Download - Mesina, Tanasescu, Breviar de Retorica
ANTOANETA T N SESCU LAURA MESINA
BREVIAR DE RETORIC
2006
Editura Cartea Studen eascTel.: 031-402.95.90; Tel./Fax: 021-322.74.93 Str. Matei Basarab nr. 106, bl. 73, et. 8, ap. 32, sect.3, Bucure tie-mail: [email protected] http://www.rotex.roEditur acreditat de C.N.C.S.I.S.
Antoaneta T N SESCU, profesor dr. la Facultatea de Litere, Universitatea Bucure ti.Activitatea didactic universitar : cursuri i seminarii generale de Teoria literaturii, Retoricgeneral i comportamental . Cursuri op ionale, speciale, de masterat: Anatomiadramaticului, Personaj/e, Postmodernism i avangarda, Retorica nega iei i a contesta iei, Spre o teorie a intermediarului, Antiliteratura. C r i: Destin teatral – Aurel Baranga (1986), Ten steps closer to Romania (1999), Proiecte universitare (2001), Unde sunt manierele de alt dat ? (2002), Strategii ale comportamentului european (2003), Sinteze de teorie literar (2004)
Laura MESINA, lector dr. la Facultatea de Litere, Universitatea Bucure ti. Activitate didactic universitar : cursuri i seminarii în domeniile imagologie, teorii ale imaginarului, retoric general i comportamental , retoric i argumentare, metodologii de analiz a imaginii publicitare. Studii în volume colective i reviste de specialitate despre istoria iteoria imaginarului, rela ia text-imagine, istoria culturii. Membru al colii Române de la Roma, Accademia di Romania. Membru fondator i secretar tiin ific al Centrului de Excelen în Studiul Imaginii (CESI) al Universit ii Bucure ti.
Tehnoredactare i copert : Drago George SP TARU
Aceast lucrare a ap rut cu sprijinul Centrului Local de Suport pentru Înv mânt Deschis la Distan din cadrul Facult ii de Litere a Universit ii din Bucure ti
ISBN-10: 973-8952-57-3 ISBN-13: 978-973-8952-57-7
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
TĂNĂSESCU, ANTOANETA Breviar de retorică / Antoaneta Tănăsescu, Laura Mesina. - Bucureşti : Cartea Studenţească, 2006 Bibliogr. ISBN (10) 973-8952-57-3 ; ISBN (13) 978-973-8952-57-7 I. Mesina, Laura 808.5:821.135.1.09(075.8) 808.5
SUMAR
Antoaneta T N SESCU, Laura MESINA Breviar de retoric ................................7
Îndrum ri de lectur ............................9
Schi de program înso it de
suportul bibliografic ...........................26
Sugestii pentru preg tirea
examenului...........................................31
I
Retorica: terminologie, istorie, posibile defini ii, rela ii interdisciplinare, retorica azi. A scrie /
a vorbi. Fondarea retoricii. Contestarea ei. Elogiul retoricii. A vorbi bine, a vorbi corect, a
vorbi frumos. Ars, tehné, scientia? .........................................................................................32
Antoaneta T N SESCU, Retorica, la ordinea zilei..............................................................33
Dic ionar de termeni: argumenta ie, neoretoric , persuasiune, retoric ..............................36
PLATON, Gorgias sau despre retoric ..................................................................................46
E.R.CURTIUS, Sistemul retoricii antice................................................................................57
Jacques DUBOIS, Francis EDELINE, Jean-Marie KLINKENBERG, Philippe MINGUET,
François PIRE, Hadelin TRINON, Poetic i retoric ............................................................61
Michael FOUCAULT, Ordinea discursului ...........................................................................66
Vasile FLORESCU, Rhetorica rediviva .................................................................................71
Paul RICOEUR, Locul „retoric” al lexis-ului........................................................................94
Daniela ROVEN A-FRUMU ANI, Societatea contemporan i revirimentul retoricii ...98
II
Lumea figurilor. Distinc ii terminologice. Flexibilitate i rigiditate în clasific rile propuse de-a
lungul timpului. Func ionarea figurii în text / context. Comunicarea lingvistic . Func iile
limbajului. Sens. Lumea cuvântului – actualizarea în context. Stil, stilistic - procedee
retorice specifice. ....................................................................................................................102
Laura MESINA, Figura i argumentul.................................................................................103
Dic ionar de termeni: comunicare, figur de stil, func iile comunic rii, stil, stilistic , trop111
César Chesneau DU MARSAIS, Idee general despre Figuri. Împ r irea figurilor.
Împ r irea figurilor de cuvinte. Defini ia tropilor.............................................................119
Pierre FONTANIER, Defini ia figurilor discursului ...........................................................124
Boris TOMA EVSKI, Lexicul poetic ...................................................................................127
Tudor VIANU, Dubla inten ie a limbajului i problema stilului.......................................130
Erich AUERBACH, Postfa a autorului ................................................................................134
Roman JAKOBSON, Lingvistic i poetic .........................................................................136
Jacques DUBOIS, Francis EDELINE, Jean-Marie KLINKENBERG, Philippe MINGUET,
François PIRE, Hadelin TRINON, Descrierea domeniilor. Metalogismele........................148
Solomon MARCUS, Figurile poetice....................................................................................157
Gérard GENETTE, Figuri......................................................................................................162
Françoise THOM, Asimilarea realului de c tre limba de lemn i Un antilimbaj.............169
Tatiana SLAMA-CAZACU, Limba de lemn – o universalie în contextul românesc........181
III
Tipologia elocin ei: judiciar, deliberativ, demonstrativ. Elocin a barei, a amvonului, elocin a
politic , academic , militar , parlamentar . Procedee specifice. Legile polemicii civilizate.
Structura elogiului. Organizarea discursului: exord, diviziune, nara iune, confirmare,
respingere, perora ie. Argumenta ia. Tehnici i conven ii. Oratorul ......................................200
Antoaneta T N SESCU, Ordinea discursului ...................................................................201
Dic ionar de termeni: cli eu, discurs....................................................................................210
ARISTOTEL, Despre diferitele genuri de stil .....................................................................212
Marcus Tullius CICERO, Despre exord, nara iune i diviziune.........................................216
Marcus Fabius QUINTILIANUS, Despre perora ie.............................................................223
Simeon MARCOVICI, Despre digresii.................................................................................229
Titu MAIORESCU, Oratori, retori, limbu i ........................................................................231
G. C LINESCU, Oratoria i cerebralitatea........................................................................237
Roland BARTHES, Vechea Retoric (trad. Laura Mesina)..................................................243
Constantin S L V STRU, Persuasiunea i manipularea în practica discursiv ...........247
IV
Antologie de texte..................................................................................................................251
A. 9 discursuri rostite în România între 1900 – 1993......................................................252
Elocin a academic : George ENESCU, Despre Iacob Negruzzi i despre intrarea muzicei
la Academia Român ............................................................................................................252
R spunsul academicianului G. I EICA..............................................................................253
Elocin a politic : Nicolae TITULESCU, Îndemn la ac iune creatoare...............................261
Elocin a militar : Ion ANTONESCU, Ordin de zi c tre armat - comentat de Sorin
ALEXANDRESCU, Un text al generalului ........................................................................262
Elocin a parlamentar : Barbu TEF NESCU-DELAVRANCEA, Discurs rostit în Camer .270
Nicolae MANOLESCU, Cuvânt rostit în edin a Camerelor reunite ...............................272
Elocin a laudativ : Nicolae TITULESCU, Discurs rostit la dejunul oferit în cinstea lui
Alvin Mansfield Owsley, ambasadorul U.S.A. la Bucure ti..............................................276
Elocin a funebr : Nicolae IORGA, Discurs la înmormântarea lui Constantin Erbiceanu
Iuliu MANIU, Discurs la înmormântarea lui Virgil Madgearu ........................................281
B. Elocin a polemic .........................................................................................................282
Regulile polemicii civilizate (Oxford, 1890)........................................................................282
Vincenzo LO CASCIO, Zece reguli pentru o argumenta ie ideal ....................................283
C. „Eseuri aproape politice” ............................................................................................285
Paul VALÉRY, Discurs pentru istorie .................................................................................285
Mircea ELIADE, Mai multe feluri de a pierde timpul........................................................292
Gabriel LIICEANU, Apel c tre lichele .................................................................................296
Ion CARAMITRU, Discurs inut în Camera Comunelor din Parlamentul Britanic.......297
Vaclav HAVEL, Godot nu va veni, pentru c el nu exist ................................................305
Discurs la Parlamentul Europei ..............................................................309
7
Breviar de retoric
Cum retorica a p truns greu i doar în ultimii ani în unele programe universitare din
România, prezentul Breviar a experimentat, dup anul 2000, când a ap rut prima edi ie, mai
multe solu ii de sumar, luând în considerare atât imperativele disciplinei, cât i pe cele ale
universului de lectur / interes al studen ilor. Cu deosebire acest din urm aspect a determinat
includerea în volum a câtorva discursuri, astfel încât principiile teoretice s fie validate /
valorificate de text. În sfâr it, Breviarul î i asum toate urm rile ce decurg din condi ia sa de
suport de curs în cadrul sistemului de înv mânt la distan (Facultatea de Litere, anul al III-
lea, specializarea Comunicare Social i Rela ii Publice). Nu în ultimul rând, i op iunea
pentru o bibliografie u or de consultat în bibliotecile române ti.
9
Îndrum ri de lectur
Prezen a unui capitol cu acest titlu are, aici, suficiente justific ri. În primul rând, din
motive independente de voin a celor ce citesc (sau r sfoiesc) paginile de fa , retorica nu a
f cut parte din programa obligatorie nici a claselor gimnaziale, nici a celor de liceu. Ca atare,
absolven ii unor asemenea forme de înv mânt nu cunosc aproape nimic din istoria i
actualitatea disciplinei i, mai ales, nu pot decât aproxima sensul terminologiei specifice.
În al doilea rând, cartea adun studii teoretice de specialitate a c ror lectur presupune
familiarizarea cu lumea conceptelor i a demonstra iei de idei. Lucru deloc simplu, mai cu
seam c lectorii viza i sunt tineri i foarte tineri. i chiar dac nu ar fi a a, înc ar fi destul de
dificil de urm rit meandrele argumenta iei, de evaluat ponderea i semnifica ia detaliului în
cadrul întregului, de fixat orizontul rela iilor, al filia iilor, al influen elor i, nu în pu ine
cazuri, al cauzalit ilor directe. Aceasta, în condi iile în care, scrise sau ap rute între secolul
V înainte de Christos i pragul anilor 2000 (cum este indicat de fiecare dat între paranteze),
textele au imprimat în fibra lor cea mai profund efigia unei mentalit i, implicit a unor
conven ii i a unor procedee de verbalizare a mentalit ii. În plus, cum multe dintre studiile
incluse în sumar, de la dialogul Gorgias de Platon la capitolul introductiv al Retoricii
generale apar inând Grupului µ de la Liège, au o explicit sau implicit tent polemic ,
asupra cititorului apas o obliga ie în plus: aceea de a ti, fie i rezumativ, circumstan ele i
motiva iile redact rii textului. C ci, r mânând doar la exemplele amintite mai sus, f r
cunoa terea teoriei sofi tilor, nu va fi u or de în eles reac ia lui Platon, iar reconsiderarea
sarcastic de c tre autorii Retoricii generale a sintezelor dedicate figurilor i tropilor de c tre
Du Marsais sau Fontanier cu 100 i 200 de ani înainte s-ar reduce la un simplu episod
actualizat al luptei dintre „antici” i „moderni”. i, pentru a încheia aceast prea stufoas
divaga ie, constat m c nu doar incompatibilit ile de op iune profesional separ c r ile din
aceast carte. Ad ug m incompatibilit ile de ordin politic, asumate, probabil, la nivel retoric,
precum într-o formulare româneasc a anilor ’70: „o cercetare cât de fugar ne duce la
observa ia c ast zi, pentru a se pune cap t sau m car pentru a se mic ora criza în care se
zbate cultura burghez ...”.
În sfâr it, în al treilea rând, nu poate fi omis faptul c toate informa iile de aici sunt
transmise la distan i c absen a orelor s pt mânale de curs / seminar, a contactului
nemijlocit student / profesor trebuie suplinite prin ceva.
Poate prin chiar îndrum rile, sfaturile (sau cum dori i s le numi i) ce urmeaz în
10
continuare. La majoritatea titlurilor din sumar - sumar respectând ordinea cronologic dup
data primei apari ii / redact ri -, se propune o gril menit s sublinieze ideile mari din text,
s atrag aten ia asupra terminologiei, s g seasc solu ii de aplicabilitate practic a
conceptelor teoretice i, nu de pu ine ori, s solicite opinia cititorilor. Astfel, sec iunea
intitulat De re inut sugereaz lista terminologic minimal aflat în studiul respectiv.
Insist m ca în cazul Dic ionarelor de termeni s fie re inu i to i termenii scri i cu caractere
italice. În continuare, Întreb rile posibile încearc s fixeze cuno tin e, dar i s incite la
r spunsuri originale. De recitit / de comentat inten ioneaz s eviden ieze punctul sau
punctele de maxim interes ale textului, iar Exerci iul aplicativ propune o cale de trecere de
la teorie la practic , folosind în consecin atât discursurile rostite în România între 1900-
1993, cât i pe cele grupate în sec iunile Elocin a polemic i „Eseuri aproape politice”. Se
cuvine o men iune: am reprodus, ca pe un adev rat model de analiz , capitolul pe care
profesorul Sorin Alexandrescu îl dedic , în Paradoxul român, discursului Mare alului
Antonescu (1941). Sper m ca Îndrum rile s fie receptate a a cum le-am gândit: o form
colegial de dialog, generând urm ri benefice.
PLATON, Gorgias sau despre retoric (390-385 î.d. Ch.), în
OPERE, vol. I (1974)
De re inut: a convinge, a înv a, a crede, a cunoa te
De recitit / de comentat: Defini ii ale retoricii: „empirismul” producerii unei delect ri i
pl ceri; „nu este o îndeletnicire ce ine de art , ci una proprie unui spirit inventiv i îndr zne ,
prin natura lui abil în a-i câ tiga pe oameni. Pe scurt, eu o numesc «lingu ire»”; „ una dintre
artele ce s vâr esc i împlinesc totul prin cuvânt”; „f uritoarea convingerii”; a convingerii
„întemeiate pe credin , nu pe înv tur ”. Reciti i pasajul 456b-456e i concluzia lui
conform c reia oratorul este capabil s vorbeasc în fa a oricui despre orice. Reciti i pasajul
465a-466a.
Exerci ii aplicative: Care sunt procedeele discursului polemic? Cum se armonizeaz atacul
i retractilitatea, gestul impulsiv i gestul de a teptare? Disput personalizat sau disput de
idei? (A.T.)
11
R. M. CURTIUS, Sistemul retoricii antice, în
LITERATURA EUROPEAN I EVUL MEDIU LATIN (ed. germ.1948; ed. rom. 1970)
De re inut: inven ie, disposi ie, elocu ie, memoria, actio, cuvânt ri fastuoase, retorica
panegiric (epidictic ), argumenta ie, loci communes, topos, stilul „ornatus”
Întreb ri posibile: Toposul contribuie la fluidizarea argumenta iei retorice?
De recitit / de comentat: tipologia elocven ei, cele 5 p r i ale cuvânt rilor
Exerci ii aplicative: Analiza i p r ile discursurilor din antologia de la sfâr itul Breviarului.
(A.T.)
Jacques DUBOIS,..., Poetic i retoric , în
RETORICA GENERAL (ed. fr. 1970; ed. rom. 1974)
De re inut: teoria argument rii, figuri, tropologia
Întreb ri posibile: „Alian a” dintre gramatic , dialectic i retoric apar ine doar „fazei
preistorice a lingvisticii”?
De recitit / de comentat: „Odat abolit ideea c arta este o decora ie suplimentar , va
deveni posibil în elegerea retoricii nu ca o arm a dialecticii, ci ca un instrument al poeticii”.
Aceast tez revizuie te sau confirm teoria clasic vizând caracterul „ornamental” al
figurilor retorice? (A.T.)
Michel FOUCAULT, ORDINEA DISCURSULUI (ed. fr. 1970; ed. rom. 1998)
De re inut: voce, cuvânt, istorie, institu ie, ordinea discursului, ordinea legilor, putere,
discurs, proceduri de control, proceduri de legitimare, proceduri interne, clasificare,
ordonare, distribu ie, eveniment, comentariu, text, autor
Întreb ri posibile: Care este rela ia dintre institu ie, putere i discurs, în viziunea lui
Foucault? Ce înseamn „ordine”? Care sunt ordinile discursului, respectiv procedurile de
control? Ce înseamn pentru discurs “evenimentul”? Cine este “autorul” lui Foucault?
De citit / de comentat: “…cel pu in de la o anumit epoc încoace, persoana care începe s
scrie un text la orizontul c ruia bântuie o virtual oper reia pe cont propriu func ia autorului:
12
ceea ce scrie i ceea ce nu scrie, ceea ce schi eaz chiar i cu titlul de ebo , de ciorn
provizorie, i ceea ce va l sa nescris – pentru c nu este interesant – tot acest joc al
diferen elor este prescris de func ia-autor. Aceast func ie este fie preluat din epoc , fie
modificat de autorul însu i. C ci el poate foarte bine s r stoarne imaginea tradi ional pe
care o avem despre autor: în tot ceea ce ar fi putut spune, în tot ceea ce spune în fiecare zi, în
fiecare clip , scriitorul î i decupeaz profilul înc tremur tor al operei pornind tocmai de la o
nou ipostaz a autorului.”
Exerci ii aplicative: Discuta i comparativ procedurile discursului i p r ile discursului, din
concep ia clasic . (L.M.)
Vasile FLORESCU, Rhetorica rediviva, în
RETORICA I NEORETORICA. GENEZ , EVOLU IE, PERSPECTIVE(1973)
De re inut: neoretoric , persuasiune, convingere, verosimil, adev r, homo loquens, homo
eloquens
Întreb ri posibile: Care sunt motivele / circumstan ele care explic , dup Vasile Florescu, pe
de o parte, „deprecierea retoricii” i, pe de alt parte, „reabilitatarea” ei? Care sunt, în
viziunea autorului, elementele definitorii pentru „procesul literaturiz rii retoricii”? Ce urm ri
are „fundarea ideii de m re ie a omului pe facultatea vorbirii”?
De recitit / de comentat: Identifica i cele „trei faze mari” din istoria defini iilor retoricii.
Teorii cu privire la geneza retoricii. Elocin a de tip Ulise / de tip Nestor. Retoric / filosofie,
retoric / lingvistic , retoric / poetic . (A.T.)
Paul RICOEUR, Locul retoric al lexis-ului, în
METAFORA VIE (ed. fr. 1975; ed. rom. 1984)
De re inut: tekhné, dialectic , retoric , silogism-entimem , dimensiunea intersubiectiv i
dialogal , topic i topologie, convingere, persuasiune, argument obiectiv
Întreb ri posibile: Care este viziunea lui Aristotel asupra retoricii? Care este raportul dintre
argumenta ie, elocin i retoric ? Ce înseamn tekhné în viziunea lui Aristotel? Care este
13
raportul dintre retoric i dialectic la Aristotel? Ce reprezint pericolul “locurilor comune”?
Care e raportul dintre retoric i persuasiune?
De citit / de comentat: “Retorica va r mâne deci cel mult «antistrofa» dialecticii, dar nu se
va dizolva în ea.”.
Exerci ii aplicative: Stabili i o schem a rela iilor dintre retoric i celelalte practici discursive
men ionate de Ricœur cu trimitere la Aristotel, punând îns în centru retorica. (L.M.)
Daniela ROVEN A-FRUMU ANI, Societatea contemporan i revirimentul retoricii, în
ARGUMENTAREA. METODE I STRATEGII (2000)
De re inut: “filosofia lui NU”, macroretorica, microretorica, noua retoric , practic discursiv ,
discurs, docere-delectare-movere, argumentare, „reconstruc ia limbajului ca ac iune”
Întreb ri posibile: Ce înseamn “macroretorica” i “microretorica”? Cum i de ce este
dep it vechea retoric ? Istoric vorbind, ce înseamn “argumentare” i “reconstruc ia
limbajului ca ac iune”?
De citit / de comentat: “Spre deosebire de momentul ini ial al retoricii, când opozi ia
convingere / persuasiune era net în favoarea primului termen, la ora actual argumentarea nu
mai este considerat doar seduc ie a auditoriului, conversiune psihologic a logicului, ci
spa iul privilegiat al reconstruc iei limbajului ca ac iune («How to do things with words» – în
termenii filosofiei analitice a limbajului.)”
Exerci ii aplicative: Stabili i, dup modelul analizei argumentative realizate de Constantin
S l v stru, schema argumentativ a legendei lui Corax i Tisias, redate de Roven a-
Frumu ani în fragmentul citat. (L.M.)
César Chesneau DU MARSAIS, Idee general despre Figuri, ..., în
DESPRE TROPI (ed. fr. 1730; ed. rom. 1981)
De re inut: figuri, antitez , apostrof , acumulare, elips , prosopopee, sincop , sileps ,
repeti ie, tropi
Întreb ri posibile: Care este defini ia figurii, dat de c tre Du Marsais? Care este împ r irea
figurilor la acela i autor? Cum sînt împ r ite figurile de cuvinte? Ce sînt tropii?
14
Exerci ii explicative: Identifica i în textele din “Eseuri aproape politice” cîteva dintre
figurile i tropii prezenta i de c tre Du Marsais. (L.M.)
Pierre FONTANIER, Defini ia figurilor discursului, în
MANUAL CLASIC PENTRU STUDIUL TROPILOR (ed. fr. 1830; ed. rom. 1977)
De re inut: figura ca metafor , figura de cuvinte, figura de gândire, idee, gândire, discurs,
figuri mixte, sens propriu, sens deturnat, figur , trop, figura de dic ie, figura de construc ie,
figura de elocu ie, figura de stil
Întreb ri posibile: Ce sînt figurile discursului? Ce sînt figurile de cuvinte?
De recitit / de comentat: Comenta i clasificarea figurilor discursului.
Exerci ii explicative: Prezenta i diferen ele dintre sistemul figurilor prezentat de c tre Du
Marsais i cel prezentat de Fontanier. (L.M.)
Boris TOMA EVSKI, Lexicul poetic, în
TEORIA LITERATURII. POETICA (ed. rus 1925; ed. rom. 1973)
De re inut: sens, semnifica ie, context, sens fundamental, asocia ii semantice posibile,
poten iale, indici secundari ai sensului, fraze ablonarde.
Întreb ri posibile: Ce urm ri decurg din analogia cuvânt / atom de hidrogen? „Înnoirea
asocia iilor lexicale” se poate ob ine numai prin „transferarea cuvintelor într-un mediu lexical
neobi nuit (subl. n. A.T.) sau arogând cuvântului un sens neobi nuit (subl. n. A.T.)”?
De recitit / de comentat: „Noi îns înv m limba i ne deprindem cu ea nu prin intermediul
dic ionarului, ci al dialogului viu, adic prin receptarea frazei. Cuvântul realizeaz o
semnifica ie exact , un sens deplin numai în contextul frazei”.
Exerci ii aplicative: Urm ri i procesul de actualizare semantic a cuvântului în context,
pornind de la oricare dintre discursurile aflate în sumar. (A.T.)
15
Tudor VIANU, Dubla inten ie a limbajului i problema stilului, în
ARTA PROZATORILOR ROMÂNI (1941; reed. 1966)
De re inut: inten ia tranzitiv , inten ia reflexiv , locuri comune, formule de întâmpinare i
polite e, stil
Întreb ri posibile: Cui îi sunt specifice cele dou „inten ii”? Prin ce se caracterizeaz fiecare
dintre ele? În ce raporturi se afl ? Pot exista mesaje pur tranzitive? Dar pur reflexive? Care
este, în aceast direc ie, opinia lui Tudor Vianu? Dar a dumneavoastr ? De ce „valoarea de
circula ie” a unui vers de Eminescu sau Racine este mai redus decât a unei ecua ii
matematice?
De recitit / de comentat: Comenta i: „Nu tirea despre felul în care izvor sc apele
intereseaz în acest vers...”. Pute i repeta acela i lucru cu aplicare la o fraz din discursul
mare alului Antonescu (1941)? Sau la o fraz dintr-un cotidian ap rut la începutul anului
2006? Sau la o fraz dintr-unul dintre textele propuse în aceast carte? Defini i „cercul
autenticilor cititori” ai poeziei eminesciene. Repeta i aceea i opera iune cu referire la
situa iile men ionate mai sus (discurs, articol de ziar, studiu de specialitate). Comenta i:
„Peste tirea nud se adaug aureola unei ambian e subiective”. Care este defini ia stilului la
Tudor Vianu? Ce alte defini ii citeaz teoreticianul român? Ce alte defini ii cunoa te i?
Exerci ii aplicative: Citi i discursurile funebre rostite de Nicolae Iorga (1913) i Iuliu Maniu
(1940) din perspectiva coexisten ei celor dou „inten ii” ale limbajului. Exist accente /
diferen e specifice între texte din acest punct de vedere? (A.T.)
Erich AUERBACH, Postfa a autorului, în
MIMESIS (ed. germ. 1946; ed. rom. 1967)
De re inut: mimesis, nivelurile stilistice ale reprezent rii literare. Auerbach porne te de la o
celebr metafor , „roata vergilian ”, elaborat , în Evul Mediu, de Servius i Donatus,
metafor prin care nivele stilistice sunt asociate principalelor opere ale poetului latin: stilul
nobil (grav), ca imagine a Eneidei, cel mijlociu, în rela ie cu Georgicele, cel umil (familiar),
cu Bucolicele. Câmpurile tematice i psihologice au grani e de netrecut i sunt predestinate a
fi tratate doar într-un anume registru stilistic. Idea, de sorginte platonician , dezvoltat , apoi,
16
de Aristotel i sub numele de „teoria purit ii genurilor i speciilor”, va rezista pân spre
vremurile moderne.
Întreb ri posibile: În ce constau „cele dou fisuri”, „iruperi” în teoria nivelurilor stilistice?
i cu ce urm ri? Sunt aceste „fisuri” vizibile i în oratorie?
De recitit / comentat: Întârzia i pe analiza fenomenului realismului francez, dar i pe
impactul pe care faptele i destinul Mântuitorului l-au avut în op iunile stilistice ale Europei.
Exerci ii aplicative: Manipularea este o urmare a acestor „fisuri”? (A.T.)
Roman JAKOBSON, Lingvistic i poetic , în
PROBLEME DE STILISTIC (ed. engl. 1960; ed. rom. 1964)
De re inut: poetic , sincronie / diacronie, comportament verbal, denota ie / conota ie,
func ii ale limbajului, mesaj, context, cod, contact, referent, func ie fatic , emotiv / emo ional,
metalimbaj, selec ie / combinare
Întreb ri posibile: Care este, dup Roman Jakobson, defini ia poeticii? Care sunt, în opinia
sa, func iile limbajului?
De recitit / de comentat: „Dup cum am mai spus, studiul lingvistic al func iunii poetice
trebuie s dep easc limitele poeziei, iar pe de alt parte, studiul ligvistic al poeziei nu se
poate limita la func iunea poetic ”.
Exerci ii aplicative: Aplica i schema factorilor esen iali ai comunic rii verbale i pe cea a
func iilor acestora la analiza discursului rostit de Nicolae Titulescu la plecarea ambasadorului
U.S.A. din România (1935). (A.T.)
Jacques DUBOIS..., Descrierea domeniilor. Metalogismele, în
RETORICA GENERAL (ed. fr. 1970; ed. rom. 1974)
De re inut: metaplasme, metataxe, metasememe, metalogisme
Întreb ri posibile: Care este rela ia dintre metalogisme i realitate? Ce rol joac
metasememele în comunicarea lingvistic ?
De recitit / de comentat: Compara i no iunile propuse de Grupul µ de la Liège i sistemul
figurilor propus de Fontanier. (L.M.)
17
Solomon MARCUS, Figurile poetice, în POETICA MATEMATIC (1970)
De re inut: „figurile poetice ca abatere de la norm ”, abatere, norm , grad zero,
sintagmatic / paradigmatic.
Întreb ri posibile: Cum î i motiveaz Solomon Marcus op iunea pentru a defini limbajul
poetic ca abatere de la limbajul tiin ific i nu de la cel cotidian (uzual)?
De recitit / de comentat: Repeta i criteriile folosite în clasificarea abaterilor. Comenta i
„accep iunea pur statistic ” a normei.
Gérard GENETTE, Figuri, în FIGURI (ed. fr. 1972; ed. rom. 1978)
De re inut: figur , semnificant, literal, stil figurat, stil ornamental, stil ornat, trop, figur de
stil, denota ie / conota ie, func ia autosemnificant a literaturii moderne
Întreb ri posibile: În ce const „hiatusul” între „limbajul real i cel virtual? Care este
distinc ia dintre valoarea impresiv i cea expresiv a figurii? „De ce figura semnific mai
mult decât expresia literal ”? De ce „ast zi, opera retoricii nu mai are în ceea ce prive te
con inutul s u decât un în eles istoric”?
De recitit / de comentat: Compara i diferitele solu ii în în elegerea figurii a a cum au fost ele
formulate de la Pascal sau Fontanier spre lumea modern . Reciti i ultimul paragraf al
studiului pentru a medita asupra lui : „literatura modern î i are retorica ei proprie, care
const tocmai (cel pu in pentru moment) în refuzul retoricii”.
Exerci ii aplicative: Identifica i, pe de o parte, câteva dintre concepte, iar, pe de alt parte,
câteva dintre figurile discutate în text, pornind de la discursurile antologate în Breviar. (A.T.)
Françoise THOM, Asimilarea realului de c tre limba de lemn, ..., în
LIMBA DE LEMN (ed. fr. 1987; ed. rom. 1993)
De re inut: limba de lemn, deghizarea limbii de lemn de aparat, discurs de aparat
Întreb ri posibile: Care sunt, dup Françoise Thom, „motivele care stau la originea
succesului limbii de lemn”?
18
De recitit / de comentat: „Limba de lemn func ioneaz pe baza unei duble imposturi: ea a
disociat cuvintele de lucruri; i ea pretinde s compenseze pierderea sensului, imaginând un
alt univers, total i imediat semnificant, pentru c este structurat ca limbajul /.../ Aceste
precau ii au permis demascarea primei escrocherii a limbii de lemn: în ciuda deghiz rii ei în
cuvinte i în propozi ii, ea nu mai este o limb ; nu mai g sim în ea nimic din ceea ce
constituie limbajul, nici libertatea de a alege cuvintele i ideile, nici prezen a unui subiect,
nici nota ia timpului, nici un ra ionament de formulat, nici un sens de exprimat. Dup ce a
fost posedat de ideologie, limbajul nu mai este decât umbra lui însu i”.
Exerci ii aplicative: Verifica i pe un text jurnalistic, eseistic etc. dac Fraçoise Thom are
dreptate vorbind despre succesul limbii de lemn. (A.T.)
Tatiana SLAMA-CAZACU, Limba de lemn – o universalie în contextul românesc, în
STRATAGEME COMUNICA IONALE I MANIPULAREA (2000)
De re inut: limba de lemn, cli eu, automatism, imita ie neobligatorie
Întreb ri posibile: Care sunt tr s turile limbii de lemn? Ce înseamn „neofilia verbal ” i ce
exemple pute i da?
De recitit /de comentat: Comenta i: „Într-adev r, în România, treptat – dar nu dup mult
vreme, ci înc din anii 1950 -, Ll a devenit în genere un mijloc de anihilare a
gândirii, de introducere a unor structuri de gândire din afara individului.”
Exerci ii aplicative: Comenta i cu exemple defini ia dat de autoare „limbii de lemn” (pct.
3.1.). Da i exemple de sintagme uzitate în limbajul cotidian, în mass-media
contemporan româneasc i în limbajul politicienilor români. (L.M.)
ARISTOTEL, Despre diferitele genuri de stil, în
RETORICA (334-324 î.d. Ch.; ed. rom. 2004)
De re inut: stil propriu limbii scrise / discu iei
Întreb ri posibile: De ce „discursurile proprii limbii scrise par seci în dezbaterile publice, pe
când cele ale oratorilor, care au fost bine rostite, par profane în mâinile cititorilor”?
De recitit / de comentat: pasajul 1413b30 – 1414a. Comenta i distinc ia stil deliberativ / stil
19
judiciar. Reciti i: „Îns stilul deliberativ seam n , în întregime chiar, cu desenul în perspectiv ”.
Exerci ii aplicative: urm ri i distinc ia stil deliberativ / stil judiciar pe texte. (A.T.)
Marcus Tullius CICERO, Despre exord, nara iune i diviziune, în
DESPRE INVEN IUNE (85 î.d. Ch.; ed. rom. 1973)
De re inut: exord, nara iune, diviziune, genuri de cauze
Întreb ri posibile: Care sînt genurile de cauze? Cum se capteaz bun voin a auditoriului?
Care sînt regulile exordiului? Care sînt tr s turile nara iunii?
De recitit / de comentat: Comenta i modul în care sînt construite caracteristicile p r ilor discursului.
Exerci ii aplicative: Identifica i într-un text din “Eseuri aproape politice” exordul,
nara iunea, diviziunea (L.M.)
Marcus Fabius QUINTILIANUS, Despre perora ie, în
ARTA ORATORIC (95-96 d. Ch.; ed. rom. 1974)
De re inut: perora ie
Întreb ri posibile: Care sînt tr s turile perora iei?
De recitit / de comentat: Comenta i rela ia dintre orator i auditor la nivelul perora iei.
Exerci ii aplicative: Identifica i într-unul din textele din “Eseuri aproape politice” perora ia
i analiza i-o. (L.M.)
Simeon MARCOVICI, Despre digresii, în
CURS DE RETORIC (1834; reed. 1990)
De re inut: digresiune
Întreb ri posibile: Ce este digresiunea?
De recitit / de comentat: Comenta i dac i în ce m sur sînt necesare digresiunile.
Exerci ii aplicative: Identifica i într-unul din textele din “Eseuri aproape politice” diverse
digresiuni i analiza i-le. (L.M.)
20
Titu MAIORESCU, Oratori, retori i limbu i (1902), în
CRITICE, vol. II (1967)
De re inut: oratori, retori, limbu i
Întreb ri posibile: E o gre eal a „judeca omul politic dup darul vorbirii?” În ce const
„declama ia goal ”? „Competen a” sau „îmbel ugate înfloriri literare”? Antinomie sau
complementaritate?
De recitit / de comentat: clasificarea oratoriei i a oratorilor contemporani (circumstan ele,
motiva iile, scopul actului de a vorbi).
Exerci ii aplicative: Este valabil acest tablou tipologic i azi? (A.T.)
G. C LINESCU, Oratoria i cerebralitatea (1943/1944), în
APROAPE DE ELADA (1985)
De re inut: be ia de cuvinte, artificialitate, argu ie, oratoria simbolistic , predicator bufon,
oratoria universitar
Întreb ri posibile: Retorica nu e altceva decât „limbu ie”? Oratoria este doar „o art de a
mi ca vulgul?”
De recitit/de comentat: Compara ie oratorie / actorie. Re ine i enumerarea „exhibi iilor
mimice”. Care e mesajul purtat de titlu?
Exerci ii aplicative: Analiza i, folosind propriile observa ii, caracteristicile oratoriei
universitare. (A.T.)
Roland BARTHES, Vechea Retoric (1964-1965), în
AVENTURA SEMIOLOGIC (1985)
De re inut: exordiu, captatio benevolentiae, cauze, partitio, epilog, perioada, narratio, ordo
naturalis, ordo artificialis, descriere, confirmatio
Întreb ri posibile: Care sunt p r ile discursului în prezentarea lui Barthes? Ce strategii
discursive / compozi ionale sunt recomandate?
21
De citit / de comentat: “Ordo artificialis determin un puternic decupaj al suitei / înl n uirii
faptelor, pentru c se urm re te ob inerea unor unit i mobile, reversibile; aceasta implic sau
produce o în elegere particular , puternic marcat , pentru c decupajul distruge natura (mitic
a) timpului linear. Opozi ia celor dou “ordini” poate s se petreac nu în planul faptelor, ci
în acela al p r ilor discursului: ordo naturalis este atunci ceea ce respect norma tradi ional
(exord, narratio, confirmatio, epilog), ordo artificialis este ceea ce bulverseaz aceast
ordine sub presiunea circumstan elor; paradoxal ( i acest paradox este f r îndoial frecvent),
naturalis vrea s spun cultural, iar artificialis vrea s spun spontan, contingent, natural.”
Exerci ii aplicative: Identifica i într-unul din discursurile din capitolul “Eseuri aproape
politice” toate no iunile retorice explicitate de Roland Barthes. (L.M.)
Constantin S L V STRU, Persuasiune i manipulare în practica discursiv , în
TEORIA I PRACTICA ARGUMENT RII (2003)
De re inut: tehnici de argumentare, interlocutor, persuasiune, propozi ie-temei, propozi ie
concluzie, manipulare
Întreb ri posibile:
1. Care sunt c ile prin care manipularea „se strecoar în lume”? Pute i ad uga i altele la cele
enumerate în studiul de fa ? Ce este argumentarea i care sunt condi iile ei de realizare? Ce
este persuasiunea i cum se realizeaz ea? Ce importan are pentru procesul persuasiunii
atitudinea interlocutorilor?
2. Comenta i: “Prezen a manipul rii devine ast zi cvasi-universal : în dezbaterile politice, în
disputele cu colegii, în încercarea de a ocoli vigilen a efului, în tendin a de a ob ine succesul
în fa a celorlal i cu orice pre ; maxima lui Machiavelli («scopul scuz mijloacele») este parc
tot mai des întâlnit . Poate c i mijloacele prin care se poart ast zi disputele i polemicele
faciliteaz o astfel de situa ie. Suntem tenta i s încerc m i altceva pentru a domina
adversarul, dac numai cu mijloacele ra ionalit ii intelective nu reu im!”
De recitit / de comentat: Defini ia persuasiunii. Persuasiune / criteriu moral. De la
persuasiune la manipulare. De la eroare la inducerea i vigoarea persuasiunii / manipul rii pe
baza unor recente lecturi jurnalistice sau a vizion rii de emisiuni de televiziune. Identifica i în
discursurile din Breviar un exemplu de argumenta ie retoric i unul de persuasiune, dup
22
modelul de analiz prezentat de Constantin S l v stru. Comenta i diferen ele dintre cele dou
proceduri discursive. (A.T. i L.M.)
A. Studiu de caz: 9 discursuri rostite în România între 1900-1993
1. „Sublinierea neputin ei de a face fa temei” i „elogiul str mo ilor i al faptelor lor”
sunt doi topoi men iona i de Curtius. Ce loc ocup ace tia în discursul funebru rostit
de Nicolae Iorga (1913) i în cele academice rostite de G. Enescu i Gh. i eica
(1933)?
2. Care este ponderea detaliului fizionomic în portretizarea polemic sau laudativ ? Dar a
detaliului (auto)biografic? Aplica ie pe discursurile rostite de B. tef nescu-
Delavrancea (1900), N. Iorga (1913), N. Titulescu (1935), Iuliu Maniu (1940),
Nicolae Manolescu (1993).
3. Cum explica i c statutul de persoan public i apartenen a la o na iune, profesie, grup
intelectual sunt asumate de oratori în locul statutului de persoan privat ? Verifica i
aceasta citind discursurile antologate în cartea de fa .
4. O schimbare de accent de-a lungul secolului trecut: de la exprimarea cu patos a
sensibilit ii, spre reticen a lucid i impersonalitate: B. tef nescu-Delavrancea
(1900) vs. N. Manolescu (1993), N. Iorga (1913) vs. Iuliu Maniu (1940).
5. „Ordinea homeric ”, „pivotul" construc iei discursului la Nicolae Titulescu (1930) i
Nicolae Manolescu (1993).
6. S fie interoga ia i exclama ia retoric figurile predilecte ale discursului polemic?
7. Din experien a de lectur i r sfoind discursurile antologate în Studiu de caz, ce form
de elocin vi se pare a fi permeabil , mai deschis digresiunilor?
8. Identifica i diferitele p r i ale discursului oratoric în antologia Studiu de caz. Justifica i
absen a unor p r i sau extensiunea altora.
9. Identifica i i urm ri i func ionarea a trei figuri retorice într-un discurs cuprins în
Studiul de caz. (A.T.)
B. Studiu de caz: Elocin a polemic
1. Ce probe sunt valide în cazul polemicii civilizate?
2. Care sunt interdic iile în polemica civilizat ?
23
3. Reci i „regula” nr. 5. Comenta i „sl biciunea lipsei de argumente”.
4. Sunt aceste „reguli” i cunoscute, i respectate azi în via a public i în mass-media
româneasc ?
5. Cele l0 reguli pentru o argumenta ie ideal consun cu Regulile polemicii
civilizate?
6. Cum apare în cele dou situa ii raportul între persoana public i cea privat a
oratorului?
7. Aceste „reguli” pot fi extinse la „situa ii argumentative care nu presupun o disput ”?
8. Sus ine i regula nr. 7 sau crede i c drumul vizând o „argumenta ie ideal ” o
contrazice?
9. Cu ce „porunci” mai mult sau mai pu in „acceptabile” ar putea fi „extinse” ambele
seturi de reguli? (A.T.)
C. Studiu de caz: „Eseuri aproape politice”
Capitolul “ESEURI APROAPE POLITICE” v propune un “spot” de ase discursuri, care
au urm toarele caracteristici:
1. Paul Valéry, Discurs asupra istoriei – elocin academic , gen deliberativ (elogiul
istoriei: onorabil / ru inos)
2. Mircea Eliade, Mai multe feluri de a pierde timpul (conferin radiofonic ) – elocin
academic , gen deliberativ (elogiul educa iei sistematice i al proiectului de via : util /
inutil)
3. Gabriel Liiceanu, Apel c tre lichele – elocin politic , gen demonstrativ (blam politic)
4. Ion Caramitru, Discurs inut în Camera Comunelor, din Parlamentul britanic –
elocin parlamentar , gen deliberativ (teme istorico-politice)
5. Vaclav Havel, Godot nu va veni, pentru c el nu exist – elocin parlamentar , gen
deliberativ (teme istorico-sociale i politice)
6. Vaclav Havel, Discurs la Parlamentul Europei – elocin parlamentar , gen deliberativ
(teme istorico-politice)
24
Aceste texte au fost alese, în mod deliberat, pentru a oglindi:
a. culturi diferite, momente apropiate, public- int diferit (cazurile Valéry-
Eliade: prima jum tate a secolului al XX-lea, Fran a-România; discursurile
au îns unit i comune, de genul: raportarea la timp / istorie colectiv / istorie
personal , la formarea viziunilor i a personalit ii, la proiectul existen ial
propriu etc.);
b. op iuni politice similare, culturi diferite, momente apropiate, public- int
asem n tor, cel occidental (cazurile Caramitru-Havel: contemporani, oameni
de cultur i oameni politici, tribun parlamentar occidental , teme generale
asem n toare, dar discursuri fundamental diferite, cu referin e i raportare la
problematica istoriei recente)
c. op iuni politice similare, cultur comun , momente apropiate, dar publicuri-
int diferite, de i române ti (cazurile Liiceanu-Caramitru: oameni de cultur
i personalit i civice foarte importante pentru România; problematic
asem n toare: tema comunismului; adresan i diferi i: clasa politic a
nomenclaturi tilor comuni ti i a securi tilor, în cazul “Apelului c tre
lichele”, elita clasei politice britanice, cazul lui Caramitru).
Evident, lista se poate îmbog i cu nenum rate grupaje i cazuri. Am dorit s punem
în relief mai ales faptul c discursul nu este i nu poate fi tratat ca un decupaj, ca o
decontextualizare, ca o unitate semiotic analizabil tehnic, chirurgical, cu unit ile
argumenta iei retorice, a a cum ne înva unele manuale. Ca analist al discursului, nu ai
dreptul, vorbind prin prisma eticii profesionale, s rupi rela iile dintre unitatea textual i
lumea care a produs-o. Identificarea p r ilor discursului nu este nicidecum, în cazul
discursului modern, o opera ie clinic i septic . A în elege structura complex a discursului,
es tura intrinsec a temelor i a sub-temelor, a vedea câte discursuri sunt într-o singur
unitate de text (sau într-o imagine, de ce nu?) înseamn a ti s prive ti c tre lumea exprimat
de acel text, cea aflat în spatele literelor sau al iconilor grafici; înseamn a în elege cine te
prive te din locul înspre care tu însu i prive ti (pentru a-l parafraza pe Georges Didi-
Hubermann). Textul discursului nu este un teritoriu arid i perfect inteligibil pentru o privire
ordonat , col reasc , ci este o hart complex , în care viziunea asupra europenismului, spre
exemplu, în cazul lui Havel, înseamn în primul rând vina proprie de a nu se recunoa te
european, de a nu- i con tientiza identitatea european , în timp ce, pentru autorul de discurs
Caramitru, este în primul rând vina Europei de a nu ne recunoa te nou , “celor din marginea
25
ei”, aceast identitate comun . Tocmai în elegerea acestor diferen e de situare fa de aceea i
tem – ca în acest exemplu -, fa de acela i timp istoric, din acela i sistem politic, ne vor
ajuta s dep im tehnicitatea re etarului de manual de retoric i s trecem c tre
con tientizarea motiva iilor reale: de ce p r ile discursului sunt astfel juxtapuse într-un text i
de ce sunt imbricate altfel într-altul?
Argumenta ia retoric nu înseamn , pentru cel care înc nu a ajuns s - i pun întreb ri în
domeniu, o tehnic scolastic , mai mult sau mai pu in greoaie i formal . A c uta argumentul,
împodobit sau ascuns de o figur retoric deseori, înseamn a în elege, de fapt, lumea textului.
Discursul nu începe cu spargerea t cerii dinainte de începutul rostirii lui i nu se sfâr e te în
ova iile auditoriului sau dup triumful electoral. Discursul apar ine de fapt lumii, este rostit la un
moment dat, într-un anumit fel, de un autor, dup care se întoarce c tre ea. Este cazul acelui
Godot, al tuturor i al nim nui, amintit, din când în când, de Beckett sau de Havel.
Argumenta ia nu sterilizeaz retorica, ci ajut în elegerii a ceea ce spui celorlal i. Este
un semn al capacit ii dialogale, inclusiv al culturii retorice, a fiec ruia dintre noi.
V propunem câteva puncte de medita ie:
1. Roland Barthes, în Vechea Retoric , subliniaz rela ia dintre ordo
naturalis i ordo artificialis, conform retoricii antice. Cum se contituie cele dou ordini în
discursul lui Valéry?
2. Care este structura argumentativ i cum se configureaz narratio în
Mai multe feluri de a pierde timpul, de Mircea Eliade?
3. Eviden ia i structurile argumentative ale Ordinului de zi c tre
armat , al lui Ion Antonescu i ale Apelului c tre lichele, de Gabriel Liiceanu. În ce
m sur cele dou texte mai r mân discursuri? Argumenta i.
4. Identifica i rela ia dintre ordo naturalis i ordo artificialis în întreg
discursul lui Ion Caramitru i apoi în interiorul lui narratio. Comenta i strategia
compozi ional a discursului, plecând de la final: “Give me time!”.
5. Care este rela ia dintre piesa lui Samuel Beckett i tema comunismului
în textul lui Vaclav Havel, Godot nu va veni nicodat , pentru c el nu exist ? În ce fel
se raporteaz autorul discursului la timp, în compara ie cu Ion Caramitru i care este
relevan a acestui lucru pentru p r ile discursului?
6. Câte discursuri sunt în textul lui Vaclav Havel, Discurs la Parlamentul
Europei? Cum este construit tema identit ii europene, de-a lungul p r ilor discursului? Ce
anume este specific structurii logic-argumentative a discursurilor lui Havel? (L.M.)
26
Schi de program înso it de suport bibliografic
A. Bibliografie general
1. Dic ionar de termeni literari, Bucure ti, Ed. Academiei RSR, 1976
2. Gabriela Dinu, Maria Zbârcea, Dic ionar de terminologie literar , Bra ov, Ed.
Paralela 45, 2000
3. Cristian Florin Popescu, Dic ionar explicativ de jurnalism, rela ii publice i
publicitate, Ed. Tritonic, Bucure ti, 2002
4. Aristotel, Retorica, edi ie bilingv ; traducere, studiu introductiv i index de Maria-
Cristina Andrie . Note i comentarii de tefan-Sebastian Maftei, Bucure ti, Editura
IRI, 2004
5. Marcus Tullius Cicero, Opere alese, 3 vol., Bucure ti, Ed. Univers, 1973
6. Vasile Florescu, Retorica i neoretorica, Bucure ti, Ed. Academiei, 1973
7. Marcus Fabius Quintilianus, Arta oratoric , 3 vol., Bucure ti, Ed. Minerva
(Biblioteca pentru to i), 1974
8. Ch. Perelman, L. Olbrechts-Tyteca, Traité de l’argumentation. La nouvelle
rhétorique, Bruxelles, 1970
Antologii:
1. C r i române ti de art oratoric , Bucure ti, Ed. Minerva, 1990 (seria Restitutio),
edi ie îngrijit , prefa i note de Mircea Frânculescu. În sumar: Simeon Marcovici,
Curs de retoric (1834), Alexandru Aman, Logic judec toreasc sau Tratat de
argumenturi legale, urmat de logica con tiin ei (1851), I. Benescu, Practic pe
scurt în esplica iile retorice (1854), Nicolae Vasilie, Retorica (1845)
2. Retorica româneasc , Bucure ti, Ed. Minerva, 1980 (Seria Restitutio), edi ie
îngrijit , prefa i note de Mircea Frânculescu. În sumar: Ioan Molnar Piuariu,
Retoric , adic înv tura i întocmirea frumoasei cuvânt ri (1798), Simeon
Marcovici, Curs de retoric (1834), D. Gusti, Ritoric român pentru tinerime
(1852), Cristu Negoescu, Retorica (1883), Alexandru Aman, Logic judec toreasc
27
(1851), V. Ales. Urechia, Despre elocin a român , Al. G. Dr ghicescu, Tratat de
literatur (1887), Gheorghe Adamescu, Manual de retoric (1899)
3. Sanda Ghimpu, Alexandru iclea, Retorica. Texte alese, Bucure ti, Ed. ansa SRL,
1993 (studiu i antologie de discursuri)
4. Ion Mur re , Maria Mur re , Petit Traité de rhétorique, 3 vol., Bucure ti,
Universitatea Bucure ti, Facultatea de Limbi i literaturi str ine, 1989-1992 (studiu i
antologie de texte teoretice).
B. Temele cursului
B.I. Retorica: terminologie, istoric, posibile defini ii, rela ii interdisciplinare, retorica
azi. A scrie/a vorbi. Fondarea retoricii. Contestarea ei. Elogiul retoricii. A vorbi bine, a vorbi
corect, a vorbi frumos. Ars, tehné, scientia?
1. Ion Biberi, ARTA DE A SCRIE I DE A VORBI ÎN PUBLIC, Bucure ti, Ed.
Enciclopedic , 1972
2. Marcus Tullius Cicero, OPERE ALESE, I, ed. cit., p.69-73
3. Ernst Robert Curtius, Sistemul retoricii antice în LITERATURA EUROPEAN
I EVUL MEDIU LATIN, Bucure ti, Ed. Univers, 1970, p.85-89
4. Jacques Dubois, Francis Edeline, Jean-Marie Klinkenberg, Philippe Minguet,
François Pire, Hadelin Trinon, RETORICA GENERAL , Bucure ti, Ed. Univers,
1974, p.1-10
5. Vasile Florescu, RETORICA I NEORETORICA, ed. cit., p.11-37
6. Michael Foucault, ORDINEA DISCURSULUI, Bucure ti, Ed. Eurosong & Books,
1998
7. Platon, Gorgias sau despre retoric , în OPERE, I, Bucure ti, Ed. tiin ific , 1974,
p.295-393
8. Marcus Fabius Quintilianus, ARTA ORATORIC , I, ed. cit., p.180-222
9. Paul Ricoeur, Locul „retoric” al lexis-ului, în METAFORA VIE, Bucure ti, Ed.
Univers, 1984, p. 53-58
10. Daniela Roven a Frumu ani, Neoretorica i gândirea contemporan , în
ARGUMENTAREA. MODELE I STRATEGII, Bucure ti, Ed. Bric All, 2000, p.
44-59
28
11. Dumitru Titiuca, RETORICA, Br ila, Ed. Libertatea, 1997, p.7-35.
B.II. Lumea figurilor. Distinc ii terminologice. Flexibilitate i rigiditate în
clasific rile propuse de-a lungul timpului. Func ionarea figurii în text / context. Comunicarea
lingvistic . Func iile limbajului. Sens. Lumea cuvântului – actualizarea în context. Stil,
stilistic - procedee retorice specifice.
1. Ion Coteanu, STILISTICA FUNC IONAL A LIMBII ROMÂNE, Bucure ti, Ed.
Academiei RSR, 1973, p.15-42, 81-87
2. Maria Cvasnîi C t nescu, ELEMENTE DE RETORIC ROMÂNEASC .
POEZIE, PROZ , TEXT DRAMATIC, Bucure ti, All Educational, 2001
3. DIC IONAR DE TERMENI LITERARI (coord. Al. S ndulescu), Bucure ti, Ed.
Academiei RSR, 1976
4. DIC IONARUL FIGURILOR DE STIL, Bucure ti, Ed. tiin ific , 1995
5. Gabriela Dinu, Maria Zbârcea, DIC IONAR DE TERMINOLOGIE LITERAR ,
Bra ov, Ed. Paralela 45, 2000
6. Gh. M. Dragomirescu, MIC ENCICLOPEDIE A FIGURILOR DE STIL,
Bucure ti, Ed. tiin ific i Enciclopedic , 1975.
7. Jacques Dubois, Francis Edeline, Jean-Marie Klinkenberg, Philippe Minguet,
François Pire, Hadelin Trinon, POETIC I RETORIC , ed. cit., mai ales p. 37 -
58
8. Jacques Dubois, ..., RETORICA GENERAL , ed. cit., p.26-29, 64-65
9. César Chesneau Du Marsais, DESPRE TROPI, Bucure ti, Editura Univers, 1981
10. Pierre Fontanier, FIGURILE LIMBAJULUI, Bucure ti, Editura Univers, 1977
11. Dumitru Irimia, STRUCTURA STILISTIC A LIMBII ROMÂNE
CONTEMPORANE, Bucure ti, Ed. tiin ific i Enciclopedic , 1986, p.5-27, 103-
136, 185-213, 213-243
12. Roman Jakobson, Lingvistic i poetic . Aprecieri retrospective i considera ii de
perspectiv , în PROBLEME DE STILISTIC , Bucure ti, Ed. tiin ific , 1964,
p.83-125
13. Solomon Marcus, Figurile poetice în POETICA MATEMATIC , Bucure ti, Ed.
Academiei, 1970, p.145-150
14. Dan Horia Mazilu, PROZA ORATORIC ÎN LITERATURA ROMÂN
VECHE, Bucure ti, Ed. Minerva, vol. I-II, 1986-1987
29
15. Cristian-Florin Popescu, DIC IONAR EXPLICATIV DE JURNALISM,
RELA II PUBLICE I PUBLICITATE, Bucure ti, Ed. Tritonic, 2002
16. Terminologie poetic i retoric (coordonator Val Panaitescu), Ia i, Ed. Universit ii
„Al. I. Cuza”, 1994
17. Françoise Thom, Asimilarea realului de c tre limba de lemn i Un antilimbaj în
LIMBA DE LEMN, Bucure ti, Ed. Humanitas, 1993, p.92-105, 221-226
18. Boris Toma evski, Lexicul poetic în TEORIA LITERATURII. POETICA,
Bucure ti, Ed. Univers, 1973, p.34-38
19. Tudor Vianu, Dubla inten ie a limbajului i problema stilului, în ARTA
PROZATORILOR ROMÂNI, Bucure ti, Ed. pentru literatur (Biblioteca pentru
to i nr. 363), 1966, p.11-19
B. III Tipologia elocin ei: judiciar, deliberativ, demonstrativ. Elocin a barei, a
amvonului, elocin a politic , academic , militar , parlamentar . Procedee specifice. Legile
polemicii civilizate. Structura elogiului. Organizarea discursului: exord, diviziune, nara iune,
confirmare, respingere, perora ie. Argumenta ie. Tehnici i conven ii. Oratorul.
1. Aristotel, Retorica, ed. cit., p. 339-344
2. Erich Auerbach, Postfa a autorului în MIMESIS, Bucure ti, Ed. pentru Literatur
Univesal , 1967, p. 616-617
3. Roland Barthes, L’ancienne rhétorique. Aide-mémoire, în L’AVENTURE
SÉMIOLOGIQUE, Paris, Ed. du Seuil, 1985, p. 85-167
4. Hilaire Belloc, Introducere în arta de a plictisi în ESEUL ENGLEZ, II, Bucure ti,
Ed. Minerva (Biblioteca pentru to i nr. 830), 1975, p.309-314.
5. G. C linescu, Oratoria i cerebralitatea în APROAPE DE ELADA, Bucure ti,
Colec ia „Capricorn”, 1985, p.23-32. Reluat în SEMNE DE VIA ÎN PUSTIU,
Bucure ti, Ed. Universal Dalsi, 2001, p.197-204.
6. Marcus Tullius Cicero, OPERE ALESE, ed. cit., I, .74-83, II, p.66-76, 340-370
7. Michel Foucault, ORDINEA DISCURSULUI, Bucure ti, Ed. Eurosong & Book,
1998, p.13-48.
8. Gérard Genette, Figuri în FIGURI, Bucure ti, Ed. Univers, 1978, p. 85-99.
9. Vincenzo Lo Cascio, GRAMATICA ARGUMENT RII. STRATEGII I
STRUCTURI, Bucure ti, Meteora Press, 2002, p. 276-278
10. Titu Maiorescu, Oratori, retori, limbu i în CRITICE, II, Bucure ti, Ed. pentru
literatur , 1967, p.393-431.
30
11. Nicolae Manolescu, Cum se nasc ideile, în TEME, Bucure ti, Ed. Universalia, 2000,
p. 331-334
12. Simeon Marcovici, Curs de retoric în C R I ROMÂNE TI DE ART
ORATORIC , (edi ie, prefa i note de Mircea Frânculescu), Bucure ti, Ed.
Minerva, seria Restitutio, 1990, p.73-74.
13. Gheorghe Mihai, RETORICA TRADI IONAL I RETORICI MODERNE,
Bucure ti, Ed. Bric All, 1998, p.272-278.
14. Gh. Mihai, t. Papaghiuc, ÎNCERCARE ASUPRA ARGUMENT RII, Ia i, Ed.
Junimea, 1985, p.25-94, 192-216
15. Mitu Movil , RETORICA, Ia i, Ed. Funda iei Chemarea, 1996, p.14-50.
16. Marcus Fabius Quintilianus, ARTA ORATORIC , ed. cit., vol. I, p.238-311, 325-
404, vol. II, p.202-289, p. 336 – 379, vol. III, p. 5 – 92
17. Daniela Roven a-Frumu ani, ARGUMENTA IA. MODELE I STRATEGII,
Bucure ti, Ed. All, 2000.
18. Constantin S l v stru, DISCURSUL PUTERII, Ia i, Institutul European, 1999;
Persiunea i manipularea în practica discursiv , în TEORIA I PRACTICA
ARGUMENT RII, Ia i, Ed. Polirom, p. 301-304
31
Sugestii pentru preg tirea examenului
Antologatorii acestui volum v propun s insista i deopotriv asupra ideilor, a temelor i a
bibliografiei existente între coper ile acestui volum, ca i în prezent rile ce deschid cele trei capitole.
