticism de colegii de
la Oxford. A părăsit Anglia şi s-a dus la Cornell University din Statele Unite,
pentru a preda psihologia şi a conduce laboratorul. Avea atunci 25 de ani şia
r ămas acolo tot restul vieţii. A murit la la 60 de ani din cauza unei tumori
cerebrale.
7/22/2019 Note de Curs Ist. Psih
http://slidepdf.com/reader/full/note-de-curs-ist-psih 43/148
43
Printre operele lui Titchener se numără: Principii de psihologie (1896);
Introducere în psihologie (1898); patru volume din Psihologie experimentală:
manual pentru lucrări de laborator (1901 – 1905). Tratatele lui Titchener au
fost intens folosite şi au fost traduse în rusă, italiană, germană, spaniolă şi
franceză.
În 1904 înfiinţează alături de un grup de psihologi, grupul Experimentaliştii
lui Titchener care se întâlneau regulat pentru a-şi compara rezultatele
cercetărilor. Una dintre regulile stabilite de el era neadmiterea femeilor. Deşi
Titchener a continuat să excludă femeile de la întâlnirile Experimentaliştilor, a
încurajat şi sprijinit promovarea lor în psihologie. L a doi ani după moartea luiTitchener, Experimentaliştii s-au reorganizat în Societatea Psihologilor
Experimentali activă şi astăzi. Noua organizaţie primea femei în rândurile sale
şi organiza reuniuni anuale, pentru a discuta cercetările realizate de invitaţi.
Conţinutul experienţei conştiente
Tematica psihologiei, potrivit lui Titchener trebuie să fie experienţa
conştientă.. Acest tip de experienţă diferă de cele studiate de oamenii de ştiinţădin alte domenii. Astfel, lumina şi sunetul pot fi studiate de fizicieni şi de
psihologi, dar fizicienii studiază lumina din punctul de vedere al proceselor
fizice care au loc, în vreme ce psihologii investighează lumina din punctul de
vedere al modului în care oamenii observă şi au experienşa acestor fenomene.
Potrivit lui Titchener acest gen de experienţă conştientă este singurul obiect
ce revine cercetării psihologice. El a descris diferenţa dintre experienţeledependente şi cele independente în cartea sa din 1909, Tratat de psihologie.
El avertiza în studiul ex perienţei conştiente şi asupra erorii de stimul, care
confundă procesele mentale cu obiectele pe care le observăm.
Eroarea de stimul – confundarea proceselor mentale de studiat cu stimulul
sau obiectele observate.
Când observatorii se concentrează asupra o biectului-stimul în locul
conţinutului conştiinţei, ei nu vor reuşi să distingă între ce au aflat în trecut
7/22/2019 Note de Curs Ist. Psih
http://slidepdf.com/reader/full/note-de-curs-ist-psih 44/148
44
despre obiect de experienţa lor personală directă şi nemijlocită. Tot ce pot şti
realmente observatorii despre un măr de exemplu este că e roşu, lucios şi
rotund. Când descriu orice altceva decât culoarea, luminozitatea şi
caracteristicile spaţiale, ei interpretează obiectul, nu îl observă. Astfel, ei au de a
face cu experienţa mijlocită, nu cu cea nemijlocită.
Titchener a definit conştinţa ca suma experienţelor noastre aşa cum există ele
la un moment dat. Mintea este suma experienţelor pe care le acumulăm pe
parcursul vieţii. Conştiinţa şi mintea sunt similare, numai că în cazul conştiinţei
sunt implicate procese mentale ce au loc într-un anume moment, în vreme ce
mintea implică totalitatea acestor procese. Psihologia structurală era văzută de Titchener ca fiind fundamentală, iar el
nu era preocupat de aplicarea cunoştinţelor psihologice. Psihologia, afirma el,
nu se ocupă de vindecarea minţilor bolnave şi nici de reforma societăţii.
Singurul scop legitim al psihologiei este să descopere realitatea structurii minţii.
Introspecţia
Forma de introspecţie sau autoobservare propusă de Titchener sa bazat peobservatori riguros pregătiţi. El a preluat de la Külpe denumirea de itrospecţie
experimentală sistematică pentru a-şi descrie metoda. L afel ca şi Külpe,
Titchener a recurs la relatări detaliate, calitative şi cantitative ale activităţilor
mentale din timpul actului de introspecţie. El s-a opus abordării lui Wundt şi el
se deosebea prin aceea că era interesat de analiza experienţei conştiente
complexe la nivelul părţilor sale componente şi nu la nivelul sintezeielementelor prin intermediul apercepţiei. Titchener punea accentul pe părţi iar
Wundt pe întreg.
Elementele conştiinţei
Tirchener a statuat trei probleme esenţiale pentru psihologie:
1. Reducerea proceselor conştiente la componentele lor cele mai simple;
2. Stabilirea legilor potrivit cărora aceste elemente ale conştiinţei sunt
asociate;
7/22/2019 Note de Curs Ist. Psih
http://slidepdf.com/reader/full/note-de-curs-ist-psih 45/148
45
3. Stabilirea legăturii elementelor cu procesele fiziologice.
Majoritatea cercetărilor lui Titchener au fost consacrate primei probleme,
anume descoperirii elementelor conştiinţei. Astfel, el a definit trei stări
elementare ale conştiinţei: senzaţiile, imaginile şi stările af ective.
Senzaţiile reprezintă elementele de bază ale percepţiei şi sunt prezente în
sunete, imagini, mirosuri şi alte experienţe produse de obiecte fizice din jurul
nostru.
Imaginile reprezintă elementelor ideilor şi se găsesc în procesele care
reflectă experienţe ce nu sunt de fapt prezente, cum ar fi amintirea unei
experienţe trecute. Stările afective sau afectele, sunt elementele emoţiilor şi se găsesc în
experienţe precum dragostea, ura şi tristeţea.
Elementele mentale pot fi grupate şi în pofida simplităţii lor acestea posedă
atribute care ne permit să le identificăm. Atributelor wundtiene, ale calităţii şi
intensităţii, Titchener le-a adăugat durata şi claritatea. El considera cele patru
proprietăţi ca fundamentale pentru orice senzaţie, deoarece sunt prezente, într-omăsură mai mare sau mai mică, în orice experienţă.
- Calitatea este acea caracteristică – rece sau roşu – care distinge clar
fiecare element de orice alt element;
- Intensitatea se referă la cât de puternică ori cât de slabă, cât de sonoră sau
de pregnant vizuală poate fi o senzaţie;
-
Durata este succesiunea unei senzaţii pe firul timpului; - Claritatea se referă la rolul atenţiei în experienţa conştientă.
Senzaţiile şi imaginile sunt caracterizate de toate cele patru atribute, în
vreme ce stările afective doar de trei: calitatea, intensitatea şi durata .
Mai târziu Titchener adaugă încă un atribut, întinderea. După anii 1920
Titchener începe să-şi reconsidere metoda introspectivă, adoptând un punct de
vedere fenomenologic, în care experienţa era examinată aşa cum survine fără a
o mai descompune în elemente.
7/22/2019 Note de Curs Ist. Psih
http://slidepdf.com/reader/full/note-de-curs-ist-psih 46/148
46
Titchener a crezut că pune bazele psihologiei, însă eforturile sale s-au
dovedit doar o fază în istoria acestuia. Când Titchener a murit, epoca
structuralismului s-a încheiat. Faptul că a rezistat atât de mult timp reprezintă un
omagiu al personalităţii sale impunătoare.
5.1. Contribuţiile structuralismului
Istoricii acordă credit contribuţiilor lui Titchener şi ale structuraliştilor.
Subiectul lor – experienţa conştientă – era clar definit. Metodele lor de
cercetare, bazate pe observaţie, experiment şi măsurătoare se plasau în
continuarea celor mai bune practici ştiinţifice.
Deşi tematica şi obiectivele structuraliştilor nu mai sunt considerate
esenţiale, metoda introspecţiei, continuă să fie folosită în numeroase domenii
ale psihologiei.
O contribuţie importantă a structuralismului provine din faptul că a slujit ca
ţintă pentru critică. Evoluţia în ştiinţă are nevoie de ceva căruia să i se opună.
Cu structuralismul lui Titchener ca idee căreia să i te opui, psihologia a evoluat
mult dincolo de limitele sistemului său.
6. FUNCŢIONALISMUL – INFLUENŢEANTERIOARE
6.1. Revoluţia evoluţiei: Charles Darwin (1809-1882)
Ca prim sistem american original de psihologie, funcţionalismul a constituitun protest deli berat la adresa psihologiei experimentale a lui Wundt şi a
psihologiei structurale a lui Titchener, ambele socotite mult prea restrictive.
Aceste prime şcoli de gândire nu puteau răspunde la întrebările ridicate de
funcţionalişti: ce face mintea? Şi cum procedează?
Ca rezultat al accentului pus pe funcţiile minţii, funcţionaliştii au devenit
interesaţi de aplicaţiile potenţiale ale psihologiei la problemele de zi cu zi legate
de adaptarea şi funcţionarea oamenilor în diferite domenii.
7/22/2019 Note de Curs Ist. Psih
http://slidepdf.com/reader/full/note-de-curs-ist-psih 47/148
47
Ideea evoluţiei n-a apărut odată cu Darwin, ea a fost prefigurată de :
- Noţiunea fundamentală a evoluţiei, poate fi regăsită chiar în secolul IV-
lea î.H.;
- Medicul englez Erasmus Darwin (bunicul lui Charles Darwin şi Francis
Galton) scria că toate animalele cu sânge cald au evoluat dintr-un singur
filament viu şi fuseseră însufleţite de Dumnezeu;
- Naturalistul francez Jean-Babtiste Lamarck a formulat o teorei
comportamentală a evoluţiei, care sublinia că modificarea formei corpului
animalelor se datorează eforturilor acestora de a se adapta la mediu;
- La mijlocul sec. al XIX-lea, geologul britanic Charles Lyell a introdusnoţiunea de de evoluţie în teoria geologică, susţinând că Pământul a
trecut prin mai multe faze de dezvoltare până să ajungă la structura de
astăzi;
- Au fost puse la îndoială relatările biblice cu privire la creaţie iar oamenii
deveniseră nerăbdători să-şi îndrepte credinţa spre ştiinţă.
Climatul intelectual al acelor vremuri conferea ideii de evoluţie nu doarrespectabilitate din punct de vedere ştiinţific, dar o făcea şi necesară. Multă
vreme, oamenii de ştiinţă au gândit, au speculat şi au emis ipoteze, însă au oferit
puţine dovezi justificative. Astfel, în acel moment, Originea speciilor a lui
Darwin a furnizat atât de multe date bine organizate, încât teoria evoluţionistă
nu mai putea fi ignorată. Spiritul vremii cerea o astfel de teorie, iar Charles
Darwin a devenit agentul ei.Viaţa lui Charles Darwin
A fost unul dintre cei mai norocoşi oameni din toate timpurile. Bunicii săi
erau doi dintre cei mai cunoscuţi bărbaţi din Anglia. Datorită lor, el s-a obişnuit
de mic cu compania oamenilor inteligenţi şi cu talent artistic. A crescut într -o
casă confortabilă, înconjurat de afecţiune, iar imaginaţia i-a fost liberă să
hoinărească. Tatăl său era un om avut, iar când Charles se apropia de vârsta de
douăzeci de ani, şi-a dat seama că nu va face niciodată ceva cu de-a sila. Tot
7/22/2019 Note de Curs Ist. Psih
http://slidepdf.com/reader/full/note-de-curs-ist-psih 48/148
48
restul vieţii a făcut exact ce a dorit, iar la sfârşitul ei a fost înconjurat de aceeaşi
atmosferă de dragoste şi protecţie de care avusese parte în copilărie (Aydon,
2002).
Influenţa lui Darwin asupra psihologiei
Descoperirile lui Darwin din ultima parte a sec. al XIX-lea au influenţat
psihologia contemporană prin:
- Interesul pentru psihologia animală, care a stat la baza psihologiei
comparate;
- Accentul pus mai degrabă pe funcţiile conştiinţei decât pe structura sa;
- Acceptarea metodologiilor şi datelor provenite din mai multe domenii; - Focalizarea pe descrierea şi măsurarea doferenţelor individuale.
Psihologii şi-au dat seama că studierea comportamentului animal era vitală
pentru înţelegerea comportamentului omenesc şi şi-au îndreptat cercetările către
funcţionarea mentală a animalelor, introducând astfel un nou subiect în
laboratorul de psihologie. Investigarea psihologiei animale va avea
repercursiuni profunde asupra dezvoltării domeniului. Teoria evoluţionistă a condus la schimbări şi în privinţa subiectelor şi
obiectivelor psihologiei. Şcoala structuralistă de gândire se focalizase pe analiza
conţinuturilor conştiinţei.
Pe măsură ce psihologia a devenit mai preocupată de modul în care oamenii
şi animalele funcţionau în procesul de adaptare la mediu, cercetarea detaliată a
elementelor mentale – începută de Wundt şi Titchener – şi-a pierdutatractivitatea.
Ideile lui Darwin au influenţat psihologia, lărgind metodele pe care noua
ştiinţă le putea folosi în mod legitim. Metodele utilizate în laboratorul lui Wundt
de la Leipzig provenea mai ales din fiziologie, cu precădere din metodele
psihofizice ale lui Fechner. Metodele lui Darwin, ce au produs rezultate
aplicabile atât oamenilor, cât şi animalelor, nu mai semănau defel cu tehnicile
de sorginte fiziologică. Datele lui Darwin proveneau dintr -o mulţime de surse,
7/22/2019 Note de Curs Ist. Psih
http://slidepdf.com/reader/full/note-de-curs-ist-psih 49/148
49
cum ar fi, geologia, arheologia, demografia, observarea animalelor sălbatice şi
domestice or i cerectările zootehnice. Teoria lui s-a bazat pe informaţii
provenind din toate domeniile.
Psihologii care au acceptat teoria evoluţiei şi accentul pus pe funcţiile
conştiinţei au devenit mai eclectici în metodele lor de cercetare, lărgint astfel
scala tipurilor de date ce puteau fi strânse.
Un efect al evoluţionismului asupra psihologiei l-a constituit creşterea
interesului pentru diferenţele individuale. În acest sens, dacă fiecare generaţie ar
fi fost identică celei dinaintea sa, evoluţia nu ar mai fi avut loc. Este motivul
pentru care variaţiile – diferenţele individuale - reprezintă un factor important pentru teoria evoluţionistă.
În vreme ce psihologii structurali au continuat să caute legi generale,
aplicabile tuturor minţilor, psihologii influenţaţi de ideile lui Darwin au cercetat
modurile în care minţile individuale se deosebeau şi curând au propus tehnici de
măsurare a acestor diferenţe.
6.2. Diferenţe individuale: Francis Galton (1822 – 1911)Opera lui Galton despre ereditatea mentală şi diferenţele individuale dintre
capacităţile oamenilor a adus efectiv spiritul evoluţiei pe tărâmul noii
psihologii. Înaintea lui Galton, unul dintre puţinii oameni de ştiinţă de la
începuturi care a recunoscut diferenţele individuale dintre aptitudini şi atitudini
a fost medicul spaniol Juan Huarte (1530 – 1592).
Francis Galton era extrem de inteligent (cu un IQ estimat la 200) şi avea omulţime de idei. Era cel mai mic dintre nouă fraţi şi s-a născut lângă
Birmingham, Anglia în anul 1822. Tatăl său a fost un prosper bancher, a cărui
familie, bogată şi de frunte, includea persoane în sfere de influenţă majore:
guvern, Biserică şi armată. Francis a fost un copil precoce, care învăţa repede.
Astfel, la 12 luni, Galton putea recunoaşte toate majusculele, la 18 luni cunoştea
fără probleme atât alfabetul limbii engleze, cât şi pe cel grecesc, şi începea să
7/22/2019 Note de Curs Ist. Psih
http://slidepdf.com/reader/full/note-de-curs-ist-psih 50/148
50
ţipe dacă îi erau luate din faţă, la doi ani şi jumătate, a citit prima sa carte, la
cinci ani, ştia deja bine operele lui Homer (Brookes, 2004).
A fost curios şi a studiat medicina pentru ca după moartea tatălui său atenţia
să-i fie captată de călătorii şi explorări. Când vărul său, Charles Darwin, a
publicat Originea speciilor , Galton a fost fascinat de noua teorie. El scria că „a
despărţit două epoci în dezvoltarea mental ă, la fel cum o făcuse cu gândirea
omenească în general ” (Gillham, 2001, p. 155).
Contribuţii:
Ereditatea mentală
Prima carte importantă de psihologie a fost Geniul ereditar (1869). Darwindupă ce a citit-o, i-a scris lui Galton că nu mai studiase ceva mai interesant sau
mai original. Galton încerca să demonstreze că valoarea intelectuală individuală
sau geniul apare în cadrul familiilor mult prea des pentru a fi puse doar pe
seama influenţelor mediului. În esenţă, teza sa era că bărbaţii eminenţi au fii
eminenţi.
Spre sfârşitul vieţii sale, el a întemeiat ştiinţa „eugeniei”, termen pe care l-ainventat. El a susţinut că oamenii asemenea animalelor din ferme pot fi
perfecţionaţi prin selecţie artificială. Astfel, dacă vom selecţiona şi împerechea
oameni talentaţi, generaţie după generaţie, rezultatul va fi o rasă umană cu
înzestrări deosebite. El a propus crearea unor teste de inteligenţă, pentru a alege
bărbaţii şi femeile cu calităţi excepţionale în vederea unei reproduceri selective.
În încercarea de a-şi testa teoria eugenică, Galton a studiat tehnicile demăsurare şi statistică. În Geniul ereditar , el a aplicat conceptele statistice la
problema eredităţii, împărţind oamenii importanţi din eşantionul său în categorii
în funcţie de frecvenţa cu care nivelul la care se ridicau abilităţile fiecăruia se
întâlnea în populaţie.
Probabilitatea apariţiei unor persoane eminente în anumite familii nu era
suficient de mare pentru ca Galton să ia în serios posibilitatea influenţei
mediului elevat, a oportunităţilor mai mari în materie de educaţie sau avantajele
7/22/2019 Note de Curs Ist. Psih
http://slidepdf.com/reader/full/note-de-curs-ist-psih 51/148
51
sociale. El a susţinut că eminenţa, sau lipsa sa, depindea doar de ereditate, nu de
oportunitate.
A mai scris Oameni de ştiinţă englezi (1874) şi alte 30 de articole pe
problemele eredităţii. A publicat o revistă, Biometrika, a întemeiat Laboratorul
de Eugenie de la University College din Londra, şi a pus bazele unei organizaţii
care să-i promoveze ideile cu privire la ameliorarea calităţilor mentale ale rasei
umane.
În Geniul ereditar , Galton discută despre limitările dezvoltării mentale şi
fizice care sunt fixate pentru fiecare dintre noi de către ereditate. El subliniază
că, indiferent de câte exerciţii mentale şi fizice am face, nu ne vom putea depăşilimitele stabilite de zestrea genetică.
Metodele statistice
Galton nu era niciodată pe deplin satisfăcut de modul în care era rezolvată o
problemă până nu găsea o metodă de a cuantifica şi analiza statistic datele. Când
era necesar, îşi dezvolta chiar propriile metode.
Un matematician belgian Adolphe Quételet (1796 – 1874) era convins căstatistica arunca lumină asupra comportamentului omenesc şi asupra înţelegerii
societăţii (Cohen, 2005). Quételet a fost primul care a utilizat metodele statistice
şi curba de distribuţie normală a datelor biologice şi sociale.
Galton a fost impresionat de datele lui Quételet şi a presupus că şi
caracteristicile mentale vor furniza date identice. Astfel, Galton a descoperit că
notele obţinute la examene în universităţi se plasau pe o curbă normală. Dincauza simplităţii curbei normale şi a faptului că ea se regăseşte cu privire la o
multitudine de trăsături, Galton a sugerat că orice set mare de măsurători ale
caracteristicilor sau valorilor omeneşti poate fi descris corect prin două numere:
valoarea medie a distribuţiei (media aritmetică) şi dispersia sau amplitudinea
variaţiei în jurul mediei (deviaţia standard).
Cercetările lui Galton în domeniul statisticii au dat naştere uneia dintre cele
mai importante măsuri din domeniul ştiinţei: corelaţia. Primul material despre
7/22/2019 Note de Curs Ist. Psih
http://slidepdf.com/reader/full/note-de-curs-ist-psih 52/148
52
ceea ce el numea „corelaţii” a apărut în 1888. Tehnicile statistice moderne
pentru determinarea validităţii şi fiabilităţii unui test, ca şi metodele de analiză
factorială reprezintă dezvoltări directe ale cercetărilor lui Galton asupra
corelaţiilor, care porneau de la observaţia sa că trăsăturile moştenite tind să
regreseze către medie. El a reprezentat grafic proprietăţile de bază ale
coeficientului de corelaţie şi a creat o formulă pentru calcularea sa, chiar dacă
formula nu mai este folosită.
Încurajat de Galton, studentul său Karl Pearson (1857 – 1936) a elaborat
formula utilizată astăzi pentru calculul coeficientului de corelaţie (coeficientul
de corelaţie produs-moment Pearson). Simbolul pentru coeficientul de corelaţie,r , provine de la prima literă a cuvântului „regresie”, ca recunoaştere a
descoperirii lui Galton că trăsăturile omeneşti moştenite tind să regreseze către
medie.
Testele psihologice
Expresia test psihologic este creaţia lui James McKeen Cattell, un discipol
american a lui Galton şi student a lui Wundt. Totuşi, Galton e cel care a stat laoriginea conceptului de teste psihologice. Galton a presupus că inteligenţa poate
fi măsurată în funcţie de capacităţile senzoriale ale persoanei şi că o inteligenţă
mai mare înseamnă şi o funcţionare senzorială superioară. Ideea sa îşi are ca
origine punctul de vedere empirist al lui John Locke, potrivit căruia întreaga
cunoaştere provine din simţuri. Dacă Locke are dreptate, atunci oamenii cei mai
inteligenţi au simţurile cele mai ascuţite.Galton a inventat şi construit o serie de istrumente cu care şi -a dotat în
1884 Laboratorul de Antropometrie din cadrul Expoziţiei Internaţionale de
Sănătate Publică. În cei şase ani cât a funcţionat laboratorul, Galton a colectat
date de la peste 9000 de oameni. El a plasat instrumentele utilizate pentru
măsurătorile antropometrice şi psihometrice pe o masă lungă de la capătul unei
camere înguste, lată de aproape doi metri şi lungă de 11. Scopul lui Galton era
7/22/2019 Note de Curs Ist. Psih
http://slidepdf.com/reader/full/note-de-curs-ist-psih 53/148
53
de a determina capacităţile indivizilor privind resursele mentale colective de la
nivelul întregii populaţii a Marii Britanii.
Asocierea ideilor
Galton a examinat două probleme din sfera asocierii:
- diversitatea asocierii de idei;
- timpul de reacţie (timpul necesar pentru a produce asocieri).
Legat de determinarea surselor asocierii, Galton a depistat că aproximativ
40% dintre ele îşi au originea în copilărie şi adolescenţă fiind astfel, o
demonstraţie timpurie a influenţei experienţelor din copilărie asupra
personalităţii adulte. Galton a fost de asemenea, foarte impresionat de influenţa proceselor de
gândire inconştiente, care aduceau la suprafaţa conştiinţei incidente pe care le
considera de mult uitate. El a ajuns la concluzia, că „cea mai importantă
activitate a creierului este cu totul independentă de conştiinţă” (Gillham, 2001,
p. 221). Galton a scris despre însemnătatea inconştientului într -un articol
publicat în revista Brain (1879). La Viena, Sigmund Freud, care avea propriileidei cu privire la importanţa inconştientului, s-a abonat la revistă şi a fost
evident influenţat de cercetările lui Galton.
Mai importantă decât rezultatele lui Galton a fost metoda experimentală pe
care a dezvoltat-o pentru studiul asocierilor, care a devenit bine cunoscută în
zilele noastre sub denumirea de test de asociere verbală. Wilhelm Wundt a
adaptat tehnica în cadrul laboratorului său de la Leipzig iar analistul Carl Jung aelaborat o tehnică proprie de asociere verbală, în cadrul cercetărilor sale cu
privire la personalitate.
Imagini mentale
Investigarea lui Galton a imaginilor mentale marchează prima folosire pe
scară largă a chestionarelor psihologice. Prin intermediul analizei statistice, el a
determinat că imaginile mentale, ca multe alte caracteristici omeneşti, erau
distribuite în populaţie conform curbei normale.
7/22/2019 Note de Curs Ist. Psih
http://slidepdf.com/reader/full/note-de-curs-ist-psih 54/148
54
Cercetările lui Galton despre imagini îşi aveau originea în încercările sale
repetate de a demonstra asemănările ereditare. Coform constatărilor sale,
imagini similare erau mai susceptibile să se producă între copiii din aceieaşi
părinţi decât între persoane care nu aveau legături de rudenie.
Aritmetică prin miros
Interesul lui Galton pentru cuantificare şi analiză statistică se exprima adesea
prin pasiunea de a număra. La conferinţe, era preocupat să numere de câte ori
căscau ori tuşeau auditorii. Rezultatele erau, potrivit lui, o măsură a plictisului.
La un moment dat a hotărât să numere, în loc de cifre, prin intermediul
mirosului, aşa că s-a străduit să uite ce sens aveau numerele. El a atribuit maidegrabă mirosurilor valori aritmetice şi a încercat să facă adunări şi scăderi
gândindu-se la ele. Acest exerciţiu intelectual a produs articolul Aritmetica prin
miros, publicat în primul număr al revistei americane Psychological Review.
Galton a făcut cercetări psihologice timp de 15 ani, iar eforturile sale au
influenţat considerabil evoluţia noii psihologii. A fost o persoană extrem deînzestrată, ale cărei talent şi temperament erau legate de o singură disciplină.
Astfel, punctele sale de interes precum şi metodele folosite au fost: adaptarea,
ereditatea în raport cu mediul, compararea speciilor, dezvoltarea copilului,
metoda chestionarelor, tehnicile statistice, diferenţele individuale, testele
psihologice. Munca lui Galton a influenţat dezvoltarea psihologiei, după cum
vom vedea, mai mult decât cea a fondatorului disciplinei, Wilhelm Wundt.
6.3. George John Romanes (1848 – 1894)
Fiziolog britanic care a formalizat şi sistematizat studiul inteligenţei animale.
El a publicat lucrarea Inteligenţa animală (1883), considerată în general prima
carte de psihologie comparată. Scopul lui a fost să demonstreze un nivel
ridicat de inteligenţă a animalelor şi similitudinea ei cu funcţionarea intelectuluiomenesc, ilustrând astfel continuitatea în dezvoltarea mentală.
7/22/2019 Note de Curs Ist. Psih
http://slidepdf.com/reader/full/note-de-curs-ist-psih 55/148
55
A elaborat ceea ce numea “scara mentală”, pe care a înşirat diferitele s pecii
animale în ordinea gradului de funcţionare mentală. La baza opiniilor lui
oarecum surprinzătoare, el a pus datele colectate prin metoda anecdotică,
definită drept utilizarea observaţiilor, adesea întâmplătoare, conţinute în
constatările şi relatările cu privire la comportamentul animal.
Romanes şi-a elaborate concluziile cu privire la inteligenţa animalelor
pornind de la observaţiile anecdotice, pritr-o curioasă tehnică ce a sfârşit prin a
fi abandonată, numită introspecţie prin analogie. Potrivit acestei abordări,
cercetătorul admite că aceleaşi procese mentale care se petrec în propriul său
cap trebuie să aibă loc şi în minţile animalelor observate. Folosindu-se de tehnica introspecţiei prin analogie, Romanes a sugerat că
animalele sunt capabile de aceleaşi tipuri de raţionalizare, ideaţie, raţionare
complex, procesare a informaţiei şi au aceleaşi capacităţi de rezolvare a
problemelor ca şi oamenii.
Romanes este respectat pentru eforturile sale de pionerat, care au stimulat
dezvoltarea psihologiei com parate şi au trasat drumul studiului experimental alcomportamentului animal, el fiind cel care a dat startul stadiului
observaţional al psihologiei comparate.
6.4. Conwy Lloyd Morgan (1852 – 1936)
Slăbiciunile inerente metodei anecdotice şi introspecţiei prin analogie au fost
recunoscute expres de Conwy Lloyd Morgan. El era interest de geologie şi
zoologie şi a propus o lege a parcimoniei – cunoscută sub numele de “canonullui Lloyd Morgan” – pentru a contracara tendinţa dominant de a atribui o
inteligenţă excesivă animalelor.
