Transcript
Page 1: New Microsoft Word Document

RAPORTUL DINTRE ETICA SI MORALA CRESTINA

PROBLEME SI PERSPECTIVE

Învăţăturile creştinismului biblic îl deosebesc de alte religii. Creştinismul biblic, credinţa descrisă pe paginile Noului Testament este unică deoarece Hristos este unic. Lucrarea sa a fost unică şi Scripturile care descriu această lucrare sunt unice. Multe cărţi s-au scris despre religie. Unele s-au străduit să arate că toate religiile sunt esenţialmente la fel, că ele sunt doar căi care duc la acelaşi Dumnezeu. Dar, conform Bibliei, nu toate religiile duc la Dumnezeu. Există diferenţe esenţiale, de neevitat, între principiile creştinismului biblic şi învăţăturile islamului, ale hinduismului, confucianismului, etc. “ Creştinismul biblic” se referă la convingerile proclamate de majoritatea creştinilor de la începutul Bisericii , în primul secol din era noastră.

Aceste convingeri fundamentale, aşa cum sunt ele arătate în Biblie, includ următoarele aspecte:

Dumnezeu s-a întrupat în Omul Iisus Hristos;

Iisus Hristos a ispăşit, a plătit pentru păcatele omului prin moartea sa pe cruce;

Hristos a înviat din mormânt, în trup, învingând moartea şi dovedind că este Dumnezeu;

Biblia sau Sfânta Scriptură este Cuvântul lui Dumnezeu, inspirat cu autoritate, infailibil.

Nici o altă religie din lume nu este de acord cu creştinismul biblic asupra acestor puncte

I.1. Creştinismul ca religie.

Probleme şi perspective ale creştinismului

Creştinismul apare într-un climat religios lipsit de interioritate şi profunzime. Religia la cumpăna dintre milenii decăzuse în gesticulaţii sterile, formaliste, golite de semnificaţii majore. Iisus din Galileea va exalta un Dumnezeu drept prin iubire şi iertare. El scoate religia din jocul steril al speculaţiilor raţionale, impregnând-o cu dragostea şi caritatea inimii, a sufletului. Dumnezeu este iubire, înainte de toate, şi numai prin iubire ne înălţăm spre El cu toată fiinţa noastră. Sedimentând şi resemnificând idei de bază ale omenirii, creştinismul realizează o revoluţie spirituală a umanităţii , o nouă ordine morală prin postularea purităţii inimii prin dragostea pentru Dumnezeu şi prin bunăvoinţa între semeni.

Misiunea formatoare a creştinismului, de reconstituire a personalităţii umane, devine idealul explicit al noii religii. Se urmăreşte perfectarea în om a dimensiunii îndumnezeirii; este vorba de reconstrucţia omului, înţeles ca structură inseparabilă fizic şi sufletesc. Hristos nu este un simplu

Page 2: New Microsoft Word Document

învăţător de lege sau un profet oarecare, ci Învăţătorul prin excelenţă, prototipul de perfecţiune al creştinismului.

Pentru a analiza adevărata natură a unei religii este normal să se facă referinţă la sursa primordială de informare a acelei religii, pentru a i se vedera originea şi judeca autenticitatea şi credibilitatea.

Majoritatea religiilor lumii recunosc că între Dumnezeu şi om există o ruptură, o separare, o distanţare. Desigur, fiecare religie explică în felul ei modul în care s-a produs această reuptură şi a apărut această distanţare. Important este că toate religiile îşi stabilesc ca obiectiv principal readucerea omului la Dumnezeu sau restabilirea legăturii sau a relaţiei dintre om şi Dumnezeu. Însuşi numele de “religie”exprimă acest lucru, cuvântul avându-şi originea în latinescul re-ligo, re-ligare (verb) care semnifică “a lega din nou”. Strămoşii noştri latini ştiau că scopul religiei este să-l lege din nou pe om de divin. Fiecare religie presupune o anumită soluţie sau o anumită formulă pentru a depăşi prăpastia dintre om şi divinitate şi pentru a-l repune pe om în relaţii bune cu Creatorul său. Cine vrea să cunoască esenţa unei anumite religii trebuie să vadă cum propune religia respectivă rezolvarea acestei probleme, deoarece aceasta formează inima religiei.

Prin urmare, sursa de informare a unei religii şi modul în care încearcă această religie să-l lege din nou pe om de Dumnezeu sunt cele două elemente care o definesc esenţialmente.

Orice om care simte în sine aspiraţia după divinitate, care doreşte să descopere adevărul, să intre în contact cu forţa divină şi să stabilească o relaţie bună şi permanentă între sine şi Dumnezeu trebuie să se întrebe cine oferă soluţia adevărată la aspiraţiile şi dorinţele absolut vitale ale spiritului uman. Există enorm de multe religii, mişcări, asociaţii şi filosofii care îi promit astăzi omului adevărata soluţie la aspiraţia către eternitate.

Omul întreprinde anumite acţiuni şi face anumite eforturi pentru a ajunge la Dumnezeu. Acţiunea pleacă de la om şi este făcută de om. Conform credinţei creştine, toate încercările omului de a ajunge la divinitate se vor sfârşi în deziluzie. În cartea din Biblie numită Proverbe sau Pilde, înţeleptul împărat Solomon spune că “multe căi pot părea omului bune, dar la urmă se văd că duc la moarte” În Vechiul Testament îndemnul este : “Căutaţi pe Domnul câtă vreme se poate găsi; chemaţi-L câtă vreme este aproape”.

În Noul Testament , Iisus Hristos, Dumnezeu devenit om, spune despre sine: “Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască ce era pierdut.”

Aceasta este esenţa Evangheliei (“Vestea bună”): Dumnezeu însuşi în persoana Fiului său a venit intr-o misiune de salvare a omenirii pierdute. Şi acelaşi Iisus ne spune : ”Eu sunt calea, adevărul şi viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine.”

Page 3: New Microsoft Word Document

I.2. Probleme

Cu toate că ameninţarea ca lumea să ajungă sub dominaţia Germaniei naziste totalitare, a Italiei fasciste şi a Japoniei imperialiste s-a sfârşit odata cu cel de-al doilea război mondial, în ţări din America de Sud, din Africa şi din Asia forţele revoluţionare au adus la putere guverne totalitare de dreapta sau de stânga. Aceste regimuri îl privează, de obicei, pe individ de libertatea de exprimare şi de libertatea religioasă. Unele regimuri au refuzat să admită misionari creştini sau i-au expulzat. Mulţi membrii ai clerului romano-catolic au înfruntat deschis guvernele, adeseori marxiste, în încercarea de a pune capăt opresiunii şi de a înfiinţa guverne noi. Teologia eliberării, care a apărut în America Latină pretinde a fi bazată pe Biblie, dar ea este bazată mai mult pe ideile marxiste ale revoluţiei pentru încetarea opresiunii.

Comunismul totalitar a fost şi încă este în unele ţări o ameninţare majoră la adresa creştinismului. El este comparabil cu invaziile barbarilor asupre Imperiului Roman şi cu ridicarea islamismului în secolul al VII-ea. Comunismul nu este numai un sistem social şi politic. Datorită mesajului său despre oameni uniţi ce caută o ordine mai bună în lume, ordine a cărei venire este, în gândirea lor, tot atât de inevitabilă precum este răsăritul soarelui în fiecare zi, comunismul are deasemenea conotaţii religioase. Datorită premiselor sale materialiste şi atee, când ajunge la putere, comunismul se opune creştinismului. Conducătorii din ţările comuniste persecută Biserica naţională în mod deschis sau pe ascuns.