Cu observa ia c din aceste lucruri se poate desprinde subiectul lucr rii scrise pe care trebuie s o
redacta i în amfiteatru, în ziua examenului. De exemplu: Legile polemicii civilizate; În ce const
procesul „literaturiz rii retoricii”? (E.R. Curtius, Vasile Florescu); Defini ii ale stilului; Noutate i
continuitate în propunerile neoretoricii; Exord, Perora ie, Nara iunea, Diviziunea, Confirmarea,
Respingerea, Digresiunea, Locurile comune (aplica ii pe texte); Tipologia maiorescian : oratori,
retori, limbu i; Oratorie i cerebralitate de G. C linescu, o recitire a textului maiorescian;
Autocorectare i redundan (Retorica general ); Tranzitiv / reflexiv la Tudor Vianu; Denota ie /
conota ie; Sens propriu / sens figurat; Sens fundamental / sens secundar; „Ordinea” argumenta iei
(exemple); Care sunt, dup Françoise Thom, „motivele care stau la originea succesului limbii de
lemn”?; Genurile elocin ei; Care este ponderea detaliului fizionomic i a celui (auto)biografic în
portretizarea laudativ sau polemic ?; „Deprecierea” i „reabilitarea” retoricii în epocile post-
Antichitate; Discuta i argumentele lui Socrate din Dialogul Gorgias, de Platon; Discuta i
argumentele lui Gorgias din dialogul Gorgias, de Platon; Trop / figur de stil / metabol ; Defini ii
ale retoricii; Care sunt tropii enumera i în Limba de lemn, de Françoise Thom?; Identifica i în
discursurile din antologie exemplele de argumenta ie retoric i de persuasiune (C-tin. S l v stru);
Cine este “autorul” lui Foucault?; Ce înseamn “macroretorica” i “microretorica” (D. Roven a-
Frumu ani)? ; Alitera ie / asonan ; Anacolut; Anafor / epifor ; Antifraz ; Antitez ; Apologie;
Apostrof ; Asianism / aticism; Chiasm; Climax; Compara ie; Diafor ; Enumera ie; Epitet; Filipic ;
Grada ie; Hiperbol ; Interoga ie; Metafor ; Metonimie; Panegiric; Parabol ; Paradox;
Paralelism; Personificare / prosopopee; Rim ; Ritm; Simbol; Sinecdoc ; Tirad .
Preciz ri:
1. La aceast disciplin nu este acceptat intrarea în examenul scris f r dou lucr ri par iale de
semestru, redactate acas . Prima dintre lucr ri va trata o tem precizat la începutul fiec rui an
universitar. Cea de-a doua va fi o propunere original a fiec rui student, plecînd de la tematica i de la
bibliografia cursului. Lucr rile care se vor afla la o prea mic distan de o surs str in (volum,
studiu, articol, lucrarea unui alt coleg, site-uri de specialitate) nu vor fi luate în considera ie. Lucr rile
vor avea minim 3 pagini (2000 – 22000 de caractere pe pagin ) i vor fi predate coordonatorului de
seminar la termenele stabilite de centrul ID, în anul universitar respectiv. SUCCES!
32
I.
Retorica: terminologie, istorie, posibile defini ii, rela ii interdisciplinare, retorica azi.
A scrie / a vorbi. Fondarea retoricii. Contestarea ei. Elogiul retoricii.
A vorbi bine, a vorbi corect, a vorbi frumos. Ars, tehné, scientia?
33
Antoaneta T N SESCU
RETORICA, LA ORDINEA ZILEI
O inflexibil fidelitate fa de sine, dar i puterea de a se metamorfoza, interesând i
interesându-se continuu de orizontul deplinei nout i, iat dou dintre cele mai vizibile
caracteristici ale retoricii. Iat , poate, motivele pentru care ea fascineaz i, în egal m sur ,
contrariaz , situându-se mereu la ordinea zilei, fie înconjurat de elogii, fie de blam, fie de o
glacial indiferen . Oricum, la ordinea zilei.
Suntem martorii revenirii în for a acestei discipline, azi, tiin la origine, îns art ,
mai mult, o art girat de Caliope, pe care Hesiod o considera cea mai important dintre
muze. Semn c înc de la început retorica a ocupat un loc privilegiat în mentalitatea antic ,
iar vremurile moderne au confirmat aceasta preluând cel pu in dou idei de demult:
dependen a (nu doar etimologic ) a retoricii de verbul a vorbi ca i analogia (armonia) dintre
gândire i vorbire.
Tot din Antichitate înainteaz spre Europa, pentru a-i r mâne definitorie ca o efigie,
în elegerea expresiei ca forma mentis. Cicero mediteaz asupra rela iei indestructibile dintre
în elepciunea gândirii i elegan a vorbirii, Quintilian face un pas înainte situând expresia i
semnifica ia într-un raport de imanen (“de obicei, ideile aduc ele însele cele mai pre uite
expresii, care str lucesc prin propria lor lumin ”), iar dup 17 secole, Buffon confirm : “A
scrie sau a vorbi bine înseamn în acela i timp a gândi bine, a sim i bine i a reda bine.”
În elesul armonios al rela iei expresie / vorbire este tulburat îns , mai ales în vremurile
moderne i, iat , la mijlocul secolului trecut (studiul Despre limbajul poetic este tip rit în
1940), Jan Muka ovský constat c actul lingvistic i procesul psihic se organizeaz în „serii
semantice paralele i corelate”, între care exist deosebiri. Una dintre ele const în „faptul c
numai semnifica ia lingvistic este pe deplin comunicabil , deoarece are la dispozi ie un
sistem de simboluri perceptibile prin sim uri, în timp ce semnifica ia psihic nu are asemenea
posibilit i de exprimare sistemic ”. În plus, „în timp ce leg turile dintre unit ile lingvistice
lexicale sunt de natur sintactic , în via a psihic trecerea de la o unitate la alta se face pe
calea asocia iilor”. Urmare: atât în comunicarea uzual , cât i în cea literar , apar semne
vizibile ale nonconcordan ei dintre cele dou serii. Una dintre ele este, în viziunea savantului
ceh, „t inuirea unei semnifica ii în esen a ei de natur lingvistic , adic a unei semnifica ii
care ar putea fi f r dificultate formulat în cuvinte. Avem în vedere aici a a-zisa aluzie.
Aluzia apare destul de des i în limbajul de comunicare, atunci când vorbitorul se m rgine te
34
doar s schi eze un fapt, o idee, o apreciere etc.; o asemenea t inuire este motivat de anumite
considerente care sunt sentimentele personale, morale ale partenerului, eventual cenzura
social , politic etc.” În continuare, adaug Jan Muka ovský, s-ar situa „exprimarea, prin
intermediul limbii, a semnifica iei psihice inexprimabile” (exemplul ales este poezia
simbolist ) sau structura monologului interior, sau, ca „limit maxim ” a procedeului, dicteul
automat care „subliniaz mai ales îndep rtarea absolut a unit ilor de semnifica ie
învecinate, astfel încât, pe plan ra ional, rela ia dintre ele s devin tot mai imposibil ”.
Dar s revenim la fondarea disciplinei când au fost definite p r ile retoricii, iar timpul
a validat aceast defini ie. Cicero le identific , enumerând cele 5 mijloace, “facult i” ale
oratorului:
- a descoperi argumente convenabile (inventio, o retoric a con inutului);
- a le aranja, adic a le repartiza dup importan i a le dispune cu sagacitate
(dispositio, o retoric a compozi iei);
- a le îmbr ca în ornamente stilistice (elocutio);
- a le fixa în memorie (memoria);
- a le pune în valoare printr-o ac iune nobil i gra ioas (actio). E cazul, poate, s
preciz m c prin actio, anticii i, dup ei, modernii în eleg dic ie, gesturi, atitudini ce
înso esc alocu iunea.
Quintilian adaug i un clasament al acestor “facult i”: inventio i dispositio sunt la
îndemâna oric rui om inteligent, elocutio e doar a oratorului. “F r elocin , opera iunile
anterioare ale spiritului sunt inutile ca o sabie în teac ”. În fond, el nu f cea decât s confirme
gândul aristotelic: “În continuarea expunerii noastre, vom vorbi despre elocu ie, c ci nu e
suficient s fii în posesia argumentelor, e nevoie în acela i timp s le prezin i cum se cuvine
i aceasta contribuie mult la ceea ce pare a fi specificul discursului” (Retorica, III, 1403 b).
A insista înc de acum, de i subiectul va fi tratat peste câteva pagini, asupra
coinciden ei dintre formul rile lui Aristotel i Quintilian: “Noi am urmat, astfel, ordinea
natural ”, spunea cel dintâi, în Retorica, pentru ca, analizând elocutio (“Partea cea mai grea a
artei oratorice”), Quintilian s propun un model al stilului frumos, elegant: “S privim
natura i s o urm m”. Coeren a naturalului ca model al artificialului, al construc iei retorice,
a adar. Silueta puternic a arborelui, elegan a ivirii florii din tulpin , alc tuirea armonic a
corpului omenesc sunt modele des invocate de la Cicero la Roland Barthes i asumate, ca
modele analitice ale discursului, ale poemului sau ale fragmentului de proz .
i totu i, „iscusin a”, c utarea speculativ a „mijloacelor”, „priceperea” sunt afirmate
ca impulsuri afirmative ale celei care a fost recunoscut ini ial drept art i putând fi, în
35
consecin , în eleas în linie etimologic drept un domeniu în care me te ugul, me te ugirea
joac un important rol. Retorica, una dintre cele apte arte liberale, f când parte în acele
timpuri, al turi de gramatic i dialectic , din structura primului ciclu de înv mânt
(trivium). Mai târziu, Ratio studiorum, program elaborat de iezui i imediat dup Conciliul
de la Trento (1586) prevedea, la sfâr itul celor 5 ani de studii preuniversitare, 2 ani de studiu
al retoricii, având o puternic utilitate practic , dar i o alta pur intelectual , vizând cultivarea
echilibrului i a armoniei în expresie i gândire sau, cum se precizeaz într-o defini ie citat
chiar în acest compendiu, „a convinge despre lucrurile drepte i bune”. Bene dicere, pulhere
dicere, Bine-Adev r-Frumos, un ideal viu de peste dou milenii.
Iscusin , me te ug, primatul regulei i al procedeului, iat o perspectiv transmis de
p rin ii fondatori ai retoricii, prezent de-a lungul istoriei culturii, reactualizat în actualitate,
când Paul de Man, în c r i din ultimele decenii ale secolului trecut, preia de la Friedrich
Nietzsche teza despre dimensiunea retoric a limbii. Nu exist limb neretoric , „natural ”,
limba este rezultatul unor artificii pur retorice, iar, pentru ca mesajul s produc încântarea
magic visat de presocratici, e nevoie ca aceste procedee s devin realitate. În unele epoci,
ele au fost reduse la un „plus ornamental” („parola ornata”), azi se în elege c raportul de
imanen decide destinul rela iei expresie / semnifica ie.
Cum iscusin a, ingeniozitatea, procedeul sunt pur formale, tipar abstract dincolo i
dincoace de lumea circumstan elor trec toare, ele pot fi observate, analizate, înv ate chiar,
cum de altfel i proced m atunci când invoc m „ordinea homeric ”, structura exordului, a
perora iei i a a mai departe. Se dovede te c în lumea comunic rii cine i ce pot fi învinse de
cum. E ceea ce observa Hans Georg Gadamer, cu referire direct la actul conversa ional: „Pe
m sur ce un cuvânt cheam un altul, pe m sur ce mi c rile (întors turile) conversa iei
conduc c tre noi direc ii, partenerii continu s cread c exist o anumit ghidare într-un
astfel de schimb. Dar chiar dac partenerii tr iesc cu aceast impresie, ei nu dirijeaz cu
adev rat conversa ia, ei sunt dirija i de ea. Prin urmare, nimeni nu tie dinainte cum se va
sfâr i schimbul de cuvinte”.
Eviden iem puterea, dictatura chiar, a procedeului i în aceast lume postmodern
fenomenul este pregnant, nu doar în cuprinsul comunic rii verbale, literare i nonliterare
(conversa ie, coresponden , oratorie, jurnalism etc.), dar i în cea politic , de publicitate,
media.
Investigând pe cum, reglând înf i rile, urm rile, motiva iile lui cum, retorica se afl
deja în prim-planul aten iei generale, recâ tigând, dup aproape 25 de ani, un loc binemeritat.
36
DIC IONAR DE TERMENI
ARGUMENTA IE
Ansamblul de tehnici discursive ce permite crearea sau sporirea adeziunii
interlocutorilor la ideile ce le sunt prezentate. Argumentarea este un discurs dialogic
(interlocutorul fiind o prezen permanent ce moduleaz selectarea termenilor i a temelor, a
genurilor discursive etc.), inferen ial (marcat de implicituri conversa ionale, completate de
interlocutor prin calcule interpretative) i ac ional (vizând reconfigurarea epistemic i
ulterior comportamental a interlocutorului).
(în “Glosar de termeni de analiza limbajului”, în ROVEN A-FRUMU ANI, Daniela,
Analiza discursului. Ipoteze i ipostaze, Ed. Tritonic, Bucure ti, 2004, p. 204)
NEORETORIC
Curent al gândirii filozofico-lingvistice moderne, care reia dintr-o perspectiv nou ,
pluridisciplinar , arta antic a vorbirii, teoria i tehnica limbajului ca mijloc de influen are a
opiniei receptorului. Dup etapa medieval , de formalizare excesiv a retoricii (v.) antice, a
urmat o restrângere progresiv a câmpului acestei discipline, reduse în secolele XVIII-XIX
exclusiv la arta stilului (v.) i la o list de figuri (v.) adecvate exprim rii frumoase.
Romantismul, proclamând primatul individualit ii i inutilitatea oric rei reguli ce ar falsifica
activitatea creatoare a spiritului, a contribuit mult la discreditarea retoricii. Tendin ele
clasificatoare ale retorilor, preocupa i mai mult de etichetarea decât de analiza figurilor, ca i
lipsa lor de spirit istoric au f cut ca disciplina, una din cele apte “arte liberale”, odinioar
obligatorie în înv mânt, s fie uitat . Reînvierea interesului pentru retoric porne te, în
secolul XX, din dou direc ii: filozofic i lingvistic . Redescoperirea faptului c adev rurile
istorice i opiniile care in de verosimil, nedemonstrabile prin ra ionamente conduse de more
geometrico, necesit o teorie a argumenta iei care s nu ias din domeniul ra iunii, f r îns a
utiliza ra ionamentele carteziene analitice i inductive, a dus la îmbog irea teoriei cunoa terii
prin anexarea noii retorici. Lucr rile fundamentale de reabilitarea a retoricii ca teorie a
argument rii, subordonat gnoseologiei, se datoreaz lui Chaim Perelman. În literatura
român , o pledoarie filozofic , foarte documentat , pentru N. a semnat Vasile Florescu,
Retoric i neoretoric (1973). Dac , în America mai ales, reluarea retoricii s-a f cut
pornindu-se de la teoria comunic rii (v.), în Europa interesul pentru retoric a fost revitalizat
mai ales de cercet rile lingvistice. De la publicarea cursului, din 1936, al lui I. A. Richards,
The Philosophy of Rhetoric (Filozofia retoricii), care “deplasa interesul tradi ional al
37
retoricii pentru persuasiune ca act ra ional în direc ia emotivit ii” i îndemna la concentrarea
interesului asupra “legilor fundamentale de folosire a limbii”, s-a dezvoltat, mai întâi în
Anglia, curentul lingvistico-literar cunoscut sub numele de “New Criticism” (v. Noua
critic ), preocupat de analiza operei literare conform unor figuri i concepte formalizate,
stilistice sau psihice. Astfel retorica s-a transformat “din antistrofica dialecticii, într-una a
poeticii” (Vasile Florescu), fapt deplâns de neoretoricienii filozofi contemporani. Accep iile
date retoricii, inventarul i denomina ia figurilor variaz de la un cercet tor la altul. Roland
Barthes, G. Genette, Tzvetan Todorov, sau Grupul µ din Liège (autorul unei Retorici
generale, 1970) definesc diferit termenii cu care opereaz , de aceea N. lingvistic , spre
deosebire de cea filozofic , se disperseaz în mai multe direc ii, lipsa de unitate
terminologic echivalând abordarea domeniului cu aderarea la teoria unui grup restrâns de
cercet tori. Între termenii de retoric i poetic (v.) intervin adesea confuzii, rezolvate prin
restrângerea, uneori arbitrar , a sferelor celor dou no iuni. De mai mult audien se bucur
delimitarea operat de Grupul µ: “Retorica este cunoa terea procedeelor de limbaj
caracteristice literaturii. Prin «poetic » în elegem cunoa terea exhaustiv a principiilor
generale ale poeziei, în elegând poezia stricto sensu, ca model al literaturii […]. Retorica,
studiu al structurilor formale, se prelunge te deci necesar într-o transretoric , care e, cu
siguran , ceea ce numea odinioar a doua retoric sau poetic . Ei îi revine misiunea de a
explica efectul i valoarea acestor cuvinte modificate pe care le rostesc poe ii i, mai întâi,
misiunea de a determina ce procent de modific ri e compatibil nu numai cu buna func ionare
a figurii, ci i cu acceptarea ei de c tre con tiin a estetic ” (Grupul µ, Retoric general ).
(SORESCU Roxana, în Dic ionar de termeni literari, Ed. Academiei, Bucure ti, 1976, pp.
292-294)
PERSUASIUNE
1. Persuasiunea nu poate fi desp r it de retoric , între acestea dou fiind pus semnul de
egalitate. Roland Barthes (în “L’Ancienne Rhétorique. Aide-Mémoire”, în L’Aventure
sémiologique, Ed. du Seuil, Paris, 1985, pp. 87-89) distinge mai multe practici ale retoricii, dintre
care aici ne intereseaz aceasta: “Retorica este o tehnic , adic «o art » în sensul clasic al
termenului”. Arta persuasiunii: ansamblu de reguli, de re ete a c ror aplicare convinge publicul,
chiar dac obiectul persuasiunii este «fals». Platon distinge în dou din Dialogurile sale, Gorgias
i Fedru, dou retorici. O retoric «rea», al c rei obiect este verosimilitatea, iluzia. Pentru
Stagirit, «Retorica de drept» este adev rata retoric ; retorica filosofic , dialectica. Obiectul ei este
adev rul. Înc de acum, retorica este împ r it în dou inte comunica ionale: emo ionarea,
38
persuadarea ( i aici se vor insera «ornamentele») i argumentarea (câmpul logicii formale,
câmpul ra ionamentului). Aristotel va concepe discursul ca pe un mesaj. Va pune bazele
problematicii emi torului mesajului; conceperea argumentelor; problematica receptorului
mesajului; emo iile i argumentele, a a cum sunt ele primite; în fine, problematica mesajului,
adic figurile i ordinea p r ilor discursului. Cicero i Quintilian vor prelua în principal “sistemul
oratoric aristotelic”, apoi scolastica va detalia într-un adev rat «tezaur» bibliografic mo tenirea
antic , pentru ca, în secolul al XIX-lea, retorica s devin un adev rat corpus normativ, în
principal prin Du Marsais (Despre tropi, Ed. Univers, Bucure ti, 1981) i Pierre Fontanier
(Figurile limbajului, Ed. Univers, Bucure ti, 1977). 2. Strategia convingerii/strategia
persuad rii. Cele dou strategii pornesc din Inventio. A convinge – a construi credin a prin
folosirea unui ansamblu logic (sau cvasilogic sau fals / aparent logic) prin dovezi / argumente
(=Probatio). Mesajul se adreseaz gândirii/ra iunii receptorului, nu (neap rat) emo iilor lui.
Strategia emo ion rii implic alegerea dovezilor nu în func ie de pertinen a lor logic , ci în
func ie de emo ia receptorului (pl cere / nepl cere, aprobare / dezaprobare, ce este perceput ca
fiind bine / r u, adic moral / amoral / imoral). Discursul emo ional folose te exemple, nu
argumente. Un exemplu cu totul particular care î i face apari ia în secolul I î.Ch. este “personajul
exemplar (eikon, imago) care desemneaz întruchiparea unei virtu i într-o figur ” [Roland
Barthes, op.cit., p. 129]. 3. Enthymemul. Pentru Aristotel i aristotelicieni, enthymemul este un
silogism bazat pe verosimil sau pe semne (=aparen e), nu pe adev r i pe elemente verificabile
(cazul silogismului tiin ific). Începând cu Quintilian ( i triumfând în Evul Mediu), se impune o
nou defini ie a enthymemului: un silogism incomplet, prescurtat. În secolul al XVIII-lea, iezui ii
(Port-Royal) definesc enthymemul, pare-se, pentru totdeauna, întrucât aceasta este defini ia
unanim admis ast zi: «enthymemul este un silogism trunchiat prin suprimare (în enun ) a unei
propozi ii [premise] care pare incontestabil i care, din acest motiv, este p strat în minte»
[apud Roland Barthes, op.cit., p. 131] (…) Pe scurt, logicienii de la Port-Royal indic o serie de
variante de enthymem: prosilogism, sorit, enthymem aparent, maxima. În ce constau deliciile
enthymemului, silogism retoric, ne explic tot Roland Barthes [op.cit., p. 132-135], rezumându-i
pe Aristotel i pe logicienii de la Port-Royal: “Enthymemul are agrementele unui drum, ale unei
c l torii. Pornim dintr-un punct care nu are nevoie s fie demonstrat i de acolo mergem spre alt
punct, care are nevoie s fie demonstrat. Avem sentimentul pl cut c descoperim ceva nou printr-
un fel de contagiune prin care ceea ce este cunoscut se amplific spre ceea ce este necunoscut.
[Dar] ra ionamentul nu trebuie s porneasc de prea departe, [pentru c ] acest lucru ar plictisi
publicul. (…) Ignoran a publicului trebuie exploatat , dându-i sentimentul c el singur o înl tur
prin propria for mental .” Ceea ce îl flateaz . Iat pur i simplu o adev rat art a seduc iei pe
39
care publicitarii – de exemplu – o cunosc atât de bine. Enthymemul porne te de la o premis care
nu mai este enun at , întrucât toat lumea este de acord asupra ei. Cu trei categorii de fapte
suntem cu to ii de acord, f r s sim im nevoia nici unei demonstra ii: a) Lucrurile pe care le
vedem i auzim; b) Lucrurile cu care oamenii sunt în general de acord (exemplu: “P rin ii trebuie
respecta i”); adic verosimilul; c) semnele (Sémèia) – un lucru care ne facem s în elegem alt
lucru. 4. Despre “ornamente”. Este evident c , în principal, o exprimare este perceput ca figur
(trop), pornind de la dichotomia: semnifica ie proprie – semnifica ie figurat . Pentru Roland
Barthes (în acord cu Aristotel) [op.cit., p. 159]: “Pe aceast dichotomie se bazeaz întregul
edificiu al figurilor. În Antichitate, figuratul era exprimat prin termeni precum: cuvinte
transportate, deturnate, îndep rtate. Aristotel: «Trebuie s d m stilului un aer str in, c ci ceea
ce vine de departe stârne te admira ia». De la na ional / str in – conchide Roland Barthes – i
normal / straniu, opozi ia a alunecat la propriu / figurat.” Mai simplu: în sintagma miere dulce,
al doilea cuvânt este analizabil numai din punct de vedere gramatical (adjectiv, cu func ie
sintactic de atribut adjectival). În schimb, în sintagma glas dulce, al doilea cuvânt este analizabil
în plan gramatical întocmai ca în prima sintagm . Dulce este îns analizabil i din punctul de
vedere al deplas rii semantice (printr-o compara ie eliptic = metafor ), de unde, în planul
expresivit ii – sau dac dorim – din perspectiva retoricii, este un epitet la care se ajunge prin
metaforizare. Olivier Reboul [La Rhétorique, Ed. P.U.F., Paris, 1984, p. 35] constat c “figurile
retorice sunt libere, nu suntem constrân i s recurgem la ele pentru a ne exprima”. Este u or s
verific m afirma ia: în loc de glas dulce puteam la fel de bine s folosim glas pl cut. Numai c –
în plus – glas dulce exprim ceva din reac ia noastr psihic de ascult tori ai acestui glas. Du
Marsais [op.cit., p. 45]: “Sensul propriu al unui cuvânt este prima semnifica ie a cuvântului: un
cuvânt luat în sens propriu când semnific motivul pentru care a fost stabilit la început: de pild :
focul arde, lumina ne lumineaz , toate aceste cuvinte sunt folosite în sens propriu. (…) Masc în
sens propriu înseamn un fel de acoperitoare din mu ama sau din alt material, pe care unii i-o
pun pe fa pentru a se deghiza sau pentru a se feri de r ul pe care-l poate pricinui aerul. Nu în
acest sens propriu lua Malherbe cuvântul masc atunci când spunea c la Curte se afl mai
multe m ti decât chipuri: masc are aici sens figurat i înseamn persoane pref cute, cei care
î i ascund adev ratele sentimente, care, ca s zic a a, î i schimonosesc chipul în a a fel încât s
arate st ri de spirit i st ri suflete ti cu totul deosebite de cele ce exist într-adev r.” Simplu
spus: figuratul se afl în proximitatea metaforei (metaforiz rii) pe baza c reia – în fond – se
construiesc toate figurile i, totodat , este implicat în aluzie, echivoc, subîn eles, implicit. 5.
Victimele retoricii (ale persuasiunii). “se recruteaz printre aceia care iau discursul ad
litteram; nu- i pun întreb ri, pentru simplul motiv c în aparen discursul le rezolv ”. În acest
40
punct al discu iei, Michel Meyer [Questions de Rhétorique. Langage, Raison et Séduction,
Librairie Générale Française, Bruxelles, 1993, pp. 137-139] devine moralist în pur descenden
a unor Montaigne sau La Bruyère: “Pe scurt, retorica [aici, sens de persuasiune] îi în al pe
aceia care vor s o ignore, pe aceia care pretind c nu tiu sau, i mai r u, pe aceia care într-
adev r nu tiu, dar cred c tiu i sunt mul umi i a a. Din confort, din arogan sau din
suficien , din u ur tate sau din prostie, sim ul lor critic nu se mai exercit decât împotriva
acelora care mai au sim critic. Este respingerea întreb rii. Acceptarea r spunsurilor i atât. A
nu merge dincolo de cuvinte, de promisiuni, de fapte”. Prin contrast, “luciditatea critic const în
a percepe o rela ie mijloc-scopuri, în a vedea scopurile subiacente pe care manipularea le
oculteaz sau caut s le oculteze”. De partea cealalt a “baricadei retorice”, din perspectiva
manipulatorului, Schopenhauer ofer “re eta” logic a ceea ce el nume te stratagem . 6.
Elementele unei etici a persuasiunii. Lionel Bellenger [Le talent de communiquer, Ed. Nathan,
Paris, 1989, p. 125] construie te un fel de gril etic pe traseul Emi tor-Mesaj-Receptor. A)
Exercitarea influen ei. Din perspectiva persuadorului [Emi torului]: a) s accepte c libertatea
celuilalt m soar eficacitatea [calitatea] influen ei exercitate.; b) s ia act de responsabilitatea
social a oric rei conduite persuasive; c) s - i propun drept obiectiv calitatea asentimentului
[acesta este profund / adev rat când este ob inut prin sinceritate / adev r]. B) Condi iile exercit rii
comunic rii persuasive [Mesajul]: a) credibilitate. Ordinea faptelor, a m rturiilor, a dovezilor; b)
coeren : ordine logic a demonstra iei i a argument rii; c) consisten : rigoare, continuitate,
consisten ; d) congruen : “Tot ce va conferi pertinen , adecvare la comunicare persuasiv în
planul individului vizat, în ceea ce prive te situa ia în care se înscrie influen a i cu privire la
atitudinea propriu-zis a persuadorului.” [Lionel Bellenger, op.cit., p. 101]. C) Exerci iul
libert ii. Din perspectiva persuadatului sau a nepersuadatului [=Receptor]: a) s fie con tient de
inten ionalitatea persuasiv a emi torului; b) s - i în eleag interesul vs. acceptarea / refuzarea
influen ei; c) s se întrebe în leg tur cu profitul reciproc al asentimentului sau al refuzului. Iat
tot atâtea chei de control / repere pentru a evalua gradul / calitatea persuasiv dintr-un mesaj,
calitatea / onestitatea inten iei de persuadare prin raport cu consecin ele ei (Dac î i atinge scopul,
ce urmeaz ? În folosul cui? Dac nu î i atinge scopul, ce urmeaz ?), nu în ultimul rând, evaluarea
recept rii mesajului persuasiv din perspectiva calit ii ei i a num rului celor convin i.
(în POPESCU, Cristian Florin, Dic ionar explicativ de jurnalism, rela ii publice i
publicitate, Ed. Tritonic, Bucure ti, 2002, pp. 260-263)
41
RETORIC
Termenul provine din ngr. ritoriki, fr. rhétorique, it. retorica, lat. rhetorica, gr. retorike;
radicalul * Fer- „a vorbi”.
a) Cea mai veche defini ie a fost dat de Corax din Siracuza (aprox. 470 î.e.n.): „arta
vorbirii care produce convingeri” (Platon, Gorgias, 452 e); cea mai larg îi apar ine
lui Quintilian (Arta oratoric , 2, 17, 37): „ars bene dicendi” ( arta de a vorbi bine),
spre deosebire de gramatic , definit drept: „ars recte dicendi” (arta de a vorbi corect).
Adverbul bene din defini ia R. comport dou sensuri: 1) Virtutes oratoris
(virtuozitatea oratorului); 2) mores oratoris (caracterul oratorului). Ultimul sens reia
categoriile morale introduse de Cato cel B trân în defini ia oratorului: „vir bonus
dicendi peritus” (b rbat cu inut moral i priceput în arta vorbirii). Au existat
încerc ri de a restrânge defini ia R., dup : 1) domeniul de aplicare – via a public
(civiles questiones): „bene dicere in civilibus questionibus” (a vorbi bine în
chestiunile publice) – Fortutianus, Arta retoric 1, 1 (cf. i Cicero, De inventione –
Despre inven iune, 1, 5, 6); 2) scopul – convingerea auditorului: „R. este
posibilitatea de a descoperi în fiecare caz ceea ce este susceptibil de a crea
convingerea” – Aristotel, Retorica, 1, 2, 1 (defini ia reluat i de Cicero în De
oratore – Despre orator, 1, 31, 138). Cele dou defini ii restrictive sunt unite de
Isidor din Sevilla: „Rhetorica est bene dicendi scientia in civilibus questionibus ad
persuadendum iusta et bona”(Retorica este tiin a de a vorbi în chestiunile publice
pentru a convinge despre lucrurile drepte i bune); cf. i Retorica c tre Herenius, 1,
2, 2. Aceste defini ii, cu mici varia ii, se reg sesc pân în zilele noastre.
b) Conform teoriilor antice, R. se împarte dup obiectul ei (materia artis) în trei genuri:
1) genos dikanikon, genus iudicale – elocin a judiciar ; 2) genos symbuletikon, genus
deliberativum – elocin a deliberativ sau politic ; 3) genos epideiktikon sau
panegyrikon, elocin a panegiric sau fastuoas . În Antichitate, primele dou dispar o
dat cu c derea regimurilor democratice, al treilea ia o mare dezvoltare în timpul
imperiului roman, când lauda suveranului (basilikos logos) devine gen aparte.
Cuvânt rile panegirice (v.) au avut o mare influen asupra literaturii medievale. R.
ca disciplin se compune din cinci p r i:
c) 1) heuresis, inventio – heuristic (g sirea temei); 2) taxis, dispositio – ordonarea; 3)
lexis, elocutio – expresia; 4) mneme, memoria – memoria (g sirea exemplelor); 5)
hypocrisis, actio – dic iunea. Dintre acestea, prima, inventio, are cea mai mare
însemn tate i i s-au dedicat tratate speciale (cf. Cicero, De inventione). Scopul ei era
42
de a suscita bun voin a auditorului (captatio benevolentiae – câ tigarea bun voin ei),
doritor s asculte i dispus s se lase înv at. În Antichitate, R. a dominat întreaga
mi care literar . Deoarece obiectul ei era discursul rostit, R. apare ca o tiin
practic . Exist îns i o R. teoretic , al c rei obiect este opera artistic în general (cf.
Quintilian, 2, 17, 3-4). Teoreticienii antici au subliniat adesea raportul între R. i
poetic (v.) (cf. Cicero, De oratore, 1, 15, 70; Quintilian, 2, 18, 3-4). În consecin ,
R. teoretic era critica literar (v.) a anticilor, denumit de greci kritike tehne, de
romani inspectio. Inspectio are dou p r i componente: 1) cognito – cunoa terea
operei; 2) aestimatio – judecat de valoare. Criteriul pentru aestimatio era virtus artis
(valoarea artistic ) a operei. Categoriile criticii literare erau: laus – elogierea i
vituperatio – criticarea. Întrucât aestimatio avea ca scop crearea de convingeri în ce
prive te valoarea operei, ea inea de genus demonstrativum. R. utilizeaz tropi (v.) i
figuri (v. Figuri de stil)1; tropul R. este definit drept deplasarea în elesului unui cuvânt
de la sensul lui propriu (Quintilian, 9, 1, 4), de pild : metafora (v.), sinecdoca (v.),
metonimia (v.) etc.; figura R., uneori confundat cu tropul, este o deviere de la
vorbirea comun , f r modificarea sensului cuvintelor (Quintilian, 9, 1, 11), de pild :
repeti ia (v.), anadiploza (v.), silepsa (v.) etc. R. epideiktic sau de aparat denume te
discursul model. Orice discurs trebuie s aib argumente care s se adreseze atât
ra iunii, cât i sentimentelor ascult torilor; exist îns argumente aplicabile în cele
mai diferite cazuri, teme abstracte ce pot fi dezvoltate ad libitum, numite koinoi topoi,
loci communes (locuri comune, v. Cli eu). Teoria acestor argumente se nume te
topic . Dup dispari ia ra iunii de a fi a R., topos este cli eul general valabil din punct
de vedere literar. R. cuprindea, pe lâng analiza discursurilor i a operelor literare,
clasificarea acestora i discutarea elementelor lor componente. În acest sens ea a
constituit teoria prozei (v.) i, de multe ori, teoria literar (v.) a anticilor. Influen a ei
s-a exercitat de-a lungul secolelor asupra celorlalte arte, de exemplu asupra muzicii:
exist o heuristic muzical (cf. Inven iunile lui J. S. Bach), o topic muzical etc.
R. apare ca disciplin în sec. V î.e.n., la Siracuza, dup c derea tiraniei i instaurarea
democra iei. Creatorii ei sunt Corax i Tisias. De la început au existat discu ii asupra
caracterului R., dac ea este empeiria, tribe (experien ), tehne, ars (art ), episteme, scientia
( tiin ). Sofistul Gorgias introduce R. la Atena în timpul r zboiului peloponeziac (aprox.
anul 427 î.e.n.). Polos i Likymnios, elevi ai s i, redacteaz primele c r i de R. Sofi tii, adep i
1 Toate trimiterile la alte figuri de stil apar in textului i ele pot fi g site ca atare în Dic ionar de termeni literari,
43
ai agnosticismului i ai relativismului, pun în centrul înv turii lor R. Conform teoriei lor, nu
exist adev ruri imuabile, ci totul depinde exclusiv de modul de argumentare. În cadrul
mi c rii sofiste apare conceptul de kairos, care const în adaptarea discursului la psihologia i
mentalitatea auditoriului. Împotriva teoriilor sofiste se ridic Platon, care încearc s
întemeieze o R. fundamentat pe adev r i pe valorile morale (vezi dialogul Gorgias i, mai
ales, Phedru). Aristotel reia discu ia, ar tând c R. este o tehne pe care o define te drept:
„c utarea speculativ a mijloacelor de a produce un lucru, mijloace a c ror origine se afl în
agentul creator, nu în agentul creat” (Etica nicomahic ). Obiectul R. este convingerea.
Conform teoriei lui Aristotel, utilitatea R. r spunde urm toarelor necesit i: 1) adev rul are o
for persuasiv mai mare decât falsul, dar nu convinge decât dac este abil sus inut; 2) R.
este un bun instrument de popularizare a tiin ei; 3) R. conduce la capacitatea de a prevedea
i de a respinge argumentele adversarului; 4) incapacitatea de a se ap ra prin arta vorbirii este
dezonorant . Aristotel sus ine c R. este analoag dialecticii: în R. argumenta ia se bazeaz
pe exemplu (echivalentul induc iei din dialectic ) i pe entymem (silogismul retoric a c rui
caracteristic este premisa verosimil ). Tot Aristotel este cel care introduce în R. studiul
afectelor. În epoca elenistic (v. Elenism) R. este obiectul unui interes foarte larg. Antistene
din Atena deosebe te trei stiluri retorice (characteres ton logon, genera dicendi): 1) ischnon,
subtile = simplu; 2) meson, medium = mijlociu; 3) hadron, grande atque robustum = sublim.
Stoicii consider R. o tiin . În aceast epoc înfloresc aticismul (v.) i asianismul (v.). Între
cele dou extreme, romanii adopt , mai ales prin Cicero, o pozi ie de mijloc, sub influen a
colii din Rhodos. La Roma, R. se dezvolt în timpul republicii, cînd Cicero se distinge prin
activitatea sa de orator i teoretician. El popularizeaz teoriile R. grece ti i alc tuie te prima
istorie a oratoriei grece ti i romane (dialogul Brutus). În epoca principatului, Quintilian
redacteaz un manual complet de R. Dup dispari ia republicii, la Roma, ca i în Grecia, de
dup c derea regimurilor democratice, elocin a î i pierde semnifica ia, fiind incompatibil cu
formele de guvernare autoritar . Fenomenul este analizat de Tacit în Dialogus de oratoribus
(Dialogul despre oratori) i de Pseudo-Longin în Tratatul despre sublim. În aceste epoci
se continu totu i teoria procesual , prin exerci ii folosind cazuri juridice fictive. Dup
c derea imperiului roman, R. judiciar nu mai are sens decât în rile care au p strat dreptul
roman i aici numai odat cu reînflorirea studiilor juridice, de pild , în Italia la sfâr itul
secolului XI. În secolul XI, apare un nou sistem al R., numit ars dictaminis sau ars dictandi
(arta de a dicta), rezultat din necesit ile practicii administrative – modele de scrisori,
Ed. Academiei, Bucure ti, 1976. Le-am men inut în text din motive tiin ifice. (n.n.)
44
diplome. Modelele epistolare se numeau formulae. În Evul Mediu, R. este a doua din cele
apte arte liberale. La Bizan , supravie uie te teoria R. greac ; discrepan a crescând dintre
limba vie i cea literar are drept rezultat restrângerea interesului pentru R. la lumea colar
i transformarea ei într-o art aulic . Modelele imitate la Bizan : Isocrate, Aelius Aristides
etc. În Occident, R. continu s fie pân în sec. XVII o tiin indispensabil . Academia
francez (1635) î i propunea s redacteze, pe lâng un dic ionar i o gramatic , o R. Apoi,
treptat, R. este abandonat , romanticii considerând-o drept o disciplin steril (v. Hugo, de
pild ), care conduce la construirea unui discurs inutil i pompos, iar regulile impuse de ea
drept stavil în calea originalit ii. Reac ii fa de aceast teorie g sim la Baudelaire, care, în
Curiosités esthétiques (Curiozit i estetice), sus ine c legile R. ajut la manifestarea
originalit ii: „Et jamais les prosodies et les rhétoriques n’ont empêché l’originalité de se
produire distinctement. Le contraire, à savoir qu’elles ont aidé l’éclosion de l’originalité,
serait infinement plus vrai”. ( i niciodat prozodiile i retoricile nu au împiedicat
originalitatea s se produc în mod distinct. Contrariul, c ele au ajutat originalit ii s se
manifeste, ar fi infinit mai adev rat), i, în secolul nostru, la Paul Valéry, care socote te
ornamentele, artificiile i rafinamentele R. drept, efecte ale unor propriet i profunde i ale
„sensibilit ii formale”. În rile Române au fost publicate manuale de R. în sec. XVIII i
XIX: Ioan Molnar Piuariu, Retoric , înv tur pentru tâlcuirea frumoasei cuvânt ri,
Buda, 1978; Simion Marcovici, Curs de retoric , Bucure ti, 1834; D. Gusti, Retoric
pentru tinerime, Ia i, 1852. Epoca modern cunoa te încerc ri de resurec ie a R. (v.
Neoretoric ), specializat ca disciplin filozofic sau lingvistic . (CEAU ESCU Gheorghe,
în Dic ionar de termeni literari, Bucure ti, Ed. Academiei R.S.R., 1976, p.372-375)
RETORIC
(<ngr. ritoriki, fr. rhétorique, it. retorica, < lat. rhetorica, <gr. retorike = “retoric ”)
“Art i tiin a elabor rii discursului în general, având fuc ie primordial persuasiv , dar i
func ie justificativ , demonstrativ ori deliberativ ”. (Dic ionar general de tiin e. tiin e
ale limbii. 1997). Apare din Antichitate, în Sicilia (sec. al V-lea î.d. Chr.), se dezvolt la
Atena în sec. al IV-lea î.d. Chr., prin contribu ia lui Aristotel (Retorica) i este preluat de
oratorii din Roma antic , Cicero, Quintilian (sec. I). Prin Cicero i Quintilian, retorica devine
o art a orn rii discursului oratoric, o tehnic de a-l construi în patru p r i (Quintilian):
ad ugire (adiectio), sc dere (detractio), sc dere i ad ugire (immutatio), inversare
(transmutatio). Evul Mediu i Rena terea pun tot mai mult accentul pe latura ornant a
retoricii. Ulterior, în secolele al XVIII-lea i al XIX-lea (Dumarsais i Fontanier) se amplific
45
aceast tendin , obiectul de studiu al retoricii fiind mai ales tropii / figurile de stil, l sându-se
pe planul al doilea problemele compozi iei discursului oratoric / literar. Retorica este o
disciplin veche de 2000 de ani, în tot acest r stimp schimbându-se principiile ordonatoare;
treptat, alte sisteme de valori reglementeaz tiin a discursului care este elaborat i în alt scop
decât cel al persuasiunii: caracterul ornamentat, expresivitatea, caracterul normativ impus de
reguli. Spre sfâr itul sec. al XIX-lea, când caracterul normativ al disciplinei a ajuns exagerat,
ca efect al excesului de clasific ri i sistematiz ri, retorica clasic î i încheie existen a. În anii
’60 – ’70 ai secolului nostru, apare o nou retoric , axat pe aspecte ce privesc con inutul
comunic rii, dar i forma enun ului. Plecând de la studiile de poetic ale lui Roman Jakobson,
coala francez contemporan (Roland Barthes, Gérard Genette, Tzvetan Todorov)
reconsider tratatele de retoric ale lui Dumarsais (Tropii, 1730) i Pierre Fontanier (Figurile
limbajului, 1821-1830), pentru a sublinia actualitatea clasific rii figurilor pe niveluri
lingvistice (fonetic, gramatical, lexical, semantic); ei propun generalizarea principiului
figurilor pentru întreg procesul comunic rii lingvistice. În 1970, grupul retoricienilor de la
Liège (Grupul µ) elaboreaz lucrarea Retoric general , urmat , în 1977, de Retorica
poeziei – aplicare i extindere asupra procesului lecturii a principiilor formulate în 1970.
Grupul µ clasific figurile pe niveluri lingvistice; tipologia de organizare a fiec rui nivel /
clas de figuri reactualizeaz modelul lui Quintilian: ad ugare, suprimare, suprimare-
ad ugare i permutare. Numeroasele leg turi interdisciplinare ce apropie retorica de stilistic ,
poetic , lingvistic general , teoria comunic rii, teoria textului, justific viabilitatea acestei
discipline ca tiin a discursului literar. (DINU Gabriela, în Gabriela Dinu, Maria Zbârcea
Dic ionar de terminologie literar , Bra ov, Ed. Paralela 45, 2000, p. 293-294)
46
PLATON, Gorgias sau despre retoric (gr. 390-385 î.d. Ch.), în
OPERE, vol. I, Ed. tiin ific , Bucure ti, 1974 (traducere, note introductive i note de
Alexandru Cizek), p.295-393
Gorgias sau despre retoric
451a GORGIAS: Ai dreptate s presupui i s crezi asta, Socrate.
SOCRATE: Atunci du pân la cap t r spunsul pe care i l-am cerut. De vreme ce
retorica este una din acele arte care se folosesc în mare m sur de cuvânt, deopotriv cu
altele de acest soi, încearc s -mi precizezi obiectul retoricii, a c rei for st în cuvinte.
S zicem c m-ar întreba
b cineva, în leg tur cu oricare dintre artele de care am vorbit: „Ce este aritmetica,
Socrate?” Eu i-a r spunde, ca tine adineauri, c este o art care se realizeaz prin
cuvânt. Iar dac m-ar întreba: „Cu ce se ocup ?”, i-a r spunde c se ocup cu num rul
par i impar, cu m rimea fiec ruia. Dac m-ar întreba apoi:”Ce nume ti tu arta
calculului?”, i-a r spunde c i aceasta este una dintre artele care se realizeaz în
întregime prin cuvinte. i dac m-ar întreba din nou:
c „Cu ce se ocup ea?”, i-a r spunde, ca în adunarea poporului, c „în toate celelalte
privin e”1 calculul este tot una cu aritmetica, de vreme ce se ocup cu acela i lucru,
numerele pare i impare, c difer de aritmetic numai întrucât cerceteaz m rimea
numerelor pare i impare fie în raport cu ele însele, fie unele în raport cu celelalte.2 Iar
dac m-ar întreba cineva de astronomie, i eu i-a spune c i aceasta reduce totul la
cuvinte, ar replica: „Dar cuvintele astronomiei la ce se refer , Socrate?”, i-a r spunde
c la mi carea astrelor, Soarelui i Lunii, la viteza unora fa de celelalte.
GORGIAS: Ai r spunde corect, Socrate.
d SOCRATE: F i tu la fel, Gorgias. Retorica este tocmai una dintre artele care
s vâr esc i împlinesc totul prin cuvinte! Nu este a a? /.../
453a SOCRATE: Mi se pare, Gorgias, c acum ai explicat destul de precis ce este, dup tine,
arta retoricii i, dac te-am în eles bine, sus ii c retorica este f uritoarea convingerii3 i c
întreaga ei ac iune, esen a ei, c tre aceasta tinde. Ori ai de ad ugat c retorica este în stare
i de altceva, în afara cre rii convingerii în sufletele ascult torilor?
1 Textual – “ca cei ce fac propuneri în adunarea poporului”. În procesele verbale ale edin elor ecclesiei iSenatului atenian, prin aceast formul se introduceau amendamentele ulterioare unei propuneri. 2 A se vedea aceea i formulare în dialogul Charmideas, 166 a. 3 În original peithous demiourgos. Prima oar , defini ia aceasta a fost dat de logografii întemeietori ai retoricii, sicilienii Corax i Tisias, c tre mijlocul secolului al V-lea î.e.n. Gorgias este elevul lor.
47
GORGIAS: Nicidecum, Socrate, c ci socotesc c ai definit-o cu exactitate. Aceasta
este esen a ei.
b SOCRATE: Ascult -m atunci, Gorgias. S tii c , dup convingerea mea, dac exist
cineva care într-o discu ie cu altul vrea s tie exact despre ce este vorba, apoi eu sunt
unul dintre aceia i cred c i tu.
GORGIAS: Ce-i cu asta Socrate?
SOCRATE: Î i spun acum. În leg tur cu puterea de convingere a retoricii, i anume
despre ce fel de convingere vorbe ti ca i asupra c ror lucruri se exercit ea, s tii c
eu nu am în eles limpede, c ci numai presupun ce este ea, dup p rerea ta, i asupra
c ror lucruri se aplic . A a
c c am s te întreb totu i despre ce convingere vorbe ti, i asupra c ror lucruri se
exercit ea. Pentru ce, f când presupuneri, te mai întreb pe tine, în loc s vorbesc eu?
Nu pentru tine o fac, ci în interesul discu iei, pentru ca ea s decurg în a a fel încât s
devin cât mai limpede obiectul ei. Gânde te-te dac sunt îndrept it s te întreb. E ca
i cum, dup ce te-a întreba ce pictor este Zeuxis4, dac mi-ai spune c este un pictor
de fiin e, eu n-a fi îndrept it s te întreb ce fel de fiin e picteaz i unde se afl
picturile lui. Nu este a a?
GORGIAS: Întocmai.
d SOCRATE: Oare nu pentru faptul c exist i al i pictori, care picteaz mult fiin e, de
tot felul?
GORGIAS: Desigur.
SOCRATE: Dac n-ar mai fi existat alt pictor în afar de Zeuxis, oare n-ar fi fost bun
r spunsul t u?
GORGIAS: Cum de nu?
SOCRATE: Atunci r spunde-mi cu privire retoric . Consideri c retorica este singura
care produce convingerea, sau mai sunt i alte arte? Am s fiu mai precis. Cine te
înva un anumit lucru, te i convinge în leg tur cu el, sau nu?
GORGIAS: F r discu ie, Socrate, mai întâi de toate, convinge.
e SOCRATE: S ne întoarcem la artele despre care vorbeam. Oare aritmetica nu ne
înva cele cu privire la num r i tot a a i aritmeticianul?
GORGIAS: F r îndoial .
SOCRATE: Prin urmare ne i convinge?
4 Zeuxis din Heracleea, pictor celebru din ultimul sfert al secolului al V-lea î.e.n.
48
GORGIAS: Desigur.
SOCRATE: Atunci i aritmetica este f uritoare a convingerii.
GORGIAS: A a se pare.
SOCRATE: A adar, dac ne întreab cineva ce fel de convingere i cu privire
la ce, îi
454a r spundem c cea care ne înva despre m rimea numerelor pare i impare. i despre
toate celelalte arte, de care am vorbit, vom putea ar ta c sunt arte ale convingerii, ale
unei anumite convingeri cu privire la un anumit lucru. Nu este a a?
GORGIAS: Desigur.
SOCRATE: Atunci retorica nu este singura art a convingerii.
GORGIAS: Ai dreptate. /.../
SOCRATE: S stabilim, dac vrei, dou specii ale convingerii: una care se întemeiaz
pe credin a f r tiin i cealalt pe cunoa tere.
GORGIAS: Întocmai.
SOCRATE: Deci care este convingerea pe care o creeaz retorica în tribunale i în
celelalte adun ri, cu privire la lucrurile drepte i nedrepte? Este cea din care se na te
credin a f r tiin sau cea din care se na te tiin a?
GORGIAS: Este clar, Socrate, c cea din care se na te credin a.
SOCRATE: A adar, retorica, dup cum se vede, este f uritoarea convingerii
întemeiate pe
455a credin i nu pe înv tur 5, cu privire la lucrurile drepte i nedrepte.
GORGIAS: Desigur.
SOCRATE: A adar, oratorul nu înva tribunalele i celelalte adun ri despre lucrurile
drepte i nedrepte, ci doar le convinge. Într-adev r, nici n-ar putea într-un timp scurt
s instruiasc o mul ime atât de mare cu privire la chestiuni atât de importante.
GORGIAS: Nu, într-adev r.
SOCRATE: Tocmai de acestea minunându-m , Gorgias, de mult întreb ce soi de
putere are retorica. V zându-i m rimea îmi pare c este un lucru divin.6
GORGIAS: Îns dac ai cunoa te totul, Socrate, ai vedea c în ea cuprinde, ca s zic a a, toate
5 Aceast calitate de a convinge (pisteutike) i nu de a înv a (didascalike) este reafirmat mai târziu de Aristotel în Retorica,I: 2, pe temeiul distinc iei între retoric i artele didascalice, i, pe de alt parte, pe temeiul separ riiretoricii de etic , contrar tezei platoniciene.
6 În Elogiul Elenei, Gorgias spunea despre cuvânt c : “este un st pân care în ciuda trupului s u minuscul inev zut înf ptuie te lucruri dumnezeie ti” (paragraf 6, 8 în edi ia Platon, Gorgias, Teubner, 1909).
49
456b puterile i le ine în st pânire. Am s - i dau o dovad temeinic . Adesea, mergând
împreun cu fratele meu i al i medici pe la câte un bolnav, cum acesta nu voia s
înghit leacul, nici s se lase t iat sau ars de medic, neputând medicul s -l conving , eu
reu eam f r alt me te ug decât retorica. Eu sus in c în orice ora ar merge împreun
oratorul i medicul, dac s-ar purta discu ia în adunarea poporului sau în vreo alt
reuniune care dintre cei doi s fie ales
c medic, medicul nici nu va fi b gat în seam , ci va fi ales cel capabil s vorbeasc ,
dac va vrea. i cu oricare alt om de meserie ar concura, oratorul ar reu i s se fac
ales mai degrab decât oricine. Nu exist chestiune pe care oratorul s nu o trateze mai
conving tor decât oricare dintre oamenii de meserie din mul ime. Atât de mare
este, a adar, puterea acestei arte i
d de acest soi este ea. Totu i, o, Socrate, trebuie s te folose ti de retoric ca de oricare
alt art de a lupta.7 Astfel în cazul oric rei arte de a lupta, nu pentru a te folosi
împotriva tuturor oamenilor înve i pugilistica, pancra iul i lupta cu armele, încât,
devenind mai puternic decât prietenii i decât du manii, s te apuci s - i love ti
prietenii, s -i str pungi i s -i ucizi. Pe Zeus, dac vreunul care frecventeaz palestrele,
devenind puternic la trup i la pumn, se apuc
e s î i bat tat l, mama, vreo alt rud sau prieten, pentru acest motiv nu trebuie
detesta i i izgoni i din cetate pedotribii i mae trii de arme.8 Ei au înv at s se
foloseasc cu dreptate de arme pentru a se ap ra de du mani i de cei care-i
nedrept esc, i nu pentru a ataca. Dar
457a discipolii, r st lm cindu-i, se folosesc în mod nejust de t ria i arta lor. Deci nu
dasc lii sunt r i, nu arta este r spunz toare, nici rea pentru acest fapt, ci, cred eu,
acei care n-o folosesc cum trebuie. Acela i argument se potrive te i pentru retoric .
Oratorul este capabil s :
b vorbeasc în fa a oricui, despre orice, i, într-un cuvânt, s conving mul imea despre
vrerea lui. Îns nu este câtu i de pu in dator s uzurpe reputa ia medicilor – pentru
motivul c este în stare s o fac – nici a altor oameni de meserie, ci trebuie s se
7 Analogia sofisticii cu artele culturii fizice, cum sunt gimnastica, luptele, este conceput de sofi ti (a se vedea iProtagoras, 335-336, Euripide, Oreste, versul 491 i urm.) i reformulat de Socrate în defavoarea sofisticii iretoricii. A se vedea 464 c i 465 b-c. 8 Ideea este prezent în Elogiul Elenei, 14, preluat fiind de Isocrate, elevul lui Gorgias (discursul Nicocles iAsupra schimbului de bunuri, 251-252) i reprezint o apologie a educa iei sofistice fa de acuza iile aduse ei în epoc , portavocea opozi iei fiind Aristofan cu piesa Norii. Este posibil ca Platon s fi a ezat replica într-un asemenea context pentru a disocia mai clar pe Socrate de sofi ti, confunda i, de obicei, în opinia public a Atenei.
50
foloseasc cu juste e de
c retoric ca i de arta de a lupta. Cred c nu trebuie detestat i alungat din cetate
dasc lul pentru abuzul pe care-l face elevul, de puterea i de arta înv at de la el.
De i a fost ini iat în vederea unei drepte întrebuin ri, discipolul procedeaz în mod
contrar. Prin urmare este drept s fie urât, expulzat i ucis cel ce nu se folose te cum
trebuie de retoric i nu cel ce l-a înv at.
SOCRATE: Eu cred, Gorgias, c tu ai experien a multor discu ii în care ai remarcat
faptul c anevoie pot vorbitorii s - i precizeze unii fa de al ii subiectul discu iei pe
care o întreprind,
d s se în eleag i s se explice între ei, încheind cu bine întrunirea; dac intr în
disput , i unul spune despre cel lalt c nu are dreptate sau c nu este clar, atunci se
sup r i consider c sunt de rea-credin unii fa de al ii, doritori fiind s se certe i
nu s elucideze obiectul discu iei. Ba unii sfâr esc prin a se desp r i foarte ru inos,
oc rându-se, rostind i auzind unii
e despre al ii asemenea lucruri încât cei de fa se c iesc c au avut gândul s devin
auditorii unor astfel de oameni. Pentru ce spun eu toate acestea? Pentru c mi se
pare c în acest moment nu e ti cu totul consecvent i în acord cu cele ce-ai spus la
început despre retoric .
458a M tem, deci, s te combat, ca s nu m suspectezi c sunt doritor de disput , nu pentru
a elucida un lucru, ci pentru a te ataca personal. În cazul când ai fi din acela i soi de
oameni ca mine, te-a putea chestiona cu pl cere; dac nu, a renun a. Din ce soi de
oameni sunt eu? Din cei care simt pl cere s fie comb tu i, dac gre esc, dar s i
combat pe cel ce gre e te, f r s -mi plac mai pu in când sunt comb tut decât când
combat la rândul meu. Ba consider c primul lucru este cu atât mai avantajos cu cât e
un bine mai mare s fii eliberat tu însu i decât s eliberezi pe altul de un r u foarte
mare. Cred c nu este r u mai mare pentru un om decât s
b aib o opinie fals asupra lucrurilor de care tocmai acum ne ocup m.9 Prin urmare
dac i tu spui c e ti un astfel de om, s discut m. De crezi îns c trebuie s
renun m, s-o facem imediat i s încheiem discu ia.
GORGIAS: În ce m prive te, Socrate, afirm c i eu corespund cerin elor prescrise de
tine. Poate c ar trebui, totu i, s ne gândim i la cei din fa . Înainte de venirea voastr ,
9 Formula va reveni în momentele cruciale ale dialogului, 472 c, 500 c, 513 a, atr gând aten ia asupra seriozit iiscopului cercet rii dialectice întreprinse: problema cunoa terii adev ratei fericiri umane i nu dezbaterea eristic .
51
o vreme eu
c le-am ar tat o mul ime de lucruri, iar acum probabil c vom z bovi mai departe cu
discu ia. A a c este cazul s vedem dac nu re inem pe unii, care vor s fac i
altceva. /.../
SOCRATE: Polos, b iat de isprav ce e ti, nu f r noim ne cultiv m noi prietenii
i copiii, ci, când ne cl tin m de b trâne e, sunte i voi cei tineri în preajma noastr
ca s ne sprijini i
461d via a, prin fapte i vorbe. A a i acum, dac eu i Gorgias ne cl tin m în discu ie, tu
care stai în preajma noastr , d -ne sprijin. Ai tot dreptul. Chiar doresc s reiei oricare
dintre afirma iile admise ce i se pare a nu fi bun , cu condi ia s ai grij de un singur
lucru.
POLOS: La ce te referi?
SOCRATE: S - i st pâne ti abunden a pe care te-ai apucat s-o desf ori la început.
POLOS: Ce-i asta? N-am voie s vorbesc cât vreau?
e SOCRATE: R u ai p it-o, prea bunule, dac , venind la Atena, unde exist cea mai
mare libertate a vorbirii, tocmai aici ai fi singurul care n-are parte de acest lucru.
Pune-te îns i în
462a locul meu. Dac tu ai vorbi mult, nevrând s r spunzi la întreb rile puse, n-ar fi i
pentru mine o p anie urât s nu am voie s plec i s nu te mai aud? Dar dac din
discu ia avut te sup r ceva ce ai vrea s corectezi, cum î i spuneam, reia totul dup
voia ta, întrebând i fiind întrebat, rând pe rând, a a cum am procedat Gorgias i cu
mine, combate i las -te comb tut. Doar sus ii c i tu e ti la fel de tiutor ca Gorgias,
nu?
POLOS: A a sus in.
SOCRATE: Prin urmare provoci i tu pe oricine s te întrebe ceea ce dore te, tiindu-
te în stare s -i r spunzi?
POLOS: F r îndoial .
b SOCRATE: Acum f una din dou , întreab sau r spunde!
POLOS: A a am s fac. R spunde-mi, Socrate: pentru c i se pare c Gorgias este în
dilem în privin a retoricii, tu ce spui c este ea?
SOCRATE: M întrebi cumva ce fel de art este retorica, dup p rerea mea?
POLOS: Exact.
SOCRATE: Eu sunt de p rere c nu este nicidecum o art , ca s - i spun adev rul.
POLOS: i ce socote ti c este retorica?
52
c SOCRATE: Un lucru pe care tu, în cartea citit recent de mine,10 afirmi c l-ai
transformat în art .
POLOS: Ce anume?
SOCRATE: Un empirism.
POLOS: E ti de p rere c retorica este un empirism?
SOCRATE: Sunt de p rere, dac tu nu spui c este altceva.
POLOS: Empirismul c rui lucru?
SOCRATE: Al producerii unei delect ri i pl ceri.
POLOS: În acest caz, nu g se ti c retorica este un lucru frumos, din moment ce este
capabil s -i delecteze pe oameni?
d SOCRATE: Ce, Polos? Ai i aflat de la mine, ce sus in eu c este, de m întrebi dac
n-o g sesc frumoas ?
POLOS: P i n-am aflat c o socote ti un empirism?