Această lege a parcimoniei susţine că nici un comportament animal nu
trebuie interpretat ca rezultat al unui proces mental superior dacă el poate fi
explicat în termenii unuia inferior. Morgan a avansat această idée în 1894, pe
care e posi bil să o fi derivate dintr -o lege a parcimoniei similar celei descries deWundt cu doi ani mai devreme. Wundt remarcase că “ putem folosi principii
7/22/2019 Note de Curs Ist. Psih
http://slidepdf.com/reader/full/note-de-curs-ist-psih 56/148
56
explicative complexe doar când cele mai simple se dovedesc insuficiente”
(Richards, 1980, p. 57).
Morgan, aplicând legea parcimoniei s-a abţinut să le atribuie animalelor
procese mentale superioare când comportamentul lor putea fi explicat în
termenii unor procese de nivel inferior. El era de părere că majoritatea
comportamentelor animalelor sunt rezultatul învăţării sau al asocierii bazate pe
experienţa senzorială.
Morgan a fost primul om de ştiinţă care a realizat studii la scară largă
în domeniul psihologiei animale. Deşi experimentele sale nu au fost realizate
în condiţii experimentale stricte cerute în zilele noastre, ele au presupusobservarea atentă a comportamentului animal, mai ales în mediul natural, dar şi
în condiţiile unor modificări artificiale.
7. FUNCŢIONALISMUL – PROGRES ŞIÎNTEMEIERE
7.1. Evoluţia în America: Herbert Spencer (1820 – 1903)Filososfia care i-a adus recunoaştere şi admiraţie lui Herbert Spencer a fost
darwinismul, ideea evoluţiei şi a supravieţuirii celui mai bun. În Statele Unite,
interesul pentru teoria darwinistă a evoluţiei era viu, iar ideile lui Darwin au fost
acceptate cu entuziasm. A fost denumit ca filosoful nevrotic al evoluţiei fiind
totodată unul dintre cei mai renumiţi oameni din lume.
Contribuţii:
A. Darwinismul social – Spencer a susţinut că desfăşurarea tuturor
aspectelor din univers este evoluţionistă, inclusiv caracterul omenesc şi
instituţiile sociale, conform principiului “supravieţuirii celui mai bun”. Astfel,
el propunea un punct de vedere care a ajuns să fie numit “darwinism
social”. Populaţia Statelor Unite a fost orientată spre util, practic, funcţional,
iar psihologia americană, în stadiile sale incipiente reflecta aceste calităţi.
7/22/2019 Note de Curs Ist. Psih
http://slidepdf.com/reader/full/note-de-curs-ist-psih 57/148
57
Statele Unite au fost mai receptive la ideile evoluţioniste în comparaţie cu alte
naţiuni şi psihologia americană a devenit funcţională deoarece
evoluţionismul şi spiritul funcţional erau consonante cu temperamentul
fundamental al americanilor.
B. Filosofia sintetică – Spencer a elaborat un sistem pe care l-a numit
filosofie sintetică – cunoaşterea şi experienţa pot fi explicate după principii
evoluţioniste. Ideile sale au fost publicate într-o serie de zece cărţi, apărute între
anii 1860 şi 1897. Două dintre volumele filosofiei sintetice conţin Principiile
psihologiei, publicate mai întâi în 1855 şi utilizate mai târziu de William James
ca manual în cadrul primului curs de psihologie. În această carte, Spencerdiscuta ideea că mintea există în forma de azi datorită eforturilor continue
din trecut de a se adapta la diferite medii.
7.2. William James (1842 – 1910): precursor al psihologieifuncţionale
Opera sa a constituit vestitorul major al psihologiei funcţionale
americane, iar el a fost unul dintre pionierii noii psihologii ştiinţifice aşa cum aevoluat ea în Statele Unite. James nu a creat vreun sistem formal de
psihologie şi nici nu şi-a format discipoli; nu există şcoală jamesiană de
gândire. James nu era un experimentator nici în atitudine, nici în acţiuni.
Psihologia – despre care la un moment dat vorbea ca despre “o mică disciplină
dată naibii” – n-a fost pasiunea sa de o viaţă, aşa cum a fost pentru Wundt şi
Titchener. James n-a întemeiat psihologia funcţională, însă şi-a prezentat ideileclar şi eficace, pe fondul atmosferei funcţionaliste care domina psihologia
americană.
Contribuţii:
În 1890 apare cartea sa intitulată Principiile psihologiei în două volume.
A fost un succes imens şi o contribuţie importantă în domeniu. Pentru multe
generaţii de studenţi cartea sa a reprezentat cel mai influent manual de psihologie scris vreodată.
7/22/2019 Note de Curs Ist. Psih
http://slidepdf.com/reader/full/note-de-curs-ist-psih 58/148
58
Odată cu publicarea Principiilor , James a decis că nu mai are nimic de
spus în psihologie. În plus nu mai era interesat să conducă activitatea
laboratorului de psihologie de la Harvard. A aranjat ca Hugo Münsterberg să-i
ia locul.
James şi-a petrect ultimii 20 de ani din viaţă desăvârşindu-şi sistemul
filosofic, iar în anii 1890 a fost recunoscut drept cel mai mare filosof
american.
Printre operele filosofice importante pe care le-a publicat, se găseşte
Tipurile experienţei religioase (1902). Cartea sa intitulată Prelegeri către
profesori (1899) a marcat începuturile psihologiei educaţionale, prezentândideile cu privire la modul în care psihologia poate fi aplicată la învăţarea la
clasă.
A. Principiile psihologiei
Trei motive pentru care James este considerat de mulţi savanţi drept cel
mai mare psiholog american:
a. Scrieri cu o claritate rar întâlnită în ştiinţă, stilul său fiind atrăgător,spontan şi fermecător;
b. S-a opus scopului fixat de Wundt psihologiei: anume, analizarea
conştiinţei prin elementele sale;
c. A oferit un punct de vedere alternativ asupra minţii, o perspectivă
concordantă cu abordarea funcţională a psihologiei.
În Principiile psihologiei, James prezintă ceea ce va deveni până la următeză centrală a funcţionalismului american – anume că scopul psihologiei nu
este descoperirea elementelor experienţei, ci mai degrabă studierea
oamenilor aşa cum se adaptează el la mediu.
Funcţia conştiinţei este de a ne ghida către scopurile necesare
supravieţuirii.
De asemenea, James a subliniat aspectele nonraţionale ale naturii
umane.
7/22/2019 Note de Curs Ist. Psih
http://slidepdf.com/reader/full/note-de-curs-ist-psih 59/148
59
B. Obiectul psihologiei: o nouă abordare a conştiinţei
James a declarat la începutul Principiilor că “ psihologia este ştiinţa vieţii
mentale, atât a fenomenelor sale, cât şi a condiţiilor în care se produc”.
Termenii cheie propuşi de el erau fenomene şi condiţii. Termenul de fenomene
era utilizat pentru a exprima faptul că obiectul psihologiei trebuie căutat în
experienţa nemijlocită, iar condiţii se referă la importanţa corpului, mai ales a
creierului, pentru viaţa psihică. Oamenii fiind deopotrivă fiinţe ale emoţiei şi
pasiunii, ca şi ale gândirii şi raţiunii. James nu-i considera pe oameni fiinţe
pe de-a-ntregul raţionale. Potrivit lui James, infrastructura fizică a
conştiinţei reprezintă o componentă fundamentală a psihologiei. Conştiinţatrebuie considerată în contextul său natural, care e fiinţa umană fizică.
Viaţa mentală este considerată de James ca o unitate, o experienţă
totală în schimbare. Conştiinţa este un flux continuu şi orice încercare de a
o diviza în faze temporar distincte o poate doar distorsiona. Pentru a
exprima această idee, James a inventat expresia de flux al conştiinţei –
conştiinţa este un proces de neîntreruptă curgere şi că orice încercare de a o
reduce la elemente o va modif ica .
C. Metodele psihologiei
Întrucât psihologia tratează despre conştiinţa personală şi nemijlocită,
metoda sa fundamentală trebuie să fie introspecţia. James înţelegea
dificultăţile introspecţiei, pe care o accepta ca pe o formă de observaţie nu
întru totul perfectă. Totuşi credea că rezultatele introspective pot fiverificate prin intermediul unor teste adecvate şi prin compararea
constatărilor făcute de mai mulţi observatori.
Deşi James nu a recurs pe larg la metoda experimentală, i-a recunoscut
importanţa pentru cunoaşterea psihologică, mai ales pentru cercetările
psihofizice, analiza perceperii spaţiului şi investigarea memoriei.
Metodele pe care James le-a menţionat în Principii demonstrează o
diferenţă importantă între psihologia structurală şi cea funcţională: mişcarea
7/22/2019 Note de Curs Ist. Psih
http://slidepdf.com/reader/full/note-de-curs-ist-psih 60/148
60
funcţionalistă nu va trebui limitată la o singură metodă, cum ar fi
introspecţia de tip wundtian sau titchenerian.
Funcţionalismul acceptă şi aplică şi multe alte metode, iar această
abordare eclectică a lărgit considerabil câmpul de acţiune al psihologiei
americane.
D. Pragmatismul
James a subliniat valoarea pentru psihologie a pragmatismului a cărui
teză fundamentală este că înţelegerea sau validitatea unei idei sau a unei
concepţii trebuie testată prin intermediul consecinţelor sale practice.
Pragmatismul a fost propus de către Charles Sanders Pierce în 1870,matematician, filosof şi prieten cu James. Opera lui Pierce nu s-a bucurat de
recunoaştere decât după ce James a scris o carte intitulată Pragmatismul , care a
conferit doctrinei statutul de mişcare filosofică.
E. Teoria emoţiilor
Această teorie prezentată într -un articol din 1884 şi mai târziu în
Principii, contrazicea concepţia obişnuită cu privire la natura stăriloremoţionale. Psihologii admiteau că experienţa mentală subiectivă a emoţiei era
anterioară expresiei corporale sau acţiunii. James a inversat ordinea, el a
susţinut că declanşarea răspunsului fizic precedă apariţia emoţiei, mai ales
când avem de-a face cu cu ceea ce el a denumit emoţiile “ primare” cum ar fi
teama, furia, părerea de rău sau dragostea.
F. Sinele tripartit
James a sugerat că sentimentul de sine al persoanei este alcătuit din trei
aspecte sau componente:
Sinele material – constă în tot ceea ce socotim ca aparţinându-ne doar
nouă – corpul, familia, căminul sau stilul vestimentar;
Sinele social – se referă la recunoaşterea pe care o câştigăm din partea
celorlalţi;
Sinele spiritual – se referă la fiinţa noastră interioară sau subiectivă.
7/22/2019 Note de Curs Ist. Psih
http://slidepdf.com/reader/full/note-de-curs-ist-psih 61/148
61
G. Obiceiurile
În lucrarea Principii despre obiceiuri, James îşi reafirmă interesul pentru
factorii fiziologici iar el înfăţişa toate creaturile vii drept “mănunchi de
obiceiuri”. El afirma că obiceiurile devin uşor de pus în practică prin repetările
ulterioare şi necesită o atenţie mai puţin conştientă.
Opera Principii a exercitat o influenţă substanţială asupra psihologiei
americane, iar publicarea sa a inspirat contribuţii chiar după un secol. A
modelat punctele de vedere a mii de studenţi şi a inspirat psihologii să scoată
noua ştiinţă de sub semnul structuralismului, pentru a pune oficial bazele noii
şcoli de gândire funcţionaliste.
7.3. Inegalitatea funcţională a femeilor Mary Whiton Calkins (1863-1930) – a fost spr ijinită de James în
înlesnirea studiilor superioare şi în depăşirea barierelor prejudecăţii şi
discriminării. A dezvoltat tehnica perechilor asociate, folosită în studierea
memoriei. Calkins a devenit prima femeie preşedintă a Asociaţiei Americane de
Psihologie.
Helen Bradford Thompson Woolley (1874 – 1947) – i-a avut ca
profesori pe James Rowland Angell şi John Dewey, iar Dewey a descris-o ca
fiind unul dintre cei mai inteligenţi studenţi ai săi. După o bursă de studii
postuniversitare la Paris şi Berlin a devenit directorul laboratorului de
psihologie de la Mount Holyoke College din Massachusetts. Woolley s-a
alăturat echipei Merrill-Palmer Institute şi a demarat un program de educaţie preşcolară, pentru a studia creşterea copiilor şi capacităţile lor mentale. Ea a
demonstrat printr-o cercetare ştiinţifică că nu există diferenţe între sexe cu
privire la funcţionarea emoţională şi doar mici diferenţe nesemnificative în
materie de capacităţi intelectuale.
Leta Stetter Hollingworth (1886 – 1939). A studiat la Teacher’s College
de la Columbia University unde a studiat cu Edward L. Thorndike şi în 1916 şi-
7/22/2019 Note de Curs Ist. Psih
http://slidepdf.com/reader/full/note-de-curs-ist-psih 62/148
62
a luat titlul de doctor. Cinci ani mai târziu era citată în Oameni de ştiinţă
americani pentru contribuţiile sale la psihologia femeilor. Hollingworth a
realizat ample cercetări pe teren pornind de la ipoteza variabilităţii, conchizând
că femeile sunt, ca grup, mai omogene şi mai apropiate de medie decât bărbaţii,
prezentând o variaţie mai redusă din punctul de vedere al funcţionării fizice,
psihologice şi emoţionale. Constatările sale respingeau ipoteza variabilităţii şi
alte concepţii privind inferioritatea femeii. A avut contribuţii importante în
psihologia clinică, educaţională şi cea şcolară, mai ales în domeniul nevoilor
educative şi emoţionale ale aşa-numiţilor copii “înzestraţi”. Ea a participat activ
la mişcarea femeilor care cereau drept de vot, făcând campanie şi luând parte lamarşuri şi demonstraţii la New York.
7.4. Granville Stanley Hall (1844 – 1924)O altă personalitate importantă psihologiei americane şi unul dintre
contemporanii influenţi şi remarcabili ai lui James. A primit primul titlu de
doctor în psihologie din America şi a susţinut că a fost primul student american
al primului laborator de psihologie. A pus bazele a ceea ce adesea este
considerat primul laborator de psihologie din Statele Unite, ca şi a primei
reviste americane de psihologie. A fost de asemenea primul rector al Clark
University, organizatorul şi primul preşedinte al APA, dar şi unul dintre primii
care au practicat psihologia a plicativă. A fost unul dintre primii psihologi
americani care s-au interesat de psihanaliza freudiană şi este răspunzător pentru
atenţia timpurie acordată lui Freud în Statele Unite. Contribuţii:
A. Evoluţia şi teoria recapitulării dezvoltării
Deşi Hall a fost interesat de multe domenii, peregrinările sale intelectuale
oscilau în jurul unei singure teme – teoria evoluţiei. Munca sa era călăuzită de
convingerea că dezvoltarea normală a minţii presupune parcurgerea unei serii de
stadii evolutive. Hall mai este denumit drept psiholog genetic, din cauza
7/22/2019 Note de Curs Ist. Psih
http://slidepdf.com/reader/full/note-de-curs-ist-psih 63/148
63
preocupărilor sale pentru dezvoltarea umană şi animală, ca şi pentru problemele
ce însoţesc adaptarea. La Universitatea Clark, interesele de factură genetică l-au
condus la studierea psihologică a stadiului copilăriei, din care a făcut nucleul
psihologiei sale. În cercetările sale, Hall a folosit pe scară largă chestionarele,
un procedeu învăţat în Germania. Hall şi studenţii săi au conceput şi distribuit
194 de chestionare. Pentru o vreme metoda a ajuns să fie asociată în Statele
Unite cu numele lui Hall, chiar dacă tehnica fusese dezvoltată în Anglia de
Francis Galton.
Cea mai importantă operă a lui Hall este Adolescenţa: psihologia şi
relaţiile sale cu fiziologia, antropologia, sociologia, sexul, criminalitatea,religia şi educaţia (1904) lucrare de 1300 de pagini, publicată în două volume.
Această lucrare conţine cea mai completă formulare a teoriei recapitulării
dezvoltării psihologice – concepţia lui Hall că dezvoltarea psihologică a
copilului repetă istoria rasei umane.
La 78 de ani, a publicat lucrarea Senectutea (1922) considerată prima
cercetare amplă a problemelor psihologice ale bătrâneţii. În ultimii ani de viaţă a scris două autobiografii, Distracţiile unui
psiholog (1920) şi Viaţa şi confesiunile unui psiholog (1923).
8. FUNCŢIONALISMUL – Şcoala de la Chicago
Desemnând funcţionalismul ca adversar, Titchener i-a conferit fără să vrea oidentitate şi un statut, acolo unde poate ele nu ar fi existat. „Ceea ce Titchener
ataca nu avea de fapt nume până când el i-a dat unul; astfel, a adus mişcarea în
prim- plan, contribuind mai mult ca oricine la punerea în circulaţie a termenului
de funcţionalism” (Harrison, 1963, p. 395).
Meritul pentru întemeierea funcţionalismului nu-i revine integral lui
Titchener, însă psihologii pe care istoria i-a calificat drept fondatori ai
7/22/2019 Note de Curs Ist. Psih
http://slidepdf.com/reader/full/note-de-curs-ist-psih 64/148
64
psihologiei funcţionale au pus, în cel mai bun caz, bazele funcţionalismului fără
s-o fi dorit. Doi psihologi care au contribuit direct la fondarea şcolii de gândire
funcţionaliste au fost John Dewey şi James Rowland Angell. William James a
afirmat că Dewey şi Angell trebuie consideraţi fondatorii unui nou sistem, pe
care l-a numit „şcoala de la Chicago”.
8.1. John Dewey (1859 – 1952)
În 1886, a publicat primul manual de psihologie din America, intitulat
Psihologie, lucrare de mare succes atât în Statele Unite, cât şi în Europa. I-a
adus „o faimă imediată deoarece era singura lucrare ce se preta învăţămâtului superior din America” (Martin, 2002, p. 105). Această lucrare şi-a păstrat faima
şi popularitatea până în anul 1890, când a fost eclipsată de Principiile
psihologiei lui James.
Dewey a petrecut zece ani la Universitatea din Chicago unde a înfiinţat o
şscoală experimentală – inovaţie radicală în domeniul educaţiei. S-a mutat în
1904 la Columbia University, din New York, unde şi-a continuat activitatea
aplicând psihologia la problemele de educaţie şi filosofice, oferind astfel un alt
exemplu de orientare practică a multora din funcţionalişti.
Contribuţii:
A. Arcul reflex
Articolul lui Dewey „Conceptul de arc reflex în psihologie”, publicat în
Revista de psihologie (1896), a fost punctul de plecare al psihologiei
funcţionale. Articolul a devenit atât de popular, încât a fost votat drept „cel mai
influent articol publicat în primele 50 de volume ale Revistei de psihologie”
(Backe, 2001, p. 329).
În acest articol, Dewey ataca molecularismul, elementismul şi
reducţionismul psihologic al arcului reflex. Astfel, Dewey argumenta că nici
comportamentul şi nici experienţa conştientă nu pot fi reduse la elemente, cum
susţineau Wundt şi Titchener. Partizanii arcului reflex susţineau că orice unitate
7/22/2019 Note de Curs Ist. Psih
http://slidepdf.com/reader/full/note-de-curs-ist-psih 65/148
65
de comportament are ca punct terminus un răspuns la un stimul. Dewey susţinea
că niciun comportament implicat într -un răspuns reflex nu poate fi realmente
redus la elementele senzoriomotorii de bază, după cum nici conştiinţa nu poate
fi descompusă în părţi componente elementare. El a observat că,
comportamentul nu trebuie abordat ca un construct ştiinţific artificial, ci mai
degrabă din perspectiva însemnătăţii sale pentru organismul care se adaptează la
mediul său. Concluzia sa a fost că adevăratul subiect al psihologiei trebuie să fie
studiul întregului organism, privit sub raportul funcţionării sale în mediul în
care se află.
Ideile lui Dewey au fost puternic influenţate de teoria evoluţionistă. Înlupta pentru supravieţuire, atât conştiinţa, cât şi comportamentul protejează
viaţa organismului; conştiinţa determină un comportament apropiat, care
permite supravieţuirea organismului. Prin urmare, psihologia funcţionalistă va
studia organismul în activitatea sa.
Interesant este că Dewey nu şi-a numit niciodată psihologia
funcţionalism. Se pare că el nu credea că structura şi funcţia pot fi realmenteseparate, în pofida atacurilor sale la adresa fundamentelor structuralismului. Le-
a revenit lui Angell şi altor psihologi să proclame că funcţionalismul şi
structuralismul sunt forme opuse de psihologie.
Însemnătatea lui Dewey pentru psihologie rezidă în influenţa pe care a
exercitat-o asupra psihologilor şi a altor oameni de ştiinţă, ca şi în concepţia
filosofică pe care a dezvoltat-o pentru noua şcoală de gândire. Când a părăsitUniversity of Chicago în 1904, mişcarea funcţionalistă a intrat sub conducerea
lui Angell.
8.2. James Rowland Angell (1869 – 1949)
James Rowland Angell a transf ormat mişcarea funcţionalistă într -o şcoală de
gândire de sine stătătoare. El a făcut din Facultatea de Psihologie De la
7/22/2019 Note de Curs Ist. Psih
http://slidepdf.com/reader/full/note-de-curs-ist-psih 66/148
66
University of Chicago cea mai influentă facultate la acel moment, devenind cel
mai important centru de formare a psihologilor funcţionalişti.
Angell s-a născut într -o familie de universitari din Vermont şi şi-a făcut
studiile universitare la Michigan University, unde a studiat cu Dewey. În acel
moment a studiat Principiile psihologiei a lui James, despre care a declarat că l-
a influenţat mai mult decât orice altă carte pe care a citit-o vreodată. Angell a
lucrat cu James timp de un an, la Harvard, unde şi-a obţinut masteratul în 1892.
A frecventat la Berlin cursurile lui Ebbinghaus şi Helmholtz. A sperat să
meargă la Leipzig, însă în acel an Wundt n-a mai acceptat studenţi noi. Angell
nu a putut să-şi definitiveze teza de doctorat şi nu i-a fost decernat titlul dedoctor niciodată, în schimb a contribuit la acordarea a numeroase doctorate, iar
pe parcursul carierei sale a primit 23 de titluri de doctor honoris causa.
Contribuţii:
A. Domeniul psihologiei funcţionale
Manualul lui Angell Psihologia (1904) este exemplar pentru abordarea
funcţionalistă. Cartea sa a avut un succes atât de mare, încât a cunoscut, în patruani, patru ediţii, ceea ce demonstrează fascinaţia funcţionalismului. În paginile
sale, Angell sublinia că funcţia conştiinţei este de a spori capacităţile de
adaptare ale organismului. Obiectivul psihologiei este de a studia modul în care
mintea ajută organismul să se adapteze mediului.
Psihologia funcţională, susţinea Angell, nu era ceva nou, ci reprezenta o
parte importantă a psihologiei din primele momente. Psihologia structurală afost cea care s-a detaşat de mai vechea şi mai răspândita formă funcţională de
psihologie. Angell a indicat apoi cele trei teme mari ale mişcării funcţionaliste:
a. Psihologia funcţională este psihologia operaţiunilor mentale, în contrast
cu structuralismul, care este psihologia elementelor mentale. Sarcina
funcţionalismului era de a descoperi cum funcţionează procesele mentale, ce
sarcini îndeplinesc şi în ce condiţii au loc;
b. Psihologia funcţională este psihologia utilităţilor fundamentale ale
7/22/2019 Note de Curs Ist. Psih
http://slidepdf.com/reader/full/note-de-curs-ist-psih 67/148
67
conştiinţei. În acest sens, conştiinţa este privită utilitarist, ca mediator între
nevoile organismului şi solicitările mediului. Structurile şi funcţiile
organismului există deoarece îi permit organismului să se adapteze la mediu şi
astfel să supravieţuiască. Psihologii funcţionalişti au ca sarcină identificarea
acestor servicii, nu doar a celor îndeplinite de conştiinţă, ci şi ale unor procese
mentale mai punctuale, cum ar fi judecata sau voinţa;
c. Psihologia funcţională este psihologia relaţiilor psihofizice (relaţiile corp
minte) şi e preocupată de totalitatea relaţiilor organismului cu mediul.
Funcţionalismul acoperă întrega funcţionare a ansamblului corp-minte,
nerecunoscând vreo distincţie reală între cele două. Le consideră ca aparţinândaceluiaşi registru şi presupune o tranziţie fără dificultăţi de la una la alta.
Angell a transformat spiritul funcţionalismului într-un demers
experimental remarcabil şi activ, cu laborator, un ansamblu de date empirice, un
grup de cadre didactice entuziaste, ca şi un nucleu de cercetători dedicaţi trup şi
suflet.Conducând funcţionalismul către statutul de şcoală instituţionalizată, i-a
dat orientarea şi prestigiul de care avea nevoie pentru a se afirma. Totuşi a
continuat să susţină că funcţionalismul nu constituie o şcoală de gândire aparte
şi nici nu trebuie identificat exclusiv cu University of Chicago. În pofida
precizărilor lui Angell, funcţionalismul a prosperat, fiind desemnat adesea drept
„şcoala de la Chicago”, permanent asociat cu tipul de psihologie predat şi praticat aici.
8.3. Harvey A. Carr (1873 – 1954)
Carr a dezvoltat ideile lui Angell, iar opera sa este tipică pent ru
funcţionalismul din perioada în care nu mai avea nevoie să combată
structuralismul. Sub conducerea lui Carr, funcţionalismul şi-a atins apogeul laChicago. Carr susţinea că funcţionalismul este însăşi psihologia americană. El
7/22/2019 Note de Curs Ist. Psih
http://slidepdf.com/reader/full/note-de-curs-ist-psih 68/148
68
considera alte forme de psihologie propuse în acea perioadă – ca behaviorismul,
psihologia formei şi psihanaliza – ca ocupându-se doar de aspecte limitate ale
domeniului.
În manualul său Psihologia (1925), Carr prezintă funcţionalismul în forma sa
cea mai elaborată, din care se desprind două idei foarte importante:
a. Stabileşte ca subiect al psihologiei activitatea mentală – procese ca
memoria, percepţia, sentimentele, imaginaţia, judecata sau voinţa;
b. Funcţia activităţii mentale este de a dobândi, fixa, memora, organiza şi
evalua exper ienţele şi de a utiliza aceste experienţe pentru a determina
acţiunile. Carr a numit tipul specific de acţiuni în care apar activităţilementale drept comportamente „adaptative” sau de „ajustare”.
Carr accepta atât date introspective, cât şi experimentale. El credea, ca şi
Wundt, că operele literare şi artistice ale unei culturi pot oferi informaţii despre
activităţile mentale care le-au produs.
Carr a sugerat că atât psihologia fundamentală, cât şi cea aplicativă pot să
urmeze proceduri ştiinţifice riguroase, putându-se desfăşura cercetăriconcludente nu numai în laboratoarele universităţilor, ci şi în fabrici, şcoli sau
birouri. Aplicarea practică a psihologiei la problemele concrete reprezintă una
dintre cele mai importante şi durabile contribuţii ale funcţionalismului.
Şcoala funcţionalistă de la Chicago a încurajat trecerea de la studiul exclusiv
al minţii subiective sau al conştiinţei către cel al comportamentului obiectiv
manifest. Funcţionalismul a contribuit atât de mult la redefinirea psihologieiamericane, încât de la un punct încolo aceasta a început să se focalizeze doar pe
comportament, renunţând întru totul la studierea minţii. În acest mod,
funcţionaliştii au făcut trecerea între psihologia structurală şi psihologia
comportamentului propusă de Watson, următoarea mişcare revoluţionară.
7/22/2019 Note de Curs Ist. Psih
http://slidepdf.com/reader/full/note-de-curs-ist-psih 69/148
69
8.4. Funcţionalismul la Columbia University – Robert
Sessions Woodworth (1869 – 1962)
În Statele Unite n-a existat o singură formă de psihologie funcţională, aşa
cum a existat o singură şcoală structurală. Deşi prima fază de dezvoltare şi
întemeierea şcolii de gândire funcţionaliste au avut loc la University of Chicago,
o altă abordare i se datorează lui Robert Woodworth, de la Columbia
University.
Robert Sessions Woodworth (1869 – 1962)
Robert Woodworth n-a făcut parte în mod oficial din şcoala funcţionalistă
după modelul lui Angell şi Carr. El respingea constrângerile impuse de
apartenenţa la o şcoală de gândire, oricare ar fi fost ea. Totuşi, mult din ceea ce
a scris în materie de psihologie se înscria în spiritul funcţionalist al şcolii de la
Chicago.
Woodworth a activat în domeniul psihologiei timp de peste 60 de ani, în
calitate de cercetător, profesor, autor şi editor. El şi-a explicat punctele de
vedere privind psihologia în mai multe articole şi în două cărţi, Psihologia
dinamică (1918) şi Dinamicile comportamentului (1958). A scris o introducere
în Psihologie (1921), care în următorii 25 de ani avea să cunoască cinci ediţii şi
despre care se spune că în acea vreme s-a vândut mai mult decât oricare altă
lucrare de psihologie. Cartea sa Psihologie experimentală (1938, 1954) a
devenit şi ea un tratat clasic. În 1956, a primit ca premiu prima Medalie de Aur
din partea American Psychological Foundation pentru „contribuţii fără egal la
definirea şi destinul psihologiei ştiinţifice”, ca şi pentru meritele sale în
„integrarea şi organizarea cunoaşterii ştiinţifice.