O altă problemă cu care se confruntă moralitatea creştină este creşterea imoralităţii sexuale, a alcoolismului şi consumului de droguri, a ratei divorţurilor şi a cuplurilor necăsătorite care trăiesc împreună, precum şi diminuarea tonului moral al unor programe de radio şi televiziune. Toate acestea ameninţă în aceeaşi măsură şi stabilitatea familiei ca instituţie socială.

Moralitatea celor din serviciile publice pare a cunoaşte deasemenea un declin.

Vârsta medie a delincvenţilor a scăzut într-atât incât cea mai mare parte a delictelor sunt comise de tineri, majoritatea adolescenti. Migrarea generală a populaţiei din întreaga lume de la sat la oraş a condus la înstrăinarea populaţiei de Biserică şi de comunitate. Viaţa în suburbii tinde să izoleze şi să separe oamenii de problemele urbane. Faptul acesta creează delincvenţa, crima, supraaglomerarea la periferii şi, până recent, migrarea clasei de mijloc spre suburbii.

Tendinţa de a instituţionaliza şi de a birocratiza Biserica, de a face din ea o parte a culturii constituie o ameninţare la adresa creştinismului dinamic.

Religia civilă, poate degenera într-un mixaj de fals patriotism cu o etică denaturată şi o teologie naţionalistă, fapt ce ar lega Biserica de Stat şi ar face ca aceasta să-şi piardă respectul celor ce au cu adevărat nevoie de ajutorul ei.

Page 4: New Microsoft Word Document

I.3. Perspective

Care sunt perspectivele pentru un creştinism pus în faţa acestor probleme ? Cercetătorii istoriei Bisericii pot observa că au existat şi alte epoci când aceasta a fost confruntată cu probleme, dar a reuşit să reziste perturbaţiilor grave cauzate, de exemplu, de arienii eretici, de invaziile germanice păgâne dintre anii 375-500, de ameninţarea islamică începând cu secolele al VII-lea şi al VIII-lea.

Repetarea permanentă a trezirilor şi a revigorărilor spirituale în ţările de pe coastele Atlanticului, în vremuri de criză, a reînnoit Biserica, ajutând-o să slujească propriei sale generaţii. Deşi revigorările spirituale de nivelul marilor reforme de pe continentul european sau din America nu fac parte din scena contemprană, în secolul nostru, renaşterea interesului pentru teologia biblică duce la dezvoltarea unei lucrări de învăţare în Biserică prin accentuarea unei teologii biblice sănătoase în societate.

I.4. Creştinismul ca trăire

Creştinismul este înainte de toate o problemă a fiecărui individ. Fiecare om trebuie să aleagă pentru sine. În creştinism, înţeles în esenţa lui, copiii nu pot să moştenească religia părinţilor lor. Părinţii trebuie, desigur, să-şi educe copiii şi să le prezinte convingerile lor religioase şi să le imprime de mici respectul pentru Dumnezeu, însă alegerea trebuie să fie şi este a copiilor când aceştia ajung la vârsta la care sunt capabili să formuleze propriile lor judecăţi şi opinii. Faptul că fiecare generaţie alege pentru sine expică de ce există atâtea oscilaţii în dezvoltarea spirituală a unei naţiuni. Există generaţii care sunt foarte aproape de Dumnezeu, dar de multe ori, datorită faptului că aceste generaţii nu au ştiut cum să-şi transmită copiilor credinţa şi experienţa spirituală ele au fost urmate de epoci de declin.

Adeseori trebuie ca o întreagă generaţie să experimenteze falimentul unei vieţi lipsite de Dumnezeu pentru ca una nouă să redescopere adevărul Evangheliei şi pe Creator.

Nimănui nu-i place să i se spună că este rob, prizonier, victimă. Orgoliul omului este de aşa natură încât îl face să se prezinte ca liber chiar şi atunci când nu are cu ce să-şi ascundă lanţurile sau cătuşele. Şi totuşi, noi toţi suntem prizonieri ai unor sisteme de gândire, ai unor concepţii care ne-au fost imprimate în minte din copilărie, fără voia noastră. Marxismul a încercat să ne convingă că baza produce suprastructura , că ideile, concepţiile, legile, credinţele sunt produse de factori economici şi sociali. Realitatea este, insă, că tocmai ideile, concepţiile, credinţele care formează concepţia despre lume şi viaţă determină tipul de economie şi felul de societate pe care le creem şi felul de viaţă pe care îl adoptăm ca indivizi. Ce spune de fapt creştinismul ? Le spune oamenilor să se întoarcă la Dumnezeu, care le promite eliberare şi iertare. Prin urmare, el nu are nimic să le spună oamenilor care nu ştiu că au făcut ceva de care trebuie să se căiască şi care nu simt nevoia de iertare. Dacă individul îşi dă seama că există o lege morală reală şi o forţă în spatele legii , şi că din momentul în care acea lege a fost călcată şi s-a făcut duşmanul acelei forţe, din acel moment începe creştinismul să aibă sens pentru el.

Page 5: New Microsoft Word Document

Aşa cum cei bolnavi îşi dau seama, mai devreme sau mai târziu, că au nevoie de doctor, când cineva înţelege condiţia umană din perspectivă creştină, atunci începe să înţeleagă despre ce vorbesc creştinii. Ei oferă o explicaţie a modului în care s-a ajuns în starea actuală, în care oamenii urăsc şi iubesc în acelaşi timp bunătatea. Creştinii spun cum cerinţele legii despre care am menţionat au fost împlinite în contul omenirii, cum Dumnezeu a devenit om ca să-l mântuiască pe om de dezaprobarea divină.

Creştinismul este de acord cu dualismul în privinţa faptului că în univers are loc un război, dar consideră că este un război între forţele divine, ale binelui şi cele ale întunericului, ale răului. Dumnezeu a creat fiinţe care au voinţă liberă, aceasta însemnând că pot alege binele sau răul.

Voinţa liberă este cea care face posibil răul, dar este şi singura care face posibilă o dragoste , o bunătate sau o bucurie după care omul tânjeşte. Fericirea pe care Dumnezeu a conceput-o pentru fiinţele umane, forme superioare de viaţă, este fericirea de a-L cunoaşte pe El.

Omul decide el însuşi dacă ascultă de Dumnezeu sau urmează o cale proprie făcând abstracţie de Dumnezeu. Folosirea voinţei independente de Dumnezeu este numită păcat. Orice păcat, oricât de mic ar putea părea, produce o separare de Dumnezeu şi devine o barieră care face imposibil accesul omului spre Dumnezeu.

Omul nu se poate salva pe sine neputând rezolva problema separării de Dumnezeu. Din perspectiva creştină, păcatul este o problemă prea gravă pentru ca el singur să-i poată găsi o rezolvare. Păcatul este o problemă gravă pentru că decizia omului de a alege să nu-l asculte pe Dumnezeu a acţionat în patru sfere care îi sunt inaccesibile omului. În primul rând, păcatul omului a afectat justiţia lui Dumnezeu. Dumnezeu decretase că plata păcatului era moartea şi justiţia sa trebuia aplicată.

Dumnezeu, ca judecător drept, ar avea o fire nedreaptă dacă ar lăsa nepedepsit păcatul. În al doilea rând, păcatul fiind opţiunea omului de asculta de Satan, metamorfozat într-un şarpe, Dumnezeu i-a dat acestuia autoritate asupra omului; omul nu-şi mai aparţine lui însuşi; atâta timp cât omul este sub păcat, el este actul de proprietate al lui Satan. În al treilea rând, păcatul l-a ucis spiritual pe om.

