Download - Mostenirea
Plan
Lecţie publică: MOŞTENIREA.
1.Introducere.Noţiuni generale.
a.Despre moştenire;
b.Noţiunea, date generale;
c.Calitatea de succesor, succesor nedemn, decăderea din dreptul la succesiune.
2.Moştenirea legală.
2.1.Procedura deschidereii moştenirii:
a. Deschiderea succesiunii după declararea morţii persoanei;
b. Locul deschiderii succesiunii;
c. Patrimoniul succesoral.
3.Moştenirea testamentară
a.Noţiuni generale;
b. Determinarea cotei succesorale de către testator;
c. Substituirea succesorului;
d. Dezmoştenirea;
e. Păstrarea dreptului la moştenire.
3.1.Forma testamentului
a. Testamentele asimilate celor autentificate notarial;
b. Semnarea testamentului de către o altă persoană;
c. Testamentul persoanei analfabete sau cu deficienţe fizice.
Literatura:1. „Drept succesoral”, Raul Petrescu, Oscar Print –fără an, pag.13-17;
2. „Succesiuni”, Dan Chirică, Bucureşti- fără an, pag.3-9;
3. „Drept civil.Succesiune”, Dumitru Florescu, Bucureşti 2001, pag.15-
19
1.Introducere.Noţiuni generale.
a.Despre moştenire;
Din punct de vedere etimologic cuvîntul „succesiune” îşi găseşte originea în
latinescul succedo-successi-succedere care înseamnă „înlocuire”, dar şi „urmarea
sau „succesiunea lucrurilor”. A succeda înseamnă a lua locul unei alte persoane.
Astfel cumpăratorul succede vînzătorului, fiind un succesor cu titlu particular între
vii. Accepţiunea termenului de succesiune este cea de transmitere a dreptului. În
dreptul succesoral noţiunea are două sensuri: „de transmisiune”, dar şi de „masă
patrimonială transmisă”, fiind deci, în sens restrîns, sinonimă cu „moştenire”. În
sens larg, în dreptul succesoral termenul „succesiune” înseamnă transmisiunea
patrimoniului, adică a drepturilor şi obligaţiilor unei persoane defuncte către o altă
persoană care trăieşte şi care se numeşte moştenitor. Moştenirea nu este altceva
decît dreptul de a succede cu toate drepturile defunctului.
b.Noţiunea, date generale;
Ca noţiune cu sens juridic poate avea mai multe înţelesuri.
Într-un prim sens restrîns, prin succesiune se înţelege orice transmisiune juridică
a unor bunuri mobile, imobile, corporale sau incorporale. Astfel se spune că
donatarul succede donatorului ca titular al drepturilor de proprietate transmise
prin actul de donaţie, sau cumpărătorul succede vînzătorului ca titular al dreptului
de proprietate asupra bunurilor vîndute. În ambele cazuri noţiunea juridică de
succesor evocă ideea de continuator, ca titular de drept. Este folosită noţiunea de
succesor, deoarece ea implică atît preluarea anumitor bunuri dar şi a obligaţiilor
referitoare la bunurile transmise proprietarului subsecvent.
În sens larg al cuvîntului prin succesiune se înţelege transmisiunea uneo bunuri
pentru cauză de moarte. Această succesiune sau transmisiune poate avea loc în
caz de rudenie potrivit unei ordini stabilite de lege sau prin act juridic potrivit
voinţei persoanei. Totodată transmisiunea succesorală poate fi cu titlu universal
sau cu titlu particular. Prin transmisiune cu titlu particular se înţelege
transmisiunea mai multor bunuri sau numai a unui bun determinat, în timp ce
transmisiunea succesorală cu titlu universal evocă dobîndirea unui patrimoniu sau
a unei universalităţi de bunuri în care se includ toate bunurile prezente şi viitoare
ale transmiţătorului dar şi pasivul care va fi preluat de succesor în calitate de
moştenitor.
Potrivit art.1432 din CC RM, prin moştenire se înţelege transmiterea patrimoniului
unei persoane fizice decedate (cel care a lăsat moştenirea) către una sau mai multe
persoane fizice în viaţă (persoane fizice, persoane juridice sau stat). Transmiterea
moştenirii este o transmitere universală dat fiind faptul că obiectul transmisiunii
succesorale, cu excepţia legatului, îl formează patrimoniul persoanei fizice
decedate, adică totalitatea drepturilor şi obligaţiilor, care au valoare economică şi
au aparţinut celui ce lasă moştenirea la momentul decesului. Nu se trasmit prin
moştenire drepturile şi obligaţiile nepatrimoniale care poartă un caracter personal
şi care poat aparţine doar celui ce a lăsat moştenirea, precum şi drepturile şi
obligaţiile prevăzute de contract sau de lege, care sunt valabile numai în timpul
vieţii celui ce a lăsat moştenirea şi care se sting la decesul lui (art.1446 CCRM).
c.Calitatea de succesor, succesor nedemn, decăderea din dreptul la
succesiune.
Articolul 1433. Succesorii
(1)Pot fi moştenitorii, în cazul succesiunii:
a)testamentare, persoanele care se aflau în viaţă la momentul
decesului celui ce a lăsat moştenirea, precum şi cele care au fost
concepute în timpul vieţii celui ce a lăsat moştenirea şi s-au născut
vii după decesul acestuia, indiferent de faptul dacă sînt sau nu
copiii lui, precum şi persoanele juridice care au capacitate juridică
civilă la momentul decesului celui ce a lăsat moştenirea;
b)legale, persoanele care se aflau în viaţă la momentul decesului
celui ce a lăsat moştenirea, precum şi copii celui ce a lăsat
moştenirea concepuţi în timpul vieţii lui şi născuţii vii după decesul
acestuia.
(2)Statul dispune de capacitate succesorală testamentară, precum şi
de capacitate succesorală asupra unui patrimoniu succesoral vacant.
1.În prezentul articol sînt enumerate categoriile de subiecte cărora li se
recunoaşte capacitate succesorală, atât în cazul moştenirii legale, cît şi în
cazul moştenirii testamentare. Capacitatea succesorală reprezintă aptitudinea
unei persoane de a fi subiect al drepturilor şi obligaţiilor pe care le implică
calitatea de moştenitor. Altfel spus, capacitatea succesorală este vocaţia unei
persoane de a culege moştenirea lăsată de o altă persoană. A nu se confunda
capacitatea succesorală cu capacitatea de folosinţă sau cu capacitatea de
exerciţiu. Capacitatea succesorală se referă la existenţa în viaţă (la
momentul deschiderii succesiunii) a persoanei chemate la moştenire.
a)În cazul succesiunii testamentare au capacitatea succesorală următoarele
categorii de persoane:
-Persoanele care sînt în viaţă la momentul deschiderii succesiunii. Deci, pentru
a putea succede, persoana care are o astfel de vocaţie trebuie neapărat să existe la
momentul deschiderii succesiunii. Dovada existenţei la momentul deschiderii
succesiunii revine acelei persoane care pretinde drepturi la acea moştenire
sau reprezentantului (legal sau convenţional) persoanei interesate cu actele de
stare civilă. Tot astfel, dovada se va putea face şi cu certificatul de deces sau
hotărîrea judecătorească definitivă de declarare a morţii din care reiese că decesul
moştenitorului a survenit ulterior deschiderii succesiunii.
Persoana declarată dispărută – pînă la momentul intervenirii unei hotărîri
judecătoreşti declarative de moarte rămasă definitivă – are capacitate succesorală,
aceasta fiind relativă şi poate fi înlăturată prin proba contrarie. Sînt posibile două
ipoteze. Prima – în cazul în care o persoană este declarată judecătoreşte dispărută,
atunci capacitatea succesorală a acesteia depinde de data morţii stabilită în
hotărîrea declarativă de moarte. În situaţia în care această dată este anterioară
celei a deschiderii succesiunii, se consideră că persoana dispărută nu a avut
capacitate succesorală şi deci bunurile care s-au primit din moştenire vor fi
readuse la masa succesorală. A doua ipoteză – în cazul în care data morţii stabilită
prin hotărîre judecătorească declarativă de moarte rămasă definitivă este
posterioară celei a deschiderii succesiunii, în acest caz se consideră că persoana
dispărută a păstrat capacitatea succesorală.
-Persoanele care au fost concepute în timpul vieţii celui ce a lăsat
moştenirea şi s-au născut vii după decesul acestuia. Copilul conceput este
considerat că există. Nu va avea capacitate succesorală copilul conceput la data
deschiderii succesiunii, dacă s-a născut mort. În cazul succesiunii testamentare nu
este necesar ca cei născuţi după decesul celui care a lăsat moştenirea să
întrunească calitatea de copii al acestuia.
-Persoanele juridice au capacitate succesorală (capacitate de a primi prin
testament o moştenire sau bunuri din moştenire) de la data dobândirii
personalităţii juridice (capacităţii juridice civile). Capacitatea succesorală a
persoanelor juridice nu depinde de durata existenţei persoanei juridice după
data deschiderii succesiunii. Dacă încetarea persoanei juridice a intervenit
după deschiderea moştenirii, drepturile sale succesorale vor trece asupra
persoanei sau persoanelor juridice dobânditoare a patrimoniului persoanei
juridice indicate în testament, aflate în reorganizare sau, respectiv, vor intra
în masa patrimonială supusă lichidării, în caz de dizolvare.
b)Pentru ca o persoană să fie moştenitor legal nu este suficient ca ea să aibă
capacitate succesorală, este necesar ca aceasta să fie chemată de lege la
moştenire, adică să aibă voaţie succesorală legală. Legea conferă vocaţie
succesorală rudelor (inclusiv celor din adopţie) a celui despre a cărui moştenire
este vorba, soţului supravieţuitor şi statului.
Comentariile formulate la primele două alineate sînt valabile şi pentru capacitatea
succesorală a moştenitorilor legali, cu condiţia ca aceste persoane să facă parte
din cercul rudelor, determinat de articolul 1500 a Codului civil.
2.Statul dispune atât de capacitate succesorală testamentară, cît şi legală.
Patrimoiniul succesoral trece în proprietatea statului – în total sau în parte – în
cazurile în care fie nu există moştenitori (legali sau testamentari), fie chiar dacă
aceştia există vocaţia lor succesorală concretă nu se întinde asupra întregii mase
succesorale.
Articolul 1434. Succesorul nedemn
(1)Nu poate fi succesor testamentar sau legal persona care:
a)a comis intenţionat o infracţiune sau o faptă amorală împotriva
ultimei voinţe, exprimate în testament, a celui ce a lăsat
moştenirea dacă aceste circumstanţe sînt constatate de instanţa de
judecată;
b)a pus intenţionat piedici în calea realizării ultimei voinţe a celui
ce a lăsat moştenirea şi a contribuit astfel la chemarea sa la
succesiune ori a persoanelor apropiate sau la majorarea cotei
succesorale ale tuturor acestora.