Contribuţii: Psihologia dinamică
Woodworth a susţinut că modul său de abordare a psihologiei nu era cu
adevărat nou, ci cel pe care toţi psihologii buni îl aplicaseră, chiar înainte ca
psihologia să devină ştiinţă. Cunoaşterea psihologică trebuie să pornească de la
7/22/2019 Note de Curs Ist. Psih
http://slidepdf.com/reader/full/note-de-curs-ist-psih 70/148
70
investigarea naturii stimulului şi răspunsului, cu alte cuvinte de la evenimentele
externe obiective.
Psihologia trebuie să aibă în vedere organismul ca interpolându-se între
stimul şi răspuns. Astfel, Woodworth a sugerat că subiectul psihologiei trebuie
să fie atât conştiinţa, cât şi comportamentul. Atât stimulul extern, cât şi
răspunsul manifest al organismului pot fi observate obiectiv, însă ce se întâmplă
în interiorul organismului poate fi cunoscut doar prin introspecţie. În acest sens,
Woodworth a acceptat introspecţia ca instrument util psihologiei, ca şi metodele
observaţiei şi experimentului.
Woodworth a îmbogăţit funcţionalismul cu o psihologie dinamică, pe care aelaborat-o pornind de la ideile lui John Dewey şi William James . Psihologia
dinamică este preocupată de motivaţie.
Psihologie dinamică – sistemul psihologic a lui Woodworth, preocupat de
influenţa factorilor cauzali şi a motivaţiei asupra emoţiilor şi
comportamentului.
Woodworth n-a aderat la un singur sistem şi nici n-a dorit să dezvolte oşcoală de gândire proprie. Punctele sale de vedere nu erau rezultatul unui
protest, ci al extinderii, elaborării şi sintetizării elementelor pe car e le considera
bune de la alţii.
9. PSIHOLOGIA APLICATĂ
9.1. Influenţe economice asupra psihologiei aplicate
Deşi spiritul intelectual şi temperamentul vremurilor a favorizat emergenţa
psihologiei aplicate, şi alte forţe contextuale, de natură mai practică, au f ost
responsabile pentru dezvoltarea sa. În vreme ce numărul laboratoarelor de
psihologie creştea la sfârşitul secolului al XIX-lea, numărul doctoratelor
americane în psihologie sporea şi mai repede. Mulţi dintre aceşti noi doctori,mai ales cei fără o sursă independentă de venit, au fost siliţi să caute dincolo de
7/22/2019 Note de Curs Ist. Psih
http://slidepdf.com/reader/full/note-de-curs-ist-psih 71/148
71
zidurile universităţilor posibilităţi de a-şi câştiga pâinea. De asemenea, unii
psihologi au ales să se ocupe de problemele aplicative dintr -o pasiune reală
pentru ele. Totuşi, adevărat este că mulţi dintre membrii primei generaţii de
psihologi aplicativi din Statele Unite au fost constrânşi să-şi abandoneze visurile
de cercetare experimentală universitară fundamentală, pentru că nu aveau altă
cale ca să iasă din sărăcie.
În pofida popularităţii psihologiei în faţa studenţilor aceasta nu se bucura de
un prestigiu crescut în faţa administratorilor colegiilor şi universităţilor. Astfel,
cursurile erau subfinanţate, laboratoarele slab echipate şi se părea că nu există
speranţe de mai bine. În acest sens se prefigura ideea că singura modalitate de aface facultăţile de psihologie să aibă bugete mai mari şi profesorii salarii mai
consistente era să li se demonstreze administratorilor facultăţilor şi politicienilor
că ştiinţa psihologiei poate ajuta societatea să-şi vindece racilele. Soluţia era
evidentă, să crească importanţa psihologiei prin sporirea caracterului ei
aplicativ. Prima zonă de interes pentru psihologi a fost educaţia. Hall a declarat
că „un domeniu-cheie şi nemijlocit de aplicare a psihologiei e cel al educaţiei”(1894, apud. Leary, 1987, p. 323). Chiar şi William James, care nu putea fi
considerat psiholog aplicativ vorbea despre utilizările psihologiei în sala de
clasă (1899).
După această scurtă introducere vom discuta despre carierele şi contribuţiile
a patru personalităţi din domeniul psihologiei aplicative, care au extins noua
ştiinţă în alte sfere ca industria, testele psihologice, sistemul penal şi clinicile psihiatrice.
9.2. Testarea psihologică
Spiritul funcţionalist al psihologiei amer icane a fost excelent ilustrat de viaţa
şi opera lui James McKeen Cattell, care a promovat o abordare a psihologiei de
7/22/2019 Note de Curs Ist. Psih
http://slidepdf.com/reader/full/note-de-curs-ist-psih 72/148
72
factură practică, bazată pe teste şi studiul proceselor mentale. Psihologia lui s-a
preocupat mai degrabă de aptitudinile oamenilor decât de conţinutul conştiinţei.
James McKeen Cattell
S-a născut la Easton, în Pennsylvania, în 1880, a absolvit Lafayette College,
unde tatăl său era rector. A frecventat mai întâi Universitatea din Götingen, iar
mai apoi pe cea din Leipzig, unde a studiat cu Wundt. Şi-a obţinut doctoratul în
1886 după care s-a întors în Statele Unite pentru a preda psihologie la Bryn
Mawr College şi la University of Pennsylvania. A plecat în Anglia, pentru a ţine
conferinţe la Cambridge, unde l-a întâlnit pe Francis Galton. Ambii erau
interesaţi de diferenţele individuale, iar Cattell admira amplitudinea preocupărilor lui Galton, ca şi atenţia pe care o acorda acesta măsurării şi
statisticilor. Sub influenţa lui Galton, Cattell a devenit unul dintre primii
psihologi americani care au insistat pe determinarea cantitativă, pe clasament şi
folosirea de indici numerici. Cattell a inventat extrem de cunoscuta metodă de
clasament în funcţie de ordinea meritelor şi a fost primul psiholog care a predat
analiza statistică a rezultatelor experimentale.Contribuţii:
Testele psihologice
Într-un articol publicat în 1890, Cattell a utilizat termenul de mental tests
(teste psihologice). Cattell scria că „ psihologia nu poate atinge certitudinea şi
precizia ştiinţelor naturii decât dacă se sprijină pe experiment şi măsurătoare.
Un pas în această direcţie poate fi făcut prin aplicarea unui şir de teste psihologice şi măsurători unui număr mare de indivizi” (Cattell, 1890, p. 373).
Tipurile de teste pe care Cattell le-a folosit încercând să măsoare mărimea şi
variabilitatea capacităţilor umane difereau de testele de pentru inteligenţă sau
abilităţi cognitive dezvoltate mai târziu de psihologi, care folosesc repere
mentale mai complexe. Testele lui Cattell ca şi cele ale lui Galton, au drept
obiect mai ales măsurători senzoriomotorii elementare (teste de motricitate şi de
capacităţi senzoriale).
7/22/2019 Note de Curs Ist. Psih
http://slidepdf.com/reader/full/note-de-curs-ist-psih 73/148
73
În 1901, Cattell adunase suficiente date pentru a corela punctajele obţinute
în urma aplicării testelor cu performanţele universitare ale studenţilor.
Corelaţiile s-au dovedit extrem de reduse, ca şi intercorelaţiile între diferitele
teste. Întrucât şi în laboratorul lui Titchener se obţinuse date similare, Cattell a
conchis că teste de acest gen nu pot prezice cu adevărat rezultatele obţinute în
studiile universitare şi, e de presupus, la nivelul capacităţilor intelectuale
Cattell a influenţat psihologia americană prin munca sa de organizator,
director şi administrator în domeniul ştiinţei şi practicii psihologice şi ca verigă
de legătură între psihologie şi restul comunităţii ştiinţifice. A devenit ambasadoral psihologiei, susţinând prelegeri, editând publicaţii şi promovând aplicaţiile
practice ale disciplinei.
Bazându-se pe lucrările lui Galton, Cattell a investigat natura şi originea
aptitudinilor ştiinţifice, folosind metoda ierarhizării în funcţie de de ordinea
meritelor. Prin cercetările sale cu privire la testele psihologice, măsurarea
diferenţelor individuale şi promovarea psihologiei aplicative, Cattell a oferit unsprijin important mişcării funcţionaliste din psihologia americană.
Curentul testelor psihologice
Deşi Cattell a fost inventatorul expresiei „teste psihologice”, primul test cu
adevărat psihologic privind capacităţile mentale a fost dezvoltat de Alfred Binet
(1857 – 1911). Psiholog francez autodidact, a publicat 200 articole şi cărţi,scriind şi patru piese de teatru. Folosind măsurători mai complexe decât cele la
care a recurs Cattell, Binet a oferit o modalitate eficientă de a măsura
capacităţile cognitive omeneşti şi astfel a iniţiat epoca testelor de inteligenţă
moderne.
Binet era în dezacord cu abordarea lui Galton şi Cattell, care au utilizat
testări ale proceselor senzoriomotorii pentru a încerca măsurarea inteligenţei. El
era de părere că evaluarea funcţiilor cognitive precum memoria, atenţia
7/22/2019 Note de Curs Ist. Psih
http://slidepdf.com/reader/full/note-de-curs-ist-psih 74/148
74
imaginaţia şi capacitatea de înţelegere poate furniza o măsurare mai adecvată a
inteligenţei. În acest sens el a trecut la construcţia testelor de capacitate
cognitivă cu ajutorul cărora el a descoperit diferenţe semnificative între copii şi
adulţi.
În 1904, ca răspuns la o nevoie practică, Binet a avut ocazia să-şi
demonstreze valoarea opiniilor sale. Ministrul francez al instrucţiunii publice a
creat o comisie care să investigheze aptitudinile de învăţare ale copiilor cu
dificultăţi şcolare. Binet şi Théodore Simon au fost numiţi în comisie şi au
cercetat împreună activităţile intelectuale pe care majoritatea copiilor le pot
îndeplini la diferite vârste. Pornind de la ce au constatat, ei au elaborat un testde inteligenţă alcătuit din 30 de probleme, dispuse în ordine crescătoare a
dificultăţii. Testul se concentra pe trei funcţii cognitive: judecata, înţelegerea şi
raţionarea. Trei ani mai târziu, ei au revizuit şi au extins textul, introducând
conceptul de vârstă mentală, definit ca vârsta la care copii cu aptitudini medii
pot realiza sarcini specifice.
O a treia revizuire a testului a avut loc în 1911, însă, după moartea lui Binet, progresele la nivelul testelor de inteligenţă s-au deplasat spre Statele Unite.
În 1908, testul lui Binet a fost tr adus din franceză şi prezentat psihologilor
americani de către Henry Goddard, un discipol a lui Hall, care lucra cu copii cu
retard mental. În scrierile sale pe tema testării inteligenţei, el a introdus
termenul de moron , derivat din adjectivul grecesc pentru „încet la minte,
prost ”. În 1916, Lewis Terman, care studiase şi el cu Hall, a dezvoltat versiunea
testului devenită de atunci standard. Terman a numit-o test Stanford-Binet după
universitatea unde lucra, şi a adoptat conceptul de coeficient de inteligenţă (IQ).
(Valoarea IQ – definită ca raportul dintre vârsta mentală şi cea biologică –
a fost iniţial dezvoltată de psihologul german Wilhelm Stern).
Testul Stanford-Binet a suferit câteva revizuiri, dar continuă să fie utilizat pe
scară largă.
7/22/2019 Note de Curs Ist. Psih
http://slidepdf.com/reader/full/note-de-curs-ist-psih 75/148
75
Primul Război Mondial a adus cu el nevoia de testare în masă. Astfel s -au
format comisii ale armatei care aveau misiunea de a elabora teste de inteligenţă
aplicabile grupurilor mari. Yerkes, maior în armată a adunat 40 de psihologi
care au studiat un număr de teste propuse şi au ales testul lui Arthur S. Otis,
care studiase cu Terman. Cea mai importantă contribuţie a lui Otis în
materie de testare a fost introducerea întrebărilor cu variante multiple de
răspuns. Grupul lui Yerkes a elaborat apoi testele Army Alfa şi Army Beta.
Munca psihologilor din timpul războiului a stimulat totodată dezvoltarea
testelor de personalitate, aplicabile unor grupuri mari. Testarea psihologică a
avut parte de o victorie proprie în război – succesul acceptării publice.
9.3. Psihologia clinică
În vreme ce Cattell schimba definitiv natura psihologiei americane, aplicând-
o la măsurarea capacităţilor mentale, un student a lui Cattell şi Wundt aplica
psihologia la evaluarea şi tratamentul comportamentului anormal. La doar 17
ani după ce Wundt definise şi întemeiase noua ştiinţă a psihologiei, avem încă
unul dintre foştii săi studenţi care utilizează psihologia într -un mod practic
incompatibil cu intenţiile lui Wundt.
Lightner Witmer (1867 – 1956)
A predat psihologia la University of Pennsylvania, ocupând această poziţie
când Cattell a plecat la Columbia University. A pus bazele domeniului intitulat
de el „psihologia clinică”. În 1896, el a deschis prima clinică psihologică din
lume.
Tipul de psihologie practicat de Witmer la clinica sa nu era psihologia
clinică de astăzi. Witmer nu practica psihoterapia, era în schimb interesat de
evaluarea şi tratarea dificultăţilor de învăţare şi comportamentale ale şcolarilor,
un domeniu de specialitate aplicativ cunoscut astăzi drept „psihologie şcolară”.
Psihologia clinică de astăzi ca specialitate se ocupă de o paletă mai largă de
tulburări psihice, de la cele grave la cele uşoare, la oameni de toatre vârstele.
7/22/2019 Note de Curs Ist. Psih
http://slidepdf.com/reader/full/note-de-curs-ist-psih 76/148
76
Deşi Witmer a contribuit la dezvoltarea psihologiei clinice şi a folosit termenul
fără reţineri, domeniul a devenit mult mai întins decât şi-a închipuit el vreodată.
Witmer a predat primul curs universitar de psihologie clinică şi a
întemeiat prima revistă de specialitate, Clinica psihologică, al cărei editor a
fost timp de 29 de ani. El se numără printre acei pionieri ai abordării
funcţionaliste a psihologiei care socoteau că noua ştiinţă ar trebui folosită pentru
ca oamenii să-şi rezolve problemele, mai degrabă decât să studieze conţinuturile
minţii lor .
În calitate de cel dintâi psiholog clinician din lume, Witmer nu avea la
dispoziţie exemple sau precedente pentru acţiunile sale, aşa că şi-a elaboratsingur metodele de diagnostic şi tratament de care avea nevoie.
Copii trimişi la clinica lui Witmer manifestau o multitudine de deficienţe, pe
unele diagnosticându-le ca hiperactivitate, dizabilităţi de învăţare şi dezvoltare
verbală şi motorie insuficientă. Pe măsură ce acumula experienţă şi devenea din
ce în ce mai încrezător în sine, el a elaborat proceduri standard de evaluare şi
tratament.La început, Witmer a crezut că tulburările comportamentale şi cognitive sunt
cauzate preponderent de factori genetici, dar mai apoi şi-a dat seama că factorii
de mediu erau mai importanţi. El era partizanul implicării familiei şi şcolii în
tratamentul pacienţilor săi, susţinând că, dacă situaţia de acasă şi de la şcoală se
ameliorează, şi situaţia copilului va evolua în aceeaşi direcţie.
9.4. Psihologia industrială şi organizaţională
Un alt student al lui Wundt de la Leipzig, Walter Dill Scott, a abandonat
lumea psihologiei introspective pure pentru a aplica noua ştiinţă la domeniul
publicităţii şi al afacerilor. Scott şi-a consacrat o bună parte din perioada sa de
maturitate eficientizării activităţilor de piaţă şi a locului de muncă, precum şi
determinării modului în care conducătorii întreprinderilor pot motiva angajaţii şi
consumatorii.
7/22/2019 Note de Curs Ist. Psih
http://slidepdf.com/reader/full/note-de-curs-ist-psih 77/148
77
Walter Dill Scott (1869 – 1955)
Activitatea lui Scott reflectă preocupările şcolii funcţionaliste de psihologie
pentru chestiunile practice, Scott a adunat un palmares impresionant de
premiere. A fost:
- primul care a aplicat psihologia la recrutarea şi gestionarea personalului,
precum şi la publicitate, autorul primei cărţi din domeniu;
- primul care a deţinut titlul de profesor de psihologie aplicativă;
- fondatorul primei companii de consultanţă psihologică;
- primul psiholog căruia armata Statelor Unite i-a decernat Medalia pentru
Servicii Deosebite.S-a născut la o fermă de lângă oraşul Normal, din Illinois într -o familie
nevoiaşă. A reuşit să-şi adune bani graţie burselor, veniturilor din lecţiile
particulare şi vieţii frugale pentru a pleca în Germania să studieze cu Wundt.În
anul 1900 şi-a luat doctoratul şi s-a întors pentru a preda psihologia şiu
pedagogia la Universitatea Northwestern.
Interesul său a cunoscut o schimbare când şeful unei companii de publicitatel-a descoperit şi i-a cerut să încerce să folosească psihologia pentru a îmbunătăţi
eficacitatea reclamelor. Scott a scris Teoria şi practica publicităţii (1903), prima
carte din domeniu, urmată de alte volume şi articole.
Şi-a îndreptat atenţia şi asupra problemei recrutării şi gestionării
personalului. În 1905 a fost promovat profesor, iar în 1909 a devenit profesor de
publicitate la Şcoala de Comerţ de la Northwestern. În 1916, a fost numit profesor de psihologie aplicativă. Când în 1917, Statele Unite au intrat în
război, Scott şi-a pus cunoştinţele la dispoziţia armatei, pentru a o ajuta să
selecteze personalul militar iar mai târziu armata l-a recompensat cu Medalia
pentru Servicii Deosebite.
După război, Scott şi-a înfiinţat propria companie, care să furnizeze servicii
de consultanţă corporaţiilor care aveau nevoie de asistenţă în chestiuni legate de
selectarea personalului şi eficientizarea muncii.
7/22/2019 Note de Curs Ist. Psih
http://slidepdf.com/reader/full/note-de-curs-ist-psih 78/148
78
Pentru a selecta cei mai buni angajaţi, mai ales în domeniul vânzărilor, în
conducerea companiilor şi în armată, Scott a creat o serie de scale de evaluare şi
de teste de grup, care să măsoare caracteristicile indivizilor care au obţinut
reuşite în acele domenii.
Ca şi Witmer în psihologia clinică, Scott nu dispunea de nicio lucrare
anterioară de la care să pornească. A stat de vorbă cu ofiţeri ai armatei şi
manageri în domeniul afacerilor, cerâdu-le să-şi ordoneze subordonaţii în
funcţie de aspectul fizic, conduită, sinceritate, productivitate, caracter şi valoare
pentru organizaţie. Ulterior, i-a rânduit pe cei ce solicitau o slujbă în funcţie de
calităţile constatate cxa necesare pentru performanţă efectivă la locul de muncă,o procedură similară cu cea folosită astăzi.
Scott a creat teste psihologice care să măsoare inteligenţa şi alte capacităţi,
însă, în loc să-i evalueze individual, a alcătuit teste pe care să le aplice
grupurilor. Când e nevoie ca un număr mare de candidaţi să fie evaluaţi într -un
răstimp scurt, e mai eficient şi mai ieftin ca ei să fie testaţi în grup.
Scott ca şi Witmer , s-a bucurat în general doar sporadic de atenţie în istoria psihologiei. Există mai multe motive pentru această relativă neglijare. Ca
majoritatea psihologilor aplicativi, Scott n-a formulat nicio teorie, n-a întemeiat
nicio şcoală de gândire şi n-a avut un nucleu fidel de studenţi care să-i ducă
opera mai departe. A condus puţine cercetări experimentale şi a publicat doar
arareori în principalele reviste din domeniu.
Scott şi alţi psihologi aplicativi au contestat concepţia potrivit căreia arexista un conflict între aplicarea psihologiei şi progresul său. Psihologii
aplicativi susţineau că, aducând psihologia în atenţia publică, îi vor demonstra
valoarea, ceea ce va conduce, la rândul său, la sporirea recunoaşterii cercetării
psihologice în laboratoarele universităţilor. Astfel, pionierii psihologiei
aplicative reflectau spiritul funcţionalist american, încercarea de a face
psihologia utilă.
Hugo Münsterberg (1863 – 1916)
7/22/2019 Note de Curs Ist. Psih
http://slidepdf.com/reader/full/note-de-curs-ist-psih 79/148
79
S-a născut la Danzing (Gdansk, în Polonia), pe care l-a părăsit la vârsta de 19
ani pentru Leipzig ca să studieze medicina. După ce a audiat cursul de
psihologie a lui Wundt planurile sale s-au schimbat. Şi-a obţinut doctoratul cu
Wundt în 1885, iar doi ani mai târziu masteratul. William James i-a oferit postul
de director al laboratorului de psihologie de la Harvard cu un salariu extrem de
tentant.
Figură tipică a profesorului german, a avut o vreme un succes fenomenal în
psihologia americană şi în rândul merelui public. A scris sute de articole pentru
revistele populare şi două duzini de cărţi în domenii aplicative precum
psihologia clinică, industrială şi cea judiciară. Pentru o vreme, Münsterberg a fost un profesor foarte apreciat la Harvard, a
fost unul dintre fondatorii psihologiei aplicative din Statele Unite şi Europa, a
fost, de asemenea, unul dintre cei doi psihologi acuzaţi vreodată de a fi spioni.
Contribuţii:
Psihologia judiciară şi declaraţiile martorilor oculari Psihologia judiciară se ocupă de psihologie şi de lege. Münsterberg a scris
articole pentru presă pe teme precum prevenirea delincvenţei prin utilizarea
hipnozei pentru interogarea suspecţilor, prin administrarea de teste psihologice
în vederea detectării persoanelor vinovate, ca şi despre exactitatea îndoielnică a
declaraţiilor martorilor oculari.
El, era interesat mai ales de ultima dintre probleme – failibilitatea percepţieiomeneşti când subiectul asistă la un delict, iar ulterior este pus să-l descrie.
A făcut cercetări pe crime simulate, în care martorilor li se cerea, imediat ce
le vedeau, să relateze ce s-a întâmplat. Subiecţii er au în dezacord în privinţa
detaliilor, chiar dacă scena le era încă proaspătă în minte. Münsterberg s-a
întrebat cât de precisă poate fi o astfel de mărturie într -un tribunal, când
evenimentul s-a petrecut cu multe luni înainte.
7/22/2019 Note de Curs Ist. Psih
http://slidepdf.com/reader/full/note-de-curs-ist-psih 80/148
80
În 1908, a publicat În boxa martorilor , care descria factorii psihologici ce
puteau influenţa rezultatele procesului. Aceştia includ false mărturii, puterea de
sugestionare în contrainterogatoriu martorilor şi folosirea măsurătorilor
fiziologice (ritm cardiac, presiunea arterială, rezistenţa pielii), pentru a detecta
stările emoţionale accentuate la suspecţi şi acuzaţi. Cartea a fost retipărită chiar
în 1976, la aproape 70 de ani de la apariţie, datorită revenirii interesului faţă de
problemele pe care le ridicase. Cam în acea perioadă s-a înfiinţat Societatea de
Psihologie Judiciară, ca secţiune a APA, pentru promovarea cercetărilor
fundamentale şi aplicative în domeniu.
PsihoterapiaCartea din 1909 a lui Münsterberg, Psihoterapia, s-a focalizat asupra unei
arii diferite a psihologiei aplicative. Şi-a tratat pacienţii în laborator, şi nu în
cadrul unei clinici, fără să ceară bani pentru aceasta. Insista că poziţia sa îi
conferă o anumită autoritate, ce-i dă dreptul să le facă sugestii directe
pacienţilor cu privire la modul în care puteau să se vindece. Era de părere că
maladia mentală consta, de fapt, într -o inadaptare comportamentală şi nu puteafi atribuită unor conflicte inconştiente, cum susţinea Sigmund Freud.
Abordarea terapeutică a lui Münsterberg implica eliminarea cu forţa din
conştiinţă a ideilor perturbatoare ale pacientului, suprimarea comportamentelor
indezirabile sau care tulbură şi convingerea pacientului de a uita neajunsurile
emoţionale. A tratat alcoolismul, consumul de droguri, halucinaţiile, gândurile
obsesive, fobiile şi tulburările sexuale. Pentru o vreme, a recurs la hipnoză, însăa renunţat când o pacientă l-a ameninţat cu un pistol.
Cartea sa despre psihoterapie a contribuit mult la aducerea psihologiei
clinice în atenţia opiniei publice, însă nu a fost bine primită de Witmer, care cu
câţiva ani înainte îşi deschisese clinica la University of Pennsylvania. Într -un
articol din publicaţia sa Clinica psihologică, Witmer l-a acuzat pe Münsterberg
că a redus prestigiul profesiei. S-a referit la Münsterberg aproape ca la un vraci
din cauza „ felului îngâmfat în care profesorul de psihologie de la Harvard
7/22/2019 Note de Curs Ist. Psih
http://slidepdf.com/reader/full/note-de-curs-ist-psih 81/148
81
cutreieră ţara, pretinzând că a tratat în laboratorul său de psihologie sute şi
sute de cazuri de tulburări nervoase de un fel sau de altul ” (citat în Hale, 1980,
p. 110).
Psihologia industrială
Münsterberg a fost şi unul dintre promotorii psihologiei industriale. A
abordat problematica ei începând cu 1909, odată cu un articol intitulat
„ Psihologia şi piaţa”, ce menţiona o serie de domenii unde psihologia putea
contribui: orientarea profesională, publicitatea, managementul personalului,
testarea psihologică, motivarea angajaţilor şi efectele oboselii şi monotoniei
asupra randamentului muncii.A oferit consultanţă mai multor companii, realizând multe cercetări practice
pentru ele. Şi-a publicat descoperirile în Psihologie şi eficienţa industrială
(1913). Münsterberg susţinea că modalitatea optimă prin care pot fi sporite
eficacitatea, pr oductivitatea şi satisfacţia muncii se poate realiza prin
dezvoltarea unor tehnici psihologice potrivite, constând în testări psihologice şi
simulări ale funcţionării la locul de muncă, pentru evaluarea cunoştinţelor,competenţelor şi capacităţilor candidaţilor.
Münsterberg a derulat cercetări asupra unei varietăţi de îndeletniciri, cum ar
fi cea de căpitan de navă, vatman, operator de telefonie, agent de vânzări, pentru
a demonstra modul în care tehnicile sale de selecţie ar putea îmbunătăţi
performanţa la locul de muncă. Studiile sale au evidenţiat totodată că vorbitul în
timpul muncii scădea eficienţa. Soluţia sa nu era interzicerea conversaţiilor întreangajaţi, ci reamenajarea locului de muncă astfel încât acestora să le fie greu să
vorbească între ei. El a sugerat creşterea distanţei dintre utilajele din fabrici şi
separarea meselor de lucru cu paravane.
Münsterberg n-a formulat nicio teorie, n-a iniţiat vreo nouă şcoală de
gândire, şi nici n-a mai derulat cercetări fundamentale după ce a păşit pe drumul
psihologiei aplicative. Cercetările sale au fost puse în slujba mediului de afaceri.
7/22/2019 Note de Curs Ist. Psih
http://slidepdf.com/reader/full/note-de-curs-ist-psih 82/148
82
Deşi fusese pregătit de Wundt în metoda introspectivă, el şi-a criticat colegii
care nu doreau să se ajute şi de alte metode şi descoperiri psihologice pentru a
îmbunătăţi condiţia umană.
Ideea primordială care a caracterizat cariera colorată şi controversată a lui
Münsterberg a fost ca psihologia să fie utilă. Cu tot temperamentul său german,
el a reprezentat figura tipică a psihologului funcţionalist american, reflectând şi
manifestând spiritul vremurilor sale.
10. BEHAVIORISMUL
În al doilea deceniu al secolului al XX-lea, la mai puţin de 40 de ani după ce
Wilhelm Wundt a întemeiat în mod oficial psihologia, ştiinţa a suferit o
revizuire radicală. Psihologii nu mai erau unanimi cu privire la valoarea
introspecţiei, la existenţa elementelor mentale sau la nevoia ca psihologia să
rămână ştiinţă. Psihologii funcţionalişti rescriau regulile, folosind psihologia în
moduri inacceptabile la Leipzig şi Cornell.