Când Dumnezeu i-a zis omului că în ziua în care va păcătui va muri a spus un adevăr, l-a avertizat de consecinţele actului său: în ziua aceea, spiritul omului, care avea în el capacitatea de a comunica cu divinul direct, neintermediat, s-a atrofiat. Omul devine astfel mort din punct de vedere spiritual şi un mort nu se poate ajuta pe sine. În al patrulea rând, păcatul a pus stăpânire pe om şi l-a făcut rob. Omul nu este liber să păcătuiască- el este un sclav care execută şi constată că, atunci când vrea să iasă din robie nemaicomiţând anumite păcate, nu este în măsură să se elibereze pe sine.

Page 6: New Microsoft Word Document

Datorită acestor consecinţe atât de complexe ale păcatului, numai Dumnezeu poate rezolva această problemă. Rezolvarea a constat în faptul că l-a trimis în această lume pe Fiul său, care s-a făcut om, s-a identificat cu condiţia umană, a luat asupra sa păcatele omenirii şi a murit pe cruce pentru ele.

Murind încărcat de păcatele oamenilor şi pentru aceste păcate, în locul oamenilor, a ispăşit astfel pedeapsa decretată de legea lui Dumnezeu. Fiul lui Dumnezeu a realizat anularea efectului păcatelor în toate cele patru sfere menţionate : întâi a împlinit justiţia lui Dumnezeu, murind în locul celor păcătoşi, în al doilea rând a anulat dreptul lui Satan asupra oamenilor prin anularea păcatelor lor; după aceea, prin învierea sa din morţi, a dat viaţă nouă celor morţi în păcatele lor şi în al patrulea rând, sângele –simbol al jertfei şi al ispăşirii la poporul evreu- lui Iisus Hristos vărsat pe cruce dizolvă şi spală păcatele omului, eliberându-l de robia păcatului.

Creştinismul consideră că Dumnezeu este sursa din care vine toată puterea noastră de gândire. Se poate ridica cel ce a fost creat mai sus decât creatorul său ? Când îl contrazicem pe Dumnezeu ne contrazicem însăşi forţa care ne face capabili să ne contrazicem. Dumnezeu, conform Bibliei, consideră că această stare de război din univers este preţul care merită plătit pentru voinţa liberă, că merită să creeze o lume vie, nu una formată din marionete, în care creaturile pot face bine sau rău şi în care se poate investi ceva important.

Crezul creştin central este că moartea lui Hristos ne-a pus oarecum într-o relaţie bună cu Dumnezeu şi ne-a dat un nou început. Teoriile cu privire la modul în care a făcut aceasta ţin de o cu totul altă problematică. Adevărul asupra căruia toţi creştinii sunt de acord este că moartea lui Hristos este singura eficientă în a rezolve problema păcatului. Ni se spune că Hristos a fost omorât în locul omului, că moartea lui a spălat păcatele omenirii şi că prin moartea lui a înfrânt însăşi moartea. Aceasta este formula, acesta este creştinismul. Mântuirea de natura păcătoasă se face prin credintă: “ Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu”.

Când creştinii spun că viaţa lui Hristos este în ei nu se referă doar la ceva mintal sau moral. Când ei vorbesc de “a fi în Hristos” sau despre faptul că “Hristos este în ei”, aceasta nu este doar un mod de a spune că ei se gândesc la Hristos sau îl imită, ci că Hristos acţionează direct prin ei, că toată mulţimea de creştini formează organismul fizic prin care acesta acţionează.

I.5. Moralitatea creştină

Unii oameni preferă să vorbească despre idealuri morale în loc de reguli morale şi de idealism moral în loc de supunere morală. Este adevărat, desigur, că perfecţiunea morală este un ideal, în sensul că nu-l putem atinge. Din această persepectivă, orice gen de perfecţiune este un ideal pentru oameni: nu putem fi studenţi perfecţi, profesori perfecţi, politicieni perfecţi şi nici nu putem face lucruri perfecte , ca de exemplu, trasarea unei linii perfect drepte. Dacă se spune că

Page 7: New Microsoft Word Document

un om are un “ideal”, acest lucru nu înseamnă că toţi ceilalţi oameni ar trebui să aibă acelaşi obiectiv. Libertatea ne permite să avem alternative. Este problematic să se spună despre un om care încearcă să respecte legile morale că este un “om cu idealuri înalte”, deoarece acest lucru ar puea conduce la ideea că aspiraţia spre perfecţiunea morală este doar o dorinţă personală şi că ceilalţi oameni nu sunt chemaţi, destinaţi să aibă acelaşi ideal.

Moralitatea creştină se referă la trei lucruri : la corectitudinea şi armonia între indivizi, apoi la ceea ce am putea numi armonizarea lucrurilor ce ţin de sfera interioară a individului, şi , în cele din urmă, la scopul general al vieţii umane luată în ansamblul ei. Sub impactul rutinei sau , dimpotrivă, al schimbărilor din ce în ce mai profunde ale stilului de viaţă, oamenii moderni se gândesc aproape întotdeauna la primul aspect şi le uită pe celelalte două. Când oamenii spun că luptă pentru standarde morale creştine, ei înţeleg de obicei prin aceasta că trebuie să pledeze pentru corectitudine în relaţiile dintre indivizi, categorii sociale, naţiuni. Este foarte firesc ca, atunci când ne gândim la moralitate, să se înceapă în acest mod, cu relaţiile sociale, pentru că rezulatatele moralităţii se răsfrâng direct asupra stării de fapt a unei societăţi.

Aproape toţi oamenii sunt de acord, cel puţin teoretic, că fiinţele umane au nevoie de o ordine socială care poate fi împlinită tot prin intermediul prezenţelor umane. Dar, deşi este firesc să începem cu toate acestea, dacă gândirea noastră despre moralitate se opreşte aici, am putea foarte bine să nu ne gândim la moralitate.

Dacă nu trecem la un nivel superior, la armonizarea lucrurilor ce ţin de interioritatea umană, nu facem decât să vorbim despre o moralitate aparentă. Ce rost are să formulăm pe hârtie reguli despre conduita socială, când ştim că pornirile instinctive, vilenţa, aviditatea, orgoliul ne vor împiedica să le respectăm ? Aceste lucruri nu vor fi decât o iluzie, dacă altruismul şi curajul indivizilor nu vor face ca orice sistem să funcţioneze într-un mod etic. Nu îi poţi face pe oameni buni şi oneşti prin lege; şi fără oameni oneşti nu poţi avea o societate onestă, care să poată oferi siguranţă indivizilor care compun. Acesta este motivul pentru care este important să ne gândim la moralitatea interioară a individului.

Diferitele credinţe despre univers conduc la comportări diferite. S-ar părea , la prima vedere, foarte firesc, să ne oprim cu cercetarea când am ajuns în acest punct şi să aplicăm acele elemente ale moralităţii cu care oamenii sunt în general de acord. Religia creştină conţine, însă, o serie de afirmaţii despre realităţi văzute din alte perspective faţă de celelalte religii şi dacă ele sunt adevărate, atunci vor conduce la un set de concluzii cu totul diferite.

Creştinismul afirmă că fiinţa umană va trăi veşnic şi afirmaţia aceasta poate fi adevărată sau falsă. Există o mulţime de afirmaţii pe care nu ar trebui să le luăm în considerare dacă am trăi numai şaptezeci de ani, dar care , probabil, vor fi reanalizate dintr-o perspectivă a veşniciei. Condiţia umană se înrăutăţeşte treptat în decursul a şaptezeci de ani şi s-ar putea ca ea să devină un iad absolut într-un milion de ani; de fapt, dacă creştinismul este adevărat, iadul este tocmai termenul tehnic corect pentru ceea ce va fi ea. Nemurirea mai cauzează o diferenţă, care,

Page 8: New Microsoft Word Document

tangenţial, are legătură cu diferenţa dintre totalitarism şi democraţie. Dacă indivizii trăiesc numai o perioadă de aproximativ şaptezeci de ani, atunci un stat sau o civilizaţie care pot să dureze o mie de ani sunt, din această perspectivă, mai importante decât individul.