SOCRATE: Nu vrei cumva, pentru c pui pre pe delectare, s m delectezi pu in i
pe mine?
POLOS: Ba da.
SOCRATE: Întreab -m atunci, ce fel de art socotesc eu c este buc t ria?
POLOS: Te întreb, deci, ce fel de art este buc t ria?
SOCRATE: De nici un fel, Polos.
POLOS: Dar ce este, ia spune!
SOCRATE: Spun c este o practic de rând.
POLOS: A cui, spune!
e SOCRATE: Î i spun. A producerii unei delect ri i pl ceri, Polos.
POLOS: A adar buc t ria este tot una cu retorica?
SOCRATE: Nicidecum, ele sunt îns p r i ale aceleia i îndeletniciri.
POLOS: Care este aceasta?
SOCRATE: S nu fie cam brutal adev rul. Ezit s vorbesc, de team s nu cread
Gorgias c
463a îmi bat joc de meseria lui. În ce m prive te, eu nu tiu dac atare este retorica pe care
o practic Gorgias. Din discu ie, nu ne-am l murit înc ce gânde te el. Retorica de
10 Referire la tratatul lui Polos despre retoric , din care apare un pasaj rostit în chip de pasti de însu ipersonajul Polos la 448 c. Platon citeaz tratatul i în Phaidros, 267 c.
53
care vorbesc eu este ramura unei îndeletniciri11 câtu i de pu in frumoas .
GORGIAS: Care, Socrate? Spune, f r s te jenezi deloc de mine.
SOCRATE: Sunt de p rere, Gorgias, c nu este o îndeletnicire ce ine de art , ci una
proprie
b unui spirit inventiv i îndr zne , prin natura lui abil în a-i câ tiga pe oameni.12 Pe
scurt, eu o numesc lingu ire. Socotesc c mai sunt i alte p r i ale acestei
îndeletniciri, una din ele fiind
c buc t ria. Considerat a fi o art , în concep ia mea nu este o art , ci un empirism i o
rutin . Tot p r i ale lingu irii consider eu c sunt retorica, g teala i sofistica, patru
ramuri pentru tot atâtea domenii. Dac Polos vrea s afle, s m întrebe! Neaflând
înc ce parte a lingu irii spun eu c este retorica, el nu ia seama c nu i-am r spuns i
m întreab dac n-o consider frumoas . N-am de gând s -i r spund dac o consider
frumoas sau urât , mai înainte de a-i r spunde ce este ea. Nu ar fi corect, Polos. Dac
vrei s afli, întreab care anume parte a lingu irii este retorica, dup p rerea mea.
POLOS: Uite c te întreb. R spunde-mi, care parte?
d SOCRATE: Ai s în elegi oare r spunsul meu? În concep ia mea, retorica este
simulacrul13 uneia din p r ile politicii.
POLOS: i apoi? Spui c este frumoas sau urât ?
SOCRATE: Ba urât , c ci eu lucrurile rele le numesc urâte, dat fiind c trebuie s - i
r spund ca i cum ai fi în eles ce spun.
GORGIAS: Pe Zeus, Socrate, nici eu însumi nu pricep ce spui tu.
e SOCRATE: Este firesc, Gorgias, c ci n-am apucat s spun înc nimic clar, Polos sta
este tân r i iute.
GORGIAS: Las -l pe el i explic -mi de ce spui c retorica este simulacrul unei p r i
a politicii?
SOCRATE: Am s încerc atunci s explic ce este dup p rerea mea retorica. Dac n-am
11 Pentru conceptul de activitate, îndeletnicire uman , ca gen proxim al artei i empirismului, Platon întrebuin eaz o varietate de termeni. În contextul de fa folose te cuvântul pragma, mai jos epitedeuma, alteori pragmateia sau epitedeusis derivate din acela i radicale. 12 Cele trei calit i ale spiritului sofistic; stochastike psyche (p trunz tor) ar defini negativ intui ia sofistului lipsit de o baz ra ional , deci de valoare intelectual ; în timp ce andreia (îndr zne ) i deine prosomilein anthropois (abilitatea de a-i câ tiga pe oameni) s-ar referi la anti-valoarea moral a spiritului sofist. Dup unii savan i ca Diimmler, Pohlenz ar fi vorba de parodia unui pasaj din discursul lui Isocrate, Contra sofi tilor, par. 17. 13 În original eidolon, în sensul originar, fantom a mortului din Hades, mai târziu, imagine, sens preluat i de Platon pentru a defini caracterul de fals existen , a sofisticii i retoricii ca arte ale aparen ei, nu ale realit ii. A se vedea cercetarea dialectic a sofisticii din dialogul Sofistul.
54
s reu esc, Polos este de fa s m combat . Dup p rerea ta, exist un corp i un suflet?
464a GORGIAS: Cum s nu?
SOCRATE: Consideri, mai departe, c exist o s n tate proprie fiec ruia dintre ele?
GORGIAS: Bineîn eles.
SOCRATE: Ia s vedem: se poate întâmpla ca aceast s n tate s fie numai aparent
i nu real ? Iat despre ce este vorba: mul i oameni las impresia c au trupul s n tos,
f r ca cineva s - i dea seama cu u urin c de fapt nu sunt s n to i, afar de cazul
când este medic sau pedotrib.
GORGIAS: Ai dreptate.
SOCRATE: Eu afirm c exist putin a de a face ca atât trupul, cât i sufletul s par
s n toase,
b când de fapt ele nu sunt deloc a a.
GORGIAS: Sunt de acord.
SOCRATE: S vedem dac pot s ar t mai limpede ce vreau s spun. Fiind vorba
de dou naturi deosebite, exist i dou arte deosebite. Pe cea care se ocup de
suflet o numesc politic 14, îns celei care se ocup de corp nu pot s îi dau un
nume unic, pentru c , de i este o singur art a îngrijirii trupului, ea are dou p r i,
gimnastica i medicina. În politic , partea care corespunde gimnasticii este
legisla ia, iar cea care corespunde medicinei este
c justi ia. Ele se înrudesc întrucât au – medicina cu gimnastica i justi ia cu legisla ia –
respectiv acela i obiect, de i în unele privin e difer între ele.15 Cele patru, îngrijindu-
se unele de îmbun t irea trupului, celelalte de a sufletului, lingu irea observ ce se
întâmpl nu
d prin cunoa tere, ci prin instinct16, se divide în patru p r i i, substituindu-se fiec rei
arte, simuleaz c este arta pe care o uzurp , când de fapt nu se preocup deloc de
vreo îmbun t ire, ci f r încetare seduce i am ge te prostia în numele pl cerii,
14 Politica (politike techne) este arta educ rii sufletului uman, deci parte integrant a eticii pentru Socrate iPlaton, conform ideologiei vechi a polisului grec. 15 Prima serie de coresponden e (antistrofe) între artele care au ca obiect natura omeneasc în cele doucomponente, fizic i psihic, este determinat de func ia analogic comun : crearea s n t ii (fizice i suflete ti)(gimnastica / legisla ie = medicina / justi ie) restabilirea acestei s n t i. Ideea analogiei culturii spiritului, sub denumirea mai generic de philosophia, cu gimnastica apare i în Statul lui Platon, i în discursul epideictic al lui Isocrate, Asupra schimbului de bunuri, 180-185, formulat în aceia i termeni ca în Platon. Dup cum se poate deduce din pasajul 456 d-e, ideea î i are originea într-un loc comun al doctrinei sofistice. 16 În original, prin sim ire (aisthomene), nu prin cunoa tere (ou gnousa). Cele dou modalit i gnoseologice opuse definesc aparen a în contrast cu realitatea, obiectul, respectiv al empirismului i al artei în concep iaplatonic . Dup cum se vede din restul pasajului expozitiv, nu este înc vorba de doctrina Ideilor, ci mai degrabde adaptarea metodei hipocratice la studiul ethos-ului.
55
ajungând s fie socotit la mare cinste. Astfel, medicinei i se substituie buc t ria
care se preface a cunoa te hrana cea mai bun pentru trup a a fel c , dac-ar fi s se
concureze medicul cu buc tarul de
e fa cu copii sau cu b rba i f r minte precum copiii, în ce prive te cunoa terea hranei
bune i a celei d un toare, medicul ar muri de foame.17Asta numesc eu lingu ire i
consider c este
465a o îndeletnicire urât , Polos, - c ci pentru tine vorbesc acum – s tinzi c tre pl cere
f r s ai în vedere binele. Eu sus in c nu este vorba de o art , ci de un empirism,
pentru c , neavând o cunoa tere a lucrurilor pe care le ofer , asupra naturii lor, nu
este în stare s se pronun e asupra cauzei specifice lor. Eu numesc art îndeletnicirea
care este lipsit de cunoa tere, iar
b dac nu e ti de acord cu aceasta, sunt gata de controvers . Cum spuneam, medicinei i
se substituie buc t ria, ca form a lingu irii; în acela i chip, gimnasticii i se
substituie g teala, d un toare, în el toare, vulgar i nedemn de un om liber – care,
am gind cu ajutorul formelor i culorilor, a rafin rii vestimenta iei, face ca oamenii
s fie sedu i de o frumuse e
c artificial , uitând de cea natural care se ob ine prin gimnastic . Ca s nu lungesc
vorba, am s m exprim ca geometrii – poate acum ai s m po i urm ri: g teala este
pentru gimnastic ceea ce este buc t ria pentru medicin ; mai mult decât atât, c ce
este g teala pentru gimnastic , este sofistica pentru legisla ie i ce este buc t ria
pentru medicin este retorica pentru justi ie.18 Reiese, deci, c ele difer prin natura
lor; cum sunt, îns , învecinate, sofi tii i retorii se întâlnesc în acela i domeniu i în
preocup ri comune i nu pot preciza cu ce
d anume se ocup , nici ei în i i i nici ceilal i oameni, cu privire la ei. În cazul în care
sufletul n-ar guverna trupul, l sându-l s se conduc singur, i nu ar veghea s disting
buc t ria de medicin , trupul ar judeca punând în cump n pl cerile care i-ar reveni lui
i lucrurile s-ar petrece conform teoriei lui Anaxagoras19, prietene Polos, - tu doar
cuno ti acestea – toate s-ar amesteca laolalt , nemaideosebindu-se cele ce privesc
medicina, de cele ale s n t ii i de cele ale buc t riei. Ai aflat, a adar, ce sus in
17 A se vedea la 521e – 522 a unde se reia textual compara ia, implica iile mult mai grave ale acestei confuzii de valori. 18 Apari ia lingu irii creeaz o nou serie analogic ce este în eleas nu ca un raport aritmetic, ci ca o propor iegeometric : gimnastica / g teal = medicina / buc t rie = legisla ie / sofistic = justi ia / retoric .19 Dup teoria lui Anaxagoras, haosul universal a fost ordonat de ra iunea primordial (Nous) într-un cosmos. A se vedea reformularea pitagoreic a doctrinei despre Cosmos la 508a.
56
eu c este retorica: ea este pentru spirit
e corespondentul buc t riei care se ocup de trup. Poate am f cut un lucru absurd
nepermi ându- i s vorbe ti mult, în timp ce eu am desf urat un discurs întreg.
Merit îns îng duin a pentru c , vorbind pu in, nu m-ai în eles; n-ai fost capabil s
te folose ti de
466a r spunsul pe care i l-am dat, fiindu- i necesar o expunere. Iar dac eu nu tiu s m
folosesc de r spunsurile tale, desf oar i tu un discurs, dar dac tiu, las -m s o
fac, c ci am tot dreptul. i acum, e ti liber s te folose ti cum vrei de acest r spuns al
meu. /.../
57
Ernst Robert CURTIUS, Sistemul retoricii antice, în
LITERATURA EUROPEAN I EVUL MEDIU LATIN (ed. germ. 1948), Ed. Univers,
Bucure ti, 1970, p.85-89
Sistemul retoricii anticeDup ce am aruncat o privire asupra evolu iei retoricii, se impune o scurt prezentare
a edificiului ei teoretic. Schema acestuia a r mas neschimbat de-a lungul secolelor.
Inova iile epocii târzii î i puteau afla locul aici.
Privit ca teorie artistic (ars), retorica se compune din cinci p r i: inventio (euristica),
dispositio (ordonarea), elocutio (expresia), memoria (memoria), actio (dic iunea). Obiectul
retoricii (materia artis) îl formeaz cele trei feluri de elocven : elocven a judiciar (genus
iudiciale,), elocven a deliberativ (genus deliberativum), elocven a panegiric sau fastuoas
(genus demonstrativum)1.
Dup n ruirea libert ii grece ti i romane, elocven a judiciar î i pierduse aproape
întreaga ei semnifica ie. Cu toate acestea, existând o teorie foarte dezvoltat a tehnicii
procesuale, nu era cazul s fie abandonat . Elocven a judiciar „a dominat dintotdeauna
teoria, i numai în privin a ei au fost elaborate reguli complete i exhaustive" (kroll). Tocmai
de aceea f cea obiectul unor exerci ii pe cazuri juridice fictive i era transmis mai departe în
mod schematic; i tot astfel o prezint i Alcuin în retorica sa, în care îl introduce pe Carol cel
Mare ca participant la discu ia teoretic . Retorica juridic putea avea sens îns numai în rile
aderente la dreptul roman, i aici numai dup reînvierea studiilor juridice, deci în Italia de la
sfâr itul secolului al XI-lea2. Elocven a deliberativ are la origine cuvântarea politic în
adunarea popular sau în Senat. i ea devine în vremea Imperiului un exerci iu colar,
numindu-se acum suasoria sau deliberativa. Elevul se transpune în situa ia unei personalit i
marcante din trecut i se gânde te la felul în care trebuie ac ionat. Astfel, ca Agamemnon,
cump ne te dac s sacrifice sau nu pe Ifigenia; ca Hannibal, dac s - i duc sau nu trupele
împotriva Romei dup b t lia de la Cannae; ca Sulla, dac s se retrag sau nu la ar .
O importan mult mai mare decât a acestor dou feluri de cuvânt ri revenea,
începând cu epoca elenismului, cuvânt rii fastuoase. Subiectul ei, în sensul cel mai general,
este lauda3, „îndeosebi lauda zeilor i a omului" (Quintilian, III, 7, 6). Ea a c p tat importan
1 Termenul ostentatio î i trage originea de la caracterul fastuos. 2 Despre raportul jurispruden ei romane cu retorica vezi Fr. Schulz, History of Roman Legal Science, 1946, p. 259 i 269. 3 “Laud i dojan ”, spun deja primele manuale. Cf. mai jos, p.215, n.4 (în carte, n.n.)
58
politic în vremea Imperiului. Panegiricele latine i grece ti la adresa suveranilor au constituit
o sarcin principal a sofi tilor. Lauda suveranului a fost atunci introdus ca o specie aparte.
Alte specii erau: ora ia funebr , cea de nunt , cea pentru ziua de na tere, discursul de
consolare, cuvântarea de salut, cea de felicitare etc. Abia în epoca târzie se sistematizeaz
exact i se pred în coli retorica panegiric sau epidictic . Al turate primelor exerci ii ale
retoricii se g sesc i indica ii „despre laud ". Asemenea indica ii întâlnim de ex. la
Hermogene (secolul al II-lea e.n.), al c rui opuscul a fost tradus de faimosul gramatic
Priscian (începutul secolului al VI-lea), trecând astfel în rutina înv mântului latin. Influen a
cuvânt rii panegirice asupra literaturii medievale a fost foarte mare, dup cum va reie i în
continuare. Din tehnica stilistic a sofisticii noi f cea parte i „zugr virea”4 (descriptio,
descriere) artistic de oameni, localit i, edificii, opere de art . Poezia antic târzie i cea
medieval au folosit-o din bel ug5.
De la cele trei feluri de elocven trecem acum la cele cinci p r i ale retoricii. În teoria
antic , p r ile IV i V (memoria i actio) ocup de obicei spa iul cel mai restrâns. Ele cuprind
tehnica practic a expunerii, referindu-se deci numai la acele cuvânt ri care se rostesc cu
adev rat. Partea cea mai important e cea despre g sirea temei. Ea se împarte dup cele cinci
p r i componente ale cuvânt rii judiciare: 1. introducerea (exordium sau prooemium) ; 2.
„povestirea" (narratio, adic prezentarea st rii de fapt); 3. dovada (argumentatio sau
probatio); 4. combaterea afirma iilor contrare (refutatio); 5. încheierea (peroratio sau
epilogus). Aceast împ r ire le-a stat la baz i celorlalte feluri de cuvânt ri sau le-a fost
adaptat ulterior. Scopul urm rit prin introducere era acela de a-1 face pe ascult tor
binevoitor, doritor s asculte i dispus s se lase înv at (benivolus, attentus, docilis6). În
încheiere, oratorul apela la sentimentele ascult torilor pentru a-i aduce în dispozi ia dorit .
Cât prive te argumenta ia, teoria antic a f cut tocmai în acest domeniu distinc ii foarte
rafinate, asupra c rora nu putem insista. În esen , fiecare cuvântare (inclusiv cea de laud )
are o tez sau o cauz pe care trebuie s o fac acceptabil . În acest scop, ea trebuie s aduc
argumente care s se adreseze ra iunii sau sentimentelor ascult torilor. Dar exist o serie
întreag de astfel de argumente, aplicabile în cele mai diferite cazuri. Sunt teme abstracte,
putând fi dezvoltate i variate ad libitum. Ele se numesc în latin loci communes, în germana
4 Fundamental e contribu ia lui Paul Friedländer, Johannes von Gaza und Paulus Silentiarius, 1912. 5 Konrad Burdach a fost primul care a atras aten ia asupra leg turii cu sofistica nou . Este meritul lui Hennig Brinkmann (Zu Wesen und Form miettelalterlicher Dichtung, 1928) de a fi urm rit mai departe aceastindica ie.6 Termenul ne-a r mas familiar sub forma de captatio benevolentiae (Cicero, De inventione, I, 16, 21). Dovezi la R. Volkmann, Die Rhetorik der griechen und Röman, ed. 2, 1885, p. 128
59
mai veche Gemeinorter. Lessing i Kant le mai ziceau a a. Dup englezescul commonplace s-
a format mai apoi, pe la 1770, în limba german Gemeinplatz. Noi nu putem folosi acest
cuvânt, întrucât i-a pierdut în elesul, originar. De aceea p str m termenul grecesc de topos.
Pentru a-i l muri sensul, iat un topos extrem de r spândit: „sublinierea neputin ei de a face
fa temei"; un topos al elocven ei epidictice: „elogiul str mo ilor i al faptelor lor". În
Antichitate s-au redactat culegeri de asemenea topoi. Teoria despre topoi - topica - a fost
tratat în scrieri speciale.
Topoi sunt deci la origine mijloace auxiliare pentru elaborarea discursului. A a cum
spune Quintilian (V, 10, 20), ele sunt „minele argument rii" (argumentorum sedes), fiind
deci supuse unui scop practic. Îns noi am v zut c principalele dou feluri de cuvânt ri, cea
politic i cea judiciar , au disp rut din realitatea politic o dat cu pr bu irea polisurilor
grece ti i a republicii romane, refugiindu-se în colile de retoric ; am mai v zut c tot atunci
cuvântarea epidictic a devenit o tehnic a laudei, potrivit oric rui subiect, i c îns i
poezia a fost retorizat . Aceasta nu înseamn nimic altceva decât c retorica i-a pierdut
sensul ini ial i rostul s u originar de existen . În schimb, ea a invadat toate genurile literare.
Sistemul ei ingenios construit devine numitorul comun, teoria i tezaurul formelor literare în
genere. Acesta e fenomenul cel mai bogat în consecin e din istoria retoricii antice. Acum,
topoi cap t o func ie nou , devenind cli ee general valabile din punct de vedere literar i
care se extind asupra tuturor domeniilor vie ii, în m sura în care au fost cuprinse i formulate
de literatur . Putem vedea de asemenea cum în Antichitatea târzie apar noi topoi în urma
schimb rii climatului psihic. Urm rirea acestui fenomen va fi unul din obiectivele analizelor
noastre.
Teoria despre ordonare (dispositio) a fost tratat de teoreticienii antici destul de sumar
în compara ie cu celelalte materii. Ea s-a desprins abia mai târziu, i niciodat prea l murit,
din teoria euristicii (inventio). C ci dispozi ia fusese anticipat de teoria celor cinci p r i ale
discursului, care la rândul ei slujea de fir conduc tor euristicii. Ceea ce în elegem noi ast zi
prin compozi ie nu are nici un corespondent în teoria literar antic i medieval .7
Antichitatea, chiar i cea „clasic ", cuno tea no iunea de compozi ie, în sens strict, doar în
epopee i în tragedie, pentru care Aristotel cerea o unitate strâns a ac iunii. Ea nu a posedat o
teorie general a prozei i a genurilor ei, i nici nu putea s o posede, întrucât retorica îi slujea
drept teorie literar general . Criticii moderni au i remarcat adeseori lipsa compozi iei în
7 În semnifica ia sa literar , cuvântul „compozi ie" este o traducere gre it sau o r st lm cire dup compositio, înscompositio desemneaz teoria despre a ezarea cuvintelor în propozi ie dup regulile armoniei. Propozi ia e definit astfel: oratio est compositio dictionum consummans sententiam remque perfectam significans (Keil, I, p. 300, 18).
60
literatura antic .8 Ceea ce putem sesiza ca elemente de compozi ie în poezia antic târzie i
medieval provine de fapt în mare parte din succesiunea tradi ional a celor cinci p r i ale
discursului. În loc de cinci întâlnim uneori patru sau ase, ceea ce se explic prin deosebirile
existente în înv mântul antic. Câteodat , prin adnot ri marginale la vreun poem, i se
aminte te cititorului ordonarea retoric .9 Narratio putea servi pentru orice fel de povestire.10
Dup narratio putea urma o digresiune (egressus, excessus)11. Poezia medieval s-a folosit
din plin de aceast posibilitate. Prooemium i peroratio sunt indispensabile oric rei scrieri.
Partea a treia a retoricii, teoria exprim rii (elocutio), este cea mai apropiat de
în elegerea modern . Ea con ine reguli stilistice am nun ite pentru orice fel de expunere
scris . Sunt tratate aci alegerea i îmbinarea cuvintelor, teoria celor trei stiluri12 i în sfâr it
figurile de stil. Acestora din urm li se dedic adesea manuale speciale. Predomina punctul de
vedere potrivit c ruia cuvântarea trebuie s fie „împodobit ". Stilul ornatus (Quintilian, VIII,
3) este dezideratul suprem i continu s fie pân în secolul al XVIII-lea. Virgiliu e trimis de
c tre Beatrice în ajutorul lui Dante, pentru c e maestru în parola ornata (Inf., 2, 76). Dante
spune despre can onele sale: la bellezza e nell'ornamento delle parole (Conv., II, 11, 4).
Chiar i în lucrarea lui Marmontel, Éléments de littérature (1787), atât de mult folosit la
timpul ei, se spune: le style de l'orateur et celui du poète a besoin d'être orné.
Expunerea noastr de pân aici este o încercare de a-l familiariza pe cititorul
contemporan cu principalele realit i i cu no iunile de baz ale retoricii antice. Am scos în
eviden doar ceea ce e mai important în complexul general, destul de încâlcit, i anume acel
minimum de no iuni tiin ifice de care e nevoie pentru receptarea problematicii acestei c r i.
În capitolele urm toare vom detalia i îmbog i aceast arm tur teoretic .
8 Diels, GGN, 1894, p.306, i Norden, p.112 i 115. 9 La Dracontius, de pild (Romulea, 5). La fel în Buecheller-Riese, Anthologia latina, I, 1, nr. 21. O întâlnim iîn Evul Mediu. 10 No iunea de narratio poate avea un în eles foarte larg. Ieronim (Scrisoarea 65) observ despre psalmul 44, 3 : finito prooemio, hic narrationis exordium est.11 Cassiodor, Variae, II, 40, cocheteaz dup obiceiul s u cu digresiunea pl cut (voluptuosa digressio)12 Cf. articolul meu Die Lehrre von den drei Stilen în Altertum und Mittelalter, în RF, 64, 1952, p.57 urm.
61
Jacques DUBOIS, Francis EDELINE, Jean-Marie KLINKENBERG, Philippe MINGUET,
François PIRE, Hadelin TRINON, Introducere. Poetic i retoric , în
RETORICA GENERAL (ed. fr. 1970), Ed. Univers, Bucure ti, 1974, p.1-10.
Introducere. Poetic i retoric
Ca i istoria politic , istoria ideilor înregistreaz epoci de declin i resurec ii, destituiri
i reabilit ri. Cine ar fi sus inut, acum vreo zece ani, c Retorica va redeveni o disciplin
major , ar fi fost luat în derâdere. Abia dac se mai inea minte o remarc a lui Valéry asupra
„rolului de prim importan " pe care îl au în poezie „fenomenele retorice". Se citea cu mai
mult sau mai pu in interes str lucita varia iune pe tema „figurilor" a lui Jean Paulhan, om de
litere de un gust remarcabil.1 Cei înzestra i cu mai mult clarviziune nu ignorau faptul c ceea
ce fusese desemnat prin acest nume desuet era „dintre toate disciplinele antice cea care merit
în cel mai înalt grad numele de tiin " (P. Guiraud). Dar chiar i ace tia nu p reau s cread
f r rezerve în posibilit ile de resurec ie ale retoricii.
C ci retorica, dac nu ca practic , m car ca reflec ie, era moart : cel pu in aceasta era
situa ia ei în Fran a. E adev rat c mult vreme s-a încercat inerea în via a muribundului:
cei mai îndârji i sus in tori au fost în primul rând cei care aveau cel mai mare interes s o
apere: scriitorii, gramaticienii i filozofii. Înc din 1836, Journal de l'instruction publique
constata c „f r protec ia unor regulamente universitare, retorica ar fi moart acum în
Fran a".2 Gra ie acestui sprijin oficial, ultima clas de liceu continua s p streze o etichet al
c rei rost era din ce în ce mai greu de în eles.
Or, retorica apare ast zi nu numai ca o tiin de viitor, ci, mai mult, ca o tiin la
mod , la grani ele structuralismului, noii critici i semiologiei. În 1964, Roland Barthes
noteaz incidental c „retorica va trebui regândit în termeni structurali" i adaug : „acesta e
obiectul unor cercet ri în curs". El însu i î i consacr lec iile de la École Pratique des Hautes
Etudes analizei Retoricii lui Aristotel i dezvolt în fa a participan ilor la un colocviu de
sociologia literaturii idei programatice privind „analiza retoric ".3 Aproape în acela i timp, în
Tel Quel, revist care n-ar putea fi suspectat ca reac ionar , Gérard Genette se sprijin pe
1 Jean Paulhan, Les Figures ou la Rhétorique décryptée", în Cahiers du Sud, n. 295, 1949; reluat în Oeuvres completes. La Marque des Lettres, Paris, Cercle du Livre Précieux, 1966, împreun cu alte eseuri pe acela isubiect : La Rhétorique renaît de ses cendres, la Demoiselle aux miroirs etc.2 Dup E. Magne. La Rhétorique au XIXe siecle, Paris, 1838; citat de Ch. Perelman i L. Olbrechts-Tyteca, Rhétorique et Philosophie. Pour une théorie de l'argumentation et philosophie, P.U.F., 1952. 3 Roland Barthes, Rhétorique de l’image, în Communications nr. 4, 1964 i L’analyse rhétorique, în Litterature et Société, Editions de l’Institut de Sociologie de l’Université de Bruxelles, 1967, p.31-45.
62
câteva manuale pr fuite (Lamy, Du Marsais, Crevier, Domairon, Fontanier etc.) pentru a
defini sumar „spa iul limbajului".4 Mai recent, T. Todorov anexeaz studiului s u despre Les
Liaisons dangereuses (Leg turile primejdioase) o schi a unui sistem de tropi i figuri
care face loc cu generozitate unor termeni ca ocupa ie, expoli ie, pronomina ie i altor
câtorva rarit i.5 Consacrând alian a dintre vechi i nou, Kibedy-Varga compar La
Rhétorique et la critique structuraliste6 (Retorica i critica structuralist ).
La originea acestei rena teri a retoricii în Fran a se afl , f r nici o îndoial , influen a
lingvistului Roman Jakobson, i, mai ales, publicarea în 1963 de c tre Nicolas Ruwet a
traducerii Eseurilor de lingvistic general (Essais de linguistique générale), cuprinzând
în primul rând studiul, fundamental, despre metafor i metonimie. Pentru a da o idee despre
voga pe care a cunoscut-o imediat aceast pereche de tropi, ne vom mul umi s amintim c
un filozof marxist s-a gr bit s constate prezen a lor în „habitat" : pavilionul de la marginea
ora ului, cu col i orul s u de peluz , imagine a naturii i a bucuriei de a tr i, ar fi o metafor ;
„marele ansamblu", în care întregul exist prin parte i în care partea echivaleaz cu întregul
prin permutare, ar fi o metonimie.7 De la urbanism la psihanaliz nu e, îns , decât un pas.
Victor Hugo s-a l udat de nenum rate ori c a pus în derut „tropii încremeni i" („les tropes
effarés"), f r a b nui c într-o bun zi dr. Lacan va diagnostica o metafor în versul din
Booz endormi (Somnul lui Booz) : „Snopul lui era darnic i nu tia ce-i ura" (de fapt, e
vorba aici mai degrab de o sinecdoc ) .8 /.../
Trebuie s amintim aici c îns i retorica nu a constituit odinioar o disciplin
coerent . Ne gândim mai ales la perioada clasic francez (secolele XVII-XVIII) în care
observ m, parcurgând tratatele de retoric , mai multe divergen e în privin a obiectului ca
atare decât au fost ulterior semnalate. S-ar falsifica în orice caz imaginea istoric a „artei
elocin ei” reducându-i-se obiectul la teoria despre elocutio sau numai la definirea tropilor i
figurilor. În Rhétorique ou les règles de l’éloquence (1730) (Retorica sau regulile
4 Gérard Genette. La rhétorique et l’espace du langage, Tel Quel, nr.11, toamna lui 1964, p. 44-54. Reluat în Figures, Editions du Seuil, 1966. 5 Tzvetan Todorov, Littérature et signification. Larousse, 1967. A se vedea F. Edeline, „Poèsie et langage(XXIV i XXV), în Journal des Poètes, 1968, n. 4 i 5. 6 A. Kibedy-Varga, „La Rhétorique et la critique structuraliste", în Het Franse Boek, ianuarie 1968, pp. 66-73. Aceste câteva referin e sunt date cu titlu de exemplu. Revenirea la retoric se face sim it chiar i în cercurile cel mai pu in deschise solicit rilor momentului: dovada o constituie num rul special “Points de vue sur la rhétorique”, prezentat de austera revist “XVII siècle”, 1968, nr 80-81. 7 Henri Lefebvre, Le Langage et la société „Idées", N.R.F., 1966, p. 288. Nu ni se pare c e inutil s num r mfigurile de stil chiar i în “H. L. M.” (“Habitations à Loyer Modéré”). Dimpotriv , credem c acesta e însu iobiectivul unei retorici generalizate. Dar generalizarea trebuie s porneasc de la baze solide.8 Jacques Lacan, Ecrits, Editions du Seuil, 1966, p.507; citat i comentat de J. Lyotard, Le Travail du rêve ne pense pas, în Revue d’esthétique, 1968, I, p.26-61.
63
elocin ei), Gibert, „fost rector al Universit ii din Paris i unul din profesorii de retoric ai
Colegiului Mazarin”, consacr comentariului tropilor cel mult zece pagini din 650, f r a se
ocupa de sinecdoc i metonimie. Nu trebuie s ne mire, în faza preistoric a lingvisticii,
alian a dintre Gramatic , „art a vorbirii”, Dialectic , „art a discursului” i Retoric , „art a
zicerii frumoase”. Astfel, tratatul lui Lamy (1675) începe prin a explica „organele vorbirii”
apoi „cuvântul” ca “imagine a gândurilor noastre”: altundeva vorbe te despre „nume -
substantive i adjective -, articole, num rul i cazul numelor" ; în alt loc, despre „puritatea
limbajului" sau despre „calit ile substan ei creierului" i despre „cum pot fi dispre uite
lucrurile demne de dispre ".
F r doar i poate, chiar i în leg tur cu aceste considera ii, e mult mai u or s
ironizezi decît s în elegi. Trebuie îns spus limpede c „ tiin a tropilor", cum zicea Fontanier
(care î i recomanda Manualul ,,pensioanelor de domni oare în care se înva câteva principii
de literatur ")9, c tropologia, dac vre i, numit dealtfel odinioar leporie,10 nu acoper
întreg cîmpul retoricii. La cei vechi, ca i la cei moderni, finalitatea declarat a retoricii e
aceea de a transmite tehnicile persuasiunii. Ideile de argument i auditoriu sunt aici esen iale.
Leg tura cu dialectica, în sensul prehegelian al cuvântului, este atât de puternic , încât
Aristotel începe prin a constata faptul c ele se confund . Pentru Stagirit, demonstra ia
dialectic , bazat pe opinie, e valorificat de discursul retoric care trebuie s cucereasc
adeziunea. Din diverse motive, între care, în primul rând, conflictul platonician între adev r i
aparen , retorii n-au fost, de la început, în bune rela ii cu filozofii. Odat cu ra ionalismul
cartezian, divor ul e categoric : numai demonstra ia bazat pe eviden va avea drept de cetate
în filozofie. În cele din urm , Vocabulaire philosophique (Vocabular filozofic) al lui
Lalande nu va cuprinde cuvântul “retoric ” .11 Ra iunea e incompetent în afara experien ei i
a deduc iei logice, singurele capabile s furnizeze unui auditoriu oarecare solu ia unei
probleme.
Aceast insuficien a analizei demersurilor reale ale gândirii i-a determinat pe
logicienii contemporani s întemeieze o nou retoric , definit ca teorie a argument rii.
9 Habent sua fata libelli... (Fiecare carte î i are destinul s u...) Dup un secol i jum tate de la aparitie; lucrarea lui Fontanier e introdus într-o colec ie intitulat „Science de L'homme". Aceast reeditare, care cuprinde iFigures autres que les tropes, e datorat 1ui Gérard Genette, autorul unei autorizate Introduceri : PierreFONTANIER, Les Figures du discours, Collection „Science de l'homme", Paris, Flammarion, 1968. 10 Dup Edgard de Bruyne, Etudes d'esthétique médiévale, vol. I, Bruges, 1946, p. 117. Autorul trimite la Virgiliu gr m ticul, din care citeaz în special aeeast defini ie a tropului : „Leporia (...) non enim formidat majorum metas excedere sed nulla, reprehensione confunditur” (Rafinamentu1 nu numai c nu se teme sdep easc limitele str mo ilor, dar nici nu este turburat de vreo mustrare.)11 Lacun remarcat i comentat de Perelman i L. Olbrechts-Tyteca în opera citat la nota 2.
64
Tratatul publicat în 1958 de Chaim Perelman i L. Olbrechts-Tyteca const în studierea
tehnicilor discursive „care permit na terea sau intensificarea adeziunii spiritului la tezele
supuse spre acceptare”.12 Originalitatea i importan a rezultatelor ob inute de ace ti neoretori
sunt incontestabile. Este evident c acestor lucr ri nu le poate fi refuzat calitatea retoricii.
Perelman relev îndeosebi rolul ra ionamentului prin analogie, ceea ce îl duce la discutarea
statutului metaforei. Dealtfel, nu este exclus posibilitatea unei jonc iuni între cele dou
tendin e care, în perspectiv istoric , au sfâ iat retorica tradi ional ; tendin a logic , bazat pe
func ia conativ a limbajului: tendin a estetic , reflec ie asupra func iei poetice. Aceast
sintez nu înseamn bineîn eles, revenirea la compromisul clasic, când retorica era definit ca
arta de a vorbi bine pentru a convinge, defini ie pe care Lamy o considera redundant , pentru
simplul motiv c niciodat nu se înva arta de a vorbi r u i c nimeni nu vorbe te decât
pentru a capta auditoriul. Dac manualele târzii, ca acela al lui Domairon (1816), au optat, în
cele din urm , pentru o concep ie pur literar , limitând retorica la studiul procedeelor de
expresie („arta de a distribui ornamente într-o oper în proz ”) e, f r îndoial , pentru c
ultimii retori, pe m sur ce c p tau con tiin a no iunii de literatur , intuiau c pentru
scriitorul modern frecventarea figurilor primeaz asupra rela iei lui cu lumea. Odat abolit
ideea c arta este o decora ie suplimentar , va deveni posibil în elegerea retoricii nu ca o
arm a dialecticii, ci ca un instrument al poeticii. C ci, cel pu in în principiu, oratorul nu
folose te metafora decât pentru a eluda o contradic ie, în timp ce poetul recurge la ea din pur
pl cere; iar eficien a ei, i într-un caz, i în cel lalt, vine doar din capacitatea ei de a distrage,
de a fi creatoare de iluzie.
Totu i, ultimii retori au ezitat în fa a consecin elor propriei lor descoperiri intuitive.
Inchista i într-o tradi ie sclerozat , ignorând cu totul specula iile estetice ale filozofilor
germani, ridiculiza i de scriitori, uita i de primii lingvi ti, ei au abandonat partida.13 Le-au
luat, oare, locul stilisticienii, cu care putem acum reînnoda dezbaterea ? Stylistik oder
Rhetorik (Stilistic sau retoric ), va spune Novalis, unul dintre cei care au folosit pentru
prima oar termenul.14 Pierre Guiraud, care aminte te acest fapt, consider c „retorica este
stilistica celor vechi". Dar, oare, se poate spune c stilistica e retorica modernilor?
inând seama de caracterul destul de eterogen al corpusului celor dou discipline, se
12 Chaim Perelman i L. Olbrechts-Tyteca, La nouvelle Rhétorique. Traité de l’argumentation, col “Logos”, P. U. F. 1958. 13Printre cauzele decaden ei trebuie samnalate, f r doar i poate, preten iile normative ale retoricii clasice. Acest demers era condamnat din chiar momentul na terii spiritului: modern; el era de-a dreptul incompatibil cu romantismul. 14 În ce prive te istoria termenului, a se vedea André Sempoux, Notes sur 1'histoire du mot „style", în “Revue belge de philologie et d'histoire”, 1961, pp. 736-746.
65
pare c stilisticienii de ast zi nu in prea mult la aceast filia ie. Henri Mitterand constat c
stilistica nu are ambi ia de a ne înv a s scriem, lucru care reprezenta, într-o oarecare
m sur , scopul vechii retorici, i c , în orice caz, în stilistica literar nu e vorba de „a aplica
operei literare, cu riscul de a o denatura, clasific ri stabilite a priori". i chiar dac scopul
stilisticii ar fi nu de a studia geneza psihologic sau socio-cultural a operei, ci de a afla
„pentru ce i cum un text este eficient" - preocupare a stilisticii descriptive -, i în acest caz
„terminologia retoricii vechi e la fel de nepotrivit ca i terminologia gramatical ", deoarece
efectul unei figuri depinde de context.15 Aceast critic e îndreptat , astfel, atât împotriva
stilisticii limbii, stilistica lui Bally - pe care Pierre Guiraud o consider tot descriptiv –, cât i
împotriva „tropologiei” retorice. Se consider , pe drept cuvânt, c frumosul e singular, c
valoarea estetic e în func ie de o structur original . Dac frumosul, dup spusele lui
Baudelaire, e întotdeauna bizar, î i trebuie îngustimea unui dasc l de estetic pentru a
îndr zni s sus ii c po i s -i prevezi apari iile. Frumosului i se poate doar constata prezen a,
întotdeauna nea teptat . Cu alte cuvinte, în întregime descriptiv , chiar i „structural ”,
aceast stilistic consider opera literar ca un cuvânt în afara limbii, ca un mesaj f r cod.
/.../
15 Not m c un larg sector al stilisticii actuale ap r legitimitatea unei stilistici a inten iilor: a se vedea în special J. Mourot, „Stylistique des intentions et stylistique des effets", Cahiers de l'Association internationale des Études Françaises, n. 16, pp. 71-79. E adev rat c „stilistica, la fel ca i semasiologia, e ceva ce seam n cu «monstrul din Loch Ness», cum spunea despre semantic J. Rozwadowski. “Se vorbe te despre el, se scrie, se in conferin e cu acest subiect, dar el continu s r mân invizibil”.
66
Michel FOUCAULT, ORDINEA DISCURSULUI. Prelegere inaugural rostit la
Collège de France pe data de 2 decembrie 1970 (ed. fr. 1971), Ed. Eurosong & Book,
Bucure ti, 1998, p. 13-15; 23-28
Ordinea discursului
În discursul pe care ast zi trebuie s -l rostesc, ca i în cele pe care va trebui s le in
aici poate mai mul i ani de acum încolo, a fi vrut s m pot strecura pe furi . În loc s iau
cuvântul, a fi vrut mai curând s fiu înv luit de el i astfel, s fiu purtat dincolo de orice
început posibil. Mi-ar fi pl cut ca în momentul în care încep s vorbesc, s -mi pot da seama
c o voce f r nume m precede de mult vreme deja; mi-ar fi de ajuns atunci s reînnod, s
prelungesc fraza, s m instalez discret în instersti iile ei ca i cum ea îns i m-ar fi îndemnat
s o fac, r mânând o clip în aer. N-ar mai exista prin urmare nici un început; iar eu, în loc de
a fi acela din care provine discursul, a fi mai curând – în voia propriei sale derul ri – o mic
întrerupere, punctul dispari iei sale posibile.
Mi-ar fi pl cut s fie în spatele meu o voce (ce va fi luat cuvântul de mult timp deja,
dublând dinainte toate cuvintele mele) care s spun : “trebuie s continui, eu nu pot
continua, trebuie s continui, trebuie s spui cuvinte, atâtea câte sunt, trebuie s le spui pân
când ele m vor reg si, pân când ele m vor rosti; ciudat nevoie, ciudat lips , trebuie s
continui, poate c deja cuvintele m-au rostit, poate c m-au dus pân în pragul propriei mele
istorii, în fa a u ii care se deschide spre istoria mea; m-ar mira ca aceast u s se
deschid .”
Sunt mul i, cred, cei care au o asemenea dorin de a nu trebui s înceap , o astfel de
dorin de a se g si de la bun început de cealalt parte a discursului f r a fi nevoi i s
considere din exterior ceea ce ar putea fi în discurs singular, redutabil, malefic chiar. Acestei
nevoi atât de comune, institu ia îi r spunde la modul ironic, fiindc transform începuturile în
momente solemne, le înconjoar cu un cerc de aten ie i de t cere i le impune forme
ritualizate ca i cum ar vrea s le eviden ieze mai bine. Dorin a spune: “nu a vrea s fiu
nevoit s intru eu îns mi în aceast ordine primejdioas a discursului; n-a vrea s am de-a
face cu ceea ce este tran ant i decisiv în ea; a vrea ca aceast ordine s fie în jurul meu ca
o transparen calm , profund , indefinit deschis , în care ceilal i ar r spunde a tept rii
mele i din care ar ap rea, unul câte unul, adev rurile; n-ar mai trebui decât s m las
purtat , în ea i de c tre ea, ca o epav fericit .”
67
i institu ia r spunde: “nu trebuie s - i fie fric s începi; suntem cu to ii aici pentru
a- i ar ta c discursul este în ordinea legilor; c veghem demult asupra apari iei sale; i c i
s-a f cut un loc care-l onoreaz , dar îl dezarmeaz , i c , dac se întâmpl s aib o
anumit putere, de la noi i numai de la noi a primit-o.”
Dar poate c aceast institu ie i aceast dorin nu sunt altceva decât dou replici
opuse unei aceleia i nelini ti: nelini tea cu privire la ceea ce este discursul în realitatea lui
material de lucru vorbit i scris; nelini tea privind aceast existen tranzitorie destinat , f r
îndoial , dispari iei, tergerii, dar potrivit unei durate care nu ne apar ine; nelini tea de a sim i
sub aceast activitate – în fond cotidian i cenu ie – puteri i pericole pe care de-abia le
putem imagina; nelini tea de a întrez ri lupte, victorii, suferin e, domina ii i servitu i ascunse
în atâtea cuvinte tocite de îndelungata lor folosire.
Ce este a adar atât de periculos în faptul c oamenii vorbesc i c discursurile lor
prolifereaz indefinit? Unde este, deci, primejdia?
Evident, exist multe alte proceduri de control i de delimitare a discursului. Acela
despre care am vorbit pân acum se exercit cumva din exterior: ele func ioneaz ca sisteme
de excludere; ele privesc, în mod sigur, acea parte a discursului care pune în joc puterea i
dorin a.
Cred c putem izola un alt grup de proceduri. Proceduri interne, întrucât chiar
discursurile exercit propriul lor control; proceduri care joac mai degrab rolul de principii
de clasificare, de ordonare, de distribu ie, ca i cum, de aceast dat ar fi vorba de a st pâni o
alt dimensiune a discursului: aceea a evenimentului i a hazardului.
În primul rând, comentariul. Presupun, f r s fiu îns foarte sigur, c nu exist nici o
societate care s nu dispun de povestiri majore ce sunt repetate i supuse varia iei. Formule,
texte, ansambluri ritualizate de discursuri care sunt recitate în circumstan e bine determinate;
lucruri spuse odat i p strate ca atare, întrucât li se atribuie ceva secret i o bog ie de
semnifica ii. Pe scurt, putem presupune c exist de obicei, în orice societate, un soi de
denivelare între discursuri: discursuri care “se zic” în dev lm ia zilelor i dispar odat cu
actul pronun rii lor; i discursuri care stau la originea unui anumit num r de noi acte de
vorbire care le reiau, le transform i vorbesc despre ele, pe scurt, discursurile care în mod
indefinit, dincolo de formularea lor, “sunt spuse”, r mân spuse i sunt înc de spus. În
sistemul culturii noastre, le cunoa tem: sunt textele religioase i juridice, sunt de asemenea
acele texte curioase – dac lu m în considerare statutul lor – pe care le numim “literare”; într-
o anumit m sur , sunt texte tiin ifice.
68
Este sigur c acest decalaj nu e nici stabil, nici constant, nici absolut. Nu se poate
spune c ar exista, pe de o parte, categoria dat odat pentru totdeauna, a discursurilor
fundamentale i creatoare i, de cealalt parte, masa discursurilor care se repet , gloseaz i
comenteaz . Multe texte majore se tulbur , se înce o eaz i dispar în timp ce, uneori,
anumite comentarii vin s le ia locul. De i valorile i se schimb mereu, func ia r mâne:
principiul unui decalaj este mereu repus în joc. Dispari ia radical a acestei denivel ri nu
poate fi niciodat decât joc, utopie i angoas . Joc borgesian, al unui comentariu care nu va fi
altceva decât reapari ia cuvânt cu cuvânt (dar de data aceasta solemn i a teptat ) a ceea ce
este comentat; sau înc , joc al unei critici care ar vorbi la infinit despre o oper care nu exist .
Vis liric al unui discurs care rena te în toate punctele sale, absolut nou i inocent i care
reapare cu toat prospe imea pornind de la lucruri, de la sentimente i de la gânduri. Angoas
a acelui bolnav al lui Janet, pentru care cel mai neînsemnat enun era, ca i cuvântul
evangheliei, t inuitor de inepuizabile comori de sens, meritând a fi relansat, reînceput,
comentat la nesfâr it. “Când m gândesc, - spunea el de îndat ce citea i asculta ceva – când
m gândesc la aceast fraz care va disp rea în eternitate i pe care poate nu am în eles-o
pe deplin…”
Dar cine nu vede c aici e anulat doar unul din termenii rela iei i nicidecum raportul
însu i? Raport care se modific neîncetat de-a lungul timpului – raport care, într-o epoc dat ,
ia forme multiple i divergente; exegeza juridic este foarte diferit de comentariul religios;
una i aceea i oper literar poate da na tere unor tipuri de discurs foarte diferite: “Odiseea”,
ca text prim, e repetat într-o aceea i epoc , prin traducerea lui Bérard, prin nesfâr ite
explica ii de text, prin Ulysse de Joyce.
Pentru moment a vrea s m limitez la a indica faptul c , în ceea ce se nume te – în
mod global – comentariu, decalajul dintre textul prim i textul secund joac dou roluri care
sunt solidare. Pe de o parte, el permite construirea de noi discursuri (în mod indefinit):
proeminen a textului prim, permanen a lui, statutul s u de discurs mereu reactualizabil, sensul
multiplu i ascuns pe care consider c -l de ine, resursele t inuite i bog ia esen ial care îi
sunt atribuite, toate acestea întemeiaz o posibilitate deschis de a vorbi. Dar, pe de alt parte,
comentariul nu are alt rol, oricare ar fi tehnicile întrebuin ate, decât acela de a spune în sfâr it
ceea ce era articulat în t cere acolo. Potrivit unui paradox pe care îl disloc mereu, dar pe
care nu-l poate evita niciodat , comentariul trebuie s spun pentru prima dat ceea ce totu i
era spus, i s repete f r încetare ceea ce totu i n-a fost niciodat spus. Fream tul indefinit al
comentariilor este determinat interior de visul unei repet ri mascate: la orizontul ei, poate c
nu e nimic altceva decât ceea ce era aceast repetare în punctul ei de pornire, adic simpla
69
recitare. Comentariul conjur hazardul discursului, atribuindu-i o func ie special : prin
comentariu este permis spunerea a ceva diferit de textul însu i, dar cu condi ia ca ceea ce e
spus – i, într-un anume fel, des vâr it – s fie însu i textul. Multiplicitatea deschis ,
aleatoriul sunt transferate prin intermediul principiului comentariului de la ceea ce s-ar risca
s se spun c tre num rul, forma, masca, circumstan a repet rii. Noul nu const în ceea ce e
spus, ci în evenimentul reîntoarcerii sale.
Cred c exist un alt principiu de rarefiere a unui discurs. El este pân la un anumit
punct complementarul primului: în eles, desigur, nu ca fiind individul vorbitor care a
pronun at sau a scris un text, ci ca principiu de grupare a discursurilor, ca unitate i origine a
semnifica iilor acestora, ca sediu al coeren ei lor. Acest principiu nu ac ioneaz peste tot i
nici în mod constant. Exist pretutindeni în jurul nostru o mul ime de discursuri care circul
f r a- i datora sensul i eficacitatea unui autor c ruia s -i fie atribuite; limbajul cotidian care
dispare la fel de repede precum apare; decrete i contracte care au nevoie de semnatari, dar nu
de autor; re ete tehnice care se transmit în anonimat. Dar în domeniile în care este o regul ca
textelor s li se atribuie un autor - literatur , filosofie, tiin – se vede c aceast atribuire nu
joac întotdeauna acela i rol. În ordinea discursului tiin ific, în Evul Mediu, atribuirea unui
autor era indispensabil , c ci reprezenta un index de adev r. Se considera c o propozi ie î i
datoreaz chiar i valoarea tiin ific direct autorului. Începând cu secolul al XVIII-lea,
aceast func ie s-a estompat din ce în ce mai mult în discursul tiin ific: ea nu mai
func ioneaz acum decât pentru a da un nume unei teoreme, unui efect, unui exemplu, unui
sindrom. În schimb, în ordinea discursului literar ( i începând cu aceea i epoc ) func ia
autorului s-a consolidat f r încetare: toate acele povestiri, toate acele poeme, toate acele
drame i comedii care în Evul Mediu erau l sate s circule într-un anonimat cel pu in relativ,
iat c acum sunt puse în discu ie i li se cere s spun de unde vin, cine le-a scris. Se cere ca
autorul s dea seama de unitatea textelor care sunt adunate sub numele lui; i i se cere
acestuia s dezv luie (sau m car s posede) sensul ascuns care le str bate; i se cere s - i lege
textele de via a personal , de experien ele tr ite, de istoria real care le-a v zut n scându-se.
Autorul este cel ce d nelini titorului limbaj al fic iunii unitatea, punctele nodale de coeren ,
inser ia în real.
tiu bine c mi se va spune: “Dar aici vorbi i de acel autor pe care critica îl
reinventeaz ulterior, dup ce survine moartea i când nu mai r mâne decât o mas încâlcit
de scrieri indescifrabile; e necesar atunci pu in ordine în toate acestea; sunt necesare un
proiect, o coeren , o tematic pe care le pretindem de la con tiin a i via a unui autor, ce-i
drept cam fictiv. Dar aceasta nu-l împiedic pe autorul real s fi existat într-adev r, acest
70
om care izbucne te din mijlocul tuturor cuvintelor uzate, aducând în ele geniul s u ori
dezordinea sa.”
A nega existen a individului scriitor i inventator ar fi, desigur, absurd. Dar cred c ,
cel pu in de la o anumit epoc încoace, persoana care începe s scrie un text la orizontul
c ruia bântuie o virtual oper , reia pe cont propriu func ia autorului: ceea ce scrie i ceea ce
nu scrie, ceea ce schi eaz chiar i cu titlul de ebo , de ciorn provizorie, i ceea ce va l sa
nescris – pentru c nu este interesant – tot acest joc al diferen elor este prescris de func ia-
autor. Aceast func ie este fie preluat din epoc , fie modificat de autorul însu i. C ci el
poate foarte bine s r stoarne imaginea tradi ional pe care o avem despre autor: în tot ceea
ce ar fi putut spune, în tot ceea ce spune în fiecare zi, în fiecare clip , scriitorul î i decupeaz
profilul înc tremur tor al operei pornind tocmai de la o nou ipostaz a autorului.
Comentariul limita hazardul discursului prin jocul unei identit i care avea forma
repet rii i a aceluia i. Principiul autorului limiteaz acela i hazard prin jocul unei identit i
care are forma individualit ii i a eu-lui.
71
Vasile FLORESCU, Rhetorica rediviva, în
RETORICA I NEORETORICA. GENEZ . EVOLU IE. PERSPECTIVE, Ed.
Academiei Române, Bucure ti,1973, p. 11-37
Rhetorica rediviva
Revalorificarea mo tenirii culturale cu scopul de a stimula progresul sau de a evita o
r sturnare a ordinii stabilite este un procedeu str vechi. Sofistica a doua, în cultura greceasc ,
antiquariismul, în cea latin , micile “rena teri” medievale, ca i Rena terea cea mare sunt
exemple îndeob te cunoscute, i ele dovedesc c i în aceast privin pu ine sunt metodele
cu adev rat noi.
O cercetare cât de fugar ne aduce la observa ia c ast zi, pentru a se pune cap t sau
m car pentru a se mic ora criza în care se zbate cultura burghez , dou solu ii bazate pe
revalorificarea mo tenirii culturale î i disput întâietatea. Una, ceva mai nou , propune
revalorificarea mo tenirii medievale, mai precis a scolasticii i a tomismului, concentrând în
acela i timp aten ia asupra aspectelor negative ale Rena terii i umanismului renascentist, cu
scopul declarat de a opera o a a-zis “demitizare” în con tiin a publicului larg. Ceea ce nu
poate fi negat în aportul Rena terii i umanismului corespunz tor este minimalizat sau pus cu
mai mult sau mai pu in abilitate pe seama Evului Mediu, Rena terea nefiind altceva decât o
prelungire a epocii de mijloc, de care nu s-ar putea deosebi decât cel mult prin aspectele ei
negative. În linii mari, aceast mi care este cunoscut sub numele de neospiritualism. Ea este
propagat de reviste cu autoritate i num r adep i de mare prestigiu, care nu sunt întotdeauna
numai medievi ti celebri prin erudi ie, ci i gânditori care au alte puncte de pornire, dar se
întâlnesc cu primii în concluziile generale ale operelor lor.
În ciuda intensei activit i pentru reabilitarea i revalorificarea spiritualit ii
medievale, mi carea mai veche, care propune revalorificarea mo tenirii antice, cunoa te o
amploare crescând . Prestigiul unor militan i de mare merit, care nu se m rginesc la erudi ia
filologic sau la istoria i filozofia culturii, îi confer aureol i contribuie la atragerea
sprijinului activ al tuturor celor pentru care reîntoarcerea la “spiritualitatea medieval ”
reprezint o primejdie nu numai pentru ordinea stabilit , ci i pentru om i umanitate în
general.
Totu i, mi carea pentru revalorificarea culturii antice n-a ie it nici ast zi din domeniul
generalit ilor seduc toare care o caracterizeaz chiar de la început. De la Winckelmann i
Goethe la Stenzel, Jaeger i Marrou, eforturile partizanilor ei n-au avut alt rezultat în afar de
72
acela de a propune o imagine mereu corectat a Antichit ii. Ceea ce este clar în aceast
mi care este convingerea tuturor c lumii greco-latine i se datoreaz cuceriri definitive, nu
tranzitorii, ale geniului uman, i c omenirea nu se poate dispensa de ele f r riscul de a se
înstr ina de sine îns i i de a- i pricinui suferin .
Dar ce anume s lu m din cultura antic i cum s folosim ast zi acest tezaur? Iat
întreb ri la care nici teoreticienii neoclasicismului, nici cei ai neo-umanismului n-au r spuns
în mod satisf c tor, c ci o restitutio in integrum, a a cum o visau unii dintre umani tii
Rena terii, nu mai este pentru nimeni posibil azi. Când, în rare cazuri, se încearc o schi are
de program sau se propune vreo metod , disensiunile se adâncesc i mai mult, astfel c
discu iile nu duc la nici un rezultat practic. O dat intrat în faza “consuma iei excesive”,
lumea capitalist nu mai poate concepe neoclasicismul sau neoumanismul ca orient ri apte de
a se impune i de a influen a într-un fel oarecare dezvoltarea tiin elor sociale.
Exist totu i o mi care independent de cele la care ne-am referit mai sus, care
încearc i chiar a reu it s ias din domeniul generalit ilor seduc toare, dar inoperante, ale
acestor direc ii. Este mi carea pe care am putea s o numim neoretorica. Promotorii ei nu
afi eaz o idealizare a lumii greco-latine, ci se limiteaz la revalorificarea retoricii, aceast
disciplin uitat în vremea noastr , dar atât de caracteristic pentru antichitatea greco-latin .
Pentru adep ii acestei mi c ri, retorica nu ofer un ideal formativ, cum oferea în Antichitate,
i nici un re etar destinat oratorilor i apoi oric rui mânuitor al prozei, cum a fost cazul pentru
Antichitatea târzie, pentru epoca medieval i pentru cea rinascimental . Dup ei, retorica
ofer un corpus de cuceriri de un alt ordin, mult mai important decât s-a crezut, a a c nimic
nu îndrept e te dispre ul i uitarea care au înv luit-o datorit atacurilor necru toare la care a
fost supus din partea empirismului, iluminismului i romantismului. O parte din aceste
cuceriri se adeveresc a fi i ast zi utile, iar altele merit s fie reluate i adâncite spre folosul
filozofiei i multora din restul tiin elor sociale.
De i recent , mi carea neoretoric este impresionant ca amploare. Ea poate fi
urm rit nu numai în logic i în teoria cunoa terii, ci i în filozofia dreptului, în lingvistica
general , în stilistic i în critic literar . Mai mult: corpusuri de norme empirice, cum sunt
cele referitoare la reclama comercial – marketing, tehnica afi ajului etc. – sau la propagand
politic i religioas , tind s devin tiin e în cel mai riguros sens al termenului datorit
revalorific rii i dezvolt rii unora dintre cuceririle vechii retorici.
O cât de sumar investiga ie în aria semantic a termenului retoric ne duce la
constatarea c amploarea mi c rii poate fi urm rit i în adâncime. Se tie c lupta pentru
afirmarea romantismului în literatur s-a dus sub lozinca “libert ii în art ”. Aceasta
73
presupune abolirea tuturor regulilor codificate de retoric i acolitul ei, poetica. Singura
constrângere admis era aceea a gramaticii. Guerre à la rhétorique et paix à la grammaire
proclamase Hugo, i cu acesta declan ase procesul deprecierii unei discipline care dominase
cu autoritate literatura francez de pân atunci. Retorica devine o disciplin inutil i chiar
d un toare, care avea s fie scoas din înv mânt în mai toate rile. C tre sfâr itul secolului
trecut, Renan o numea l’art prétendu de bien dire i la seule erreur des Grecs, explicând
înfrângerea din 1871 i prin prec derea care i se acordase în coala francez .1
Afirma ia lui Renan reflect consecin a succesului concep iei formative “realiste”
(Realbildung), care începuse s se afirme în perioada de ascensiune a burgheziei în dauna
concep iei “formaliste” (Formalbildung), caracterizat de prec derea acordat disciplinelor
literare, printre care retorica de inea locul de frunte. Privit din acest punct de vedere,
deprecierea retoricii cap t o semnifica ie mai larg , care dep e te aspectul de episod în
concuren a dintre coala literar romantic i cea clasic . În mod firesc, accep iunea
peiorativ devine dominanta ariei semantice a termenului. În 1947, pentru un filolog i istoric
al culturii ca E. R. Curtius, aprecierea de “maculatur ” i “fantom înfior toare” înc mai
corespundea unei st ri de fapt, iar în 1950, pentru un Louis Bréhier, aceea de “instrument
periculos” nu con inea nici o exagerare.2
Dispre ul pentru aceast disciplin ajunsese atât de mare, încât a dat na tere unei
complete r sturn ri semantice a termenului. Pân mai de curând se vorbea de “retorismul
romantic”, de “retorica romantic ”, adic de stilul afectat, bombastic i de a a-zisele
“envolées lyriques” proprii mai tuturor scriitorilor care apar in acestei coli, a c rei doctrin
literar era cu ostenta ie fundat pe antiretoric .