(2)Nu pot fi succesori legali ai copiilor lor părinţii decăzuţi din
drepturile părinteşti care, la data deschiderii succesiunii, nu sînt
restabiliţi în aceste drepturi şi nici părinţii (adoptatorii) şi copiii
maturi (inclusiv cei adoptaţi) care s-au eschivat cu rea-credinţă de la
executarea obligaţiei de întreţinere a celui ce a lăsat moştenirea dacă
această circumstanţă este constatată de instanţa de judecată.
1.Acest articol se referă la nedemnitatatea succesoarală. Pentru ca o persoană
să poată fi chemată la succesiune, nu este suficient ca ea să întrunească
numai cele două condiţii pozitive (să aibă capacitate succesorală şi vocaţie
succesorală), mai este necesar ca acestă persoană să nu fie nedemnă de a
moşteni. Nedemnitatea sau nevrednicia succesorală constă în decăderea de drept
a unui moştenitor din dreptul de a culege o anumită moştenire, inclusiv rezerva la
care ar fi avut dreptul din această moştenire, deoarece s-a făcut vinovat de o faptă
gravă faţă de cel care lasă moştenirea. Nedemnitatea succesorală constituie o
sancţiune, deoarece stopează realizarea vocaţiei succesorale pentru anumite
cazuri. Ea va fi aplicabilă numai în cazul săvîrşirii faptelor expres determinate
de lege, această normă avînd un caracter imperativ. Sancţiunea se aplică şi
produce efecte doar pentru autorul faptei. Aplicarea sancţiunii nu poate fi
extinsă la alte moşteniri, nedemnul fiind înlăturat numai de la moştenirea
persoanei faţă de care a săvîărşit faptele nedemne. La fel, sancţiunea
nedemnităţii se va aplica doar pentru faptele săvîrşite cu intenţie (vinovăţie),
presupunîndu-se că moştenitorul a acţionat cu discernămînt. Infracţiunile
săvîrşite din culpă nu atrag după sine sancţiunea nedemnităţii.
Partea întîi a art.1434 se referă la nedemnitatea succesorală în cazul moştenirii
legale sau testamentare. Va fi nedemnă să moştenească, atît în calitate de
moştenitor legal, cît şi în calitate de moştenitor testamentar, persoana care a
comis intenţionat o infracţiune împotriva celui care lasă moştenirea sau o faptă
amorală împotriva ultimei voinţe a celui care lasă moştenirea, exprimate în
testament. Toate aceste împrejurări urmează a fi calificate drept temei pentru
declararea nedemnităţii succesorale, doar prin sentinţa sau hotărîrea
judecătorească.
La fel, vor fi nedemne de a moşteni, persoanele care, intenţionat, au împiedicat
realizarea ultimei vonţe a celui care lasă moştenirea, care prin sugestie sau
captaţie au determinat pe cel care lasă moştenirea să facă o liberalitate în favoarea
lor sau să majoreze cota succesorală a acestora sau a persoanelor apropiate
acestora. De asemenea, vor fi nedemne şi persoanele care au tăinuit testamentul
celui care lasă moştenirea sau i-au constrîns pe ceilalţi moştenitori să renunţe la
drepturile lor succesorale, în scopul majorării părţii ce li s-ar fi cuvenit lor sau
persoanelor apropiate acestora.
2.Alineatul 2 al acestui articol se referă la reciprocitatea dreptului de
moştenire legală a părinţilor şi copiilor, inclusiv al adoptatorilor şi
adoptaţilor.
Sancţiunea prevăzută în această parte este unilaterală. Astfel, copii pot să-i
moştenească pe părinţii care au fost privaţi de drepturile părinteşti sau
care s-au eschivat să plătească pensia alimentară.
Înlăturarea acestora de la moştenirea prin lege nu îi lipseşte de dreptul de a-i
moşteni prin testament.
Sînt nedemi de a succede părinţii şi copiii majori care s-au eschivat cu rea-
credinţă de la executarea obligaţiunii de întreţinere, prevăzute de lege, a
celui care lasă moştenirea, dacă această circumstanţă este constatată de instanţa
judecătorească. Aceştia ar putea veni la succesiune numai în calitate de
moştenitori testamentari, astfel, considerîndu-se confirmat faptul, că au fost iertate
de cel care lasă moştenirea.
Articolul 1435. Decăderea din dreptul la succesiune
Circumstanţa care constitue temei pentru decădere din dreptul
la succesiune trebuie constatată de instanţa de judecată. Acţiunea
poate fi intentată de persoana pentru care decăderea succesorului
nedemn din dreptul la succesiune are consecinţe patrimoniale.
Instanţele judecătoreşti sînt chemate doar pentru a constata dacă sînt sau
nu îndeplinite condiţiile cerute de lege pentru a stabili nedemnitatea şi
nicidecum pentru a pronunţa această sancţiune, care devine aplicabilă în
puterea legii. Prin urmare, instanţa de judecată nu pronunţă, ci numai
constată nedemnitatea succesorală.
Nedemnitatea succesorală poate fi invocată de orice persoană interesată,
care urmează să profite de la înlăturarea de la moştenire a nedemnului, cum
ar fi comoştenitorii legali sau moştenitorii legali subsecvenţi ori legatarii sau
donatarii în cazul în care nedemnul ar fi fost un moştenitor rezervatar al
cărui prezenţă putea determina reducţiunea liberalităţii sau dacă acesta ar
fi contestat validitatea dispoziţiilor testamentare.
Dreptul de a invoca o asemenea acţiune nu poartă un caracter
exclusiv personal. Nedemnitatea poate fi invocată atît în mod direct de către
persoanele enumerate mai sus, cît şi printr-o acţiune oblică (articolul 599
Cod civil), de către creditorii acestor persoane. Acţiunea poate fi invocată
chiar de către persoana nedemnă.
Nedemnitatea poate fi invocată împotriva nedemnului, atîta timp cît ultimul
se află în viaţă, cît şi împotriva moştenitorilor săi legali sau testamentari,
în cazul în care succesorul nedemn a intrat în stăpînirea bunurilor
succesorale şi a decedat înainte de constatarea nedemnităţii.
Nedemnitatea poate fi invocată şi, în cosecinţă, constatată de instanţa
judecătorească numai după deschiderea succesiunii şi numai dacă vocaţia
succesorală a nedemnului este concretă, nefiind înlăturat de la moştenire prin
prezenţa unor moştenitori în rang preferabil (care pot culege moştenirea şi fără
invocarea nedemnităţii).
Articolul 1436. Absolvirea succesorului nedemn
Persoana culpabilă de săvîrşirea unor acţiuni ce atrag decăderea
din dreptul la succesiune pote fi chemată, în pofida acestui fapt, la
moştenire dacă cel ce a lăsat moştenirea o iartă exprimînd acest
lucru în mod expres în testament.
După comiterea faptei, cel care lasă moştenirea poate să-l gratifice prin
testament pe moştenitorul nedemn. Astfel, prin voinţa testatorului, această normă
admite înlăturarea sancţiunii legale a nedemnităţii succesorale.
2.Moştenirea legală.
2.1.Procedura deschidereii moştenirii:
a. Deschiderea succesiunii după declararea morţii persoanei;
Articolul 1499 Moştenirea legală
(1)Moştenirea legală, adică trecerea patrimoniului defunctului
către persoanele menţionate în lege, se aplică în cazul în care:
a)cel ce a lăsat moştenirea nu a lăsat nici un testament;
b)a fost declarată nulitatea testamentului;
c)succesorul testamentar este codecedat sau comorient cu
testatorul;
d)succesorul testamentar este nedemn.
Moştenirea este legală în cazul în care transmiterea moştenirii are loc în temeiul
legii, la persoanele, în ordinea şi în cotele determinate de lege.
Moştenirea legală intervine în toate cazurile în care cel care lasă moştenirea nu a
întocmit testament.
Dacă testatorul a întocmit testament, dar acesta a fost declarat nul, moştenirea va
fi deferită potrivit legii. Un testament poate fi declarat nul, prin hotărîrea instanţei
judecătoreşti, dacă sînt prezente condiţiile de fond şi de formă a nulităţii actelor
juridice. La fel, un testament va fi nul în cazul în care dispoziţiile testamentare
contravin legii sau intereselor publice sau conţine condiţii care nu sînt clare sau
contravin una alteia. În cazul în care cel ce a lăsat moştenirea a lăsat testament,
însă acesta nu cuprinde legate, prevăzînd alte dispoziţii de ultimă voinţă se vor
aplica normele referitoare la moştenirea legală. Moştenirea va fi legală şi în acele
cazuri în care testamentul cuprinde dezmoşteniri (înlăturarea de la moştenire a
unui sau a mai multor moştenitori legali), fără ca testamentul să cuprindă legate.
Moştenirea se va diferi potrivit legii şi în situaţia în care nu există moştenitori
testamentari, fie că aceştia sînt comorienţi sau codecedaţi, fie aceştia au
predecedat, fie sînt declaraţi nedemni prin hotărîrea instanţei de judecată.
Moştenirea legală poate coexista cu cea testamentară, dacă cel care a lăsat
moştenirea a dispus prin testament numai de o parte din moştenire sau dispunînd
de întreg, există moştenitori rezervatari, care dobîndesc rezerva întotdeauna în
virtutea legii, deci ca moştenitori legali.
Articolul 1500 Moştenitorii legali
(1)În cazul succesiunii legale, moştenitorii cu drept de cotă egală sînt:
a)de clasa I – descendenţii (fiii şi fiicele celui ce a lăsat moştenirea,
la fel şi cei născuţi vii după decesul lui, precum şi cei înfiaţi), soţul
supravieţuitor şi ascendenţii privilegiaţi (părinţii, înfietorii) celui ce a lăsat
moştenirea;
b)de clasa a II-a – colateralii privilegiaţi (fraţii şi surorile) şi
ascendenţii ordinari (bunicii, atît din partea tatălui, cît şi din partea
mamei) ai celui ce a lăsat moştenirea;
c)de clasa a III-a – colateralii ordinari (unchii şi mătuşile) ai celui
ce a lăsat moştenirea.
(2)Ascendenţii ordinari culeg moştenirea în ordinea proximităţii
(apropierii) gradului de rudenie cu cel ce a lăsat moştenirea, respectiv
bunicii îi înlătură pe străbunici etc., idiferent de sex şi linie.
(3)În cazul moştenirii descendenţilor şi colateralilor se aplică
reprezentarea:
a)descendenţilor – la infinit;
b)colateralilor – pînă la gradul al IV-lea de rudenie inclusiv
(colaterali privilegiaţi – nepoţi de frate şi soră, strănepoţi de la frate şi
soră; colaterali ordinari – veri primari).
(4)Reprezentarea are loc cu respectarea prevederilor art.1504.