Dar dacă creştinismul are dreptate, atunci individul este nu numai mai important, ci incomparabil mai important pentru că este o entitate veşnică iar viaţa statului sau a unei civilizaţii este numai o clipă în comparaţie cu cea eternă a individului.

Dacă ne gândim la moralitate, trebuie să luăm în discuţie toate cele trei aspecte: relaţiile între oameni, lucrurile ce ţin de sfera interioară a fiecărui om şi relaţiile dintre om şi forţa care l-a creat. Dacă în ceea ce priveşte primul aspect majoritatea oamenilor pot găsi puncte de congruenţă, diferenţele de păreri încep cu al doilea aspect şi pot deveni grave din cauza celui de-al treilea. Atunci când ne preocupăm de cel de-al treilea aspect, se pot identifica diferenţele principale dintre moralitatea creştină şi cea necreştină.

Conform scriitorului creştin C.S. Lewisexistă şapte virtuţi umane. Patru dintre ele sunt numite virtuţi cardinale şi sunt: prudenţa, cumpătarea, justiţia, curajul, fiind recunoscute de majoritatea oamenilor ; celelalte trei le recunosc creştinii şi sunt numite virtuţi teologice: credinţa, nădejdea, dragostea.

Prudenţa este simţul practic obişnuit, efortul de a gândi ce faci şi care este rezultatul probabil. Creştinii nu au intenţionat niciodată să spună că omul trebuie să rămână copil în ceea ce priveşte inteligenţa, dimpotrivă, Biblia spune : “Fiţi blânzi ca porumbeii şi înţelepţi ca şerpii”.

Cumpătarea, din nefericire, este unul dintre cuvintele care şi-au schimbat sensul în timp. Termenul se referă la plăcere în general. El nu înseamnă abstinenţă, ci înseamnă să nu mergi mai departe decât este potrivit. Un anumit creştin poate să găsească potrivit să renunţe la lucruri pentru anumite motive speciale, de exemplu la căsătorie, la carne sau alcool, la anumite obiceiuri ce ţin de cultura timpului său, dar în momentul în care el începe să spună că acele lucruri sunt rele în ele însele sau când începe să-i desconsidere pe ceilalţi oameni care le acceptă, el devine intolerabil şi exclusivist.

Justiţia este termenul dat pentru tot ce ar trebui să numim corectitudine sau dreptate; ea include onestitatea, toleranţa, respectul promisiunilor, etc. Curajul include două forme: curajul care confruntă pericolul şi cel care rezistă în momente grele, dârzenia fiind un termen apropiat.

Dragostea , în sens creştin, nu este o emoţie. Nu este o stare a sentimentelor, ci a voinţei pe care o avem în mod natural cu privire la noi înşine şi pe care ar trebui să o avem şi faţă de ceilalţi. Când ne gândim la noi înşine, ne dorim, în mod firesc, binele.

În acelaşi sens, dragostea creştină pentru aproapele este un lucru complet diferit de afecţiune. În general, oamenii arată afecţiune doar pentru un număr restrâns de alţi oameni. Este important să se ştie că, în creştinism, această afecţiune nu este considerată nici păcat nici virtute, este doar un

Page 9: New Microsoft Word Document

fapt. Desigur, ceea ce putem face cu această atitudine, predispoziţie, poate fi un lucru păcătos sau virtuos. Diferenţa dintre un creştin şi un necreştin este aceea că al doilea are numai “afecţiuni “ sau “simpatii”, în timp ce primul are “dragoste”. Creştinul încearcă să trateze pe fiecare într-o maniera cât mai respectuasă şi plină de dragoste, descoperă că îi simpatizează pe oameni tot mai mult- inclusiv pe oamenii pe care nu-şi putea imagina i-ar putea accepta. Lucrul cel mai important este că în creştinism, deşi sentimentele oamenilor fluctuează, dragostea lui Dumnezeu pentru ei rămâne constantă, neschimbată. Ea nu este micşorată de păcatele omului sau de indiferenţa acestuia, şi în asta-i constă superioritatea şi autoritatea.

Speranţa sau nădejdea este una dintre virtuţiile teologice. Aceasta înseamnă că o continuă aşteptare a lumii viitoare nu este o formă de evadare sau o iluzie, ci unul dintre lucrurile pe care creştinul trebuie să le facă. Atunci când creştinii au încetat în mare măsură să se mai gândească la lumea de dincolo de aparenţă, numai de atunci au devenit din ce în ce mai indiferenţi faţă de lume. Credinţa înseamnă a accepta sau a considera adevărate doctrinele creştinismului. Credinţa este arta de a rămâne în lucrurile pe care raţiunea le-a acceptat cândva, de a fi statornic, în ciuda emoţiilor schimbătoare. Creştinii au dezbătut de multe ori dacă ceea ce îl determină pe om să fie creştin sunt faptele bune sau credinţa în Hristos. Concluzia general acceptată de creştinism este că singurul lucru care asigură mântuirea este credinţa în Hristos şi din această credinţă se nasc, în mod inevitabil, faptele bune, moralitatea creştină

1.6. Etică şi moralitate creştină

Noţiunea de etică creştină nu este uşor de definit, deşi, de obicei, majoritatea creştinilor maturi pot deosebi faptele etice de cele non-etice. O definiţie ar trebui să facă o distincţie clară între etica laică şi cea creştină. Ea trebuie să facă , deasemenea, deosebirea între etică şi morală.

În viziunea laică, etica este o combinaţie între corectitudine şi respectul faţă de legile comunităţii, modelate discret de Cele Zece Porunci. Etica creştină, însă, se ridică la un nivel superior, bazându-se pe Scriptură – Legea lui Moise, Predica de pe munte, Epistolele apostolului Pavel. Deşi atât de pretenţioasă, etica creştină devine accesibilă prin harul şi dragostea divină, aşa cum cred creştinii.

Prin ce se deosebeşte etica de moralitate ? Termenii sunt similari ca origine. Cuvântul “etică” provine din grecescul “ethos” care însemna obicei. Echivalentul latin “mormos” are acelaşi sens ca şi cuvântul grecesc şi reprezintă rădăcina cuvântului românesc “moralitate”. Aceasta nu înseamnă că etica este un studiu al purtării obişnuite în diferite situaţii, ci, mai degrabă, al purtării cuviincioase în diferite situaţii. În timp ce etica stă la baza acţiunilor noastre, moralitatea este acţiunea însăşi. Etica poate fi privită ca un proces psihic şi spiritual. Moralitatea este împlinirea premiselor eticii. Etica are de-a face cu aspiraţiile noastre, cu scopurile şi părerile noastre despre ceilalţi, dar moralitatea decide asupra manifestărilor lor, în funcţie de situaţie. Cu alte cuvinte, o persoană cu standarde etice înalte poate avea uneori carenţe în ceea ce priveşte

Page 10: New Microsoft Word Document

moralitatea şi viceversa, o persoană cu principii etice neprietenoase poate avea o purtare morală în unele situaţii.