Totu i, accep iunea peiorativ , dominant pân acum dou decenii, r mâne central
doar pentru o parte a publicului larg. Aprecierile favorabile, rarissime i timide pân în
preajma ultimului r zboi mondial, s-au înmul it brusc în ultima vreme, iar tonul lor este
departe de a fi re inut. Din numeroasele exemple pe care le avem la îndemân , re inem pe
acela al lui H. I. Marrou, precum i pe acela al lui Pierre Guiraud ca mai semnificative i mai
cunoscute, fiindc au ap rut în lucr ri de mare circula ie. “Pentru noi, modernii, - scria
Marrou -, retorica este sinonim cu artificiu, nesinceritate, decaden . Aceasta, poate, fiindc
pur i simplu n-o mai cunoa tem i c am devenit ni te barbari. Trebuie s compar m retorica
cu alte sisteme de conven ii, pe care, în alte epoci clasice, le-au avut celelalte arte: s ne
1 Discours et conférences, Paris, Calman Lévy Editeurs, 1935, p. 137 2 E. R. Curtius, Die europäische Literatur und lateinisches Mittelalter, Berna, Ed. Francke, 1954, p. 71-89; Louis Bréhier, Le Monde byzantin, vol. III, Paris, Ed. Albin Michel, 1950, p. 333
74
gândim la legile perspectivei în pictur , la acelea ale armoniei în muzica noastr de la Bach
sau Rameau la Wagner, la acelea ale versifica iei înc . Formalism, frivolitate, dar i
denominator comun între toate spiritele acestei civiliza ii”3.
Pentru Pierre Guiraud, “…Retorica este altceva decât un simplu m nunchi de reguli;
ea este expresia unei culturi (...); dintre toate disciplinele antice, ea este, cu siguran , cea
care merit cel mai mult numele de tiin : amploarea observa iilor, precizia defini iilor i
rigoarea clasific rilor ei constituie un studiu sistematic al resurselor limbajului, al c rui
echivalent nu se vede nic ieri în restul cuno tin elor umane ale vremii aceleia”4.
Dup afirma ii ca acestea, numeroase i f cute de personalit i care s-au ilustrat în
diferite domenii de cercetare, era firesc ca dorin a de revalorificare a retoricii s fie resim it
de numero i gânditori, fapt care s-a i întâmplat. Este de la sine în eles c nu dorin a unora a
declan at revirimentul retoric la care asist m. Cauzele sunt numeroase i adânci, de i nu
neg m c reabilitarea retoricii este pentru unii dintre partizanii ei doar o mod . Îns ceea ce
trebuie s re inem deocamdat este faptul c nu filologilor clasici ti se datoreaz acest
reviriment retoric i nici autorilor de manuale de stilistic , de i ei alc tuiesc o categorie de
cercet tori care n-au neglijat niciodat aceast disciplin . În definitiv, ce datoreaz
neoretorica unui Volkmann, unui Baldwin, unui Navarre sau unui Grierson?
Reabilitarea retoricii se datoreaz în special filozofilor, adic tocmai adversarilor care
au comb tut-o cu înver unare timp de peste dou milenii. Dac în 1952, Ch. Parelman
deplângea faptul c termenul retoric nu este înregistrat în celebrul Vocabulaire de
philosophie al lui Lalande, dac , în 1956, Paolo Rossi repro a lui Guido de Ruggiero c într-
una din principalele sale lucr ri expediaz problema retoricii rinascimentale în numai opt
pagini, ast zi situa ia este alta. Retorica a devenit pentru mul i o cale de a scoate filozofia din
impas i de a oferi baze mai favorabile adâncirii rela iilor interdisciplinare. Ultimele rânduri
scrise de Emile Bréhier au fost prefa a, întrerupt în mijlocul unei fraze, acordat lucr rii
Rhétorique et Philosophie semnat de Ch. Perelman i L. Olbrechts-Tyteca. Noile
dic ionare filozofice, cum sunt, de pild , importanta Enciclopedia filosofica, cel datorat lui
Ferreter Mora, ca i acela al lui Dagobert D. Runes “and 72 autorities”, foarte consultat în
lumea anglofon , se gr besc s o înregistreze în ultimele edi ii. Excep ie face Lalande, care
înc nu a înregistrat termenul în edi ia din 1968, ultima pe care o cunoa tem. Sunt, desigur, i
alte excep ii, dar cea mai surprinz toare de care avem cuno tin o prezint marea
3 H. I. Marrou, Historie de l’éducation dans l’antiquité, Paris, Ed. du Seuil, p. 306-307
4 Pierre Guiraud, La Stylistique, Paris, P.U.F., 1967, p. 24, 29
75
Encyclopedie of Philosophy, publicat sub direc ia lui Paul Edwards de c tre Mac Milan
Company (Londra – New York, 1967). Aceast monumental lucrare, cu merite excep ionale,
este totu i în unele privin e, a a cum s-a remarcat de c tre mul i recenzen i, “în urma cu un an
i cu o idee”5. Redactorii ei n-au sesizat adânca noutate pe care o reprezint apari ia atâtor
lucr ri de mare prestigiu consacrate teoriei argumenta iei i înfiin area de catedre speciale de
argumenta ie i retoric la mai toate universit ile occidentale, ba înc i la noi, c ci,
începând cu 1971, la facult ile de drept studiul logicii i al retoricii este obligatoriu.
A adar, Rhetorica rediviva este una dintre caracteristicile cele mai importante ale
culturii actuale. Vom ar ta la locul cuvenit ce ni se pare valabil i nu în aceast vast ac iune
de reabilitare, ale c rei propor ii înc n-au atins punctul culminant. Deocamdat semnal m
faptul c se face abuz de termenul retoric i c erori i confuzii flagrante, proprii veacurilor
trecute, d inuie i azi, împiedicând afirmarea complet a elementului pozitiv pe care îl
comport neoretorica. Pu ini tiu azi ce este de fapt aceast disciplin , i mai ales stilisticienii
i adep ii unei anumite orient ri caracteristice criticii literare occidentale se fac vinova i de
men inerea unui surprinz tor climat de confuzie. Explica ia o g sim în faptul c istoria acestei
discipline n-a fost complet scris , iar din cât s-a scris numai anumite capitole sunt valabile,
c ci punctul de vedere care a dominat a fost cel îngust filologic. S-a înr d cinat ideea c
retorica a fost ceea ce în epoca modern se în elege prin stilistic . Novalis vorbea de Stylistik
oder Rhetorik, Heiling de praktische Rhetorik, adic de stilistic , iar Worcester de o treatise
on style, adic de retoric 6. Dup aproximativ 160 de ani, în plin avânt neoretoric, o distins
cercet toare latino-american face aceea i confuzie, în elegând prin stilistic nu chiar o
retoric tout court, ca Novalis i Worcester, ci o nueva retórica, pe care o define te în cel mai
tradi ional mod cu putin în aceast epoc , caracterizat totu i de neoretoric : “…Retorica
studiaz genurile, stilurile i figurile /…/. Dar retorica e nu numai analiza i gramatica
expresiei literare, ea este i un tratat de compozi ie.”7
Cazul citat mai sus nu este unic. Pe parcurs vom oferi i alte exemple care dovedesc
c , pentru unii, neoretorica nu e decât o etichet nou pentru o disciplin veche, la mod de
5 Cf. Vasile Florescu, Reflec ii fugare pe marginea unei enciclopedii filozofice, în „Revista de filozofie”, Bucure ti, 1969, tom. 16, nr. 3, p. 388-391 6 Apud Guiraud, op. cit., p. 6 7 Cecilia Hernandez de Mendoza, Introduccion a la estilistica, Bogota, Instituto Caro y Cuervo, 1962, p. 61-63. Aceea i îngust în elegere a retoricii o g sim i la Guiraud; „La stylistique est un rhétorique moderne sous sa double forme: une science de l’expression e une critique des styles individuels” (op. cit., p. 6). Recenzând cartea lui t. Munteanu, Stil i expresivitate poetic , D. Macrea men ine confuzia dintre retoric i stilistic , ba înc nu mai deosebe te disciplina noastr nici m car de poetic : „Poetica sau retorica, disciplin cu o vechime de peste dou mii de ani… Ea (cartea recenzat ) face i un succint istoric al poeticii române ti, sub numele modern de stilistic … („România literar ”, nr. 32, din 3 august 1972)
76
acum, de unde concluzia gen La Palice: nu po i în elege neoretorica dac nu tii ce a fost cu
adev rat retorica.
Pentru sesizarea ansamblului problemei vom face o anticipare, dar nu definind
retorica, ci pornind de la faptul c de-a lungul celor dou milenii i jum tate care s-au scurs
de la constituirea ei, s-au propus sute de defini ii. Ele se pot grupa îns în trei tipuri,
reductibile fiecare la câte o formul mai pregnant , care a circulat mai mult i care reflect
una dintre cele trei faze mari ale istoriei acestei discipline. Desigur, viziunea istorist a
acestei probleme este foarte susceptibil de a gre i, reducând diversitatea la o unitate
riguroas , care, practic, n-a existat niciodat . Dar în cazul de fa riscul este minim, i
cititorul se va convinge singur c afirma ia noastr nu este exagerat .
Prima defini ie este aceea de „creatoare a persuasiunii” pe care Platon o atribuie lui
Gorgias, dar care a circulat mult în Antichitate i ca fiind a lui Isocrate, de i înc din
vremea lui Quintilian s-au formulat îndoieli serioase asupra acestei atribu ii. Platon, Isocrate,
Aristotel, Eudor, Hermagoras, Ariston, Apollodor i Cicero, ca s nu ne oprim decât la
principalii autori de tratate sau numai teoreticieni, au notat, cu mici diferen e, faptul c
nucleul no iunii de retoric sau a a-zisul officium oratoris, îl constituie persuasiunea, fie în
toate domeniile de activitate, fie numai în cel politic i judiciar.
Al doilea tip de defini ie, caracterisitic frazei postciceroniene pân la scolastic ,
marcheaz o deplasare vizibil a interesului spre comunicarea propriu-zis i mai ales spre
mijloacele prin care ea se realizeaz . Persuasiunea apare rar ca not a defini iei, i nici
obiectul ei nu este amintit prea des. Cea mai pregnant formul este aceea pe care a impus-o
Quintilian: ars sau scientia bene dicendi, adic ansamblul de reguli tehniciste, mai precis
tiin ifice, nu empirice, care fac ca o comunicare s fie perfect . Bene se refer atât la
rezultatul comunic rii, cât i la calitatea ei estetic . Formule ca apte dicere sau recte dicere,
i ele numeroase în faza incipient a perioadei respective, sunt treptat-treptat umbrite de bene
dicere în sensul de pulchre, retorica devenind deci mai mult o art a vorbirii elegante – ars
pulchre loquendi. În celebra defini ie a lui Theodor din Gadara, raportat de Quintilian,
persuasiunea este men ionat ca obiectiv posibil – in quoque potest – nu obligatoriu, accentul
c zând pe mijloacele care fac ca un discurs s fie perfect estetice te. Retorica este deci: „arta
inven iei, alegerii, exprim rii cu ornamente convenabile, care poate servi la a convinge...”8.
Retorica nu mai este sau este mai pu in o art a persuasiunii, adic cu dominante implica ii
8 Ars inventrix et judicatrix et enuntiatrix decente ornatu, quod in quoque potest sumi persuabile… (Inst. Orat., II, XV, 21). Notarea persuasiunii ca element fundamental al actului retoric mai apare la compilatori, cum sunt Cassiodor i Isidor din Sevilla, ba înc i mai târziu.
77
filozofice. Promovând ornarea ca not esen ial a no iunii de act retoric, teoreticienii acestei
epoci opereaz o vizibil deplasare a disciplinei noastre din aria filozofiei în aceea a
problematicii literare propriu-zise.
A treia defini ie este aceea de ars ornandi, foarte des întâlnit în Evul Mediu i chiar
mai târziu. În celebrele versuri mnemotehnice care enumerau artele liberale i expuneau în
modul cel mai succint cu putin rostul fiec reia, retorica este indicat astfel: rhet verba
colorat, ceea ce arat c ea a devenit o stilistic practic , a a cum o va defini Heiling în
18379.
Sunt, desigur, i în aceast perioad unele voci discordante. Brunetto Latini o
define te astfel: “rectorique est une science ki nous ensegne bien, plainement et parfaitement
dire es choses communes et es privées, et toute sa entention est a dire paroles en tel maniere
que l’en face croire ses dis a ceaus qui les oient”. Trecând peste alte câteva excep ii
nesemnificative, vom reaminti pe aceea din 1675, a lui Père Lamy (Bernard), din ordinul
oratorienilor, autor al unui celebru tratat, intitulat foarte sugestiv L’art de parler. Oratorianul
protesteaz împotriva definirii retoricii ca art de bien dire pour persuader pe motiv c nu
exist „art ” care s te înve e s nu faci bine ceva, i c unica func ie a limbii este ob inerea
acordului ascult torului la tezele vorbitorului. Aceasta ar motiva nu numai excluderea lui
bene – bien din defini ia tradi ional , ci i renun area la inutila indica ie privind persuasiunea.
Cam în aceea i epoc , Bourdaloue i Le Gras insist , în tratate nu de prea mare autoritate,
asupra interdependen ei dintre bien dire i persuader, problematizând mai mult decât al ii
asupra implica iilor etice ale artei oratorice. La începutul secolului nostru, un autor italian pe
nedrept uitat – Giuseppe Prezzolini, L’arte di persuadere, 1906 – tia c retorica este ceva
mai mult decât arta care arat Come adornare il mio pensiero, cum î i intitula manualul un
A.G. Bertolotti (Bergamo, 1926); la fel i un alt precursor nedrept it de istorie cum este
Carlo Michelstaedter, autor al unei lucr ri intitulate La persuasione e la retorica (Firenze,
1922). Dar toate aceste voci sunt numai aparent discordante, c ci ele nu fac altceva decât s
repun în circula ie locuri comune ale retoricii antice, f r s reu easc s modifice soarta
acestei discipline.
9 Iat cele dou versuri pe care le transcriem cu indicarea în paranteze a elementului suprimat în original: Gram(atica) loquitor; dia(lectica) vera docet; rhet(torica) verba colorat; mus(ica) canit; ar(rithmetica) numerat; ge(ometria) ponderat; as(tronomia) colit astra, adic „gramatica vorbe te, dialectica inva adev rul, retorica împodobe te cuvintele, muzica cânt , aritmetica num r , astronomia studiaz stelele” (Detalii la J. E. Sandys, History of Classical Scholarship, Cambridge, 1921, p. 149, i passim). În unele manuscrise, în loc de rhetverba colorat întâlnim rhe verba ministrat, ceea ce arat c retorica este confundat cu gramatica, în eleas iatunci ca enarratio poetarum.
78
Pozi ia lui Lamy, Bourdaloue i Le Gras nu reflect numai o îngust în elegere a
func iei limbii sau numai atitudinea tradi ional a teoreticienilor cre tini, pentru care arta ca
art este susceptibil de p cat – ars inflat. Ea reflect i o surprinz toare neîn elegere a uneia
dintre cele mai indiscutabile cuceriri ale retoricii vechi, pe care era fundat oratoria
epidictic : anume c actul comunic rii poate fi simultan i fapt de art , vorbitorul inând s
arate nu numai ce dore te din partea ascult torului, ci i s atrag aten ia acestuia asupra
felului în care este el solicitat, fapt redescoperit cu brio azi de Roman Jakobson i noua critic
francez . Dar chiar dac am multiplica exemplificarea, pozi ia aceasta r mâne izolat , c ci în
istorie nu cantitatea de documente care atest un fapt este sursa caracterului s u de fapt
istoric, adic semnificativ. În elegerea retoricii ca ars ornandi în epoca la care ne referim este
covâr itoare i în sens calitativ, nu numai cantitativ. Exemplul cel mai gr itor îl ofer tratatul
din 1805 al lui Domairon, care rezum perfect atitudinea general fa de aceast disciplin .
Retorica a devenit o tehne a decora iei, un fel de „art a Glycerei”: l’art de distribuer des
ornaments dans un ouvrage de prose. Numai în aceast perioad au fost posibile lucr ri cum
este aceea a lui R.P.Daire, Les épithès françaises rengées sous leurs substantifs, pe care
autorul o prezint drept ouvrage utile aux poètes et aux orateurs (Lyon, 1759). Dup câte
tim, cercet torii recen i ai tratatelor franceze de retoric n-o citeaz , de i ea este, f r
îndoial , unul dintre cele mai semnificative fapte pentru istoria retoricii. Lucrarea lui
R.P.Daire este destinat s u ureze la maximum a a-zisa ornare, c ci doritorul cu avea decât
s deschid dic ionarul la substantivul respectiv pentru a g si ornamentele recomandate.
A adar, procesul literaturiz rii retoricii, început înc din epoca postciceronian , este
definitiv încheiat în Evul Mediu, când sinonimia acestei discipline cu stilistica – în
terminologia epocii respective, cu gramatica – devine unanim acceptat 10. În linii mari,
istoria acestei discipline, care i-a început lunga ei carier ca disciplin filozofic , este istoria
transform rii ei în disciplin literar . Revirimentul neoretoric la care asist m implic
redescoperirea i valorificarea creatoare a unora dintre cuceririle ei ca disciplin filozofic ,
oferind baze noi pentru adâncirea rela iilor interdisciplinare. În lingvistica general i în
critica literar recent – new criticism – i la nouvelle critique –, nu poate fi vorba de o
neoretoric propriu-zis , c ci în acest domeniu exist o continuitate. În definitiv, s-a vorbit
10 Înc de la constituirea ei ca disciplin sistematic , gramatica nu a fost numai o tehné a scris-cititului, ci i o teorie literar cu ample preocup ri de critic i interpretare a marilor oratori, a a cum rezult din defini ia lui Dionisie Tracul, p rintele ei, i din i mai celebra defini ie a lui Quintilian: “recte loquendi… scientia et enarratio poetarum” (I, IV, 2). La Cassiodor, întrep trunderea dintre gramatic – azi am zice „stilistic ” – iretoric este atât de puternic , încât separa ia este dificil : “gramatica vero est peritia pulchre loquendi ex poetis illustribus auctoribusque collecta; officia eius est sine vitio dictionem prosalem metricamque componere”(Inst., II, I, 1). Vom da detalii mai ample în capitolul IV (în carte, n.n.)
79
întotdeauna despre figuri i tropi, despre genuri sau despre structura compozi ional a unei
opere literare.
Singura înnoire, este drept, foarte spectacular , const în faptul c lingvi tii i criticii
literari care pornesc de la aceast disciplin au descoperit, ca celebrul personaj molièresc, c
ceea ce fac, este, în fond, retoric . „Noua critic ”, fie ea de nuan american , fie ea de nuan
francez , o recunoa te cu entuziasm, dar a întrebuin a termenul neoretoric numai pentru atât
de pu in lucru ni se pare un abuz terminologic i un obstacol în calea adev ratei înnoiri.
Vom vedea în capitolele urm toare cum retorii m run i, cu orizont îngust-tehnicist, pe
care Cicero îi numea cu dispre justificat „grecotei” – graeculi - au contribuit la deprecierea
acestei discipline care a oferit prima baz de organizare temeinic a rela iilor
interdisciplinare. Ar fi o eroare deci, dac n-am atrage aten ia asupra pericolului pe care îl
reprezint reapari ia compila iilor cu liste de figuri i tropi datorate „grecoteilor” moderni,
pentru care retorica nu este decât o disciplin redevenit la mod , apt s ofere o promi toare
business. Ar tând cum i de ce s-a transformat ea din disciplin larg filozofic în disciplin
literar vom u ura în elegerea adev ratei înnoiri pe care o reprezint reabilitarea ei actual i
vom preveni transformarea înnoirii reale în mod trec toare.
Geneza retoricii
Pân pe la sfâr itul secolului trecut înc se mai credea c retorica este o crea ie
exclusiv greceasc . Cercet ri mai atente au dovedit îns c , în virtutea legii unit ii de
dezvoltare a societ ilor omene ti, retorica nu este str in nici vechii culturi chineze, nici
celei indice, de i în condi iile specifice acestor culturi abia s-a putut dep i faza elementar
pe care o reprezint eristica11.
11 Unele referin e privind locul retoricii în cultura chinez la A. Forke, Geschichtle der alten chinesischen Philosophie, Hamburg, 1927, care întrebuin eaz primul termenul de „sofisticat ” în leg tur cu un grup de logicieni din secolele III, IV î. e. n.; altele la Marcel Granet, La pensée chinoise, Paris, Ed. La renaissance du livre, 1934, p. 432-445; puternic atitudine antiretoric la Confucius, foarte asem n toare cu cea cre tin i cea popular de pretutindeni, de i importan a „cercet rii cuvintelor” era i pentru acest gânditor la fel de mare ca ipentru sofi tii Helladei. Detalii interesante la Wang Tao, La pensée humaniste chez les lettre confucéens, în „Diogène”, nr. 13, 1956, p. 127-129; alte referin e la I. Kon Pao Kan, Deux sophistes chinois, Paris, P.U.F., 1953, care insist asupra similitudinii de preocup ri, metode i orient ri dintre sofistica chinez i cea greceasc .O sumar i cu multe inexactit i descriere a unor tratate de retoric sanscrit în vechea lucrare a lui L. Renfort, La rhétorique sanscrite, Paris, 1884. Pentru locul retoricii în gândirea arab vezi Grammaire et théologie chez Ibn Hazm de Cordoue, Paris, Ed. Vrin, 1956, p. 105-106, 195-215; Jamal Mouhasseb, Essai sur la classification des sciences, Damasc, 1953, care d numeroase informa ii privind locul retoricii în clasific riletiin elor propuse de Al. Farabi, Al. Khawarzmi i al ii gânditori, p. 21-24; cu totul dep it vechea lucrare de
sintez a lui Garcin de Tassy, Rhétorique de l’orient musulman, Paris, 1873. Pentru sesizarea rolului gândirii arabe în orientare antiretoric a medievalilor occidentali, vezi excelenta lucrare a lui G. Qauadri, La philosophie arabe dans l’Europe médiévale des origines à Averroès (trad.) Paris, Ed. Payot, 1960, p. 204 iurm., p. 219 i urm.
80
Înc din Antichitate s-a schi at teoria a a-numitei „înzestr ri naturale” a grecilor
pentru art i filozofie i, bineîn eles, pentru vorbirea frumoas i conving toare. Grais
ingenium, grais dedit ore rotundo loqui, notase Hora iu punând bazele teoriei, cu aderen i i
azi, a „miracolului grec”. E. R. Curtius aminte te des de aceast înzestrare natural pe care o
recunoa te i latinilor, dar care ar lipsi popoarelor germanice12. W. D. Ross, excelent editor al
retoricii lui Aristotel i autor al unor studii cu mari merite consacrate Stagiritului, aplic altfel
aceast teorie. Pentru el, sursa retoricii n-ar sta în înzestrarea pentru elocven a grecilor, ci
într-un „spirit politic i procesiv, care ar fi adev rata caracteristic na ional a acestui
popor.”13
Merit s fie amintit i o alt teorie care minimalizeaz rolul grecilor în constituirea
retoricii ca disciplin . Ros de complexe de inferioritate na ional , ca mai to i romanii cul i din
vremea sa, Cicero atribuie grecilor numai retorica de coal , adic o retoric rudimentar , ba
înc i d un toare, pe ai c rei profesioni ti îi nume te cu dispre graeculi. Cealalt retoric ,
nobil i folositoare fiindc se bucur de colaborarea filozofiei, trebuie considerat drept
crea ie latin , de i dezvolt tradi ia isocratic i presocratic .14 Aceast concep ie mai are i
azi partizani. Un cunoscut istoric al umanismului cum este Toffanin consider Roma drept
simbolul cel mai pregnant al retoricii. Pornind de la rolul covâr itor pe care l-a avut aceast
disciplin în cultura latin , el se simte îndrept it s opereze cu opozi ia Roma = retoric ;
Atena = tiin . În felul acesta s-ar putea rezolva dilema „ruptur – continuitate”, care d atât
de mult de lucru cercet torilor raporturilor dintre cultura medieval i cea rinascimental .
Secolul XIII, scientist i antiretoric, ar merita numele de il secolo senza Roma, iar cel care
marcheaz declinul Rena terii ar merita pe acela de fine del Logos15. S-a vorbit mult în
Antichitate i se mai vorbe te i ast zi înc de o a a-zis „retoric homeric ”16. Originea
acestui ciudat topos trebuie c utat în succesul extraordinar al epopeilor homerice, devenite
foarte devreme nu numai culmea nedep ibil a artei literare, ci i un tezaur de cuno tin e pe
baza c ruia s-ar fi organizat tiin ele propriu-zise. S-a stabilit obiceiul - adev rat tic al
istoriografiei antice i chiar moderne - de a c uta începuturile oric rei tiin e în textele
homerice. Însu i Melanchthon credea c bazele astronomiei i filozofiei au fost puse de
Homer în celebra descriere a scutului lui Achile, iar pe la 1700, Anthony Collins înc mai
12 Op. cit., p. 75 i urm.: …Ein angeborenes Misstrauen gegen sie scheint dem Deutschen eigen.13 W. D. Ross, Aristote, Paris, Ed. Payot, 1930 (trad.), p. 374. 14 Cf. A. Guillemin (M. Ile), Le legs de Cicéron, în “Revue des ét. latins”, Paris, 1955-1956, tt. XXXIII, XXXIV, p. 204 i urm., i 159 i urm. 15 G. Toffanin, Storia dell’Umanesimo italiano, Bologna, Ed. Zanischelli, 1952 16 Cf. de exemplu, Marcel Delauny, Le plan rhétorique dans l’éloquence grecque d’Homère à Démostène,Bruxelles, Ed. Palais des Académies, 1959
81
numea Iliada the epitome of all sciences and arts. Prin urmare nu trebuie s surprind faptul
c i azi, pentru un René Schaerer, c ruia i se datoreaz interesante studii asupra culturii
antice, înse i începuturile dialecticii sunt oferite de epopeea homeric .17
În cazul retoricii, ideea originii homerice avea cele mai mari anse s se impun , c ci
textele epopeilor ofer multe nota ii privind instruc ia retoric pe care eroii ar fi primit-o în
prima lor tinere e. Un vers din Iliada con ine chiar o aluzie destul de clar la concursurile de
elocven care ar fi existat în epoca respectiv .18 Este de la sine în eles c aceste nota ii nu
puteau sc pa comentatorilor i c ele au servit ca puncte de plecare pentru mul i dintre
gânditorii care au pus bazele retoricii ca disciplin riguroas . Gorgias, Trasimach i
Theodoros se intitulau elevi ai lui Homer, iar Platon, ca adversar f r cru are al retoricii
psihologizante i literare, ironizeaz a a-zisele „tratate de art oratoric pe care Nestor i
Ulise le-ar fi compus în fa a Troiei în clipele lor de r gaz”. Înc din epoca de constituire a
retoricii se ajunsese la stabilirea a dou tipuri de elocven bazate pe arta lui Ulise, care
reu ea s conving în special pe cei mul i, i a lui Nestor, valabil mai ales în fa a regilor.
Xenofon va vorbi de elocven a lui Socrate ca de o elocven de tipul „Ulise”.19 Mai târziu,
Aphtonios, Hermogene, Telephos i al i autori din Antichitatea târzie au pus în circula ie
studii despre „retorica homeric ” c utînd s dovedeasc faptul c Homer n-a fost un
teoretician empiric al acestei discipline, ci unul „tehnicist”. Evident, avem a face cu o
confuzie între elocven i tehnica ei care este retorica. De asemenea, se uit c epopeile
homerice au fost fixate relativ prin edi ii cvasioficiale tocmai în perioada de constituire a
retoricii ca disciplin . Disputele dintre eroii epici, cu replici str lucitoare i discursuri abile,
în m sura în care nu reprezint ad ogiri i remanieri târzii ale textului, sunt clar explicate
dac avem în vedere categoria „democra ie militar ” din terminologia marxist . F r o
raportare riguroas la istoria textelor i la „democra ia militar ” care a caracterizat perioada
pe care ele o descriu nu putem în elege a a-zisa „retoric homeric ”, care nu e decât un topos
deosebit de seduc tor, la care istoriografia serioas ar trebui s renun e.
O alt teorie privind geneza retoricii, de mare circula ie în Antichitate, are ca punct de
plecare concep iile sociogonice care leag apari ia disciplinei care ne intereseaz de apari ia
limbii. Un individ genial a creat limba, i o dat cu ea i retorica, cu ajutorul c reia al i
oameni înzestra i au reu it s - i conving semenii s ias din s lb ticie i izolare i s
17 C. R. Schaerer, La préhistoire de la dialectique, în “Revue de Métaphysique et de Morale”, Paris, 1952, juillet-septembre, p. 285-317 18 Iliada, XV, vv. 283-284: „pu ini dintre tinerii s i tovar i îl întreceau când, în edin e, î i disputau gloria elocven ei”. Interpretarea versurilor acestea a dat totu i loc la discu ii.19 Fedru, 261 b; Xenofon, Mem., IV, 6, 15.
82
întemeieze societ i cu obiceiuri stabile i legi. S-a sus inut îns i ideea c limba ar fi fost
n scocit de Zeus la rug min ile lui Prometeu, protectorul genului uman i factorul ini ial în
teoriile teologice referitoare la originile civiliza iei, iar elocven a, legat de numele lui
Hermes, ar fi cauza principal a ie irii din s lb ticie.20 Quintilian va încerca s corecteze
aceast explica ie care face din retoric un dar divin sau o crea ie uman spontan , utilizând
teoria lui Epicur, reluat de Lucretius, referitoare la originea limbii. Natura este creatoarea
limbii i prin urmare i a a a-numitei eloquentia naturalis. Retorica nu este altceva decât un
fruct al observa iei i al efortului de a codifica rezultatele ei cu scopul de a spori eficien a
elocven ei naturale. În acela i timp, ea este i instrumentul cu ajutorul c ruia genera iile noi
î i însu esc experien a înainta ilor, fapt care îi confer un loc de frunte în înv mânt. Ideea
se va p stra i la Alcuin, care noteaz c s-a ie it din s lb ticie propter rationem et
orationem, iar mai târziu, Hugo de St. Victor va face în al s u Didascalion o observa ie
valabil pentru geneza oric rei tiin e : Erant prius et sermones communes et litterae; sed
nondum recte loquendi vel disputandi praecepta data erat. Omnes enim scientiae prius erant
in usu quam in arte. Cu toate acestea, ideea c retorica ar fi o crea ie semispontan a unui om
de geniu, deci i s-ar putea stabili începuturile absolute, este întâlnit aproape în toate studiile
privind istoria acestei discipline.
S-a v zut uneori în legea lui Solon privind obliga ia fiec rui împricinat de a- i sus ine
singur cauza în fa a judec torilor punctul de plecare în constituirea retoricii ca disciplin .
Desigur, apari ia sau numai înmul irea logografilor - consilieri juridici i redactori de
pledoarii pentru cei care nu i le puteau face singuri21 - datoreaz mult acestei legi, dar
geneza retoricii este rezultatul unei cauzalit i mult mai complexe.
20 O rezumare a acestei tradi ii consemnat de Aelius Aristide, care o citeaz ca argument în favoarea retoricii într-unul din discursurile sale antiplatoniciene. Se pare c rolul elocven ei în geneza culturii a fost obiectul unei aprige i îndelungate polemici, pozi ia lui Epicur fiind un ecou al ei. Dup o noti a lui Diodor Siculul, Dicearc ar fi sus inut c oamenii se seam care au creat civiliza ia au fost numai în elep i i oameni de ac iune, nu ielocven i, c ci obiceiul de a face discursuri artistice a ap rut târziu. Texte semnificative i comentarii la F. Wehrli, Die Schule des Aristoteles, Basel, 1955. Întreaga problematic bine prezentat de Margherita Ismardi Parente, Techne, Momenti del pensiero greco da Plutarco ad Epicur, Floren a, Ed. La Nuova Italia, 1966, lucrare fundamental pentru problematica „artelor” în perioada respectiv .21 Termenul „logograf” a denumit întâi pe istoricul în proz , care glorifica cetatea natal . Ca i poetul epic, logograful n-avea nici o preocupare pentru adev r, legenda i faptele reale fiind în mod inten ionat amestecate, a a cum cerea o lung tradi ie literar i mai ales patriotismul local care îl însufle ea. Date noi despre logograful consilier juridic i redactor de pledoarii pentru clien i la Marius Lavency, Aspects de la logographie judiciare à l’époque de Lysias în „Revue d’antiquité clasique”, 1937, fasc. I, p. 125-135. Autorul crede c logografia nu era o fraud , iar termenul nu avea accep iunea peiorativ pe care s-au str duit s-o fixeze marii oratori, în special adversarii lui Isocrate, care î i scria discursul fiindc era timid i nici n-avea vocea necesar rostirii lui în public. Cit m cazul unui alt celebru logograf „de nevoie”, Deinarchos, mare orator totu i, fost elev al lui Teofrast iDemetrios din Falera, care î i scria discursurile, fiindc într-o vreme a fost lipsit de drepturi politice, fapt care nu-i îng duia s ia cuvântul în agora. Figureaz în „canonul” celor zece mari oratori alc tuit de gr m ticii alexandrini.
83
Reprezentan ii de seam ai patristicii, de cele mai multe ori oameni de oarecare
cultur , considerau retorica i dialectica drept crea ii ale sofi tilor. Dar o lung tradi ie le
spunea c primul sofist a fost Hermes, protector al literelor, dar i al ho ilor. i cum primii
cre tini identificau pe zei cu diavolul, retorica i dialectica devin crea ii ale Satanei, „primul
i cel mai mare sofist”, cum îl va numi Sfântul Vasile în Omilia 22. Pornind, probabil, i de
la etimologia pe care Platon o propune în Cratyl în leg tur cu termenul hades, care denumea
l ca ul mor ilor, devenit la cre tini iadul - a înl n ui totul triumfând nu prin for a brutal , ci
prin iretenie i vorbe dulci -, nu numai de la tradi ia iudaic , c derea în p cat a genului uman
este privit de primii cre tini ca rezultat al dialecticii i retoricii abile a diavolului, care luând
forma arpelui - serpens autem erat callidior cunctis animantibus a corupt întâi pe Eva cu
vorbele lui îmbietoare, apoi, cu ajutorul ei, i pe Adam, care a gustat din fructul oprit. În
aceste concep ii trebuie c utat cheia alegoriilor medievale care înf i eaz dialectica,
confundat adesea cu retorica, cu trup de femeie având ca cing toare un arpe. Când artele
liberale vor fi adoptate de cre tini, toate, deci i retorica, vor fi prezentate drept crea ii ale lui
Dumnezeu. Într-un opuscul celebru intitulat Hortus deliciarum, Herrada de Landsberg scrie:
Spiritus sanctus inventator est septem artium liberalium, respingând atât tezele p rin ilor
Bisericii cât i pe aceea, mult mai r spândit i de mai mare autoritate, a lui Martianus
Capella, dup care artele liberale ar fi fost rezultatul fericit al nuntirii lui Mercur cu
Filologia.22
Înainte de a prezenta unele date mai precise ale tradi iei, s reamintim opinia lui
Rousseau, pentru care originea retoricii trebuie c utat în „ambi ie, ur , lingu eal i
minciun ”, c ci „ tiin ele i artele” - citim în cea mai „retoric ” dintre scrierile sale,
Prosopopeea lui Fabricius – “î i datoreaz na terea vi iilor noastre”. Apari ia acestei
discipline n-ar marca un progres în istoria umanit ii, ci dimpotriv , o dec dere, c ci fericita
„stare natural ” a omului, în concep ia celor vechi aetas aurea sau, în terminologia teologilor
cre tini, „starea edenic ”, a încetat o dat cu primele indicii ale civiliza iei. Nu cu mult mai
târziu, Chateaubriand va explica originea retoricii pornind de la experien a, trist din punctul
22 Originea acestei ciudate explica ii trebuie c utat în disputa dintre greci i evrei alexandrini privind începuturile culturii. Filon Evreul i Flavius Josephus sus ineau vechimea mai mare a aportului iudaic, apoi Clement Alexandrinul i al ii au sus inut acela i lucru pentru a înnobila originile cre tinismului cu patina vechimii. Dup ei, filozofii greci ar fi fost elevi ai profe ilor evrei. La Isidor din Sevilla (Orig., I, 39) întâlnim o nota ie uimitoare: „E dovedit c Moise a cântat primul în versuri eroice, înainte de Ferechide i Homer”. Cu timpul, disputa cap t noi aspecte în cadrul problemei transform rii „artelor” profane în ancillae theologiae. În sec. IX, Hraban Maurul, episcop de Mainz, n scoce te o jurificare nou pentru a anula complexul de inferioritate al cre tinilor, nevoi i s adopte tiin a i filozofia p gânilor. Ceea ce tiau p gânii, tiau de la Dumnezeu, ei fiind „posesori pe nedrept” ai acestui tezaur (De instituione clericorum, 111, 26) ceea ce
84
s u de vedere, a anului 1789, i o va numi „fruct al revolu iilor”, adic al „calamit ilor” la
care omenirea este fatal supus .23 Dup el, mul i vor vedea în aceast disciplin „fructul
demagogiei antice”, adic simptomul cel mai semnificativ al „dec derii” societ ii umane
prin pr bu irea unei ordini fericit stabilite. Cât de fericit stabilit era aceast ordine rezult
din unele formule celebre ale vechiului drept roman : liberum, quaerendum causa, plebs
imperator, adic numai cei liberi i cu depline drepturi politice puteau s - i sus in singuri
interesele în fa a diferitelor instan e. Pentru plebei, numai imperatorul sau patronul o puteau
face, c ci cunoa terea legilor i a procedurii a fost mult vreme interzis celor de jos.24 Mai
mult: dac un plebeu încerca s ia cuvântul în fa a senatorilor, se f cea vinovat nu numai de o
grav înc lcare a legilor, ci i de comiterea unui sacrilegiu : palam muttire plebeio piaculum
est.
Antichitatea ne-a l sat i date ceva mai precise în leg tur cu începuturile retoricii ca
disciplin riguroas . Dar în ciuda obsesiei istoriografiei vechi de a identifica începuturile
absolute i agentul unic, inventator al unei forme literare sau al unei discipline, aceste date se
contrazic, c ci unele indic pe Corax i pe elevul acestuia, Tisias, drept creatori ai retoricii,
al ii, cum este Aristotel, atât de interesat de începuturile tiin ei filozofiei, indic pe
Empedocle. Se pare îns c anumite evenimente istorice petrecute în Sicilia confirm prima
supozi ie. C derea tiranilor, în special a lui Trasibul, întâmplat în 465, a dat na tere la un val
de procese privind revendicarea propriet ilor particulare pe care i le însu iser în mod
samavolnic fo tii efi ai polisurilor siciliene. Dup o m rturie a lui Aristotel, raportat de
Cicero, retorica ar fi existat i înainte de Corax i Tisias, dar nu într-o form preceptist . Cei
doi sunt primii care sintetizeaz experien a înainta ilor, formulând îndreptare necesare
p r ilor în litigiu, c ci: „înainte de ei nu se respecta nici o regul , nici o metod , dar se vorbea
îngrijit, i cei mai mul i î i citeau discursurile”, noteaz Cicero.25 Având la baz aceste
îndreptare juridice, retorica î i ia zborul, trecând i în Grecia continental , unde disputele
politice generate de abolirea regimurilor aristocratice aveau s -i dea dezvoltarea cunoscut .
Din câteva referin e fugare ale lui Platon s-ar putea deduce c cei doi promotori
dovede te c porecla de „sofistul” pe care i-au dat-o contemporanii lui Hraban Maurul era mai mult decât meritat .23 Sursa la Tacit, Dialogus de oratoribus, XL-2: … m rea a i glorioasa elocven este odrasl (alumna)neînfrân rii (licentiae), pe care pro tii o tot numesc libertate, tovar a r zvr tirilor, a â toarea unui popor l satîn voia soartei, nesupus , u uratic , înd r tnic , îndr znea i trufa . În statele bine constituite ea nu ia fiin .(trad. lui H. Mih escu, Ed. tiin ific , 1958). 24 Abia în anul 200 î. e. n., datorit actului revolu ionar al cenzorului Cato Aelius s-a produs divulgarea complet a legilor i a formulelor de procedur . Alte detalii la Fustel de Coulanges, La cité antique, IV, cap. VIII. 25 Brut., 12.46: nam antea neminem solitum via nec arte, sed accurate tamen et descripte plerosque dicere.
85
sicilieni ai retoricii î i fundaser îndreptarele pe o schi de teorie a cunoa terii în care
verosimilul de inea rolul capital, de unde i repro ul c , pentru el, „verosimilul este mai
respectabil decât adev rul.26 Cam ce au fost îndrum rile practice pe care le ofereau a a-zisele
tratate ale lui Corax i Tisias o deducem din acela i pasagiu din Fedru, la care ne-am referit:
o schem -tip a planului discursului, destul de minu ioas pentru aceast faz incipient , pe
care teoreticienii ulteriori o vor simplifica în diferite chipuri.27 Este de la sine în eles c
fiecare punct din aceast schem -tip era înso it de explica ii sumare privind cele câteva
categorii de cauze clasificate pân atunci. O compara ie cu a a-zisele formulae utilizate i în
procedura roman , redescoperite apoi în Evul Mediu i dezvoltate mult la englezi prin a a-
zisa retoric de tip formulary, de care vom vorbi la locul cuvenit, este edificatoare.28
S ne oprim pe scurt la afirma ia f cut de Aristotel într-un dialog de tinere e
privitoare la Empedocle, c ruia i-ar reveni meritul de „creator” al retoricii. Este incontestabil
c Gorgias, ale c rui contribu ii la dezvoltarea retoricii prearistotelice sunt capitale, a fost
elevul lui Empedocle. Dar în spatele lui Empedocle st Pitagora, c ci a a cum a dovedit-o
Augusto Rostagni, fragmentele citate de Jamblichos ca „discursuri ale lui Pitagora”, ca i
teoria lui Antistene privind diversitatea auditoriului, reflect , f r îndoial , concep ii
pitagoreice, precum i cuceriri ale vechii literaturi iatropice. Aportul acestei filia ii porne te
de la for a incantatorie a cuvintelor, care trebuie dirijat în a a chip ca fiecare categorie de
ascult tori s fie influen at de ea. Într-un fel trebuie s te adresezi copiilor, într-alt fel
femeilor, efebilor sau arhon ilor, de unde termenul polytropia pentru cerin a de a- i adapta
discursul la diferitele categorii de ascult tori, a a cum i tratamentul medical trebuie adaptat
diferitelor categorii de indivizi suferind de aceea i boal .29
Îngro ând mult deosebirile dintre direc ia ini iat de Corax i cea gorgian , expresie a
tradi iei pitagorice, cercet torii mai recen i ai originilor retoricii au crezut c se poate vorbi de
dou orient ri antagonice, ap rute cam în aceea i epoc , care s-ar fi dezvoltat paralel. În felul
acesta s-ar explica i ezitarea tradi iei care câteodat indic pe Corax drept „creator” al
retoricii, alt dat pe Empedocle. Armando Plebe, autor al unei excelente Breve storia della
retorica antica, nume te orientarea lui Corax „ tiin ific ” i „demonstrativ ”, de i obiectul ei
este verosimilul, categorie gnoseologic a c rei incompatibilitate cu demonstra ia a fost de
26 Fedru, 267 a. 27 Planul discursului cuprindea urm toarele puncte: preambulul, expozi ie, m rturii, indicii, probabilit i, probe, supliment de probe, refuta ie, supliment de refuta ie, insinua ie i elogiu indirect, blamul indirect, recapitula ie.28 Prin formula, document scris, emis de pretor, se fixa procedura pentru fiecare categorie în cauze, judec torul fiind obligat s se orienteze dup ea în aplicarea legii. 29 Rostagni Augusto, Un nuovo capitolo nella storia della retorica e della sofistica, publicat în 1922, în „Studi italiani di Filologia classica”, republicat în Scritti minori I, Aesthetica, Torino, 1955, p. 1-57
86
timpuriu observat de gânditorii greci, iar pe cea pitagoreic , „ira ionalist ”, de i producerea
incanta iei necesit o regolistic riguroas i complicat , bazat pe incontestabile observa ii
tiin ifice.30 Noi nu credem c se poate vorbi de dou orient ri profund antagonice, care s-ar
fi dezvoltat paralel. Corax i Empedocle n-au f cut altceva decât s aduc contribu ii la un
corpus de principii i precepte a c ror origine absolut este imposibil de stabilit, c ci o
disciplin nu se poate na te într-un anumit loc, la o dat anumit i datorit unei cauze unice.
A a cum nu putem indica cu precizie de la a câta boab ad ugat boabelor de grâu avem o
„gr mad ”, nici momentul constituirii retoricii ca disciplin nu poate fi precizat. Întocmai
conceptelor, disciplinele se nasc cu sfer larg pe care, mai târziu, specializarea o restrânge
din ce în ce mai mult. Este vorba deci de un proces lung i de o cauzalitate complex , care a
ac ionat într-o perioad ale c rei limite sunt relative. Pe de alt parte, a vorbi de o „retoric
ira ionalist ” este o flagrant contradic ie in adjecto, c ci n-a existat disciplin mai funciar
ostil misterului i hazardului decât ea. În momentele ei de criz , adversarii i-au repro at în
special c prea descrie totul cu siguran , c prea explic i clasific totul cu rigoare excesiv
i c reglement rile ei sunt de-a dreptul tiranice, retorica nef când altceva decât s prescrie i
s proscrie. Retorica in actu nu este i nu poate fi ira ionalist , i nu s-a auzit vreodat de
existen a unei tehné a hazardului i a improviza iei. Vom vedea îns c nici in effectu nu se
poate vorbi de ira ionalism, c ci ca organizatoare a teoriei adeziunii, retorica se vrea o logic
a valorilor i a plauzibilului, adic s extind jurisdic ia ra iunii i dincolo de limitele la care,
dup Aristotel, Alanus de Insula, Albert cel Mare, Toma d'Aquino i Ockham, demonstra ia
silogistico-matematic i cea cu probe materiale se opresc ca incompetente.
A adar, atât tentativa de a stabili începuturile absolute ale retoricii, cât i preocuparea
eurematic sunt incompatibile cu istoriografia serioas . Ceea ce putem afirma îns f r team
este faptul c perioada de constituire a retoricii ca disciplin riguroas coincide cu perioada
caracterizat de modificarea structural a polisurilor cauzat de pr bu irea aristocra iei
gentilice. Aceast transformare radical a dat na tere la noi concep ii despre lume, om i
educa ie, i exponen ii lor au fost sofi tii. Oricâte contradic ii s-ar putea identifica în mi carea
30 A. Plebe, Breve storia della retorica antica, Milano, Ed. Nuova Academia, 1971, p. 16, 17. De altfel, ideea c s-ar putea vorbi de dou curente profund antagonice în retoric , unul contenutist, fundat pe dialectic , având drept obiectiv persuadere, i altul formalist-literar, fundat pe seduc ia prin forma artistic a discursului, având drept obiectiv movere, flectere, este tradi ional în istoriografia retoricii. O întâlnim la Chaignet, la Eduard Norden i la al ii, care n-au f cut decât s dezvolte opozi ia dintre orientarea apollodoreilor i aceea a teodoreilor ca cea mai reprezentativ pentru a a-numitul asianism. Dar a ridica nuan a care distingea un curent de altul la rangul de opozi ie ireductibil este o eroare, c ci se ajunge la înglobarea antiretoricii într-o orientare retoric mai pu in riguroas decât cealalt .
87
sofistic 31, este imposibil separarea ei de ascensiunea demosului pe care îl reprezint pe plan
cultural. A a cum remarca Henri Wald, ,,democra ia este favorabil retoricii, în vreme ce
aristocra ia îi este potrivnic . Aristocra ia este dogmatic , nicidecum retoric . Ea este
autoritar , nu eristic , apologetic , nu euristic , senten ioas , nu argumentativ ,
uniformizant , nu diferen iatoare. Cine poate constrânge n-are nevoie de tiin a convingerii i
a persuasiunii”32.
Vechea filozofie a naturii face loc unei filozofii a omului, c ci individul i rela iile
dintre indivizi, arta i mai ales limba devin preocuparea capital : „Vezi, tu, îmi place s
înv ...; a a stând lucrurile, câmpia i copacii nu binevoiesc s m înve e ceva, ci numai
oamenii cet ii”, r spunde Socrate lui Fedru, care îi repro a „ciud enia” de a nu p r si
niciodat ora ul33.
S-a v zut în aceast radical cotitur a gândirii grece ti o Aufklarung antic (Hegel), o
ie ire din folclor prin laicizarea gândirii, adic o trecere de la mit la logos, cum sun o celebr
formul a lui Wilhelm Nestle. Pentru Karl Joël, sofistica este o „perioad liric în istoria
filozofiei”. Este cert c avem de-a face cu formule mai mult sau mai pu in fericite, c ci nu li
se poate nega meritul de a nota victoria noului asupra vechiului. Dar ele sunt departe de a
oferi i explica ia cauzal care s satisfac deplin, fiindc neglijeaz esen ialul, adic lupta
demosului pentru a- i des vâr i victoria, extinzând-o i pe plan ideologic.
În climatul caracterizat de pr bu irea aristocra iei gentilice î i face apari ia no iunea
de Res Publica. Orânduirea social nu mai are un caracter absolut, etern i imuabil, ci unul
relativ, fapt care presupune repunerea ei în discu ie la momentul potrivit, a a cum rezult ,
între altele, i din celebra replic atribuit lui Solon: „N-am dat Atenei cea mai bun
constitu ie, ci doar pe cea mai potrivit ”, speran a lui declarat fiind aceea c legile sale vor
fi respectate m car o sut de ani. A a cum sublinia Fustel de Coulanges în pagini care nici
azi nu i-au pierdut valabilitatea, legea - mos - cu caracter sacru, fiind revelat ca dicteu
divin, devine text susceptibil de a fi modificat de oamenii care l-au aprobat, adic lex.
Corpusurile de precepte empirice, alc tuite rudimentar pe baza observa iei poeziei sau ca
31 Carlo Corbato, în Sofisti e pollitica ad Atene durante la guerra del Peloponneso, Trieste, Ed. Istituto di filologia classica, 1958, propune s nu se mai exagereze caracterul demotic al acestei mi c ri, c ci în ciuda succesului lor popular, cei mai mul i sofi ti au fost lega i de cercurile oligarhice. Înv mântul lor, extrem de costisitor, era inaccesibil p turilor populare, concluzie la care ajunsese oarecum i W. Jaeger în Paideia.Clientela sofi tilor era în mod cert oligarhic , iar vederile lor politice nu puteau fi cu totul ostile acestei p turi. 32 H. Wald, Rhetorica rediviva, în „Familia”, nr. 9(40), septembrie 1969. 33 Fedru, 230 b. Replica nu trebuie interpretat numai ca justificare a „ciud eniei” lui Socrate de a dispre ui c l toriile – -, cum afirm L. Robin în Phèdre, Paris, Ed. Belles Lettres, 1937, p. 7, n. 3. Semnifica ia este mult mai larg i a re inut aten ia mai multor cercet tori recen i. De altfel, o indica ie precis a lui Aristotel în Metafizica, I, (A) 6-987 b sprijin aceast afirma ie.
88
urmare a activit ii juridice, se cereau unificate i amplificate, suportul lor teoretic fiind noua
filozofie, care încearc formularea unei defini ii mai stringente a fiin ei umane. Str vechea
opozi ie om – animal este ridicat acum pe o treapt superioar , teoretiz rile îmbr i ând i
opozi ia nou societate-natur .
Ceea ce deosebea pe om de animal la începutul gândirii grece ti era munca manual
în care excelau i eroii, ba înc i zeii. Dispre ul pentru munca fizic apare mai târziu, ca
efect al acumul rilor cantitative care au determinat încheierea epocii patriarhale a
sclavagismului i trecerea la o form mai organizat , corespunz toare noilor condi ii. O alt
deosebire asupra c reia, mai târziu, vor insista stoicii, era capacitatea de înfrânare,
temperantia, pe baza c reia se ajunge la suprema ia problemei morale, astfel c filozofia
antic ajunge s fie, în mare m sur , sinonim cu în elepciunea.
Ascensiunea demosului modific aceast concep ie. Principala deosebire dintre om i
animal devine acum vorbirea, fapt care, cum vom ar ta mai jos, implic i o r sturnare total
în istoria filozofiei culturii. Pornind de la idei care circulau de mult vreme, Isocrate reu e te,
într-o pagin celebr din Nicocles, o rezumare care avea s fie punctul de plecare pentru
numeroase teoretiz ri similare în cultura elenistic i în cea latin . Nici o însu ire fizic nu
a eaz pe om deasupra animalului, scria el, ba dimpotriv , el îi este inferior în multe privin e,
c ci performan ele sale în domeniul for ei, agilit ii i sim urilor sunt cu mult sub
performan ele animalelor. Dar gra ie limbii, omul se ridic cu mult deasupra animalului, c ci
tocmai aceast însu ire i-a permis s ias din s lb ticie, s formeze societ i, s stabileasc
legi i s n scoceasc „arte” care s -i îmbun t easc via a. Reluând ideea, Cicero va insista
asupra faptului c tocmai însu irea care marcheaz superioritatea omului fa de animal îi
permite s - i dep easc i semenii - quo uno homines maxime bestiis praestent, in hoc
hominibus ipsis antecellat, - de unde vibrantul elogiu al func iei sociale a elocven ei: ,,Exist
oare ceva mai impresionant decât faptul de a vedea un om ridicându-se singur în fa a unei
imense mul imi, înarmat numai cu aceast facultate pe care, de altfel, fiecare a primit-o de la
natur , folosind-o îns a a cum numai el, sau aproape numai el, este în stare?... Ce mai for
i aceast care îmblânze te pasiunile poporului, învinge scrupulele judec torilor, clatin
fermitatea Senatului; ce miraculos rezultat al vocii unui singur om ! . . . i este oare ceva mai
regesc, ca s m exprim astfel, mai m re i mai generos decât s aju i pe cei care te implor ,
s ridici pe cei c zu i la p mânt, s - i smulgi cet enii din ghearele mor ii, primejdiilor i
exilului? i, în sfâr it, e oare ceva mai de pre decât s ai mereu în mân armele care î i
permit nu numai s te aperi, ci s i desfizi tu însu i pe cei r i sau s -i pedepse ti pentru
atacurile lor?” - Quid autem tam necessarium, quam tenere semper arma, quibus vel tectus
89
ipse esse possis, vel provocare improbos, vel te ulcisci lacessitus?34.
Cât de revolu ionar este concep ia aceasta care fundeaz ideea de m re ie a omului
pe facultatea vorbirii rezult i din radicala r sturnare a teoriei tradi ionale privind istoria
culturii. Ca i la evrei, a existat i la greci o concep ie mai mult popular decât filozofic
propriu-zis , referitoare la a a-zisa aetas aurea sau starea edenic , pe care, mai târziu, o
adopt i stoicii, protagonistul ei fiind Dicearc. În aceast „vârst de aur”, omenirea ar fi fost
fericit , istoria culturii fiind deci istoria continuei dec deri prin îndep rtarea de natur . Dar
ideologia nou supune vechile concep ii privind superioritatea naturii i a vie ii naturale la
atacuri sus inute, astfel c î i face loc concep ia istorist fundat pe ideea de progres. Via a
primitiv a fost o via de mizerie i suferin pe care omul a dep it-o prin munc i gândire,
întemeind societ i i n scocind „arte”. i dac limba este un factor capital în istoria culturii,
este firesc ca ea s devin obiectul observa iei atente a gânditorilor care se str duiesc s o
descrie, s -i explice originile i s -i codifice regulile pentru a o face cât mai eficient . Noua
concep ie despre om reclam cu urgen constituirea unei tehne a vorbirii elegante i
conving toare. Dac limbajul deosebe te pe om de animal, prin ce s-ar deosebi grecul de
barbar i cet eanul liber, cu depline drepturi politice, de cel cu mai pu ine i de sclav?
Retorica apare deci ca instrument capabil s opereze ridicarea lui homo loquens - grec,
barbar, sclav, s rac, bogat etc. - pe o treapt superioar , care este aceea de homo eloquens.
Retorica garanteaz nu numai libertatea, victoria în ciocnirea de interese cu ceilal i oameni i
bun starea material ; ea asigur i superioritatea social în sens monden, oferind celui care o
st pâne te posibilitatea de a- i satisface i setea de glorie. În elegerea limbii i ca mijloc de
distinc ie social în sens monden nu va disp rea niciodat din mentalitatea european ,
profund marcat de tradi ia greco-latin . Cel f r cultur - indoctus, illitteratus sau sine
glossa - este numaidecât identificat datorit faptului c vorbe te demotica, sermo rusticus,
vulgara, vernaculara, dialectul sau graiul regional, iar dac este din capital , datorit
„mahalagismelor” care se strecoar în vocabularul s u, ori numai datorit gre elilor de
gramatic pe care le face.
Însu irea pe care o are actul comunic rii de a fi concomitent i fapt de art a dus pe
unii lingvi ti moderni la întrebuin area termenului „vorbitor de rând” pentru cel care nu ine
neap rat s fac i art când are ceva de spus. Nuan a peiorativ a acestui „termen tiin ific”
34 De orat. I VIII, 31-33. Ideea revine de la Cicero, Inv., I, 4-5; De off, I:XI; la Quintilian: II, XVI, 12-18. Punct de plecare pentru ei, probabil, Gorgias, 452 c d,: „ea d celui care o st pâne te libertate pentru el i domina ie asupra altora în patria sa”, adic „puterea de a convinge prin discursuri pe judec tori în tribunale, pe senatori ipoporul în Adunarea poporului i în orice alt reuniune de cet eni”.
90
este evident . De aceea, afirma ia lui Cassiodor loqui nobis communiter datum, solus ornatus
est qui discernit indoctos nu trebuie s ne mai mire, i nici aceea, tot atât de cunoscut , a unui
teoretician al a a-zisei ingegnosità din epoca barocului : il parlare degli Huomini ingegnosi
differenzia da quel de'Plebei quanto il parlare degli Angeli da quello degli Huomini. Dar
Cassiodor i teoreticienii a a-zisei ingegnosità, ca i pre io ii de pild , exprimau în mod
con tient idealuri tradi ionale retorice, pe când lingvi tii la care ne-am referit nu tiau c
redescoper str vechile teze ale unei discipline pe care ei o dispre uiau f r s o cunoasc .
i înainte de victoria demosului, limba a fost obiect de cercetare i de specula ii care
ne uimesc azi. Dar ceea ce au putut observa gânditorii epocii n-a permis constituirea unei
tehne ca retorica i nici m car ca gramatica, a c rei apari ie este mult mai târzie. Explica ia o
g sim în faptul c teoretiz rile str vechi se încadrau în problematica poeziei, constituind
elementele a a-zisei poetici preplatonice, care, azi, este destul de bine cunoscut . A a cum
rezult din cercet rile recente asupra originii „artelor”, pân la sfâr itul secolului V numai
patru erau cunoscute: mantica sau divinatoria, iatropica sau medicina i muzica, în care intra,
pe lâng ceea ce noi numim azi muzic , i poezia, c ci vers i cântec erau înc neseparate35:
Victoria demosului transform problema logosului i a sofiei într-o problem strict
gnoseologic , în care cunoa terea i comunicarea devin preocuparea primordial . Acest lucru
n-ar fi fost posibil în orânduirea precedent , chiar dac unele min i mai înzestrate ar fi dep it
cu intui iile lor nivelul tiin ei epocii în care au tr it.