(5)Părinţii naturali ai celui adoptat şi celelalte rude ale lui de sînge
pe linie ascendentă, precum şi surorile şi fraţii lui de sînge, nu moştenesc
după moartea celui adoptat sau a descendenţilor lui.
1.Transmisiunea succesorală este edificată pe principiul tradiţional al legăturii de
sînge, care există între membrii aceleiaşi familii. Adoptarea acestui sistem are ca
raţiune prezumtiva afecţiune a celui care lasă moştenirea faţă de rudele sale cele
mai appropiate.
Prezentul articol determină cercul de persoane chemate să culeagă patrimoniul
celui care lasă moştenirea. Acest procedeu se mai numeşte devoluţiune
succesorală legală, elementul principal al căreia constituie determinarea sferei
persoanelor chemate să culeagă moştenirea. Devoluţiunea succesorală legală are
ca temei legăturile de rudenie, relaţiile de căsătorie între eventualii moştenitori şi
cel care lasă moştenirea.
Potrivit articolului 45 din Codul familiei, rudenia este legătura de sînge bazată pe
descendenţa unei persoane dintr-o altă apersoană sau pe faptul că mai multe
persoane au un autor comun. Rudenia poate fi în linie dreaptă : ascendentă
(suitoare) sau descendentă (coborîtoare). La fel rudenia poate fi în linie colaterală.
Gradul de rudenie este distanţa dintre două rude, care se stabileşte astfel: în linie
dreaptă după numărul naşterilor, iar în linie colaterală după numărul naşterilor,
urcînd de la una dintre rude pînă la ascendentul comun şi coborînd de la acesta
pînă la cealaltă rudă.
Deşi legea stabileşte cercul persoanelor chemate să culeagă moştenirea, acestea
nu vor putea să culeagă toate împreună patrimoniul succesoral. Este evident că,
dacă s-ar fi procedat astfel, s-ar fi ajuns la o excesivă fracţionare a patrimoniului
succesoral. De aceea, legiuitorul a instituit două criterii de bază şi anume: clasa de
moştenitori şi gradul de rudenie.
Clasa de moştenitori reprezintă grupul de rude a celui care lasă moştenirea,
determinat potrivit legii, chemate să moştenească într-o anumită ordine, faţă de
alte grupe de rude dintr-o altă clasă.
Rudele de acelaşi grad vor culege moştenirea cu drept de cotă egală, acesta
constituind principiul împărţii succesiunii dintre rudele de acelaşi grad în părţi
egale (pe capete). În conformitate cu acest principiu în cazul în care la moştenire
sînt chemate rude din aceeaşi clasă de moştenitori şi au acelaşi grad de rudenie cu
cel care lasă moştenirea, fiecare din successibili va moşteni o parte egală cu a
celorlalţi succesibili.
a)Din prima clasă de moştenitori fac parte: copiii, inclusiv cei înfiaţi, soţul şi
părinţii (înfietorii) celui care lasă moştenirea. Spre deosebire de moştenitorii din
alte clase, moştenitorii care fac parte din clasa I, sunt moştenitori rezervatari
(rezerva succesorală este de 1/2 din cota ce s-ar fi cuvenit fiecăruia din ei în caz de
succesiune legală), dacă sunt incapabili de muncă.
i) Din categoria descendenţilor fac parte:
- copiii din căsătorie a celui care lasă moştenirea. Constatarea nulităţii
căsătoriei nu va produce efecte asupra copiilor, rezultaţi dintr-o astfel de căsătorie,
aceştia păstrându-şi drepturile care revin copiilor din căsătorie, chiar dacă ambii
soţi au fost de rea-credinţă la încheierea acesteia;
- copiii celui care lasă moştenirea sau descendenţii lui din afara căsătoriei, cu
singura condiţie ca paternitatea să fie stabilită potrivit legii. Aşadar, principiul
este, în această privinţă, asimilarea copilului din afara căsătoriei cu cel din
căsătorie. Altfel spus, copilul din afara căsătoriei care şi-a stabilit paternitatea, are
aceeaşi situaţie legală ca şi copilul din căsătorie, atât faţă de părinte, cât şi faţă de
rudele acestuia;
- copiii înfiaţi. Înfierea este actul juridic în temeiul căruia se stabilesc raporturi de
rudenie, pe de o parte, între înfiat şi descendenţii săi şi înfietor şi rudele acestuia,
pe de altă parte, asemănătoare acelora care există în cazul rudeniei fireşti.
Raporturile dintre înfietor şi înfiat sunt asemănătoare acelora existente între
părinţi şi copii, adică înfiatul şi descendenţii săi, dobîndesc, prin efectul înfierii,
aceleaşi drepturi pe care le are copilul din căsătorie faţă de părinţii săi. Înfiatul şi
descendenţii săi vor avea vocaţie succesorală la moştenirea lăsată de defunct,
deoarece ei devin rude nu numai cu înfietorul, dar şi cu rudele acestuia între care
ascendentul înfietorului care lasă moştenirea.
Descendenţii pot culege moştenirea, în nume propriu sau prin reprezentare.
ii) Ascendenţii privilegiaţi sînt părinţii celui care lasă moştenirea, adică tatăl şi
mama din căsătorie, din afara căsătoriei şi din înfiere. Aceştia pot fi:
-tatăl şi mama din căsătoria cărora s-a născut cel care lasă moştenirea;
Deoarece drepturile succesorale a părinţilor sînt expres reglementate de Codul
civil, în această privinţă nu se ridică mari probleme. Părinţii vor avea vocaţie
succesorală şi la moştenirea copilului născut dintr-o căsătorie declarată nulă sau
anulată, fiind irelevant faptul dacă au fost de bună-credinţă sau de rea-credinţă la
încheierea acesteia. Cît priveşte relaţiile dintre copii şi părinţi, nulitatea căsătoriei
nu produce efecte retroactive, aşa fiind drepturile succesorale între părinţi şi copii
rămîn neatinse.
-mama din afara căsătoriei;
Vocaţia succesorală a mamei din afara căsătoriei nu poate fi pusă la îndoială.
Proba principală a maternităţii, o constituie faptul înregistrării mamei copilului, în
certificatul de naştere.
-tatăl din afara căsătoriei în cazul în care şi-a stabilit paternitatea potrivit
legii;
Vocaţia succesorală a tatălui din afara căsătoriei la moştenirea lăsată de copilul
său, nu se pune la îndoială, fiind reclamată de raporturile de rudenie statornicite
între copil şi tatăl său prin stabilirea paternităţii, de principiul egalităţii între sexe
şi de principiul reciprocităţii vocaţiei succesorale legale.
-înfietorii;
Ţinînd cont de faptul că în cazul înfierii, înfiatul devine rudă cu înfietorul
(şi cu rudele acestuia), ca şi un copil firesc, iar raporturile cu părinţii şi alte rude
fireşti încetează, înfietorul va avea vocaţie succesorală la moştenirea lăsată de
înfiat. Totodată, în această situaţie, părinţii fireşti ai înfiatului, indiferent de faptul,
că sunt din căsătorie sau din afara căsătoriei, pierd orice vocaţie succesorală la
moştenirea lăsată de cel înfiat. În ipoteza în care unul dintre soţi înfiază copilul
firesc al celuilalt soţ, părintele firesc, care este soţul înfietorului, îşi păstrează
vocaţia succesorală la moştenirea copilului .
Ascendenţii privilegiaţi pot veni la moştenire numai în nume propriu, nu şi
pe calea reprezentării.
iii) Soţul supravieţuitor face parte din prima clasă de moştenitori.
Pentru a avea vocaţie succesorală la moştenirea lăsată de soţul predecedat, soţul
supravieţuitor trebuie să îndeplinească, pe lângă condiţiile generale ale dreptului
la moştenirea legală, o condiţie specială şi anume: să aibă calitatea de soţ la data
deschiderii moştenirii. Aceasta înseamnă, că dreptul de moştenire, recunoscut
soţului supravieţuitor se întemeiază pe o calitate care se poate pierde. Numai
căsătoria încheiată la organele de stat de stare civilă dă naştere la drepturi şi
obligaţii între soţi. De aceea numai persoana care a fost căsătorită legal (căsătorie
înregistrată) cu cel care lasă moştenirea, are vocaţie succesorală la moştenirea
acestuia.
Soţul supravieţuitor este chemat la succesiunea soţului său predecedat indiferent
de sex, durată a căsătoriei cu defunctul, stare materială, dacă din căsătorie au
rezultat sau nu copii, ori dacă soţii convieţuiau la data deschiderii moştenirii sau,
dimpotrivă, erau despărţiţi în fapt (mai puţin de 3 ani – vezi articolul 1502 Cod
civil). În schimb, concubinajul - convieţuirea a două persoane de sex diferit, nu
conferă concubinului supravieţuitor vocaţie succesorală legală la moştenirea
concubinului predecedat.
Calitatea de soţ se poate pierde prin divorţ şi odată cu divorţul dispare şi
afecţiunea presupusă a defunctului, care legitimează dreptul de moştenire al
soţului supravieţuitor.
În caz de divorţ, căsătoria este desfăcută din ziua cînd hotărîrea judecătorească
prin care a fost pronunţat divorţul, a rămas definitivă sau din ziua înregistrării
divorţului la oficiul de stare civilă în cazul desfacerii căsătoriei la oficiul de stare
civilă (articolul 39 Codul familiei). Deoarece divorţul produce efecte numai pentru
viitor, nu şi pentru trecut, calitatea de soţ se păstrează, pînă la data cînd hotărârea
judecătorească prin care s-a pronunţat divorţul a rămas definitivă sau ziua
înregistrării divorţului la oficiul de stare civilă, chiar dacă moartea a intervenit în
cursul procesului sau chiar după pronunţarea divorţului, dar înainte ca hotărârea
să fi devenit definitivă sau să fi fost înregistrat divorţul la oficiul de stare civilă.
Aceasta înseamnă, că în situaţia în care unul din soţi decedează în cursul
procesului sau după ce s-a pronunţat divorţul, dar înainte ca hotărârea să fi rămas
definitivă sau să fi fost înregistrată, efectele divorţului nu se mai produc, căsătoria
nedesfăcându-se prin divorţ, ci încetând prin decesul unuia dintre soţi, soţul
supravieţuitor urmând să moştenească.
Calitatea de soţ se mai poate pierde datorită desfiinţării căsătoriei prin hotărâre
judecătorească de constatare a nulităţii căsătoriei ori instanţa pronunţă anularea
căsătoriei. În cazul nulităţii, căsătoria se desfiinţează cu efect retroactiv, astfel
încât din punct de vedere juridic, soţii sunt consideraţi că nu au fost niciodată
căsătoriţi între ei şi, deci, problema unor drepturi succesorale nu se mai pune,
calitatea de soţ pe care soţul supravieţuitor o avusese la data deschiderii
succesiunii desfiinţându-se cu efect retroactiv.