Liderii curentului funcţionalist nu erau foarte doritori să-şi formalizeze
poziţiile. Îşi vedeau misiunea nu ca pe o ruptură cu trecutul, ci ca pe o
continuare a acestuia. De aceea, situaţia din psihologia americană în al doilea
deceniu al secolului XX a însemnat maturizarea funcţionalismului, în condiţiile
în care structuralismul şi-a menţinut o poziţie solidă, dar care n-a mai fost
pentru mult timp exclusivă. Anul 1913 a adus cu sine o declaraţie de război, o ruptură deliberată a
acestor poziţii, iar această mişcare revoluţionare a fost numită „behaviorism” şi
a fost promovată de psihologul american în vârstă de 35 de ani John B. Watson.
Principiile behaviorismului lui Watson erau simple, directe şi îndrăzneţe.
Cerea o psihologie ştiinţifică, ce trata doar despre acte compor tamentale
observabile, ce pot fi descrise obiectiv în termeni ca „stimul” şi „răspuns” . În
7/22/2019 Note de Curs Ist. Psih
http://slidepdf.com/reader/full/note-de-curs-ist-psih 83/148
83
plus Watson respingea termenii şi conceptele mentaliste. Cuvinte ca „imagine”,
„senzaţie”, „minte” şi „conştiinţă” erau fără sens pentru o ştiinţă a
comportamentului, potrivit lui Watson.
10.1. Influenţa psihologiei animale asupra behaviorismului
Watson a oferit o descriere clară a relaţiei dintre psihologia animală şi
behaviorism: „ Behaviorismul este consecinţa nemijlocită a studiilor privind
comportamentul animal din primul deceniu al veacului XX ” (Watson, 1929, p.
327). De aceea se poate spune că precursorul cel mai important al programului
lui Watson a fost psihologia animală, produs al teoriei evoluţioniste şi careîncerca să demonstreze existenţa minţii la organismele inferioare şi
continuitatea dintre mintea animală şi cea omenească.
Jacques Loeb (1859 – 1924)Un pas important în direcţia unei obiectivităţi sporite în domeniul psihologiei
animale a fost făcut de Jacques Loeb, fiziolog şi zoolog german. A lucrat în mai
multe instituţii din Statele Unite, inclusiv University of Chicago. Ca reacţie la tradiţia antropomorfică şi la metoda introspecţiei prin analogie,
Loeb a dezvoltat o teorie a comportamentului animal bazată pe conceptul de
tropism – o mişcare contrânsă involuntară. Loeb era de părere că reacţia unui
animal la un stimul e directă şi automată. De aceea, răspunsul comportamental a
fost calificat drept constrâns de stimul, neavând nevoie de nicio explicaţie care
să invoce o presupusă conştiinţă a animalului. Deşi opera lui Loeb a reprezentat la vremea sa cea mai obiectivă şi mecanică
abordare a psihologiei animale, el n-a reuşit să se lepede cu totul de trecut. N-a
respins ideea conştiinţei la animale (de ex. oameni) aflate la un nivel superior pe
scara evoluţiei (Loeb, 1918). El a susţinut că existenţa conştiinţei la animale
este demonstrată de memoria asociativă; altfel spus animalele au învăţat să
reacţioneze în modul dorit la anumiţi stimuli. De exemplu, când un animal
răspunde la numele sau reacţionează la un sunet specific prin faptul că se duce
7/22/2019 Note de Curs Ist. Psih
http://slidepdf.com/reader/full/note-de-curs-ist-psih 84/148
84
în mod repetat în locul unde primeşte mâncare, aceasta este dovada anumitor
conexiuni mentale a memoriei asociative. În acest sens, în pofida abordării
mecaniciste a lui Loeb, el continuă să invoce conştiinţa.
Watson a urmat cursuri cu Loeb la University of Chicago şi a sperat să facă
cercetări sub îndrumarea sa, manifestând interes pentru opiniile sale
mecaniciste. Angell, împreună cu neurologul H.H. Donaldson, l-a convins pe
Watson să-şi schimbe planurile. Cei doi au susţinut că Loeb e o persoană
riscantă, cuvânt deschis interpretării, dar care indică probabil dezaprobare faţă
de obiectivismul lui Loeb.
Edward Lee Thorndike (1874 – 1949)A fost unul dintre primii psihologi americani care şi-au făcut studiile în
Statele Unite. Interesul său pentru psihologie a fost trezit, ca şi în cazul altora,
de lectura Principiilor de psihologie a lui William James, în perioada în care era
student la Wesleyan University din Middletoen, Conecticut. Ulterior, Thorndike
a studiat cu James la Harvard şi şi-a început investigaţiile în domeniul învăţării.
Intenţiona să să-şi deruleze cercetarea cu subiecţi copii, însă i-a fost interzis şi a
ales în locul lor puii de găină.
În 1898, i s-a conferit titlul de doctor, iar teza sa Inteligenţa animală: un
studiu experimental al proceselor asociative la animale, se bucură de onoarea
de a fi prima disertaţie doctorală de psihologie despre subiecţi animale .
Thorndike şi-a extins activitatea şi în sfera psihologiei educaţiei şi a testelor
psihologice, a scris câteva tratate, iar în 1910 a întemeiat Revista de psihologieeducaţională.
A fost unul dintre cei mai importanţi cercetători în dezvoltarea psihologiei
animale, Thorndike a dat formă unei teorii mecaniciste, obiective, a învăţării
bazate pe com portamentul manifest. El era de părere că psihologia trebuie să
studieze comportamentul, nu elementele mentale sau experienţele conştiente,
alimentând astfel tendinţa către o obiectivitate mai mare, iniţiată de
7/22/2019 Note de Curs Ist. Psih
http://slidepdf.com/reader/full/note-de-curs-ist-psih 85/148
85
funcţionalişti. Thorndike n-a mai interpretat învăţarea subiectiv, ci mai curând
în termenii conexiunilor concrete între stimuli şi răspunsuri, deşi şi-a permis
câteva trimiteri la conştiinţă şi procesele mentale.
Contribuţii:
Conecţionismul – abordare a învăţării bazată pe legăturile dintre situaţii şi
răspunsuri.
Thorndike şi-a numit abordarea experimentală a studierii asocierii
conecţionism. El afirma că, dacă ar fi să se analizeze mintea omenească, se vor
găsi: ”conexiuni de intensitate variabilă între (a) situaţii, elemente ale
situaţiilor şi componente ale situaţiilor şi (b) răspunsuri, deprinderi de arăspunde, facilitări, inhibări şi orientări ale răspunsurilor. Dacă toate acestea
ar putea fi complet inventariate, indicând ce ar putea gândi şi face omul şi ce ar
putea să-l mulţumească şi să-l supere, în toate situaţiile imaginabile – mi se
pare că numic n-ar fi lăsat deoparte. Învăţarea înseamnă conexiune. Mintea
este sistemul de conexiuni al omului” (Thorndike, 1931, p. 122). În acest sens
Thorndike era interesat de conexiunile dintre situaţii obiectiv controlabile şirăspunsuri.
După el, comportamentul trebuie tradus la elementele sale cele mai simple:
unităţile stimul – răspuns. Aceste unităţi sunt elementele comportamentului (nu
ale conştiinţei), cărămizi pornind de la care sunt construite comportamente mai
complexe.
Cutia cu problemeThorndike a proiectat şi construit aşa-numitele cutii improvizate, folosind
lăzi şi scânduri, pentru cercetările sale privind învăţarea la animale. Pentru a ieşi
din cutie, anumalul trebuia să înveţe să folosească o încuietoare. El şi-a
conceput cutiile cu probleme ca instrumente de studiere a învăţării, pornind de
la rapoartele anecdotice ale lui Romanes şi Morgan, care descriau felul în care
pisicile şi câinii deschideau zăvoare de porţi. În drumul către reuşita animalului
Thorndike îşi înregistra datele folosind măsurători cantitative ale învăţării.
7/22/2019 Note de Curs Ist. Psih
http://slidepdf.com/reader/full/note-de-curs-ist-psih 86/148
86
Tendinţele de răspuns care conduceau la succes intrau în repertoriul animalului
după un număr de încercări. Acest gen de învăţare a fost numit învăţare prin
încercare şi eroare, deşi Thorndike prefera denumirea de „încercare şi succes
accidental ”.
Legile învăţării
Cocepţia lui Thorndike cu privire la validarea şi extincţia tendinţelor spre un
răspuns este rezumată de formularea pe care a dat-o legii efectului – actele care
produc satisfacţie într-o situaţie dată devin asociate cu acea situaţie; când
situaţia se repetă, şi actul tinde să se repete.
O lege pereche – legea exerciţiului sau legea folosirii şi a nemaifolosirii – afirmă că orice răspuns la o anumită situaţie devine asociat cu acea situaţie. Cu
cât răspunsul este mai folosit în acea situaţie, cu atât mai puternic devine el
asociat cu ea. Reciproc, nemaifolosirea îndelungată a răspunsului tinde să
slăbească asocierea. Cu alte cuvinte, simpla repetare a unui răspuns întrâo
situaţie dată tinde să întărească acel răspuns. Cercetările l-au convins pe
Thorndike că urmările recompensării unui răspuns (situaţie care producesatisfacţie) sunt mai eficiente decât simpla repetare a răspunsului.
Prin intermediul unui program de cercetare desfăşurat pe subiecţi umani,
Thorndike şi-a revizuit ulterior legea efectului. Rezultatele au pus în evidenţă că
recompensarea unui răspuns conduce într -adevăr la întărirea sa, dar că
pedepsirea unui răspuns nu produce un efect negativ comparabil. El şi-a revizuit
opiniile, în sensul de a pune un accent mai mare pe recompensă decât pe pedeapsă.
Opera lui Thorndike a vestit afirmarea teoriei învăţării în prim-planul
psihologiei americane, iar spiritul obiectiv cu care şi-a realizat cercetările a
constituit o contribuţie importantă la behaviorism. Watson scria că studiile lui
Thorndike stau la baza behaviorismului. Ivan Pavlov i-a recunoscut şi el
meritele lui Thorndike. El a fost descris drept una dintre personalităţile cele mai
7/22/2019 Note de Curs Ist. Psih
http://slidepdf.com/reader/full/note-de-curs-ist-psih 87/148
87
productive şi influente, cărui operă a „marcat trecerea de la speculaţie la
experiment” (Dewsbury, 1998, p. 1122).
Ivan Petrovici Pavlov (1849 – 1936)Opera lui Ivan Pavlov cu privire la învăţare a slujit la schimbarea accentului
– pe care asociaţionismul îl punea pe ideile subiective – pe cazurile fiziologice
obiective şi cuantificabile, cum ar fi secreţia glandulară sau mişcările
musculare. Ca urmare, opera lui Pavlov i-a pus la dispoziţie lui Watson o
metodă de studiere a comportamentului, în încercarea de a-l controla şi
modifica.
Pavlov a fost cel mai mare dintre cei 11 copii ai unui preot de şară, s -a
născut în oraşul Riazan, din Rusia centrală. Timp de câţiva ani nu a putut merge
la şcoală din cauza unei leziuni la cap, căpătate în urma unui accident suferit la
vârsta de şapte ani, astfel de pregătirea sa, s-a ocupat tatăl său. A intrat la
seminarul de teologie, dar după ce a citit teoria lui Darwin, şi-a schimbat
părerea. Era foarte hotărât să frecventeze Universitatea din Sankt Petersburg
pentru a studia fiziologia animalelor, încât s-a dus acolo pe jos, la o distanţă de
mai multe sute de kilometri. A absolvit facultatea în 1875, a studiat în Germania
timp de doi ani, apoi s-a întors la St. Petersburg ca asistent universitar pentru
alţi doi ani. Familia lui Pavlov a trăit în sărăcie până în 1890, când, la 41 de ani,
Pavlov a primit un post de profesor de farmacologie.
Din 1897 până în 1936, aproape 150 de cercetători au lucrat sub îndrumarea
lui Pavlov scriind peste 500 de articole ştiinţifice. Un student scria “ întregullaborator funcţiona ca mecanismul unui ceas” (Todes, 2002, p. 107).
Pavlov a fost unul dintre puţinii oameni de ştiinţă ruşi care le-au
permis femeilor şi evreilor să studieze în laboratorul său. Orice aluzie
antisemită îl înfuria.
Relaţiile lui Pavlov cu conducerea Uniunii Sovietice au fost dificile. Era
în mod deschis un critic al Revoluţiei Bolşevice din 1917. I-a adresat scrisori
7/22/2019 Note de Curs Ist. Psih
http://slidepdf.com/reader/full/note-de-curs-ist-psih 88/148
88
de protest lui Iosif Stalin, iar refuzul lui Pavlov de a participa la reuniunile
ştiinţifice sovietice demonstrează dezaprobarea sa faţă de regim.
Pavlov a rămas om de ştiinţă până la sfârşit.
Avea obiceiul de a practica autoobservaţia ori de câte ori era bolnav, şi
nici în ziua în care s-a stins n-a fost o excepţie. Şi-a discutat pentru o vreme
starea cu doctorul, după care a adormit. Când s-a trezit, Pavlov s-a ridicat din
pat şi a început să-şi caute hainele cu aceeaşi energie nestăvilită pe care o
manifestase toată viaţa. “E vremea să mă scol ” a exclamat. “ Ajută-mă trebuie
să mă îmbrac”, după ce a zis aceste cuvinte, a căzut pe perne şi a murit (Gantt,
1941, p. 35).Contribuţii:
Reflexele condiţionate – reflexe care sunt condiţionate sau dependente
de formarea unei asocieri ori conexiuni între stimul şi răspuns.
Noţiunea de reflexe condiţionate îşi are originea, ca multe alte
descoperiri ştiinţifice, într-o descoperire accidentală. Cercetând glandele
digestive ale câinilor, Pavlov a folosit metoda expunerii chirurgicale pentru a permite colectarea secreţiilor digestive în afara corpului, unde pot fi observate,
măsurate şi înregistrate. Unul dintre aspectele acestui studiu a fost funcţia
salivei, pe care câinii o secretă involuntar ori de câte ori li se pune în gură
mâncare. Pavlov a remarcat că uneori saliva se scurge chiar înainte să li se dea
de mâncare. Câinii salivau la vederea hranei sau la zgomotul paşilor celui
care îi hrănea de obicei. Într-un fel, răspunsul neînvăţat al salivării a devenitconectat cu – sau condiţionat de – stimulii asociaţi în prealabil cu primirea
hranei.
Reflexe psihice – reflexe care sunt condiţionale sau dependente de formarea
unei asocieri ori conexiuni între stimul şi răspuns.
Aceste reflexe psihice, cum le-a numit la început Pavlov, erau
declanşate la câinii de laborator de stimuli diferiţi de cel iniţial (mai precis
hrana).
7/22/2019 Note de Curs Ist. Psih
http://slidepdf.com/reader/full/note-de-curs-ist-psih 89/148
89
Pavlov a conchis că o astfel de reacţie s-a produs deoarece aceşti alţi
stimuli (cum ar fi observarea vizuală a îngrijitorului) sunt frecvent legaţi de
hrănire.
În timp, Pavlov a renunţat la experienţele mentaliste ale animalelor
sale de laborator în favoarea unei abordări mai obiective, descriptive.
Pavlov şi asistenţii săi au descoperit că mulţi stimuli vor produce răspunsul
condiţional salivar al animalelor de laborator atâta vreme cât un stimul e
capabil să atragă atenţia animalului, fără ai trezi iritarea sau teama. Au testat
pe câini sonerii, lumini, fluiere, sunete muzicale, clocot de apă sau tic-tacul
metronomului, obţinând rezultate similare. Minuţiozitatea şi precizia programului de cercetare sunt evidente în
echipamentul sofisticat conceput pentru a colecta saliva, care curgea printr-un
tub de cauciuc ataşat la o deschizătură realizată chirurgical în falca animalului.
Când fiecare strop de salivă cădea pe o platformă aşezată pe un resort
sensibil, ea activa un instrument ce marca un semn pe un tambur rotativ care
înregistra exact numărul de picături. Acest fapt indica eforturile lui Pavlov dea urma metoda ştiinţifică – cu alte cuvinte, să standardizeze condiţiile
experimentale, să aplice controale riguroase şi să elimine sursele de eroare.
Turnul tăcerii
Pavlov era atât de preocupat să evite influenţele exterioare care să
afecteze fiabilitatea cercetărilor, încât a proiectat cabine speciale, una pentru
animalul experimental şi cealaltă pentru experimentator. Cercetătorul putea săutilizeze dif eriţi stimuli condiţionanţi, să colecteze saliva şi să ofere hrană fără
să fie văzut de animal.
Aceste precauţii nu l-au mulţumit pe deplin. Era îngrijorat că stimulii din
mediul extern pot corupe rezultatele. Folosind fonduri puse la dispoziţie de un
om de afaceri rus, Pavlov a proiectat în vederea cercetărilor o clădire cu trei
etaje, cunoscută sub numele de “Turnul tăcerii”. Ferestrele aveau o sticlă foarte
groasă, iar încăperile aveau uşi metalice duble, care dispuneau de un strat
7/22/2019 Note de Curs Ist. Psih
http://slidepdf.com/reader/full/note-de-curs-ist-psih 90/148
90
izolator când erau închise. Planşeele erau prinse cu grinzi de oţel fixate în nisip.
Cădirea era înconjurată de un şanţ umplut de paie. Vibraţiile, zgomotul,
temperaturile extreme, mirosurile şi curenţii erau eliminaţi.
Pavlov nu dorea să influenţeze animalele de experiment decât cu
stimulii la care le expunea pentru a realiza condiţionarea.
Tehnicile de condiţionare ale lui Pavlov au furnizat psihologiei un element
de bază al comportamentului, o unitate concretă prelucrabilă la care poate fi
redus comportamentul uman complex, unitate ce poate fi experimentată în
condiţiile de laborator.
John B. Watson a identificat această unitate comportamentală şi a pus -oîn centrul programului său. Pavlov a remarcat că e satisfăcut de activitatea
lui Watson şi că dezvoltarea behaviorismului din Statele Unite reprezintă o
confirmare a ideilor şi metodelor sale.
Este o ironie faptul că influenţa cea mai mare a lui Pavlov a fost în
domeniul psihologiei, domeniu căruia nu-i era favorabil. Şcoala structuralistă
şi cea funcţionalistă îi erau familiare. Totodată, ştia despre opera lui WilliamJames şi era de acord cu acesta că psihologia ar putea pretinde să fie o ştiinţă,
dar n-a atins încă acest statut.
Pavlov a exclus psihologia din propria sa activitate ştiinţifică şi chiar îşi
amenda asistenţii de laborator care utilizau terminologia psihologică în locul
celei fiziologice.
Pavlov şi-a revizuit mai târziu atitudinea faţă de această sferă,referindu-se uneori la sine ca la un psiholog experimental.
În orice caz, punctul său de vedere iniţial negativ n-a împiedicat
psihologii să-i întrebuinţeze eficient opera.
7/22/2019 Note de Curs Ist. Psih
http://slidepdf.com/reader/full/note-de-curs-ist-psih 91/148
91
Vladimir M. Behterev (1857 – 1927)Behterev reprezintă o figură importantă în dezvoltarea psihologiei animale.
El a ajutat la călăuzirea domeniului dincolo de ideile subiective către
comportamentul manifest, obiectiv observabil.A fost fiziolog, neurolog şi psihiatru rus, pionier în mai multe domenii de
cercetare.
A fost un critic politic radical şi deschis al ţarului şi al guvernului rus.
A acceptat femei şi evrei printre studenţii şi colegii săi într -o vreme când
aceştia erau excluşi din u niversităţile ruse.
A absolvit Academia Medicală Militară din St. Petersburg în 1881. A studiat la Universitatea Din Leipzig cu Willhelm Wundt, apoi a urmat
cursuri suplimentare la Berlin şi Paris, după care s-a întors în Rusia pentru a
primi un post de profesor de psihiatrie, la Universitatea din Kazan.
În 1893, a fost numit şeful catedrei de boli mentale şi nervoase al Academiei
Medicale Militare, unde a organizat un spital de psihiatrie. În 1907 a fondat
Institutul de Psihoneurologie, care îi poartă numele astăzi.
Behterev şi Pavlov au devenit duşmani după ce Pavlov a publicat o
recenzie negativă despre una din cărţile lui Behterev.
În 1927, la zece ani după ce Revoluţia Bolşevică l-a răsturnat pe ţar,
Behterev a fost chemat la Moscova să-l trateze pe Iosif Stalin, despre care se
zicea că suferă de depresie. Behterev l-a examinat pe dictator şi i-a spus că
diagnosticul este paranoia severă. Behterev a murit în mod suspect, chiar în acea
după-amiază. Autopsia n-a fost permisă, iar trupul i-a fost incinerat rapid. S-a
zvonit că Stalin l-a otrăvit pe Behterev, ca răzbunare pentru diagnosticul
psihiatric. Ulterior, Stalin a decis interzicerea lucrărilor lui Behterev şi i-a
executat fiul. În 1952, cu un an înainte de moartea lui Stalin, Uniunea Sovietică
a emis un timbru în onoarea lui Behterev.
Contribuţii
7/22/2019 Note de Curs Ist. Psih
http://slidepdf.com/reader/full/note-de-curs-ist-psih 92/148
92
Reflexe asociate – reflexe ce pot fi declanşate nu doar de stimuli
necondiţionaţi, ci şi de stimuli ce au fost asociaţi cu stimuli necondiţionaţ i.
Principala descoprire a lui Behterev este cea a reflexelor asociate, puse în
evidenţă de studiile sale cu privire la răspunsurile motorii. El a constatat că
mişcările reflexe – cum ar fi retragerea degetului de pe sursa unui şoc electric –
pot fi provocate nu numai de stimuli necondiţionaţi (şocul electric), dar şi de
stimuli care au ajuns să fie asociaţi cu stimulul original.
Şi-a înfăţişat ideile în volumul Psihologie obiectivă, publicat în 1907.
11. BEHAVIORISMUL: Întemeiere
11.1. Începuturile - John B. Watson (1878 – 1958)
S-a născut la o fermă de lângă Greenville, în South Carolina, localitate unde
şi-a făcut studiile primare în clădirea unei şcoli cu o singură sală de clasă. La 16
ani s-a înscris la Furman University, cu intenţia de a deveni pastor. A studiat
filosofia, matemeticile, latina şi greaca, sperând ca, după ce va absolvi la
Furman, să intre la Seminarul Teologic de la Princenton. A mai rămas un an la
Furman, şi-a obţinut masteratul în 1899, dar în acel an i-a murit mama, ceea ce
l-a eliberat de făgăduinţa de a deveni cleric.
În locul seminarului teologic, Watson s-a dus la University of Chicago. A
ales Chicago pentru a urma studii de filosofie cu marele John Dewey, însă
cursurile acestuia le-a caracterizat ca fiind incomprehensibile. Entuziasmul lui
Watson pentru filosofie a scăzut şi a fost atras către psihologie de scrierile lui
James Rowland Angell, psiholog funcţionalist. Watson a mai studiat biologia şi
fiziologia cu Jacques Loeb, care l-a familiarizat cu conceptul de mecanism.
În 1903, la 25 de ani, Watson a primit titlul de doctor, fiind cea mai tânără
persoană din istoria University of Chicago care a căpătat o astfel de diplomă.
Cariera universitară a lui Watson
7/22/2019 Note de Curs Ist. Psih
http://slidepdf.com/reader/full/note-de-curs-ist-psih 93/148
93
Watson a rămas la University of Chicago, ca asistent, până în 1908. Şi-a
publicat disertaţia despre maturizarea neurologică şi psihologică a cobaiului,
cercetare care dovedea preferinţa sa timpurie pentru subiecţi-animale.
În 1908, lui Watson i s-a oferit un post de profesor la Johns Hopkins
University din Baltimore, iar 12 ani cât a petrecut aici au fost cei productivi ani
în domeniul psihologiei.
James Mark Baldwin (1861 – 1934), psihologul care îi oferise lui Watson
postul, a fost, alături de James McKeen Cattell, unul din întemeietorii
Psychological Review. La un an după ce Watson a ajuns la Johns Hopkins,
Baldwin a fost obligat să-şi dea demisia, ca urmare a unui scandal. Watson adevenit şeful catedrei de psihologie şi editor al influentei publicaţii
Psychological Review. Astfel, la 31 de ani, a devenit una dintre cele mai
importante personaje din psihologia americană.
A început să se gândească serios la o psihologie mai obiectivă, cam pe la
1903, şi şi-a prezentat public ideile în 1908, într-o conferinţă de la Yale
University şi într -o lucrare prezentată la Baltimore. Watson a susţinut cănoţiunile psihice sau mentaliste nu au nicio valoare pentru o ştiinţă a
psihologiei. În 1912, la invitaţia lui Cattell, Watson a susţinut o serie de
prelegeri la Columbia University. În anul următor, el şi-a publicat în
Psychological Review noul său articol devenit faimos, care a marcat naşterea
behaviorismului.
Cartea lui Watson, Comportamentul: o introducere în psihologia comparată a apărut în 1914. Aici a pledat pentru acceptarea psihologiei animalelor şi a
descris avantajele utilizării lor ca subiecţi în cercetările psihologice.
La doi ani după publicarea în Psychological Review a articolului său, Watson
a fost ales preşedinte al APA.
Watson voia ca noul său behaviorism să aibă valoare practică: ideile sale
fiind destinate nu doar pentru laborator, ci şi pentru lumea reală. El a promovat
7/22/2019 Note de Curs Ist. Psih
http://slidepdf.com/reader/full/note-de-curs-ist-psih 94/148
94
specializările aplicative ale psihologiei şi a devenit consultant în resurse umane
pentru o importantă companie de asigurări.
În timpul Primului Război Mondial, Watson a slujit în Armata Statelor
Unite, cu gradul de maior, elaborând teste de capacitate perceptivă şi motrice,
pentru a fi folosite ca instrumente de selecţie a piloţilor.
În 1919, Watson a publicat Psihologia din punctul de vedere al unui
behaviorist , pe care i-a dedicat-o lui Cattell. Cartea oferea o prezentare
completă a psihologiei sale behavioriste, susţinând că metodele şi principiile pe
care le recomandase în cazul psihologiei animale sunt adecvate şi în studierea
oamenilor.Din cauza infidelităţilor faţă de soţia sa, este obligat să demisioneze de la
Johns Hopkins şi chiar dacă se recăsătoreşte nu i se va mai permite să revină pe
un post universitar cu normă întreagă.
Din acest moment Watson începe o a doua carieră ca psiholog aplicativ în
domeniul publicităţii. El credea că comportamentul oamenilor nu se deosebeşte
de cel al maşinilor. Astfel, oamenii în calitatea lor de consumatori de bunuri şiservicii poate fi prezis şi controlat asemenea comportamentului de lucru al altor
maşini. În acest sens el a propus studierea în laborator a comportamentului
consumatorilor.
După 1920, Watson a avut doar indirect contact cu psihologia universitară.
Şi-a prezentat marelui public ideile în legătură cu o psihologie behavioristă mai
degrabă prin intermediul conferinţelor, al mesajelor radiodifuzate şi al articolelor publicate în revistele de popularizare.
Unul dintre rarele contacte oficiale cu psihologia academică a survenit graţie
unei serii de conferinţe susţinute de Watson la New School for Social Research
din New York. Aceste discuţii au constituit baza cărţii sale Behaviorismul , care
îi descrie programul de perfecţionare a societăţii. Cartea a fost publicată prima
oară în 1925 iar o versiune mai elaborată a fost pusă în circulaţie în 1930.
Ambele ediţii au cunoscut un uriaş succes. Ideile lui Watson au ajuns la
7/22/2019 Note de Curs Ist. Psih
http://slidepdf.com/reader/full/note-de-curs-ist-psih 95/148
95
cunoştinţa unui mare număr de persoane din afara domeniului psihologiei care
au fost influenţate de ele.
În 1928 a publicat Îngrijirea psihologică a sugarului şi copilului, în care a
criticat sever practicile educative ale vremii. El propunea un sistem mai degrabă
normativ decât permisiv pentru creşterea copiilor, în concordanţă cu solida sa
poziţie în favoarea factorilor de mediu. Cartea era plină de sfaturi riguroase
privind metoda behavioristă de creştere a copiilor. O generaţie de copii, inclusiv
cei proprii, a fost crescută în concordanţă cu aceste recomandăr i. James, fiul lui
Watson, îşi amintea că tatăl său era incapabil să-i arate lui şi fratelui său
afecţiune. Ambii fii au suferit de depresii serioase toată adolescenţa şimaturitatea. Unul dintre ei s-a sinucis, iar celălalt a avut o cădere nervoasă şi s-a
luptat cu propriile impulsuri suicidare. Deşi a supravieţuit, fiica lui s-a sinucis
câţiva ani mai târziu.
După moartea soţiei sale (Rosalie) la vârsta de 37 de ani, Watson s-a izolat,
întrerupând contactele sociale cufundându-se în muncă.
În 1957, la vârsta de 79 de ani, Watson a fost invitat pentru decorarea decătre APA, pentru opera sa.