Pentru sofi ti, cuvintele, mai precis „numele”, fie c sunt create de zei, fie c sunt
rezultat al conven iei, au un rol capital în cunoa tere. Pentru unii, ele trebuie s fie puse la
baza educa iei, fiindc reflect coresponden a natural (sau divin ) cu lucrurile pe care le
denumesc. Pentru al ii, de i numai semne fixate prin buna învoial dintre oameni, ele au
aceea i importan , c ci a cunoa te lucrurile înseamn a cunoa te semnele care le reprezint .
Cu aceasta, limba intr sub jurisdic ia unor tehne noi i devine obiect de înv mânt în alt
chip i în alt m sur decât fusese pân atunci. Cratilos, în versiunea lui Platon (384 b),
atrage aten ia în mod insistent asupra faptului c „studiul cuvintelor nu este un lucru de mic
importan ”, iar în Diogene Laertios (7,83) g sim o formul a c rei circula ie a fost, desigur,
extrem de larg : „toate lucrurile sunt percepute prin studiul limbii”. Platon însu i, de i avea o
mie de motive s minimalizeze, ba chiar s ridiculizeze inova iile sofi tilor ca exponen i
ideologici ai demosului, noteaz în Politicul (277 b) eficien a artei cuvântului, iar în Fedru
(275) scrie c „numai înv tura oral e vie”, justificând cu aceasta cunoscuta afirma ie a lui
35 Cfr. F. Heinmann, Eine vorplatonische Theorie der , în „Museum helveticum”, XVIII, 1961, p. 105-130.
91
Antistene pe care o raporteaz Epicur: „Începutul educa iei este cercetarea numelor”. Tocmai
aceste concep ii stau la baza programelor colare ale Antichit ii, care, f r excep ie, fixeaz
gramaticii rolul de rudimentum, iar retoricii pe acela de ars artium. Sofi tii, care au pus
bazele psihologiei i lingvisticii, sunt în primul rând profesori de retoric , disciplin care
însuma atunci i preocup rile gramaticii, i lor li se datoreaz nu numai erorile, ci i meritele
acestei discipline vechi de dou milenii i jum tate. Lor li se datoreaz preocuparea pentru
corectitudinea denumirii, care va duce la na terea lexicografiei; lor li se datoreaz
preocuparea pentru pronun area normat , care se va dezvolta ca ortoepie, precum i
preocuparea pentru raporturile dintre cuvinte în fraz , care se va dezvolta ca sintax . Toate
aceste capitole ale „artei” care avea s se constituie mult mai târziu gramatica, reprezint
mijloace de cunoa tere i comunicare, c rora li se adaug observa iile privind structura
p r ilor discursului i mijloacele de argumentare propriu-zise, care fac ca retorica s nu fie
numai o disciplin literar , ci i una filozofic .
Constatarea de mai sus nu este valabil doar pentru epoca de constituire a retoricii.
Vom vedea pe parcurs c fiecare reviriment retoric, cel rinascimental de pild , sau cel din
zilele noastre, este precedat de o înflorire deosebit a cercet rilor privind limba ca mijloc de
cunoa tere i comunicare. Gramatica în Antichitate, gramatica i preocup rile de promovare a
vulgarei ca limb literar în Rena tere, lingvistica i semantica în zilele noastre au netezit
calea retoricii sau a reabilit rii ei i pentru ca s fim bine în ele i, amintim dou atitudini
caracteristice. Pentru Erasmus, „lucrurile se cunosc mai ales prin cuvinte; cine n-are sensul
clar al limbii va fi în mod fatal miop, halucinant i delirant în judec ile sale asupra
lucrurilor”, de unde i postulatul pedagogiei sale: verborum, prior, rerum potior! Pentru
Dupréel, care a f cut mult pentru reabilitarea sofi tilor i pentru preg tirea terenului favorabil
neoretoricii - Perelman i-a fost elev -, „ tiin a este inseparabil de expresia comunic rii
gândirii; tiin a va fi deci tiin a discursului”. i pentru a dovedi c asemenea concep ii nu
sunt proprii numai umanismului european, vom reaminti una dintre cele mai cunoscute teze
ale lui Confucius: „Dac numele nu sunt corecte, limba nu mai este în acord cu adev rul
lucrurilor, dac ea nu este în acord cu adev rul, lucrurile nu pot fi duse la bun sfâr it, iar
bunele purt ri i muzica nu înfloresc”. Este de la sine în eles c nu poate fi vorba de o
„influen ”, de o miraculoas circula ie a ideilor Helladei, cum ar crede un istoric care n-a
sesizat legea unit ii de dezvoltare a societ ilor omene ti, care face ca pretutindeni s se
treac prin acelea i orânduiri i s se ob in cam acelea i cuceriri în tiin i în ideologie.
Profundele schimb ri pe care apari ia demosului în arena politic le aduce în educa ie
au fost str lucit puse în lumin în lucr rile de sintez ale lui W. Jaeger i H.I. Marrou. Pentru
92
problema care ne intereseaz aici este cazul s amintim c eroul întruchipat de Achile
cedeaz locul de ideal formativ efebului, ale c rui performan e palestrice sunt cântate de
Pindar i Bachilide. Cu victoria politic a demosului se ajunge la constituirea unui ideal
formativ nou, care reflect deplasarea interesului pentru stadion spre agor i tribunale36.”
Omul este acum „fiin politic ” i aceast defini ie se va men ine pân la pr bu irea
democra iei antice o dat cu întemeierea imperiului macedonean sau a celui roman37. O astfel
de defini ie a omului va duce la fixarea cet eanului-orator ca ideal formativ, de unde noi
motive ca retorica s se des vâr easc i s se bucure de situa ia special în educa ia
demotic . inta principal a oric rui cet ean bogat i cu depline drepturi politice devine bene
dicere. În locul memor rii i reproducerii ad litteram a textului homeric sau gnomic se
înfiripeaz metoda dialogal (brachilogia), ap rat cu atâta pasiune de Socrate i Platon.
Retorica acestei faze este eristica i ea corespunde unei etape precise în dezvoltarea sofisticii.
Ca urmare a acumul rilor cantitative proprii domina iei demotice, o metod nou
încearc i, cu timpul, reu e te s se impun . Este macrologia sofistic , pe baza c reia se
organizeaz arta prozei i riguroasa tehnic a discursului. Materiile de înv mânt demne de
omul liber (artele liberale) se restrâng, pentru ca mai târziu, cu Varron i mai ales cu
Martianus Capella, s se fixeze la apte. Rolul principal revine retoricii, i titlul celui mai
important tratat pedagogic r mas de la cei vechi este deosebit de semnificativ: Institutio
oratoria.
Procesul pe care l-am descris mai sus poate fi urm rit i în tipologia epocii. Cea mai
important dintre muze, cum nume te Hesiod pe Calliope, devine, din protectoare a poeziei
epice, i protectoare a elocven ei, c ci proza rivalizeaz acum poezia înalt i ajunge s de in
un rol chiar mai important pe m sur ce veacurile se scurg.
Dispari ia condi iilor care au determinat geneza retoricii i sf râmarea idealului
formativ pe care ea îl avea în vedere - cet eanul-orator - nu înseamn i moartea ei total .
De-a lungul întregii istorii a culturii europene se va exercita o „ac iune a retoricii”, care, „la
36 inta suprem a eroului homeric i exemplul – µ - pe care îl oferea era „s fie întotdeauna primul, s - i men in superioritatea fa de ceilal i” i „s prefere o glorie scurt unei vie i lungi i terse”. O formulcelebr a lui Lysias (Epithaph., 9) care pare cea mai reprezentativ , fixeaz ca ideal vorbirea i ac iunea eficient în cel mai înalt grad cu putin – - cuvântul „deinos” însemnând i„admirabil” i „înfrico tor”, fapt care a dat na tere la interpret ri contradictorii. 37 Observa ia apar ine lui Max Pohlenz, Griechische Freiheit, Wesen und Werden eines Lebensideals,Heidelberg, Ed. Quelle und Meyer, 1955, p. 110-111 i passim. Pohlenz î i bazeaz sugestivul s u studiu pe opozi ia sophrosyne – eleutheria, adic „înfrânarea”, virtute capital în concep ia aristocra iei gentilice, i„libertatea” din concep ia democra iei sclavagiste. Trebuie s re inem faptul c în ciuda numeroaselor declara ii antiretorice, i tradi ia popular consider elocven a, în eleas ca gândire just i bine exprimat drept una dintre calit ile eroului epic. Toma Alimo este portretizat astfel: „Nalt la stat / Mare la sfat / i voinic cum n-a mai stat”; chiar i „M iculi a Corbii” are aceast calitate: „Bab slut i-nfocat / La cuvinte propiat ”.
93
fel ca mareele, cre te i scade…, atinge con tiin a indivizilor i epocilor la nivele variabile, i
pe un teren secular, în aparen neted, mii de accidente se deseneaz - reedit ri multiplicate
ale anumitor texte, succese ale unor traduceri, adeziuni i rezisten e, leg turi strânse cu un
anumit curent de idei - care arat c întocmai oric rei realit i supuse probei duratei, retorica
i corifeii ei î i au istoria proprie care, ca urmare, trebuie scris ”38. Unele dintre cuceririle ei
în domeniul gnoseologiei, al lingvisticii i al esteticii par definitive, de unde i caracterul ei
de „constant dialectic ” a istoriei culturii europene, cum o nume te acela i str lucit
cercet tor român din care am citat. Dar mai mult decât cuceririle, n zuin ele i nereu itele ei
ni se par - îndr znim a spune - adev rata ei glorie, c ci retorica a vrut s fie tiin uman
global , denominator comun al tuturor disciplinelor, a a cum mai târziu se va vrea teologia,
apoi matematica, antropologia, lingvistica, pentru ca din nou, în zilele noastre, retorica s
încerce propunerea celor mai bune baze de stabilire a rela iilor interdisciplinare.
38 Basil Munteanu, Constantes dialectiques en littérature et en histoire. Problèmes, Recherches, Perspectives, Paris, Ed. Didier, 1967, p. 143.
94
Paul RICŒUR, Locul “retoric” al lexis-ului, în
METAFORA VIE (ed. fr. 1975), Ed. Univers, Bucure ti,1984, p. 53-58
Locul “retoric” al lexis-ului
Odat stabilite defini ia metaforei comun Poeticii i Retoricii i varianta atât de
important din Retoric , sarcina principal r mâne de a aprecia diferen a de func ie ce
rezult din diferen a de inserare a lexis-ului în Retoric , pe de o parte, i în Poetic , pe de
alta.
Vom începe cu Retorica, al c rei loc e mai u or de fixat în corpusul aristotelic.
Retorica greac , spuneam la începutul acestui studiu, avea un proiect mult mai amplu i de
organizare intern mult mai articulat decât retorica aflat în faza ei de declin. Art a
persuasiunii, urm rind st pânirea cuvântului public, ea acoperea cele trei câmpuri ale
argumenta iei, compozi iei i elocu iei. Reducerea întregului la cea de-a treia parte i a
acesteia la o simpl taxinomie a figurilor explic f r îndoial de ce retorica i-a pierdut
leg tura cu logica i cu filosofia îns i, devenind disciplina r t citoare i frivol a c rei
moarte a avut loc în secolul trecut. Cu Aristotel ne afl m în prezen a unui timp tare al
retoricii; ea constituie o sfer distinct a filosofiei, prin aceea c ordinea “persuasiunii” ca
atare r mâne obiectul unei tekhne specifice; dar ea este solid ancorat în logic , datorit
corel rii dintre conceptul de persuasiune i cel de verosimil. O retoric filosofic – adic
bazat pe filosofia îns i i supravegheat de ea – este astfel constituit . Sarcina noastr
ulterioar va fi de a ar ta prin ce fel de intermediari este legat teoria retoric a metaforei de
acest demers.
Statutul retoricii ca tekhne distinct nu pune probleme dificile; Aristotel a avut grij s
defineasc ce nume te el tekhne într-un text clasic din ale sale Etici1; exist tot atâtea tekhnai
câte activit i creatoare; o tekhne este mai elevat decât o rutin sau o practic empiric ; în
ciuda faptului c se refer la o producere, ea con ine un element speculativ, adic o anchet
teoretic asupra mijloacelor aplicate producerii; e o metod ; aceast tr s tur o apropie de
tiin mai mult decât de rutin . Ideea c exist o tehnic a producerii discursurilor poate duce
1 “ i de vreme ce arhitectura este o art , i este în mod esen ial o anume predispozi ie la a produce, înso it de reguli, i de vreme ce nu exist nici o art care s nu fie o predispozi ie la a produce, înso it de reguli, nici vreo predispozi ie de acest gen care s nu fie o art , va exista o identitate între art i predispozi ie la a produce, întov r it de reguli exacte. Arta se raporteaz totdeauna la o devenire, i a te consacra unei arte înseamn a lua în considerare modul de a aduce la existen unul din aceste lucruri care sunt susceptibile de a fi sau de a nu fi, dar al c ror principiu de existen rezid în artist i nu în lucrul produs: arta, într-adev r, nu se refer nici la lucrurile care exist sau devin în mod necesar, nici la f pturile naturale care î i au în ele însele principiul.” (Etica Nicomahic , VI, 4, 1140 a 6-16, trad. Tricot). O alt traducere în Dufour, Introduction la Rhétorique, I i II, p. 30, Paris, Ed. Les Belles Lettres, 1932.
95
la un proiect taxinomic asemenea celui pe care îl vom lua în considerare într-un studiu
ulterior; un asemenea proiect nu este oare stadiul ultim al tehniciz rii discursului?
Neîndoielnic; dar, la Aristotel, autonomia conceptului de tekhne e mai pu in important decât
împerecherea lui cu alte discipline ale discursului i, în primul rând, cu cea a dovezii.
Aceast împerechere este asigurat de conexiunea dintre retoric i dialectic ; f r
îndoial , geniul lui Aristotel const în a fi a ezat în fruntea lucr rii sale acea declara ie care
situeaz retorica în dependen fa de logic i, prin mijlocirea acesteia, fa de filosofie în
întregimea ei: “Retorica este replica (antistrophos) dialecticii” (1354 a 1). Or, dialectica
desemneaz teoria general a argumenta iei în ordinea verosimilului2. Iat deci cum problema
retoricii este pus astfel în termeni logici; Aristotel, se tie, este mândru de a fi inventat
argumentul demonstrativ numit silogism. Or, acestui argument demonstrativ îi corespunde
argumentul verosimil al dialecticii, numit entimem . Retorica este astfel o tehnic a dovezii:
“Numai dovezile au un caracter tehnic” (1354 a 13). i cum entimemele sunt “corpul
dovezii” (ibid.), retorica în întregimea ei trebuie s fie centrat pe puterea de convingere ce se
leag de acest fel de dovad . O retoric ce s-ar aplica doar procedeelor susceptibile de a
ac iona asupra pasiunilor judec torului ar c dea al turi de subiect: ea nu ar da seama de
dovezile tehnice, de cele care-l fac pe subiect s fie “apt pentru entimem ” (I, 1, 1354 b 21);
i, ceva mai departe: “dat fiind c , evident, metoda proprie tehnicii nu se întemeiaz decât pe
dovezi, i c dovada este un anumit gen de demonstra ie…, c demonstra ia retoric este
entimema…, c entimema este un silogism de un anume fel etc.” (I, 1, 1355 a 3-5).
Nu înseamn c retorica nu se deosebe te deloc de dialectic . Ea îi seam n , desigur,
prin mai multe tr s turi; se refer la adev ruri de opinie acceptate de c tre cei mai mul i3, nu
cere nici o competen , fiecare fiind capabil s discute un argument, s acuze i s se apere.
Dar ea difer de aceasta prin alte tr s turi. Mai întâi, retorica se aplic unor situa ii concrete,
2 Nu vom putea sublinia îndeajuns degradarea – “pierderea de prestigiu”, cum spunea Jacques Brunschwig în a sa Introducere la Topicele lui Aristotel – pe care o sufer dialectica trecând din mâinile lui Platon în cele ale lui Aristotel. tiin suveran i sinoptic la Platon, ea nu mai este decît teoria argumenta iei la Aristotel (cf. Pierre Aubenque, Le problème de l’être chez Aristote, 251-264. M. Gueroult, “Logique, argumentation et histoire de la philosophie chez Aristote”, în Mélanges en hommage à Ch. Perelman).3 Endoxa din Retorica, I, 1, 1355 b 17 sunt definite în Topice, I, 10, 104 a 8: “O premis dialectic este punerea în form interogativ a unei idei admise (endoxos) de c tre to i oamenii, sau aproape de to i, sau de c tre cei ce reprezint opinia luminat , iar în ceea ce îi prive te pe ace tia din urm , de c tre to i sau de aproape to i, sau de c tre cei mai cunoscu i, excep ie f când paradoxurile; c ci o idee, proprie opiniei luminate, are toate ansele de a fi acceptat , cu condi ia ca ea s nu o contrazic pe cea a opiniei mijlocii” (trad. J. Brunschwig, Ed. Les Belles Lettres, 1967). Endoxa sunt idei admise în “jocul în doi” pe care îl constituie discu ia dialectic (J. Brunschwig, op.cit., XXIII). Aceast caracteristic a premiselor constituie diferen a dintre silogismul demonstrativ, ale c ruipremise sunt intrinsec adev rate i silogismul dialectic, ale c rui premise sunt “cu adev rat aprobate” (ibid., XXIV), ceea ce le pune, pe de alt parte, premiselor “aparent endoxale”, care fac ca ra ionamentul s fie materialmente eristic.
96
deliberarea unei adun ri politice, judecata unui tribunal, exercitarea public a laudei i a
blam rii; aceste trei tipuri de situa ie de discurs definesc cele trei genuri ale retoricii:
deliberativ, judiciar, epidictic. Dac retorica anterioar îl privilegiase pe cel de-al doilea, c ci
mijloacele de a-l influen a pe judec tor sunt aici aparente, o retoric ce se sprijin pe arta
dovezii va fi atent la orice situa ie care trebuie s ajung la o judecat (krisis, I, 1 1354 b 5).
De aici i o a doua tr s tur : arta este orientat c tre judec i ce se refer la lucruri
neobi nuite.
Pe de alt parte, retorica nu poate fi absorbit într-o disciplin pur argumentativ ,
pentru c ea este orientat c tre un auditoriu; ea nu poate deci s nu in seama de caracterul
locutorului i de dispozi ia auditoriului; pe scurt, ea se men ine în dimensiunea
intersubiectiv i dialogal a uzajului public al discursului; rezult de aici c luarea în
considerare a emo iilor, a pasiunilor, a deprinderilor, a credin elor r mâne de competen a
retoricii, chiar dac ea nu trebuie s înlocuiasc prioritatea argumentului verosimil;
argumentul propriu-zis retoric ine seama atât de gradul de verosimil legat de materia
discutat , cât i de valoarea persuasiv legat de calitatea locutorului i a auditoriului.
Aceast tr s tur duce de la sine la ultima: retorica nu poate deveni o tehnic vid i
formal , dat fiind leg tura sa cu con inuturile opiniilor celor mai probabile, adic admise sau
aprobate de cei mai mul i; or, aceast leg tur a retoricii cu con inuturi noncriticate risc s
fac din retoric un fel de tiin popular . Legat de ideile admise, retorica se angajeaz într-
o suit dispersat de “locuri comune” de argumenta ie care constituie pentru orator tot atâtea
re ete ce îl pun la ad post de surprizele luptei prin cuvinte4. Aceast întâlnire dintre retoric i
topic a fost, f r îndoial , una din cauzele mor ii retoricii. Poate c aceasta a murit în cele
din urm dintr-un exces de formalism, în secolul al XIX-lea; dar paradoxul este c ea era deja
condamnat printr-un exces de con inut; astfel, Cartea a II-a din Retorica e plin de o
psihologie pe care Kant ar fi numit-o “popular ”, de o moral “popular ”, de o politic
“popular ”; aceast tendin a retoricii de a se identifica cu o sub tiin a omului ridic o
4 J. Brunschwig leag astfel problema “locurilor comune” (topoi) de cea a ra ionamentului dialectic: “Într-o prim aproximare, ele pot fi descrise ca tot atâtea reguli sau, dac vre i, ca re ete de argumentare menite sînarmeze cu instrumente eficace o activitate foarte precis determinat , cea a discu iei dialectice” (IX). Autorul adaug : “Strâns legate de activitatea pe care pretind s o promoveze de la rangul de practic oarb la rangul de art metodic , Topicele, vademecum, ale perfectului dialectician, risc s apar ca o art de a câ tiga într-un joc pe care nu-l mai joac nimeni.” (IX). Dar atunci de ce s mai vorbim de topoi pentru a desemna aceast “ma inde f cut premise pornind de la o concluzie dat ” (ibid, XXXIX)? Se poate insista asupra caracterului “nonsistematic i parc acefal al gândirii logice” (ibid., XIV), în regim dialectic, i asupra caracterului închis al unit ilor izolate astfel reperate. Dar se poate remarca, de asemenea, conform Retoricii, II, 26, 1403 a 17, clocurile comune sunt “c petenii sub care se aliniaz multe entimeme”. Aceast func ie unificatoare este exercitat succesiv de topica accidentului, de cea a genului, de cea a propriului (Cartea a V-a) i de cea a defini iei.
97
redutabil întrebare, ce poate avea consecin e asupra metaforei înse i; solidaritatea dintre
retoric i topic – i, prin mijlocirea lor, coniven a dintre retoric i o sub tiin a omului –
nu implic oare faptul c gustul de a vorbi în parabole, compara ii, proverbe, metafore ine de
acela i complex de retoric i topic ? Va trebui s men inem întrebarea în mintea noastr .
Dar înainte de a anun a moartea retoricii, aceast alian îi asigur un con inut cultural.
Retorica nu se produce într-un vid de tiin , ci în plinul opiniei. A adar, metaforele i
proverbele î i afl originea i în tezaurul în elepciunii populare – acelea, cel pu in, dintre
aceste figuri care sunt metafore i proverbe “primite de-a gata”. Rezerva este important ; c ci
o asemenea topologie a discursului asigur tratamentului retoric al lexis-ului i al metaforei
un fundal i un uz diferite de cele ale Poeticii.
Toate aceste tr s turi distinctive se reflect în defini ia aristotelic a retoricii:
“Facultatea de a descoperi speculativ ceea ce, în fiecare caz, poate convinge” (1355 b 25-26
i 1356 a 19-20). E o disciplin teoretic , dar cu tem indeterminat , m surat de criteriul
(neutru) pithanon-ului, adic al “persuasivului ca atare”. Acest adjectiv substantivat r mâne
fidel inten iei primitive a retoricii, care este aceea de a convinge, dar exprim deplasarea c tre
o tehnic a dovezii; în aceast privin , înrudirea (pe care semantica francez nu o poate
men ine) dintre pithanon i pisteis este foarte instructiv : în greac , expresia “dovezile”
(pisteis, la plural) marcheaz prioritatea argumentului obiectiv asupra proiectului
intersubiectiv al ac iunii de a convinge. i totu i, no iunea ini ial de persuasiune nu este
abolit ; ea este doar rectificat : mai ales orientarea argumentului c tre auditoriu, care
dovede te c orice discurs se adreseaz cuiva, i aderen a argument rii la con inuturile
topicii, împiedic “persuasivul ca atare” s se dizolve într-o logic a probabilului. Retorica va
r mâne deci cel mult “antistrofa” dialecticii, dar nu se va dizolva în ea.
98
Daniela ROVEN A-FRUMU ANI, Societatea contemporan i revirimentul retoricii, în
ARGUMENTAREA. MODELE I STRATEGII, Ed. ALL, Bucure ti, 2000, p. 4-7
Societatea contemporan i revirimentul retoricii
Profilul epistemologic al gândirii tiin ifice contemporane este dominat de ceea ce
Gaston Bachelard nume te “filosofia lui nu”, filosofie care nu este dorin de nega ie, ci
propensiune spre no iuni dinamice i dialectizate (general i imediat, ra ional i experimental,
a priori i a posteriori), ac iune polemic neîncetat . Adev rul este rod al discu iei, al
controversei i nu al acordului5.
Deschis i plural , gândirea modern sondeaz (în mai mare m sur decât în
paradigmele anterioare) necunoscutul, c utând în real nu ceea ce confirm , ci ceea ce
contrazice cuno tin ele anterioare, prefer întreb rile r spunsurilor, accentueaz solidaritatea
conceptual , complementaritatea teoriilor: “Nu exist decât o modalitate de progres în tiin :
negarea tiin ei deja constituite.”6 În aceast perspectiv , constituirea cunoa terii este tocmai
diacronia obstacolelor, a “rupturilor epistemologice” pe care o epistem a trebuit s le
traverseze.
Or, o asemenea ruptur este reprezentat i de viguroasa reabilitare a retoricii la
mijlocul secolului nostru: macroretorica (prin lucr rile lui C. Perelman i L. Olbrechts-
Tyteca, vizând reinterpretarea teoriei aristotelice a argument rii într-o lume guvernat de
imperativul comunic rii, inclusiv în cadrul activit ii tiin ifice) i microretorica sau teoria
figurilor de stil, reteoretizate de Grupul µ în Retorica general .
Interesul deosebit pe care filosofii îl acord problemelor limbajului, promovarea
lingvisticii ca “ tiin -pilot”, avântul logicilor neformale preg teau reabilitarea retoricii i
reintrarea ei în problematica filosofic . Retorica rediviva trebuie deci corelat cu
pragmatismul în filosofie i tiin (de la W. James la Tadeusz Kotarbinski), cu filosofia
analitic a limbajului (J. Austin, J. Searle), cu pragmatica de gradul “trei” (a interac iunilor
comunicative).
Noua retoric nu mai este arta vorbirii elegante, ci teoria comunic rii persuasive:
argumentarea devine o component esen ial a activit ii discursive în general, a celei
politice, publicitare în particular. Problema care se pune este chiar aceea a transform rii
retoricii într-un fel de matrice a tiin elor umane7.
5 Bachelard, Gaston, La philosophie du non, Quadrige, Paris, 1981, p. 134. 6 Idem, p. 32. 7 Meyer, Michel, Logique, langage et argumentation, Hachette, Paris, 1982.
99
Practic discursiv vizând persuadarea unui anumit auditoriu, [dat fiind, n.n]
adeziunea sa la un ansamblu de propozi ii corelate constituite în viziune despre lume i
mobilizarea sa pentru un scop, retorica nu este caracterizat doar de func ia persuasiv ,
primordial totu i. În plus, discursul argumentativ are i o func ie hermeneutic – de
modelare a situa iei i interpretare a retoricii adversarului. Acest travaliu de interpretare este
spontan realizat de oricine (a se vedea capacitatea copiilor de a în elege glume, de a da replici
impertinente, de a imagina fic iuni). În lumea deciziilor politice i economice nu ne întâlnim
doar cu certitudini ce permit previziuni sigure, ci i cu probabilit i, fapt verosimil. În aceast
lume “uman ”, ambigu , fluctuant , retorica inventeaz solu ii – de aici func ia sa euristic .
În sfâr it, prin algoritmul producerii discursului, retorica are i o puternic func ie
pedagogic , explicativ (cf. infra).
Retorica rena te când ideologiile se pr bu esc. Ceea ce era obiect al certitudinii se
relativizeaz , devenind problematic.
În aceast privin , epoca noastr se poate compara cu cea a democra iei ateniene i a
rena terii italiene, dou mari momente ale retoricii. În primul caz, asist m la înl turarea
explica iilor mitice i a ordinii aristocratice, iar în cel de-al doilea la ocultarea vechiului
model scolastic i preg tirea erei burgheze.
Epoca noastr “pour le meilleur et pour le pire” tr ie te ora retoricii. E suficient s
deschidem televizorul, s privim mesajele publicitare, s -i ascult m pe oamenii politici.
Discursul i imaginea trebuie s :
Intereseze - DOCERE
Seduc - DELECTARE
Conving - MOVERE.
“De la prietenie la dragoste, de la politic la economie, rela iile se fac i se desfac prin
exces sau lips de retoric ”8.
Un exemplu paradigmatic al construirii / deconstruirii retorice a discursului ne este
furnizat de fondatorii retoricii: Corax i Tisias. Se spune c Tisias a fost discipolul lui Corax,
care urma s primeasc o retribu ie doar în cazul în care elevul s u ar fi ajuns s st pâneasc
techne rhetorike. Dac la primul proces ar fi câ tigat, ar fi fost obligat s - i pl teasc
mentorul; dac primul proces ar fi fost pierdut, nu trebuia s pl teasc nimic, pentru c actul
pedagogic nu a fost eficient. La sfâr itul studiilor, Tisias intenteaz proces magistrului,
8 Meyer, Michel, Questions de rhétorique. Langage, raison et séduction, Librairie Générale Française, Paris, 1993, p. 7.
100
sus inând c nu-i datoreaz nimic. Într-adev r, la acest prim proces elevul Tisias fie câ tig ,
fie pierde. Dac câ tig , prin chiar verdictul judec torilor, nu datoreaz nimic magistrului;
dac pierde, prin în elegerea cu profesorul s u, nu-i datoreaz acestuia nimic. În ambele
cazuri, Tisias nu-i datoreaz nimic lui Corax.
În aceast situa ie, Corax î i construie te contra-discursul, reluând pas cu pas schema
de argumentare a lui Tisias, dar inversat . Prima ipotez : Tisias câ tig procesul; prin
în elegerea ini ial între mentor i discipol, Tisias trebuie s pl teasc . Cea de-a doua ipotez :
Tisias pierde procesul; prin lege, va trebui totu i s pl teasc pentru înv mintele primite. În
ambele cazuri, Tisias trebuie s pl teasc .
Istoria poate fi citit la mai multe nivele: la cel anecdotic, care precizeaz c
judec torii i-au gonit pe cei doi cu lovituri de bât , dar i la nivel metalingvistic (s-ar putea
re ine opera ia major a argument rii, replica discursiv creat prin inversarea semnelor
discursului anterior). “O sarcin permanent a argument rii va fi dezambiguizarea situa iilor
în care se aplic astfel de sisteme de norme eterogene”9.
Ansamblul tiin elor umane i nu doar filosofia sunt marcate de condi ia retoric , fie
c e vorba de analiza estetic sau poetic a fenomenului literar, fie c e vorba de
hermeneutic (interpretarea trecutului i a mesajelor plurivoce).
În tiin ele politice i psihologie, ea este sursa jocurilor de influen , a mobiliz rii
pasiunilor i c ut rii consensului. “Fie c vrem, fie c nu vrem, retorica s-a insinuat în
cotidian cu multiplele sale forme i constructe, modificând modul nostru de gândire.”10
În gândirea actual a reorganiz rii, resemantiz rii, reinterpret rii cuno tin elor (“er a
b nuielii”, în formularea lui Nathalie Sarraute), argumentarea devine un fel de asimptot a
activit ii discursive, care interrela ioneaz aspecte constructive i reflexive, informative i
persuasive.
Istoria european a retoricii poate fi schematic rezumat ca recul progresiv al
argument rii i provocare corelativ a expresiei, altfel spus, ca atrofiere a lui inventio i
hipertrofiere a lui elocutio în sensul definit de Gérard Genette în Figures III, “La rhétorique
restreinte”. Privat de dimensiunea argumentativ , social , retorica s-a delogicizat i estetizat,
fiind absorbit de poetic (repertoriu al figurilor). Or, noua retoric generalizat , “mod de
existen ” (Keneth Burke) i “explicitare a conexiunilor” (Wayne Booth), implic utilizarea
9 Plantin, Christian, L’Argumentation, Hachette, Paris, 1996, p. 5.
10 Meyer, op.cit., p. 11.
101
limbajului în vederea modific rii universului epistemic i a dispozi iilor ac ionale ale
interlocutorilor.
Spre deosebire de momentul ini ial al retoricii, când opozi ia convingere / persuasiune
era net în favoarea primului termen, la ora actual argumentarea nu mai este considerat doar
seduc ie a auditoriului, conversiune psihologic a logicului, ci spa iul privilegiat al
reconstruc iei limbajului ca ac iune (“Haw to do things with words” – în termenii filosofiei
analitice a limbajului).
Dac grecii din teama de asianizare (cf. Nietzsche), de anarhie i violen au c utat un
organon care s extind jurisdic ia ra iunii dincolo de hotarele silogismului, cu atât mai mult
societatea modern a conflictelor, confrunt rilor are nevoie de sistemul retoric ca modalitate
de negociere a diferendelor. “Cheie de bolt a culturii noastre”11, retorica este “mai mult un
set de reguli…; prin amploarea observa iilor, precizia defini iilor i rigoarea clasific rilor, ea
se constituie ca studiu sistematic al resurselor limbajului”12.
11 Reboul, Olivier, Introduction à la rhétorique, A. Colin, 1991, p. 80. 12 Guiraud, Pierre, La stylistique, P.U.F., 1972, p. 24.
102
II
Lumea figurilor. Distinc ii terminologice. Flexibilitate i rigiditate în clasific rile propuse
de-a lungul timpului. Fun ionarea figurii în text / context. Comunicarea lingvistic .
Func iile limbajului. Sens. Lumea cuvântului – actualizarea în context.
Stil, stilistic – procedee retorice specifice
103
Laura MESINA
FIGURA I ARGUMENTUL
I
O lung tradi ie consemneaz locul comun conform c ruia Grecia antic a fost cea
care a impus în elesul dihotomic al expresiei “retoric i politic ”, expresie ce reprezenta
chiar subiectul polemicii duse în Dialogul Sofistul de c tre filosoful lui Platon i de
adversarul s u. Înfruntarea era legat de îns i esen a conceptului de “politeia” (arta de a
organiza treburile publice i via a cet ii)1 i ducea în cele din urm la repudierea retoricii
(asimilat politic sofisticii), în favoarea, se-n elege, a argument rii ra ionale. Aristotel,
datorit filosofiei sale de tip practic, avea s fac un pas mai departe, c tre reevaluarea
retoricii, subliniind atât rolul formativ al acesteia în discursul politic i în cel pedagogic, în
general, cât i articularea logic a figurilor i a p r ilor discursului, în mod concret.
Cele dou “tekhné” au generat a adar, în urma întâlnirii lor tensionate, un discurs
filosofic despre Bine i despre Adev r, a c ror respectare regleaz i garanteaz ordinea în
spa iul comunit ii. Mai întâi aflate într-o rela ie controversat , retorica i politica au ajuns s
însemne, în timp i laolalt , “text” i s implice toate acele strategii discursive ale puterii
care influen eaz receptorul (publicul) prin media (canalele comunic rii de mas ). Doar c ,
din antichitate pân în lumea noastr contemporan , o parte a “artei de a convinge” s-a
specializat pentru domeniul politicului într-atât de evident, încât s-a autonomizat din multe
puncte de vedere fa de “Vechea Retoric ”, devenind un tip de “retoric restrâns ” (dup o
expresie a lui Gérard Genette din 1970), o tehnic a utiliz rii anumitor figuri. Acest decupaj
s-a impus pe m sur ce tiin a politicului i-a definit ea îns i tot mai precis obiectul i
metodele de lucru.
Ocupându-se de organizarea discursului, la ora actual retorica în politic e mai
curând legat de rezultatele sondajelor, de marketingul politic i de “politica” spectacolului
1 Sofistul, personajul lui Platon din Dialogul cu acela i nume, sus inea c retorica este chiar esen a politicului, consacrând astfel confuzia dintre putere i instrumentul prin care aceasta se exercit , ca i pe aceea dintre fori persuasiune. Opinia opus sofisticii de c tre filosofia antic era c persuasiunea duce tocmai la înl turarea
violen ei, c retorica ar avea un rol de reechilibrare a unei situa ii conflictuale i c este de fapt subordonatpoliticului. Platon însu i, anti-sofist, recunoa te totu i în Politeia faptul c retorica este necesar în educarea popula iei în spiritul legilor cet ii (de i op iunea lui era în general aceea de a opune retorica argumenta iei logice, singura apt s ajute spiritul s se formeze în lumina Binelui i a Adev rului. De aceea, ca i mai târziu la Aristotel, retorica, în în elegerea lui, era, diferit fa de teoria sofi tilor, un instrument persuasiv de care puterea uneori se serve te pentru a se impune, la nevoie chiar pentru a evita violen a sau pentru a instrui o popula ie ignorant ).
104
ideologic - electoral, spre exemplu - ceea ce, mai specializat, s-ar putea numi “rela iile
publice în politic ” (branding-ul de na iune pare s fie, în ordine temporal , ultima
manifestare de acest gen).
Cu toate acestea, dezvoltarea tot mai multor tiin e socio-umane i evidenta lor
individualizare nu au reu it s elimine sau s deblocheze crizele politice contemporane i nici
nu au putut influen a rapid reac iile popula iei fa de acestea (v. depolitizarea – amintim
cazul foarte grav al indiferen ei electoratului i al absenteismului la alegerile pentru Prim ria
Capitalei, din aprilie 2005 -, rela ia sensibil dintre elitele culturale i cele politice etc.).
“Vechea Retoric ” se manifest foarte vizibil în politic mai ales atunci când
ideologiile nu mai reu esc s ofere solu ii ra ionale i corecte pentru echilibrul societ ii.
Momentele de ruptur istoric , în i mai mare m sur , las loc de manifestare discursului
politic umoral, implicit unei retorici violente. Necesitatea de a convinge masele s opteze
pentru o solu ie politic sau alta impune o verificare a strategiilor retorice i o mobilizare a
resurselor expresive i persuasive ale limbajului (un exemplu conjunctural poate fi i
campania electoral din România, noiembrie 2004, în care puterea s-a “negociat” foarte
spectaculos între protagoni ti, pe de o parte, i între ace tia i electorat, pe de alta).
Societatea contemporan româneasc a cunoscut dup 1989 destul crize de legitimare
a politicii statului i a traversat perioade foarte agitate, în care toate resursele limbajului au
fost implicate în înfruntarea dintre partide sau dintre personalit i politice. De aceea, istoria
discursului politic în România post-decembrist poate constitui un foarte interesant studiu de
caz atât pentru speciali tii din domeniul tiin elor politice, cât i pentru retoricieni i pentru
anali tii imaginii publice a puterii.
Cu toate acestea, retorica se reg se te în actele de limbaj cu con inut politic, sub
forma argument rii, i în perioadele de acalmie i de respectare a legitimit ii puterii, fiind
marcat mai mult de logic decât de sofistic . Ea este, de altfel, mai pu in condi ionat ast zi
de locul perform rii ei decât în Antichitate (când treburile publice erau subiectul întâlnirii
comunit ii în agora, for de dezbatere i decizie public prin excelen ). Dat fiind presiunea
diversit ii mesajelor mediatizate, discursul trebuie în primul rând s conving prin motive
pragmatice, logice i cu relevan imediat pentru via a comunit ii.
În acest fel, în zilele noastre, se dep e te diferen a tradi ional numit anterior, cea
dintre argumentare sau convingere ra ional i retoric sau persuasiune. Preluând o
perspectiv din filosofia analitic a limbajului, putem spune c , în lumea modern ,
argumenta ia este spa iul privilegiat al reconstruc iei limbajului ca ac iune (Austin), cu scop
105
practic. Cum retorica are un binecunoscut rol clasic de instrument al aplan rii conflictelor
sau al inflam rii lor, ea cap t în societatea postmodern un rol activ, principal, în
negocierea diferendelor de ordin politic, fiind manevrat în mod necesar cu m sur i de cele
mai multe ori f r nici o inten ie sofistic .
A adar, avem de-a face cu o reîntâlnire între argumenta ie i retoric , îns altfel
decât în Antichitate. Întâlnirea este acum consacrat i recunoscut de c tre public, de c tre
speciali ti i de c tre utilizatori, având un rol i func ii bine stabilite i cunoscute, ce duc la o
reconfigurare a „dialogului” dintre cele dou .
Se vorbe te, în descenden a neo-retoricii din secolul al XX-lea, despre “argumenta ia
retoric ”, construit pe bazele etice ale postmodernit ii, în spiritul muta iilor i al
redefinirilor din cadrul politicului. Puterea se folose te în ziua de ast zi de strategiile
discursive ale argumenta iei retorice, pentru c , inevitabil, ac iunea politic presupune i
comunicarea de mas , ce include, la rândul ei, producerea i receptarea discursurilor cu
con inut politic.
Cum orice discurs este dialogic (presupune un ascult tor sau un lector, pe care
urm re te s -l influen eze, convingându-l s r spund pe m sura a tept rilor atent stabilite
ale emi torului), se impune analiza ac iunii exercitate de politic, prin intermediul mesajelor
focalizate, asupra referentului (punctul de plecare al discursului), asupra interlocutorului,
codului i locutorului (mijlocului de comunicare).
Argumenta ia retoric ine de tiin a comunic rii i, în cazul breviarului de fa , ele
se reg sesc împreun în discursul puterii politice.
Pe de alt parte, politica dus de putere i publicitatea electoral se întâlnesc la rândul
lor indirect, din cauza politicii economice duse de un anumit partid de guvern mânt sau de o
anumit form statal în ce prive te organizarea pie ei publice a bunurilor simbolice i a celor
de consum real. Calitatea publicit ii i a discursului publicitar, spre exemplu, ca i valoarea
argumenta iei retorice sunt date atât de gradul de cultur i de profesionalismul autorului, cât
i de nivelul de civiliza ie i de mentalitate al receptorului (un studiu de caz foarte sugestiv
pentru evolu ia societ ii române ti post-decembriste îl constituie campania politic de succes
a candidatului Traian B sescu pentru func ia preziden ial , din octombrie-noiembrie 2004).
Or, acest nivel de cultur a imaginii i de civiliza ie este sus inut de modul în care se
organizeaz economicul, condi ionat la rândul lui de exercitarea unei politici eficiente. Ciclul
se închide, demonstrând interdependen a proceselor socio-politice, economice i culturale. El
poate deveni vicios într-o societate cu o legisla ie neperformant , în care retorica este mai
106
pu in democrat i mai pu in corect argumentativ, dar unde poate fi mai “plastic ” i mai
violent .
Concluzie:
În cadrul sistemului complex al lumii de ast zi, retorica „veche” are un nou rol, mai
curând instrumentar, altul decât cel din antichitate, când era mai acuzat politic. Dac pentru
lumea Greciei antice, expresia “retoric persuasiv ” era un pleonasm, iar “argumenta ie
retoric ” o imposibilitate, în cultura contemporan a spa iului public retorica poate fi i
argumentativ , pentru c argumentul, dup cum o demonstreaz neo-retorica, poate avea
func ia unei figuri de logic sau de compozi ie (cum voi încerca s ar t mai jos, în partea a
doua a acestui breviar). Func ia persuasiv a limbajului se manifest în întreg câmpul
activit ilor sociale, prin interfa a economiei, din cauza necesit ii vânz rii bunurilor de
consum. Cum “imaginea politic ” i “ideologia” au ajuns, în urma accept rii sistemului de
votare universal, tot bunuri de “negociere” public - de aceast dat , a puterii -, retorica
argumentativ se reg se te aproape mereu în discursul politic.
Echilibrul politic se realizeaz i este mai eficient atunci când putem constata prezen a
în discurs a argumenta iei retorice mai curând decât a limbajului retoric, fie el i
argumentativ. Diferen a (tradus prin acest aparent joc al expresiilor) este îns semnificativ :
printr-o imperceptibil nuan semantic , este redat tocmai falia dintre un stat ra ional i
democrat, al dezbaterii responsabile, etice i sobre i un stat pe cale de a se democratiza, de
a înv a civiliza ia dialogului politic în spiritul unei veritabile, transparente i corecte
politeia.
II
Argumenta ia i retorica reprezint , a adar, cei doi mari actori ai istoriei
(compozi ionale a) discursului european.
În primul rând, datorit unor “instrumente” pe care cele dou tehnici discursive le
folosesc: argumentul, respectiv figura. În cadrul unei discu ii care evalueaz raportul dintre
ele, apare de îndat ca fiind evident caracterul conflictual al rela iei. Dac o idee se
argumenteaz i scopul este de a convinge ra ional interlocutorul, atunci cu siguran nu ar
mai fi necesar recursul la figuri.
107
Preferabil este s le cunoa tem îns mai bine identitatea, urmînd îndeaproape vocile
speciali tilor neoretoricii europene2.
Figura ar fi, în general, conform punctului de vedere exprimat de Olivier Reboul3, un
procedeu stilistic, în cadrul unei exprim ri lipsite de constrângeri (nu este obligatoriu s
recurgi la o figur ca s comunici un mesaj unui alt individ sau grup) sau codificate (orice
figur este de fapt o structur cunoscut , transferat sau poten ial transferabil altor
con inuturi, cum se întâmpl spre exemplu în cazul metaforei, al alegoriei sau al compara iei).
Mai cunoscut este figura poetic , cea pe care un absolvent de liceu s-a obi nuit a o
recunoa te cu u urin în textele beletristice studiate la orele de literatur .
Poetica i retorica nu sunt îns acela i lucru, nu au nici acelea i func ii în raport cu
receptorul, nici acelea i instrumente cu ajutorul c rora se realizeaz captarea aten iei acestuia
sau schimbarea op iunilor sale (despre diferen ele dintre cele dou „tehnici” vorbesc unele
texte din capitolul de fa al acestui breviar).
O figur este în chip necesar retoric , consider Reboul, atunci când scopul imediat al
textului, sortit lecturii sau rostirii, este de a persuada sau de a convinge imediat i irevocabil
publicul de adev rul i de valoarea unei idei. Acest text / logos (discurs), gândit pentru a
ob ine astfel de efecte, premeditate, exprim , cu ajutorul figurii retorice, o tensiune sporit , ce
se raporteaz la ethosul oratorului (la caracterul i valorile sale) i la pathos (exercitarea unei
ac iuni afective asupra auditoriului).
Pentru c figura este, în aceste condi ii, retoric , ea contribuie implicit la
argumentarea ideilor. Ca atare, fiecare figur poate fi pus în rela ie cu un anumit tip de
argument. Atunci când am avea de-a face cu o repeti ie, spre exemplu, figur ce ar denota
sinceritatea i spontaneitatea, de fapt am avea de-a face (iat ce sus ine argumentul figurii)
doar cu un procedeu menit s “garanteze” c discursul nu este preg tit de dinaintea rostirii
sale, ceea ce uneori este fals.
Perspectiva modern a retoricii asupra rolului figurii este integrativ : figura este
în eleas ca element al gândirii, ca un mijloc de a g si i de a demonstra o idee, chiar i
atunci când acea idee nu e decât probabil .
2 Ne vom raporta, în cele ce urmeaz , la un studiu semnat de Olivier Reboul, La figure et l’argument, în vol.De la métaphysique à la rhétorique, Editions de l’Université de Bruxelles, 1986, ed. îngrijit de Michel Meyer. Pentru demonstra ia de fa , pentru economia general a acestui volum, ca i pentru afilierea noastr la un punct de vedere - deja clasicizat, de altfel - din domeniul neoretoricii europene, expunerea de fa reprezinto prezentare în scop didactic a unor no iuni i probleme elementare ale argumenta iei retorice.3 Reboul, art.cit.
108
Este drept c aceast teorie pare s fie strict func ional i s nu ia în calcul umorile
pe care un text puternic persuasiv, scris sau rostit, le poate stârni (râsul, spre exemplu). Exist
f r îndoial i un comic al discursului, precizeaz Reboul, teoretizat i el în cadrul retoricii
moderne i care se reg se te adesea, cum vedem în ziua de ast zi în spoturile publicitare, în
discursurile sau dialogurile politice i în polemica jurnalistic , spre savoarea publicului (dar
i spre câ tigul autorului sau al produc torului/promotorului valorii respective!).
Problemele fundamentale pe care le ridic retorica modern în ceea ce prive te rela ia
dintre figur i argument vizeaz m car trei aspecte, a a cum sînt ele sistematizate de Olivier
Reboul:
2. cum ajut figurile argumentarea unei idei?
3. poate figura s determine, s constituie un argument?
4. argumentul nu este el însu i, mai mult sau mai pu in, o figur ?4
R spunsuri la întreb rile 1 i 2:
O clasificare tradi ional a figurilor (v. exemple în breviarul de fa ) ar fi urm toarea :
figuri ale cuvintelor, ale sensului, ale construc iei i ale gândirii.
Figurile cuvintelor, numite metaplasme (v. în breviar), s-ar întâlni mai curând în
poezie i în textul comic. Ele pot juca îns i un rol argumentativ, pentru c filosofii, autori
predilec i de discurs, le folosesc adesea, stimulând jocul sensurilor, utilizând efectul imediat
ob inut cu ajutorul lor. Înl n uirea semnificativ a fonemelor, spre exemplu, dubleaz
înl n uirea ideilor i a argumentelor, conferindu-le mai mult for (ex: «acea Românie a
românilor»).
Figurile sensului sau tropii se realizeaz prin înlocuirea unui termen cu un altul, care
are o semnifica ie neobi nuit , provocatoare de tensiune la nivelul discursului i, implicit, la
nivelul recept rii. Aceste figuri sunt în egal m sur proprii atât tehnicii discursive, cât i
tehnicii argumentative. Exemplul metonimiei i al metaforei este elocvent, pentru puterea de
simbolizare i de argumentare direct , concis , în favoarea unei idei sau a alteia. Destul de
suspecte din cauza utiliz rii lor pân la pierderea oric rui caracter expresiv insolit, figurile
sensului parcurg un drum adeseori fatal pentru ele dinspre enigm înspre cli eu. For a
persuasiv scade în timp prin uzajul expresiei respective. Orice astfel de figur pare s fie
4 ibidem
109
condamnat între cele dou capete ale itinerariului s u cultural, aura misterioas i crasa
banalitate.
Figurile construc iei se reg sesc la nivelul structurii frazei sau al lan ului de fraze
(elipsa, repeti ia, antiteza sau inversiunea, al turi de chiasm).
Figurile gândirii au un rol special în stabilirea rela iei dintre public i orator (alegoria,
ironia) i se reg sesc la nivelul întregului discurs. Pentru c în general sunt susceptibile de
dubl interpretare (pot fi citite i în sensul propriu, i în sensul figurat), ele au i o dubl
valoare argumentativ (ex: fals elogiu sau ironie).
Figurile stabilesc a adar raporturi de determinare cu argumentul. Reboul precizeaz ,
pentru a face trimitere în continuare la retorica modern , faptul c exist un raport extrinsec
(figura faciliteaz argumenta ia, capteaz aten ia, adapteaz ra ionamentul în func ie de
auditoriu) i unul intrinsec (figura se implic în îns i tehnica argument rii). Cele dou
func ii sunt inseparabile în realitate.
Argumentul poate fi îns o figur ? Prima concluzie, asupra rolului pe care îl joac
figurile în argumentarea unei idei i asupra faptului c figura poate s constituie un argument,
s -l ajute i s -l exprime, ar demonstra c cele dou sînt indisociabile.
Aceast idee poate fi sus inut de cele patru tr s turi ale argumenta iei, care o
diferen iaz de demonstra ia logic (de tip tiin ific) : argumenta ia se face în func ie de
auditoriu (fie el particular, specializat sau nespecializat), pentru ob inerea unui consens;
argumenta ia utilizeaz limba natural (de aceea se întîlne te în discursul public un num r
mare de termeni polisemantici); derularea unei argumenta ii nu poate avea aceea i rigoare
(inflexibil , cel mai adesea) ca a unei demonstra ii tiin ifice; argumenta ia este polemic prin
defini ie, pentru c se opune întotdeauna, mai mult sau mai pu in vizibil, unei alte serii de
argumente. Important de re inut ar fi c polemica nu semnific în chip obligatoriu conflict,
a a cum este peceput adesea în spa iul public românesc ; ea este de altfel exact opusul
conflictului, pentru c instituie dezbaterea i înl tur posibilitatea unei înfrunt ri violente.
Figura se insereaz în chip natural în strategia de argumentare. Ironia sau metafora,
spre exemplu, joac un rol foarte bine precizat în discurs, în favoarea caracterului s u
argumentativ. Argumentul este figur tocmai datorit imposibilit ii de a-l parafraza, de a-l
exprima f r s -l modifici. El are acela i statut oarecum imprecis5, de joc intersubiectiv i
este ac ionat de acela i impuls polemic, întru totul asem n tor figurii.
5 Reboul, op.cit., p. 186
110
« Domeniul argument rii este cel al ac iunilor vie ii, cum spunea Descartes, un
domeniu în care nu mai dispunem de eviden e logice i de certitudini obiective, unde cea mai
mare parte a adev rurilor este de ordinul verosimilit ii i unde obiectivitatea trebuie s fac
loc dialogului. i se dialogheaz cu orice fiin . De aici, rezult figura. » 6
6 Reboul, op. cit, p.187
111
DIC IONAR DE TERMENI
COMUNICARE
În locul oric rei defini ii, în chip fatal par ial , iat descrierea societ ii contemporane
cucerite de comunicare, realizat de Lucien Sfetz (în La Communication, P.U.F., Paris, 1991,
pp. 3-6): “Niciodat în istoria lumii nu s-a vorbit atât despre comunicare. Aceasta pare c
rezolv toate problemele. Fericirea, egalitatea, dezvoltarea indivizilor i a grupurilor.
Comunicarea invadeaz toate câmpurile. În întreprindere, în sectoarele rela iilor umane
devine permanent . Dac întreprinderea sau marketingul se ocupau odinioar de produs,
ast zi ele lucreaz pentru imaginea firmei. În mediile politice care nu pariaz decât pe
marketingul politic i pe imaginea de marc , i care gândesc c o linie politic f r ecou în
sondaje nu este în eleas . În pres , unde rubricile despre comunicare înfloresc. În
audiovizual. În publicitate, care se intituleaz “întreprindere de comunicare”. În industria
c r ii. În sfera religioas . În psihoterapie, care se vrea “comunica ional ”. În tiin a
organiza iilor i a deciziei. În tiin ele exacte. În inteligen a artificial a informaticii sau în
tiin ele cognitive. (…) Toate tehnologiile de avangard , de la biotehnologii la inteligen
artificial , de la audiovizual la marketing i la publicitate, se ancoreaz într-un principiu
unic: comunicarea între om i natur (biotehnologia), între oameni în societate
(audiovizualul i publicitatea), între om i dublul s u (inteligen a artificial ). Comunicarea
care prezideaz convivialitatea, proximitatea sau chiar prietenia cu computerul.”
(în POPESCU, Cristian Florin, Dic ionar explicativ de jurnalism, rela ii publice i
publicitate, Ed. Tritonic, Bucure ti, 2002, pp. 83-84)
FIGUR DE STIL
Procedeu folosit în scopul sporirii expresivit ii unei comunic ri. F.s. au fost sim ite
înc din Antichitate ca ac ionând la dou nivele diferite: 1. al frazei, asupra structurii ei
formale: repeti ia (v.), inversiunea (v.), anacolutul (v.); 2. al sensurilor, asupra structurii
no ionale: metafora (v. ), sinecdoca (v. ), hiperbola (v). Pentru unii teoreticieni, primul nivel
este cel propriu F.s., al doilea fiind domeniul tropilor (v.); pentru al ii, cei doi termeni sunt
sinonimi. Retorica (v.) modern p streaz de fapt aceast împ r ire, numind figurile formale
la nivelul cuvântului metaplasme, la nivelul frazei metataxe, iar pe cele de „con inut", care
112
afecteaz sensul expresiei, metasememe i metalogisme, care modific valoarea logic a
frazei. Ac ionând în domeniul stilistic, F.s. stau la originea unor fapte de limbaj, în primul
rând a apari iei unor noi sensuri, datorate unor F.s. generalizate, care i-au pierdut func ia
expresiv , metaforic : „gura pe terii”, „buza paharului” etc. (ANGHELESCU Mircea, în
Dic ionar de termeni literari, Bucure ti, Ed. Academiei R. S. R., 1976, p.175)
(FUNC IILE) COMUNIC RII
cf. James Watson, Anne Hill (în A Dictionary of Communication and Media Studies,
ed. III, Ed. Edward Arnold, Londra, 1993, p. 40), func iile comunic rii sunt urm toarele:
“[Comunicarea are o func ie] instrumental (a face sau a ob ine ceva; [func ie] de control (a
face ca cineva s se comporte într-un anumit fel); [func ie] de informare (a afla sau a explica
ceva); [func ie] de exprimare (a sentimentelor); [func ie] de control social; [func ie] de
înl turare a anxiet ii (a identifica o problem ); [func ie] de stimulare (r spuns la ceva de
interes); [func ie prin care] este îndeplinit un rol (pentru c situa ia o cere).”
(în POPESCU, Cristian Florin, Dic ionar explicativ de jurnalism, rela ii publice i
publicitate, Ed. Tritonic, Bucure ti, 2002, p. 85)
STIL
Termenul provine din fr. style, lat. stylus „condei, compozi ie”, gr. stylos „b ul cu
care se scria pe t bli ele de cear ”. Pân în epoca modern însemna modul de exprimare
verbal sau scris . În poetica tradi ional clasic , S. numea câteva calit i ale scrisului ca, de
pild , claritatea, corectitudinea sau câteva (de fapt, trei) moduri de selectare i întrebuin are a
limbii: S. sublim, S. mediu sau temperat, S. simplu sau vulgar. În perioada modern , S. se
constituie ca un termen cu sens aproape opus celui clasic. Pornind de la maxima lui Buffon:
„le style c’est l’homme-même” (stilul este omul însu i), critica modern vede în S. expresia
individualit ii. Teoriile contemporane despre S. literar î i au, pe de alt parte, originea în
descoperirile lingvistice mai noi (F. de Saussure, K. Vossler), care concep i examineaz
limba ca pe un fenomen individual. Nu exist o limb general , afirmase K. Vossler, exist
numai graiuri individuale. Limbajul fiind individual, literatura ca fapt de limb trebuia s
poarte de asemenea semnele individualit ii. Astfel, s-a ajuns la studiul operei literare pornind
de la structura ei lingvistic . S. înseamn , dup unii cercet tori, abaterile de la întrebuin area
normal a limbii, care reflect abaterile de la starea psihic normal (Leo Spitzer).
Reprezentan ii acestei concep ii sunt Leo Spitzer, E. Auerbach, D. Alonso etc., iar în critica
113
româneasc , T. Vianu. Ultimul, în Arta prozatorilor români (1941), distinge între expresia
tranzitiv (de comunicare obiectiv , impar ial ) i elementul reflexiv, care indic aportul
subiectiv la expresia tranzitiv al celui care vorbe te sau care scrie. Astfel, ansamblul acestor
nota ii reflexive, care se adaug la comunicare i care îi dau un fel de a fi subiectiv, compun
ceea ce se nume te S. „Stilul este a adar expresia unei individualit i” (T. Vianu). Din alt
perspectiv , generalizant , se vorbe te despre S. unui gen sau al unei specii literare (stil
dramatic, epic, liric); S. elegiac, epopeic. S. denume te aici tr s turile generale ale unei serii
de opere individuale, care, la rândul lor, sunt individuale în raport cu S. altui gen. Exist de
asemenea un S. na ional, al epocii, al unui curent. S. na ional define te tr s turile particulare
ale unei culturi în contextul celei universale. S. epocii se constituie din elementele inedite,
culoarea, limbajul etc. pe care le aduce cultura unei epoci fa de epocile anterioare (ex.
Rena terea fa de evul mediu sau de antichitate). S. unui curent define te tr s turile generale
ale unor scriitori încadra i în acela i curent literar (ex. romantismul), care sunt individuale,
particulare, fa de caracteristicile altui curent (clasicismul). (VASILE Marian, în Dic ionar
de termeni literari, Bucure ti, Ed. Academiei R. S. R., 1976, p. 418 – 419)
STILISTIC
Termenul provine din fr. stylistique. 1. Disciplin care studiaz stilul (v.). Ea se
impune la începutul secolului XX (creatorul ei e considerat Ch. Bally) i are ca obiect, ini ial,
studierea stilurilor func ionale ale limbii. În acest moment, S. se încadreaz în disciplina mai
larg a lingvisticii. 2. Într-o alt formul , S. se orienteaz spre studiul individual al expresiei
scriitorului (prin cercet rile unor savan i ca Leo Spitzer, E. Auerbach). Astfel ea apare ca
disciplin ce ine de teoria literaturii (v.) sau de tiin a literaturii (v.) în general. Ast zi S. se
constituie ca disciplin autonom , în care mijloacele lingvistice i teoretico-literare se
combin într-o metod proprie. Prin influen a colii formale ruse i a structuralismului (v.),
S. devine structuralist ; ea urm re te acum, prin studiul elementelor de stil (v.), s descopere
structura unitar a operei ca întreg i s -i explice valorile i semnifica iile. Documentul
fundamental al criticii structurale îl constituie Tezele (1929) Cercului lingvistic de la Praga
(Trube koi, Jakobson, Muka ovsky etc.). Opera e privit ca o succesiune de sunete, cuvinte,
fraze, care au fiecare o semnifica ie în raport cu întregul. Întemeietorul S. la noi e considerat
Tudor Vianu, în lucr ri ca Arta prozatorilor români, Problemele metaforei i alte studii de
stilistic , prin care a impus o seam de direc ii de cercetare i a creat o coal . Cercet rile
stilistice se dovedesc foarte eficiente i în varianta structuralist . Ele influen eaz azi diferite
alte orient ri critice, de pild structuralismul genetic (Goldmann), psihocritica, coala lui R.