Soţul supravieţuitor face parte din prima clasă de moştenitori şi, deci, va culege o
cotă egală cu cea a copiilor şi a părinţilor. Masa succesorală a soţului predecedat
este alcătuită din bunurile proprii ale celui care lasă moştenirea şi din bunurile
rămase după scăderea părţii ce se cuvine soţului supravieţuitor din bunurile
comune. Soţului supravieţuitor îi revine o parte din bunurile comune ce se cuvin
acestuia în calitate de codevălmaş plus o cotă egală cu cea a copiilor şi părinţilor
din masa succesorală.
Masa succesorală a soţului decedat, la care este chemat soţul
supravieţuitor, este alcătuită astfel:
- din bunurile personale ale celui care lasă moştenirea, care potrivit articolului 22
din Codul familiei sînt: bunurile dobîndite înainte de încheierea căsătoriei; bunurile
primite în dar sau în baza altor convenţii gratuite; bunurile dobîndite prin
moştenire; bunurile de uz personal, cu excepţia bijuteriilor de preţ şi a altor
obiecte de lux, indiferent de timpul şi modul de dobîndire. În acelaşi timp, din
categoria bunurilor personale, potrivit articolului 20 din Codul familiei mai fac
parte şi premiile, indemnizaţiile şi alte plăţi, care au un caracter de compensare
(ajutor material, despăgubire pentru vătămarea sănătăţii, etc.)
- din bunurile rămase după scăderea părţii ce se cuvine soţului supravieţuitor din
bunurile comune. Bunurile dobândite de soţi în timpul căsătoriei sunt, potrivit
articolului 20 din Codul familiei, bunuri comune. Împărţirea acestora se face în caz
de deces a unuia din soţi prin buna înţelegere între soţul supravieţuitor şi ceilalţi
succesibili al celui care lasă moştenirea, iar în caz de neînţelegere, pe cale
judecătorească.
Soţul supravieţuitor vine la moştenire în nume propriu nu şi prin reprezentare,
este moştenitor rezervatar, dacă este incapabil de muncă.
b)Din clasa a doua de moştenitori fac parte: fraţii şi surorile defunctului
(colateralii privilegiaţi), bunicul şi bunica (ascendenţii ordinari) lui atît din partea
tatălui cît şi din partea mamei.
i)Colateralii privilegiaţi sunt fraţii şi surorile celui care lasă moştenirea, precum şi
descendenţii acestora până la gradul IV inclusiv (nepoţi şi strănepoţi de frate ori
soră), care vin la moştenire prin intermediul reprezentării succesorale.
Fraţii şi surorile celui care lasă moştenirea pot fi:
-din aceeaşi căsătorie a părinţilor: fraţi buni şi surori bune;
-din căsătorii deosebite: în cazul în care copiii au tată comun firesc sau înfietor şi
mame diferite ei sunt numiţi-fraţi (surori) consîngeni; în cazul în care copiii au
aceeaşi mamă firească sau înfietoare şi taţi diferiţi, copiii sunt numiţi-fraţi (surori)
uterini;
-din afara căsătoriei;
-din înfiere.
Cît priveşte întinderea drepturilor succesorale ale colateralilor privilegiaţi, fraţii şi
surorile celui care lasă moştenirea, făcând parte din clasa a II-a de moştenitori vor
culege o cotă egală cu cea a bunicilor.
Colateralii privilegiaţi ai celui care lasă moştenirea pot veni la succesiune numai
în nume propriu, în schimb descendenţii lor, pot să culeagă moştenirea şi prin
intermediul reprezentării succesorale.
ii)Ascendenţii ordinari sunt rude în linie dreaptă ascendentă a celui care lasă
moştenirea, alţii decît părinţii (bunicii, străbunicii, etc).
Bunicii vor moşteni o parte egală cu cea a fraţilor şi surorilor celui care
lasă moştenirea.
Ascendenţii ordinari pot veni la moştenire şi prin intermediul instituţiei
reprezentării (alineatul II din prezentul articol).
c)Din clasa a treia de moştenitori fac parte: unchii şi mătuşile (colateralii ordinari)
a celui care lasă moştenirea
În cazul în care nu există moştenitori din primele două clase sau dacă aceştia sunt
nedemni sau renunţători, legea cheamă la moştenire clasa a treia de moştenitori-
colateralii ordinari, adică rudele colaterale ale celui care lasă moştenirea, care nu
sînt fraţi sau surori ori descendenţi ai acestora.
Colateralii ordinari pot veni la moştenire numai în nume propriu (nu şi prin
reprezentare) şi moştenesc în părţi egale .
2.Potrivit principiului proximităţii gradului de rudenie între succesibilii din aceeaşi
clasă au prioritate a culege patrimoniul succesoral cei care sînt rude mai apropiate
în grad cu defunctul. Acest principiu se aplică privitor la ascendenţii ordinari.
Astfel, de exemplu, în interiorul clasei II, bunicul celui care lasă moştenirea
(rudă de gradul II cu acesta) va înlătura de la moştenire pe străbunicul celui care
lasă moştenirea (rudă de gradul III). Altfel spus, vocaţia concretă a unui succesibil
în cadrul fiecărei clase de moştenitori este în dependenţă de apropierea gradului
de rudenie faţă de cel care lasă moştenirea
3.Dacă la moştenire sînt chemaţi descendenţii sau colateralii, în caz de
necesitate, poate fi aplicată instituţia reprezentării.
Astfel, de exemplu, defunctul avea doi copii, dintre care unul a predecedat,
lăsînd doi copii. Dacă am aplica strict litera legii, moştenirea ar urma să fie
culeasă doar de copilul în viaţă al defunctului. O asemenea soluţie nedreaptă este
înlăturată prin instituţia reprezentării suucesorale care permite nepotului să urce
în locul părintelui predecedat pentru a culege partea de moştenire ce s-ar fi
cuvenit acestuia dacă ar fi fost în viaţă la data deschiderii moştenirii. Cei doi
nepoţi ai copilului predecedat vor culege în total ½ din moştenire (fiecare cîte ¼ ),
cealaltă ½ va fi culeasă de fiul rămas în viaţă. Dreptul la moştenire nu poate
depinde de hazard (predecesul sau supravieţuirea unor rude), iar moartea
prematură a părinţilor nu trebuie să dăuneze unora dintre copii şi nici să profite
altora.
La fel şi în cazul colateralilor. Nepoţii de frate şi soră vor putea urca în
locul şi gradul părintelui predecedat (fratele defunctului) pentru a culege partea ce
s-ar fi cuvenit acestuia din moştenirea unchilui lor, iar verii primari vor urca în
locul şi gradul părintelui predecedat (unchii defunctului) pentru a culege partea ce
s-ar cuvenit acestora din moştenirea vărului.
4.Instituţia reprezentării urmează a fi aplicată, ţinînd cont de condiţiile
arătate în articolul 1504 a Codului civil.
5.Avînd în vedere că în cazul adopţiei se rup legăturile dintre cel adoptat şi
rudele sale naturale, părinţii, fraţii şi toate celelalte rude naturale ale adoptatului
nu vor avea vocaţie succesorală legală la moştenirea adoptatului.
Articolul 1440. Deschiderea succesiunii
(1)Succesiunea se deschide în urma decesului persoanei fizice sau
declarării morţii ei de către instanţa de judecată.
(2)Momentul deschiderii succesiunii se consideră cel al
decesului persoanei care a lăsat moştenirea sau data rămînerii
definitive a hotărîrii judecătoreşti privind declararea morţii lui.
1.Deschiderea succesiunii este consecinţa juridică a încetării din viaţă
a persoanei fizice (încetarea calităţii de subiect de drept a celui despre a
cărui moştenire este vorba) şi produce efectul transmiterii de drept a
patrimoniului său către moştenitorii legali sau testamentari, marcînd, implicit,
momentul în care încep să acţioneze prevederile legale referitoare la instituţia
moştenirii. Înainte de deschiderea moştenirii nu se poate vorbi de moştenitori sau
de patrimoniu succesoral, persoana în viaţă, fiind titularul patrimoniului său (un
om viu nu poate fi moştenit), iar moştenitorii urmează a fi determinaţi numai la
data deschiderii moştenirii.
Faptul juridic care determină naşterea dreptului de moştenire îl constituie decesul
persoanei fizice sau declararea morţii ei prin hotărîre judecătorească.
Simpla declarare judecătorească a dispariţiei unei persoane fizice nu are ca efect
deschiderea moştenirii.
2.Momentul deschiderii succesiunii este concomitent cu încetarea din viaţă a celui
care lasă moştenirea. Momentul morţii se stabileşte după ziua (calendaristică),
ora, şi minuta survenirii ei.
Cei care pretind moştenirea vor trebui să dovedească moartea, precum şi
momentul morţii celui la a cărui moştenire se consideră îndreptăţiţi. Dovada morţii
şi a momentului producerii acesteia se va face, după caz, prin certificatul de deces
sau prin hotărîrea judecătorească de declarare a morţii, rămasă definitivă, care
cuprinde şi data stabilită de judecată, ca fiind aceea a morţii.
Atît dovada momentului morţii făcută prin certificatul de deces, cît şi dovada morţii
făcută prin hotărîre judecătorească declarativă de moarte au putere doveditoare
pînă la proba contrarie, aceasta putînd fi făcută prin orice mijloc de probă,
deoarece moartea este un simplu fapt material.
Stabilirea exactă a momentului morţii celui care lasă moştenirea prezintă o
deosebită importanţă practică din următoarele motive: - la această dată primesc
aplicare normele dreptului de moştenire; - în cazul unui conflict în timp al unor legi
succesorale succesive, în funcţie de această dată, se determină legea aplicabilă
(astfel, determinarea cercului de moştenitori chemaţi să culeagă moştenirea se va
efectua conform normelor legale existente la data deschiderii succesiunii, iar
actele ulterioare deschiderii succesiunii, cum ar, de exemplu, acceptarea sau
renunţarea la moştenire, vor fi reglementate de legea în vigoare la data, cînd
aceste acte se săvîrşesc, potrivit principiului aplicării imediate a legii noi); - în
funcţie de acest element se determină cercul moştenitorilor legali şi testamentari; -
la această dată se determină compunerea şi valoarea patrimoniului succesoral; - de
la data deschiderii succesiunii începe să curgă termenul de 6 luni de opţiune
succesorală; - data deschiderii succesiunii marchează data pînă la care
retroactivează acceptarea sau renunţarea la moştenire; - în cazul pluralităţii de
moştenitori, data deschiderii succesiunii marchează ziua în care începe starea de
indiviziune.
b. Locul deschiderii succesiunii;
Articolul 1443. Locul deschiderii succesiunei
Locul deschiderii succesiunii este ultimul domiciliu al celui care
a lăsat moştenirea, iar dacă locul nu este cunoscut, locul unde se
află bunurile succesorale. Dacă bunurile succesorale se află în
diferite locuri, cel al deschiderii sucesiunii va fi considerat locul
unde se află partea cea mai valorosă a bunurilor imobile. Dacă nu
există bunuri imobile, se consideră locul unde se află partea
principală ca valoare a bunurilor mobile.