Încercarea de a elabora o definiţie a eticii creştine a produs câteva observaţii interesante în rândul experţilor în etică. Norman Geisler, de exemplu, afirmă că “normele sau regulile sunt inevitabile şi esenţiale într-o etică adevărată” . “Inevitabile” pentru că sunt necesare pentru a evalua ce se înţelege prin “bine” şi “mai bine”, şi “esenţiale”, pentru că trebuie să existe modalitate de exprimare a conceptului eticii. Henlee H. Barnette vede rolul eticii în definirea “binelui suprem” şi în determinarea naturii şi a scopului planului lui Dumnezeu în acţiunile oamenilor.

Specificul eticii creştine constă în iubirea dezinteresată, neegoistă: “ Psihologii şi psihiatrii neagă dragostea dezinteresată pentru că ei tind să abordeze problema din latura umană. Din perspectiva divină, teologul vede un tip deosebit de iubire, o iubire care nu este în totalitate raportată la datoria faţă de sine. Acest tip de iubire este rezumat de Iisus în Evanghelia după Ioan 13: 34 : « Vă dau o poruncă nouă: să vă iubiţi unii pe alţii; cum v-am iubit Eu, aşa să vă iubiţi şi voi unii pe alţii.» Specificul eticii creştine este că cei ce se numesc creştini se iubesc unii pe alţii, nu cum se iubesc pe ei inşişi ci aşa cum îi iubeşte Hristos.”

“Rolul eticii este descriptiv şi imperativ” observă Philip E. Hughes. “Domeniul eticii este cel al datoriei şi al obligaţiei, căutând să facă distincţie între bine şi rău, între dreptate şi nedreptate, între responabilitate şi iresponsabilitate. Faptul că standardele etice sunt considerate importante atât de laici cât şi de creştini nu este pus la îndoială. Prezenţa poliţiei şi a tibunalelor în lume mărturiseşte preocuparea deosebită faţă de ceea ce este drept şi cinstit într-o societate…Totuşi ar fi o greşeală să susţinem că etica creştină şi cea laică sunt identice ca principiu, din simplul motiv că amândouă se ocupă de decenţă şi corectitudine şi sunt împotriva nedreptăţii.”

Pe de altă parte, mulţi oameni practică şi cred în etica de situaţie, apelând la ea mai degrabă în particular decât în general; astfel, etica are înţelesuri diferite pentru persoane diferite.

De ce pentru creştini este necesar studiul eticii creştine? Se pot găsi câteva motive principale :”Orice creştin are nevoie de o bază solidă pentru a duce o viaţă de creştin adevărat. Iisus Hristos a spus că cel ce aude şi împlineşte învăţăturile sale este ca un om care şi-a zidit casa pe stâncă, fiind astfel gata să înfrunte orice furtună.” (Evanghelia după Matei, 7/24-25)

A studia etica înseamnă a studia Scriptura. Studiul originii legilor civile şi morale duce la studiul Cuvântului lui Dumnezeu. Astfel se urmează exemplul celor din Berea care “au primit Cuvântul cu toată râvna şi cercetau Scripturile în fiecare zi ca să vadă dacă ce li se spunea este aşa”. (Faptele Apostolilor 17/11)

Din perspectivă creştină, autocritica este sănătoasă. A-ţi revizui propria etică este mai important decât supravegherea unor simptome canceroase. Aceasta, din punct de vedere moral, menţine în viaţă.

Page 11: New Microsoft Word Document

Studiul eticii creştine presupune parcurgerea următoarelor subiecte: baza Celor Zece Porunci, legea mozaică şi învăţăturile Vechiului Testament, atmosfera rafinată a Predicii de pe munte, a pildelor şi învăţăturilor lui Iisus şi îndemnurile din epistolele apostolului Pavel. Creştinii consideră, însă, că dragostea divină este esenţială pentru a experimenta etica lui Dumnezeu. Aceată dragoste trebuie să izvorască din Dumnezeu, care “ne-a iubit întâi” ; ea trebuie să cucerească inima creştinului, care îl va iubi pe Dumnezeu atât de mult încât nu Îl va putea împovăra cu dorinţe deşarte. Apoi intervine dragostea faţă de oameni care este subconsecventă iubirii de Dumnezeu.

De fapt, Biblia spune că este imposibil să-l iubeşti pe Dumnezeu şi totodată să-l urăşti pe fratele tău. În final se ajunge la dragostea de sine, adică respectul de sine, sau mai corect spus, acea umilă apreciere a valorii personale, câştigată la Calvar.

În Vechiul Testament, profetul Ieremia explică foarte clar că originea conduitei etice este în Dumnezeu: “ cel ce se laudă, să se laude că are pricepere şi Mă cunoaşte, că ştie că eu sunt Domnul, care fac milă şi judecată pe pământ! Căci în asta găsesc plăcere Eu, zice Domnul.”Sunt prezentate cele trei mari atribute ale lui Dumnezeu, care se reflectă în orice conduită etică: dragostea lui Dumnezeu, care depăşeşte înţelegerea omului, dreptatea divinităţii garantată şi echilibrată şi credincioşia , care înseamnă a face ceva în modul potrivit şi la momentul potrivit.

Etica laică este un produs al personalităţii fiecăruia, este ceea ce numim “etica unei generaţii”. Astfel se dezvoltă acel gen de moralitate care izvorăşte dintr-o conştiinţă limitată. Fiecare are propriul său cod de valori, influenţat de aspectele morale contemporane. Creştinismul consideră că natura umană este într-o continuă degradare morală determinând şi scăderea standardelor etice sociale. Într-o discuţie cu unul dintre liderii religioşi şi în acelaşi timp învăţător în Israel, Iisus a explicat dinamica schimbării necesare fiecărui om, chiar şi a celui moral: “ naşterea din nou”.

Această schimbare radicală începe cu smerenie şi căinţă, o trecere de la o viaţă veche, sub semnul păcatului, la una nouă, înnoită prin credinţă în jertfa de la Calvar.

Un impact important în viaţa creştinului este reprezentat de Cele Zece Porunci. Deşi au fost date poporului Israel pentru a-l ajuta să-şi păstreze relaţia cu Dumnezeu, Cele Zece Porunci sunt valabile şi pentru creştini. Un studiu al Celor Zece Porunci poate scoate în evidenţă calităţi care lipsesc celorlalte coduri etice sau principii morale. Printre caracteristicile unice se numără următoarele:

Cele Zece Porunci, date de Dumnezeu, sunt la fel de importante pentru evrei ca şi Predica de pe munte a Fiului lui Dumnezeu pentru creştini.

Cele Zece Porunci sunt concise dar cuprinzătoare; ele reflectă autoritatea divină şi nu doar idealismul uman. Posedă o calitate eternă, o grandoare deosebită, chiar dacă aparţin istoriei străvechi.

Page 12: New Microsoft Word Document

Cele Zece Porunci sunt strâns legate între ele. De fapt, este aproape imposibil să încalci o singură poruncă separat de celelalte. În Noul Testament, în Epistola apostolului Iacob 2/10 se spune : “cine păzeşte toată legea şi greşeşte într-o singură poruncă se face vinovat de toate”, Iacob dorind astfel să evidenţieze diferenţa dintre lege şi reabilitarea prin har.

Cele Zece Porunci se aplică tuturor popoarelor, tuturor culturilor, din toate timpurile. Dacă primele cinci se referă la îndatoririle rasei umane faţă de Dumnezeu (ascultarea de părinţi a fost considerată ca făcând parte din ascultarea faţă de Dumnezeu), următoarele cinci vizează îndatorirea umanităţii faţă de sine.

Cele Zece Porunci merg mai departe de aspectele morale şi exterioare ale comportamentului cuviincios. Aşa cum arăta Henlee Barnette, în prezentarea eticii creştine, “respectul pentru părinţi, pentru personalitate, căsătorie, proprietate şi adevăr sunt obligaţii etice distincte ale Celor Zece Porunci”.