114
Barthes etc. (v. Noua critic ). În func ie de obiectivul pe care-l cerceteaz , stilisticienii difer
între ei, iar în consecin avem câteva tipuri de cercet ri stilistice: S. genetic (se ocup de
cauzele i sursele stilului); S. descriptiv (care pune accent pe descrierea stilului); S.
statistic ; S. estetic (interesat de valorile formale ale operei). (VASILE Marian, în
Dic ionar de termeni literari, Bucure ti, Ed. Academiei R. S. R., 1976, p. 418 – 419)
STILISTIC
1. Premise. Fiic bun a retoricii i a gramaticii, stilistica i-a câ tigat începând cu
jum tatea secolului al XIX-lea i pân acum o personalitate distinct (sau mai multe
înf i ri): s-a vorbit mai întâi despre o stilistic lingvistic , treptat, despre o stilistic estetic
(în interdisciplinaritate cu poetica, critica literar , estetica). Pe de alt parte, s-a vorbit despre
stilistici na ionale i – pornind de aici – despre posibilitatea unei stilistici comparate (ca parte
a literaturii comparate). Pragmatica aduce în prim-plan stilistica limbii vorbite i – în sfâr it –
din perspectiva receptorului comunic rii – s-a construit o stilistic a recept rii. Nu în
ultimul rând, studierea limbajelor de specialitate echivaleaz cu conturarea stilisticilor
func ionale. [Un istoric al disciplinei în Val Panaitescu (coord.), Terminologie poetic i
retoric , Ed. Universit ii “Al. I. Cuza”, Ia i, 1994; Oswald Ducrot, Jean-Marie Schaeffer,
Noul Dic ionar al tiin elor limbajului, Ed. Babel, Bucure ti, 1996]. 2. Stilistica lingvistic .
Studiaz faptele de limb din perspectiva expresivit ii lor. Pentru Charles Bally, considerat
întemeietorul stilisticii lingvistice (Précis de stylistique – 1905; Traité de stylistique française
– 1909; La langue et la vie – 1913), “stilistica se ocup cu studierea mijloacelor de expresie
ale vorbirii unei comunit i lingvistice din punctul de vedere al con inutului lor afectiv, adic
exprimarea faptelor de sensibilitate prin limbaj i ac iunea faptelor de limb asupra
sensibilit ii.” [în Iorgu Iordan, Stilistica limbii române (ed. definitiv ), Ed. tiin ific ,
Bucure ti, 1975, p. 12]. Iorgu Iordan este savantul român care se revendic de la Charles
Bally. Pentru Iorgu Iordan [op.cit., p. 12-13], “stilistica se opre te numai asupra faptelor de
limb cu con inut afectiv. Un cuvânt, o particularitate sintactic etc. pot avea, în ce prive te
sensul, dou elemente distincte: unul strict intelectual care este no iunea pur , reprezentarea
obiectului în discu ie, altul afectiv, care arat oarecum pozi ia subiectiv , reac ia
sentimental a individului vorbitor fa de no iunea respectiv .” Este important (din
perspectiva analizei media) de luat în considerare atitudinea afectiv a vorbitorului reperabil
mai ales în audiovizual (reality-show, talk-show, interviu, reportaj), iar pentru ultimele dou
genuri enumerate, i în presa tip rit . Exemplu (des întâlnit): declara ia (de pres a) omului
politic, în care, la un moment dat, apare o turnur a limbii vorbite (de toate zilele – numit de
115
unii lingvi ti limbaj familiar). Atitudinea (de exprimare a vorbitorului) este profund retoric :
“arat ” c este un om ca to i ceilal i, c este “de-al lor” i – în plus – surpriza (creat cu o
maxim economie de mijloace) î i atinge scopul: impresioneaz i – prin acest fapt – este
inut minte. Dar, mai ales, personajul este catalogat ca fiind un “om de-al nostru, care nu ne-
a uitat” – a adar – demn de încredere. De subliniat, din perspectiva stilisticii lingvistice,
aceast înc rc tur afectiv care confer cuvintelor / expresiilor ceea ce s-a numit
expresivitate, nu le confer în limba vorbit (folosit zi de zi) statutul figurilor de stil, pentru
c nu sunt premeditate. Din exemplul construit mai sus, rezult îns c aceast expresivitate
cotidian nu poate fi folosit de unii vorbitori cu premeditare, adic cu inten ii retorice, adic
cu inten ii de a impresiona-persuada. Pentru Iorgu Iordan [op.cit., p.13], sinonimele
cuvântului zgârcit, precum zgârie-brânz , c rp nos, calic au o “înc rc tur emo ional ” [a
vorbitorului care le folose te]. EXPRESIVITATEA FONETIC . În limba vorbit ,
expresivitatea începe s se manifeste la nivel fonetic: lungirea sunetelor, eliminarea unor
sunete din cuvânt, accentul, ritmul (o parte din ceea ce, cu un termen contemporan, formeaz
cheile vocale). Alexandru A. Philippide (tat l poetului binecunoscut) în Fiziologia sunetelor
(curs: 1920-1921) distinge cinci tipuri de accent în limba român : Accent plan (ton egal: nu
urc , nu coboar cât timp se pronun silaba sau vocala); Accent ascu it (tonul se ridic :
silaba se termin cu maximum de în l ime); Accent grav (tonul coboar : silaba se sfâr e te
cu un minimum de în l ime); Accent circumflex (tonul coboar de la un minim, pentru a se
ridica iar i la un maximum de la care a plecat) [apud Iorgu Iordan, op.cit., p. 59]. Tot Iorgu
Iordan ne atrage aten ia c interoga ia i exclama ia au roluri afective [op.cit., p. 66].
SIMBOLISMUL FONETIC se întemeiaz pe asocia ia de idei. Tipuri de simbolism fonetic:
etimologia popular , jocurile de cuvinte. Exemplu: pa tele cailor (substantivizarea verbului a
pa te + asocierea cu s rb toarea religioas ). RIMA: exemple: am ales pân am cules; a face
haz de necaz; marea cu sarea. ALITERA IA: exemple: multe i m runte; praf i pulbere;
de voie, de nevoie. FENOMENE MORFOLOGICE cu valen e expresive. Exemple:
favoare/favor; - A venit Ion?/ - Nu-I nici un Ion; de tept r u (=foarte de tept); cu una, cu
dou ; Prezentul dramatic (cf. lingvistului danez Otto Jespersen): - Ce dore ti?/ - Doream…
Diminutivele i augmentativele exprim de la caz la caz, adic în func ie de contextul
situa ional, afec iunea sau ironia. Un loc aparte îl ocup CUVINTELE COMPUSE.
Exemple: vorb -lung , te miri ce, pierde-var , gur -casc , pap -lapte. ACCENTUAREA
AFECTIV ÎN FRAZ . În planul frazei, este evident accentuarea afectiv de la “Îmi pare
bine c sose te vara” la “Ce bine-mi pare c sose te vara”. [Iorgu Iordan, op.cit., pp. 78-
221]. BARBARISMELE (cuvinte împrumutate din alte limbi, f r s fie nevoie de ele).
116
Exemple: a lectura, a realiza (neologism din engl. to realize (= a- i da seama, a în elege, cât
vreme exist neologismul din limba francez réaliser = a duce la bun sfâr it ceva). În termeni
culturali, folosirea barbarismelor (în scris sau în limba vorbit ) indic pre iozitate, snobism,
dar i insuficient st pânire a limbii materne. 3. Tudor Vianu. De la stilistica lingvistic la
stilistica estetic . În cursul de lingvistic pe care Tudor Vianu îl sus inea la Facultatea de
Litere a Universit ii din Bucure ti în anul universitar 1942-1943, autorul împarte cuvintele
din punct de vedere stilistic în cuvinte nominale (prin care se exprim realit i, precum i
calit ile lor) i cuvinte rela ionale care “nu au inten ionalitate obiectiv , nici con inut
calitativ”. i mai important este schema prin care autorul indic structura semantic -
stilistic a cuvântului. “Cercul intelectual” ar reprezenta primul strat; al doilea nivel include
”semnifica iile conexe care complic sensul ini ial” (în aceste nivele, sinonimia este
posibil ); al treilea nivel, cel mai amplu, include “reprezent ri afective” ale vorbitorului.
Exemplul pe care îl ofer Tudor Vianu este urm torul: cuvintele din seria so ie-nevast -
consoart sunt sinonime în “cercul intelectual”, dar nu sunt sinonime în planul
“reprezent rilor afective”. [Tudor Vianu, Opere, vol. 4 – Studii de stilistic (antologie, note
i Postfa de Sorin Alexandrescu. Text stabilit de Cornelia Botez), Ed. Minerva, Bucure ti,
1975, pp. 528-529]. 4. Concepte ale stilisticii. Concepte opera ionale. Leo Spitzer este
considerat ini iatorul a a-numitei stilistici genetice. În viziunea lui, stilul se articuleaz în
urma unei utiliz ri particulare a limbii de c tre (un) vorbitor/autor, îns în anumite limite date
în principal de structura gramatical (fonetic -morfologic -sintactic -lexical etc.),
nerespectarea total a acestor limite conducând la “crearea” unei limbi str ine pe care,
eventual, o în elege numai emi torul. În aceast interac iune dintre stilul individual i stilul
“colectiv” apare stilul, rezultat al unor detalii (în modalitatea de exprimare) insolite,
nea teptate, “originale”. Pe scurt – este vorba aici despre rela ia norm / abatere –
dichotomie fundamental în orice orientare stilistic . Evaluarea acestei rela ii în textul
mediatizat, indiferent de medium, urm rit în toate planurile: deontologic, normele
jurnalismului de informare, rela ia comentariu critic – comentariu neonest, pân la
modalit ile de eviden iere a textului etc. reprezint punctul central al evalu rii într-o
analiz de con inut. 5. Stilistica func ional (formali tii ru i, coala de la Praga,
structuralismul) urm re te circumscrierea literarit ii. Stilul ar rezulta (pentru Roman
Jakobson) din alegere i combinare. Un ziar / un telejurnal sunt rezultatul unei alegeri i
combin ri. 6. Stilistica efectului. M. Riffaterre. Conceptul literaritate este i aici
fundamental. Dac pentru Roman Jakobson, literaritate se refer la “strategia” organizatoare
a emi torului, pentru M. Riffaterre literaritatea apare atunci când receptorul mesajului
117
este direct sensibilizat prin stil. Iar stilul are drept origine o organizare specific a mesajului
prin convergen i contrast [=surpriz , insolitare – termeni impu i tot de M. Riffaterre] prin
care se urm re te declan area unei anumite reac ii din partea cititorului. [Val Panaitescu
(coord.), Terminologie poetic i retoric , Ed. Universit ii “Al. I. Cuza”, Ia i, 1994, p. 197].
7. De la stilistic la semiotic . În acest context, Umberto Eco [Limitele interpret rii, Ed.
Pontica, Constan a, 1996, pp. 25-28] distinge trei tipuri de inten ii: intentio auctoris,
intentio operis i intentio lectoris. “Disputa clasic se închega mai întâi în jurul acestei
opozi ii – remarc Umberto Eco [op.cit., p. 25]: a) trebuie s c ut m în text ceea ce autorul a
voit s spun ; b) trebuie c utat în text ceea ce acesta spune, independent de inten iile
autorului s u.” Concluzia semioticianului italian este de mare utilitate: “…Ar trebui s
reconsider m unele dintre curentele ce se prezint ast zi ca orientate c tre interpretare.
Spre exemplu, sociologia literaturii [prin extensie, a media] manifest preferin pentru ceea
ce individul sau o comunitate face s se întâmple cu textele. În acest sens, las la o parte
op iunea între inten ia autorului, a operei sau a cititorului pentru c , de fapt, înregistreaz
felurile în care societatea se folose te de texte. Fie ele [felurile, n.n.] mai mult sau mai pu in
corecte. În schimb, estetica recept rii î i asum principiul hermeneutic conform c ruia opera
se îmbog e te de-a lungul veacurilor cu interpret rile ce i se dau; ine seama de raportul
dintre efectul social al operei cu orizontul de a teptare al destinatarilor istorice te situa i;
dar nu neag faptul c interpret rile ce se dau textului trebuie s fie conforme cu o ipotez
asupra naturii acelei intentio de profuzime a textului. Tot astfel, o semiotic a interpret rii
(teorii ale cititorului model i ale lecturii ca act de elaborare) caut , la rândul ei, în intentio
operis, criteriul pentru a evalua manifest rile intentio lectoris.” [Umberto Eco, op.cit., p.
28]. 8. Lumea textului întâlne te lumea cititorului. În paralel cu Umberto Eco, esteticianul
german Hans Robert Jauss elaboreaz o estetic a recept rii (Pour une esthétique de la
réception, Ed. Gallimard, Paris, 1978). Pornind de aici, Laurence Allard [“Dire la Réception.
Culture de Masse, Expérience Esthétique et Communication”, în “Réseaux”, no 68,
novembre-décembre] încearc s îmbog easc no iunea receptare, “adesea reificate în
studiile recept rii media”. Laurence Allard porne te de la constatarea atribuirii în acest tip de
cercet ri care ne preocup acum a unui rol fundamental al cititorului / spectatorului “în
construirea social a semnifica iilor textelor i a semnifica ilor lor ideologici.” Se deschide
astfel, în studiile culturale, era “democra iei semiotice” (John Fiske) dup decenii de critic
ideologic a unei culturi de mas care î i aliena publicul.” [Laurence Allard, op.cit., p. 68].
Consecin a acestei viziuni: textele media sunt deschise unor interpret ri multiple. Acestea
se situeaz între studiile culturale ( coala de la Birmingham) concretizate în analize
118
structurale în care publicul nu este luat în considerare i între studiile media care m soar
(cantitativ) audien ele. Pentru acestea din urm , receptarea se reduce la num rarea
persoanelor care citesc / privesc un produs media. În esen , din abordarea textului ca mesaj
deschis, decurge “o construc ie dialogic a raportului text-cititor; presupunem c cititorul
are un univers personal de semnifica ie. Atunci, receptarea se realizeaz în func ie de
a tept rile prealabile sedimentate. Din acestea se articuleaz un orizont de a tept ri dublu:
acela al experien ei literare [culturale, în sens larg]; ce tim despre un gen, despre un stil
[=ce tim c este o tire, un reportaj etc., ce tim despre un ziar anume etc.]; i acela al vie ii
cotidiene (“lumea cititorului”) pe care aproprierea operei [a textului mediatizat] o poate
înnoi, îmbog i sau r sturna. În acest punct, apare func ia crea iei sociale a operelor de
art .” [prin analogie (prin extensie), a textului mediatizat]. [Laurence Allard, op.cit., p. 69].
Mai exact, sus ine Hans Robert Jauss în aceast ordine de idei, pornind de la Kant,
comunicarea estetic este un factor de socializare i creatoare de noi norme. (POPESCU
Cristian-Florin, Dic ionar explicativ de jurnalism, rela ii publice i publicitate, Bucure ti, Ed.
Tritonic, 2002, p. 367-372
TROP
Termenul provine din. fr, trope, lat. tropus, gr. tropos „întors tur ” i desemneaz
diferite modific ri semantice pe care le sufer cuvintele. În retorica veche apare urm toarea
clasificare a figurilor: a) figuri ale cuvintelor (procedee de modificare a formei cuvintelor:
epenteza, metateza, apocopa); b) figuri de construc ie (modific ri ale ordinei cuvintelor:
anacolutul, elipsa, silepsa); c) figuri care modific sensul cuvintelor sau T. (v. i Figur de
stil): metafora, metonimia, sinecdoca etc. O reconsiderare teoretic a T. se înregistreaz
odat cu dezvoltarea stilisticii (v.) i a studiilor de poetic . Cuvântul, în eles ca semn (v.),
devine un raport între semnificant i semnificat. Retorica clasic vedea T. ca pe o modificare
a leg turilor dintre semnificant i semnificat; cercet rile structuraliste contemporane
consider T. interac iunea dintre diferitele sensuri posibile ale semnificantului, care trimit pe
rând la un alt semnificat. (MITESCU Adriana, în Dic ionar de termeni literari, Bucure ti, Ed.
Academiei R. S. R., 1976, p.453-454)
119
César Chesneau DU MARSAIS, Idee general despre Figuri; Împ r irea figurilor;
Împ r irea figurilor de cuvinte; Defini ia tropilor, în
DESPRE TROPI (ed. fr. 1730), Ed. Univers, Bucure ti, 1981, p. 34, 36 – 37, 39 – 41.
Articolul I
Idee general despre Figuri
Înainte de a vorbi mai pe îndelete despre Tropi, trebuie s spun câte ceva despre
Figuri în general; întrucât Tropii nu sunt o specie de Figuri.
Se spune îndeosebi c figurile sunt feluri de a vorbi dep rtate de cele ce sunt fire ti
i obi nuite: c sunt întors turi i feluri de exprimare care se dep rteaz întrucâtva de felul
obi nuit i simplu de a vorbi; ceea ce nu vrea s spun altceva decât c Figurile sunt feluri de
a vorbi dep rtate de cele ce nu sunt figurate, i c , pe scurt, Figurile sunt Figuri i c nu sunt
ceea ce nu este Figur .
De fapt, nu numai c Figurile nu sunt feluri de a vorbi dep rtate de cele care sunt
fire ti i obi nuite, dar nu se afl nimic mai firesc, mai obi nuit i mai r spândit decât Figurile
în limbajul omenesc. Domnul de Bretteville, dup ce a spus c Figurile nu sunt altceva decât
ni te întors turi de exprimare i de gândire de care nu ne slujim întotdeauna, adaug „c
nimic nu este mai la îndemân i mai firesc. Am avut adesea pl cerea, spune el, s aud rani
stând de vorb între ei i folosind ni te Figuri atât de variate, de pline de via , de dep rtate
de vorbirea de rând, încât îmi era ru ine c studiasem atât de mult elocin a, când vedeam la ei
o Retoric mult mai conving toare i mai gr itoare decât în toate Retoricile noastre
artificiale”.
Sunt, într-adev r, încredin at c în Hal , într-o zi de târg, se fac mai multe Figuri
decât se fac zile de-a rândul prin adun rile academice. Drept care, nu poate fi vorba ca
Figurile s se dep rteze de limbajul obi nuit al oamenilor; dimpotriv , vorbirea f r Figuri s-
ar dep rta de acesta, de cumva ar fi cu putin s se fac un discurs în care s nu se afle decât
expresii nefigurate. Îns vorbirea c utat , Figurile nelalocul lor, luate de cine tie unde, se
dep rteaz de felul obi nuit i simplu de a vorbi, dup cum g telile înzorzonate se dep rteaz
de felul obi nuit de a se îmbr ca al oamenilor de bine.
Apostolii erau persecuta i, dar ei îndurau cu r bdare persecu iile: este oare ceva mai
firesc i mai pu in dep rtat de limbajul obi nuit decât felul în care Sfântul Pavel zugr ve te
situa ia aceasta i purtarea Apostolilor? „Suntem oc râ i, iar noi binecuvânt m: suntem
urgisi i, iar noi r bd m urgisirea; suntem vorbi i de r u, iar noi r spundem prin rug ciuni”.
De i vorbele acestea sunt simple i naive i nu se dep rteaz câtu i de pu in de limbajul
120
obi nuit, ele cuprind o foarte frumoas figur ce se nume te antitez , adic opozi ie: a oc rî
este opus lui a binecuvânta; a urgisi lui a r bda, blesteme lui rug ciuni.
Nimic mai obi nuit decât s adresezi cuvântul celor c rora le vorbe ti i s -i
dojene ti când nu e ti mul umit de purtarea lor. O, Neam necredincios i pornit la r u! strig
Isus Cristos, pân când voi fi cu voi! Pân când v voi suferi! Este o figur foarte simpl ce
se nume te apostrof .
Domnul Fléchier, la începutul Discursului funebru pentru Domnul de Turenne, voind
s dea o idee general despre ispr vile Eroului s u, spune: „Conducerea armatelor, asedierea
fort re elor, cucerirea ora elor, trecerea râurilor, atacuri îndr zne e, retrageri onorabile,
popasuri bine chibzuite, lupte înfruntate, b t lii câ tigate, du mani înfrân i datorit for ei
militare, împr tia i datorit dib ciei, vl gui i datorit unei în elepte i nobile r bd ri: unde
putem g si pilde atât de multe i de gr itoare ca în faptele unui om etc.”
Mi se pare c în aceste cuvinte nu este nimic ce se dep rteaz de limbajul militar cel
mai simplu: cu toate acestea se afl aici o Figur ce se nume te Acumulare, îngr m dire,
adunare. Domnul Fléchier o termin , în exemplul pomenit, printr-o alt Figur ce se nume te
Interoga ie, care este înc un fel de a vorbi foarte des întâlnit în limbajul obi nuit.
În Fata din Andros a lui Teren iu, Simon, crezându-se în elat de fiul s u, îi spune:
Quid ais, omnium… (actul V, sc. 3, v. 1) Ce spui, tu cel mai … vede i c propozi iunea nu
este întreag , îns sensul arat c acest tat voia s spun fiului s u: Ce spui tu, cel mai r u
dintre to i oamenii? Felurile acestea de a vorbi în care se vede limpede c trebuie s mai
adaugi cuvinte pentru a exprima pe de-a-ntregul un gând pe care for a pasiunii îl face doar s
se subîn eleag sunt foarte obi nuite în limbajul oamenilor. Numim aceast figur Elips ,
adic omisiune.
Exist , ce-i drept, câteva figuri ce nu sunt folosite decât în stilul sublim: a a de pild
Prosopopeea, care const în a pune s vorbeasc pe un mort, o persoan absent , sau chiar
lucruri neînsufle ite. „Mormântul acesta s-ar deschide, osemintele s-ar aduna spre a-mi spune:
De ce min i pentru mine, pentru mine care nu am min it pentru nimeni? Las -m s m
odihnesc în sânul adev rului, nu-mi tulbura pacea cu lingu irea ce mi-a fost atât de urât .”
Astfel î i previne Domnul Fléchier ascult torii i îi încredin eaz c lingu irea nu va intra
câtu i de pu in în lauda ce-o va aduce Domnului Duce de Montausier.
În afar de un mic num r de Figuri asemenea acesteia, rezervate stilului nobil,
celelalte intr zilnic în stilul cel mai simplu i în limbajul cel mai obi nuit.
Ce sunt, a adar, Figurile? Cuvântul este luat aici într-un sens metaforic. Figur , în
sens propriu, înseamn forma exterioar a unui corp. Toate corpurile sunt întinse, îns , în
121
afar de proprietatea general de a fi întinse, fiecare corp î i are figura sa i forma lui
particular , ceea ce face ca fiecare corp s ne apar deosebit de un alt corp: tot astfel se
întâmpl i cu expresiile figurate, ele ajut mai întâi la cunoa terea a ceea ce gândim; figurile
au, în primul rând, aceast proprietate general întâlnit în orice fraz i în orice asociere de
cuvinte, i care const în a semnifica ceva, datorit construc iei gramaticale; pe lâng aceasta,
expresiile figurate mai prezint i o anumit schimbare care le este proprie, i datorit tocmai
acestei schimb ri particulare se poate face o anumit specie din fiecare fel de figur .
Antiteza, de pild , este deosebit de celelalte feluri de a vorbi prin aceea c în
aceast asociere de cuvinte care o alc tuiesc, cuvintele sunt opuse unele altora; astfel, când
întâlnim exemple de acest fel de opozi ii de cuvinte, le punem în rândul antitezei.
Apostrofa se deosebe te de celelalte figuri, întrucât doar prin apostrof i se poate
adresa cuvântul, direct, unei persoane prezente sau absente etc.
Numai în Prosopopee îi facem s vorbeasc pe mor i, pe cei absen i, sau lucrurile
neînsufle ite: tot a a i cu celelalte Figuri, fiecare î i are caracterul s u ce o deosebe te de
celelalte asocia ii de cuvinte, care alc tuiesc un sens în limbajul obi nuit al oamenilor.
Autorii de Gramatici i de Retorici, când au scris despre diferitele feluri de a vorbi,
au pus aceste diferite feluri în clase anumite din nevoia de a- i ordona mai bine ideile.
Felurile de a vorbi în care nu au v zut alt proprietate decât aceea de a ajuta la cunoa terea
gândirii sunt numite simplu: fraze, expresii, perioade; îns , cele ce exprim nu numai
gândirea, ci gândirea enun at într-un anume fel, care le d un caracter propriu, acesta sunt
numite Figuri, întrucât ele apar, ca s zic a a, sub o form deosebit , i au acel caracter
propriu fiec reia menit s le disting unele de altele i de tot ce nu este decât fraz sau
expresie (…).
Articolul II
Împ r irea figurilor
Figurile se împart în figuri de gândire, figurae sententiarum, Schemata; i în figuri
de cuvinte, figurae verborum. Cicero spune c „între figurile de gândire i figurile de cuvinte
exist o diferen , i anume: figurile de gândire in numai de ceea ce se petrece cu imagina ia;
ele nu constau decât în modul particular de a gândi sau de a sim i, a a c figura r mâne mereu
aceea i, de i cuvintele care o exprim au fost schimbate”: oricum l-ar fi f cut s vorbeasc
Domnul Fléchier pe Domnul Montausier în prosopopeea pe care am redat-o mai sus, tot la
prosopopee ar fi ajuns: dimpotriv , figurile de cuvinte sunt în a a fel încât dac schimba i
cuvintele, figura dispare; de pild , dac vorbind despre o armat naval spun c era alc tuit
122
din o sut de pânze, avem o figur de cuvinte despre care vom vorbi mai departe în cele ce
urmeaz ; pânze este folosit aici pentru vapoare: dac pun cuvântul vapoare în locul lui
pânze, tot mai exprim gândul, dar nu mai este figur .
Articolul III
Împ r irea Figurilor de cuvinte
Exist patru feluri deosebite de figuri privitoare la cuvinte:
1. Cele pe care autorii de gramatici le numesc figuri de dic iune: ele privesc
schimb rile ce se petrec în literele sau în silabele cuvintelor; a a, de pild ,
sincopa este al turarea unei litere sau a unei silabe în mijlocul unui cuvânt,
scuta virum prin virorum etc.
2. Cele ce privesc numai construc ia; de pild : când Hora iu, vorbind despre
Cleopatra, spune monstrum, quae… noi spunem majoritatea oamenilor spun,
iar nu spune: aici construc ia se face dup sens. Aceast figur se nume te
sileps . Despre acest fel de figuri am tratat în alt parte, a a c aici nu voi
mai vorbi despre ele.
3. Exist câteva figuri de cuvinte în care cuvintele î i p streaz semnifica ia
proprie, cum este repeti ia etc. Retorii sunt cei ce trebuie s vorbeasc atât
despre acest soi de figuri, cât i despre figurile de gândire. Atât în unele, cât
i în celelalte, figura nu const în schimbarea semnifica iei cuvintelor, drept
care ele nu in întru nimic de subiectul meu.
4. În sfâr it, exist figuri de cuvinte ce sunt numite Tropi: prin aceste figuri
cuvintele cap t semnifica ii deosebite de semnifica ia lor proprie. Acestea
sunt figurile despre care voi vorbi în aceast parte a Gramaticii.
Articolul IV
Defini ia Tropilor
Tropii sunt figuri prin care unui cuvânt i se d o semnifica ie care nu este întocmai
semnifica ia proprie a acestui cuvânt: astfel, pentru a în elege ce este un trop, trebuie s
în elegem foarte bine ce este semnifica ia proprie a unui cuvânt; o vom explica îndat .
Aceste figuri se numesc tropi din grecescul tropé „conversio”, a c rui r d cin este
trepo, „verto”, eu întorc. Sunt numite astfel deoarece când lu m un cuvânt în sens figurat, îl
întoarcem, ca s zicem a a pentru a-l face s semnifice ceea ce nu semnific , în sens propriu:
pânze, în sens propriu, nu înseamn nicidecum vapoare, pânzele nu sunt decât o parte din
123
vapor: cu toate acestea, pânze se folose te uneori pentru vapoare, a a cum spuneam mai
înainte.
Tropii sunt figuri, întrucât sunt feluri de a vorbi care, în afar de proprietatea de a
face cunoscut gândirea, se disting i prin alte particularit i ce le fac s fie atribuite fiec rei
altei specii.
În tropi exist o modificare sau particularitate general care îi face s fie tropi i care
îi distinge de celelalte figuri: ea const în aceea c un cuvânt este luat dintr-o semnifica ie
care nu este întocmai semnifica ia lui proprie: îns , pe deasupra, fiecare trop se deosebe te de
un alt trop; aceast deosebire particular const în felul în care un cuvânt se îndep rteaz de
semnifica ia lui proprie; de pild : Nu mai exist Pirinei, spune Ludovic al XIV-lea, de
nemuritoare amintire, când nepotul s u, Ducele de Anjou, azi Filip al V-lea, a fost chemat la
coroana Spaniei. Ludovic al XIV-lea voia oare s spun c Pirineii se pr bu iser sau
fuseser nimici i? Nicidecum: nimeni nu a în eles aceast propozi iune în felul acesta, în
sensul ei propriu: avea un sens figurat.
124
Pierre FONTANIER, Defini ia figurilor discursului, în
MANUAL CLASIC PENTRU STUDIUL TROPILOR (ed. fr. 1830), Ed. Univers,
Bucure ti, 1977, p. 46 – 49.
Defini ia figurilor discursului
Dup cât se pare, la început, cuvântul figur nu a fost folosit decât atunci când se
vorbea despre înf i area fizic a unui om sau a unui animal, despre aspectul lor corporal. i
ce semnific acest cuvânt în aceast prim accep iune? Contururile, tr s turile, înf i area
exterioar a unui om sau a unui animal sau a unui anume obiect concret.
Discursul, care se adreseaz doar inteligen ei i sensibilit ii, nu este, chiar dac am
lua în considera ie cuvintele care-l alc tuiesc i-l transmit sufletului prin sensuri, un corp
propriu-zis. La drept vorbind, el nu are deci figur (în sens de înf i are, n. t.). i totu i
exist , în diversele lui moduri de a semnifica i de a exprima, o analogie cu diferen ele de
form i de tr s turi care caracterizeaz corpurile materiale. F r îndoial aceast analogie a
stat la baza denumirii figurilor discursului ca metafore. Dar aceast metafor nu poate fi
considerat ca o adev rat figur pentru c nu avem în limb un alt cuvânt pentru aceea i
idee.
Ce sunt figurile discursului? Din câte defini ii s-au dat pân acum, nici una n-a fost pe
deplin satisf c toare, nici una nu a ob inut asentimentul general. Ar însemna c înc nu s-a
dat o defini ie bun . i totu i, Dic ionarul Academiei franceze d dou defini ii separate i
care puse laolalt ar putea alc tui una, dac nu perfect , cel pu in acceptabil .
Academia împarte figurile în figuri ale cuvintelor, care in de Gramatic i figuri de
gândire care in de Retoric . Dup ea, primele sunt: o întrebuin are sau un aranjament al
cuvintelor care dau for i elegan discursului; ultimele sunt: o anume întors tur de fraz
care înfrumuse eaz , ornamenteaz discursul.
Din aceste dou defini ii suprapuse rezult , cred, destul de firesc, urm toarea: Figurile
discursului sunt aspectele, formele, întors turile mai mult sau mai pu in deosebite i de un
efect mai mult sau mai pu in izbutit, prin care discursul în exprimarea ideilor, gândurilor i
sentimentelor, ne îndep rteaz mai mult sau mai pu in de ceea ce ar fi fost exprimarea
simpl i banal .
Am v zut c ideile sunt elemente ale gândirii i corespund cuvintelor luate izolat;
gândirea corespunde propozi iei, frazei sau perioadei. În ceea ce prive te sentimentul, el este
acea stare de emotivitate care înso e te ideea sau gândirea i care, la un anume grade de
intensitate sau violen , se nume te pasiune.
125
Dar în ce sens trebuie în eles aici cuvântul discurs? În acela i sens în care vorbim
despre p r ile discursului, fie ele gramaticale sau logice. În elegem prin discurs o gândire
f cut sensibil prin cuvinte i a c rei expresie se întinde la o propozi ie, la o fraz sau la o
întreag perioad , dar nu o dep e te pe aceasta din urm . Cel pu in acesta este sensul
cuvântului discurs la care ne referim.
Din defini ia noastr , ca i din cele dou ale Academiei, rezult c modul de a vorbi
sau de a se exprima care st la baza figurilor, nu trebuie s fie, pentru cel care le
întrebuin eaz , rezultatul unei constrângeri, ca i când nu ar putea vorbi sau nu s-ar putea
exprima altfel; în consecin , figurile, oricât de banale i de familiare ar fi devenit prin
obi nuin , nu merit i nu p streaz titlul de figur decât atâta timp cât ele sunt efectul unei
întrebuin ri libere, neimpuse în vreun fel de limb . i cum s-ar putea împ ca cu o folosire
impus aceast alegere, combinare de cuvinte sau întors tur de fraz care le genereaz ? Cum
s-ar putea împ ca cu o constrângere for a, elegan a, frumuse ea care le d relief, fericitul efect
care le înso e te, în fine, presupunerea c sunt folosite în locul unui alt mod de exprimare care
le este cu totul inferior?
Clasificarea figurilor discursului
Câte sunt, nu numai genurile, dar chiar i speciile de figuri! S ne mul umim a indica
doar principalele diviziuni sau clase.
Am v zut c Academia le împarte în figuri de gramatic i figuri de retoric sau
figuri ale cuvintelor i figuri de gândire. Împ r irea nu-i apar ine, ea a fost f cut de cei mai
vechi gramaticieni i de cei mai vechi retoricieni. Aceast distinc ie se bazeaz pe faptul c
figurile in, unele numai sau unele în special, de expresie, celelalte numai, sau în special de
gândire.
Dar dac aceast împ r ire este just i real în sine, ea nu este lipsit de
inconveniente în aplicarea practic i în analiza de am nunt. Este adesea greu de apreciat
dac o anume figur ine mai mult de gândire sau mai mult de expresie, astfel încât soarta
unui mare num r de figuri a fost totdeauna incert , iar gramaticienii i retoricienii nu au putut
s se pun de acord în aceast privin .
F r îndoial c s-ar fi putut evita multe neîn elegeri i contradic ii, dac , în loc de a
le reduce la dou clase – figuri ale cuvintelor i figuri de gândire, s-ar fi creat i o clas
intermediar , clasa figurilor mixte. Într-adev r, atâtea figuri par a nu ine mai mult de
expresie decât de gândire sau de gândire mai mult decât de expresie!
126
Nu s-a gândit nimeni la o asemenea împ r ire i noi nu avem preten ia s o facem
aici. Dimpotriv , vrem deocamdat s inem seama numai de împ r irea obi nuit i folosit
de atâta timp, a figurilor de cuvinte i a figurilor de gândire. Dar vom reduce aceast ultim
clas la figurile absolut independente de expresie i care, de i se manifest i devin cunoscute
prin expresie, ca singurul lor mod de a se actualiza, î i datoreaz totu i existen a unor
întors turi i unor combina ii de natur intelectual . Prima clas , dimpotriv , o extindem pân
la acele figuri care, chiar dac sunt produse de artificii intelectuale, se datoreaz modalit ilor
de exprimare a cuvintelor. În fine, extindem aceast categorie pân la acele figuri pe care le-
am numit figuri mixte.
Tropii – figuri sunt în mod obligatoriu figuri ale cuvintelor; asta nu înseamn îns c
toate figurile de cuvinte sunt tropi. Vom vedea câte asemenea figuri ale cuvintelor exist .
Clasificarea figurilor de cuvinte
În cadrul figurilor de cuvinte, în accep iunea pe care le-am dat-o mai sus, cuvintele
sunt luate fie într-un sens propriu, adic într-una din semnifica iile lor obi nuite i banale,
primitive sau nu; fie sunt luate într-un sens deturnat, altul decât sensul propriu, adic , cu o
semnifica ie care le este împrumutat numai momentan, i care nu este decât un împrumut. În
primul caz avem de-a face propriu-zis cu figuri de cuvinte; în al doilea caz avem de-a face cu
figurile cunoscute sub numele de tropi, denumire care, cum am v zut deja, i cum vom avea
de atâtea ori ocazia s observ m, poate s nu indice întotdeauna veritabile figuri.
Figurile de cuvinte în care sensul propriu este conservat, se bazeaz fie pe o oarecare
modificare a materialului primitiv al cuvintelor: figurile de dic ie, fie pe o modificare de
topic , de dispozi ie în fraz a cuvintelor: figuri de construc ie, fie pe o anume alegere a
cuvintelor, pe un mod mai mult sau mai pu in pregnant i mai mult sau mai pu in interesant
de a scoate în relief o idee: figurile de elocu ie, fie, în fine, pe caracterul nea teptat i
neobi nuit al frumuse ii, for ei, elegan ei, referindu-se în acest caz la întreaga expresie a unei
gândiri: figurile de stil.
Figurile de cuvinte al c ror sens este deturnat i difer de sensul lor propriu, fac, sub
denumirea de tropi, obiectul acestei mici lucr ri. Nu ne vom opri prea mult asupra lor aici
întrucât ne vom ocupa de ei destul de am nun it în a doua parte.
F r îndoial c am spus destul i despre figurile de cuvinte asupra c rora vom reveni
în partea a treia, pentru a ar ta, prin unele exemple, în ce m sur difer ele de tropi. Vom
proceda la fel pentru figurile de gândire.
127
Boris TOMA EVSKI, Lexicul poetic, în
TEORIA LITERATURII. POETICA (ed. rus 1925), Ed. Univers, Bucure ti, 1973,
p.34-38.
Lexicul poeticVorbirea noastr este un flux fonic divizat. Sunetele se unesc în ni te unit i, care la
rândul lor se îmbin între ele. Cuvintele sunt cele mai mici unit i fonice receptate de noi ca
p r i de sine st t toare ale vorbirii. În timpul pronun rii, realiz m un proces de eviden iere a
cuvintelor din contextul frazei, accentuând mai mult sau mai pu in puternic fiecare cuvânt în
parte. În scris, cuvintele sunt desp r ite între ele prin spa ii libere. Astfel, mecanismul însu i
al limbii noastre vorbite sau scrise creeaz reprezentarea cuvintelor ca unit i de sine
st t toare. Dar divizarea noastr mecanic a vorbirii se bazeaz pe reprezent rile pe care le
leg m de procesul vorbirii. Fiecare cuvânt în parte este centrul unei reprezent ri, al unui
anume element al ideii cuprinse în vorbire. Reprezentarea independent este provocat doar
de cuvântul întreg – diversele p r i ale cuvintelor nu provoac asemenea reprezent ri1./.../ În
fraz , cuvântul este întotdeauna conjugat cu o anumit semnifica ie, are un sens al s u. Ceea
ce nu înseamn c acest sens îi este propriu cuvântului în sine. Noi îns înv m limba i ne
deprindem cu ea nu prin intermediul dic ionarelor, ci al limbajului viu, adic prin receptarea
frazei. Cuvântul realizeaz o semnifica ie exact , un sens deplin numai în contextul frazei. E
suficient ca un cuvânt s fie transferat într-un alt context ca sensul lui s se schimbe. „O
vreme bun ", „o b taie bun " - cuvântul „bun " are aici semnifica ii foarte diferite: „Ast zi e
o vreme frumoas ", „ast zi e duminic ", „ast zi m duc la teatru" - cuvântul „ast zi" are trei
nuan e diferi e: în primul caz, semnific un interval de timp nedeterminat, un timp care se
consum acum i care, probabil, dep e te limitele temporale ale zilei („acum e o vreme
1 Trebuie s remarc m c un cuvânt reliefat prin con tientizarea frazei nu se va suprapune în toate cazurile cu diviziunea grafic sau de pronun are. De pild , [în p dure] se pronun ca un singur cuvânt i se scrie ca dou . Cuvântul nu tiu se pronun ca un cuvânt, dar se scrie ca dou . Din punct de vedere semantic, se afl în acela i raport fa de tiu, ca i necunoa tere fa de cunoa tere, cu toate acestea, în primul caz, e un raport de dou cuvinte grafice fa de unul, pe când în cel de al doilea - de unu fa de unu. În împrejurarea când devine necesar diferen ierea tipului de izolare a cuvântului, se poate vorbi de cuvântul fonetic (pronun at deosebit), de cuvântul grafic (scris deosebit) i de cuvântul semantic (cu un sens deosebit). Uneori cuvântul semantic se compune din mai multe cuvinte fonetice sau grafice. Este cazul numelor i al termenilor compu i: Nijni-Novgorod, Ursa Mare, calea ferat . În aceste îmbin ri, nu sunt dou centre de formare a reprezent rilor, este unul singur pentru fiecare grup de cuvinte. Reprezentarea generat de asocierea „calea ferat " nu coincide cu îmbinarea reprezent rilor provocate de cuvintele „calea" i „ferat " („calea ferat " nu este „calea f cut din fier"). Într-unul din ziare, mamutul a fost denumit [literal: z c mânt util]. Ridicolul acestei denumiri const în faptul c autorul noti ei a în eles expresia ca dou cuvinte semantice „poleznoie" (mamutul nu face, evident, r unim nui i este util pentru tiin ) i „iskopaemoie" („iskopaemoie jivotnoie" fosil , literal: animal dezgropat, adic un animal disp rut i g sit cu ocazia s p turilor), în timp ce expresia „z c mânt util" reprezint un singur cuvânt semantic i semnific minereurile, c rbunele etc., extrase pentru industrie.
128
frumoas i, probabil toat ziua va fi o vreme frumoasã”), în cel de al doilea caz este vorba de
un interval precis care ine exact 24 de ore, în cel de al treilea - este vorba de un interval mic
de timp care intr în componen a zilei de azi (de pild , „la teatru am s m duc disear , la ora
8"). În fiecare fraz , cuvântul î i are asocierile sale semantice. Dac vom izola artificial
cuvântul i ne vom concentra aten ia asupra lui, în locul unui sens precis vom depista o
mul ime de asocia ii semantice posibile, poten iale. Asocia iile semantice amintesc natura
atomului chimic. Atomul de hidrogen nu este o realitate chimic i nu exist izolat în natur .
Unit îns cu un alt atom de hidrogen, va da gazul hidrogen; în alte combina ii va da ap ,
clorur de amoniu etc. Exist îns i combina ii din care nu poate s fac parte. Acela i lucru
se întâmpl i cu cuvântul, care poate s fac parte din unele combina ii i s le transmit un
anumit sens, care îns este incapabil s fac parte din alte combina ii. Uneori, analizând
asocia iile - adic ceea ce sim im atunci când gândim cuvântul -, descoperim un moment
comun în posibilit ile semantice ale acestuia. Acest moment comun îl definim drept „sens
fundamental”. Uneori, sensurile acestea pot fi mai multe. Cuvântul „p mânt", de pild , poate
s însemne i planeta pe care tr im, i solul pe care umbl m (în sensul acesta se poate citi în
romanele fantastice, în care se descrie via a de pe alte planete, c pe Marte se umbl pe
p mânt), i elementele componente ale p mântului („p mânt gras", „p mânt slab",
„compozi ia chimic a p mântului"), i, în fine, un anumit teritoriu („ i-a ipotecat p mântul",
„a descoperit p mânturi noi"). Modificarea semnifica iilor originare, sensurile dezv luite prin
realizarea cuvântului în fraz sunt indiciile secundare ale sensului. În afar de aceasta,
cuvântul este asociat i cu reprezentarea mediului lexical în care se utilizeaz ; sunt cuvinte
care apar in unui anumit grup social (cuvinte or ene ti, „intelectuale", r ne ti) sau etnic
(dialecte, cuvinte regionale etc.), care apar într-o împrejurare existen ial (cuvinte „oficiale";
vulgare, familiare, tehnice, de edin ), ori se utilizeazã în diversele tipuri de literatur
(„lexiconul gazet resc", „cuvinte poetice", „prozaice" etc.); reprezentarea mediului lexical îi
arog cuvântului o culoare lexical .
Din toate asocia iile semantice poten iale ale cuvântului sunt unele utilizate cu
prec dere i altele folosite relativ rar. Dac vom îmbina cuvintele în raport cu aceste asocia ii
preferate i obi nuite, vom realiza fraze ablonarde, care constituie o form tipic a vorbirii
curente, provocat la rândul s u de împrejur ri existen iale obi nuite i repetate.
Modalitatea obi nuit de creare a limbajului artistic const în utilizarea cuvântului în
asocia ii neobi nuite. Limbajul artistic lasã o impresie de oarecare prospe ime în utilizarea
cuvintelor, un fel de recreare a lor. Cuvântul cap t parc o alt semnifica ie (intr în
componen a unor noi asocia ii). Prin repetarea unor construc ii analoge, sentimentul de
129
prospe ime poate s dispar , putem s ne obi nuim cu aceast utilizare a cuvântului i
cuvântul poate s intre în circula ie cu noua sa semnifica ie. Legile constituirii noilor
semnifica ii au multe momente analoge cu legile constituirii limbajului poetic i, de regul ,
pentru fiecare exemplu de utilizare artistic a cuvântului se pot g si exemple analoge din
istoria limbii, exemple care demonstreaz c în limb cuvântul cap t semnifica ii noi sub
ac iunea acelora i legi.
La baza lexicului poetic se aflã înnoirea asocia iilor lexicale.
Aceast înnoire se poate ob ine prin transferarea cuvintelor într-un mediu lexical
neobi nuit sau arogând cuvântului un sens neobi nuit.
130
Tudor VIANU, Dubla inten ie a limbajului i problema stilului, în
ARTA PROZATORILOR ROMÂNI (1941), Ed. pentru literaturã (Biblioteca pentru to i
nr.363), Bucure ti,1966, p.11-19
Dubla inten ie a limbajului i problema stilului
Este o constatare plinã de consecin e, pentru întreg domeniul studiilor estetice i
literare, faptul cã limbajul omenesc este însufle it de douã inten ii care de i rãmân mai tot
timpul solidare, nu sunt mai pu in diferite în spiritul i direc ia lor. Am arãtat i altã datã1 cã
cine vorbe te o face pentru a- i împãrtã i gândurile, sentimentele i reprezentãrile, dorin ele
sau hotãrârile, dar cã în acela i timp comunicãrile sale nãzuiesc sã atingã o sferã anumitã a
semenilor care întrebuin eazã acela i sistem de simboluri lingvistice. Cine vorbe te
„comunicã" i „se comunicã". O face pentru al ii i o face pentru el. În limbaj se elibereazã o
stare sufleteascã individualã i se organizeazã un raport social. Considerat în dubla sa
inten ie, se poate spune cã faptul lingvistic este în aceea i vreme „reflexiv" i „tranzitiv". Se
reflectã în el omul care îl produce i sunt atin i, prin el, to i oamenii care îl cunosc. În
manifestãrile limbii radiazã un focar interior de via ã i prime te cãldurã i luminã o
comunitate omeneascã oarecare.
Cele douã inten ii ale limbajului stau într-un raport de inversã propor ionalitate. Cu
cât o manifestare lingvisticã este menitã sã atingã un cerc omenesc mai larg, cu atât cre te
valoarea ei „tranzitivã", cu atât scade valoarea ei ,,reflexivã", cu atât se împu ineazã i pãle te
reflexul vie ii interioare care a produs-o. Generalitatea unei formulãri cre te prin însu i
sacrificiul intimitã ii i adevãrului ei subiectiv. O ecua ie matematicã, o lege mecanicã, o
formulã chimicã sunt fapte lingvistice menite prin structura lor sã se împãrtã eascã oricãrei
inteligen e omene ti. Ele nu sunt limitate nici de caracterul na ional al limbilor, nici de felul
particular al tendin elor i sensibilitã ii celui care le înregistreazã. Când spun de pildã cã
„suma unghiurilor unui triunghi este egalã cu douã unghiuri drepte" sau când afirm cã
„corpurile se atrag în raport direct cu masa i în raport indirect cu pãtratul distan ei lor"
construiesc un fapt de limbã care se poate transmite oricãrei inteligen e omene ti, dar care nu
comunicã nimic despre mine însumi. Prin aceastã aser iune relativã la raportul dintre lucruri
nu transpare nici un reflex din intimitatea psihicã a vorbitorului.
Oricine vede însã cã nu acela i este cazul unui vers de Eminescu sau Racine. Valoarea
de circula ie a unor asemenea fapte de limbã este cu mult mai restrânsã. Rãsunetul re inut din
1 Cp. Arta i frumosul, 1931, p.20 urm; apoi Estetica, ed. a II-a, p.26 urm.
131
intimitatea spiritualã care le-a proiectat este însã nemãsurat mai puternic. Tranzivitatea lor
este mãrginitã; reflexivitatea lor este infinitã. Existã crea ii ale poeziei în care privim ca într-
un abis fãrã fund. Citeascã-se versul lui Eminescu: „Apele plâng clar izvorând în fântâne ".
Este limpede cã inten ia reflexivã a acestei manifestãri de limbã întrece cu mult inten ia ei
tranzitivã. Cãci nu tirea despre felul cum izvorãsc apele intereseazã în acest vers, ci acel
în eles emotiv i muzical al lucrurilor, precipitat în intimitatea subiectivã a poetului. Nu to i
cititorii acestui vers vor putea realiza inten ia lui reflexivã. Tranzivitatea lui va scãdea prin
însã i dificultatea de a percepe acea semnifica ie muzicalã a lucrurilor apãrutã poetului.
Poetul î i va fi limitat cercul autenticilor lui cititori prin însã i adâncimea i adevãrul
subiectiv al expresiei sale.
Dar de i cele douã amintite inten ii ale limbajului sunt deosebite prin caracterul lor,
ele se gãsesc într-un raport de cooperare care trebuie te precizat. Poate cã printre faptele
lingvistice, numai ecua iile matematice i legile tiin ifice sunt acelea în care tranzivitatea
dominã în chip absolut. Numai în aceste fapte lingvistice apoi, urma oricãrui reflex al vie ii
interioare este eliminatã cu desãvâr ire. Am vãzut cã cine ia cuno tin ã de una din formulãrile
exacte ale tiin elor nu prime te nici o veste despre felul general de a fi sau despre momentul
sufletesc particular al persoanei care a enun at mai întâi aceste formulãri sau care le repetã în
fa a noastrã. Reflexivitatea legilor i formulelor tiin ifice este nulã. În restul manifestãrilor
lingvistice, inten ia tranzitivã i reflexivã se gãsesc deopotrivã la lucru, de i una din aceste
inten ii poate deveni preponderentã. Astfel locurile comune, expresiile care se repetã,
formulele de întâmpinare i de polite e etc. sunt fapte de limbã în care puterea de a se
transmite a crescut prin însu i sacrificiul virtu ii lor de a exprima dispozi ia generalã sau
actualitatea sufleteascã a celui care le întrebuin eazã. Reflexivitatea acestor formulãri nu este
nulã, dar este atenuatã. În direc ia atenuãrii reflexului subiectiv se dezvoltã i limba practicã
i comunã, în care nevoia de a transmite scade valoarea limbii ca document interior. Desigur,
a transmite înseamnã a transmite „ceva". Sub semnul social trebuie sã se gãseascã o realitate
individualã. Dar aceastã realitate poate apar ine ea însã i straturilor mai socializate i mai
impersonale ale con tiin ei individuale sau poate apar ine pãturilor ei mai intime i mai
subiective. Astfel, în scrisorile de afaceri sau de polite e i în conversa iile uzuale reflexul
individual provine din ceea ce suntem obi nui i a considera drept zonele mai superficiale ale
con tiin ei. Conven ionalismul acestor manifestãri este notoriu. În crea iile poeziei, reflexul
urcã din zonele ei mai adânci.
Am arãtat cã existã fapte lingvistice în care reflexivitatea este nulã sau mult atenuatã.
132
Existã oare fapte lingvistice în care tranzivitatea lor se gãse te în aceea i situa ie i în care
reflexul interior urcã pânã la cel mai înalt grad cu putin ã? Desigur, o expresie lingvisticã în
care puterea de a se transmite este anulatã nu poate fi judecatã nici în virtutea ei de a reflecta
fondul subiectiv al vorbitorului. Delirul unui nebun nu poate fi apreciat nici ca fapt lingvistic
tranzitiv, nici ca fapt reflexiv. Din aceastã pricinã, toate manifestãrile limbii în care
tranzivitatea se apropie de punctul nul nu pot fi judecate decât în raport cu aspira ia, cu
veleitatea lor. tim, de pildã, cã operele suprareali tilor moderni sunt însufle ite de nãzuin a
de a transcrie lectura cea mai adâncã a con tiin ei în sine însã i. Pentru a ob ine acest rezultat,
suprarealistul nu vrea sã re inã nimic, în scrierile sale, din ceea ce se organizeazã în straturile
con tiente i lucide ale sufletului. El refuzã chiar lucrarea discriminativã a aten iei, adicã a
atitudinii negative al cãrei prim rezultat va fi eliminarea din con tiin ã a destãinuirilor ei cele
mai adânci. Suprarealistul se va opri deci la „dictarea subcon tientului", la „automatismul
psihic" menit sã scoatã la iveaIã fondul lui cel mai intim subiectiv. Citeascã însã cineva
oricare din lucrãrile suprareali tilor i va constata cum slaba lor tranzivitate cre te din însã i
veleitatea adâncimii lor. De altfel, în mod foarte general se poate spune cã obscuritatea în
literaturã este un efect al desocializãrii expresiei prin concentrarea exclusivã a vorbitorului
cãtre procesul sãu subiectiv. Una din cauzele obscuritã ii în literaturã este coborârea în
adâncimi care îl lipse te pe vorbitor de puterea de a transmite. Sunt obscuri autorii care
dorind sã se exprime cât mai complet i mai profund nu mai ajung sã comunice cu al ii.
Dimpotrivã, preocuparea scriitorului de a se face în eles, cre terea inten iei sale de a
transmite îl împinge adeseori cãtre superficialitate i conven ionalism.
Expresia literarã este pânditã astfel de douã primejdii, decurgând din natura însã i a
limbajului. Cu aceea i dreptate se poate spune cã expresia literarã se organizeazã pe linia de
demarca ie a celor douã inten ii ale limbii. Opera literarã reprezintã o grupare de fapte
lingvistice reflexive prinse în pasta i purtate de valul expresiilor tranzitive ale limbii.
Desprind la întâmplare, dintr-o povestire a lui Mihail Sadoveanu, urmãtorul pasagiu:
„Vremea era pe la toacã, dar cãldura era încã în toi i juca rotind ca rãsfrângerile unei ape
tainice pe deasupra caselor adormite. Uli a ridica, pustie i singuraticã, spre strãlucirea
asftn itului. Clopote începurã a bate dulce i trist, de la bisericile târgului. Feti a se opri o
vreme în loc, ascultând". Analiza poate distinge destul de limpede, în irul acestor nota ii,
expresiile care au o simplã valoare tranzitivã de acele care adaugã reflexul viziunii i
sentimentului intim al scriitorului; „Vremea era pe la toacã... cãldura era în toi... uli a
ridica... clopotele începurã a bate... feti a se opri... " sunt comunicãri a cãror putere de
transmitere este nelimitatã, dar care nu ne spun nimic despre acel care le face. Aproape
133
fiecare din aceste nota ii sunt înso ite însã de un adaos de comunicãri, prin care pãtrundem în
straturi mai adânci ale con tiin ei celui care ni le transmite. Peste tirea nudã se adaugã
aureola unei ambian e subiective. O lecturã atentã a pasagiului de mai sus ne face sã sim im
din moment în moment cum trecem de la simpla inten ie tranzitivã la inten ia reflexivã.
Privitã în totalitatea ei, amintita expresie literarã este produsul coadaptãrii celor douã inten ii,
punerea lor de acord într-un întreg în acela i timp comprehensibil i expresiv. Citeascã-se
oricare alt pasagiu împrumutat poe ilor sau prozatorilor arti ti: analiza va putea deosebi destul
de limpede câmpul de ac iune al celor douã inten ii i limitele lor respective.
Ceea ce vom numi „stilul'' unui scriitor va fi ansamblul nota iilor pe care el le adaugã
expresiilor sale tranzitive i prin care comunicarea sa dobânde te un fel de a fi subiectiv,
împreunã cu interesul ei propriu-zis artistic. Îmbogã ite cu aceste adaosuri, expresiile limbii
ne introduc în intimitatea unei îndividualitã i, într-o sferã proprie de a resim i lumea i via a.
Stilul este a adar expresia unei individualitã i. „Stilul este întrebuin area individualã a
limbii”, spune odatã renumitul lingvist Vossler, variind o formulã mai veche. „Le style est
l'homme même", spusese Buffon. Vestitul naturalist francez recuno tea prin aceastã sentin ã
caracterul oarecum natural al stilului. Dacã stilul este omul însu i, nu rezultã oare cã orice om
are un stil al sãu, un chip de a întrebuin a instrumentul general al limbii capabil de a-l
exprima în diferen ierea lui individualã? Dacã s-a putut face vreodatã aceastã afirma ie
categoricã, lucrul se datore te unui concept incomplet al individualitã ii omene ti. Contribu ia
modernã a tiin elor sociale ne mijloce te astãzi o altã în elegere a fenomenului
individualitã ii. Oamenii nu sunt realitã i complete i închise în mijlocul unei societã i care
rezultã numai din însumarea lor. Buffon, debitorul liberalismului atomist al secolului al
XVIII-lea, putuse crede astfel. Astãzi, tim mai bine cã a a-numitele individualitã i omene ti
sunt produsele de interferen ã a mai multor influen e sociale. Prin poarta individualitã ii
pãtrundem pe cãile mai multor feluri generale de a fi. Acestei împrejurãri i se datore te faptul
cã nu numai vorbitorii comuni, dar i scriitorii cei mai de seamã prezintã între ei afinitã i, ca
unii care apar in anumitor cercuri ale societã ii i ca unii care sunt mi ca i de anumite curente
intelectuale, morale i estetice. Pentru cercetãtorul de azi existã nu numai stili ti, dar i stiluri;
nu numai scriitori individuali, dar i grupãri care îi con in, curente care îi poartã.
În lucrarea de fa ã, consacratã artei prozatorilor români, am inut seamã de ambele
principii enun ate mai sus. Am analizat prozatorii no tri în particularitatea lor stilisticã
individualã, dar i în curentele stilistice care îi cuprind.
134
Erich AUERBACH, Postfa a autorului, în
MIMESIS (ed. germ. 1946), Editura pentru literatur universal , Bucure ti, 1967,
pp. 616-617
Postfa a autorului
Obiectul acestei lucr ri, interpretarea realit ii cu ajutorul reprezent rii literare sau
“imit rii”, m preocup de mult vreme; ini ial, am plecat de la problema platonic din cartea
a zecea a Republicii, mimesis-ul ca o copie de al treilea ordin dup adev r, ca i de la
preten ia lui Dante de a reda adev rata realitate în Comedie. Considerând îns variatele
moduri de interpretare a faptelor umane în literaturile europene, interesul meu s-a îngustat i
s-a precizat, dezvoltându-se câteva idei c l uzitoare pe care am încercat s le urm resc.
Prima dintre aceste idei se refer la teoria antic , preluat apoi de toate curentele
clasiciste, despre nivelurile stilistice ale reprezent rii literare. Mi-a devenit clar faptul c
realismul modern, a a cum s-a dezvoltat în Fran a la începutul secolului al XIX-lea,
realizeaz ca fenomen estetic o desprindere total de acea teorie; mai total i mai important
pentru conforma ia ulterioar a imit rii vie ii în literatur decât amestecul dintre sublim i
grotesc proclamat de contemporanii romantici. În momentul în care Stendhal i Balzac au
f cut din ni te personaje oarecare ale vie ii de toate zilele, dependente de împrejur rile
istorice ale vremii, obiecte ale unei reprezent ri serioase, problematice, ba chiar tragice, ei au
sf râmat regula clasic a diferen ei dintre nivelurile stilistice, conform c reia realitatea
cotidian i practic putea s ocupe un loc în literatur numai în cadrul unui stil umil sau
mediu, adic fie ca grotesc comic, fie ca divertisment agreabil, facil, variat i elegant. Prin
aceasta ei au des vâr it o evolu ie care se preg tea de mult vreme (de la romanul de
moravuri i comédie larmoyante din secolul XVIII, iar mai precis de la Sturm und Drang i
preromantism) – i au netezit calea pentru realismul modern care s-a dezvoltat de atunci în
forme tot mai ample, conform realit ii noastre care se schimb i se amplific mereu.