Ca regulă generală, succesiunea se deschide la locul ultimului domiciliu al
defunctului. Domiciliul persoanei fizice este locul unde aceasta îşi are
locuinţa statornică sau principală. Persoana a cărei domiciliu nu poate fi
stabilit cu certitudine se consideră domiciliată la locul reşedinţei sale.
Reşedinţa persoanei fizice este locul unde îşi are locuinţa temporară sau
secundară. În lipsă de reşedinţă, persoana este considerată că domiciliază la
locul unde se găseşte, iar dacă acesta nu se cunoaşte, la locul ultimului
domiciliu.
Regula ultimuui domiciliu al celui care a lăsat moştenirea se impune
şi din considerente de ordin practic, deoarece la ultimul domiciliu se află de
obicei, înscrisurile defunctului şi tot acolo se pot culege informaţiile despre
moştenitorii defunctului şi despre masa succesorală.
Deci, pentru stabilirea locului deschiderii succesiunii interesează nu
atît locul unde a decedat cel care lasă moştenirea şi nici nu atît locul
reşedinţei, ci ultimul său domiciliu.
Vorbind despre domiciliul unei persoane fizice, interesează atît
domiciliul stabilit voluntar (domiciliul persoanei fizice cu capacitate de
exerciţiu deplină), cît şi domiciliul legal (domiciliul fixat prin lege, cum ar fi
domiciliul minorului sau persoanelor incapabile.
În cazul decesului unei persoane care nu a avut domiciliu pe
teritorilul Republicii Moldova, locul deschiderii succesiunii se consideră locul
situării celor mai importante bunurilor succesorale.
Dacă domiciliul defunctului este necunoscut se aplică regula deschiderii
moştenirii la locul unde se află bunurile mai importante ca valoare ale
moştenirii. Aceeaşi regulă se aplică dacă bunurile succesoarale se află în
locuri diferite.
Avînd în vedere că locul ultimului domiciliu al defunctului este o
chestiune de fapt, dovada lui se poate face prin orce mijloace de probă
admise de lege.
Legea locului situării bunurilor se aplică numai în situaţia în care
nu este cunoscut ultimul domiciliu al defunctului. Deci, în primul rînd se va
ţine cont de situarea bunurilor imobile. Dacă nu există bunuri imobile,
atunci se va considera drept ultim domiciliu locul situării bunurilor mobile,
şi dacă ultimile se află în locuri diferite - locul deschiderii succesiunii va fi
locul situării părţii celei mai valoroase a acestor bunuri.
c. Patrimoniul succesoral.
Articolul 1444. Patrimoniul succesoral
(1)Patrimoniul succesoral include atît drepturile patrimoniale
(activul succesoral), cît şi obligaţiile patrimoniale (pasivul
succesoral), pe care cel ce a lăsat moştenirea le avea la momentul
decesului.
(2) Dacă există cîţiva moştenitori, cotele lor succesorale, pînă la
primirea certificatului de moştenitor, aparţin tuturor acestora în
calitate de patrimoniu unic.
(3) În patrimoniul succesoral intră cota-parte a celui ce a lăsat
moştenirea din proprietatea comună, iar dacă împărţirea în natură
nu este posibilă, valoarea ei.
1.La decesul unei persoane fizice patrimoniul ei se transmite moştenitorilor
legali sau testamentari. Acesta cuprinde totalitatea drepturilor şi obligaţiilor
patrimoniale ale celui care au aparţinut defunctului. Drepturile personale
nepatrimoniale, care sînt strîns legate de persoană şi încetează în momentul morţii
celui care lasă moştenirea sînt intransmisibile pe cale de moştenire.
Transmisiunea succesorală poate fi atît activă cît şi pasivă.
În cadrul activului succesoral sînt cuprinse toate drepturile reale sau de creanţă
ale celui care lasă moştenirea, cum ar fi: dreptul de proprietate asupra imobilelor;
alte drepturi reale principale care au aparţinut defunctului şi care nu se sting la
moartea lui (de exemplu, dreptul de servitute sau superficie) şi drepturi reale
accesorii (de exemplu ipoteca, gajul); drepturile patrimoniale de autor (de
exemplu, dreptul de a trage foloase materiale din valorificarea operei, etc);
acţiunile patrimoniale care au aparţinut defunctului (de exemplu, acţiunea în
revendicare, acţiunea în rezeliere sau rezoluţiune, etc) Există şi unele drepturi
care deşi nu fac parte din patrimonial defunctului, la data deschiderii
moştenirii, vor intra în alcătuirea activului succesoral, cum ar fi: fructele
produse de bunurile succesorale, ulterior deschderii moştenirii, inclusiv
echivalentul bănesc al folosinţei exercitată de un moştenitor asupra unui
bun din patrimonial succesoral.
În conţinutul pasivului succesoral intră datoriile şi sarcinile
moştenirii. Prin datorii succesorale se înţeleg obligaţiile patrimoniale ale
defunctului care există în patrimoniul succesoral la data deschiderii
moştenirii, inclusiv datoriile defunctului faţă de moştenitori, indiferent de
izvorul apariţiei lor (contract, delict, lege). Nu reprezintă datorii succesorale
obligaţiile care s-au stins prin moartea celui care lasă moştenirea, deci
obligaţiile executarea cărora depinde de calităţile personale ale defunctului.
Aceste obligaţii nu se transmit prin succesiune, însă sînt opozabile
moştenitorilor.
Prin sarcinile moştenirii se înţeleg acele obligaţii care se nasc penrtu
moştenitor sau în momentul deschiderii succesiunii sau după, independent
de voinţa defunctului sau din voinţa lui. Aceste sarcini se nasc fără a fi
existat în patrimonial celui care lasă moştenirea. La ele se referă:
cheltuielile de înmormîntare, cheltuielile pentru administrarea şi lichidarea
moştenirii, plata legatelor cu titlu particular.
2.Dacă succesiunea este culeasă de doi sau mai mulţi moştenitori, ei
dobîndesc patrimoniul lăsat de defunct, în indiviziune. Această stare de lucruri
durează pînă la primirea certificatului de moştenitor.
Fiecare dintre moştenitori va dobîndi, de la data deschiderii succesiunii, o
cotă-parte ideală şi abstractă din toate drepturile şi obligaţiile pe care moştenirea
le cuprinde. De fapt, bunurile ce formează patrimoniul succesoral sînt în
indiviziune, deoarece creanţele şi datoriile se divid între moştenitori, potrivit
vocaţiei succesorale a fiecăruia.
De la deschiderea succesiunii, fiecare copărtaş nu are o parte concretă din
lucrurile ce aparţin moştenirii, ci numai o parte abstractă din fiecare moleculă a
fiecărui bun succesoral. De exemplu, dacă în patrimoniul succesoral intră o casă cu
două camere de dimensiuni egale si există doi moştenitori, nu va avea fiecare
dreptul la cîte o cameră ci, pînă la primirea certificatului de moştenitor, iecare are
dreptul la jumătate din fiecare moleculă a întregii case.
Indiviziunea succesorală este marcată de două principii importante: nici
unul dintre coindivizari nu are un drept exclusiv asupra unui bun individualizat din
succesiune; fiecare coindivizar are un drept exclusiv asupra cotei-părţi ideale ce i
se cuvine din indiviziune (de exemplu 1/2, 1/4 )
3.Proprietatea este comună în cazul în care asupra unui bun au drept de
proprietate doi sau mai mulţi titulari. Ca regulă generală, în privinţa bunurilor
proprietate comună nu se pot încheia acte de dispoziţie decît cu acordul tuturor
proprietarilor. Totuşi, în cazul deschiderii moştenirii cota-parte a celui care lasă
moştenirea din proprietatea comună va intra în patrimoiul succesoral.
Împărţirea bunului proprietate comună se face în natură, proporţional cotei-păţi a
fiecărui coproprietar, iar dacă bunul proprietate comună pe cote-părţi este
indivizibil ori nu este partajabil în natură, împărţirea se face prin: atribuirea
întregului bun, în schimbul unei sume, în favoarea unuia ori a mai multor
coproprietari, la cererea lor; vânzarea bunului în modul stabilit de coproprietari ori
în caz de neînţelegere, la licitaţie şi distribuirea preţului coproprietarilor,
proporţional cotei-părţi a fiecăruia dintre ei.
Articolul 1445. Averea viitoare
Testatorul poate prevedea în testament o anumită avere pe care
încă nu o stăpînea la momentul întocmirii testamentului, dar care,
la deschiderea succesiunii, trebuie să fie în proprietatea sa.
Cel care lasă moştenirea poate transmite prin testament atît patrimoniul pe
care l-a avut la momentul întocmirii testamentului, cît şi patrimoniul pe care
îl va dobîndi în viitor, indiferent de faptul dacă există acest patrimoniu la
momentul întocmirii testamentului sau nu (de exemplu, lucrurile aflate în
posesia terţilor care ulterior vor fi dobîndite de testator prin acte juridice).
Aplicarea acestei norme depinde de o condiţie suspensivă şi anume: la
momentul deschiderii succesiunii, această avere să se afle în patrimoniul
testatorului şi să fie succeptibilă de a fi transmisă prin testament.
3.Moştenirea testamentară
a.Noţiuni generale;
Articolul 1449. Testamentul (1) Testamentul este un act juridic solemn, unilateral, revocabil şi
personal prin care testatorul dispune cu titlu gratiui, pentru momentul
încetării sale din viaţă, de toate bunurile sale sau de o parte din ele.
(2) Testator poate fi doar persoana cu capacitate de exerciţiu.
(3) Nu se permite întocmirea testamentului prin reprezentant.
Patrimoniu soccesoral al unei persoane fizice decedate poate fi transmis către
succesorii săi atît în temeiul legii, cît şi prin act de ultimă voinţă a celui ce lasă
mostenirea – prin testament.
Dat fiind faptul, că oricare persoană este interesată să-şi hotărască soarta
patrimoniului său, legislatorul dă prioritate moştenirii testamentare, recunoscînd
dreptul oricărei persoane de a dispune liber pentru cauză de moarte, prin
manifestare de ultimă voinţă, cui să transmită bunurile sale sau o parte din ele.
Prin urmare, moştenirea legală are o funcţie doar de întregire, normele ei fiind
aplicabile în cazul în care persoana nu a dispus pentru cauză de moarte, prin
testament, cu privire la bunurile sale sau o parte din ele au rămas netestate.
În scopul protejării intereselor unor anumite categorii de moştenitori legali,
eliberarea de a dispune prin testament este limitată doar în partea ce constituie
rezerva succesorală.