Înainte de a muri, anul următor, Watson şi-a ars toată corespondenţa,
manuscrisele şi notele, pe care le-a aruncat în şemineu una câte una, refuzând să
le lase istoriei.
Metodele behaviorismului
Watson a insistat ca psihologia să se mărginească la datele ştiinţelor naturale,la ceea ce poate fi observat. Astfel, psihologia trebuie să se limiteze la datele
ştiinţelor naturale, la ceea ce poate fi observat, adică, la studiul obiectiv al
comportamentului. Laboratorul behavioristului trebuie să admită cele mai stricte
metode de observaţie. Pentru Watson, aceste metode cuprindeau:
- Observaţia cu şi fără ajutorul unor instrumente;
- Testări;
- Metoda rapoartelor verbale;
7/22/2019 Note de Curs Ist. Psih
http://slidepdf.com/reader/full/note-de-curs-ist-psih 96/148
96
- Metoda reflexului condiţionat.
Pentru psihologie, această concentrare exclusivă pe metodele obiective a
însemnat, alături de eliminarea introspecţiei, o schimbare a naturii şi rolului
subiectului uman în cadrul laboratorului de psihologie.
În behaviorism, subiecţii ca atare şi-au pierdut din importanţă. Nu mai
realizau observaţii, ci erau observaţi de experimentator. Astfel, subiecţii umani
nu-şi mai observau activ caracteristicile ci, pur şi simplu se comportau.
Tematica behaviorismului
Elementele de comportament, altfel spus mişcările musculare ale corpului şi
secreţiile glandulare, au constituit tematica principală a psihologiei
comportamentale ale lui Watson. Ca ştiinţă a comportamentului, psihologia
trebuia să se ocupe doar de actele ce pot fi descrise obiectiv, fără a recurge la o
terminologie subiectivă sau mentalistă.
Psihologia comportamentală a lui Watson investighează comportamentul
întregului organism în raporturile sale cu mediul. Legile specifice ale
comportamentului pot fi propuse analizând mai întâi complexele de stimul-
răspuns în unităţile lor elementare stimul-răspuns.
În metodele şi tematica sa, behaviorismul lui Watson a constituit o încercare
de a construi o ştiinţă eliberată de noţiuni şi metode subiective, la fel de
obiectivă ca fizica. Ca toţi teoreticienii sistematici, Watson şi-a dezvoltat
psihologia în concordanţă cu convingerea profundă că toate domeniile
comportamentului pot fi examinate în termeni obiectivi de stimul-răspuns.Contribuţii:
Instinctele. Iniţial Watson a acceptat rolul instinctelor în cadrul
comportamentului, astfel, el a enumerat 11 instincte. În 1925, el şi-a revizuit
poziţia şi a eliminat cu totul conceptul de instinct. Comportamentele care par
instinctive sunt, în realitate răspunsuri condiţionate social. Adoptând ideea că
învăţarea, sau condiţionarea, este cheia pentru înţelegerea întregii dezvoltări
7/22/2019 Note de Curs Ist. Psih
http://slidepdf.com/reader/full/note-de-curs-ist-psih 97/148
97
umane, Watson a devenit un puternic partizan al influenţei factorilor de mediu.
El a mers şi mai departe şi nu doar a negat existenţa instinctelor, ci a refuzat să
admită în cadrul sistemului său orice capacităţi, temperamente sau talente, de
orice fel, înnăscute.
Emoţiile
Pentru Watson, emoţiile sunt simple răspunsuri fiziologice la stimuli
specifici. Această explicaţie pentru emoţii neagă orice percepţie conştientă a
emoţiei sau senzaţiei produse de organele interne. El credea, că emoţia este o
formă de comportament implicit, în care reacţiile interne sunt evidente în
manifestări fizice cum ar fi roşitul, transpiraţia sau creşterea pulsului. Într -unstudiu realizat pe copii mici, Watson a sugerat că în cazul lor există trei tipare
fundamentale de răspuns emoţional înnăscute: teama, supărarea şi dragostea.
Procesele de gândire
Sistemul behaviorist a încercat să reducă gândirea la comportament motor
implicit. El susţinea că gândirea, ca orice alt aspect al funcţionării fiinţelor
omeneşti, este un tip de comportament senzoriomotor. Comportarea, trebuie săimplice reacţii sau mişcări verbale implicite. Astfel, el a redus gândirea la
subvocalizări, care se bazează pe aceleaşi deprinderi musculare pe care le
învăţăm pentru vorbirea manifestă.
Experimentele watsoniene privind reflexele condiţionate, l-au convins că
tulburările emoţionale de la vârsta adultă sunt cauzate de răspunsuri
condiţionate instaurate în copilărie, pubertate şi adolescenţă. Iar dacă tulburărilede la maturitate sunt funcţie a unei condiţionări defectoase în copilărie, atunci
un program adecvat de condiţionare la nivelul copilăriei ar trebui să prevină
apariţia tulburărilor de la vârsta adultă. Watson credea că acest gen de control
practic asupra comportamentului copiilor era nu doar posibil, ci şi absolut
necesar. El, a imaginat un plan de ameliorare a societăţii, un program de etică
experimentală, bazat pe principiile behaviorismului.
Critici la adresa behaviorismului
7/22/2019 Note de Curs Ist. Psih
http://slidepdf.com/reader/full/note-de-curs-ist-psih 98/148
98
Psihologia americană se îndrepta în direcţia unei obiectivităţi sporite când
Watson a întemeiat behaviorismul, dar nu toţi psihologii erau dispuşi să accepte
obiectivitatea extremă propusă de el. Mulţi psihologi, erau de părere că
programul lui Watson omitea componente importante, cum ar fi procesele
senzoriale şi perceptive.
Edwin B. Holt (1873 – 1946)
Holt era în dezacord cu respingerea watsoniană a conştiinţei şi a
fenomenelor mentale şi credea că e posibilă legarea experienţei conştiente de
referenţi fizici. Totuşi, ca şi Watson, Holt credea în influenţa determinantă a
forţelor de mediu în raport cu cele instinctuale. El a sugerat că învăţarea poateavea loc ca răspuns la motivaţia interioară, ca şi la motivaţia externă. Holt a fost
unul dintre primii teoretcieni care au identificat impulsurile interne, anticipând
cercetările ulterioare din domeniul motivaţiei.
Karl Lashley (1890 – 1958)
Lashley era un partizan al behaviorismului lui Watson, deşi cercetările sale
asupra mecanismelor cerebrale la şobolan au pus sub semnul întrebării unadintre ideile watsoniene de bază. El şi-a rezumat descoperirile în Mecanismele
cerebrale şi inteligenţa (1929), unde a propus două principii celebre:
- Leg ea acţiunii de masă, potrivit căreia eficienţa învăţării este o funcţie a
masei corticale intacte (cu cât există mai mult ţesut cortical disponibil, cu
atât mai bună va fi învăţarea;
-
Principiul echipotenţialităţii, care susţine că o parte a cortexului este esenţialmente egală cu altă parte în termenii contribuţiei sale la învăţare.
Descoperirile lui Lashley au sugerat că mecanismele cerebrale joacă un rol
mult mai activ în învăţare decât ar fi dispus Watson să accepete. În acest mod
Lashley a contestat presupoziţia lui Watson conform căreia comportamentul
este compus parte cu parte doar din reflexe condiţionate.
William McDougall (1871 – 1938)
7/22/2019 Note de Curs Ist. Psih
http://slidepdf.com/reader/full/note-de-curs-ist-psih 99/148
99
McDougall a fost unul dintre oponenţii cei mai înverşunaţi a lui Watson. El
este cunoscut pentru teoria sa privind r olul instinctelor în comportament şi
pentru avântul dat de cartea sa de psihologie socială respectivului domeniu.
Potrivit teoriei sale privind instinctele, comportamnentul uman este
rezultatul tendinţelor înnăscute de gândire şi acţiune. Deşi această ideea fost
primită favorabil la început, ea a pierdut teren rapid în faţa behaviorismului.
Watson a respins ideea de instinct, iar din cauza acestei chestiuni şi a altora cei
doi bărbaţi s-au confruntat.
Într-o anumită măsură, acceptarea behaviorismului watsonian a depins de personalitatea lui Watson. Figură charismatică, şi-a lansat ideile cu entutziasm,
optimism şi încredere în sine. Era un orator foarte puternic şi seducător, care
nesocotea tradiţia şi respingea psihologia existentă. Aceste calităţi personale,
alături de spiritul timpului, în care s-a descurcat foarte bine, îl fac pe John B.
Watson unul dintre piuonierii psihologiei.
11.2. După întemeiere
Revoluţia pe care şi-a propus-o John B. Watson n-a transformat psihologia
peste noapte. La un deceniu după ce behaviorismul a fost lansat oficial (1924),
Titchener, cel mai mare adversar al lui Watson, recunoştea că behaviorismul a
invadat psihologia americană. Iar în 1930, Watson a putu t să proclame cât se
poate de justificat că victoria sa era deplină.
Behaviorismul lui Watson a reprezentat doar prima etapă în evoluţia şcolilor
de gândire behavioriste. A doua etapă, neobehaviorismul, poate fi plasată între
1930 şi 1960, incluzând opera lui Tolman, Hull şi Skinner. Aceşti
neobehaviorişti erau de acord în mai multe privinţe:
- Nucleul psihologiei este dat de studierea învăţării;
- Majoritatea comportamentelor, indifferent cât de complexe, pot fi
explicate prin legile condiţionării;
7/22/2019 Note de Curs Ist. Psih
http://slidepdf.com/reader/full/note-de-curs-ist-psih 100/148
100
- Psihologia trebuie să adopte principiul operaţionalismului.
Al trelea stadiu din evoluţia behaviorismului, neo-neobehaviorismul sau
sociobehaviorismul, datează cam din 1960 până prin 1990. Acest stagiu include
opera lui Bandura şi Rotter, distingându-se prin reîntoarcerea la examinarea
proceselor cognitive, concomitent cu menţinerea accentului pe observarea
comportamentului manifest.
Operaţionalismul
Scopul acestuia era de a face ca limbajul şi terminologia ştiinţei să devină
mai obiective şi precise şi de a elibera ştiinţa de „pseudo- probleme”, adică de
aspecte care nu sunt realmente observabile sau fizic demonstrabile.
Operaţionalismul susţine că validitatea oricărei descoperiri ştiinţifice sau
oricărui construct teoretic depinde de validitatea operaţiilor la care se recurge
pentru a se ajunge la acea descoperire.
Punctul de vedere operaţionalist a fost promovat de Percy W. Bridgman
(1882 – 1961). El a insistat că orice concept al fizicii trebuie definit precis şi că
toate conceptele lipsite de referenţi fizici trebuie abandonate. Insistenţa lui ca
pseudoproblemele să fie abandonate – acele aspecte ce nu au soluţie prin niciun
test obiectiv cunoscut - a fost extrem de interesantă pentru psihologii
behaviorişti. Bridgman a trăit suficient ca să fie martorul nu doar al adoptării de
către psihologie a operaţionalismului, ci şi la abandonarea demersului său. La
79 de ani, ştiind că suferă de o maladie aflată în fază terminală, Bridgman a
terminat indexul volumului al şaptelea al scrierilor sale complete, l-a expediateditorului după care s-a împuşcat.
Edward Chace Tolman (1886 – 1959)
A fost unul dintre primii convertiţi la behaviorism, a trecut la psihologie
după ce a studiat ingineria. Format în tradiţia psihologiei structurale a lui
Titchener, Tolman se îndoia deja de utilitatea ştiinţifică a introspecţiei. În
7/22/2019 Note de Curs Ist. Psih
http://slidepdf.com/reader/full/note-de-curs-ist-psih 101/148
101
autobiografia sa, el îşi amintea că behaviorismul lui Watson a venit ca un
„formidabil stimul şi o uşurare” (1952, p. 326).
A ajuns asistent universitar la Northwestern University din Evanston,
Illinois, iar în 1918 s-a dus la University of California, Berkeley. Era la
Berkeley când a devenit nemulţumit de forma de behaviorism a lui Watson şi a
început să-şi dezvolte o variantă proprie.
Contribuţii:
Behaviorismul intenţional – sistemul lui Tolman, care combină studierea
obiectivă a comportamentului cu analiza intenţionalităţii sau a orientării spre
un scop a comportamentului.Expresia lui Tolman de behaviorism intenţional poate părea la prima vedere
un amalgam curios a două idei contradictorii: intenţie şi comportament. Să
atribui intenţie comportamentului unui organism pare să implice conştiinţa. Dar,
Tolman a susţinut că intenţionalitatea în comportament poate fi definită în
termeni comportamentali obiectivi, fără să recurgem la introspecţie sau la
rapoarte privind felul în care ne simţim legaţi de o experienţă. Lui Tolman i se părea evident că toate acţiunile sunt direcţionate către un scop. Cu alte cuvinte,
el susţinea că, comportamentul „tinde” spre un scop şi este orientat spre
îndeplinirea unui obiectiv, ori învăţarea mijloacelor de atingere a unui scop..
Tolman avea în vedere răspunsurile obiective ale organismului şi că
măsurătorile sunt formulate în termenii schimbărilor survenite în
comportamentul de răspuns ca funcţie a învăţării. Acestea fiind măsurători cefurnizează date obiective.
Variabile intermediare – factori neobservaţi, inferaţi, din interiorul
organismului, reprezentând determinanţii adevăraţi ai comportamentului.
Tolman era de părere că atât cauzele care iniţiază comportamentul, cât şi
rezultatul final trebuie să fie apte de observare obiectivă şi definire operaţională.
El a enumerat cinci variabile independente drept cauze ale comportamentului:
stimulii din mediu, pulsiunile fiziologice, ereditatea, formaţia anterioară şi
7/22/2019 Note de Curs Ist. Psih
http://slidepdf.com/reader/full/note-de-curs-ist-psih 102/148
102
vârsta. Comportamentul este o funcţie a acestor cinci variabile, o idee exprimată
de Tolman printr-o ecuaţie matematică. Pentru aceste variabile independente
observabile şi comportamentul-răspuns produs, Tolamn a presupus existenţa
unui set de factori neobservabili, variabilele intermediare, care sunt
determinanţii reali ai comportamentului. Aceşti factori reprezintă procese
interne care conectează senzaţiile-stimul cu răspunsul observat. Propunerea S-R
(stimul-răspuns) a behavioriştilor trebuie interpretată, de fapt, S-O-R. Variabila
intermediară este orice se întâmplă în interiorul lui O (organism) care pr oduce
răspunsul comportamental la un stimul dat. Însă deoarece variabilele
intermediare nu pot fi observate obiectiv, ele nu sunt de niciun folos psihologieidecât în măsura în care pot fi legate direct de variabilele experimentale
(independente) şi de variabila comportamentală (dependentă).
Specificând variabilele independente şi dependente, care sunt fapte
observabile, Tolman a putut construi definiţii operaţionale ale stărilor interne,
neobservabile. Iniţial, el şi-a numit abordarea, în general, behaviorism
operaţional, înainte de a selecta un termen mai precis, „variabilă intermediară”. Teoria învăţării
Problema învăţării a constituit o parte importantă a behaviorismului
intenţional a lui Tolman. El a respins legea efectului a lui Thorndike, susţinând
că recompensa sau întărirea are o influenţă redusă asupra învăţării. În locul său
Tolman a propus o explicaţie cognitivă a învăţării, sugerând că executarea
repetată a unei sarcini întăreşte relaţia învăţată dintre semnalele mediului şiaşteptările organismului. În acest mod, organismul ajunge să-şi cunoască
mediul. Tolman a numit aceste relaţii învăţate „gestalt-semne” şi a susţinut că
ele sunt create prin executarea continuă a unei sarcini.
Tolman este recunoscut ca unul dintre precursorii psihologiei cognitive de
astăzi, iar opera sa a avut un impact important, mai ales cercetările sale privind
învăţarea şi conceptul de variabilă intermediară. Deoarece variabilele
intermediare sunt o modalitate de definire operaţională a stărilor interne
7/22/2019 Note de Curs Ist. Psih
http://slidepdf.com/reader/full/note-de-curs-ist-psih 103/148
103
neobservabile, aceste variabile fac subiectul unor importante subiecte de
cercetare. Variabilele intermediare au fost utilizate de neobehaviorişti precum
Hull şi Skinner.
Clark Leonard Hull (1884 – 1952)
Clark Hull şi partizanii săi au dominat psihologia americană din anii 1940
până în anii 1960. Poate niciun alt psiholog n-a fost atât de devotat problemelor
metodei ştiinţifice. Hull ştia multă matematică şi logică formală şi a aplicat
aceste discipline la teoria psihologică aşa cum n-o mai făcuse nimeni altul
înaintea sa. Forma de behaviorism a lui Hull a fost mai rafinată decât cea a lui
Watson. Lui Hull îi plăcea să le spună doctoranzilor săi că „Watson e prea naiv. Behaviorismul său e prea simplist şi primitiv” (Gengerelli, 1976, p. 686).
Contribuţii
Spiritul mecanicist
Hull şi-a descris behaviorismul şi concepţia privind natura umană în termeni
mecanicişti, considerând comportamentul omenesc drept automat şi capabil să
fie redus la limbajul fizicii. Potrivit lui Hull, behavioriştii ar trebui să -şi vadăsubiecţii ca pe nişte maşini şi a aderat la ideea că în viitor vor fi construite
maşini care să gândească şi să facă dovada altor funcţii cognitive omeneşti.
Metodologie obiectivă şi cuantificare
Hull a identificat patru metode pe care le-a socotit utile pentru cercetarea
ştiinţifică. Trei dintre ele erau deja folosite pe scară largă: observarea simplă,
observarea controlată sistematică şi testarea experimentală a ipotezelor. A patra metodă propusă de Hull a fost metoda ipotetico-deductivă, care constă în
deducţia dintr -un set de enunţuri determinate a priori. Această metodă implică
stabilirea unor postulate pornind de la care pot fi deduse consecinţe testabile
empiric. Aceste concluzii sunt supuse testării experimentale, şi, dacă nu sunt
susţinute de datele experimentale, ele trebuie revizuite. Odată ce acestea sunt
susţinute şi verificate, ele pot fi integrate în corpusul ştiinţei. Hull era de părere
7/22/2019 Note de Curs Ist. Psih
http://slidepdf.com/reader/full/note-de-curs-ist-psih 104/148
104
că, dacă psihologia e să devină cu adevărat obiectivă, atunci singura metodă
justă este cea ipotetico-deductivă.
Impulsurile
Pentru Hull, baza motivaţiei era o necesitate corporală, care provenea dintr -o
deviere de la condiţiile biologice optime. În loc să introducă direct în sistemul
său conceptul de impuls biologic, el a postulat variabila intermediară a
„impulsului”. Impulsul a fost definit ca un stimul ce provine dintr-o stare de
necesitate a ţesuturilor, care stimulează sau declanşează comportamentul. Hull a
postulat două tipuri de impulsuri.
- Impulsurile primare sunt asociate cu starea necesităţilor biologiceînnăscute şi sunt esenţiale pentru supravieţuirea organismului (hrana, apa,
aerul, reglarea temperaturii, defecarea, urinatul, somnul, actvitatea, actul
sexual şi alinarea durerii).
- Impulsurile învăţate sau secundare, care se referă la situaţii sau stimuli de
mediu asociaţi cu diminuarea impulsurilor primare.
Învăţarea
Teoria învăţării propusă de Hull se concentrează pe principiul întăr irii, care
este esenţialmente legea efectului a lui Thorndike. Legea întăriri primare,
formulată de Hull, susţine că, atunci când o relaţie stimul-răspuns este urmată
de o reducere a necesităţii, sporeşte probabilitatea ca în situaţii ulterioare acelaşi
stimul să producă acelaşi răspuns. Conexiunile stimul-răspuns sunt consolidate
de numărul de întăriri care a avut loc. Hull a numit solidaritatea legăturii S-R puterea obişnuinţei . Ea este o funcţie de întărire şi se referă la persistenţa
condiţionării. Învăţarea nu poate avea loc în absenţa întăririi, care este necesară
pentru obţinerea reducerii impulsului. Acest accent pus pe întărire este
caracteristic sistemului lui Hull, care este o teorie a reducerii necesităţilor, spre
deosebire de teoria cognitivă a lui Tolman.
B.F. Skinner (1904 – 1990)
7/22/2019 Note de Curs Ist. Psih
http://slidepdf.com/reader/full/note-de-curs-ist-psih 105/148
105
Timp de zeci de ani Skinner a fost cel mai influent psiholog din lume.
Începând cu anii 1950, Skinner a reprezentat cea mai bună întrupare a
psihologiei behavioriste americane. A atras un grup larg, fidel şi entuziast de
discipoli. Skinner a dezvoltat un program de control comportamental al
societăţii, a promovat tehnici destinate modificării comportamentului şi a
inventat un pătuţ automat pentru supravegherea sugarilor.
S-a născut în Susquehanna, Pennsylvania şi a avut o copilărie, după cum
afirma, plină de iubire şi echilibru. A citit despre experimentele de condiţionare
ale lui Watson şi Pavlov care i-au stârnit un interes ştiinţific pentru natura
umană.. În 1928 s-a înscris la Harvard pentru un doctorat în psihologie, deşi nufrecventase niciodată vreun curs de psihologie. Şi-a luat doctoratul în trei ani, a
completat cu burse postdoctorale şi a predat la University of Minnesota şi la
Indiana University, după care s-a întors la Harvard.
Behaviorismul lui Skinner a fost consacrat studierii răspunsurilor. El era
preocupat mai degrabă cu descrierea comportamentului, decât cu explicare lui.
Cercetările sale tratau doar despre comportamentul manifest şi credea că sarcinacercetării ştiinţifice este să stabilească relaţii funcţionale între condiţiile
stimulilor condiţionaţi experimantal şi răspunsurile ulterioare ale organismului.
Pe Skinner nu-l preocupa să speculeze ce se putea petrece în interiorul
organismului. Programul său nu inludea ipoteze referitoare la stările interne , fie
ele variabile intermediare, impulsuri sau procese fiziologice. Orice se întâmpla
între stimul şi răspuns nu e genul de date obiective cu care lucra behaviorismulskinnerian. De aceea, behaviorismul pur descriptiv al lui Skinner a fost numit,
abordarea „organismului vid”. Organismele umane sunt controlate şi animate de
forţe din mediu, din lumea exterioară, şi nu din interior. De remarcat este faptul
că Skinner nu a negat existenţa stărilor fiziologice interne sau chiar mentale, el a
negat utilitatea lor pentru studierea ştiinţifică a comportamentului.
În contrast cu mulţi dintre contemporanii săi, Skinner n-a considerat necesar
să folosească un număr mare de subiecţi sau să elaboreze comparaţii statistice
7/22/2019 Note de Curs Ist. Psih
http://slidepdf.com/reader/full/note-de-curs-ist-psih 106/148
106
între răspunsurile medii ale grupurilor de subiecţi. Metoda sa consta în
investigarea exhaustivă a unui singur subiect.
Contribuţii
Condiţionarea operantă – o situaţie de învăţare ce implică un
comportament produs mai degrabă de un organism, decât declanşat de un stimul
detectabil.
Programele de întărire – condiţii ce implică diferite frecvenţe şi perioade
de întărire.
Aproximarea succesivă: modelarea comportamentului – explicaţie pentru
dobândirea comportamentului complex. Un comportament cum e învăţareavorbirii va fi întărit doar pe măsură ce-şi aproximează sau îşi apropie
comportamentul final dorit.
O societate behavioristă. Skinner a elaborat o tehnologie a
comportamentului, o încercare de aplicare a descoperirilor sale de laborator la
societate în ansamblul ei. Societatea descrisă de Skinner presupune că natura
umană este asemănătoare unei maşini. Abordarea skinneriană mecanicistă,analitică şi deterministă, a convins mulţi psihologi behaviorişti că prin
conştientizarea condiţiilor de mediu şi aplicarea întăririi pozitive
comportamentul omenesc poate fi orietat, modificat şi modelat.
Modificarea comportamentului – folosirea întăririi pozitive pentru
controlarea sau modificarea comportamentului indivizilor sau grupurilor.
Deşi felul de behaviorism al lui Skinner continuă să fie aplicat în
laboratoare, în domeniul clinic, organizaţional şi la alţi parametri ai lumii reale,
el a fost contestat de operele neobehavioriştilor, inclusiv de cele ale lui Allbert
Bandura şi Julian Rotter, printre alţii, care au adoptat o abordare
sociocomportamentală mai pronunţată.
7/22/2019 Note de Curs Ist. Psih
http://slidepdf.com/reader/full/note-de-curs-ist-psih 107/148
107
11.3. Sociobehaviorismul
Albert Bandura (1925 - ) – s-a născut în Canada, într -o localitate mică.
Părinţii săi erau imigranţi din estul Europei. După ce Albert şi-a obţinut diploma
de liceu a muncit în echipele de constructori din Yukon Territory, umplând
gropile de pe şoseaua către Alaska. S-a înscris la University of British
Columbia, din Vancouver, unde a audiat un curs de psihologie, însă doar că
picase la momentul oportun, şi nu pentru că l-ar fi interesat subiectul. A devenit
în 1952 doctor al University of Iowa, de unde a plecat să facă remarcabilă şi
extrem de productivă carieră la Stanford University.
Contribuţii Teoria social-cognitivă a lui Bandura este o formă de behaviorism mai
puţin exagerată decât cea a lui Skinner şi reflectă spiritul vremurilor sale.
Punctul de vedere al lui Bandura a rămas totuşi behaviorist. În centrul atenţiei
cercetărilor sale stătea observarea comportamentului subiecţilor umani în
interacţiune. N-a folosit introspecţia şi a subliniat importanţa recompenselor şi a
întăririlor în dobândirea şi modificarea comportamentului.Pe lângă faptul de a fi o teorie comportamentală, sistemul lui Bandura este
cognitiv. El a subliniat influenţa asupra programelor de întărire externă a
proceselor de gândire cum ar fi convingerile, aşteptările şi instrucţiunile.
Deşi Bandura este de acord cu Skinner că putem schimba comportamentul
uman prin întărire, el a sugerat însă, şi a demonstrat empiric, că indivizii pot
învăţa practic toate felurile de comportament fără să aibă parte direct de întărire. Nu întotdeauna trebuie să ni se administreze o întărire ca să învăţăm ceva.
Putem învăţa şi prin ceea ce Bandura numea întărire vicariantă, observând
cum se comportă alţi oameni şi observând consecinţele comportamentului lor.
Această iscusinţă de a învăţa prin exemple şi prin întărire vicariantă
presupune că avem capacitatea de a anticipa şi de a aprecia consecinţele pe care
le constatăm la alţii, chiar dacă n-am avut experienţa respectivă noi înşine.
7/22/2019 Note de Curs Ist. Psih
http://slidepdf.com/reader/full/note-de-curs-ist-psih 108/148
108
Bandura sugerează că nu există o legătură directă între stimul şi răspuns, sau
între comportament şi întărire, cum susţinea Skinner. Mai degrabă , între stimul
şi răspuns se interpune un mecanism mijlocitor, reprezentat de procesele
cognitive ale acelei persoane.
Abordarea lui Bandura este o teorie a învăţării „sociale”, deoarece studiază
comportamentul aşa cum este el format şi modificat în condiţiile sociale. El a
avertizat că psihologii nu se pot aştepta în cercetările lor la rezultate care să nu
ţină seama de relevanţa pentru lumea modernă a interacţiunilor sociale.
Eficacitatea personală – sentimentul valorii personale şi al capacităţii sale
de a face faţă problemelor vieţii. Bandura a condus importante cercetări privind eficacitatea personală, pe care
o descrie drept sentimentul respectului nostru de sine ori a valorii de sine, al
puterii, eficienţei şi competenţei noastre în rezolvarea problemelor. Cercetările
lui au demonstrat că încrederea noastră în eficacitatea personală influenţează
multe aspecte ale vieţii noastre.
Modificarea comportamentuluiScopul urmărit de Bandura când şi-a dezvoltat abordarea behavioristă social-
cognitivă a fost să schimbe sau să modifice comportamentele pe care societatea
le consideră anormale sau indezirabile. El s-a gândit că, dacă toate
comportamentele sunt învăţate prin observarea altor persoane şi propriul
comportament poate fi modelat în funcţie de al acestora, atunci şi
comportamentele nedorite pot fi modelate sau reînvăţate în acelaşi fel.
Teoria social-cognitivă a fost acceptată pe larg în cadrul psihologiei ca un
mod eficace de a studia comportamentul în laborator şi de a -l modifica în
contexte clinice. Teoria sa şi terapia modelării derivată din ea vin pe fondul
atitudinii funcţionale, practice a psihologiei americane. Abordarea sa este
obiectivă şi se pretează unor metode de laborator precise. Ea este sensibilă la
7/22/2019 Note de Curs Ist. Psih
http://slidepdf.com/reader/full/note-de-curs-ist-psih 109/148
109
climatul intelectual actual, care se concentrează pe variabilele cognitive interne
şi este aplicabilă la problemele lumii reale.