În acela i timp, mi-am dat seama în cursul acestor considera ii c revolu ia împotriva
teoriei clasice a nivelurilor stilistice de la începutul secolului al XIX-lea n-a putut fi prima de
acest gen; barierele pe care le-au d râmat atunci romanticii i reali tii fuseser ridicate înc
de la sfâr itul secolului al XVI-lea i în secolul al XVII-lea de c tre adep ii unei imita ii
stricte a literaturii antice. Pân atunci, de-a lungul întregului Ev Mediu, ca i în Rena tere,
existase un realism serios atât în literatur , cât i în artele plastice; fusese posibil
reprezentarea celor mai cotidiene evenimente ale realit ii într-un context serios i important,
c ci teoria nivelurilor stilistice nu avea o valabilitate absolut . Oricât de mult difer realismul
135
Evului Mediu de cel modern, ele coincid totu i în ceea ce prive te aceast concep ie de
principiu. F cusem îns cu mult înainte presupuneri asupra modului în care s-a format aceast
concep ie artistic medieval i asupra momentului i modalit ii în care s-a produs prima
fisur în teoria clasic : istoria vie ii i faptelor lui Christos cu amestecul s u lipsit de orice
constrângere între realul cotidian i tragicul cel mai m re , sublim, este cea care a învins
regula stilistic antic .
Comparând îns aceste dou irumperi în teoria nivelurilor stilistice, ne d m imediat
seama c ele s-au petrecut în condi ii cu totul diferite i au avut rezultate complet deosebite.
Concep ia despre realitate care se desprinde din operele cre tine ale Antichit ii târzii i ale
Evului Mediu e cu totul diferit de cea a realismului modern. Este foarte dificil s formul m
specificul concep iei cre tine mai vechi sco ând în eviden esen ialul i cuprinzând în acela i
timp toate fenomenele care apar in aici. O solu ie care m-a satisf cut în genere am g sit-o
analizând istoria semnifica iei cuvântului figura, i de aceea numesc figural concep ia antic
târzie i medieval-cre tin despre realitate. Ce în eleg prin aceasta am explicat în repetate
rânduri în cartea de fa (de exemplu p. 80 urm.); o prezentare mai am nun it se g se te în
studiul meu intitulat Figura (retip rit în ale mele Neue Dantestudien, din “Istanbuler
Schriften”, nr. 5, 1944, acum Berna).
136
Roman JAKOBSON, Lingvistic i poetic . Aprecieri retrospective i considera ii de
perspectiv 1 (ed. engl. 1960), în
PROBLEME DE STILISTIC , Ed. tiin ific , Bucure ti, 1964, p.83-125
Lingvistic i poetic . Aprecieri retrospective i considera ii de perspectiv
Din fericire, între conferin ele tiin ifice i cele politice nu exist nimic comun.
Succesul unei conferin e politice depinde de acordul majorit ii sau totalit ii participan ilor.
În discu iile tiin ifice îns , voturile i veto-ul sunt necunoscute i s-a dovedit c dezacordul,
în general, este mai rodnic decât acordul. Dezacordul scoate la iveal antinomiile i tensiunile
din domeniul discutat i impune noi cercet ri. Nu conferin ele politice, ci mai curând,
explor rile în Antarctica s-ar putea compara cu întrunirile tiin ifice: exper i interna ionali în
diferite discipline încearc s traseze harta unei regiuni necunoscute, s descopere unde se
g sesc cele mai mari obstacole pentru explorator, piscurile i pr p stiile de nestr b tut. O
astfel de cartare pare s fi fost principalul obiectiv al conferin ei noastre i, în aceast
privin , lucr rile ei au constituit un succes. Nu am ajuns oare s stabilim care sunt cele mai
cruciale i mai controversate probleme? Nu am înv at noi s ne ajust m codurile, s
distingem ce termeni trebuie l muri i i ce termeni trebuie evita i ca s prevenim o în elegere
gre it a no iunilor atunci când avem a face cu oameni care folosesc jargonul tiin ific diferit
al specialit ii lor? Cred cã pentru majoritatea participan ilor la aceastã conferin ã, dacã nu
pentru to i, astfel de probleme sunt ceva mai clare astãzi decât au fost cu trei zile în urmã.
Mi s-au cerut câteva observa ii sumare despre raporturile dintre poeticã i lingvisticã.
Poetica trebuie sã rãspundã, în primul rând, întrebãrii esen iale care poate fi formulatã astfel:
ce elemente conferã mesajului verbal caracterul unei opere de artã? Deoarece principalul
obiect de studiu al poeticii este diferen ierea speciilor inerentã artei verbale, care o separã de
celelalte arte i de alte forme ale „comportamentului verbal" (verbal behaviour), poetica este
îndreptã itã sã ocupe locul de frunte în studiile literare.
Poetica trateazã problemele de structurã verbalã, dupã cum analiza picturii se ocupã
de structurile picturale. Deoarece lingivistica este tiin a globalã a structurii verbale, poetica
poate fi consideratã parte integrantã a lingvisticii.
Argumentele împotriva acestei preten ii trebuie discutate cu aten ie. Evident, poetica
1 Concluziile dezbaterilor care au avut loc la Universitatea Indiana în aprilie 1958, publicate în volumul Style in Language, Massachusetts, The Technology Press of M.I.T., 1960, p. 350-377. În versiunea româneasc a textului englez, conform indica iilor autorului, anumite exemple au fost înlocuite cu fapte ilustrative corespunz toare pe care le ofer limba român . La elaborarea final a traducerii, o serie de formul ri au fost definitivate de M. Nasta în colaborare cu Matei C linescu (N.r.)
137
se ocupã i de multe procedee care nu se limiteazã la arta cuvântului. Putem vorbi despre
posibilitatea de a ob ine ecranizarea romanului La rãscruce de vânturi, de a transpune
legendele medievale în fresce i miniaturi sau de a reda L'Après midi d’un faune2 cu
mijloace specifice muzicii, baletului i artei grafice. Oricât de absurdã ar pãrea ideea
publicãrii Iliadei sau Odiseei sub formã de comic-uri, anumite elemente structurale ale
subiectului se pãstreazã chiar dupã ce dispare suportul formei verbale. Întrebarea dacã
ilustra iile lui Blake pentru Divina Comedie sunt sau nu adecvate constituie o dovadã a
faptului cã arte diferite pot fi comparate între ele. Problema barocului sau a oricãrui alt stil
istoric depã e te cadrul unei singure arte. Vorbind despre metafora suprarealistã, este greu sã
se treacã cu vederea filmele lui Max Ernst sau ale lui Luis Bunuel (Câinele andaluz i
Vârsta de aur). Pe scurt, numeroase elemente poetice in nu numai de tiin a limbii, ci i de
întreaga teorie a semnelor, fac parte, a adar, din domeniul semioticii generale. Aceastã
afirma ie este însã justã nu numai pentru arta cuvântului, ci i pentru toate varietã ile de
limbaj, în mãsura în care limba are multe caracteristici comune altor sisteme de scriere sau pe
care le regãsim în toate sistemele de acest fel (caractere pansemiotice).
De asemenea, nici a doua obiec ie nu con ine vreo trãsãturã specificã pentru literaturã:
problema leg turii dintre cuvânt i lumea înconjurãtoare nu se referã numai la arta verbalã, ci
intervine în studierea tuturor tipurilor de mesaj. Lingvistica poate explora toate problemele
posibile pe care le pune legãtura dintre mesaj i „universul mesajului": ce este verbalizat.
Totu i, „coeficientul de adevãr” (în englezã the truth values), în mãsura în care este „entitate
extralingvisticã" (ca sã-1 numim a a cum îi spun logicienii), depã e te limitele poeticii i, în
general, pe cele ale lingvisticii.
Se spune adesea cã poetica, spre deosebire de lingvisticã, se ocupã de evaluare.
Aceastã despãr ire a celor douã domenii este bazatã pe o interpretare care se dã în mod
curent, gre indu-se însã contrastul dintre structura poeziei i alte tipuri de structuri verbale:
cele din urmã ar avea un caracter „accidental" (sau casual, „neinten ional"), ar fi lipsite de
scop, pe când limbajul poetic ar fi „neaccidental" (sau noncasual, „inten ional”), ar avea un
scop determinat. De fapt, orice comportament verbal inte te într-o direc ie, însã intele diferã
i conformitatea mijloacelor folosite pen ru atingerea efectului dorit constituie o problemã
care-i preocup în permanen ã pe cercetãtorii diverselor forme de comunicare verbalã. Existã
o coresponden ã strictã, mult mai strictã decât î i închipuie criticii, între problema expansiunii
în spa iu i în timp a fenomenelor lingvistice i rãspândirea în timp i spa iu a modelelor
2 Dup -amiaza unui faun, celebru poem al lui Stéphane Mallarmé.
138
literare. Chiar o astfel de expansiune lipsitã de continuitate, cum este reînvierea unor poe i
uita i sau neglija i - de pildã, descoperirea postum i „canonizarea" ulterioarã a lui Gerard
Manley Hopkins (m. 1889), gloria tardivã a lui Lautréamont (m. 1870) printre poe ii
suprareali ti sau influen a considerabilã a lui Cyprian Norwid (m. 1885), pânã de curând
necunoscut, asupra poeziei moderne - î i gãse te o paralelã în istoria limbilor literare care au
tendin a de reînvia modele depã ite, unele de mult uitate; acesta a fost cazul limbii literare
cehe, care la începutul secolului al XIX-lea se întorcea la modele din veacul al XVI-lea.
Din fericire, confuzia care se face între termenul de „studii literare" i cel de „criticã"
îi determinã pe cei ce studiazã literatura sã fie tenta i sã înlocuiascã descrierea valorilor
intrinsece ale unei opere literare printr-un verdict subiectiv, distrugãtor. Eticheta de „critic
literar" aplicatã unui cercetãtor al literaturii este tot atât de gre itã, cum ar fi denumirea de
„critic gramatical (sau lexical)" aplicatã unui lingvist. Cercetãrile sintactice sau morfologice
nu pot fi înlocuite printr-o gramaticã normativã i, la fel, nici un manifest propagând gusturile
unui critic i pãrerile lui despre literatura de crea ie nu poate înlocui o analizã obiectivã a artei
verbale. Aceastã afirma ie nu trebuie luatã drept o aplicare a principiului laisser faire; orice
culturã verbalã implicã eforturi programatice, normative i de planificare. Totu i, de ce se
face o deosebire precisã între lingvistica purã i cea aplicatã sau între foneticã i ortoepie, dar
nu se face o distinc ie între studiile literare i criticã?
Ca i lingvistica, studiile literare în care poetica devine focarul preocupãrilor, cuprind
douã serii de probleme: sincronice i diacronice. Descrierea sincronicã nu se ocupã numai de
produc ia literarã dintr-o epocã datã, ci i din acea parte din tradi ia literarã care, pentru epoca
luatã în considera ie, s-a pãstrat vie sau a fost reînviatã. Astfel, de exemplu, Shakespeare, pe
de o parte, i Donne, Marwell, Keats, Emily Dickinson, pe de altã parte, corespund
sensibilitã ii moderne, universului spiritual în care trãie te poezia de limbã englezã în zilele
noastre. Pe câtã vreme James Thomson i Longfellow, în momentul de fa ã, nu apar in
valorilor artistice viabile.3 Selectarea clasicilor i reinterpretarea lor ori de câte ori se afirmã o
nouã orientare, iatã una dintre problemele importante ale studiilor literare sincronice. Poetica
sincronicã, ca i lingvistica sincronicã, nu trebuie confundatã cu statica; orice epocã face o
distinc ie între formele mai conservatoare i cele care inoveazã. Orice etapã contemporanã se
rãsfrânge în experien a noastrã cu dinamica ei temporalã i, pe de altã parte, atât în
lingvisticã, cât i în poeticã, metoda istoricã se ocupã nu numai de schimbãrile produse, dar i
3 Afirma ia autorului trebuie luat în considera ie cu rezerve. Este vorba aici de fluctua iile gustului în cercurile litera ilor moderni ti din Anglia i din Statele Unite (N. r.)
139
de factorii de continuitate, rezisten i, statici. Ca i o istorie a limbii, o poeticã istoricã
cuprinzãtoare reprezintã suprastructuri ce trebuie clãdite pe o serie de descrieri sincronice
succesive.
Insisten a de a men ine poetica despãr itã de lingvisticã se justificã numai dacã
restrângem în mod nepermis domeniul lingvisticii, cum se întâmplã, de pildã, atunci când
fraza este privitã de unii lingvi ti ca cea mai înaltã construc ie analizabilã sau când obiectivul
lingvisticii este limitat numai la gramaticã sau numai la chestiuni nesemantice, de formã
exterioarã, sau la inventarul unor procedee denotative4, fãrã nici o referin ã la varia iile libere.
Voegelin5 a indicat clar cele douã probleme mai importante, corelative, ale lingvisticii
structurale i anume: revizuirea „ipotezei monolitice a limbajului" i preocuparea pentru
„interdependen a diferitelor structuri în cuprinsul aceleia i limbi". Fãrã îndoialã, pentru
oricare comunitate lingvisticã, pentru fiecare vorbitor, existã o unitate a limbajului; acest cod
general nu este decât un sistem de subcoduri interdependente; fiecare limbã înglobeazã mai
multe modele care coexistã paralel i sunt caracterizate printr-o func iune diferitã.
Evident, trebuie sã fim de acord cu Sapir atunci când afirmã cã, privind lucrurile
dintr-o perspectivã de ansamblu, „în vorbire domne te suveran idea ia..."6. Însã aceastã
suprema ie nu-i autorizeazã pe lingvi ti sã treacã cu vederea „factorii secundari". Elementele
emotive ale vorbirii care, dupã cum tinde sã creadã Joos, nu pot descrie „printr-un numãr finit
de categorii absolute", sunt clasificate de el ca „elemente nelingvistice ale lumii reale". De
aceea „rãmân” pentru noi fenomene vagi, proteice, fluctuante"; a adar, conchide acest autor,
„refuzãm sã le toler m în tiiin ã"7. Desigur, Joos este un strãlucit expert în experien e de
reducere i cerin a lui energicã de „a expulza" elementele emotive „din tiin a lingvisticii"
este un experiment radical de reducere: reductio ad absurdum.
Limbajul trebuie cercetat în toatã varietatea func iilor lui. Înainte de a discuta
func iunea poeticã trebuie sã-i definim locul printre celelalte func iuni ale limbajului. O
schi are a acestor func iuni necesitã o scurtã trecere în revistã a factorilor constitutivi în orice
act de vorbire, în orice comunicare verbalã. Cel care se adreseazã („transmi ãtorul"), trimite
4 Procedeele denotative slujesc la indicarea sensului cuvintelor, independent de atributele (sau de conota iile ) lor. În aceastã categorie intrã no iunile gramaticale studiate ca atare. Ca denota ie, adjectivul negru determinã orice obiect negru (N. r.)
5 Cf. F. Voege1în “Casual and Noncasual Utterances within Unified Structures” în Style in language,pp. 57-68.
6 6 Cf. W. Sapir, Language, New York, 1921. 7 M. Joos, Description of language design, în „Journal of the acoustical society of America", 1950, nr.
22, pp. 701-708.
140
un mesaj destinatarului („receptorul”). Pentru ca mesajul sã- i îndeplineascã func iunea, el
are nevoie de un context la care se referã (sau, într-o nomenclaturã mai echivocã, de un
„referent"), pe care destinatarul sã-l poatã pricepe i care sã fie sau verbal sau capabil de a fi
verbalizat de un cod, întru-totul sau cel pu in par ial comun atât expeditorului, cât i
destinatarului (sau, cu alte cuvinte, comun celui care codeazã i celui care decodeazã); în fine,
are nevoie de contact, conducta materialã sau legãtura psihologicã dintre cei doi, care le dã
posibilitatea sã stabileascã i sã men inã comunicarea. To i ace ti factori esen iali ai
comunicãrii verbale pot fi schematiza i dupã cum urmeazã:
CONTEXT MESAJTRANSMI TOR DESTINATAR
CONTACT COD
Fiecare dintre ace ti ase factori determinã o altã func iune a limbajului. De i
distingem ase aspecte esen iale ale vorbirii, ar fi greu sã gãsim vreun mesaj verbal care sã
îndeplineascã numai o singurã func iune. Diversitatea nu rezidã în monopolul uneia dintre
aceste multiple func iuni, ci în ordinea ierarhicã diferitã a func iilor. Structura verbalã a unui
mesaj depinde în primul rând de func iunea predominantã. Cu toate acestea, de i sarcina
primordialã a multor mesaje este adoptarea unei pozi ii fa ã de „referent" (Einstellung),
orientarea spre context – a a numita func iune referen ialã, denotativã, cognitivã –,
participarea secundarã a altor func iuni la astfel de mesaje trebuie luatã i ea în considerare de
un lingvist atent.
A a numita func iune emotivã sau „expresivã” concentratã asupra transmi ãtorului are
ca scop exprimarea directã a atitudinii vorbitorului fa ã de cele spuse de el. Ea are tendin a sã
producã impresia unei anumite emo ii, fie adevãrate, fie simulate; de aceea, termenul emotiv,
lansat i recomandat de Marty8, s-a dovedit preferabil termenului de emo ional. Stratul pur
emotiv al limbajului este reprezentat prin interjec ii. Ele se deosebesc de vorbirea referen ialã
atât prin caracteristica sunetelor (secven e speciale i chiar sunete neobi nuite în alte cuvinte),
cât i prin rolul lor sintactic (nu sunt componentele frazelor, ci echivaleazã cu ele). „Tut! tut!
spuse McGinty”; întreaga frazã pronun atã de personajul lui Conan Doyle se compune din
8 Cf. A. Marty, Untersuchungen zur Grundlegung der allgemeinen Grammatik und Sprachphilosophie, vol. I, Halle, 1908.
141
douã plescãituri9. Func iunea emotivã pe care o dezvãluie interjec iile dã, în oarecare mãsurã,
savoare tuturor expresiilor noastre, la nivel fonic, gramatical i lexical. Analizând vorbirea
din punctul de vedere al informa iei transmise, nu putem limita no iunea de informa ie numai
la aspectul cognitiv al limbajului. Dacã un individ folose te elemente expresive pentru a- i
manifesta atitudinea de supãrare sau de ironie, el transmite, desigur, o informa ie i, evident,
aceastã comportare verbalã nu poate fi asemãnatã cu activitatea nutritivã, nesemioticã, cum ar
fi „a mânca un grepfrut" (în ciuda compara iei îndrãzne e a lui Chatman)10. Diferen a dintre
/nu/ (nega ia româneascã intonatã normal – N.t.) i prelungirea emfaticã a vocalei /nu:/ este
un element lingvistic conven ional, codificat ca i diferen a dintre vocala lungã i scurtã în
perechile cehe /vi/ „voi” i /vi:i/ „el tie"; dar în acest ultim exemplu caracterul distinctiv al
informa iei este de naturã fonematicã, pe când la prima pereche, el este de naturã emotivã.
Fiindcã vorbim despre invariante fonologice: sunetele engleze i/ i /i:/ par sã fie doar variante
ale unuia i acelua i fonem. Dacã vor fi privite însã ca unitã i emotive, rela ia dintre variantã
i invariantã se rãstoarnã: lungimea i scurtimea sunt invariante completate de foneme
variabile. Conjectura lui Saporta11, potrivit cãreia diferen a emotivã este un element
nelingvistic „care poate fi atribuit modului de transmitere a mesajului i nu mesajului
propriu-zis”, reduce în mod arbitrar capacitatea informa ionalã a mesajelor.
Un fost actor de la teatrul „Stanislavski” din Moscova mi-a povestit cã la o repeti ie a
fost rugat de celebrul director sã formeze patruzeci de mesaje diferite, din expresia astã-
searã, prin diversificarea nuan ei expresive. El a întocmit o listã cu vreo patruzeci de situa ii
emo ionale, apoi a pronun at cuvintele respective conform fiecãrei situa ii, iar publicul urma
sã recunoascã situa ia, numai din schimbãrile de intona ie a celor douã cuvinte. Pentru
cercetãrile noastre consacrate descrierii i analizei limbii ruse contemporane (sub auspiciile
Funda iei Rockefeller), am rugat pe acest actor sã repete „testul" lui Stanislavski. El a notat
circa cincizeci de situa ii în care se articula aceea i propozi ie elipticã i „a modelat" pe baza
lor cincizeci de mesaje corespunzãtoare, înregistrate pe bandã. Majoritatea mesajelor au fost
corect i nuan at „decodate" de ascultãtorii moscovi i. Cred cã nu este nevoie sã mai adaug cã
toate aceste indica ii emotive pot fi u or analizate din punct de vedere lingvistic.
Orientarea cãtre destinatar (sau receptor), func iunea conativã, î i gãse te cea mai
purã expresie gramaticalã în vocativ i imperativ, care, din punct de vedere sintactic,
9 În limba engelez , cele dou monosilabe – tut! tut! – se pronun scurt, cum ar fi ! ! în limba român(N.t.)
10 S. Chatman, Comparing metrical styles, în Style in language, p.149-172. 11 Sol Saporta, The application of linguistics to the study of poetic language, în Style in language, p.82-93.
142
morfologic i, adesea, chiar fonologic, se abat de la alte forme verbale sau nominale. Frazele
imperative diferã esen ial de cele declarative; cele din urmã pot fi supuse unui test al
adevãrului, pe când primele nu. În piesa lui O'Neill, Fântâna, Nano spune cu o voce asprã,
poruncitoare: „Bea!”. În acest caz, imperativul nu poate fi controlat prin întrebarea: „este
adevãrat sau nu?" Totu i, dacã s-ar fi spus: „cineva a bãut", „cineva va bea" sau „cineva ar
bea", întrebarea putea fi pusã în mod firesc. Spre deosebire de propozi iile imperative, cele
declarative pot fi transformate în forme interogative: „a bãut cineva?" „va bea cineva?" sau
„ar bea cineva?".
Modelul tradi ional al limbajului, în special a a cum a fost el interpretat de Bühler, se
limita la aceste trei func iuni - emotiv , conativã i referen ialã -, cu cele trei extremitã i ale
acestui model: persoana întâi, a celui care vorbe te, persoana a doua, a destinatarului i
persoana a treia, de fapt cineva sau ceva despre care se vorbe te12. Pornind de la acest model
triadic mai putem deduce cu u urin ã i alte func iuni verbale. Astfel, func iunea magicã, de
incanta ie, ne aratã mai ales în ce fel se transformã o a treia persoanã, absentã sau inanimatã,
într-un destinatar al unui mesaj conativ. Un exemplu: „Sã se usuce acest urcior; tfu! tfu! tfu!"
(Descântec lituanian)13. Alt exemplu: „Tu, apã, crãiasa râului, crãiasã din zori! Ia durerea cu
tine, dincolo de marea albastrã; în strãfundurile mãrii, ca pe o piatrã cenu ie... de pe fund sã
nu mai vie; sã nu mai vinã durerea niciodatã, sã împovãreze inima u oarã a roabei lui
Dumnezeu. Piarã necazul i înece-se!" (Descântec din Rusia de nord)14. Sau: „Soare, stai în
loc deasupra Gibeonului, i tu, lunã, în valea Aialonului. i soarele s-a oprit i luna a stat în
loc..." (Iosua, cap. X, vers. 12).
Mai deosebim însã i al i trei factori constitutivi ai comunicãrii verbale i trei
func iuni corespunzãtoare ale vorbirii.
Existã mesaje care servesc în primul rând la stabilirea comunicãrii, la prelungirea sau
la întreruperea ei; ele controleazã cum func ioneazã canalul i circuitul („Alo, mã auzi?"),
atrag aten ia interlocutorului sau confirmã faptul cã acesta rãmâne în continuare atent
(„Ascul i?", sau în Shakespeare: „Pleacã- i urechea!", iar la celãlalt capãt, rãspunsul: „M-
hm!). Aceastã luare de contact sau, dupã Malinowski, func iunea faticã15, se poate manifesta
printr-un schimb abundent de formule ritualizate i prin întregi dialoguri care- i propun doar
sã prelungeascã o comunicare. Dorothy Parker a surprins câteva exemple elocvente:
12 Cf. K. Bühler, Die Axiomatik der Sprachwissenschaft, în Kant-Studien (Berlin), 1933, nr.23, p.19-90. 13 V. Mansikka, Litauische Zauberspruke, în Folklore Fellows communications, 1929, nr.87, p.69. 14 P.P. Rîbnivok, Pesni vol III (Moscova, 1910), p.217 i urm. 15 B. Malinowski, The problem of meaning in primitive languages, în C.I. Ogden i A.I. Richards, The
meaning of meaning, New York-Londra, ed. a 9-a, 1956, p.296-336.
143
- Bine, spuse tânãrul.
- Bine, rãspunse ea.
- A adar am ajuns aici, spuse el.
- Aici am ajuns, nu-i a a? spuse ea.
- A zice c-am ajuns, spuse el.
- Bine.
Încercarea de a stabili i de a men ine comunicarea este tipicã pentru pãsãrile care
„vorbesc"; astfel, func iunea faticã a limbajului este singura pe care o au ele în comun cu
fiin ele omene ti. De asemenea, este prima func iune verbalã pe care i-o însu esc copiii
mici; ei au tendin a de a comunica înainte de a fi capabili sã trimitã sau sã primeascã orice fel
de comunicare ce cuprinde o informa ie.
În logica modernã, se face o distinc ie între douã niveluri ale limbajului concret,
„obiectual” (object language), care spune ceva despre obiecte, i „metalimbajul”
(metalanguage), care spune ceva despre limbaj, dar metalimbajul nu este doar o unealtã
tiin ificã necesarã, întrebuin atã de logicieni i de lingvi ti, el are un rol important i în
vorbirea de toate zilele. Asemenea domnului Jourdain, eroul lui Molière, care fãcea prozã
fãrã sã tie, noi folosim metalimbajul fãrã a fi con tien i de caracterul metalingual al
opera iilor noastre. Ori de câte ori transmi ãtorul sau receptorul sãu simt nevoia sã controleze
dacã folosesc acela i cod, vorbirea se concentreazã asupra codului: ea îndepline te o func ie
metalingualã (adicã de comentariu). „Nu te în eleg, ce vrei sã spui?" întreabã interlocutorul;
sau, în limbaj shakesperian: „Ce sunt lucrurile acestea despre care vorbe ti?" (What is't thou
say'st)?", iar vorbitorul, ca sã previnã asemenea întrebãri de control, spune adesea: „Mã
în elegi?". Imagina i-vã urmãtorul dialog enervant:
-The sophomore („studentul") was plucked (aproximativ, în rom.: Tufa a fost jumulitã).
- But what is plucked (Dar ce înseamnã asta, jumulit)?
- Plucked is the same as fluncked (Jumulit înseamnã acela i lucru ca trântit).
- And fluncked? ( i trântit)?
- To be fluncked is to fail in an exam (A fi trântit, adicã a cãdea la examen)!
- And what is sophomore (aproximativ în rom: Ce înseamnã o tufa)?
- A sophomore, is a second year student (Sophomore, „tufa", e un student în anul doi).
Toate aceste fraze transmit informa ii numai despre codul lexical englez, au o
func iune strict metalingualã. Orice proces de insu ire a limbii, i în special însu irea limbii
materne de cãtre copii, folose te pe larg astfel de opera ii metalinguale; adesea afazia poate fi
144
definitã ca o pierdere a capacitã ii metalinguale16.
Am men ionat to i cei ase factori implica i în comunicarea verbalã, în afarã de unul:
mesajul în sine. Atitudinea fa ã de mesaj în sine (Einstellung), „centrarea" asupra mesajului
ca atare, reprezintã func iunea poeticã a limbajului. Aceastã func iune nu poate fi studiatã cu
folos dacã facem abstrac ie de problemele generale ale limbajului; pe de altã parte însã,
studiul limbajului implicã o atentã luare în considera ie a func iunii lui poetice. Orice
încercare de a reduce sfera func iunii poetice numai la poezie sau de a limita poezia la
func iunea poeticã ar duce la o simplificare excesivã i în el toare. Func iunea poeticã nu este
singura func iune a artei verbale, însã este func iunea ei dominantã, determinantã, pe când în
toate celelalte activit i verbale ea se manifestã doar ca un element constitutiv, subsidiar,
accesoriu. Aceastã func iune, promovând materialitatea semnelor, adânce te dihotomia
fundamentalã dintre semne i obiecte: De aceea, când este vorba de func iunea poeticã,
lingvistica nu se poate limita la domeniul poeziei.
„De ce spui întotdeauna Ina i Margareta, dar niciodatã Margareta i Ina ? O preferi
oare pe Ina surorii ei gemene ?" „Nu, deloc, mi se pare doar cã sunã mai bine". Intr-o
secven ã de douã nume coordonate, dacã nu intervin probleme de rang, vorbitorul preferã sã
înceapã cu numele mai scurt, fãrã sã- i dea seama de ce, alegând configura ia cea mai
potrivitã a mesajului.
O fatã obi nuia sã vorbeascã despre „scârbosul de Scarlat". „De ce scârbosul ?"
„Pentru cã îl urãsc". „De ce nu-i spui groaznicul, înspãimântãtorul, fiorosul ?" „Nu tiu de ce,
dar scârbosul i se potrive te mai bine". Fãrã sã- i dea seama, ea aplica metoda poeticã a
paronomasiei.
Sloganul politic I like Ike (ay layk ayk), cu o structurã succintã, se compune din trei
monosilabe i cuprinde trei diftongi (ay), fiecare urmat simetric de un fonem consonantic
(..l...k..k); compozi ia verbalã prezintã o varia ie: primul cuvânt nu cuprinde un fonem,
consonantic, în al doilea cuvânt se gãsesc douã foneme consonantice în jurul diftongului, iar
în al treilea cuvânt se gãse te o consoanã finalã. Un nucleu asemãnãtor (ay) dominant a fost
observat de Hymes17 în unele sonete din Keats. Ambele cola18 ale formulei trisilabice /ay
16 Raporturile dintre metalimbaj i afazie au fost discutate de Roman Jakobson în diferite studii. Vezi în special capitolul Afazia ca problemã lingvisticã din lucrarea sa (publicatã în colaborare cu M. Halle), Fundamentals of language, Haga, 1956. (N.t.).
17 De11 Hymes, Phonological aspects of Style. Some english Sonnets in Style, în Style in language,p. 109-131.
18 Colonul este o unitate ritmicã, sau mai concret, un cuvânt cu o structurã ritmicã reliefatã. De obicei asemenea unitã i se leagã în secven e de douã-trei cuvinte care imprimã unui segment de frazã un aspect caracteristic (la sfâr itul perioadelor, colonul sau o secven ã de douã-trei cola formeazã o clauzulã, (N.t.).
145
layk/ ayk/ rimeazã între ele, iar în al doilea, din cuvintele-rimã iese în întregime, inclus în
primul colon (rimã ecou): /layk/ - /ayk/, o imagine paronomasticã a unui sentiment care
cuprinde, în întregime obiectul. Ambele cola alitereazã una cu alta i primul din cele douã
cuvinte aliterate este inclus în al doilea: ay/ - /ayk/, imagine paronomasticã a subiectului
iubitor înconjurat de obiectul iubit. Func ia poeticã secundarã a acestei „lozinci electorale"
(catch phrase) îi întãre te eficacitatea i creeazã un efect.
Dupã cum am spus, studiul lingvistic al func iunii poetice trebuie sã depã eascã
limitele poeziei, iar pe de altã parte, studiul lingvistic al poeziei nu se poate limita la
func iunea poeticã. Particularitã ile diferitelor genuri poetice implicã o participare diferen iatã
a celorlalte func iuni verbale alãturi de func iunea poeticã dominantã. Poezia epicã, centratã
asupra persoanei a treia, folose te în mare mãsurã func iunea referen ialã, a limbajului; lirica,
orientatã cãtre persoana întâi, este intim legatã de func iunea emotivã; poezia la persoana a
doua este „impregnatã" de func iunea conativã i este suplicativã sau exortativã, dupã cum
persoana întâi este subordonatã persoanei a doua sau persoana a doua, primei persoane.
Acum dupã ce am terminat descrierea noastrã rapidã, mai mult sau mai pu in
completã, a celor ase func iuni de bazã ale comunicãrii verbale, vom completa schema
factorilor fundamentali cu o schemã corespunzãtoare a func iunilor:
REFEREN IALÃ POETICÃ
EMOTIV CONATIV FATICÃ
METALINGUALÃ
Care este din punct de vedere empiric criteriul lingvistic al func iunii poetice? i, în
special, care este trãsãtura caracteristicã indispensabilã, inerentã oricãrei poezii? Pentru a
rãspunde la aceastã întrebare, trebuie sã reamintim care sunt cele douã moduri principale de
aranjament folosite în comportamentul verbal: selec ia i combinarea. Dacã, de exemplu,
copil este subiectul mesajului, vorbitorul va alege din vocabularul uzual unul dintre cuvintele
mai mult sau mai pu in similare ca: pu ti, copil, tânãr etc., într-o anumitã privin ã toate fiind
echivalente. Apoi, ca un comentariu la acest subiect, va alege unul din verbele semantic
înrudite: doarme, mo ãie, a ipe te, dormiteazã etc. Ambele cuvinte alese se combinã în lan ul
vorbirii. Selec ia se realizeazã pe baza unor principii de echivalen ã, asemãnare sau deosebire,
sinonimie sau antonimie, pe când combinarea - construirea secven ei - se bazeazã pe
contiguitate. Func iunea poeticã proiecteazã principiul echivalen ei de pe axa selec iei pe
axa combinãrii. Echivalen a devine factorul constitutiv al secven ei. În poezie, o silabã, este
146
echivalentã cu oricare altã silabã din aceea i secven ã; se presupune cã accentul este egal cu
accentul i lipsa de accent cu lipsa de accent; lungimea prozodicã corespunde lungimii, iar
scurtimea, scurtimii; limita cuvântului echivaleazã cu o limitã între cuvinte, lipsa unei limite,
cu lipsa unei limite; pauza sintacticã, cu o pauzã sintacticã, lipsa pauzei cu lipsa unei pauze.
Silabele devin unitã i de mãsurã, la fel morele19 i accentele.
Se poate obiecta cã metalimbajul folese te în secven e unitã i echivalente când
combinã expresii sinonime în fraze ecua ionale: A = A („iapa este femela calului"). Cu toate
acestea, poezia i metalimbajul se opun diametral între ele: în metalimbaj se folose te
secven a pentru a construi o ecua ie, pe când în poezie se folose te ecua ia pentru a construi o
secven ã.
În poezie, într-o mãsurã oarecare i în unele manifest ri latente ale func iunii poetice,
secven ele delimitate prin limitele de cuvânt devin mãsurabile, fie cã sunt sim ite ca izocrone,
fie ca gradate. Ina i Margareta ne demonstra principiul poetic al gradãrii silabelor, acela i
principiu care în epica popularã sârbã a devenit o lege obligatorie20. Fãrã cele douã cuvinte
dactilice, combina ia innocent bystander, „spectator nevinovat", nu ar fi devenit o expresie
atât de folositã. Simetria celor trei verbe bisilabice cu aceea i consoanã ini ialã i aceea i
vocalã final adaugã splendoare laconicului mesaj de biruin ã al lui Cezar: Veni, vidi, vinci !
În afara ac iunii poetice, mãsura secven elor nu- i gãse te nici o explica ie ca
procedeu de limbaj. Numai în poezie – limbaj cu receptãri regulate de unitã i echivalente - se
percepe timpul inerent fluxului vorbirii, dup cum este sim it, pentru a men iona un alt sistem
semiotic, un tempo, în muzicã. Gerard Manley Hopkins, remarcabil cercetãtor în tiin a
limbajului poetic, define te versul ca „un mod de vorbire" care repetã par ial sau în
"întregime aceea i figurã de sunet21. "Întrebarea pusã mai departe de Hopkins: „este orice
vers poezie?” poate primi un rãspuns precis de îndatã ce înceteazã limitarea arbitrarã a
func iunii poetice la domeniul poeziei. Expresiile mnemotehnice (de ex. „Thirty days has
September" [„Treizeci de zile are septembrie"]) citate de Hopkins, „versurile" din reclamele
moderne, legile medievale în versuri men ionate de Lotz sau, în sfâr it, tratatele tiin ifice
19 În sens strict, mora este silaba scurtã neaccentuatã; prin extensiune, termenul ajunge sã desemneze (a acum este în eles i în lucrarea de fa ã), orice silabã neaccentuatã (N.t.). 20 Cf. T. Mareti , Metrica navodnik nasik pjesama, în Rad Yugoslavenske Akademije (Zagreb), 1907, nr.168, p.170. 21 G.M. Hopkins, The journals and papers, Londra, Ed. H.House, 1956. În stratul sonor, figura de sunet reprezint un echivalent al figurii de stil, no iune mai larg care se refer de obicei la raporturile semantice („figuri de în eles”: metonimia, metafora, sinecdoca, oximoron etc.). Dup cum se va vedea mai departe, una dintre cele mai tipice figuri de sunet este paronomasia, o similitudine fonic între dou sau mai multe cuvinte, care determin atragerea lor de aceea i sfer de în eles (N.t.)
147
sanscrite în versuri, pe care tradi ia indianã le deosebe te de adevãrata poezie (kavya), toate
aceste texte metrice aplicã func iunea poeticã, f rã sã atribuie totu i acestei func iuni rolul
determinant coercitiv pe care ea îl comportã în poezie. Astfel, versul „depã e te" de fapt
limitele poeziei, dar totodatã versul implicã întotdeauna o func iune poeticã. De i, aparent, nu
existã culturã umanã care sã ignoreze versifica ia, existã multe tipuri de culturi fãrã versuri
„aplicate"; i chiar în acele culturi care cunosc versul pur i versul aplicat, ultimul pare sã fie
un fenomen secundar, cu siguran ã „derivat". Adaptarea mijloacelor poetice la unele scopuri
eterogene nu ascunde esen a lor primordialã, tot a a cum elementele limbajului emotiv, dacã
sunt folosite în poezie, î i men in de bunã seamã nuan a emotivã. Chiar dacã Hiawatha este
recitatã de un „filibuster” ca o performan ã pentru lungimea ei, inten ia primordialã care a stat
la baza acestui text rãmâne poezia. Se în elege de la sine cã existen a reclamelor comerciale
versificate, muzicale sau picturale nu rupe problema formei poetice, muzicale sau picturale,
de studiul intrinsec al poeziei, al muzicii sau al artelor plastice.
În rezumat, analiza versurilor cade în întregime în competen a poeticii, iar aceasta, la
rândul ei, poate fi definitã ca o parte constitutivã i a lingvisticii, care se ocupã de
raporturile dintre func iunea poeticã i celelalte func iuni ale limbajului. În sensul mai larg
al cuvântului, poetica se ocupã de func iunea poeticã, nu numai de poezie, unde aceastã
func iune este suprapusã celorlalte func iuni ale limbajului, dar i în afara poeziei, atunci
când o altã func iune se suprapune fun iunii poetice./.../
148
Jacques DUBOIS, Francis EDELINE, Jean-Marie KLINKENBERG, Philippe MINGUET,
François PIRE i Hadelin TRINON, Descrierea domeniilor; Metalogismele, în
RETORIC GENERAL (ed. fr. 1970), Bucure ti, Ed. Univers, 1974, p. 41, p. 182- 192
Descrierea domeniilor
1.2.1. Domeniul metaplasmelor – Acest domeniu e cel al figurilor care ac ioneaz
asupra aspectului sonor sau grafic al cuvântului i al unit ilor inferioare cuvântului, pe care îl
descompun dup urm toarele modele:
Cuvânt = ansamblu de silabe (vocale i consoane de sprijin) dispuse într-o ordine
pertinent i admi ând repeti ia.
Cuvânt = ansamblu de foneme (sau grafeme) dispuse într-o ordine pertinent i
admi ând repeti ia.
Fonem = ansamblu de tr s turi distinctive ierarhizate, f r repeti ie i f r ordine
linear .
Grafem = ansamblu de tr s turi distinctive (nu înc definitiv formalizate)
1.2.2. Domeniul metataxelor – Este domeniul figurilor care ac ioneaz asupra
structurii frazei. În francez , fraza se define te prin prezen a minim a unor constituen i,
sintagmele. La rândul lor, sintagmele se definesc prin apartenen a morfemelor din care sunt
constituite la clase de morfeme. Sintagmele i morfemele ocup în secven pozi ii date. Vom
avea deci:
Fraz = ansamblu de sintagme i morfeme, dispuse într-o anumit ordine i admi ând
repeti ia.
1.2.3. Domeniul metasememelor – Un metasemem e figura care înlocuie te un semem
prin altul, deci care modific grup rile de seme de gradul zero. Acest tip de figur presupune
c un
Cuvânt = ansamblu de seme nucleare, f r ordine intern i neadmi ând repeti ia.
Într-adev r, semul e o unitate infralingvistic de natur calitativ , iar cuvântul, un
decupaj semantic sau o grupare de seme privilegiat de limbaj. În interiorul cuvântului nu se
poate deci vorbi de repetarea unui sem i nici de existen a unei ordini a semelor.
Dar se poate la fel de bine considera c anumite cuvinte trimit indirect la un
Obiect = ansamblu de p r i coordonate,
i c descompunerea obiectului în p r i (la nivelul referentului) î i are corespondentul
lingvistic (la nivelul conceptelor), ambele descompuneri putând fi desemnate prin cuvinte.
Vom vedea totu i c rezultatele acestor dou descompuneri sunt total diferite.
149
1.2.4. Domeniul metalogismelor – Par ial, acesta e domeniul vechilor „figuri de
gândire” care modific valoarea logic a frazei i care nu sunt, în consecin , supuse
restric iilor lingvistice. Dac nu se poate repeta un sem în interiorul unui cuvânt, în schimb se
poate foarte bine repeta un cuvânt într-o fraz , i a fortiori în unit ile de ordin superior.
Gradul zero al unor asemenea figuri face s intervin , mai degrab decât criteriile corec iei
lingvistice, no iunea de ordine „logic ” a prezent rii faptelor, sau cea a progresiei „logice” a
ra ionamentului.
Fraz = ansamblu de seme grupate în sememe (cuvintele) caracterizate prin ordine i
admi ând repeti ia.
Metalogismele
0. Generalit i
Oricare ar fi defini ia care i se d , i chiar dac i se contest „realitatea”, „realul” îi
apare omului de tiin ca acel „paradis al iubirilor mature” care trebuie mereu reg sit sau
descoperit pentru a-i fixa imaginea exact într-un limbaj a c rui suprem calitate este
obiectivitatea. Omul de litere ca i omul de pe strad , se acomodeaz greu cu respectul
datorat acestei sacrosancte obiectivit i. Fie c îi pare o am gire, fie c îi simte
constrângerile, el nu viseaz decât s i se sustrag . O neag sau o încalc . Se fixeaz când
asupra cuvintelor, când asupra lucrurilor.
Metasememele sunt cele care îi vin în ajutor când e vorba s treac de la o
semnifica ie la alta. Ele „pervertesc” sensul cuvintelor pentru a ne face s credem c un om
nu e un om, ci un leu, un crab sau un vierme. Un motan nu este un motan, ci un împ rat, un
sfinx sau o femeie. Iar poetul, indiferent dac e omul de pe strad sau om de litere, ne face s
credem ceea ce crede el însu i, ne face s vedem ceea ce vrea el s vad i folose te „figurile”
retorice numai pentu a „desfigura” semnele.
Dar, în loc de a „perverti” astfel sensul cuvintelor, în loc de a lucra asupra limbajului,
retoricianul, amator sau profesionist, poate apela direct la obiectivitatea realit ii a a cum
„este” ea, pentru a se separa net de ea i pentru a ob ine efecte din chiar aceast distan are.
0.1. Metasememe i metalogisme
F r îndoial , nimic nu este mai pu in „figurat” decât o expresie de tipul: „Un chat
(motan) est un chat (motan)”. Poate fi v zut aici un fel de deviz a omului de bun-sim . Or,
întrucât bunul sim i norma se presupun reciproc, e u or de observat în ce fel poetul,
involuntar sau cel de meserie, le poate înc lca, gra ie metabolelor, pe amândou . S urm rim,
150
de exemplu, „un prea frumos i blând motan” în mintea lui Baudelaire. Vom vedea imediat c
motanul D-lui Bunsim nu- i va recunoa te semenii.
Dans ma cervelle se promène,
Ainsi qu’en son appartement,
Un beau chat, fort, doux et charmant.
(...)
C’est l’esprit familier du lieu;
Il juge, il préside, il inspire
Toutes choses dans son empire;
Peut-être est-il fée, est-il dieu?
E adev rat c divinizarea pisicii nu este metaforic în anumite contexte socio-
culturale. Dac pentru noi vaca este doar bun de muls, pentru hindu i ea este o fiin divin .
Acela i lucru s-ar putea spune despre orice animal care figureaz într-un bestiar sacru. În
orice caz, în Occidentul secolului al XIX-lea, considerat îndeob te avid de literalitate,
expresia lui Baudelaire, în ciuda formei sale interogative, ar fi fost categoric calificat drept
metaforic . De altfel, metafora devine evident dac se spune „Motanul este un zeu” (A).
S trecem acum la o expresie asem n toare cu cea precedent , în care îns intervine
un demonstrativ sau, cum spun cu juste e logicienii, un „circumstan ial egocentric”. În „Acest
motan este un tigru” (B), metafora se une te cu hiperbola. Metasemem i metalogism se
asociaz în una i aceea i expresie. F r îndoial , avem de-a face cu o metafor pentru c
asist m la un „transfer analogic de denomina ii”, care impune modificând sensul cuvintelor.
Dar este tot atât de limpede c întrebuin area demonstrativului trimite la o situa ie concret ,
adic la o situa ie aflat dincolo de limbaj. Din acest moment, dac analiza referentului arat
c fiin a în discu ie este într-adev r un motan, metalogismul este evident pentru to i, cu
excep ia celui care ine s sublinieze calit ile excep ionale ale motanului. i mai evident
apare metalogismul în paradoxul: „Acesta nu este un motan” (C), dar, pentru a aprecia acest
paradox, e necesar , pe de-o parte, examinarea referentului, pe de alt parte, relevarea c
fiin a în discu ie este cu adev rat un motan în sensul obi nuit al cuvântului.
Aceste trei exemple ne vor permite s în elegem mai bine ce anume distinge
metasememul de metalogism, chiar dac , a a cum (B) o arat , ele pot practic s se afle în
aceea i expresie.
(A). „Frumosul motan” al lui Baudelaire nu era „zân ” sau „zeu” decât pentru poet. i
nu s-a instituit de atunci uzan a de a considera c motanul este zeu sau zân . Dar dac
151
experien a la care Baudelaire se refer ar fi fost comun , dac ea ar fi dep it o circumstan
singular , conceptul de „motan” ar fi fost afectat i metafora s-ar fi impus, cum ar fi putut s-o
fac în alte contexte culturale, pân la a deveni o judecat de existen . În (A) metafora are
rolul pe care i-l fixeaz lingvi tii. Ea este într-adev r acel „factor atât de puternic al
îmbog irii conceptuale” de care vorbe te Benveniste, c ci redistribuie semnifican i i
semnifica i, adic , dac uzajul o ratific , ea impune totodat i o modificare semantic .
(B) (C). Altfel se pune problema în ceea ce prive te metalogismul, fie el „pur”, fie
asociat unui metasemem. El poate modifica viziunea noastr asupra lucrurilor, dar nu
afecteaz lexicul. Dimpotriv , el nu pune în discu ie ipostaza limbii în care se define te. În
momentul în care este perceput, apare i necesitatea de a lua cuvintele în sensul pe care unii îl
numesc „propriu”. În ciuda paradoxului (C), un motan r mâne un motan, dup cum o pip
r mâne o pip , orice ar spune despre asta Magritte. A atribui unei m ri însp imânt toare
calificativul de “binevoitoare” nu modific concep ia noastr despre bun voin . i dac
pentru Théophile Gautier, „cerul este negru, p mântul este alb”, antiteza, constituit din dou
hiperbole, nu schimb cu nimic concep ia noastr asupra culorilor.
În concluzie, metalogismul pretinde cunoa terea referentului pentru a putea contrazice
posibila descriere fidel a acestuia. Pe calea metasememelor asociate, se poate ajunge
întâmpl tor la modificarea sensurilor cuvintelor, dar, în principiu, aceast modificare este
împotriva datelor imediate ale percep iei sau ale con tiin ei. De aceea, se pare c spre
deosebire de metasemem, metalogismul trebuie s con in cel pu in un circumstan ial
egocentric, ceea ce înseamn a recunoa te c nu exist decât metalogisme ale particularului.
Din (B) care, a a cum spuneam, este o expresie mixt , s-ar putea extrage o judecat
universal asupra metaforei, dar nu s-ar putea face aceea i deduc ie în privin a hiperbolei,
pentru c ea nu exist decât în rela ie cu o stare de fapt pe care o neag .
0.2. Retorica veche i retorica general
Dac s-ar raporta terminologia noastr la terminologia vechii retorici, s-ar putea spune
c metasememul este un trop în sensul pe care i-l d Fontanier în al s u Manuel classique
pour l’étude des tropes (Manual clasic pentru studiul tropilor). Dar metalogismul nu este
echivalentul a ceea ce Fontainer nume te „figur ”, dac criteriul acesteia este substituirea
unei expresii prin alta, c ci orice metabol ar fi în felul acesta o „figur ”. Oricare ar fi forma
sa, metalogismul are drept criteriu referin a obligatorie la un dat extralingvistic. În Figures
(Figuri), Gérard Genette a propus, de curând, definirea figurii ca: „distan a între semn i sens
ca spa iu interior al limbajului” (p. 209). Chiar dac am în elege în ce const acest „spa iu”,
acceptând c ar fi metaforic, el nu poate circumscrie i metalogismul. Acesta pretinde, pentru
152
a ne exprima ca Genette, un „spa iu exterior”, afla între semn i referent. Defini ia lui Genette
este prea strâmt , pentru c ea nu concepe „desfigurarea” retoric decât în raport cu uzajul
lingvistic. Or, actul vorbirii, redat contextului s u, dovede te c este posibil, de exemplu, un
paradox, f r a impune nici o abatere în raport cu codul. Nu este obligatoriu s existe „doi
termeni supu i compara iei, dou cuvinte care se combin , un spa iu în care gândirea s se
poat mi ca” (p. 214). Mai mult, nu este deloc necesar ca „cititorul s poat traduce implicit o
expresie prin alta”. Schimbarea de sens i substitu ia, care sunt criterii, respectiv ale tropului
i ale „figurii”, nu justific metalogismul. Degeaba ne surprinde celebru paradox al lui
Magritte („Aceasta nu este o pip ”), el nu reclam nici o traducere i, dac compar doi
termeni, unul dintre ei este o stare de fapt i nu o stare a limbii.
S-ar putea face observa ia c gândirea nu exist f r limbaj i c , prin urmare,
expresia lui Magritte este paradoxal pentu c ea contrazice propozi ia de fapt: „Aceasta este
o pip ”. Dar este limpede c , în ocuren , faptul e cel care conteaz , iar propozi ia nu
reprezint în nici un mod sensul literal al „figurii”, dac suntem de acord cu vechea retoric
în a în elege prin sens literal ceea ce autorul a vrut s spun . Aceast propozi ie este mai ales
ceea ce el ar fi putut s spun dac , în loc de a pune în discu ie realitatea, s-ar fi ocupat de
descrierea ei.
Dac semnele lingvistice nu sunt suficiente pentru a indica metalogismul, no iunile
tradi ionale de sens literal, de uzaj i de abatere nu sunt suficiente pentru a-l explica.
Metalogismul de ine, în consecin , un rol esen ial într-o retoric ce se vrea general i
debarasat de obstacolele epistemologice care au frânat dezvoltarea retoricii tradi ionale. Se
tie cât ar fi de util o retoric în care n-am fi constrân i s recunoa tem în metabol acel sens
literal mereu insesizabil. Le era u or croceenilor s ironizeze sensul „prim” sau „propriu”,
pentru c uzajul care instituie acest sens, i de care metabola este îndrept it s se
îndep rteze, este el însu i constituit din nenum rate abaterri. Dar studiul metasememelor ne
poate da posibilitatea de a respinge obiec iile celor care, fie ei croceeni sau suprareali ti,
refuz s admit c o metabol poate fi traductibil . E bine cunoscut faptul c numai
metasememele cele mai comune î i dezv luie sensul lor literal. Metasememul nu trimite
decât în mod excep ional la un sens propriu. Totu i, el indic adesea c este posibil s se
descopere, prin sensul „figurat”, diverse sensuri înrudite pe care limba standard le-ar accepta
cu mai mult u urin . Când citim:
„Acest calm acoperi pe care p esc porumbei”, nu suntem obliga i s admitem,
conform principiilor vechii retorici, c Valéry a vrut s spun „mare”, ci c ar fi putut spune
„mare”, „ocean” sau orice altceva. Dac , pe de alt parte, vom proceda ca suprareali tii,
153
considerând metafora literal, ne în el m asupra inten iei lui Valéry. „Acoperi ul” pe care ni-l
arat e un acoperi care „pulseaz ”. Nu se poate, decât ignorând sensul poemului, s nu ne
d m seama c el ne vorbe te despre mare, dar despre o mare care ar fi, cum zicea undeva
poetul, „la picioare”, în fa a celui care o contempl .
Croce, Breton i discipolii lor s-ar fi revoltat, f r îndoial , cu mai pu in violen
împotriva imperativului retoric, dac retorica ar fi renun at ea îns i s fie imperativ . Atunci
când se confunda cu arta de a vorbi i de a scrie, st tea în atribu iile ei s prescrie i s
proscrie. Dar e posibil i o retoric f r sfaturi pentru vorbitor sau scriitor, scopul acesteia
fiind doar s identifice într-un discurs pe care psihanali tii l-ar numi „manifest” sensurile
„latente” pe care metabola le sugereaz , repudiindu-le.
Încetând s mai fie o disciplin normativ , retorica poate evalua nu abaterea, ci
abaterile care disting metabola nu de expresia „proprie”, ci de expresiile mai apropiate de
întrebuin area obi nuit .
Acest amendament la teoria abaterii (care ar salva poate catahreza de soarta pe care i-
o rezerv Fontanier i Genette, subliniind c sensul literal nu este decât un sens posibil) nu
este suficient pentru studiul metalogismului. Retorica n-ar mai trebui s pun scriitorului sau
retoricianului Halelor, atât de drag lui Du Marsais, eterna întrebare: „Ce a vrut s spun ?”.
Dar ea nu trebuie nici s se mai limiteze la întrebarea: „Ce ar fi putut s spun dac s-ar fi
supus normelor limbajului în care se exprim ?”. Într-adev r, înc lcarea normei, care poate fi
condi ia suficient a metabolei, nu este i condi ia ei necesar .
Dac celui care exceleaz într-o meserie i se spune „un as”, sensul aceste metafore
este cu atât mai limpede cu cât ea a intrat mai mult în limb . Chiar atunci când metafora era
înc „proasp t ”, ar fi trebuit s fii neghiob ca s confunzi un om excep ional cu o carte de
joc, într-atât literalitatea transp rea în metafor , no iunea de suprema ie servind ca mediant
între expresiile curente i expresia metaforic . Dar când ast zi este desemnat astfel un cretin
notoriu, nici o referire la uzaj nu va eviden ia antifraza. Metasememul poate indica în ce
termeni ar mai putea fi el exprimat, chiar dac traducerea lui ar recurge la o perifraz , în cazul
în care limbajul consacrat, a a cum se întâmpl mai totdeauna, nu posed un echivalent.
Dimpotriv , oricât am investiga lexicul, niciodat nu vom g si echivalentul, chiar
aproximativ, al unui metalogism, pentru simplul motiv c este, în principiu, circumstan ial.
Nu e vorba de un joc de cuvinte, c ci dac i-am atribui un sens propriu, acesta n-ar putea fi
decât un termen intermediar între metalogism i situa ia apropiat .
154
Aplicând briciul lui Occam vechii retorici, Gérard Genette a denun at, pe drept cuvânt
„furia de a numi” care o obseda. Într-adev r, un Lamy, un Du Marsais, un Fontanier,
asemenea lui Linné, au consacrat cea mai mare parte a eforturilor lor unei nesfâr ite
inventarieri a „speciilor” retorice, f r a putea articula clasific rile respective, existând mereu
posibilitatea de a descoperi sau inventa noi „specii”. Dovada e c , la rândul nostru, noi
propunem câteva neologisme pentru analiza retoric . Dar scopul nostru este altul. Nu este
vorba de a descoperi veriga care lipse te, ci de a defini opera iile fundamentale fa de care
figurile i tropii nu sunt decât cazuri particulare. Urm rind exhaustivitatea taxinomic , cei
vechi au pierdut din vedere c deseori e posibil „traducerea” unei metabole, sau, dac vre i,
reducerea la alte metabole. Acest lucru se face cu deosebire sim it mai ales în domeniul
metasememelor, pentru c o metafor , de exemplu, poate fi interpretat ca produsul a dou
sinecdoce. Singura traducere admis pân acum era reducerea la sensul literal, conceput ca o
„substan ” în raport cu care metabolele nu erau decât ni te „accidente”. De altfel,
prejudecata substan ialist se face vinovat i de o alt eroare. O dat recunoscute i denumite
într-un mod convenabil, aceste „accidente” apar ele însele ca „substan iale”. Natura lor e
fixat o dat pentru totdeauna i nu mai este vorba decât de a le insera, corespunz tor, într-un
repertoriu. Se uit astfel c metabolele nu au existen în sine, c nu sunt fiin e naturale i, în
încântarea de a le clasa, se omite îns i construirea lor. Limbajul devine acel „al patrulea
regn” contestat de Bréal, iar metabolele, investite cu o existen independent , ascund, sub
num rul lor impresionant, legile care le guverneaz .
Infla ia verbal a vechilor autori de retorici a complicat mult problema distingerii
tropilor de figuri. Pentru a o clarifica ar ajunge s consider m limbajul din perspectiva
func iei sale referen iale. Conteaz prea pu in faptul c un metasemem are uneori valoarea
unui metalogism. Nu are importan nici faptul c oric rui metasemem i se poate aplica o
procedur metalogic . Într-o expresie care ne izbe te prin echivocul ei, esen ialul este de a
putea distinge metasememeul de metalogism. Metabolele nu sunt nici „specii”, nici
„monade”. Metalogismele sunt proceduri, opera ii, manevre care pot dubla opera ia
metasemic i care pot, de asemenea, de i aceasta se întâmpl rar, s fac abstrac ie de
metasemem.
Ca s lu m un exemplu elocvent, tim cu to ii cât este de greu s ne d m seama ce
„vrea s spun ” o t cere. Totu i, dac unele t ceri sunt mai gr itoare decât cuvintele, dac ele
nu înseamn numai simpla absen a cuvintelor, t cerea poate deveni o adev rat metabol .
Marca ei, efectul ei sunt adesea u or de recunoscut, mai greu este s spunem în ce const ea.
Când e mormântal , complice sau obstinat , ea are un anume sens, uneori chiar foarte adânc.
155
Cu toate acestea, rareori ea poate fi traductibil în felul în care cei vechi în elegeau acest
lucru. Sensul „propriu” nu e decât posibil i de cele mai multe ori nu ajungi s sondezi nici
m car aceast posibilitate. Iar când o po i face, o faci recurgând aproape tot timpul la
referent. Desigur, ea poate vorbi de existen a t cerilor metasemice, pe care o explic
cunoa terea uzajului i a contextului strict lingvistic. Când, de exemplu, într-un text ad usum
delphini sunt omi i anumi i termeni considera i prea îndr zne i, cititorul avertizat restabile te
cu u urin originalul, c ci uzajul admite asemenea manevre i în acest caz abia dac se poate
vorbi de o metabol . Dar în majoritatea cazurilor, t cerea nu- i dezv luie sensul decât prin
apelul la referent. Pentru a în elege t cerea unui avocat, a unui acuzat sau a unui flecar
oarecare, pentru ca metabola s poat fi perceput , trebuie ca referentul s indice ceea ce s-ar
fi putut spune i nu s-a spus. T cerea nu modific în nici un fel codul. i cum ar putea s o
fac ? Nu modific nici uzajul, c ci acesta nu stabile te în mod strict când e „normal” s
intervin t cerea. Poate când nu este nimic de spus, dar în acest caz t cerea nu mai este o
metabol . Ea nu devine o metabol decât în cazul unei omisiuni i nu e în eleas ca
metalogism decât dac omisiunea nu împiedic s se în eleag ceea ce s-ar fi putut spune.