1. Testamentul este un act juridic special, prin care persoana,
numită testator îşi realizează dreptul de dispoziţie pentru cauză de moarte cu
pivire la patrimoniul său. O noţiune mai amplă a testamentului este dată în alin. (1)
din care rezultă că testamentul are următoarele caractere juridice:
- testamentul este un act juridic, prin care se manifestă voinţa testatorului.
Astfel, testamentul trebuie să îndeplinească toate condiţiile de validitate a actului
juridic, cum ar fi: capacitate de exerciţiu, consimţămînt valabil, obiect licit,
determinat sau determinabil, cauză licită şi morală. (vezi cap.II, tit.III, Cartea I).
Testamentul întocmit cu încălcarea condiţiilor de validitate a actului juridic este
nul;
- testamentul este un act juridic solemn pentru a cărui validitate testatorul
trebuie să-şi exprime voinţă prin una din formele prevăzute la Art.1458.
Nerespectarea formei testamentului atrage nulitatea lui;
- testamentul este un act juridic unilateral, deoarece în el se exprimă o singură
voinţă şi anume aceea a testatorului, indeferent de acceptarea sau neacceptarea
de către moştenitorul desemnat a moştenirii;
- testamentul este un act juridic revocabil în sensul că testatorul în timpul vieţii
sale poate reveni oricînd asupra conţinutului testamentului, modificînd sau anulînd
unele dispoziţii testamentare, ori revocîndu-l în întregime. Testatorul nu poate
renunţa la acest drept, iar orice clauză de renunţare la dreptul de revocare este
nulă. Testamentul devine irevocabil odată cu decesul testatorului;
- testamentul este un act juridic personal, deaceea nu poate fi întocmit la decizia
terţelor persoane prin reprezentare, sau de către un terţ. Testatorul poate pune în
sarcina terţei persoane doar desemnarea executorului testamentar. Reieşind din
caracterul unilateral şi personal al testamentului nu se admite întocmirea unui
testament de către două sau mai multe persoane;
- testamentul este un act juridic cu titlu gratuit, adică un act de liberalitate,
prin care testatorul pentru cauză de moarte transmite gratuit toate bunurile sale
sau o parte din ele. Testamentul prin care testatorul testează bunurile sale în
contul achitării unei datorii sau recunoaşterii şi executării altei obligaţii asumate
de către testator este nul;
- testamentul este un act juridic prin care se dispune pentru cauză de
moarte. Deşi, testamentul este valabil din momentul întocmirii lui, el produce
efecte juridice doar în momentul încetării din viaţă a testatorului. Astfel, testatorul
fiind în viaţă păstrează toate drepturile asupra bunurilor de care a dispus prin
testament, iar moştenitorul testamentar sau legatarul dobîndeşte dreptul de a
accepta sau renunţa la bunul testat din momentul decesului
testatorului;
- testamentul este un act juridic prin care persoana poate dispune liber de
bunurile sale sau o parte din ele prin desemnarea unui moştenitor sau
cîtorva moştinitori. Astfel, punctul esenţial al testamentului îl constitie desemnarea
moştenitorului sau/şi a legatarului. Dacă testatorul a testat unei persoane întreg
patrimoniu sau o parte din patrimoniu, o asemenea dispoziţie se consideră ca
desemnare a moştenitorului, chiar dacă această persoană nu a fost numită direct
moştenitor. În cazul în care persoanei i-a fost testat un anumit bun, determinat sau
determinabil această persoană va fi recunoscută legatar, dacă din sensul
dispoziţiei testamentare nu rezultă, că persoana a fost desemnată în calitate de
moştenitor.
2. Alin. (2) stabileşte că testator poate fi doar persoana cu capacitate de exerciţiu,
iar Art.52 din Legea nr. 1453/2002 concretizează că persoana trebuie să posede
capacitate de exerciţiu deplină. Potrivit Art.20 (1), persoana fizică dispune de
capacitate de exerciţiu deplină la împlinirea vîrstei de 18 ani sau prin dobîndirea
acestei capacităţi de către minorul care a atins vîsta de 16 ani în modul şi
temeiurile prevăzute de lege.
Nu pot dispune prin testament minorii, persoanele declarate incapabile (Art.24),
precum şi persoanele limitate în capacitate de exerciţiu (Art.25).
Persoana trebuie să aibă capacitate de a testa cînd îşi manifestă voinţa, adică la
momentul întocmirii testamentului.
Pentru validitatea testamentului este necesar ca persoana să aibă nu numai
capacitate deplină de exerciţiu dar să aibă şi descernămînt, adică să poată să
conştientizeze acţiunile sale şi să le dirijeze, fiind în stare să aprecieze efectele
juridice ale manifestării sale de voinţă.
Persoana care nu poate aprecia efectele juridice ale manifestării de voinţa din
cauza dereglărilor psihice, alienaţiei sau debilităţii mintale, stării vremelnice de
inconştiinţă, hipnozei, beţiei alcoolice, folosirii de stupifiante, etc., nu poate
dispune prin testament.
Testamentul încheat cu încălcarea prevederilor privind capacitatea de exerciţiu
sau lipsei de descernămînt este nul.
3. Testamentul fiind un act juridic unilateral, personal şi revocabil sub sancţiunea
nulităţii nu poate fi întocmit prin reprezentant. Astfel, testatorul nu poate
încredinţa unui terţ întocmirea din numele său a testamentului.
b. Determinarea cotei succesorale de către testator;
Articolul 1450. Determinarea cotei succesorale de către testator
(1) Testatorul poate determina în testament cotele succesorale pentru
moştenitorii menţionaţi în el sau poate indica în mod concret cărui
moştenitor ce parte din patrimoniu îi va trece în proprietate. Dacă în
testament nu există astfel de indicaţii, patrimoniul succesoral se împarte
egal între moştenitori.
(2) Dacă în testament sînt menţionaţi cîţiva moştenitori, dar este stabilită
cotă succesorală numai unuia dintre ei, ceilalţi moştenesc în părţi egale
patrimoniul rămas.
Prezentul articol este consacrat principiului libertăţii testamentare, în sensul că,
testatorul este liber de a dispune prin testament întreg patrimoniu sau o parte din
el, de a testa bunurile sale unei sau mai multor persoane, de a stabili cota-parte a
fiecărui moştenitor sau de a determina bunul care va trece în proprietatea
moştenitorului. Însă, legiuitorul, reieşind din faptul că, uneori, dispoziţiile
testamentare nu sînt destul de clare şi precise, putînd fi întrepretate fără a stabili
adevărata intenţie a testatorului, a reglementat anumite reguli de interpretare a
unor clauze testamentare.
1. Astfel, în cazul în care testatorul a desemnat cîţiva moştenitori, fără a
indica cota-parte a fiecărui, se consideră că dispun toţi moştenitorii desemnaţi în
cote-părţi egale. Uneori, cotele-părţi şi sumele acestora determinate de testator
pot depăşi valoarea patrimoniului succesoral. În aceste cazuri cotele-părţi ale
moştenitorilor se diminuează proporţional cotelor-părţi ce le revin. Iar dacă cotele-
părţi şi sumele acestora sînt mai mici decît patrimoniul succesoral, rieşind din
intenţia testatorului de a testa întreg patrimoniul, cotele-părţi ale moştenitorilor
desemnaţi pot fi proporţional majorate.
2. Dacă din cîţiva moştenitori numai unuia îi este determinată o anumită cotă-
parte, ceilalţi moştenitori vor primi partea testată rămasă în cote-părţi egale. Însă,
în cazul cînd toată moştenirea a fost împărţită în cote-părţi, însă unui moştenitor
nu i-a fost determinată cota-parte, aceste cote-părţi trebuie diminuate astfel, încît
moştenitorul desemnat fără atribuirea cotei-părţi să primească atît cît a primit
moştenitorul căruia i-a fost atribuită cea mai mică cotă-parte.
c. Substituirea succesorului;
Articolul 1451. Substituirea succesorului
(1) Testatorul este în drept să substituie succesorul desemnat dacă acesta
din urmă decedează pînă la deschiderea moştenirii, nu acceptă sau
renunţă la moştenire, sau este privat de dreptul la moştenire.
(2) Renunţarea moştenitorului testamnetar la succesiune se admite numai
în cazul în care acesta nu indică în favoarea cu renunţă.
1. Substituirea succesorală constituie o dispoziţie specială prin care testatorul
desemnează în subsidiar un al doilea moştenitor, denumit substituit, care va primi
bunurile testate, dacă primul moştenitor nu le va primi.
Substituirea succesorului se admite, dacă primul succesor:
a) a decedat pînă la deschiderea moştenirii;
b) nu acceptă sau renunţă la moştenire;
c) este privat de dreptul la moştenire ca succesor nedemn în temeiul
Art.1434.
Testatorul poate desemna substituitul numai în baza temeiurilor enumărate. Dacă
testatorul nu va indica nici unul din aceste temeiuri în testament, substituitul se
consideră că are vocaţie succesorală, dacă primul moştenitor nu a primit
moştenirea în baza unuia din aceste temeiuri.
Substituit poate fi orice persoană fizică sau juridică, iar dreptul lui la moştenire
apare din momentul decesului testatorului.
2. Moştenitorii testamentari pot accepta sau renunţa la moştenire în termenul şi
modul stabilit de titlul V, Cartea IV. Însă, spre deosebire de moştenitorii legali,
moştenitorii testamentari renunţă la moştenire fără a indica în favoara cui
renunţă.
d. Dezmoştenirea;
Articolul 1455. Dezmoştenirea
(1) Testatorul poate dezmoşteni pe unul, pe cîţiva sau pe toţi moştenitorii
legali şi nu este obligat să motiveze acest fapt.
(2) Persoana dezmoştenită prin dispoziţie testamentară expresă nu poate
deveni moştenitor legal asupra părţii netestate din avere şi nici asupra
cotelor-părţi la care au renunţat moştenitorii testamentari.
1. Dezmoştenirea este dispoziţia testamentară de ultimă voinţă a testatotului prin
care aceasta înlătură de la moştenire pe unul, pe cîţiva sau pe toţi miştenitorii
legali. Moştenitorii legali pot fi dezmoşteniţi de înterg patrimoniu sau numai o
parte din el.
Însă, dreptul de dezmoştenire este limitat în privinţa moştenitorilor legali ce
dispun de dreptul la cotă din rezerva succesorală. Astfel, testatorul poate
dezmoşteni moştenitorul legal doar în limitele cotitaţiei disponibile, fără a atinge
cota rezervei succsorale, stabilită prin Art.1505. Dacă există temeiuri de a declara
moştinitorul legal nedemn, testatorul îl poate dezmoşteni şi de cota rezervei
succesorale, dar în acest caz va înainta potrivit Art.1513 o acţiune în instanţa de
judecată de decădere din dreptul la cota din rezerva succesorală.