Julian Rotter (1916 - ) a crescut în Brooklyn, New York. În liceu, el a
descoperit cărţi de psihanaliză ale lui Sigmund Freud şi Alfred Adler. Ca un joc,
a început să interpreteze visele prietenilor şi s-a hotărât să devină psiholog.
După ce şi-a obţinut doctoratul la Indiana University, în 1941, Rotter a acceptat
un post la un spital de boli mentale al statului Connecticut. În al Doilea Război
Mondial, a servit ca psiholog în armata americană, a predat la Ohio State
University până în 1963, după care s-a dus la University of Connecticut. În
1988, Rotter a primit Premiul Pentru Contribuţii Ştiinţifice Deosebite al APA.Contribuţii
Procesele cognitive
Rotter a fost primul psiholog care a folosit sintagma „teoria învăţării
sociale”. El a dezvoltat o formă cognitivă a behaviorismului, care face referire
la experienţe subiective interne.
El a pus accentul pe procesele cognitive într-o mai mare măsură decâtBandura. Bandura era de părere că ne percepem ca fiinţe conştiente, capabile să
influenţeze experienţele ce ne afectează viaţa. Comportamentul nostru este
determinat de stimuli externi şi de întăririle asigurate de ei, însă influenţa
respectivă a acestor factori este mediată de procesele noastre cognitive. El a
stabilit patru principii ce guvernează efectele comportamentale:
-
Ne formăm aşteptări subiective cu privire la efectele sau rezultatelecomportamentului nostru în termenii cantităţii şi timpului de întărire
care decurge posibil din el;
- Estimăm probabilitatea ca un comportament să conducă într -un anume
fel la o anumită întărire şi ne modificăm comportamentul în
consecinţă;
- Apreciem diferit întăritorii şi le evaluăm valoarea relativă în diferite
situaţii;
7/22/2019 Note de Curs Ist. Psih
http://slidepdf.com/reader/full/note-de-curs-ist-psih 110/148
110
- Deoarece fiecare dintre noi funcţionează într -un mediu psihologic care
este unic pentru noi ca indivizi, aceeaşi întărire poate avea valori
diferite pentru oameni diferiţi.
În acest sens, pentru Rotter, aşteptările şi valorile noastre subiective, care
sunt stări cognitive interne, determină efectele pe care diversele experienţe
externe (diferiţi stimuli şi întăritori externi) le vot avea asupra noastră.
Locusul controlului
Rotter a reunit importante cercetări privind opiniile noastre despre sursa
întăritorilor noştri. Unii oameni cred că întărirea depinde de propriul
comportament; despre aceştia, se spune că au locus intern al controlului. Alţi
oameni cred că întărirea depinde de forţe externe, precum soarta, norocul sau
acţiunile altor oameni; despre aceştia, se spune că posedă locus extern al
controlului.
Teoria lui Rotter a învăţării sociale şi-a atras mulţi partizani, care sunt în
principal orientaţi spre latura experimentală şi care sunt de acord cu privire la
importanţa variabilelor cognitive în influenţarea comportamentului. Cercetarea
sa a fost pe cât de riguroasă şi controlată o permitea tematica, iar el şi-a definit
conceptele cu o precizie care le face să se preteze testării experimentale. Un
număr mare de studii, mai ales privind locusul intern-extern al controlului, vin
în sprijinul abordării sale. Rotter a susţinut că locusul controlului e „una dintre
cele mai studiate variabile din psihologie şi din ştiinţele sociale” (Rotter, 1990,
p. 489).
7/22/2019 Note de Curs Ist. Psih
http://slidepdf.com/reader/full/note-de-curs-ist-psih 111/148
111
12. PSIHOLOGIA FORMEI
O influenţă semnificativă asupra dezvoltării psihologiei formei a fost spir itul
timpului de atunci, mai ales climatul intelectual din fizică. În ultimile decenii
ale sec. al XIX-lea, ideile în fizică se îndepărtau din ce în ce mai mult de
atomism, recunoscând şi acceptând ideea de câmp, adică a unor regiuni din
spaţiu străbătute de linii de forţă ca de un curent electric.
Psihologia formei s-a dezvoltat pornind de la cercetările din 1910 ale lui
Max Wertheimer. Tema de cercetare a lui Wertheimer implica observarea
mişcării aparente, adică perceperea mişcării în condiţiile în care nicio mişcare
fizică reală n-a avut loc. Wertheimer vorbea despre ea ca „impresie” a mişcării.
Wertheimer şi-a publicat rezultatele cercetărilor în 1912, în „Studii
experimentale despre percepţia mişcării”, articol considerat ca marcând
începutul oficial al şcolii de gândire a psihologiei formei.
12.1. Max Wertheimer (1880 – 1943)
S-a născut la Praga şi afrecventat şcolile locale până la 18 ani. A studiat
dreptul la Universitatea din Praga, după care a plecat la Universitatea din Berlin,
pentru a studia mai departe filosofia şi psihologia. Şi-a obţinut diploma de
doctor în 1904, la Universitatea din Würzburg, cu Oswald Külpe. S-a stabilit la
Universitatea din Frankfurt, unde a ţinut cursuri şi a realizat cercetări, devenind
profesor în 1929.
12.2. Kurt Koffka (1886 – 1941)
S-a născut la Berlin, a fost cel mai inventiv dintre fondatorii psihologiei
formei. Preocupat de ştiinţă şi filosofie, şi-a făcut studiile la Universitatea din
Berlin. A studiat psihologia cu Carl Stumpf, obţinându-şi doctoratul în 1909.
Anul următor, şi-a început lunga şi fructuoasa colaborare cu Max Wertheimer şi
Köhler, la Universitatea din Frankfurt. În 1911, Koffka a acceptat un post la
7/22/2019 Note de Curs Ist. Psih
http://slidepdf.com/reader/full/note-de-curs-ist-psih 112/148
112
Universitatea din Giessen, unde a rămas până în 1924. În timpul Primului
Război Mondial, a lucrat la o clinică de psihiatrie cu pacienţi cu leziuni
cerebrale şi afazici.
După război, Koffka a scris un articol pentru revista americană
Psychological Bulletin, intitulat „ Percepţia: o introducere în teoria Gestaltului”
unde prezenta conceptele de bază ale psihologie formei, împreună cu rezultatele
şi consecinţele amplelor sale cercetări. A predat ca profesor invitat la Cornell
University şi la University of Wisconsin, iar în 1927 a fost numit profesor la
Smith College, din Northampton, Massachusetts, unde a rămas până la moarte,
în 1941.În 1935, el a publicat Principiile psihologiei Gestalt-ului, o carte dificilă,
care n-a devenit totuşi ultimul cuvânt în materie de psihologie a formei, aşa cum
a intenţionat el să fie.
12.3. Wolfgang Köhler (1887 – 1967)
A fost purtătorul de cuvânt al mişcării gestaltiste. Cărţile sale, scrise cu grijăşi precizie, au devenit lucrări standard ale psihologiei formei. Studiile sale de
fizică l-au convins că psihologia trebuie să se alieze cu fizica, şi că Gestalten
(formele sau tiparele) apar nu doar în fizică, ci şi în psihologie.
Născut în Estonia, Köhler s-a mutat la cinci ani cu familia în nordul
Germaniei. Şi-a făcut studiile universitare la Tübingen, Bonn şi Berlin,
obţinându-şi doctoratul cu Stumph, la Universitatea din Berlin, 1909. PrimulRăzboi Mondial la prins în Tenerife, în Insulele Canare. În 1920 s-a întors în
Germania, pentru ca după doi ani să-i urmeze lui Stumph ca profesor de
psihologie la Universitatea din Berlin. Motivul cel mai probabil al acestei
numiri prestigioase a fost publicarea lucrării Gestalt-uri fizice statice şi
staţionare (1920), o carte ce a fost mult lăudată pentru înaltul nivel de erudiţie.
În anul universitar 1925 – 1926, Köhler a ţinut cursuri la universităţileHarvard şi Clark. În 1929, a publicat Psihologia formei, o prezentare
7/22/2019 Note de Curs Ist. Psih
http://slidepdf.com/reader/full/note-de-curs-ist-psih 113/148
113
cuprinzătoare a mişcării gestaltiste. A plecat din Germania nazistă în 1935, din
cauza conflictelor sale cu puterea. După ce Köhler a emigrat în Statele Unite, a
predat la Swarthmore College, Pennsylvania, a publicat mai multe cărţi şi a
editat publicaţia gestaltistă Cercetarea Psihologică. În 1956, a primit Premiul
APA Pentru Contribuţii Ştiinţifice Deosebite, iar în 1959 a fost ales preşedintele
asociaţiei.
Natura revoltei gestaltiste
Ca majoritatea revoluţionarilor din lumea ideilor, gestaltiştii din frunte
solicitau revizuirea completă a vechii ordini.
După ce Wertheimer a iniţiat studiile despre perceperea mişcării aparente, psihologii gestaltişti au fost captivaţi de alte fenomene legate de percepţie.
Percepţia este un întreg, un gestalt , şi orice încercare de a o analiza sau reduce
la elemente o va anihila. Cuvântul Gestalt a dat naştere la probleme. În
Psihologia formei (1929), Köhler a remarcat că termenul de Gestalt era folosit
în limba germană în două feluri. Una dintre utilizări are sensul de figură sau
formă, ca proprietate a obiectelor şi în acest înţeles, gestalt se referă la proprietăţile generale. Cea de-a doua utilizare are sensul unei entităţi integrale
sau concrete, care are drept unul dintre atributeno figură sau o formă specifică.
Astfel, Gestalt poate fi folosit pentru a ne referi atât la obiecte, cât şi la
formele lor caracteristice. De asemeni, termenul nu este limitat la vizual şi nici
măcar la totalitatea câmpului senzorial. El poate cuprinde învăţarea, gândirea,
emoţia şi comportamentul. Tocmai cu acest sens general, funcţional alcuvântului au încercat gestaltiştii să facă faţă întregii sfere a psihologiei.
Principiile gestaltiste ale organizării perceptuale
Wertheimer a prezentat pricipiile organizării perceptuale ale şcolii gestaltiste
de psihologie într-un articol publicat în 1923. El a afirmat că percepem obiecte
în acelaşi mod în care percepem mişcarea aparentă, ca ansambluri unificate mai
degrabă decât grupări de senzaţii individuale. Aceste principii gestaltiste
reprezintă regulile esenţiale prin care ne organizăm lumea perceptuală.
7/22/2019 Note de Curs Ist. Psih
http://slidepdf.com/reader/full/note-de-curs-ist-psih 114/148
114
Câteva principii ale organizării perceptive:
1. Proximitatea – părţile care sunt apropiate în timp sau spaţiu par să-şi
aparţină şi tind să fie percepute împreună;
2. Continuitatea – există tendinţa în percepţia noastră de a urma o direcţie,
de a conecta elementele într-un fel care le face să pară continue sau
înaintând într-o anumită direcţie;
3. Similaritatea – părţile similar tind să fie văzute împreună, ca formând un
grup;
4. Închiderea – există tendinţa în percepţia noastră de a complete figure
incomplete, de a umple golurile;5. Simplitatea – tindem să vedem o figură ca fiind într -o stare cât mai
potrivită posibil;
6. Figura/fundalul – tindem să organizăm percepţiile în obiectul potrivit
(figura) şi contextual în care apare (fundalul).
Aceste principii de organizare nu depind de procesele mentale superioare sau
de experienţe trecute, ci sunt prezente în stimulii înşişi. Wertheimer i-a numit
factori periferici, însă a recunoscut că factorii centrali din organism influenţează
percepţia.
Capacitatea de înţelegere şi capacitatea de gândire a maimuţelor
Studiile lui Köhler în Tenerife asupra inteligenţei maimuţelor au arătat
capacitatea acestora de a rezolva probleme. Aceste studii au furnizat dovada
pentru declic (insight ), cu alte cuvinte comprehensiunea sau înţelegerea văditspontană a relaţiilor. Köhler credea că înţelegerea instantanee (declicul) şi
capacitatea de a rezolva problemele demonstrată de cimpanzei erau diferite de
învăţarea prin metoda încercării şi erorii descrisă de Thorndike.
Aceste studii despre înţelegerea instantanee (declic) au sprijinit concepţia de
ansamblu sau globală a psihologilor gestaltişti privind comportamentul, în
opoziţie cu punctul de vedere molecular sau atomist promovat de behavioristi.
7/22/2019 Note de Curs Ist. Psih
http://slidepdf.com/reader/full/note-de-curs-ist-psih 115/148
115
Cercetările au întărit totodată ideea gestaltistă că învăţarea implică
reorganizarea sau restructurarea mediului psihologic individual.
Gândirea productivă la oameni
Cartea lui Wertheimer despre gândirea productivă (1954), aplica principi ile
gestaltiste ale învăţării la gândirea pozitivă a oamenilor. El susţinea că gândirea
are loc în termeni de ansambluri. Cel care învaţă priveşte situaţia ca întreg, iar
profesorul trebuie să prezinte situaţia ca un ansamblu.
El a contestat practicile pedagogice tradiţionale, cum ar fi exersarea
mecanică sau învăţarea pe dinafară. Wertheimer a descoperit că repetiţia este
arareori rodnică şi a adus ca dovadă incapacitatea elevului de a rezolva ovarietate a unei probleme când soluţia a fost învăţată pe de rost, mai degrabă
decât prin cunoaştere nemijlocită. El a acceptat totuşi ca fapte cum ar fi numele
şi datele trebuie învăţate pe de rost, prin asociere întărită cu ajutorul repetiţiei..
Astfel, el a recunoscut că repetiţia era utilă pentru a numite scopur i, dar a
continuat să susţină că repetiţia poate conduce la performanţe mecanice mai
degrabă decât la înţelegere sau la gândire creativă sau productivă. Izomorfismul – doctrina potrivit căreia există o corespondenţă între
experienţa psihologică sau conştientă şi stările subiacente ale creierului.
12.4. Kurt Lewin (1890 – 1947)S-a născut la Mongilno, în Germania şi a studiat la universităţile din
Freiburg, München şi Berlin. Şi-a dat doctoratul în psihologie cu Carl Stumpf,
la Berlin, în 1914, unde a mai făcut studii de matematică şi fizică. În timpulPrimului Război Mondial a slujit în armata germană, a fost rănit într -o acţiune
de luptă şi a primit decoraţia Crucea de Fier germană. S-a întors la Universitatea
din Berlin unde a făcut cercetări gestaltiste cu privire la asociere şi motivaţie cu
atâta entuziasm, încât adesea a fost socotit un confrate al celor trei fondatori ai
psihologiei formei. A emigrat în Statele Unite din cauza ameninţării naziste. A
petrecut doi la Cornell University, după care a plecat la University of Iowa.
7/22/2019 Note de Curs Ist. Psih
http://slidepdf.com/reader/full/note-de-curs-ist-psih 116/148
116
Cercetările sale în domeniul psihologiei sociale a copilului i-au atras invitaţia de
a dezvolta noul Centru de Cercetări în Dinamica Grupurilor, la Massachusetts
Institute of Technology. Deşi a murit la doar câţiva ani după ce a acceptat
postul, programul său a fost atât de eficace, încât respectivul centru, astîzi
găzduit de University of Michigan, rămâne activ şi astăzi.
Contribuţii
Spaţiul vital
În întreaga sa carieră de 30 de ani, Lewin s-a dedicat domeniului general al
motivaţiei umane, descriind comportamentul oamenilor în întregul său context
fizic şi social. Concepţia sa globală asupra psihologiei era practică, orientatăcătre chestiunile sociale care influenţează modul în care trăim şi muncim. A
căutat să umanizeze fabricile din acea vreme, aşa încât munca să de vină o sursă
de satisfacţie personală, şi nu doar o modalitate prin care indivizii îşi câştigă
existenţa.
Cunoştinţele lui Lewin cu privire la teoria câmpurilor din fizică l-au
determinat să considere că activităţile psihologice ale persoanei se produc într-un fel de câmp psihologic, pe care l-a numit „spaţiu vital”. Spaţiul vital
cuprinde toate evenimentele trecute, prezente şi viitoare care ne privesc. Din
punct de vedere psihologic, fiecare dintre aceste întâmplări ne determină
comportamentul într-o situaţie dată. Astfel, spaţiul vital este alcătuit din nevoile
persoanei în intercaţiunea cu mediul biologic. Spaţiul vital poate avea diferite
grade de dezvoltare, în funcţie de cantitatea şi tipul de experienţă acumulată. Motivaţie şi efectul Zeigarnik
Lewin a propus o stare de bază privind stabilitatea sau echilibrul între
persoană şi mediu. Orice perturbare a echilibrului conduce la tensiune, care la
rândul său, conduce la o acţiune, în efortul de a diminua tensiunea şi a ref ace
echilibrul. Comportamentul implică un ciclu de stări-tensiune sau stări-nevoie
urmate de activitate şi destindere, după cum spunea Lewin pentru a explica
motivaţia omenească.
7/22/2019 Note de Curs Ist. Psih
http://slidepdf.com/reader/full/note-de-curs-ist-psih 117/148
117
Efectul Zeigarnik – tendinţa de a rememora sarcinile neîndeplinite mai uşor
d ecât sarcinile duse la bun sfârşit .
Psihologia socială
Preocuparea lui Lewin pentru psihologia socială a început în anii 1930.
Caracteristica principală a psihologiei sociale a lui Lewin este dinamica
grupului, aplicarea conceptelor psihologice la comportamentul individual şi de
grup. La fel cum individul şi mediul său formează un câmp psihologic, aşa şi
grupul şi mediul său formează un câmp social. Comportamentele sociale se
produc în cadrul şi sunt rezultatul coexistenţei unor entităţi sociale cum ar fi
subgrupurile, membrii grupului, obstacolele şi canalele de comunicare.Comportamentul de grup la un moment dat depinde de situaţia totală a
câmpului.
Cercetările lui Lewin au deschis calea unor noi domenii de cercetare socială
şi au impulsionat dezvoltarea psihologiei sociale.
Mişcarea gestaltistă a lăsat o amprentă de neşters asupra psihologiei şi ainfluenţat cercetările privind percepţia, învăţarea, gândirea, personalitatea,
psihologia socială şi motivaţia.
7/22/2019 Note de Curs Ist. Psih
http://slidepdf.com/reader/full/note-de-curs-ist-psih 118/148
118
13. PSIHANALIZA
13.1. Dezvoltarea psihanalizei
Termenul „psihanaliză” şi numele lui Sigmund Freud sunt bine-cunoscute
lumii moderne, el a fost unul dintre cei câţiva indivizi de primă mărime din
istoria civilizaţiei care au schimbat modul în care oamenii gândesc despre ei
înşişi. Freud a proclamat că nu suntem stăpânii raţionali ai propriilor vieţi, ci
suntem supuşi influenţei forţelor inconştiente, de care nu ne dăm seama şi
asupra cărora avem un control redus.
Cronologic, psihanaliza coincide în parte cu alte şcoli de gândire
psihologice. În 1895, anul în care Freud şi-a publicat prima carte, marca oficial
începuturile noii sale mişcări. În acel an, Wundt avea 63 de ani. Titchener, care
avea 28 de ani ajunsese la Cornell doar de doi ani şi abia începuse să -şi dezvolte
psihologia structurală. Spiritul funcţionalismului începuse să înflorească în
Statele Unite. Nici Behaviorismul şi nici psihologia formei nu fuseseră
inventate; Watson avea 17 ani, iar Wertheimer 15.
Şi totuşi, când Freud a murit, în 1939, întreaga lume a psihologiei era radical
schimbată. În pofida dezacordurilor radicale dintre şcolile de gândire
psihologice împărtăşeau o moştenire academică şi-i datorau multe, ca formă şi
inspiraţie, lui Wilhelm Wundt. Conceptele şi metodele lor ştiinţifice erau
perfecţionate în laboratoare, biblioteci şi sălile de conferinţă, iar toate se ocupau
de teme ca senzaţia, percepţia şi învăţarea. Î n schimb psihanaliza nu era nici un
produs al universităţii şi nici ştiinţă pură, ea născându-se din tradiţia medicală şi
cea psihiatrică, din încercările de a trata persoanele considerate de societate
bolnave mental. De aceea, psihanaliza n-a fost o şcoală de gândire comparabilă
nemijlocit cu celelalte pe care le-am studiat până acum.
De la începuturile sale, psihanaliza era distinctă de gândirea psihologică
dominantă, în scopurile, tematica şi metodele sale. Tematica sa era
7/22/2019 Note de Curs Ist. Psih
http://slidepdf.com/reader/full/note-de-curs-ist-psih 119/148
119
psihopatologia, sau comportamentul anormal, relativ neglijată de celelalte şcoli
de gândire. Metoda sa principală este mai degrabă observaţia clinică, decât
experimentul controlat în laborator. De asemenea, psihanaliza vorbea de
inconştient, temă practic ignorată de celelalte sisteme de gândire. Freud a fost
cel care a adus noţiunea de inconştient în psihologie.
Sigmund Freud (1856 – 1939)
S-a născut pe 6 mai 1856, la Freiberg, în Moravia (Republica Cehă). Tatăl
său era negustor de lână iar când afacerea lui a dat falimant s -a mutat la Leipzig,
iar ulterior, când Freud avea patru ani, la Viena. Freud a stat la Viena aproape
80 de ani. Tatăl lui Freud, cu 20 de ani mai în vârstă decât mama sa, era sever şiautoritar. Cât a fost mic, Freud a simţit deopotrivă teamă şi dragoste faţă de tatăl
său. Mama sa era protectoare şi afectuoasă; faţă de ea, tânărul Freud a simţit o
afecţiune pasionată. Frica de tată şi atracţia sexuală faţă de mamă constituie
ceea ce Freud a numit mai târziu „complexul Oedip”. O mare parte din teoria lui
Freud este autobiografică şi are ca sursă experienţele şi amintirile copilăriei.
Freud a intrat la liceu cu un an mai devreme decât în mod normal şi a fostconsiderat un elev strălucit, obţinându-şi diploma la 17 ani. Contactul cu teoria
darwinistă a evoluţiei i-a trezit interesul pentru abordarea ştiinţifică a
cunoaşterii, aşa că s-a decis să studieze medicina. Şi-a început studiile în 1873
la Universitatea din Viena şi şi-a luat diploma după opt ani. În timpul anilor de
universitate a făcut experienţe cu cocaină, care în acea vreme nu era o substanţă
ilegală. Freud a publicat un articol despre beneficiile cocainei, care a fost maitârziu socotită parţial răspunzătoare pentru epidemia consumului de cocaină în
Europa şi Statele Unite, ce a durat până în 1920.
Freud s-a împrietenit cu medicul Josef Breuer (1842 – 1925) care lucra la
cazul Annei O. Aceasta suferea de severe afecţiuni isterice, inclusiv paralizie,
pierdere a memoriei, deteriorare a facultăţilor mentale, greţuri şi tulburări de
vedere şi vorbire fiind tratată de Breuer folosind hipnoza. Pe timpul
tratamentului pacienta Annei O. a manifestat ceea ce a ajuns să fie cunoscut
7/22/2019 Note de Curs Ist. Psih
http://slidepdf.com/reader/full/note-de-curs-ist-psih 120/148
120
drept transfer pozitiv faţă de Breuer. Cu alte cuvinte, ea îşi transfera dragostea
pe care o nutrea faţă de tată asupra terapeutului ei. Istoria de caz a lui Breuer
despre Annei O. e semnificativă pentru dezvoltarea psihanalizei, deoarece l-a
introdus pe Freud în metoda cathartică, aşa-numita terapie prin cuvânt, care
ulterior va fi socotită de importanţă capitală în opera sa.
Freud a adoptat pentru tratarea pacienţilor săi metodele de hipnoză şi
cathartice ale lui Breuer, însă a devenit din ce în ce mai nesatisfăcut de hipnoză
şi curând a abandonat-o. El a reţinut catharsisul – procesul de reducere sau
eliminare a complexului prin readucerea sa în conştiinţă şi înlesnirea
exprimării lui – ca metodă de tratare şi a dezvoltat de la ea tehnica asocieriilibere – tehnică psihoterapeutică în care pacientul spune orice îi trece prin
minte. Scopul lui Freud în sistemul său de psihanaliză era să aducă în conştiinţă
amintiri sau gânduri reprimate, care se credea că sunt sursa comportamentului
anormal al pacientului. Prin tehnica asocierii libere, Freud a constatat că
amintirile pacienţilor săi ajungeau până în copilărie şi că astfel multe dintre
experienţele refulate pe care le rememorau ţineau de chestiuni de ordin sexual. În 1985, Freud şi Breuer au publicat Studii despre isterie, cartea considerată
ca mar când începutul oficial al psihanalizei, deşi Freud n-a folosit termenul de
„ psihanaliză” decât un mai târziu.
Freud a avut o atitudine negativă faţă de sex şi a trecut personal prin
dificultăţi sexuale. A scris despre pericolele sexualităţii şi a susţinut că oamenii
ar trebui să se ridice deasupra „nevoilor animalice obişnuite”. Frustrările salesexuale au ieşit la iveală sub forma nevrozei şi a recunoscut că avea nevoie să
fie psihanalizat, astfel, el a decis să se autoanalizeze. Metoda pe care a ales -o a
fost interpretarea viselor – tehnică psihoterapeutică ce implică interpretarea
viselor, cu scopul de a descoperi conflictele inconştiente. Autoanaliza lui Freud
a continuat vreo doi ani, culminând cu publicarea Interpretarea viselor (1900),
considerată drepr cea mai importantă carte a sa. Avea să declare mai târziu că
aceasta conţinea „cea mai preţioasă dintre toate descoperirile pe care am norocul
7/22/2019 Note de Curs Ist. Psih
http://slidepdf.com/reader/full/note-de-curs-ist-psih 121/148
121
să le fac” (citat în Forrester, 1998). Apus în evidenţă pentru prima dată
complexul Oedip, pornind în principal de la propriile experienţe din copilărie.
Cartea a fost lăudată, Carl Jung după ce a citit-o a devenit adept al psihanalizei.
Freud a adoptat analiza viselor ca o tehnică psihanalitică standard şi este
interesant de constatat că dintre cele 40 de vise analizate în carte, puţine aveau
conţinut sexual, în pofida afirmaţiei sale că visele implică în general dorinţe
sexuale infantile. Tema importantă din visele lui Freud era ambiţia, o trăsătură
personală pe care a negat-o.
În 1901, a publicat Psihopatologia vieţii cotidiene, care conţine o descriere a
faimosului lapsus freudian – un act de uitare sau greşeală în vorbire cereflectă motive sau temeri inconştiente. Freud susţinea că, în comportamentul
cotidian, ideile inconştiente care se străduiesc să se exprime ne influenţează
gândurile şi acţiunile.
Trei eseuri despre teoria sexualităţii au apărut în 1905. Cu trei ani înainte,
câţiva studenţi i-au cerut să prezideze un grup de discuţii săptămânal pe teme
psihanalitice. Aceşti adepţi timpurii îi includeau pe Jung şi Adler, care maitârziu au dezvoltat sisteme importante, în opoziţie cu Freud.
Ca şi la deteriorarea relaţiei dintre Freud şi Breuer, Freud nu tolera niciun
dezacord cu privire la rolul sexualităţii în teoria sa. Discipolii sau studenţii ce nu
acceptau această premisă şi încercau s-o schimbe au fost excomunicaţi.
În anii 1900 şi 1910, statutul lui Freud s-a îmbunătăţit iar cabinetul său
prospera. În 1909, el şi Jung au fost invitaţi de G. Stanley Hall să vorbească la adouăzecea aniversare a Clark University din Massachusetts.
Familia psihanalitică oficială a început să se destrame rapid, de cum s-au ivit
discordia şi disensiunile în legătură cu unele dintre ideile lui Freud. Situaţia i -a
făcut pe mulţi să părăsească grupul. Freud a rupt relaţiile cu Adler în 1911, iar
trei ani mai târziu cu Jung, pe care-l socotise fiul său spiritual şi moştenitorul
psihanalizei.
7/22/2019 Note de Curs Ist. Psih
http://slidepdf.com/reader/full/note-de-curs-ist-psih 122/148
122
În 1923, la apogeul faimei sale, lui Freud i s-a diagnosticat un cancer oral.
Următorii 16 ani au însemnat dureri continue şi 33 de operaţii, în cursul cărora i
s-au îndepărtat porţiuni din cerul gurii şi maxilarul superior. Dispozitivul
artificial devenit necesar în urma operaţiilor i-a afectat vorbirea. Deşi a
continuat să consulte pacienţi şi să se vadă cu discipolii, evita alte contacte
personale. N-a pus capăt obieceiului de a fuma 20 de trabucuri pe zi nici măcar
când i-a fost diagnosticată maladia.