O scurtă trecere în revistă a Celor Zece Porunci va pune în evidenţă atât aspectele lor etice cât şi practice.

“Să nu ai alţi dumnezei înafară de mine” (Exod 20/3). Există un singur Dumnezeu şi El trebuie să fie stăpân al inimii umane. A te preda lui Dumnezeu în totaliate constituie baza credinţei creştine adevărate. În mod practic, această poruncă precizează că trebuie să se manifeste respect şi faţă de toate autorităţile : părinţi, guvern, etc. Viaţa de familie şi relaţii interumane ale creştinilor trebuie să reflecte respectul faţă de conducători.

“Să nu-ţi faci chip cioplit” (Exod 20/4). Nu este acceptat un înlocuitor material pentru prezenţa divină. Dumnezeu i-a interzis naţiunii Israel să se închine altor dumnezei şi idoli pentru a sluji unui singur stăpân, a nu participa la două lucruri contradictorii. Sinceritaea, fermitatea, asumarea responsabilităţii pentru decizia luată, chiar dacă acest lucru ar genera un conflict, sunt forme de angajament personal.

“Să nu iei în deşert numele Domnului Dumnezeul tău” (Exod 20/17). Aşa cum nu este permis să batjocoreşti natura divină modelând o imagine a acesteia, nu este permis să se rostească numele sfânt în mod necugetat, căci numele lui Dumnezeu reflectă natura şi caracterul său. Această poruncă se referă la folosirea comunicării eficiente, atât verbale cât şi nonverbale. Ambiguitatea, ascunderea adevărului, tăinuirea lui pot afecta negativ alţi oameni.

“Adu-ţi aminte de ziua Sabatului, ca s-o sfinţeşti” (Exod 20/8). Acesta este exemplul perfect al eticii muncii. Dumnezeu a lucrat şase zile la construcţia universului şi apoi s-a odihnit o zi. Poporului său i s-a poruncit să facă la fel, să-şi organizeze munca în aşa fel încât să nu lase nimic nefăcut şi să fie liber să se închine în a şaptea zi. Munca, odihna şi recreerea trebuie să-şi aibă locul lor. Pe vremea Revoluţiei Franceze, s-a introdus săptămâna de lucru de nouă zile, cu o zi liberă, dar din nefericire, animalele de povară nu au rezistat regimului de muncă. Este important

Page 13: New Microsoft Word Document

şi pentru om să aibă un echilibru în activităţi şi să-şi planifice eficient timpul, în funcţie de priorităţi.

“Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta” (Exod 20/12). Dumnezeu a creat familia. El este prototipul, Tatăl respectat, iubit, ascultat. Această poruncă, adesea ignorată de cei cu standarde etice aparent înalte, este unică prin promisiunea longevităţii. Trebuie să fie respectaţi cei vârstnici datorită experienţei şi înţelepciunii lor.

“Să nu ucizi” (Exod 20/13). Dumnezeu este cel ce dă viaţa; păcatul cel ce aduce moartea. Dumnezeu a suflat în nările lui Adam “suflare de viaţă”(Geneza 2/7). Este imposibil să distrugi făptura creată după chipul şi asemănarea divină fără să dai socoteală creatorului ei (Geneza 9/6). Această faptă atrăgea după sine pedeapsa capitală în vremea lui Moise. Respectul faţă de viaţa umană exclude orice fel de rasism şi discriminare; înseamnă respectarea dreptului de a trăi. Viaţa oricărei persoane are o valoare în sine şi implică nu numai respect în domeniul fizic, ci şi în cel emoţional şi spiritual. Acest lucru este valabil şi pentru copiii nenăscuţi, care sunt fiinţe umane vii şi au anumite drepturi.

“Să nu preacurveşti” (Exod 20/14). Adulterul, în ciuda climatului moral permisiv de azi, rămâne o ofensă teribilă la adresa individului, a societăţii şi a lui Dumnezeu. Acest păcat atrage după sine încălcarea a nu mai puţin de şase porunci : prima (să nu ai alţi dumnezei), a cincea (necinstirea părinţilor), a şaptea (adulterul), a opta (furtul), a noua (minciuna) şi a zecea (pofta). Din perspectivă creştină, familia este instituită de Dumnezeu. Adulterul răneşte, desconsideră demnitatea umană, presupune încălcare unor jurăminte şi pune în pericol siguranţa familiei.

“Să nu furi” (Exod 20/15). Această interdicţie nu se referă numai la fapta de a-ţi însuşi în mod necinstit bani sau obiecte materiale ci are şi alte implicaţii etice. “Să nu furi” onoarea, reputaţia, afecţiunea, încrederea, timpul altcuiva, orice ce nu-ţi aparţine de fapt. Respectarea proprietăţii este un drept de bază al omului, dar şi o obligaţie.

Prin proprietate nu se înţeleg doar bunuri în folosinţă, ci poate reprezenta şi capacităţile, aptitudinile pe care le deţine cineva. Se poate fura timp, atunci cănd se amână ceva, încredere, atunci când nu sunt respectate promisiunile, potenţial, atunci când nu se valorifică talentele şi aptitudinile celor subordonaţi.

“Să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău” (Exod 20/16). Această poruncă interzice în mod explicit afirmaţiile false despre caracterul sau acţiunile altei persoane. Dar, ca în vremea lui Iisus, se pune întrebarea justificată : “Cine este aproapele meu?” Răspunsul lui Iisus nu poate fi altul decât acela ca orice om, chiar şi un necunoscut, trebuie privit ca pe aproapele tău. Porunca nu menţionează şi alte tipuri de minciuni, dar pornind de la ea, se va interzice minciuna în general. A fi recunoscut ca o persoană care spune adevărul în orice situaţie înseamnă a fi o persoană cu principii morale înalte. A nu minţi nu înseamnă doar a nu spune adevărul, ci şi a nu spune ceea ce este important.

Page 14: New Microsoft Word Document

“Să nu pofteşti“ (Exod 20/17). Dintre toate poruncile, aceasta intră cel mai clar în categoria instrucţiilor pur etice; ea se referă nu la consecinţele păcatului ci la rădăcina lui afectivă, inima omului. Şi indiferent dacă această poftă duce sau nu la faptă în sine, ea este interzisă pentru că acţionează în interiorul omului, lăsându-l pe acesta frustrat şi nemulţumit, făcându-l să tânjească după lucruri pe care ştie că nu le are şi ştie că n-ar trebui să le aibă. Porunca se referă la atitudinile şi motivaţiile lăuntrice şi vizează lăcomia, ambiţia, călcarea altora în picioare, răzbunarea, punerea de obstacole în calea altor persoane. Nu este vorba doar de “poftirea” bunurilor materiale, ci şi de a înzestrărilor şi a posibilităţilor altora.

Legea lui Moise include 613 legi, 248 obligaţii şi 365 interdicţii - care se încadrează în cinci categorii: penale, civile, familiale, de cult şi contabile (legile definite ca legi de cult sunt cele care se referă la ritualurile de curăţire). Adesea, legile au conotaţii mai degrabă etice decât implicaţii morale. Ele pot implica un nivel înalt de conduită , chiar şi în împrejurări dificile, dar, în acelaşi timp, a nu te ridica la nivelul de acţiune aşteptat este imoral.

Pentru a ilustra acest lucru vom folosi trei exemple:

În Exod 21/2-6 se găseşte regula privind servitorul sau sclavul evreu cumpărat de un alt evreu, care a servit cu credincioşie timp de şase ani. Aici intră în discuţie calităţile desăvârşirii lui Dumnezeu: “milă, judecată şi dreptate” (Ieremia, 9/24.).