Moştenitorul nu este obligat să invoce în testament motivele dezmoştenirii.
Dezmoştenirea poate fi de două feluri directă (expresă) sau indirectă.
Dezmoştenirea directă (expresă) este atunci cînd testatorul prin dispoziţie
testamentară declară în mod expres că înlătură de la moştenire- în tot sau în parte
– pe unul, pe cîţiva sau pe toţi moştenitorii legali.
Dezmoştenirea este indirectă în cazul în care testatorul prin testarea întregului
patrimoniu sau altor persoane înlătură tăcit unul sau toţi moştenitorii legali de la
moştenire.
2. Moştenitorul legal dezmoştenit prin dispoziţie testamentară expresă (directă) nu
poate moşteni partea de bunuri rămasă netestată. Moştinitorul legal dezmoştenit,
total, nu poate moşteni nici cînd toţi moştenitorii nu au acceptat sau au renunţat,
la moştenire, precum şi în cazul de declarare a nulităţii testamentului în privinţa
altor moştinitori sau de declarare a nedemnităţii celorlalţi moştinitori. Însă, dacă
moştinitorul legal a fost dezmoştenit numai de un anumit bun sau o parte din
bunuri, atunci partea de bunuri de care nu a fost dezmoştenită şi a rămas netestată
poate fi moştenită de către acest moşinitor.
Moştinitori legali sînt în drept de a contesta testamentul prin care au fost
dezmoşteniţi.
e. Păstrarea dreptului la moştenire.
Articolul 1456. Păstrarea dreptului la moştenire
Moştenitorii legali nedesemnaţi în testament îşi păstrează dreptul la
moştenire asupra părţii netestate din avere. Ei, de asemenea, moştenesc şi
partea testată din avere dacă, la momentul deschiderii moştenirii, în viaţă
nu se afla nici unul dintre moştenitorii testamentari sau adică toţi au
renunţat la moştenire.
Moştenitorii legali dezmoşteniţi indirect, prin testarea de către testator a
patrimoniului său altor persoane, pot moşteni partea de bunuri rămasă netestată.
În cazul în care toţi moşinitorii testamentari au decedat pînă la deschiderea
moştenirii sau au renunţat la moştenire şi prin testament nu sînt desemnaţi
substituiţi, atunci moştinitorii legali dezmoşteniţi indirect pot culege moştenirea în
ordinea stabilită de Art.Art. 1500-1501. Ei, de asemenea, vor culege moştenirea şi
în caz de declarare a nulităţii testamentului sau de nedemnitate a moştinitorilor
testamentari.
3.1.Forma testamentului
a. Testamentele asimilate celor autentificate notarial;
Articolul 1458. Forma testamentului
Testamentul poate fi întocmit doar în una din următoarele forme:
a) olograf – scirs în întregime personal, datat şi semnat de testator;
b) autentic - autentificat notarial, precum şi asimilat cu cel autentificat
notarial;
c) mistic – scris în întregime, datat şi semnat de testator, strîns şi sigilat şi
apoi prezentat notarului, care aplică inscripţia de autentificare pe plic şi îl
semnează împreună cu testatorul.
În funcţie de dorinţă sau împrejurările în care se află testatorul, testamentul poate
fi întocmit în una din următoarele forme: a) olograf; b) autentic şi c) mistic. Prin
lege sînt permise şi alte forme de testamente, asimilate celor autentice
(Art.1459).
Fiind un act solemn, testamentul trebuie, în mod obligatoriu, să fie înocmit în una
din formele menţionate.
Toate formele de testamente au valoare juridică egală, deaceea, revocarea sau
modificarea unui testament poate fi făcută prin toate felurile de formă de
testament stabilită de lege.
Testamentul în orice formă trebuie să fie întocmit cu respectarea condiţiilor de
validitate a actelor juridice, stabilite prin lege, a regulilor comune stabilite pentru
toate felurile de testamente, precum şi a dispoziţiilor legale stabilite pentru fiecare
formă de testament.
Pentru întocmirea testamentului în formele menţionate este necesară respectarea
următoarelor reguli comune: forma scrisă şi forma actului separat.
Astfel, orice formă de testament aleasă de testator trebuie să îmbrace forma
scrisă. Cerinţa formei scrise este o condiţie de validitate (ad solemnitatem) şi nu o
condiţie de dovadă (ad probaţionem). Voinţa testatorului, neputînd fi dovedită nici
printr-un mijloc de probă, decît printr-un testament întocmit în scris cu
respectarea cerinţelor stabilite de lege. Prin urmare, sub sancţiunea nulităţii
absolute, testamentul trebuie întocmit în întregime în formă scrisă.
A doua condiţie comună de valabilitate a testamentelor este aceea că nu se admite
întocmirea testamentului de două sau mai multe persoane, nici chiar de către soţii
care locuiesc împreună. Testamentul poate fi întocmit de o singură persoană
printr-un act separat, garantîndu-se, în aşa mod, libertatea de voinţă a testatorului.
a) Testamentul olograf
Potrviit lit. a) al acestui articol testamentul olograf este un testament scris în
întregime personal, datat şi semnat de mâna testatorului.
Sub sancţiunea nulităţii testamentului olograf trebuie respectate trei
condiţii:
- scrierea testamentului de către testator;
- datarea testamentului de testator;
- semnarea testamentului de (mâna) testator.
Scrierea testamentului de către testator. Testamentul olograf trebuie scris în
întregime de către testator. El poate fi scris în orice limbă pe care o posedă
testatorul, cu orice caractere de mână sau de tipar, chiriliţă sau latină, alfabetul
pentru orbi etc.
Testamentul poate fi scris pe orice fel de material: hîrtie, pînză, lemn, piatră, sticlă
etc. şi cu orice instrument: creion, cerneală, pastă, vopsea, carbune, cretă etc.
Testamentul poate fi scris pe mai multe foi separate, cu condiţia că foile ce
urmează să alcătuiască un singur testament şi să nu trezească careva îndoieli.
Nu se admite dactilografierea sau tipărirea testamentului.
Stersăturile, adăugările sau alte rectificări făcute cu mâna testatorului trebuie
datate şi semnate de testator, dacă ele cuprind dispoziţii testamentare noi faţă de
redactarea iniţială. Modificările ulterioare, deasemenea, trebuie să fie semnate şi
datate de către testator.
Ştersăturile sau adausurile făcute în testament de către terţe persoane sînt nule.
Condiţia scrierii testamentului de către testator nu exclude participarea altei
persoane, care să-l ajute la redactarea testamentului, însă această persoană nu
trebuie să vicieze libertatea de ultimă voinţă a testatorului. Deasemenea, testatorul
la întocmirea testamentului poate utiliza un model scris de testament.
Datarea testamentului de către testator. Alte elemente de validitate a
testamentului constituie datarea lui de mâna testatorului. Data trebuie să cuprindă
anul, luna şi ziua cînd a fost întocmit testamentul. Datarea testamentului are
importanţa pentru a putea stabili dacă testatorul a avut descernămînt în momentul
întocmirii testamentului, iar în caz de pluralităţi de testamente succesive, cu
dispoziţii contrare sau încompatibile, în raport cu data lor se stabileşte care
testament exprimă ultima voinţă a testatorului.
Lipsa datei atrage nulitatea testamentului olograf. Însă, în cazul în care data este
incompletă şi se poate stabili cînd a fost întocmit testamentul, precum şi starea de
capacitate a testatorului, testamentul va fi valabil. Sînt aplicabile testamentului
olograf şi prevederile Art.1464 C.C.
Semnarea testamentului de către testator. Testamentul olograf scris de mână
testamentul la sfîrşit trebuie semnat pentru certificarea conţinutului testamentului.
În lipsa semnăturii, testamentul se consideră un simplu proiect de testament lipsit
de efecte juridice, adică este lovit de nulitate absolută.
Semnătura nu trebuie obligatoriu să cuprindă numele şi prenumele testatorului,
însă trebuie aplicată semnătura pe care testatorul o foloseşte obişnuit, chiar şi
pseudonimul său, dacă acest pseudonim este folosit în mod curent pentru
semnarea altor acte juridice şi documente, şi care permite identificarea
testatorului.
b) Testamentul autentic.
Testamentul autentic este acel testament autentificat în condiţiile prevăzute de
lege de către organele competente. Potrivit Art.3 din Legea nr. 1453/2002 pe
teritoriul ţării testamentul poate fi autentificat de către notarii de stat, notarii
privaţi şi alte persoane abilitate prin lege, iar Art.37 din Legea menţionată şi
Art.44 pct. p) din Legea nr. 123/2003 concretizează că sînt abilitaţi să autentifice
testamente secretarii consiliilor locale ale satelor, comunelor, oraşelor şi
municipiilor, unde nu funcţionează birouri notariale. Sînt asimilate testamentelor
autentice, testamentele autentificate de către persoanele cu funcţii de răspundere
indicate la Art.1459.
Testamentele cetăţenilor Republicii Moldova care se află în străinătate pot fi
autentificate de către consulii misiunilor diplomatice (Art. din Legea nr.
1453/2002).
Testamentul autentic se autentifică cu respectarea condiţiilor generale de
întocmire a actelor autentice, precum şi a regulilor speciale prevăzute de lege.
Testamentul se întocmeşte în cel puţin 2 exemplare, unul dintre care se păstrează
în arhiva persoanei ce desfăşoară activitate notarială. Toate exemplarele
testamentului se semnează de testator şi au aceeaşi putere juridică (Art.54 din
Legea nr. 1453-XV din 08.11.2002). Dacă testatorul nu poate semna dintr-o
anumită cauză, testamentul poate fi semnat de o altă persoană conform
prevederilor Art.1460.
Testamentul autentic poate fi întocmit personal de către testator. La indicaţia şi
voinţa testatorului, testamentul poate fi întocmit de altă persoană, notar sau
persoana împuternicită să autentifice testamente. La redactarea testamentelor
autentice ca şi la redactarea actelor juridice se admite utilizarea mijloacelor
tehnice.
Persoana care desfăşoară activitate notarială este obligată să stabilească
identitatea şi să verifice capacitatea de exerciţiu a testatorului (Art.Art.42, 43 din
Legea nr. 1453/2002). La autentificarea testamentelor persoanelor care se află la
tratament, în instituţii medicale, sanatorii, aziluri pentru bătrîni şi invalizi, precum
şi în alte cazuri de boală gravă, notarul (persoana care desfăşoară activitate
notarială) poate fi asistat de mediul respectiv. Dacă pune la îndoială capacitatea
testatorului de a aprecia acţiunile sale şi de a le diriga, persoana care desfăşoară
activitate notarială poate solicita concluzia medicilor, referitor la faptul, dacă
testatorul dispune de deccernămînt la momentul întocmirii testamentului.