După ce Hitler a ajuns la putere în Germania, poziţia oficială a naziştilor faţă
de psihanaliză a devenit clară: cărţile lui Freud au fost ar se în public la o
întrunire desfăşurată în mai 1933, la Berlin. În pofida pericolelor, Freud ainsistat să rămână la Viena. În martie 1938, trupele germane au fost aclamate în
Austria. La puţină vreme după aceea, o bandă de nazişti i-a năvălit în casă. O
săptămână mai târziu, fiica sa Anna a fost arestată şi reţinută. Această ultimă
faptă l-a convins, în sfârşit, pe Freud să părăsească ţara pentru propria siguranţă.
Deşi Freud a fost bine primit în Anglia, sănătatea i se înrăutăţea şi n -a putut să
se bucure de ultimul său an de viaţă. Cu câţiva ani înainte, când îşi alesesemedicul personal, Freud i-a cerut acestuia să-i promită să nu-l lase să sufere
inutil. Pe 21 septembrie 1939, Freud i-a amintit medicului său de promisiunea
făcută. Doctorul i-a administr at o supradoză de morfină, peste cea prescrisă
pentru 24 de ore, punând astfel capăt suferinţei îndurate de Freud vreme de
mulţi ani.
Psihanaliza ca metodă de tratament Freud a constatat că metoda asocierii libere nu funcţionează întotdeauna
liber. Mai devreme sau mai târziu, pacienţii ajungeau la un punct al amintirilor
în care nu mai puteau sau nu mai erau dispuşi să continue. Freud considera că
aceste rezistenţe arată că pacienţii conştientizează amintiri care erau prea
infamate ca să le facă faţă. Astfel, rezistenţa – un blocaj sau refuzul de a
dezvălui amintiri dureroase în cursul şedinţelor de asociere liberă – era un fel
de protecţie în faţa chinului afectiv.
7/22/2019 Note de Curs Ist. Psih
http://slidepdf.com/reader/full/note-de-curs-ist-psih 123/148
123
Descoperirea de către Freud a rezistenţelor pacienţilor săi l-au condus la
formularea principiului fundamental al refulării – procesul de interzicere a
accesului în conştiinţă a ideilor, amintirilor şi dorinţelor inacceptabile din
conştienţă, lăsându-le să opereze în inconştient . El scria că „esenţa refulării
constă pur şi simplu în refuzul a ceva şi păstrarea sa departe de conştiinţă”. În
plus el considera refularea drept „cheia de boltă, pe care e clădit întregul
edificiu al psihanalizei” (citat în Boag, 2006, p. 74).
O altă metodă importantă de tratament în psihanaliza freudiană este analiza
viselor. Freud era de părere că visele reprezentau satisfacerea deghizată a
dorinţelor refulate. Esenţa visului constă în îndeălinirea dorinţelor celui carevisează. Conţinutul manifest al visului este istoria reală a pacientului, care
rememorează ce s-a întâmplat în vis. Adevărata semnificaţie a visului se găseşte
în conţinutul latent, sensul ascuns sau simbolic al visului. Nu toate visele sunt
cauzate de conflicte afective. Unele scenarii onirice provin din stimuli simpli,
cum sunt temperatura camerei, contactul cu partenerul sau supraalimentarea
înainte de culcare. De aceea, nu toate visele vor conţine material refulat sausimbolic.
Freud şi-a formulat, revizuit şi extins ideile în termenii unor dovezi pe care
le-a interpretat el singur. Propriile sale aptitudini critice i-au fost călăuza cea
mai importantă în construcţia propriei teorii. El a insistat că numai psihanaliştii
care îi folosesc metodele sunt calificaţi să evalueze valoarea ştiinţifică a operei
sale. A respins criticile celorlalţi, mai ales cele ostile psihanalizei. Psihanalizaera sistemul său şi numai al său.
Psihanaliza ca sistem al personalităţii
Sistemul lui Freud n-a abordat toate acele subiecte incluse de obicei în
tratatele de psihologie, ci a explorat domenii pe care alţi psihologi tindeau să le
ignore: forţe motivante inconştiente, conflicte dintre aceste forţe şi efectele
conflictelor asupra comportamentului.
7/22/2019 Note de Curs Ist. Psih
http://slidepdf.com/reader/full/note-de-curs-ist-psih 124/148
124
I nstinctele – sunt forţe motrice sau motivaţionale ale personalităţii, forţele
biologice care declanşează energia mentală. La Freud instinctele sunt
reprezentări mentale ale stimulilor interni (foamea) care motivează
personalitatea şi comportamentul.
Freud nâa încercat să ofere o listă detaliată a tuturor instinctelor omeneşti
posibile, ci le-a grupat în două categorii generale: pulsiunile vieţii şi pulsiunea
morţii. Pulsiunile vieţii includ foamea, setea, sexul. Ele privesc autoconservarea
şi supravieţuirea speciei. Forma de energie prin care pulsiunile vieţii se
manifestă se numeşte libido – energie psihică (la Freud) care orientează
persoana spre gânduri şi comportamente plăcute. Pulsiunea morţii este o forţădistructivă care poate fi orientată către interior, ca în masochism sau sinucidere,
sau în exterior, ca în ură şi agresivitate. Pe măsură ce avansa în vârstă, Freud a
devenit din ce în ce mai convins că agresivitatea poate fi o motivaţie la fel de
puternică pentru comportamentul uman ca sexul.
Nivelurile personalităţii
În opera sa timpurie, Freud a sugerat că viaţa mentală se compune din două părţi: conştientul şi inconştientul. Porţiunea conştientă, asemenea părţii vizibile
a unui aisberg, e mică şi insignifiantă. Ea oferă doar o idee vagă despre întreaga
personalitate. Vastul şi puternicul inconştient – asemănător părţii care există sub
suprafaţa apei – conţine pulsiunile, forţele motrice ale întregului comportament
omenesc. În scrierile sale de mai târziu, Freud a revizuit distincţia simplă
conştient-inconştient şi a propus una formată din se, eu şi supraeu.Se – sursa energiei psihice şi latura personalităţii legată de pulsiuni –
conţine energia primară, sau libidoul, şi se exprimă prin reducerea tensiunii.
Eul – latura raţională a personalităţii, răspunzătoare de controlarea
pulsiunilor – slujeşte ca mediator între se şi circumstanţele lumii exterioare spre
uşurarea interacţiunii lor.
7/22/2019 Note de Curs Ist. Psih
http://slidepdf.com/reader/full/note-de-curs-ist-psih 125/148
125
Supraeul – latura morală a personalităţii, dobândită din internalizarea
valorilor şi standardelor parentale şi sociale – reprezintă moralitatea –
„avocatul năzuinţei spre perfecţiune”
Freud a imaginat o luptă continuă în sânul personalităţii, în care eul se află în
strânsoarea unor forţe insistente şi opuse. Eul trebuie să încerce să amâne
impulsurile sexuale şi agresive ale se-ului, să observe şi să manevreze realitatea,
pentru a diminua tensiunea rezultată şi pentru a răspunde exigenţelor de
perf ecţiune venite din partea supraeului. Eul este deci forţat din trei părţi,
ameninţat de pericolele persistente din partea se-ului, a realităţii şi a supraeului.
Rezultatul inevitabil, când eul ajunge să fie suprasolicitat, este dezvoltareaanxietăţii.
Anxietatea
Anxietatea funcţionează ca un avertisment că eul este ameninţat. Freud a
descris trei tipuri de anxietate. Anxietatea obiectivă apare din teama faţă de
pericole adevărate din lumea reală. Anxietatea nevrotică şi anxietatea morală,
celelalte două tipuri derivă din anxietatea obiectivă. Anxietatea induce tensiune,care motivează individul să ia a numite măsuri care s-o reducă. Potrivit teoriei
lui Freud, eul dezvoltă apărări de protecţie, aşa-numitele mecanisme de
apărare, care sunt refuzuri sau distor sionări inconştiente ale realităţii (refuzul,
deplasarea, proiecţia, raţionalizarea, formaţiunea reacţională, regresia, refularea,
sublimarea).
Stadii psihosexuale ale dezvoltării personalităţii Freud era convins că tulburările nevrotice ale pacienţilor îşi au originea în
experienţele copilăriei. El credea că personalitatea adultă este aproape complet
formată la cinci ani. Potrivit teoriei sale psihanalitice a dezvoltării, copii trec
printr-o serie de stadii psihosexuale – etape de dezvoltare ale copilăriei ,
centrate pe zonele erogene. Fiecare stadiu de dezvoltare este centrat pe o zonă
erogenă specifică: stadiul oral, stadiul anal, stadiul falic şi stadiul genital .
Complexul Oedip – dorinţa inconştientă a băieţelului în vârstă de 4-5 ani
7/22/2019 Note de Curs Ist. Psih
http://slidepdf.com/reader/full/note-de-curs-ist-psih 126/148
126
pentru mama sa şi dorinţa de a-l înlocui sau distruge pe tatăl său – se
instalează în stadiul falic.
Psihologia a încorporat conceptele freudiene şi le-a asimilat ca parte a
curentului principal. Rolul inconştientului, importanţa experienţelor din
copilărie şi funcţionarea mecanismelor de apărare sunt câteva exemple de idei
psihanalitice care au intrat trainic în repertoriul psihologiei moderne.
13.2. Psihanaliza după întemeiere
Ca şi Wundt şi psihologia sa experimentală, Freud nu s-a bucurat multă
vreme de monopolul asupra noului său sistem psihanalitic. La doar 20 de ani
după ce a creat mişcarea, ea s-a scindat în facţiuni rivale, conduse de analişti
care erau în dezacord asupra chestiunilor fundamentale.
Vom începe cu mai mulţi analişti care n-au respins cu totul punctele de
vedere fundamentale ale lui Freud; aceştia s-au bazat pe opera sa, pe care au
dezvoltat-o şi aici este vorba de fiica sa Anna şi de teoreticienii relaţiei de obiect
Melanie Klein şi Heinz Kohut şi vom continua apoi pe cei trei disidenţi
importanţi, care şi-au elaborat propriile teorii în timpul vieţii lui Freud: Carl
Jung, Alfred Adler şi Karen Horney.
Anna Freud (1895 – 1982)
Fiica lui Sigmund Freud a fost un lider al psihologiei neofreudiene a eului.
Cea mai mică dintre cei şase copii, Anna Freud scria că nu s-ar fi născut
niciodată dacă o formă sigură de contracepţie ar fi fost disponibilă părinţilor ei.
Cu toate acestea anul naşterii Annei (1895) este simbolic, deoarece coincide cu
naşterea psihanalizei. Anna va fi singurul copil a lui Freud care va urma calea
tatălui său şi va deveni analist.
La vârsta de 14 ani, a început s-o intereseze opera tatălui său. La 22 ani,
îmboldită de ataşamentul afectiv faţă de tatăl său şi preocupată de propria
7/22/2019 Note de Curs Ist. Psih
http://slidepdf.com/reader/full/note-de-curs-ist-psih 127/148
127
sexualitate, Anna a început o analiză cu el. Freud avea să fie criticat că a
încercat să-şi analizeze fiica.
În 1924, Anna a dat citire primei sale lucrări ştiinţifice „ Fantasmele bătăii şi
reveriile” în care s-ar fi bazat pe antecedentele unui studiu de caz al unui
pacient, dar, de fapt, era vorba despre propriile fantasme.
La 30 de ani, după ce a respins mai multe propuneri de prietenie, a luat
decizia de a deveni analist şi de a nu se căsători.
Anna Freud şi-a dedicat viaţa dezvoltării şi extinderii teoriei psihanalitice şi
aplicării sale la tratamentul copiilor cu probleme afective. Singura altă
preocupare a fost îngrijirea tatălui său în timpul lungii sale boli. Când a murit, i-a păstrat pardesiul în dulap. La peste 40 de ani după aceea, când Anna se
apropia ea însăşi de moarte, un prieten o însoţea în parc şi a observat cum
„chipul micuţ al Annei Freud, acum îngust ca al unei şcolăriţe, stătea (în
scaunul cu rotile) înfăşurat în pardesiul cel mare de lână al tatălui său”
(Webster, 1995, p. 434).
Contribuţii Anali za copii lor
În 1927, Anna Freud a publicat Introducere în tehnica analizei copiilor , care
anunţa direcţia preocupărilor sale. A dezvoltat a abordare a terapiei psihanalitice
cu copiii, care ţinea seama de realativa lor imaturitate şi de nivelul aptitudinilor
lor verbale. Inovaţiile sale au inclus utilizarea unor jucării şi observarea
copilului în cadrul domestic. Studiile sale au fost publicate în volumele anualedin Studiul Psihanalitic al Copilului. Operele sale complete au fost strânse în
opt volume, publicate între 1965 şi 1981.
Anna Freud a revizuit teoria psihanalitică ortodoxă, pentru a extinde rolul
eului, care funcţionează independent de sine. În Eul şi mecanismele de apărare
(1936), ea a explicat modul de funcţionare a mecanismelor de apărare în
protejarea eului în faţa anxietăţii. Lista standard a mecanismelor de apărare
7/22/2019 Note de Curs Ist. Psih
http://slidepdf.com/reader/full/note-de-curs-ist-psih 128/148
128
freudiene, a fost, în bună măsură, rezultatul muncii ei. Ea a dat mecanismelor o
definiţie mai precisă şi a contribuit cu exemple din analizele sale cu copiii.
Melanie Klein (1882 – 1960), cunoştea importanţa relaţiilor copil- părinte
din propria experienţă de copil şi părinte. Copil nedorit, a suferit toată viaţa de
depresie din cauză că simţea că părinţii o resping. S-a înstrăinat de propria fiică
adultă (care avea să ajungă analist). Fiica a acuzat-o pe Klein de imixtiune în
viaţa sa şi a susţinut că fratele său, care murise în timp ce făcea alpinism, se
sinucisese, de fapt, din cauza relaţiilor deficitare cu mama sa.
Teoria kleiniană a relaţiilor de obiect s-a centrat pe legătura afectivă intensă
dintre mamă şi copil, mai ales în primele şase luni de viaţă ale copilului. Eadescria legătura dintre sugar şi mamă mai degrabă în termeni sociali şi
cognitivi, decât sexuali.
Heinz Kohut (1882 – 1960) s-a născut şi a fost educat la Viena, unde, la 24
de ani, afectat de moartea tatălui său, a ales să fie supus psihanalizei cu unul
dintre prietenii lui Freud. Analiza a fost considerată reuşită, iar Kohut s-a înscris
la facultatea de medicină şi s-a pregătit să devină el însuşi analist. Kohut a pus accentul pe ceea ce el numea eul propriu nuclear, pe care îl
considera drept fundament al devenirii unei persoane independente. Eul propriu
nuclear se dezvoltă din relaţiile care se formează între copilul mic şi aşa
numitele „autoobiecte” din mediu. Aceste „autoobiecte” sunt persoanele care
joacă un rol atât de vital în vieţile noastre tinere, încât credem că ele sunt parte a
eului nostru propriu. În mod obişnuit, mama este autoobiectul primar alsugarului. Kohut a sugerat că rolul ei este de a satisface nu doar nevoile fizice
ale copilului, ci şi pe cele psihologice. Dacă mama îşi respinge copilul,
reflectând astfel un sentiment al lipsei de importanţă, copilul poate ajunge să
dezvolte ruşine sau vinovăţie. În acest mod, toate trăsăturile eului propriu
(pozitiv sau negativ) adult sunt formate prin relaţiile iniţiale ale copilului cu
obiectul eului primar.
7/22/2019 Note de Curs Ist. Psih
http://slidepdf.com/reader/full/note-de-curs-ist-psih 129/148
129
Kohut a insistat asupra continuităţii dintre opera sa şi cea a lui Freud. El nu
şi-a socotit psihologia eului propriu ca o abatere de la psihanaliza freudiană, ci
mai degrabă ca o extensie sau o prelungire a sa.
Carl Jung (1875 – 1961)
Freud îl considera odată pe Carl Jung ca pe fiul său adoptiv şi moştenitorul
mişcării psihanalitice. După ce prietenia lor s-a destrămat, în 1914, Jung şi-a
dezvoltat propria psihologie analitică, opusă în bună măsură operei lui Freud.
Jung a crescut într-un sătuc din nordul Elveţiei, de lângă renumitele Cascade
ale Rinului. Din propriile mărturisiri, a avut o copilărie singuratică, izolată şinefericită. Tatăl său, un pastor care se pare că-şi pierduse credinţa, era capricios,
iritabil şi predispus spre manifestări zgomotoase de furie. Mama sa suferea de
tulburări afective, avea un comportament inconstant care se putea schimba
imediat dintr-o gospodină fericită într -un demon ce mormăia incoerent.
Jung a frecventat Universitatea din Basel, în Elveţia, de unde şi-a obţinut, în
1900, diploma de licenţă în medicină. Era interesat de psihiatrie, iar prima sanumire profesorală a fost la un spital psihiatric de lângă Zürich. Director era
Eugen Bleuler, un psihiatru renumit pentru scrierile sale despre schizofrenie.
În 1905, Jung a fost numit conferenţiar de psihiatrie la Universitatea din
Zürich, pentru ca după câţiva ani să se căsătorească cu o femeie foarte bogată
din Elveţia, astfel putând să părăsească universitatea pentru a se dedica
scrisului, cercetării şi practicii private. Jung a început să se preocupe de opera lui Freud în 1900, când a citit
Interpretarea viselor, pe care a considerat-o o capodoperă. În 1906 cei doi au
început să corespondeze, iar peste un an Jung s-a dus la Viena să-l viziteze pe
Freud. Prima lor întâlnire a durat 13 ore, un început interesant pentru ceea ce
avea să devină o relaţie apropiată.
Deşi pentru o vreme Jung s-a identificat ca discipol al lui Freud, n-a fost
niciodată unul necritic. Problemele au început să apară atunci când, într -un
7/22/2019 Note de Curs Ist. Psih
http://slidepdf.com/reader/full/note-de-curs-ist-psih 130/148
130
final, Jung s-a decis să publice Psihologia inconştientului (1912) care diferă
semnificativ de psihanaliza ortodoxă.
În 1932 a fost numit profesor la Universitatea Politehnică Federală din
Zürich, post pe care l-a ocupat timp de zece ani, până când sănătatea şubredă l-a
determinat să demisioneze. A rămas activ în cercetare şi elaborarea de lucrări în
cea mai mare parte a celor 86 de ani ai săi, publicând un număr impresionant de
cărţi.
Contribuţii
Psihologia analitică
În teoria lui Jung nu are loc complexul lui Oedip; pur şi simplu, nu erarelevant pentru copilăria sa. Considera că mama sa a fost corpolentă şi puţin
atrăgătoare şi n-a înţeles niciodată insistenţa lui Freud că băieţii mici dezvoltă
dorinţe sexuale pentr u mamele lor.
Cât a fost copil, Jung s-a izolat de ceilalţi copii, preferând o existenţă
solitară. Această alegere se reflectă şi în teoria sa, în concentrarea pe
dezvoltarea lăuntrică, în locul relaţiilor sociale. În contrast, teoria lui Freud este preocu pată mai mult de relaţiile interpersonale; Freud n-a avut o astfel de
copilărie izolată şi introvertită.
Un alt punct diferit între psihologia analitică a lui Jung şi psihanaliza lui
Freud priveşte libidoul, care era definit de Freud în termeni preponderent
sexuali, iar Jung îl considera energia generalizată a vieţii, în care sexul îi este
doar o parte.Încă o deosebire între opera lui Jung şi cea a lui Freud este direcţia forţelor
ce afectează personalitatea. Pentru el, personalitatea nu este în întregime
determinată de experienţele din primii cinci ani de viaţă, ci poate fi schimbată
pe parcursul vieţii.
Totodată, Jung a încercat să exploreze inconştientul mai în profunzime decât
Freud. El i-a adăugat o nouă dimensiune, inconştientul colectiv, pe care l-a
7/22/2019 Note de Curs Ist. Psih
http://slidepdf.com/reader/full/note-de-curs-ist-psih 131/148
131
descris drept experienţele moştenite de la specia umană şi de la strămoşii lor
animale.
Inconştientul colectiv
Jung a descris două niveluri ale inconştientului. Sub planul conştient se
găseşte inconştientul personal, care conţine amintirile, impulsurile, dorinţele,
percepţiile fagi, şi alte experienţe din viaţa unei persoane care au fost refulate
sau uitate. Acest nivel al inconştientului nu este foarte profund. Faptele din
inconştientul personal pot fi readuse cu uşurinţă în planul conştient.
La un nivel inferior inconştientului personal se găseşte inconştientul colectiv,
necunoscut individului. El conţine experienţele cumulate ale generaţiilor precedente, inclusiv ale strămoşilor noştri animale. Aceste experienţe
universale, evoluţioniste alcătuiesc temeiul personalităţii.
Arhetipurile
Tendinţele moştenite – numite arhetipuri – din interiorul inconştientului
colectiv sunt factori determinanţi înnăscuţi ai vieţii mentale, care dispun o
persoană să se comporte nu altfel decât strămoşii care s-au confruntat cu situaţiisimilare. Arhetipurile care survin cel mai frecvent sunt persona, anima şi
animus, umbra şi eul propriu.
Introversiunea şi extraversiunea
Extravertitul îşi îndreaptă energia vitală (libidoul) în afar eului propriu, către
persoane şi evenimente din exterior iar libidoul introvertitului este orienta către
interior. Ambele atitudini opuse există în fiecare dintre noi, într -o anumitămăsură, însă o atitudine este de obicei mai puternică decât cealaltă.
Tipuri psihologice: funcţii şi atitudini
În teoria lui Jung, diferenţele de personalitate sunt exprimate nu doar prin
orientarea spre introversiune sau extraversiune, ci şi prin patru funcţii: gândirea,
sentimentele, sensibilitatea şi intuiţia. Aceste funcţii sunt modalităţi prin care ne
orientăm către lumea exterioară obiectivă, ca şi către lumea noastră internă
subiectivă:
7/22/2019 Note de Curs Ist. Psih
http://slidepdf.com/reader/full/note-de-curs-ist-psih 132/148
132
Gândirea este un proces conceptual ce asugură sens şi înţelegere;
Sentimentul este un proces subiectiv de cântărire şi evaluare;
Detectarea reprezintă perceperea conştientă a obiectelor fizice;
Intuirea implică percepţia inconştientă.
Ca şi în cazul lui Freud, aspecte mai largi ale teoriei lui Jung (complexele,
arhetipurile şi inconştientul colectiv) rezistă încercărilor de validare ştiinţifică.
Conceptul de actualizare a anticipat activitatea lui Abraham Maslow şi a
psihologilor umanişti. Noţiunea de criză a vârstei de mijloc a fost adoptată de
Maslow şi de alţii, fiind acceptată de fosrte mulţi drept un stadiu necesar în
dezvoltarea personalităţii. Existenţa sa este sprijinită de numeroase cercetări.
Alfred Adler (1870 – 1937)
Deoarece a rupt, în 1911, relaţiile cu Freud, Adler este considerat de regulă
ca primul adept al abordării socio-psihologice a psihanalizei. El a elaborat o
teorie conform căreia interesul social joacă rolul major şi e singurul psiholog ce
a dat numele său unui cvartet de coarde.
Adler s-a născut din părinţi bogaţi într -o suburbie a Vienei, în Austria.
Copilăria i-a fost marcată de boală, gelozia unui frate mai mare şi respingerea
de către mama sa. El se simţea mai apropiat de tată decât de mamă, iar mai
târziu avea să respingă definiţia freudiană a complexului Oedip, poate deoarece,
aşa cum a fost adevărat în cazul lui Jung, el nu reflecta propriile experienţe din
copilărie.
Adler îşi amintea cum, la patru ani, când se refăcea după o pneumonie
cvasimortală, s-a decis să devină medic. Şi-a urmărit ţelul, iar în 1895 şi-a
obţinut diploma în medicină la Universitatea din Viena. Când a început să se
intereseze de psihiatrie, în 1902, s-a alăturat grupului de discuţii organizat
săptămânal pe teme psihanalitice de Sigmund Freud, ca unul dintre cei patru
membri fondatori.
7/22/2019 Note de Curs Ist. Psih
http://slidepdf.com/reader/full/note-de-curs-ist-psih 133/148
133
În următorii ani, Adler a creat o teorie a personalităţii ce diferea din mai
multe puncte de vedere de cea a lui Freud, mai ales în ceea ce priveşte accentul
pus de Freud pe factorii sexuali.
În 1911, a avut loc ruptura completă dintre cei doi, într -o manieră urâtă.
În 1920, sistemul său psihologic social, pe care l-a numit psihologie
individuală, a atras mulţi adepţi. Vorbele şi scrierile sale erau extr em de
populare în America. Calităţile personale ale lui Adler i-au facilitat câştigarea în
ochii tuturor a statutului de celebritate, acceptat de toţi ca mare cunoscător al
naturii umane. Adler a murit la Aberdeen, în Scoţia, în timpul unui turneu de
conferinţe obositor. Contribuţii
Psihologia individuală
Comportamentul uman este – după părerea lui Adler – în mare măsură
determinat de forţele sociale, şi nu de instinctele biologice. El a propus
conceptul de interes social, definit ca potenţialul înnăscut de a coopera cu alţii
pentru atingerea scopurilor personale şi ale societăţii. Interesul nostru social sedezvoltă în fragedă copilărie, prin experienţele de învăţare. În opoziţie cu Freud,
Adler a minimalizat influenţa sexualităţii în formarea personalităţii. Totodată,
Adler s-a axat mai degrabă pe factorii conştienţi, decât pe cei inconştienţi ai
comportamentului.
În vreme ce Freud asocia comportamentul prezent cu experienţe trecute,
Adler credea că suntem puternic influenţaţi de planurile noastre de viitor.În vreme ce Freud diviza personalitatea în părţi distincte, Adler sublinia
unitatea şi coerenţa personalităţii. El postula o forţă înnăscută, dinamică, ce
canalizează resursele personalităţii către scopul primordial.
O altă diferenţă crucială dintre Adler şi Freud a fost opinia lor despre femei.
Adler a susţinut că nu exista niciun motiv biologic, pentru orice pretins
sentiment de inferioritate pe care femeile l-ar putea simţi. El a susţinut că acesta
este un mit inventat de bărbaţi pentru a-şi susţine sentimentul pretinsei lor
7/22/2019 Note de Curs Ist. Psih
http://slidepdf.com/reader/full/note-de-curs-ist-psih 134/148
134
superiorităţi. Orice inferioritate pe care o resimte femeia rezultă din forţe
sociale, cum ar fi stereotipurile legate de rolurile fiecărui sex. Adler credea în
egalitatea sexelor şi a sprijinit mişcarea de emancipare a femeilor din acea
vreme.
Sentimentele de infer iori tate
Adler a propus un sentiment generalizat de inferioritate, ca forţă ce
motivează comportamentul, aşa cum a fost în viaţa sa. Iniţial, Adler a legat acest
sentiment de inferioritate de defectele fizice. Copilul cu o deficienţă organică
ereditară va încerca să compenseze, să pună accent cu totul special pe funcţia
deficitară. Adler a extins ulterior acest concept, pentru a include orice handicapfizic, mental ori social, real sau imaginar.
În copilărie, starea de neajutorare a copilului şi dependenţa sa de alte
persoane îi trezesc acest sentiment al inferiorităţii. Astfel, el e un sentiment trăit
de fiecare. Conştient de necesitatea de a-l depăşi, copilul este animat în acelaşi
timp de străduinţa înnăscută de ameliorare a eului propriu. Acest proces
alternant continuă pe tot parcursul vieţii, propulsându-ne spre realizări din ce înce mai mari.
Sentimentele de inferioritate acţionează în avantajul individului şi al
societăţii, deoarece conduc la o perfecţionare continuă. Dacă însă în copilărie
acestor sentimente li se răspunde prin răsfăţ şi respingere, rezultatele pot fi
comportamente compensatorii anormale. Eşecul de a compensa adecvat
sentimentele de infer iori tate poate conduce la dezvoltarea unui complex deinferioritate – o stare care se dezvoltă când persoana este incapabilă să
compenseze sentimentele de inferioritate normale – care face persoana
incapabilă să facă faţă problemelor vieţii.
Stilul de viaţă
Potrivit lui Adler, tendinţa spre superioritate sau perfecţiune este universală,
însă fiecare dintre noi se comportă diferit în încercarea de a atinge acest scop.
Ne manifestăm strădania într -o modalitate unică sau caracteristică de răspuns,
7/22/2019 Note de Curs Ist. Psih
http://slidepdf.com/reader/full/note-de-curs-ist-psih 135/148
135
dezvoltând un stil de viaţă. Acest stil de viaţă implică tocmai comportamentele
prin care compensăm inferioritatea reală sau imaginară. Stilul de viaţă este fixat
la 4 sau 5 ani şi devine dificil de schimbat după aceea. El asigură cadrul în care
sunt tratate toate experienţele ulterioare. Vede încă o dată că Adler a recunoscut
importanţa primilor ani de viaţă, însă se deosebea de Freud prin convingerea că
putem crea conştient un stil de viaţă al nostru.