Judecata dicta ca sclavul să fie eliberat după şase ani , dar dacă în timpul serviciului i se dăduse o soţie, şi el îşi iubea stăpânul, atunci putea alege să rămână în casa stăpânului împreună cu familia sa până la moarte. În acest caz, era adus în faţa judecătorului unde i se găurea urechea, semn că rămânea rob de bună voie pentru toată viaţa.

În Exod 21/35-36, dacă boul sau vita unui om lovea şi omora boul sau vita altuia, animalul trebuia vândut, iar preţul împărţit între cei doi proprietari. Animalul mort trebuia, deasemenea, împărţit. În felul acesta se evita încălcarea principiilor etice: aranjamentul era echitabil pentru ambele părţi. Totuşi, dacă proprietarul boului ştia că animalul era periculos şi ignorase acest lucru, el trebuia să-l dea viu în schimbul celui mort, ca pedeapsă.

Următorul set de obligaţii apare în Exod 23/4-9:

“Dacă întâlneşti boul vrăjmaşului tău, sau măgarul lui rătăcit, să i-l duci acasă”. Acesta era un act de dragoste faţă de urmaşi.

“Dacă vezi măgarul vrajmaşului tău căzut sub povara lui, să nu treci pe lângă el, ci să-l ajuţi să ia povara de pe măgar”. Şi aceasta era o dovadă de dragoste şi de empatie.

“La judecată să nu te atingi de dreptul săracului” Era exprimată, astfel o chemare la grijă şi compasiune pentru săraci.

Page 15: New Microsoft Word Document

“Fereşte-te de o învinuire nedreaptă, şi să nu omori pe cel nevinovat şi pe cel drept…”. Porunca împleteşte dragostea cu dreptatea.

“Să nu primeşti daruri; căci darurile orbesc pe cei ce au ochii deschişi şi sucesc hotărârile celor drepţi.” Demnitarii trebuiau să fie incoruptibili şi corecţi în deciziile lor.

Scheletul Legii Vechiului Testament - poruncile, obligaţiile, judecăţile - dovedeşte natura păcătoasă şi neevlavioasă a omului. În momentul în care omul încalcă Legea, aceasta devine un blestem pentru oameni. În Noul Testament, Hristos ia asupra sa blestemul Legii şi eliberează oamenii, plătind pentru păcatele lor. Prin jertfa sa pe cruce , Iisus marchează un nou legământ, diferit de cel mozaic, în care important este Harul. Legea poate fi descrisă, din această perspectivă, ca un ghid menit să-i conducă pe evrei de-a lungul secolelor la Hristos.

Aspectele etice ale tranziţiei de la Lege la Har pot fi înţelese cel mai bine în lumina învăţăturilor lui Hristos în Predica de pe Munte.

Cele Zece Porunci, exceptând învăţăturile Bisericii, sunt considerate baza moralităţii şi vieţii corecte în societăţile considerate astăzi cele mai civilizate. Ele pot fi găsite înscrise pe plăci în săli de judecată şi în alte clădiri publice; sunt menţionate în mass-media, în probleme de morală şi etică.

În ciuda aportului moral şi etic pe care l-au adus Cele Zece Porunci, legile, edictele, obligaţiile, perceptele, codurile şi textele juridice bazate pe ele, este imposibilă garantarea unui comportament corect.

Aşa cum am menţionat mai sus, schimbarea Legii din Noul Testament în Har, este cel mai bine evidenţiată în Predica de pe munte. Oferită de Iisus în punctul culminant al popularităţii sale, ea reprezintă o prezentare sistematică a celor mai importante elemente ale eticii creştine. În predică, Iisus a menţionat o mare parte din învăţăturile pe care urma să le dea oamenilor în timpul vieţii sale pe pământ. Bazat pe cele mai importante principii ale Legii, mesajul este preluat de Matei şi Luca în Evanghelii.

Primele trei “fericiri” sunt concentrate asupra inimii omului. “Ferice de cei săraci în Duh, căci a lor este Împărăţia Cerurilor”. Ei sunt cei ce se vor bucura de slavă, spre deosebire de farisei şi cărturari pe care îi aşteaptă nefericirea pentru că s-au lăudat cu realizările lor în împlinirea legii. A fi “sărac cu duhul” înseamnă a nu fi mândru. Conform învăţăturilor biblice, neprihănirea face parte din standardul etic al lui Dumnezeu, dar sursa ei trebuie să fie dragostea de Dumnezeu, nu dragostea de sine.

“Ferice de cei ce plâng, căci ei vor fi mângâiaţi!” Hristos prezintă aici ideea că a plânge pentru lucrurile care îl întristează pe Dumnezeu, care nu sunt conforme cu sfinţenia înseamnă a te bucura în suferinţă alături de Hristos. Iisus nu fusese încă crucificat, iar ucenicii săi nu înţelegeau suferinţa ca pe o virtute divină, ci ca o pedeapsă pentru neascultarea Legii.

Page 16: New Microsoft Word Document

“Ferice de cei blânzi, căci ei vor moşteni pământul.” Învăţătorii Legii, aflaţi printre ascultători, nu au înţeles niciodată adevăratul sens al smereniei.

Moise fusese “un om foarte blând”, ulterior regii şi domnitorii israeliţi nemaifiind recunoscuţi pentru blândeţea lor. Pentru cei care îl ascultau pe Iisus, smerenia, în sensul de altruism umil, care nici nu se îngâmfă, nici nu se autoumileşte, ci ţine de Dumnezeu, era un concept nou.

“Ferice de cei flămânzi şi însetaţi după neprihănire, căci ei vor fi săturaţi ”. Această sete este metafora unei vieţi trăite după voia lui Dumnezeu, de ea depinzând plinătatea spirituală şi experimentarea graţiei divine.

“Ferice de cei milostivi, căci ei vor avea parte de milă.” Un element important al smereniei este mila. La prima vedere, mila pare străină Legii, şi totuşi este ades menţionată, mai ales în Psalmi când Dumnezeu este descris ca “îndurător şi milostiv”, fiind un element de bază al naturii divine. În Predica de pe munte, mila este prezentată ca o necesitate etică pentru omenire.

“Ferice de cei cu inima curată, căci ei vor vedea pe Dumnezeu”. Iisus atrage din nou atenţia asupra naturii lui Dumnezeu, pentru că numai în El există imaginea ideală a unei inimi curate. Aşa cum Dumnezeu este transparent în privinţa eticii, puritatea inimii este o cerinţă pentru cei care vor să cunoască revelaţia divină.

“Ferice de cei împăciuitori/ făcătorii de pace, căci ei vor fi chemaţi fii ai lui Dumnezeu! Ferice de cei prigoniţi din pricina neprihănirii, căci a lor este Împărăşia Cerurilor.” Aceste două “fericiri “ sunt pentru cei pacifişti şi pentru cei persecutaţi pentru credinţa lor. Nu este vorba, însă de o pace politică sau socială, ci de cea pe care o dă Hristos, prin credinţă, iar pacifiştii sunt cei care prin mărturia şi prin viaţa lor aduc oamenii la această pace. O traducere modernă oferă un amănunt semnificativ: “Fericiţi cei care se luptă pentru pace.”

Obţinerea păcii este astfel un ţel, iar pacifistul, la fel ca arbitrul care intervine într-un conflict, va fi persecutat chiar de către cei pe care încearcă să-i ajute. Atunci când pacificatorul este atacat, această conduită etică solicită, în numele păcii, o reacţie calmă.