Persoana împuternicită cu autentificarea testamentului trebuie să dea citirii
conţinutul testamentului şi să verifice dacă dispoziţiile înscrise în testament
reprezintă ultima voinţă a testatorului, ulterior, testatorul semnează testamentul,
iar notarul sau persoana împuternirită să autentifice testamentul, îl autentifică,
prin aplicarea girului de autentificare (Art.46 din Legea nr. 1453/2002).
Testamentul se înregistrează în registrul general ca o acţiune notarială, precum şi
în cartea testamentelor. Notarul este obligat să informeze imediat Camera
Notarială despre testamentul autentificat, în ordinea stabilită de lege.
Persoanele împuternicite să autentifice testamentul sînt obligate să verifice dacă
dispoziţiile testamentare sînt clare şi complete, dacă nu conţin dispoziţii contrare
legii. La autentificarea testamentului, testatorul nu este obligat să prezinte dovezi
pentru confirmarea dreptului de proprietate asupra bunurilor testate.
Testamentul autentic poate fi revocat sau modificat prin depunerea unei cereri de
revocare sau modificare la notar sau persoana împuternicită sau autentifice
testamentul sau prin întocmirea unui nou testament în orice formă stabilită de
lege.
Nerespectarea regulilor de întocmire şi autentificare a testamentului de forma
dată atrage nulitatea lui. Însă, testamentul va putea fi valabil dacă va îndeplini
condiţiile unui testament olograf.
c) Testamentul mistic.
Testamentul mistic constă dintr-un înscris de ultimă voinţă a testatorului, datat şi
semnat de mâna testatorului strîns şi sigilat într-un plic şi prezentat notarului
pentru aplicarea înscripţiei de autentificare, care trebuie să fie semnată de
testator, şi notar. Cuvîntul “mistic” înseamnă “secret”. Strîngerea şi sigilările
testamentului are drept scop asigurarea secretului testamentului şi face imposibilă
deschiderea plicului şi substituirea testamentului cu alte hîrtii.
Testamentul mistic ca şi testamentul olograf trebuie să fie scris în întregime, datat
şi semnat de testator. Astfel, nu se admite scrierea testamentului de o altă
persoană sau dactilografierea lui.
Testamentul poate fi întocmit pe hîrtie obişnuită, iar hîrtia pe care este scris
testamentul, în mod obligatoriu trebuie să fie strînsă (împăturită) şi întrodusă într-
un plic care se sigilează. Sigilarea se face în sensul lipirii plicului, în aşa mod, ca el
să nu poată fi deschis, decît prin distrugerea plicului. Aplicarea unui sigiliu în
sensul adevărat al cuvîntului ar duce la imposibilitatea întocmirii testamentului
mistic de către persoane care nu dispun de sigilii proprii. Totodată, persoana care
dispune de un sigiliu propriu îl poate aplica pe plicul în care este întrodus
testamentul său.
Testatorul prezintă notarului plicul sigilat, declarînd că textul scris alcătuieşte
testamentul său, că este datat şi semnat. Dacă declaraţia este falsă, testamentul
va fi nul.
Notarul este obligat să aplice pe actul sigilat înscripţia de autentificare pe plic.
Legislatorul nu reglementează ce trebuie să conţină înscripţia de autentificare,
însă reieşind din legislaţia ţărilor care au o asemenea formă de testament, în
înscripţia de autentificare se va indica numele, prenumele şi domiciliul testatorului
precum şi declaraţia testatorului că testamentul este al său. Actul de suprascriere
(inscripţia de autentificare) trebuie datat şi semnat de către testator şi notar. Ca şi
orice act notarial, testamentul mistic se înregistrează în registrul actelor notariale.
Notarul este obligat să respecte condiţiile necesare pentru autentificarea actelor
notariale, adică să verifice identitatea şi capacitatea de exerciţiu al testatorului
(Art.Art. 42, 43 din Legea nr. 1453/2002).
Dacă testatorul nu se poate prezenta la biroul notarial, testamentul mistic, la
solicitarea testatorului, poate fi autentificat la locul indicat de el (Art.38 din Legea
menţionată).
Deoarece, legislatorul nu reglementează că testamentul mistic rămîne la păstrare
la biroul notarial, după efectuarea înscripţiei de autentificare, el va fi restituit
testatorului. Însă, testatorul poate transmite testamentul mistic spre păstrare,
persoanelor care desfăşoară activitate notarială, în ordinea stabilită de Art.77 din
Legea nr. 1453/2002).
Testamentul mistic ca şi cel olograf trebuie prezentat notarului după decesul
testatorului la locul deschiderii moştenirii.
În cazul deteriorării plicului sigilat, testamentul va fi valabil, dacă va întruni
condiţiile testamentului olograf.
Articolul 1459. Testamentele asimilate celor autentificate notarial
(1) Sînt asimilate celor autentificate notarial testamentele autentificate
de:a) medicul principal, şeful, adjuncţii lor în probleme medicale, medicul
de serviciu al spitalului, al unei alte instituţii medicale, al sanatoriului,
drectorul sau medicul principal al azilului pentru invalizi şi bătrîni dacă
testatorul se tratează sau locuieşte într-o astfel de instituţie; şeful
expediţiilor de explorări, expediţiilor geografice şi a altor expediţii
similare, dacă testatorul se află într-o astfel de expediţie;
b) căpitanul navei sau aeronavei, dacă testatorul se află pe navă sau în
aeronavă;
c) comandamntul (şeful) unităţii, marii unităţi, institutului şi colegiului
ilitar dacă la locul aflării lor nu există notar şi dacă testatorul este militar
sau îndeplineşte serviciul în unitatea militară sau este persoană civilă sau
membru al familiei acestuia;
d) şeful instituţiei de privaţiune de libertate dacă testatorul se află în
locuri de privaţiune de libertate.
(2) Testamentul autentificat conform prevederilor alin. (1) se expediază cel
tîrziu a doua zi după autentificare unuia dintre notarii de la locul
instituţiei date.
Necesitatea întocmirii testamentului poate apărea în împrejurări care fac
imposibilă prezentarea testatorului la notar. Pentru ca testatorul să nu se afle în
imposibilitate de a testa din cauza piedicilor cauzate de împrejurările speciale,
legislatorul prin articolul comentat, a stabilit lista instituţiilor şi persoanelor cu
funcţii de răspundere care pot autentifica testamentele persoanelor care se află în
asemenea împrejurări. Lista persoanelor şi instituţiilor indicate este exhaustivă şi
nu poate fi supusă unei largi interpretări.
Testamentele făcute în instituţiile respective sînt asimilate celor autentice şi se
mai numesc speciale, reieşind din împrejurările specifice în care se întocmesc.
Testamentul special poate fi autentificat doar dacă testatorul, care se află în
instituţia respectivă, este în imposibilitate de a autentifica testamentul la notar sau
de a invita notarul în instituţia respectivă.
Testamentul special se întocmeşte în formă scrisă şi forma înscrisului separat. El
poate fi redactat de către testator, o terţă persoană sau persoana împuternicită să-l
autentifice, fără a fi viciată ultima voinţă a testatorului.
Sub sancţiunea nulităţii testamentul trebuie să fie semnat de testator, cu excepţia
cazurilor prevăzute de lege.
Datarea testamentului este obligatorie pentru a stabili dacă testatorul s-a aflat în
împrejurări specifice şi dacă a avut descernămînt în momentul întocmirii
testamentului. Deoarece, acest testament este asimilat celui autentic, persoana ce
autentifică testamentul este obligată să verifice indentitatea şi descernămîntul
testatorului la momentul întocmirii lui.
Autentificarea testamentului se trece într-un registru de înregistrare a acţiunilor
notariale ale instanţei respective.
Testamentul special poate fi revocat sau modificat în ordinea stabilită pentru
celelalte forme de testamente, inclusiv printr-un testament special.
Neîndeplinirea regulilor stabilite de lege pentru întocmirea unui testament
autentic, atrage nulitatea testamentului special.
2. Potrivit prevederilor alin.2, testamentul special trebuie expediat cel tîrziu a doua
zi după autentificare unuia dintre notari de la locul înstituţiei date. Astfel,
testamentul special se întocmeşte în cel puţin trei exemplare, dintre care unul se
restituie testatorului, altul se expediază notarului, iar al treilea rămîne la instituţia
care l-a legalizat.
Care sînt efectele neexpedierii testamentului notarului, legea nu stabileşte.
Probabil că neexpedierea, în genere, a testamentului notarului ar putea atrage
nulitatea lui, cu excepţia cazurilor cînd testamentul, prezentat notarului la data
deschiderii succesiunii, corespunde cerinţelor unui testament olograf.
b. Semnarea testamentului de către o altă persoană;
Articolul 1460. Semnarea testamentului de către o altă persoană
Dacă testatorul, dintr-o anumită cauză, nu poate semna personal
testamentul, la rugămintea şi în prezenţa lui, precum şi în prezenţa a cel
puţin 2 martori şi a notarului, poate semna o persoană. În acest caz,
trebuie indicată cauza care l-a împiedicat pe testator să semneze personal.
Martorii de asemenea semnează în testament.
Testamentul întocmit în orice formă pentru a fi valabil trebuie să fie semnat
personal de către testator. Pentru unele testamente, cum ar fi: testamentul
autentic şi testamentul special se admite semnarea testamentului de către o terţă
persoană, dacă testatorul din cauza unei deficienţe fizice, boli sau din alte cauze
nu poate semna testamentul. La solicitarea testatorului, testamentul poate fi
semnat de către o altă persoană în prezenţa notarului sau persoanei împuternicite
să autentifice testamentul, precum şi în prezenţa a doi martori. În acest caz, în
testament se indică cauza care l-a împiedicat pe testator să semneze testamentul.
Martorii, de asemenea, semnează testamentul. Testamentul nu poate fi semnat de
căte persoana în favoarea căreia este făcut testamentul.
c. Testamentul persoanei analfabete sau cu deficienţe fizice.
Articolul 1461. Testamentul persoanei analfabete sau cu deficienţe fizice
Testamentul persoanei analfabete sau cu deficienţe fizice se întocmeşte în
mod obligatoriu în prezenţa a 2 martori şi a unei persoane care poate
comunica cu testatorul, confirmînd prin semnătură manifestarea lui de
voinţă.
Dacă persoana care doreşte să facă un testament este analfabetă sau oarbă,
atunci persoana împuternicită să autentifice testamentul îi va citi conţinutul
testamentului în prezenţa a doi martori, care de asemenea, semnează testamentul.
În cazul în care orbul este cărturar, el va semna testamentul personal. Dacă
testatorul este surd, mut sau surdomut şi analfabet, atunci la întocmirea
testamentului vor asista doi martori şi o persoană ce va comunica cu el, prin
semnătura sa confirmînd manifestarea de voinţă a testatorului, iar dacă această
persoană este cărturară ea va semna testamentul personal. Nerespectarea acestor
condiţii atrage nulitatea testamentului.