Puterea creatoare a eului propriu
Conceptul adlerian de putere creatoare a eului propriu sugerează că avem
capacitatea de a ne determina personalitatea în concordanţă cu stilul nostru de
viaţă unic. Această putere umană activă, creatoare poate fi asimilată conceptuluiteologic de suflet. Anumite capacităţi şi experienţe ne vin prin ereditate şi
mediu, însă modul în care folosim activ sau interpretăm aceste experienţe
asigură temeiul personalităţii noastre, a atitudinii noastre faţă de viaţă. Adler
voia prin aceasta să spună că fiecare dintre noi e conştient implicat în modelarea
personalităţii şi a destinului său. Ne putem hotărâ soarta, mai curând decât e ea
determinată de experienţa trecută sau de forţe inconştiente. Ordinea naşterii
Examinând anii copilăriei pacienţilor săi, pe Adler a început să-l intereseze
raporturile dintre personalitate şi ordinea naşterii. El a constatat că fratele cel
mare, cel mijlociu şi mezinul, din cauza poziţiilor în familie, au experienţe
sociale diferite, care se traduc prin atitudini diferite faţă de viaţă şi modalităţi
diferite de a aborda.
Influenţa lui Adler asupra psihanalizei postfreudiene a fost substanţială.
Acentul pe care el l-a pus pe forţele sociale în conturarea personalităţii poate fi
regăsit în opera lui Karen Horney. Puterea creatoare în definirea stilului de viaţă
al omului l-a influenţat pe Abraham Maslow, iar interesul lui Adler pentru
variabilele sociale poate fi identificat în opera teoreticianului neo-behaviorist al
învăţării soaciale Jullien Rotter.
7/22/2019 Note de Curs Ist. Psih
http://slidepdf.com/reader/full/note-de-curs-ist-psih 136/148
136
Adepţii lui Adler susţin că psihologia individuală rămâne influentă printre
psihologi, psihiatri, asistenţi sociali şi educatori.
Karen Horney (1885 – 1952)
Feministă de la începuturi, Karen Horney a fost formată ca psihanalistă
freudiană la Berlin. Ea îşi descria opera mai degrabă ca pe o extindere a
sistemului lui Freud, decât ca pe un efort de a-l înlocui.
Horney s-a născut la Hamburg, în Germania. Tatăl său era căpitan de vas, un
bărbat credincios şi ursuz, cu mulţi ani mai în vârstă decât mama ei. Mama ei a
respins-o în favoarea fratelui său mai mare, pa care Karen îl invidia pur şisimplu pentru că era băiat. Deficitul de dragoste parentală i-a alimentat ceea ce
Horney avea să numească „anxietate fundamentală”, furnizând un nou exemplu
cu privire la impactul experienţelor personale asupra opiniilor teoreticianului.
Începând de la 14 ani, Horney s-a prins de mai multe ori în mrejele nebuneşti
ale iubirilor adolescentine, ca parte a nevoii frenetice de a fi iubită şi acceptată
cum nu era acasă. Neţinând cont de opoziţia tatălui, s-a înscris la Facultatea de Medicină a
Universităţii din Berlin, de unde şi-a obţinut diploma în 1913. S-a căsătorit, a
născut trei fiice (dintre care două a u fost analizate de Melanie Klein, pentru a le
ajuta să facă faţă conflictelor cu mama sa) şi a devenit din ce în ce mai
deprimată.
Din 1914 până în 1918, Horney a avut parte de o pregătire psihanaliticăclasică la Institutul Psihanalitic din Berlin. A scris articole în reviste despre
problemele oersonalităţii feminine, subliniindu-şi dezacordul faţă de anumite
concepte freudiene. În 1932, a plecat În Statele Unite, unde a devenit director
asociat al Institutului de Psihanaliză din Chicago. Nemulţumirea din ce în ce
mai mare faţă de teoria freudiană a condus curând la o ruptură cu această
mişcare. A fondat Institutul American de Psihanaliză, în fruntea căruia a rămas
până la moarte.
7/22/2019 Note de Curs Ist. Psih
http://slidepdf.com/reader/full/note-de-curs-ist-psih 137/148
137
Dezacordurile cu Freud
Horney a contestat opinia lui Freud că personalitatea depinde de forţe
biologice imuabile. A negat preeminenţa factorilor sexuali, a pus sub semnul
întrebării validitatea teoriei oedipiene, şi a respins coneptul de libido şi structura
tripartită a personalităţii. Totuşi, ea a acceptat ideea de motivaţie inconştientă şi
existenţa cauzelor afective inconştiente. Horney şi Freud diferea şi în ceea ce
priveşte opiniile asupra naturii umane.
Contribuţii
Anxietatea fundamentală – este conceptul de bază al sistemului horneyan. Îl
definea drept „ sentimentul unui copil de a fi izolat şi lipsit de ajutor într -o lume potenţial ostilă” (Horney, 1945, p. 41). Definiţia îi caracterizează propriile
sentimente din copilărie. Anxietatea fundamentală e rezultatul acţiunilor
parentale, cum ar fi dominaţia, lipsa de protecţie şi dragoste şi comportamentul
capricios. Orice lucru care tulbură relaţia de siguranţă dintre copil şi părinţi
poate genera anxietate fundamentală. De aceea, starea sufletească nu este
înnăscută, ci rezultă din forţele sociale şi din interacţiunile existente în mediulîn care trăieşte copilul. Horney a susţinut că factorii care-l animă pe copilul
neajutorat sut nevoia de a căuta siguranţa, protecţia şi eliberarea de frica într -o
lume ameninţătoare.
Horney era de acord cu Freud că personalitatea se dezvoltă în anii copilăriei
timpurii, însă a insistat că personalitatea este în continuă schimbare pe tot
parcursul vieţii. Ea a spus că nimic din dezvoltarea copilului nu e universal:totul depinde de factorii sociali, culturali şi de mediu.
Nevoil e nevrotice
Pentru Horney, aşadar, anxietatea fundamentală provine din relaţia părinte-
copil. Când anxietatea generată social devine evidentă, copilul îşi dezvoltă
strategii comportamentale ca răspuns la comportamentul parental, ca mijloc de a
face faţă sentimentelor aferente de neajutorare şi insecuritate. În cazul în care
una dintre strategiile comportamentale ale copilului ajunge o parte stabilă a
7/22/2019 Note de Curs Ist. Psih
http://slidepdf.com/reader/full/note-de-curs-ist-psih 138/148
138
personalităţii sale, ea se numeşte nevoie nevrotică, care este o modalitate de
apărare în faţa anxietăţii.
Iniţial, Horney a enumerat zece nevoi nevrotice, printre care afecţiunea,
reuşita şi independenţa. În scrierile de mai târziu, ea a grupat nevoile nevrotice
în trei tendinţe:
- Personalitatea docilă – cea caracterizată de îndreptare către alţi oameni,
exprimând nevoia de aprobare, afecţiune şi de un partener dominant;
- Personalitatea izolată – cea caracterizată de detaşare faţă de oameni,
exprimând nevoia ei de independenţă, perfecţiune şi retragere;
- Personalitatea agresivă – cea caracterizată de opunere faţă de oameni,exprimând nevoia ei de putere, exploatare, prestigiu, admiraţie şi reuşită.
Imaginea de sine idealizată – îi asigură persoanei o imagine falsă a propriei
personalităţi sau a eului propriu. Ea este o mască perfectă, înşelătoare, ce
împiedică persoanele nevrotice să-şi înţeleagă şi să-şi accepte adevăratele euri
proprii. Punându-şi masca, ele neagă existenţa propriilor conflicte interioare. Ei
cred că imaginea de sine idealizată este autentică şi că această credinţă, la
rândul ei, le îngăduie să creadă că sunt superioare tipului de persoană care sunt
în realitate.
Horney n-a lăsat să se înţeleagă că astfel de conflicte nevrotice ar fi înnăscute
sau inevitabile. Deşi sunt generate de situaţii nedorite din copilărie, ele pot fi
evitate dacă viaţa copilului în cadrul căminului e caracterizată prin căldură,
înţelegere, siguranţă şi dragoste.
7/22/2019 Note de Curs Ist. Psih
http://slidepdf.com/reader/full/note-de-curs-ist-psih 139/148
139
14. PSIHOLOGIA UMANISTĂ ŞI EVOLUŢII
CONTEMPORANE ÎN PSIHOLOGIE
Freud a slujit acelaşi scop pe latura psihanalitică a istoriei psihologiei ca şiWundt pe latura experimentală, o sursă de inspiraţie, dar şi o forţă căreia să i se
opună rezistenţă. Fiecare structură, faptică sau teoretică, depinde de soliditatea
fundaţiilor. Ca şi Wundt, Freud a oferit o bază solidă şi provocatoare pe care să
se clădească. Ca exemple ale evoluţiei teoriei personalităţii începând cu epoca
lui Freud, vom înfăţişa opera lui Abraham Maslow şi a lui Carl Rogers şi
mişcarea psihologiei lor umaniste.
14.1. Psihologia umanistă La începutul anilor 1960, cu mai puţin de două decenii înainte de centenarul
întemeierii oficiale a psihologiei, o aşa-numită a treia forţă a devenit cunoscută
în psihologia americană. Această psihologie umanistă nu intenţiona să fie o
revizuire sau o adaptare a niciunei şcoli actuale de gândire, cum a fost cazul
anumitor poziţii neofreudiene. Mai degrabă, psihologii umanişti intenţionau săînlocuiască cele două forţe principale ale psihologiei: behaviorismul şi
psihanaliza.
Psihologia umanistă punea accentul pe forţele şi aspiraţiile omeneşti
pozitive, pe experienţa conştientă, pe liberul arbitru, pe împlinirea potenţialului
uman şi pe credinţa în integralitatea naturii omului.
Pentru psihologii umanişti, behaviorismul reprezenta o abordare optuză,
artificială şi sterilă a naturii umane. Ei considerau că focalizarea pe
comportamentul manifest era dezumanizant. Ea reducea fiinţele omeneşti la
statutul de simple animale şi maşini. Ei au contestat afirmaţia conform căreia
funcţionăm în mod predeterminat, ca răspuns la evenimente-stimul din vieţile
noastre. În plus psihologii umanişti au susţinut că oamenii sunt fiinţe mai
complexe decât cobaii sau roboţii şi că nu pot fi obiectualizaţi, cuantificaţi şi
reduşi la unităţi S-R.
7/22/2019 Note de Curs Ist. Psih
http://slidepdf.com/reader/full/note-de-curs-ist-psih 140/148
140
Abraham Maslow (1908 – 1970)
A fost numit părintele spiritual al psihologiei umaniste şi probabil a
contribuit mai mult decât oricine ca să dea viaţă mişcării şi să -i confere un
anumit grad de respectabilitate academică. El a urmărit să înţeleagă cele mai
mari realizări de care suntem capabili, şi astfel a studiat un mic eşantio n de
oameni remarcabili din punct de vedere psihologic, pentru a determina modul în
care diferă de persoanele obişnuite sănătoase mental.
Contribuţii
Realizarea de sine . După opinia lui Maslow, fiecare persoană posedă o
tendinţă înnăscută de a se realiza. Această stare, care este cea mai înaltă dintrenevoile omeneşti, implică folosirea activă a tuturor calităţilor şi aptitudinilor
noastre, dezvoltarea şi împlinirea potenţialului nostru. Pentru a ne realiza,
trebuie să ne satisfacem mai întâi nevoile situate pe nivelurile inferioare ale unei
ierarhii înnăscute. Fiecare nevoie trebuie satisfăcută, la rândul ei, înainte ca
următoarea nevoie să ne poată motiva. Nevoile propuse de Maslow, în ordinea
în care trebuie satisfăcute, sunt nevoile fiziologice, de securitate, de apartenenţăşi iubire, de apreciere şi de realizare de sine. Cercetarea lui Maslow a căutat să
identifice caracteristicile oamenilor care şi-au satisfăcut nevoia de realizare de
sine şi pot fi considerate, aşadar, sănătoase din punct de vedere ps ihologic.
Potrivit definiţiei sale aceşti oameni sunt imuni la nevroză.
Persoanele realizate au următoarele tendinţe comune:
1. Percepere obiectivă a realităţii;
2. Acceptare deplină a propriei nature;
3. Angajare şi dedicare într -un anumit tip de muncă;
4. Simplitate şi naturaleţe a comportamentului;
5. Nevoie de autonomie, de intimidate şi independenţă;
6. Experienţe mistice sau de vârf intense;
7. Empatie şi afecţiune pentru întreaga umanitate;
8. Rezistenţă la conformarea faţă de ceva;
7/22/2019 Note de Curs Ist. Psih
http://slidepdf.com/reader/full/note-de-curs-ist-psih 141/148
141
9. Structură de character democratic;
10. Atitudine creatoare;
11. Un înalt grad a ceea ce Adler numea “interes social”.
Maslow era de părere că premisele realizării de sine sunt dragostea
îndestulătoare în copilărie şi satisfacerea nevoilor fiziologice şi de securitate în
primii doi ani de viaţă. În cazul în care copii sunt ajutaţi să se simtă în primii ani
în siguranţă şi încrezători, ei vor rămâne aşa şi ca adulţi. Fără suficientă
dragoste parentală, securitate şi apreciere în copilărie, adultului îi va fi greu să
ajungă să se realizeze.
Carl Rogers (1902 – 1987) – este cunoscut mai ales datorită popularei sale
abordări psihoterapeutice numite „terapie centrată pe persoană”. Totodată,
Rogers a avansat o teorie a personalităţii bazată pe un singur factor
motivaţional, similar conceptului maslowian al realizării de sine. Totuşi, spre
deosebire de Maslow, ideile lui Rogers nu provin din studierea persoanelor
sănătoase afectiv, ci din aplicarea terapiei centrate pe persoană pacienţilor trataţi
în centrele sale de consiliere universitare.
Denumirea terapiei lui Rogers indică punctul său de vedere despre
personalitatea umană. Prin plasarea responsabilităţii pentru ameliorare mai
degrabă în sarcina persoanei sau clientului, decât a terapeutului, Rogers
presupunea că oamenii pot să-şi schimbe în mod conştient gândurile şi
comportamentele din indezirabile în dezirabile. El nu credea că suntem
permanent constrânşi de forţe inconştiente sau experienţe din copilărie.Personalitatea este modelată de prezent şi de modul în care-l înţelegem în mod
conştient.
Contribuţii
Realizarea de sine
Cea mai importantă forţă motivaţională din cadrul personalităţii este
impulsul realizării de sine. Deşi acest impuls al realizării de sine e înnăscut, el
7/22/2019 Note de Curs Ist. Psih
http://slidepdf.com/reader/full/note-de-curs-ist-psih 142/148
142
poate fi ajutat sau frânat de experienţele din copilărie şi de învăţare. Rogers a
subliniat importanţa relaţiei mamă-copil, deoarece influenţează sentimentul de
sine în dezvoltarea copilului. Dacă mama satisface nevoia de dragoste a
sugarului, pe care Rogers a denumit-o privire pozitivă, atunci copilul va tinde
să devină o personalitate sănătoasă.
Dacă mama condiţionează afecţiunea arătată copilului de un comportament
adecvat (privire pozitivă condiţionată), atunci copilul va interioriza atitudinea
mamei şi va dezvolta stări dependente de merit. În acest caz, copilul se simte
vrednic doar în anumite condiţii şi va încerca să evite comportamentele care
atrag dezaprobarea. Ca urmare, sinelui copilului nu i se îngăduie să se dezvoltedeplin. Copilul nu-şi poate exprima toate aspectele sinelui, deoarece a învăţat că
unele dintre comportamente pr ovoacă respingere.
Astfel, principala cerinţă pentru stimularea sănătăţii psihologice este privirea
pozitivă necondiţionată în copilărie. În mod ideal, mama va manifesta dragoste
şi acceptare faţă de copil, indiferent de comportamentul lui. Copilul care
pr imeşte privirea pozitivă necondiţionată nu va dezvolta stări dependente demerit, şi de aceea nu trebuie să-şi reprime nicio componentă a sinelui în
dezvoltare. Numai în felul acesta poate o persoană să ajungă în cele din urmă la
realizarea de sine.
Realizarea de sine reprezintă cel mai înalt nivel al sănătăţii psihologice.
Concepţia lui Rogers, este în principiu similară celei a lui Maslow, deşi ele
diferă oarecum în ce priveşte caracteristicile persoanelor psihologice sănătoase. Pentru Rogers, persoanele sănătoase psihologic sau pe deplin funcţionale au
următoarele calităţi:
1. Deschidere spre toate experienţele: noutatea evaluării experienţelor ;
2. Tendinţa de a trăi din plin clipa;
3. Capacitatea de a fi călăuziţi mai degrabă de instinct decât de raţiune sau
opinia altora;
4. Sentimental libertăţii de gândire şi acţiune;
7/22/2019 Note de Curs Ist. Psih
http://slidepdf.com/reader/full/note-de-curs-ist-psih 143/148
143
5. Un înalt grad de creativitate;
6. Nevoia continuă de a-şi mări la maximum potenţialul.
Rogers descria persoanele pe deplin funcţionale mai degrabă ca persoane în
curs de a se realiza, decât ca realizate, pentru a arăta că dezvoltarea sinelui e
totdeauna o acţiune în curs. Accentul pus pe spontaneitate, flexibilitate şi
capacitatea noastră continuă de a evolua este limpede captat în titlul celei mai
populare cărţi a lui Rogers: Despre devenirea unei persoane (1961).
Deşi psihologia umanistă n-a transformat psihologia, ea poate fi acreditată cu
întărirea ideii din cadrul psihanalizei că oamenii îşi pot modela vieţile conştient
şi liber. Psihologia umanistă a contribuit, de asemenea, indirect la repunerea în
drepturi a studierii conştiinţei în cadrul psihologiei experimentale universitare,
ea afirmându-se în acelaşi timp cu mişcarea psihologiei cognitive şi devenind
parte a spiritului timpului.
14.2. Evoluţii contemporane în psihologie În anii 1960 şi 1970, în psihologia americană au apărut alte două mişcări,
fiecare încercând să elaboreze o nouă definiţie a domeniului. Acestea sunt
psihologia cognitivă şi psihologia evoluţionistă.
Psihologia cognitivă
O privire retrospectivă asupra mişcării cognitiviste dă impresia unei tranziţii
rapide, care a surpat fundamentele behavioriste ale psihologiei în doar câţivaani. În epocă, desigur, tranziţia n-a fost deloc evidentă. Schimbarea care acum
pare atât de dramatică a survenit lent şi discret, fără surle şi trâmbiţe.
Ca şi psihologia funcţională, mişcarea cognitivistă nu-şi revendică un
întemeietor izolat, probabil deoarece niciun psiholog care lucra în domeniu n-a
avut ambiţia personală de se pune în fruntea mişcării. Interesul lor era
pragmatic: pur şi simplu să ducă la capăt munca de redefinire a psihologiei.
7/22/2019 Note de Curs Ist. Psih
http://slidepdf.com/reader/full/note-de-curs-ist-psih 144/148
144
Privind în urmă, istoria identifică doi savanţi, care nu sunt fondatori în sens
oficial, dar care au contribuit la munca de pionierat sub forma unui centru de
cercetare şi a unor cărţi acum considerate pietre de hotar în dezvoltarea
psihologiei cognitive. Aceştia sunt George Miller şi Ulric Neisser.
George Miller (1920 - )
Pe la mijlocul anilor 1950, după ce a studiat teoria statistică a învăţării, teoria
informaţiei şi modelele minţii inspirate de computer, Miller a conchis că
behaviorismul, după cum se exprima ”n-a trecut termenul de probă”.
Similarităţile dintre computere şi funcţionarea minţii omeneşti l-au impresionat,
iar concepţia sa despre psihologie a căpătat tot o orientare cognitivistă. Reorientarea lui Miller spre psihologia cognitivă a fost ajutată şi de natura sa
rebelă, tipică pentru mulţi din generaţia sa de psihologi. Aceştia erau pregătiţi să
se revolte împotriva psihologiei predate şi practicate în acel moment, gata să-şi
ofere noua abordare, care punea accentul mai mult pe factorii cognitivi, decât pe
cei comportamentali.
Împreună cu Jerome Brunner (1915 - ), Miller a înfiinţat un centru decercetări care să investigheze mintea omenească. Au ales termenul de „cogniţie”
pentru a-şi denumi tematica, şi au decis să-şi numească locaţia Centru de Studii
Cognitive.
Miller n-a considerat psihologia cognitivă ca o revoluţie autentică, în pofida
diferenţelor sale faţă de behaviorism. A descris-o ca pe o „ acreţie”, schimbare
prin creştere sau acumulare lentă. Vedea mişcarea ca evolutivă decâtrevoluţionară şi credea că e o întoarcere la o psihologie a simţului comun, ce
recunoştea şi reafirma preocupările psihologiei pentru viaţa mentală, ca şi
pentru comportament.
Cercetătorii din cadrul centrului au investigat o paletă largă de subiecte:
limbajul, memoria percepţia, formarea conceptelor, gândirea şi psihologia
dezvoltării.
7/22/2019 Note de Curs Ist. Psih
http://slidepdf.com/reader/full/note-de-curs-ist-psih 145/148
145
Ulric Neisser (1928 - )
Născut la Kiel, în Germania a fost dus în Statele Unite de părinţii săi la
vârsta de trei ani. Şi-a început studiile la Harvard şi a fost impresionat de tânărul
profesor de psihologie George Miller. A trecut de la fizică la psihologie şi a
urmat un curs special cu acesta despre psihologia comunicării şi teoria
informaţiei.
În pofida atracţiei crecânde pe care o exercita asupra sa abordarea cognitivă
în psihologie, Niesser nu vedea cum se putea ieşi dintre limitele
behaviorismului, dacă se voia o carieră universitară.
În 1967, Niesser a publicat Psihologie cognitivă. Cartea a fost o piatră dehotar în istoria psiholgiei, o tentativă de a defini un nou acces în domeniu. A
devenit extrem de populară, iar Niesser a fost numit „părinte” al psihologiei
cognitive. Niesser a contribuit la trecerea psihologiei de la behaviorism la
cognitivism şi a subliniat că studierea problemelor cognitive trebuie să fie doar
o parte a psihologiei şi să nu caracterizeze întreg domeniul.
Niesser definea cogniţia drept procesele prin care „inputul senzorial estetransformat, redus, elaborat, stocat , recuperat şi folosit.....cogniţia este
implicată în orice poate face o fiinţă umană”. Astfel, psihologia cognitivă este
preocupată de senzaţie, percepţie, imagistică, memorie, rezolvarea problemelor,
gândirea şi activităţile mentale conexe.
Psihologia cognitivă este în plină dezvoltare. Are caracteristicile unei şcoli
de gândire: propriile reviste, laboratoare, întruniri, jargon şi convingeri, ca şizelul drept-credincioşilor. Se poate vorbi de cognitivism, la fel cum vorbim de
funcţionalism şi behaviorism. Psihologia cognitivă a devenit deja ceea ce alte
şcoli de gândire au devenit la vremea lor, parte din curentul dominant al
psihologiei.
Psihologia evoluţionistă
Cea mai recentă abordare a psihologiei, psihologia evoluţionistă, susţine că
oamenii sunt fiinţe biologice care au fost racordate sau programate de evoluţie
7/22/2019 Note de Curs Ist. Psih
http://slidepdf.com/reader/full/note-de-curs-ist-psih 146/148
146
să se comporte, să gândească şi să simtă în modalităţi de învăţare care au
favorizat supravieţuirea numeroaselor generaţii trecute. Această abordare se
bazează pe ipoteza că oamenii cu anumite tendinţe comportamentale, cognitive
şi afective au şanse mai mari de a supravieţui, de a aduce pe lume copii şi de a -i
creşte. Genele acestor comportamente înlesnesc supravieţuirea.
Astfel, suntem într-o anumită măsură determinaţi biologic pe cât suntem
determinaţi de învăţare. Fără a nega că forţele sociale şi culturale ne por
influenţa comportamentul prin intermediul învăţării, psihologii evoluţionişti
afirmă că suntem din naştere predispuşi la anumite forme de comportament, aşa
cum ne-a modelat evoluţia. Psihologia evoluţionistă tratează despr e patru idei fundamentale:
1. Toate mecanismele psihologice la un anumit nivel de bază provin şi -şi
datoreaz existenţa proceselor evolutive;
2. Teoriile lui Darwin despre selecţia naturală şi sexuală sunt cele mai
însemnate procese evolutive răspunzătoare de crearea mecanismelor
psihologice evaluate;3. Mecanismele psihologice evaluate pot fi descrise ca dispozitive de tratare
a informaţiei;
4. Mecanismele psihologice evaluate sunt funcţionale; ele funcţionează
pentru a rezolva probleme adaptive recurente cu care s-au confruntat
strămoşii noştri.
Psihologia evoluţionistă este un domeniu vast, care foloseşte rezultateledescoperirilor altor discipline, inclusiv etologia, biologia, genetica,
neuropsihologia şi teoria evoluţionistă. Ea aplică aceste descoperiri tuturor
domeniilor psihologiei. Aşa cum am observat pe parcursul acestui curs ,
psihologia de astăzi este fragmentată în diferite abordări ale tematicii sale şi că
n-a existat o singură temă unificatoare, de natură să reunească toate facţiunile
7/22/2019 Note de Curs Ist. Psih
http://slidepdf.com/reader/full/note-de-curs-ist-psih 147/148
147
într-o singură psihologie. Promotorii psihologiei umaniste afirmă că definiţia lor
poate unifica acest domeniu disparat.
Unul dintre fondatorii psihologiei evoluţioniste, David Buss, scria că ea
„reprezintă o adevărată revoluţie ştiinţifică, o profundă schimbare de
paradigmă în domeniul psihologiei” (2005).
Psihologia evoluţionistă se ocupă de mecanismele psihologice formate în
decursul evoluţiei şi care sunt conexate la programele cognitive şi
comportamentale umane, ca urmare a faptului că au reuşit să rezolve problemele
specifice ale supravieţuirii şi reproducerii de-a lungul istoriei evoluţiei
organismului.În pofida popularităţii psihologiei evoluţioniste, ea şi-a atras numeroase
critici, aşa cum o face fiecare mişcare nouă. Cum am menţionat anterior, cei
care cred că indivizii sunt doar, produsele învăţării se opun oricărei discuţii cu
privire la factorii determinanţi de natură biologică ai comportamentului. Dacă
natura umană este determinată doar de zestrea genetică, atunci nu există nicio
posibilitate ca forţele sociale şi culturale pozitive să schimbe într -o direcţţie bună comportamentul sau ca oamenii să încerce să-şi exercite libertatea voinţei.
Răspunsul biologilor evoluţionişti la această critică a fost să remarce, aşa
cum o făcuse şi Edward O. Wilson, că ei nu pretind că întregul comportament e
imuabil determinat de gene. Comportamentul uman este variabil; rămânem
liberi să alegem. Forţele sociale şi culturale sunt influente, şi uneori nesocotesc
sau modifică programarea ereditară de a recţiona în diferite feluri. Oponenţii susţin că amploarea domeniului „face teoria dificil de testat în
orice modalitate convingătoare”. Capacitatea psihologiei evoluţioniste de a
explica aproape orice nu e o virtute absolută. Criticii au întrebat şi cum este
posibil să indentifici lămurit o istorie a adaptării într -un anume comportament,
pe firul a sute de generaţii, până la oamenii primitivi, unde-şi are probabil
obârşia valoarea de supravieţuire a comportamentului.
7/22/2019 Note de Curs Ist. Psih
http://slidepdf.com/reader/full/note-de-curs-ist-psih 148/148
Comentariu final
S-a văzut pe parcursul cursului că toate modalităţile de abordare a
psihologiei, toate încercările de a-i defini domeniul au avut parte de critici şi
puncte de vulnerabilitate vizibile. Ca şi în cazul psihologiei cognitive, e prea
devreme în dezvoltarea psihologiei evoluţioniste să facem o evaluare definitivă.
Căutarea căii definite a psihologiei continuă. Va deveni oare psihologia
evoluţionistă sau psihologia cognitivă arbitrul ultim a ceea ce psihologia ar
trebui să fie şi să facă? Nu ştim.
Tot ce se poate afirma cu certitudine este că, dacă istoria psihologiei, aşa
cum am descris-o, ne spune ceva e că, atunci când o mişcare devine formalizatăîntr-o şcoală, ea capătă un avânt ce poate fi oprit doar de succesele sale în
răsturnarea poziţiei consacrate. Când se-ntâmplă asta, arterele degajate ale unei
cândva viguroase mişcări tinereşti încep să se întărească. Flexibilitatea devine
rigiditate, pasiunea revoluţionară – apărare a poziţiei, iar ochii şi mintea încep
să se ecraneze la ideile noi. În acest mod, se statorniceşte o nouă instituţie. Asta
se petrece în progresul oricărei ştiinţe un edificiu care evoluează spre niveluri