Din perspectiva relaţiilor publice, semnificaţia luminii în creştinism implică fapte sfinte făcute nu pe ascuns, ci în văzul tuturor. Sunt rare împrejurările în care conduita etică trebuie ascunsă. Tocmai de aceea, o persoană etică devine ca o “cetate aşezată pe munte”.

În ceea ce priveşte minciuna, Scriptura este limpede în legătură cu comportamentul moral al omului. Tablele Legilor, pe care Dumnezeu le-a încredinţat lui Moise precizează în a noua poruncă: “Să nu aduci mărturie mincinoasă împotriva aproapelui tău.” (Exodul 20/16) Hermeneutica bibilică denotă că această poruncă cere sinceritate, respingerea duplicităţii, simulării şi ipocriziei, interzice minciuna şi calomnia. Minciuna apare astfel ca neadevăr şi constă în a spune falsul cu intenţia de a înşela, ea fiind întotdeauna ilicită, un păcat în ochii lui Dumnezeu.

Page 17: New Microsoft Word Document

Alături de minciună, şi alte acţiuni sunt interzise: jurământul strâmb (Leviticul 6/3-8), jurămintele luate în grabă şi superficial (Leviticul 5/4), răspândirea de zvonuri false (Exodul 23/1), cedarea în faţa presiunii mulţimii în vederea aducerii unei mărtirii false (Exodul 23/2).

Minciunanu este privită ca un păcat izolat, ci ca un element unitar al ansamblului de păcate decalogale, consecinţele utilizării ei fiind la fel de grave ca şi încălcarea oricărei alte porunci, căci “Cine păzeşte toată Legea şi greşeşte într-o singură poruncă se face vinovat de toate!” (Iacov 2/10-11)

În Proverbele sau Pildele lui Solomon este amintit că “buzele mincinoase sunt urâte Domnului “ (19-22) iar în Psalmi, regele David îndeamnă : “Fereşte-ţi limba de rău şi buzele de cuvinte înşelătoare !” (Psalmul 34/13). Biblia afirmă că tatăl minciunii este Satan şi “ori de câte ori spune o minciună, vorbeşte din ale lui, căci este mincinos şi tatăl minciunii” (Evanghelia după Ioan 8/44 ). În schimb, Iisus spune : “Eu sunt calea, adevărul şi viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine.” (Evanghelia după Ioan14/6)

În cartea Geneza, se pot întâlni primele trei minciuni ale lui Satan pentru a-l înşela pe om. Acesta le spune celor doi, Adam şi Eva, că nu vor muri dacă vor mânca din Pomul Cunoaşterii (Geneza 3/4), că dacă vor face acest lucru vor deveni ca Dumnezeu (Geneza 3/5 ), şi apoi le prezintă un adevăr trunchiat, pus într-o lumină şi o interpretare false, deoarece ca urmare a actului lor, ştiinţa răului a diminuat în om viziunea despre bine: dacă vor mânca din fructul oprit, ochii lor se vor deschide şi vor cunoaşte binele şi răul. (Geneza 3/5). Universul creat de Dumnezeu de la început a avut un cod etic. Prezenţa minciunii l-a transformat.

Minciuna îi afectează, în primul rând , pe cei ce o practică, ea fiind pentru caracter ceea ce este rugina pentru fier şi mana pentru viţa de vie. Este, în acelaşi timp, datorită faptului că Dumnezeu le-a dat oamenilor liberul arbitru, atât o alegere cât şi un viciu .

Pentru că Dumnezeu promisese un salvator încă de când Adam şi Eva părăsiseră Raiul, un salvator văzut ca un al doilea Adam, Iisus a simplificat Legea punând dragostea în centru ei, şi a redus cele şase sute treisprezece legi ale iudeilor la cea a iubirii de Dumnezeu şi de aproapele omului.

Conştient că Legea este imposibil de respectat în totalitate, Iisus spune oamenilor că Duhul Sfânt poate da putere oamenilor care se lasă conduşi de El să facă faptele pe care le dorea Dumnezeu atunci când a dat Legea.

Etica Vechiului Testament a dobândit o nuanţă pur teoretică, datorită firii păcătoase poporul lui Israel nemaiputând îndeplini Legea.

Hristos a cerut un cod etic mai înalt decât neprihănirea aparentă a învăţătorilor Legii şi a fariseilor. “Căci vă spun că, dacă neprihănirea voastră nu va întrece neprihănirea cărturarilor şi a fariseilor, cu nici un chip nu veţi intra în Împărăţia Cerurilor.” Comportamentul acestor oameni

Page 18: New Microsoft Word Document

religioşi era bazat pe litera Legii, pe forme exterioare de morală, în timp ce viaţa spirituală expusă de Iisus se baza pe principiile din spatele legii, pe atitudinea afectiv-umană şi pe intenţionalitate.

În consecinţă, pentru credinciosul care ţinteşte să intre în ceruri, porunca “Să nu ucizi” devine “Să nu urăşti”. Din perspectiva creştină, Legea este transformată în Har, expresia dragostei divine. Manifestarea dragostei ridică standardele etice la un nivel mai înalt.

Fiind nemulţumit de ţinerea formală a Legii, Iisus a condamnat comportamentul fariseilor şi al învăţătorilor Legii, practicile religioase pentru care erau lăudaţi şi apreciaţi de oameni în public.

El îi numeşte făţarnici pentru nevoia lor de a se face observaţi ori de câte ori îi ajută pe cei săraci în sinagogă. Ei nu reuşesc să stârnească decât admiraţia trecătoare a oamenilor. Este ceea ce numim, în termenii psihologiei sociale, un altruism egoist.

Dacă scopul rugăciunii este de a impresiona audienţa, ea este o pierdere de timp, pentru că nu se mai are în vedere scopul ei, ci efectul imediat asupra oamenilor. Dar în ceea ce priveşte postul, pare a fi necesară o practică etică opusă pentru ca cel ce-l practică să apară oarecum ipocrit : Iisus îi spune celui ce posteşte să-şi ungă capul şi să-şi spele faţa , ca să nu se observe şi să nu trâmbiţeze că posteşte. Se poate aplica acest principiu tuturor manifestărilor exterioare ale practicilor religioase.

Hristos aminteşte deasemenea câteva dintre preocupările şi nevoile de bază ale oamenilor: hrana, imbrăcămintea, resursele financiare, perspectiva viitorului şi abordarea lor din punct de vedere etic. Resursele materiale nu pot fi păstrate la nesfârşit şi este destul de greu să protejezi lucrurile împotriva dezintegrării naturale. Hristos nu spune că aceste lucruri sunt rele în sine; ele devin o problemă atunci când realizarea pe plan material devine singurul ideal. A aprecia numai venitul material, financiar, înseamnă, din perspectivă creştină, a umbla în întuneric spiritual. Iisus dezvăluie, în aceeaşi manieră, amăgirea şi decepţia ce se ascund sub masca religiei. El se împotriveşte tendinţei oamenilor de a se considera mai buni decât semenii lor.

Esenţa comportamentului etic apare în ceea ce am putea numi “regula de aur” a creştinismului : “Tot ce voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi la fel.” (Evanghelia după Matei 7/12).

În aceste câteva cuvinte sunt cuprinse marile principii creştine reflectând spiritul Legii lui Moise. Standardele etice se pot schimba de la o generaţie la alta şi de multe ori oamenii fac apel la o etică de situaţie care devine apoi un mod de viaţă. Există, însă, chiar în comunităţile creştine tendinţa de a modifica normele de conduită biblică şi de a acţiona intr-o manieră maleabilă, conform circumstanţelor. David H.C. Read remarca următoarele: “Există o răspundere morală faţă de istorie care afirmă că standardele bunicilor noştri merită respectate, dar nu neapărat împlinite”.


Top Related