Sensul ei „propriu”, dac ne mai putem exprima astfel, depinde atunci esen ialmente de
situa ia manifestat pe care o impune.
Aceea i constatare e valabil i pentru litot , pe care noi o consider m un metalogism.
Cuvintele Chimenei au putut, intrând în uzaj, s treac drept metasemem. Pentru cel informat,
„a nu urî” poate însemna „a iubi”. Trebuie spus c expresia se impune ca litot în vorbirea
Chimenei, pentru c noi îi cunoa tem dragostea pentru Rodrique. Degeaba s-ar relua litota în
chiar termenii lui Corneille, ea nu va putea fi respectat ca atare decât dac sunt cunoscute
sentimente la care expresia se refer . Metasememele, e drept, pot impune aceea i
metodologie. În special, metafora in absentia nu apare ca metafor decât dac referentul ei
este cunoscut. „E un tigru” nu e metafor decât dac se face aluzia la un om sau la un anumit
fel de benzin . În fa a cu tii felinelor se poate spune: „este un tigru”, f r a c dea în retoric .
Oricum, dac metasememul pretinde o dep ire a limbajului, aceasta nu este decât o opera ie
care dezv luie metabola. Dac Pascal ar tr i acum i i-ar comunica „cuget rile” unui prieten,
el ar putea spune despre un om care trece, pe un ton în care triste ea i mândria se împletesc:
„Acest om pe care-l vezi nu este poate decât o trestie, dar e o trestie gânditoare”. El va
întrebuin a astfel metalogismul, cu unicul scop de a impune o modificare semantic . Metafora
omul-trestie s-a emancipat de acum înainte de orice situa ie concret , conceptul de fragilitate
servind ca termen mediant, f r s mai fie nevoie de o raportare la referent. În Exercises de
style (Exerci ii de stil), Raymond Queneau relateaz acela i fapt divers într-o mie de feluri.
156
Una din povestirile sale se intituleaz Litotes (Litote) i s-ar putea crede, în conformitate cu
principiile vechii retorici, c aceste litote au un sens literal, din moment ce în Notations
(Nota ii) însu i autorul se oblig s -l fixeze. Putem observa îns c aceste Notations nu au
alt finalitate decât aceea de a ne prezenta faptul divers. Ele sunt literale în sine. Queneau nu
ofer aici decât un punct de vedere printre altele posibile i care ar putea fi considerat,
conven ional, ca descrierea „simpl i comun ” a faptelor prezentate. De fapt, chiar dac
expresia e „simpl i comun ”, nu e sigur c s-ar putea recunoa te în aceste „Notations”
descrierea fidel a faptelor în cauz , cum ar fi f cut-o Du Marsais. Ca s ne convingem de
aceast fidelitate, ar fi trebuit s asist m noi în ine la evenimentele despre care este vorba.
Litota nu exist decât pentru c Queneau o vrea. F r referent, nu putem afirma dac nu avem
cumva de-a face, aici, cu o hiperbol sau cu un paradox. Dimpotriv , când „tipul” din
Notations, tân rul „care nu avea un aer prea inteligent” din Litotes, este prezentat în
Métaphoriquement (Metaforic) ca un „pui cu gât gola ”, recunoa tem metafora, pentru c
tim, f r s fie nevoie s mai verific m, c un om nu e un pui. De altfel, faptul c pentru
vulg anumi i oameni sunt puii care asigur domnia ordinei publice, confirm ca aici e vorba
de o simpl chestiune de cuvinte, c ci nu trebuie s vedem un poli ist pentru a ti c nu e o
galinacee.
Nimeni nu ne opre te s lu m metafora lui Queneau ad literam i s consider m c
eroul din Exercices de style este un pui. Pe de alt parte, dac consider m Notations ca pe o
dare de seam fidel , putem spune c Litotes î i merit numele. Oricum ar fi, aceste exemple
arat c nu este totdeauna suficient i c uneori nici nu e necesar s m sur m „distan a între
semn i sens”. Sensul literal, obsesie a vechii retorici, poate s nu fie decât o treapt unde nu
g sim neap rat sensul metabolei.
În practic , metasememele i metalogismele sunt atât de intim legate, încât exist
tendin a de a le confunda, dar, nu mai pu in, exist i interesul de a le distinge.
157
Solomon MARCUS, Figurile poetice, în
POETICA MATEMATIC , Ed. Academiei Române, Bucure ti,1970, p.145-150.
Figurile poetice, ca abateri de la limbajul tiin ific
În stadiul actual al cercetãrii structurale a limbajului poetic, existã o discrepan ã între
numãrul mare de studii la nivelul analizei de text i numãrul mic al cercetãrilor situate la un
nivel mai înalt de abstractizare, la care sã se modeleze logic aspectele sale fundamentale. Cea
mai obi nuitã reprezentare aproximativã a limbajului poetic i, în special, a figurilor poetice
este aceea a abaterilor de la normã. De i insuficien a acestei reprezentãri a fost deseori
relevatã în ultima vreme, teoriile propuse în loc n-au fãcut decât sã introducã - cum s-ar
spune pe u a din dos - tot abaterile de la normã.
Uneori s-a observat cã, în numeroase cazuri, nu tim care este norma. Alteori s-a atras
aten ia asupra faptului cã reprezentarea limbajului poetic ca o simplã abatere, ca o deviere de
la limbajul cotidian, corespunde destul de bine poeziei clasice pe care vechea retoricã o vedea
ca o împodobire a limbajului natural, dar este inadecvatã poeziei moderne, al cãrei limbaj este
esen ial deosebit de limbajul având drept unicã func ie pe aceea de comunicare. Aceste critici
ni se par legitime, dar explicarea i consecin ele lor urmeazã abia sã fie dezvoltate. Limbajul
cotidian este, în fapt, a a cum observãm i în capitolul II, rezultatul unei îmbinãri specifice de
elemente ale limbajului tiin ific i elemente ale limbajului figurat sau chiar poetic; caracterul
eterogen al limbajului cotidian îi conferã acestuia o anumitã complexitate. Este deci clar cã
natura limbajului cotidian nu poate fi elucidatã decât dupã ce se întreprinde investigarea
acelor limbaje din care limbajul cotidian î i procurã elementele: limbajul tiin ific i limbajul
poetic. A lua ca normã, în studiul limbajului poetic, situa ia existentã în limbajul cotidian,
înseamnã a dori sã studiezi ceea ce este mai simplu cu ajutorul a ceea ce este mai complicat,
înseamnã deci a adopta un demers invers celui pe care tiin a îl adoptã i care constã în
studiul fenomenelor mai complexe pe baza rezultatelor ob inute în studiul fenomenelor mai
pu in complexe. Pentru a fi consecven i cu metodologia naturalã a cercetãrii tiin ifice,
trebuie deci sã studiem mai întâi limbajul tiin ific i limbajul poetic (a a cum se procedeazã
în capitolul IV). Deoarece limbajul tiin ific, mai cu seamã în forma sa supremã - aceea a
limbajului matematic - are o structurã pronun at logicã i discretã, stereotipã i standardizatã
(a a cum rezultã din capitolul III), este firesc ca tocmai el, limbajul tiin ific, sã constituie
punctul de plecare, punctul de reper în raport cu care se studiazã limbajul poetic. Dealtfel,
tocmai acest punct de vedere a fost adoptat în capitolele II i IV. Este natural ca acela i punct
158
de vedere sã fie adoptat i în capitolul de fa ã. A adar, în rolul obi nuitei norme în raport cu
care se apreciazã gradul de deviere a figurilor poetice se va lua situa ia existentã în limbajul
tiin ific. Acest punct de vedere ar putea sã parã unora nefiresc, deoarece limbajul tiin ific ne
este mai pu in familiar decât limbajul cotidian, considerat de obicei ca normã, ca termen de
apreciere a limbajului figurativ. Însã aceastã situa ie privilegiatã a limbajului cotidian prive te
aspectul intuitiv, nu i pe cel tiin ific. Structura limbajului tiin ific este profund matematicã,
în timp ce structura limbajului cotidian rãmâne totdeauna sub influen a unui mare numãr de
factori empirici, alogici. Luând ca termen de referin ã un limbaj cu un pronun at caracter
logic i discret, i devierile de la acest limbaj vor putea fi mai u or apreciate din punctul de
vedere al structurii lor logice, vor putea fi uneori mãsurate cu deosebitã fine e, prin folosirea
unor instrumente matematice adecvate. De fapt, din punct de vedere practic, în multe studii
de poeticã relative la opere bine determinate, aprecierea figurilor poetice ia, în mod implicit,
ca termen de referin ã, limbajul tiin ific, de i, în mod explicit, se reclamã de la norma
reprezentatã de limbajul cotidian. Putem spune deci cã, de cele mai multe ori, punctul de
vedere adoptat aci nu face decât sã transforme într-o situa ie explicitã i de drept anumite
practici implicite ale cercetãtorilor în domeniul poeticii.
Cinci puncte de vedere în clasificarea abaterilor
Limbajul poetic, vãzut ca o deviere de la o anumitã normã, a fãcut obiectul unui
numãr considerabil de investiga ii, începând cu Poetica lui Aristotel i pânã în zilele noastre.
Abaterile de la normã pot fi clasificate în mai multe feluri: a) Din punctul de vedere al
opozi iei local-global; b) din punctul de vedere al sensului în care ele sunt dirijate (Saporta);
c) din punctul de vedere al pozi iei normei fa ã de textul considerat (Levin); d) din punctul de
vedere al nivelului lingvistic la care are loc abaterea; e) din punctul de vedere al faptului dacã
este afectatã selec ia sau combinarea elementelor (R. Jakobson - I. Fonagy).
Dupã criteriul a) al opozi iei local-global, abaterile pot fi locale sau globale. Cele
locale privesc un termen sau o parte determinatã a textului, cele globale privesc întregul text.
Astfel, folosirea unei metafore constituie o abatere localã, în timp ce frecven a anormal de
mare sau de micã a unui sunet într-o poezie constituie o abatere globalã. Abaterile globale au
de obicei un caracter statistic.
Dupã criteriul b) al dirijãrii, abaterile sunt de douã feluri, dupã cum ele provin din
suspendarea unor restric ii existente în normã (abateri negative) sau din introducerea unor
restric ii suplimentare, fa ã de cele existente în normã (abateri pozitive). Cele mai multe
abateri negative provin din încãlcarea gramaticalitã ii. A a se întâmplã de exemplu, în versul
159
eminescian i-ncepu încet sã sune / Fermecat i dureros, / Inima-i cre tea de dorul / Al
strãinului frumos. Un exemplu tipic de abatere pozitivã în poezie îl constituie rima.
Dupã criteriul c) al pozi iei normei fa ã de textul studiat, deosebim abateri interne,
adicã fa ã de norma care guverneazã cea mai mare parte a textului, i abateri externe, adicã
fa ã de o normã existentã dincolo de limitele textului analizat. Astfel, în poezia „Singur" din
ciclul „Scântei galbene" al lui George Bacovia, fiecare vers este format din 9 silabe, cu
excep ia versului „În mii de fluiere cântã", format doar din 8 silabe. Putem interpreta acest
fapt ca o abatere internã de la norma de 9 silabe pe vers, existentã în cea mai mare parte a
poeziei. În acela i timp, observãm cã, în timp ce versul „În mii de fluiere cântã" este alcãtuit,
din punct de vedere ritmic, dintr-un amfibrach, un dactil i un troheu, toate celelalte versuri
ale poeziei sunt alcãtuite din câte trei iambi i un amfibrach: „Odaia mea mã înspãimântã/
Cu brâie negre zugrãvitã / Prin noapte, toamna despletitã / În mii de fluiere cântã". Primele
trei versuri au structura ritmicã U-U-U-U-U, în timp ce ultimul are structura U-U-UU-U.
Avem astfel o a doua abatere internã, privind de astã datã structura ritmicã a poemului.
În ceea ce prive te abaterile externe, aici intrã toate constringerile prozodice, precum
i unele fapte cu caracter grafic, cum ar fi scrierea cu literã mare a fiecãrui început de vers,
dispunerea versurilor pe strofe etc. Toate aceste fapte sunt abateri fa ã de norma existentã în
limbã.
Este vizibil cã, în discutarea abaterilor interne, am dat normei o accep iune pur
statisticã; norma unei opere este totalitatea fenomenelor cu o frecven ã superioarã lui 1/2 în
acea operã. Este aici o accep iune destul de diferitã de aceea preconizatã în introducerea la
capitolul de fa ã. Ar exista i o altã posibilitate, pe care nu o discutãm aici; aceea de a
considera ca normã internã abstrac iunea care rezultã din trecerea la gradul zero al textului
operei, în sensul în care aceastã expresie este folositã de Roland Barthes. Orice text poetic î i
are un text tiin ific subiacent, ob inut prin desprinderea cuvintelor din starea lor de gra ie
(pentru a folosi o expresie sugestivã a lui Lucian Blaga) i readucerea lor în „starea de
relaxare", în ipostaza nonfigurativã.
Abaterile, din punctul de vedere al nivelului lingvistic
Sã trecem acum la criteriul d) al nivelului lingvistic la care se manifestã abaterea. Aici
distingem cinci tipuri de abateri, dupã cum ele se manifestã la nivel grafic, fonologic,
morfologic, sintactic sau semantic. Ca exemple de abateri la nivel grafic avem dispunerea
textului poetic în versuri, scrierea cu literã mare a fiecãrui început de vers, a ezarea versurilor
în strofe. Dintre abaterile la nivel fonologic citãm alitera iile, asonan ele i rimele.
160
Samuel R. Levin i-a exprimat îndoiala asupra interesului pe care 1-ar prezenta
structura morfologicã din punct de vedere poetic, de aceea el nici nu considerã nivelul
morfologic drept unul dintre nivelurile posibile de manifestare a abaterilor de la normã. El
afirmã textual: „It does not appear to me that the morphological structure of poetic language
is especially interesting from the point of view of deviation". (N-am impresia cã structura
morfologicã a limbajului poetic prezintã un interes deosebit din punctul de vedere al
devierii.). Este posibil ca, pentru limba englezã, limbã cu o structurã morfologicã sãracã,
abaterile la nivel morfologic sã fie neînsemnate; în limbile flexionare însã, ele nu pot fi
neglijate. Astfel, în limba românã, întâlnim numeroase abateri la nivel morfologic în versurile
lui Eminescu. Un numãr mare de exemple de acest fel sunt date în articolul acad. Al. Rosetti
i al lui I. Ghe ie. i mai semnificativ ni se pare faptul cã, uneori, existen a unui întreg poem
stã sub semnul abaterilor la nivel morfologic. A a se întâmplã în amplul poem „Cîntecul
berzei", al lui Ion Gheorghe. Iatã câteva spicuiri din acest poem: Haide i fra ilor sã cântãm
despre voi / Ca i când n-a i fi muri i, sau: Cum rãspunde-voi arpelui / Când eu însumi nu
te-am lãudat la prânz, la jumãtatea sacului de sãmân ã / când eu însumi nu te-am lãudat,
oame ? / Nu se plânge viilor cât se plânge mor ilor, / viilor si pomilor, copacilor i copacelor
/ nu se plânge stejarului i stejarei / cât se plânge scândurilor dintru ei / nu se plînge
fructului i fructei, / cât se plânge cenu ei din ele, sau: Îngãduie arpe, i pricepe firea /
acolo-i taina mea, pieire ie / în nici-o zodie nu se umblã singur: fagul are fagã, ulmul ulmã /
cire ul cu cire i a se sfãtuie te, / zmeul cu zmeuri a, fagul cu faga, / grâul cu grâna, sângerul
cu sângera / cum se las zodiile-n luna martie: / stã femeia la un capãt al lucrului i plânge /
a teptarea lucrului pereche, sau, în sfâr it, De ce e ti tu stejara stejarului / i zmeura
zmeurului i faga fagului ?
Un exemplu de abatere la nivel sintactic întâlnim în poezia „Schi ã pentru un
autoportret" de Alexandru Philippide. Aici, toate versurile sunt propozi ii declarative, cu
excep ia a trei versuri, de naturã interogativã-exclamativã: Singur ? Ce vorbã lipsitã de-
n eles. / Sunt tu i el i voi atît de des / De-atîtea ori Sfinx i Edip. Avem aici o abatere
internã la nivel sintactic, deoarece ea are loc în raport cu o normã existentã chiar în cadrul
poemului.
Alte tipuri de abateri
Însã cele mai numeroase abateri de la normã întâlnite în poezie sunt cele la nivel
lexical. Aici intrã câteva dintre cele mai importante figuri poetice, dintre care se deta eazã
metafora i metonimia.
161
Este, poate, interesant de observat cã, de i abaterile la nivel lexical sunt cele mai
frecvente, existã poeme de o mare putere emotivã, din care aceste abateri lipsesc cu
desãvâr ire, cel pu in sub aspect local. În aceastã situa ie se aflã poezia lui Jacques Prevert
„Le déjeuner du matin". Referindu-se la poemele lipsite de tropi lexicali, Roman Jakobson
observã cã „sãrãcia tropilor lexicali este astãzi echilibratã de o profuziune de tropi i de figuri
gramaticale". Trebuie sã constatãm cã din poemul citat al lui Prevert lipsesc nu numai
abaterile lexicale cu caracter local, ci i orice abatere morfologicã sau sintacticã cu caracter
local. Acest fapt este semnificativ pentru simplitatea mijloacelor cu care Jacques Prevert
stârne te emo ia poeticã.
Nici unele poezii ale lui Bacovia („Fanfarã" i „Unei fecioare" din ciclul „Scântei
galbene", „Destul" din ciclul „Cu voi") nu sunt departe de situa ia semnalatã mai sus.
În ceea ce prive te criteriul e), distingem abateri sintagmatice (în timp) i
paradigmatice (în cod), dupã cum ele afecteazã axa combinãrii sau axa selec iei. Abaterile de
topicã sunt exemple tipice de abatere sintagmaticã, în timp ce înlocuirea unei categorii
gramaticale prin alta, neobi nuitã în contextul dat (a singularului prin plural, a trecutului, prin
prezent, a substantivului prin adjectiv etc.) este o abatere paradigmaticã.
162
Gérard GENETTE, Figuri, în
FIGURI (ed. fr. 1972), Ed. Univers, Bucure ti,1978, p. 85-99 (fragmente)
Figuri
(...) „Nu gândesc mai bine decât Pradon i Coras, spune Racine, dar scriu mai bine ca
ei”. Exist o „gândire”, adic un sens, care este comun atât poe ilor buni, cât i celor pro ti,
i care se poate exprima printr-o mic fraz uscat i plat ; i exist un mod de a o reda
(Domairon), care determin întreaga diferen . Vedem c aici, între liter i sens, între ceea
ce poetul a scris i ceea ce a gândit se creeaz o distan , un spa iu care, ca orice spa iu,
posed o form . Numim aceast form figur i vor fi tot atâtea figuri câte forme vom putea
g si pentru spa iul de fiecare dat creat între linia semnificantului (la tristesse s’envole) i cea
a semnificatului (le chagrin ne dure pas), care, evident, nu este altceva decât un alt
semnificant dat ca literal. „Discursul, care nu se adreseaz decât inteligen ei sufletului, nu
este, chiar dac îl consider m din punctul de vedere al cuvintelor care îl transmit sufletului
prin sensuri, un corp propriu-zis: el nu are deci propriu-zis o figur . Dar are totu i, în
diferitele sale feluri de a semnifica i de a exprima, ceva analog cu diferen ele de form i de
tr s turi existente în adev ratele corpuri… Figurile discursului sunt tr s turile, formele sau
întors turile… prin care discursul… se dep rteaz mai mult sau mai pu in de ceea ce ar fi fost
exprimarea simpl i comun ” (Fontanier).
Spiritul retoricii se afl în întregime în aceast con tiin a unui hiatus posibil între
limbajul real (cel al poetului) i un limbaj virtual (cel care ar fi folosit exprimarea simpl i
comun ) pe care este de ajuns s -l restabilim prin gândire pentru a delimita un spa iu de
figur . Acest spa iu nu este vid: el con ine de fiecare dat un anume mod al elocven ei sau al
poeziei. Arta scriitorului ine de felul în care el deseneaz limitele acestui spa iu, care este
scopul vizibil al Literaturii.
S-ar putea obiecta c stilul figurat nu reprezint întregul stil, i nici m car întreaga
poezie, i c retorica mai cunoa te de asemenea ceea ce ea nume te stilul simplu. Dar la drept
vorbind, acesta nu e decât un stil mai pu in ornamentat, sau mai curând, ornat mai simplu,
având i el, ca i lirismul i epopeea, figurile sale consacrate. Cât despre absen a riguroas de
figuri, ea exist în mod efectiv, dar este în retoric ceea ce am numit ast zi un grad zero,
adic un semn definit prin absen a de semn, i a c rui valoare este prefect recunoscut .
Sobrietatea absolut e expresiei este marca unei extreme eleva ii a gândirii: „Sentimentele
sublime sunt întotdeauna redate prin expresia cea mai simpl ” (Domairon). B trânul Hora iu
spune cu simplitate: „S moar ”, Medeea spune: „Eu!”, Geneza spune: „ i se f cu lumin ”.
163
Nimic mai marcat decât aceast simplitate: este figura îns i, cu des vâr ire obligatorie, a
sublimului. Obligatorie i rezervat : s-o folose ti ca s exprimi sentimente sau situa ii mai
pu in elevate ar fi o lips de gust. Se tie, dup exemplul lingvisticii, c acest fenomen al
gradului zero, când o absen de semnificant indic limpede un semnificat cunoscut, este
semnul infailibil al existen ei unui sistem: e nevoie de un cod organizat de alternan e vocalice
pentru ca lipsa vocalei s aib o func ie distinctiv . Existen a unei figuri zero, având valoare
de figur a sublimului, arat c limbajul retoricii este îndeajuns de saturat de figuri pentru ca
un loc vid s desemneze un sens plin: retorica este un sistem al figurilor.
Statutul figurii n-a fost totu i întotdeauna clar în spiritul tradi iei retorice. Cu începere
din Antichitate, aceasta define te figurile ca fiind moduri de a vorbi îndep rtate de cele
naturale i obi nuite, sau (dup cum am v zut la Fontanier), simple i comune; dar în acela i
timp ea recunoa te c nimic nu e mai comun i mai obi nuit decât folosirea figurilor, i,
pentru a relua formula clasic , se fac mai multe figuri de stil într-o zi de târg la Hal decât se
fac în mai multe zile de adun ri academice. Figura este o abatere în raport cu uzajul, care
abatere este totu i consacrat de uzaj: iat paradoxul retoricii. Dumarsais, care a sim it mai
mult decât oricare altul aceast dificultate, nu se înc p âneaz în aceast direc ie, ci mai
curând cedeaz , terminând printr-o defini ie care e o m rturisire de înfrângere: „(Figurile) au
mai întâi acea proprietate general care se potrive te tuturor frazelor i tuturor combina iilor
de cuvinte, i care const în a semnifica ceva în virtutea construc iei gramaticale; dar
expresiile figurative cunosc i o modificare particular care le este proprie, i tocmai în
virtutea acestei modific ri particulare facem din fiecare fel de figur o specie aparte.” Sau:
„Figurile sunt moduri de a vorbi ce se disting de celelalte printr-o modificare particular care
face ca fiecare s fie redus la specie aparte i care le face sau mai vii, sau mai nobile, sau
mai pl cute decât modurile de a vorbi ce exprim acela i fond de gândire f r s prezinte o
modificare particular ”. Altfel spus: efectul figurilor (vivacitate, noble e, agrement) este u or
de calificat, dar fiin a lor nu poate fi desemnat decât prin aceea c fiecare figur este o figur
aparte, i c figurile în general se deosebesc de expresiile non-figurate prin faptul c prezint
o modificare particular , numit figur . Defini ie aproape tautologic , dar nu chiar în
întregime, din moment ce explic fiin a figurii prin faptul de a avea o figur , adic o form .
Expresia simpl i comun nu are form , în timp ce figura are: iat -ne revenind la defini ia
figurii ca distan dintre semn i sens, ca spa iu intern al limbajului.
Într-adev r, orice fraz , chiar i cea mai simpl i mai comun , orice cuvânt, chiar i
cel mai obi nuit, au o form : sunetele se succed într-un anumit mod (într-o anumit ordine)
164
pentru a forma acel cuvânt, iar cuvintele, pentru a forma acea fraz . Dar acea form este pur
gramatical , ea intereseaz morfologia, sintaxa, dar nu retorica. Din punctul de vedere al
retoricii, cuvântul corabie, propozi ia te iubesc nu au form , nu comport nici o modificare
particular . Faptul retoric începe în momentul în care pot compara forma acestui cuvânt sau a
acestei fraze cu cea a unui alt cuvânt sau a unei alte fraze care ar fi putut fi folosite în locul
lor, i pe care putem considera c le înlocuiesc. Ca i corabie sau te iubesc, pânz sau nu te
ur sc nu au în ele însele o form retoric . Forma retoric – figura – const în folosirea
cuvântului pânz pentru a desemna o corabie (sinecdoc ), sau a propozi iei nu te ur sc
pentru a semnifica dragostea (litot ). Astfel, existen a i caracterul figurii sunt în mod absolut
determinate de existen a i caracterul semnelor virtuale cu care eu compar semnele reale,
afirmându-le echivalarea semantic . Bally va spune c expresivitatea tulbur linearitatea
limbajului, f când perceptibil prezen a unui semnificant (pânz ) i totodat absen a unui alt
semnificant (corabie). Dealtfel i Pascal afirmase c : „Figura e purt toare de absen i de
prezen ”. Un semn sau o suit de semne lingvistice nu alc tuiesc decât o linie, i aceast
form linear face obiectul gramaticii. Forma retoric este o suprafa , cea pe care o
delimiteaz cele dou linii ale semnificantului prezent i ale semnificantului absent. Doar
astfel poate fi interpretat defini ia ezitant a lui Dumarsais: numai expresia figurativ este
prev zut cu o form , pentru c numai ea închide un spa iu (...)
(...) Figura nu e deci nimic altceva decât un sentiment al figurii, i existen a sa
depinde în întregime de con tiin a pe care o cap t sau nu cititorul în leg tur cu
ambiguitatea discursului ce i se propune. Sartre va observa c sensul unui obiect literar nu
este con inut în cuvinte, „de vreme ce, dimpotriv , el este cel care ne permite s în elegem
semnifica ia fiec ruia dintre ele”1. Acest cerc hermeneutic exist i în retoric : valoarea unei
figuri nu e dat în cuvintele care o compun, din moment ce ea depinde de o distan (écart)
între aceste cuvinte i cele pe care cititorul le percepe mental dincolo de ele „într-o perpetu
dep ire a lucrului scris”. Se în elege c acest statut esen ialmente subiectiv nu poate s
satisfac exigen a de certitudine i de universalitate a spiritului clasic. De unde i nevoia de a
fixa spiritele stabilind un consens general. Instrumentul consensului va fi codul retoricii, care
const mai întâi dintr-o list , f r încetare remaniat , dar întotdeauna socotit drept
exhaustiv , a figurilor admise, apoi dintr-o clasificare a acestora dup form i dup valoare,
1 Situations, II, p. 94.
165
i ea supus unor neîncetate modific ri, dar care va fi tot mai mult organizat într-un sistem
coerent i func ional.
Nu e vorba s urm rim aici, de la un tratat de Retoric la altul, evolu ia acestui sistem.
Ar merita totu i ca studierea lui s fie cândva întreprins , c ci ea ne-ar înv a multe despre
istoria reprezent rilor lumii i ale spiritului în timpul întregii epoci clasice, de la Aristotel i
pân la La Harpe. Clasificarea cea mai aparent se refer la formele afectate: figuri de cuvinte
considerate în ceea ce prive te semnifica ia lor sau tropi, figuri de cuvinte considerate în ceea
ce prive te forma lor sau figuri de dic ie, figuri referitoare la ordinea i la num rul cuvintelor
din fraz sau figuri de construc ie, figuri referitoare la „alegerea i potrivirea cuvintelor”
(Fontanier) sau figuri de elocven , figuri referitoare la un întreg enun sau figuri de gândire;
pot fi apoi introduse subdiviziuni în aceste diferite grupe: astfel, Fontanier î i împarte figurile
de elocven în figuri prin extensie, ca epitetul, prin deduc ie, ca sinonimia, prin leg tur , ca
abrup ia, care este o leg tur -zero, prin consonan , ca alitera ia; acela i Fontanier împarte
metonimiile sau tropii prin coresponden (Jackobson va spune: prin contiguitate) în
metonimii de cauz (Bachus pentru vin), de instrument (o pan m iastr pentru un bun
scriitor), de efect (r zbunarea mâinii), de con inut (Cerul pentru Dumnezeu), de loc de
origine (Porticul pentru filosofia stoic ), de semn (Tronul pentru monarhie), privitoare la
fizic (inima pentru iubire), patronale (Pena ii pentru cas ), ale lucrului (peruca pentru omul
care o poart ). Acest tip de clasament este de ordin pur logic, el nu indic nimic asupra
valorii semnificante a figurilor sau grupurilor de figuri considerate. Un alt tip, care ne
intereseaz mai mult aici, este de ordin semiologic: el const în a distinge figurile unele de
altele, fixând fiec ruia o valoare psihologic exact , în func ie de caracterul devierii impuse
expresiei. Aceast valoare este dat (ca s anticip m asupra vocabularului stilisticii moderne)
fie ca impresiv (o anume figur urmeaz s provoace un anume sentiment), fie ca expresiv
(o anume figur este dictat de un anume sentiment), fie, de preferin , ca fiind totodat i
una, i alta, din moment ce este postulat acordul dintre starea de spirit a autorului, sau a
personajului, i cea a cititorului: „De vreme ce nu vorbim aproape niciodat decât pentru ca
s ne comunic m sentimentele i ideile, e evident c , pentru ca discursul nostru s fie eficace,
trebuie s -l figur m, adic s -i d m caracteristicile sentimentelor noastre” (Lamy). E vorba
deci de o semiologie incon tient sau mascat , din moment ce ea traduce semnifica iile în
termeni de determinism, prezentând sensurile drept cauze i/sau ca efecte. Cartezianul Lamy
e f r îndoial retoricul francez care a împins cel mai departe interpretarea psihologic
(afectiv ) a figurilor, ajungând s caute în fiecare dintre ele „caracterul”, adic semnul unei
pasiuni distincte: exist tot atâtea figuri câte simptome. Elipsa: o pasiune violent vorbe te
166
atât de repede, încât cuvintele nu o pot urma. Repeti ia: omului pasionat îi place s se repete,
iar omului mânios s loveasc de mai multe ori. Hipotipoza: prezen a obsedant a obiectului
iubit. Epanortoza: omul pasionat î i corecteaz neîncetat vorbirea pentru a-i spori for a.
Hiperbata (inversiunea): emo ia r stoarn ordinea lucrurilor, deci i ordinea cuvintelor.
Distribu ia: sunt enumerate p r ile ce alc tuiesc obiectul pasiunii. Apostrofa: omul emo ionat
se r suce te în toate p r ile c utând pretutindeni ajutor etc. Al i autori acord mai pu in
importan afectivit ii, i mai mult gustului, spiritului, imagina iei. Sco ianul Hugh Blair,
care se pronun hot rât pentru originea natural a figurilor („Ele fac parte din limbajul pe
care Natura îl inspir tuturor oamenilor”, spune el, aducând drept dovad abunden a tropilor
în limbile „primitive”: „Când un ef indian inea o cuvântare în fa a tribului s u, el folosea
din bel ug metafore mult mai îndr zne e chiar decât cele pe care le afli în oricare dintre
poemele epice publicate în Europa”), propune o împ r ire în figuri ale imagina iei i figuri ale
pasiunii. Dumarsais vede originea tuturor sensurilor figurate în gustul care îndreapt
imagina ia spre detalii: „Numele ideii accesorii este adesea mai prezent în imagina ie decât
cel al ideii principale, iar ideea accesorie, desemnând obiectul prin mai multe elemente ale
conjuncturii, îl înscrie în chip mai agreabil i mai energic”. i în acest caz, fiecare variant a
sistemului implic un întreg decupaj al lumii i ine de o întreag filosofie.
R mâne de l murit o problem esen ial : de ce figura semnific mai mult decât expresia
literal ? De unde provine acest surplus de sens i faptul c , de pild , ea poate desemna nu numai
un obiect, un fapt, un gând, ci i valoarea lor afectiv sau demnitatea lor literar ? Tehnica acestor
impuneri de sens poate fi redus la ceea ce semiologia modern nume te o conota ie. Când
folosesc cuvântul voile pentru a desemna o pânz de corabie, aceast semnifica ie este arbitrar
(nu exist nici un raport natural între cuvânt i lucru, care sunt legate între ele printr-o simpl
conven ie social ), abstract (cuvântul desemneaz nu un lucru, ci un concept) i univoc
(desemnarea acestui concept este lipsit de ambiguitate): avem de-a face aici cu o simpl
denota ie. Dar dac folosesc acela i cuvânt, voile, pentru a desemna, prin sinecdoc (parte pentru
întreg), o corabie, aceast semnifica ie este mult mai bogat i mai complex : ea este ambigu , de
vreme ce se refer deopotriv , literal, la pânz , i ca figur , la corabie, vizând deci întregul prin
mijlocirea p r ii; ea este concret i motivat , de vreme ce alege pentru desemnarea cor biei un
detaliu material, o „idee accesorie”, i nu ideea principal , i, de asemenea, pentru c alege un
anumit detaliu (pânz ) mai degrab decât un altul (coca sau catargul). Aceast motiva ie, ce difer
pentru fiecare tip de figur (printr-un detaliu la sinecdoc , printr-o asem nare la metafor , printr-o
atenuare la litot , printr-o exagerare la hiperbol etc.) este însu i sufletul figurii, iar exagerarea ei
167
reprezint o semnifica ie secund , impus de folosirea acelei figuri. Spunând voile în loc de
corabie, eu denotez corabia, dar în acela i timp conotez motiva ia prin detaliu, modalitate de
viziune sau de inten ie. Aceast modalitate sensibil reprezint pentru retoric specificul expresiei
poetice. „Poe ii, spune Lamy, nu folosesc decât expresiile care alc tuiesc în imagina ie o pictur
sensibil , i tocmai de aceea Metaforele, care sensibilizeaz toate lucrurile, sunt atât de frecvente
în stilul lor”. i chiar când o figur poetic a trecut în uzul literar pân într-atât încât i-a pierdut
orice putere de evocare concret , fapt evident în cazul majorit ii tropilor poeziei clasice (voile
pentru corabie, fer pentru sabie, flamme pentru dragoste etc.), valoarea sa conotativ nu dispune
totu i, c ci ea î i p streaz menirea, prin simpla ei prezen i printr-o virtute devenit
conven ional , de a semnifica Poezia.
Aici intervine codul retoricii, care are sarcina s inventarieze repertoriul figurilor i s -i
atribuie fiec reia valoarea de conota ie. Odat ie it din vorbirea vie a inven iei personale i
intrat în codul tradi iei, fiecare figur nu mai are ca func ie decât s notifice, în felul s u propriu,
calitatea poetic a discursului care o poart . Pânza corabiei clasice nu mai e demult semnul unei
viziuni concrete, devenind, ca i luna însângerat a lui Quevedo, o pur emblem : un stindard,
deasupra trupei de cuvinte i de fraze, pe care putem citi deopotriv : aici, corabie i: aici, poezie.
Retorica figurilor are deci ambi ia s stabileasc un cod al conota iilor literare, sau ceea ce
Barthes a numit Semnele Literaturii. De fiecare dat când folose te o figur recunoscut prin cod,
scriitorul î i îns rcineaz limbajul nu numai s -i „exprime gândirea”, ci i s notifice o calitate
epic , liric , didactic , oratoric etc., s se desemneze pe sine însu i ca limbaj literar i s
semnifice literatura. De aceea retorica se preocup prea pu in de originalitatea sau de noutatea
figurilor, care sunt calit i ale valorii individuale, i care, sub acest raport, nu o privesc. Ea se
intereseaz doar de claritatea i de universalitatea semnelor poetice, de faptul de a reg si la
nivelul secund al sistemului (literatura) transparen a i rigoarea, care-l caracterizeaz pe primul
(limba). Idealul ei, la limit , ar fi s organizeze limbajul literar ca pe o a doua limb în interiorul
celei dintâi, în care eviden a semnelor s-ar impune cu tot atâta str lucire ca i în sistemul dialectal
al poeziei grece ti, în care folosirea dialectului doric însemna în mod absolut lirism, a celui atic,
dram , i a celui ionic-eolian, epopee.
Pentru noi, ast zi, opera retoricii nu mai are, în ceea ce prive te con inutul s u, decât un
interes istoric (de altfel subestimat). Ideea de a-i reînvia codul pentru a-l aplica la literatura
noastr ar fi un anacronism steril. i aceasta nu pentru c nu am putea reg si în unele texte
moderne toate figurile vechii retorici: dar sistemul s-a dezacordat i func ia semnificant a
figurilor a disp rut o dat cu re eaua de rela ii ce le articula în acest sistem. Func ia auto-
168
semnificant a Literaturii nu mai trece prin codul figurilor, iar literatura modern î i are retorica
sa proprie, care const tocmai (cel pu in pentru moment) în refuzul retoricii, i pe care Paulhan a
numit-o Teroarea. Ceea ce putem re ine din vechea retoric nu este deci con inutul, ci exemplul
s u, forma, ideea sa paradoxal asupra Literaturii ca ordine întemeiat pe ambiguitatea semnelor,
pe spa iul îngust, dar vertiginos, care se deschide între dou sensuri ale aceluia i cuvânt: între
dou limbajuri ale aceluia i limbaj.
169
Françoise THOM, Asimilarea realului de c tre limba de lemn. Falsa diferen iere a
con inutului; Un antilimbaj, în
LIMBA DE LEMN (ed. fr. 1987), Ed. Humanitas, Bucure ti,1993, p.92-105, 221-226.
Asimilarea realului de c tre limba de lemn. Falsa diferen iere a con inutului
Articolele redactate în pseudo-limba natural sunt departe de a constitui esen ialul
ziarelor sovietice: limba de lemn de aparat î i ia partea leului. C ci ea este cerut pentru a
descrie toate falsele evenimente cu care este hr nit presa. Degeaba sunt ziarele sovietice mai
scurte ca ale noastre; tot trebuie s li se umple coloanele; practica sistematic a omisiunii i
excluderea faptului divers ar p rea de natur s fac acest lucru dificil. Or, nu este cazul:
presa sovietic are arta de a colec iona pretexte pentru discursuri. S vedem pu in la ce se
refer de obicei comentariul s u.
Fiecare zi aduce ocaziile sale solemne: când este o uzin care dep e te obiectivele
din plan i se vede gratificat cu ordinul drapelului ro u de tovar ul Cutare, care pronun un
discurs subliniind necesitatea unei munci de oc, i c ruia îi r spunde un delegat gr bit s
împ rt easc pre ioasa experien , acumulat de colectiv; când este vizita unui ef de stat
care subliniaz urgen a prieteniei între popoare i c ruia i se expune utilitatea cooper rii;
când este un colhoz care bate toate recordurile la produc ia de lapte i o mulg toare evoc
progresele agriculturii socialiste; altundeva este un monument care se inaugureaz , i un
veteran reaminte te efortul eroic al poporului sovietic din timpul Marelui R zboi pentru
Ap rarea Patriei; mai departe, se deschide o expozi ie, i delegatul Cutare profit de prilej
pentru a evoca succesul tiin ei sovietice i contribu ia sa considerabil la pacea mondial ; în
sfâr it, exist întotdeauna o comemorare la îndemân , agrementat cu vorbe de circumstan .
Aceasta este „substan a" presei sovietice; aceasta este „informa ia" pe care ea o
revars zilnic asupra cititorilor s i. De fapt, evenimentele relatate sunt la fel de rituale ca i
limba îns i, i la fel de previzibile.1 Ele sunt golite de realitate, dup cum limba este goal de
gândire. Sunt reprezenta ii, chiar reprezenta ii ale reprezenta iilor. Delegatul îi reprezint pe cei
care l-au ales, la fel cum partidul reprezint poporul din care eman , cum Gorbaciov reprezint
partidul; orice comemorare întruchipeaz un eveniment istoric, el însu i îmbr cat deja într-o
1 În Carnetele unui gur -casc , scriitorul Viktor Nekraskov poveste te un pariu ciudat pe care l-a f cut cu studen ii s i de la Universitatea din Geneva: s-a angajat s descrie dinainte num rul din Pravda pe care un student urma s -l aduc de la chio cul cel mai apropiat. El a câ tigat pariul, cu excep ia unei singure inexactit i.V.V. Nekrasov, Les Carnets d’un badaud, Paris, 1976.
170
semnifica ie simbolic i imortalizat din acest motiv; tot astfel, decora ia este emblematic ,
isprava muncitorului de oc sau a mulg toarei se refer la altceva decât la ea îns i.
Presa sovietic creeaz impresia c oamenii i lucrurile nu se mai manifest decât în
câteva forme stabile i selec ionate, într-un cuvânt recunoscute: popoarele sunt solid înfipte în
scen de delega ii lor, când ei ac ioneaz , individual sau colectiv, o fac sub forma consacrat
a faptei viteje ti. Cu excep ia rubricilor dedicate politicii externe, care fac obiectul
tratamentului particular descris mai sus, nu g sim nici o referire la actualitate: scurgerea
timpului nu mai este marcat decât prin celebrarea anivers rilor; succesiunea regulat de
comemor ri i planuri care puncteaz durata în lumea socialist contrasteaz cu devenirea
dramatic din lag rul capitalist. În spa iul socialismului, nu pot exista nout i, nu exist decât
semne care confirm aplicarea liniei politice a momentului. De aici, traumatismul resim it
atunci când trebuie anun at moartea efului suprem: aceast dispari ie este singura
manifestare a legilor naturii imposibil de escamotat.
Universului tulbure al mediilor occidentale, plin de accidente i de neprev zut, unde
doar nea teptatul re ine aten ia, presa sovietic îi substituie un decor populat cu alegorii
monotone care nu sunt chemate în fa a reflectoarelor decât pre de un discurs; to i ace ti mun-
citori de oc, ace ti veterani, aceste mulg toare, ace ti delega i multiformi î i împrumut
corpul unui discurs unic, ei sunt depozitarii provizorii ai imuabilei limbi de lemn. Fiecare
num r din Pravda sau din Izvestia este ornat cu fotografii reprezentând muncitori sau
colhoznici: în fond, ace ti mineri surâz tori, aceste r nci rubiconde sunt aici pentru a atesta
c limba de lemn poate fi vorbit de subiec i; aceast fals individua ie mijlocit de alegorie
constituie deghizarea limbii de lemn de aparat, omagiul pe care-l aduce ea realului. i în acest
caz, ea se îndep rteaz la suprafa de o norm , cea care este reprezentat de editorialul de pe
prima pagin ; acesta are într-adev r drept func ie s ilustreze limba de lemn pur , el nu este
asumat de nici un locutor i este consacrat celor mai comune dintre locurile comune ale
discursului de lemn, cum ar fi necesitatea de a spori i de a ameliora produc ia, de a ap ra
pacea, de a strânge recolta la timp... Pe fundalul acestei seci reafirm ri a liniei politice,
muncitorii-model i reprezentan ii popoarelor în lupt ajung s par aproape vii, în aceea i
manier în care pe fundalul acestor personaje uniforme, reportajele din Afganistan i
descinderile în cavernele antisovietice occidentale respir autenticitatea.
Atingem aici unul din secretele eficacit ii limbii de lemn, unul din aspectele sale
esen iale care arat în ce m sur ine ea de ideologie. Într-adev r, exist o similitudine
frapant între mecanismul limbii de lemn, a a cum se prezint aici, i tactica comunist
binecunoscut constând în prosl virea unei linii juste, a unei atitudini „responsabile", care
171
evit devia iile de orice natur . În fa a nebuniilor utopice ale proletcultismului - mi carea
anilor '20 care pretindea s creeze o art proletar i respingea întreaga „art burghez " -,
pozi ia lui Lenin pare un model de modera ie i de ra iune; în fa a extremismului lui Tro ki,
nu puteai decât s te bucuri de victoria lui Stalin; acela i Stalin apare drept purt torul de
cuvânt al bunului-sim când se opune exceselor discipolilor lui Marx. Ideologia se complace
s se delimiteze de extremi tii nihili ti, de devia iile stângiste, în fa a c rora ra iunea se
retrage cu spaim , gata s accepte orice alt solu ie, numai s par mai m surat ; chiar sub
Stalin, se crede c ceea ce e mai r u a fost stârpit; la moartea tiranului, lumea plânge, pentru
c se consider c acest r u va surveni. Sentimentul de a fi sc pat ca prin urechile acului nu-1
p r se te pe cet eanul unui stat comunist. Or, varianta „moderat " a ideologiei nu este mai
pu in periculoas i distructiv decât modalitatea extrem ; pozi iile lui Lenin asupra artei sunt
la fel de fatale acesteia, ca i nihilismul proletcultismului; am v zut ce s-a întâmplat cu
„modera ia" lui Stalin. Dar ea este adoptat cu recuno tin , pân într-atât inspir extremele
repulsie. Aceea i tehnic verificat st la originea mitului „ oimilor" i „porumbi elor" în
lupt la Kremlin, care determin rile occidentale la toate concesiile, pentru a evita s le dea
argumente redutabililor „ oimi".
Acest dispozitiv atât de miraculos eficient va fi reg sit integral în limba de lemn.
Editorialul de pe prima pagin a ziarelor reprezint modalitatea extrem a limbii de lemn;
aceasta pare s se umanizeze în istorisirile exemplare consacrate aparent unor indivizi în
carne i oase; în sfâr it, ea cap t o alur aproape „normal " când descrie misterele lumii
du mane. Bineîn eles, spiritul se fixeaz mai ales pe pasajele care par redactate într-o limb
aproape natural ; or, tocmai acestea sunt cele mai înc rcate ideologic. Limba de lemn
utilizeaz modalitatea sa extrem pentru a preg ti destinatarul s accepte modalitatea sa
„moderat "2 cea mai important în ochii s i, f r prea mare rezisten , cu u urare chiar.
Aceast capacitate de diferen iere esen ial pentru func ionarea sa o distinge de toate celelalte
limbi de propagand i de discursurile politice obi nuite. Alegoria i nara iunea par s ofere
un refugiu în fa a paralizantului discurs de aparat, f r subiect i f r obiect; în realitate,
ra iunea nu se expune niciodat unui pericol atât de mare ca în aceast mi care instinctiv de
fug spre ceea ce îi pare familiar: c ci ea cade, legat , într-una din capcanele ideologiei.
2 Ar fi pasionant de studiat presa polonez înainte i dup decembrie ’81 pentru a ne forma o idee asupra elasticit ii limbii de lemn; într-o publica ie cum este hebdomadarul Tu i Teraz, concesiile f cute limbii naturale sunt imense; dar voin a de recâ tigare a domina iei ideologiei este i mai sensibil înc , i limba de lemn transpare la fiecare rând. Vezi în leg tur cu aceasta articolul lui Marian Gorecki, „W zgielku dreczonych wyrazow”, în Wezwanie, nr.4, 1982, p.28-35.
172
Deturnarea resurselor limbii
Gramatica:
Limba de lemn nu face decât s exploateze instinctul de supravie uire al ra iunii.
Pentru a se impune spiritului, ea dispune de alte resurse decât jocul în diferitele sale ipostaze.
Aceste resurse sunt mai întâi cele ale limbajului. În societatea comunist , limba de
lemn are monopolul formul rii i nu trebuie subestimat avantajul considerabil pe care îl
ob ine astfel; într-o lume în care exist atâtea lucruri nespuse, ceea ce este exprimat cap t o
greutate considerabil - în mijlocul informului, oricare schi de form atrage irezistibil i
captiveaz f r efort privirea. Tehnica ocult rii i a ilustr rii permite ruinarea inteligibilit ii
realului; în aceast situa ie, nevoia de sens este atât de mare, încât orice structur poate
satisface, a fortiori, o structur lingvistic . Roman Jakobson a ar tat for a Gestalt-ului
gramatical, opunând frazei: „Colourless green ideas sleep furiously", în care Chomsky vedea
un nonsens, configura ia agramatical urm toare: „Furiously sleep ideas green colourless” 3
O „irealitate ontologic ", pentru a relua expresia lui Jakobson, descris într-o limb
gramatical coerent , cap t sens; i dac nu exist discursuri care s o concureze, dac
vorbirea care se face auzit este unic , aceast „irealitate ontologic " a c rei existen este
afirmat expres poate p rea adev rat .
Gramatica evoc irezistibil fiin a: „Neantul însu i cap t un fel de via când
vorbim despre el",4 scrie Condillac. Spiritului îi repugn s admit c putem vorbi despre
nimic, toate propozi iile care manifest coeren gramatical i-o impun. Platon ajungea la
concluzia existen ei nefiin ei pornind de la însu i faptul c putem vorbi despre aceasta: dup
el, ascendentul sofi tilor inea tocmai de acest refuz ira ional de a admite c un cuvânt este
capabil s enun e nefiin a. Limba de lemn se folose te de supunerea spiritului fa de forme i
folose te creditul s u gramatical; ea are privilegiul discursului structurat i îl pune pe acesta
în valoare în starea de vid semantic pe care îl creeaz neîncetat în jurul ei. Ea seduce
în elegerea prin promisiunea unei inteligibilit i noi pe care o oglinde te în construc iile
regulate ale limbii; la ad postul rigorii lingvistice ea substituie ordinii lucrurilor pe cea a
ideologiei. Mai mult, printre mecanismele pur lingvistice ea g se te principiile propriei sale
produc ii.
3 R. Jakobson, 1963, p.204. 4 Condillac, Grammaire, I, 12, Paris, 1796.
173
Figurile i tropii
Limbajul comport o întreag serie de procedee de extensie; unele îi permit s
exprime ceea ce pentru un motiv sau altul se preteaz dificil la o elucidare verbal ; altele
constau în a implica ceea ce nu dorim s se spun . Pentru a r spunde nevoii noastre de
exprimare limbajul ne pune la dispozi ie figurile; pentru a- i remedia lacunele, el autorizeaz
tropii. tim ce gen de metafore împodobesc discursul comunist; nu trebuie neglijate celelalte
figuri, i mai revelatoare înc pentru func ionarea limbii de lemn. Pentru c acestea sunt
utilizate în maniera pervertit care-i este proprie. Ele nu servesc pentru a o orna sau pentru a
o face mai expresiv , cum se întâmpl în limba natural . Departe de a denota voin a de a
spune mai mult, ele se afl aici pentru a mobila z d rnicia vorbelor de lemn, pentru a
reafirma ceea ce s-a spus deja, i mai ales pentru a servi drept for motrice discursului.
Predilec ia limbii de lemn pentru anumite figuri, în special pentru alegorie,
prozopopee i metonimie, sare în ochi. Aceste figuri nu servesc doar la inventarierea esen elor
bune sau rele, la localizarea lor definitiv , la invocarea lor pentru a juca unele scene pe
podiumul istoriei; ele furnizeaz un pretext discursului; în lipsa posibilit ii de a comenta
realitatea sau de a îmbr ca un gând în via , limba ader servil la efigii. Nu e de mirare c
pretutindeni comuni tii v d fanto e i marionete; întregul lor discurs se organizeaz în jurul
personific rilor arbitrare de îndat ce se îndep rteaz de abstrac iuni. Dac nu s-ar l sa
remorcat de figuri, el ar rec dea jalnic asupra lui însu i, tr dând c este g unos, c nimeni
nu-l vorbe te i c el nu vorbe te de nimic. Prin alegorie, rezisten a lucrurilor la preten iile
ideologiei se resoarbe într-o sum de voin e rele opuse încarn rilor progresului. Alegoria este
singurul recurs al unui discurs care nu vrea s men ioneze nici fenomenele, nici
evenimentele. Ea introduce o aparen de diferen iere care face cuvântul posibil, procur un
alibi limbii de lemn. Gra ie ei, discursul are un obiect i este asumat eventual de subiect.
Procedeele metonimice contribuie de asemenea la generarea discursului comunist.
Limbajul politic folose te curent metonimia; se vorbe te, f r distinc ie, de „Casa Alb ", de
„Kremlin", de „Elysée". În presa comunist , metonimia serve te mai ales la identificarea
du manului; ea este peiorativ . Vom g si numeroase referin e la „Pentagon", la „Wall Street",
dar autorit ile sovietice nu vor avea niciodat dreptul la un tratament atât de degajat:
prescurt rii insult toare folosite de presa burghez îi este preferat pompa perifrazei - în nici
un caz „Kremlin"-ul nu poate înlocui, sec, „partidul i guvernul, sub conducerea.:.".
Dar metonimia nu vine doar s eticheteze adversarii; ea contribuie eficient la
minciuna specific a limbii de lemn. Am v zut cum un detaliu izolat de contextul s u era
174
integrat într-o construc ie ideologic pe care o acredita prin realitatea sa; metonimia este
tocmai figura care asigur transferul de la parte la întreg. Aceast mi care atât de natural
face s se uite c întregul asociat fragmentului real este fictiv, c aceast apropiere nu are nici
o legitimitate în sine, nefiind motivat nici printr-o leg tur de la cauz la efect, nici printr-o
rela ie de continuitate, nici printr-un raport simbolic5: în limba de lemn, procesul metonimic
este pervertit, pentru c acest trop nu mai serve te s pun în eviden rela ii între lucruri, ci,
dimpotriv , s extrag un fapt din contextul s u i s -l separe de orice l-ar putea face
inteligibil, pentru a l sa impresia c se refer în mod necesar la doctrin , singura, de-acum
înainte, care-l poate interpreta. Orice informa ie despre Occident este de ordin metonimic;
numai c nu exist coresponden real între fragmentul ales i ceea ce trebuie el s
reprezinte. Dac personificarea i prozopopeea permit identificarea for elor aflate fa în fa ,
metonimia aduce un serviciu i mai important: ea le localizeaz sau le caracterizeaz .
Metonimia i personificarea creeaz pârghiile prin care ideologia pune st pânire pe lume; ele
transform fenomenele în cuburi i în solda i de plumb manipulabili, rând pe rând sperietori
i „tigri de hârtie". Tratamentul tropologic permite limbii de lemn s îngurgiteze indigesta
Solidarno æ: o metonimie începe prin a reduce aceast organiza ie doar la KOR, care devine
într-un fel paratr snetul destinat s atrag fulgerele sovietice; KOR este apoi descompus în
câteva personalit i, cum ar fi Kuron i Michnik; care încarneaz i personific for ele
diabolice active în Polonia. Doi tropi au fost suficien i pentru a anexa mi carea polonez la
universul de lemn.
Dar mai ales utilizarea repetat i multiform a metalepsei reveleaz m sura în care
limba de lemn se bazeaz pe puterea ipostaziant a limbajului. Metalepsa este tropul prin care
„se explic ceea ce urmeaz pentru a se face în eles ceea ce precede, sau ceea ce precede
pentru a face în eles ceea ce urmeaz ”6. Ea reprezint în discurs implica ia sau presupozi ia.
Un mare num r de termeni i de construc ii gramaticale recurente în limba de lemn sunt de
fapt metalepse; de exemplu, cuvintele desemnând procese, ca „l rgire", „îmbog ire",
„agravare", „accentuare", „înt rire" nu au semnifica ie decât prin ceea ce ele implic în
acela i timp în trecut i în viitor: fenomenele în chestiune existau i ele se vor intensifica.
Ace ti termeni angajeaz simultan ce a fost i ce va fi, omi ând prezentul; dinamismul pe care
ei pretind c -l relev în lucruri este comunicat discursului - sau, mai curând, simularea
lingvistic a mi c rii este unul din principiile de producere a discursului care, a a cum am
5 V. Du Marsais, Traité des tropes, Paris, 1977 i Fontanier, Les Figures du Discours, Paris, 1968.
6 Du Marsais, 1977, p.80.
175
ar tat, nu se poate ata a nici de obiectele localizate în spa iu, nici de faptele delimitate în
timp. Comparativele joac exact acela i rol i sunt tot metalepse amplificând trecutul asupra
viitorului. Mai reg sim metalepsa în sintagmele nominale caracteristice limbii de lemn;
acestea presupun o afirma ie trecut , admis o dat pentru totdeauna i considerat ca
demonstrat . Expresia „juste ea tezelor leniniste" implic faptul c propozi ia „tezele leniniste
sunt juste" este adev rat .7 Aceast practic ingenioas a metalepsei face s fie imposibil de
negat o afirma ie de lemn f r a face o concesie care s z d rniceasc nega ia: astfel, acuzatul
care strig cu disperare „nu am luat niciodat parte la planurile criminale ale lui Tito i ale
clicii sale" recunoa te esen ialul, i anume c Tito urzit într-adev r comploturi.8 Rari sunt cei
care pot lupta în acela i timp împotriva cuvintelor i împotriva implica iilor lor; în limbajul
de lemn niciodat nu spui ce vrei; odat ce accep i acest idiom, î i la i puse cuvintele în gur .
Metalepsa este în fond tropul prin excelen al Verbului creator; dup Fontanier,
putem lega de aceasta „formularea prin care un poet, un scriitor este reprezentat sau se
reprezint ca producând el însu i ceea ce nu face, în fond, decât s povesteasc sau s
descrie" i formularea prin care „se abandoneaz deodat rolul de narator pentru cel de st pân
sau de arbitru suveran, astfel încât, în loc s povesteasc pur i simplu un lucru care se face
sau care este f cut, se d ordin ca el s se fac .”9 Aceast alunecare a nara iunii aparente spre
invoca ia real este caracteristic discursului ideologic; ceea ce pentru Fontanier define te
modalit ile extreme ale metalepsei se aplic principiului însu i al limbii de lemn i al
realismului socialist, cu excep ia c naratorul sau autorul sunt absen i în majoritatea cazurilor;
tropul devine invizibil.
Limba natural a recurs la tropi pentru a- i camufla lipsurile; ei sunt pentru ea
mijloace de excep ie care îi permit s exprime i s comunice o idee original , o emo ie
puternic , un concept nou; ei permit adecvarea discursului i a obiectului s u. În limba de
lemn, utilizarea figurilor are de asemenea drept scop prelungirea i întinderea limbajului; dar
aici nu este vorba de a c uta un acord mai bun între cuvinte i gândire: extinzând limba, se
încearc o acoperire a neantului care amenin în orice clip s o debordeze; ag ându-se de
tropi, discursul de lemn evit s cad în propriul s u vid. Din acest motiv îi ascunde: trebuie
neap rat disimulat faptul c aceast limb nu este remorcat decât prin ea îns i, c este
7 Pentru nominaliz rile din lingua sovietica, vezi lucr rile lui P. Seriot, în special „L.I.Breznev et le discours sur la science”, în Essais sur le discours soviétique, Université de Grenoble III, 1981, p. 11-63. 8 Exemplul este împrumutat din lucrarea lui O. Reboul, Langage et idéologie, PUF, 1980. Aceast carte con ine un mare num r de observa ii fine i de remarci juste, de i se poate repro a autorului o concep ie cam vagasupra ideologiei.9 Fontanier, 1968, p. 29.
176
antrenat de propria sa mas . Tropii prezint un avantaj suplimentar. Mai mult decât
gramatica, ei sunt indiciul unui sens presant i iminent; mai bine decât gramatica, ei tiu s
plaseze mai devreme sau mai târziu înf ptuirea promisiunii de semnificare, s împrumute o
form credibil unor abstrac iuni altminteri insesizabile.
Tautologia
Dar limba de lemn nu abuzeaz întotdeauna atât de subtil de limbaj. Acesta nu este
doar elastic, el se poate reproduce dup dorin . Discursul comunist nu a dat înapoi niciodat
în fa a repeti iei care provoac în spirite o toropeal propice; tautologia este incanta ia
îns rcinat s înso easc apari ia Adev rului, ea creeaz starea hipnotic în care se pierde
sentimentul realului. Lenin trecea drept maestru în utilizarea tautologiei, cum o arat i acest
exemplu extras din discursul s u pronun at în 1920, la al III-lea congres al Komsomolului:
„Noi recuz m orice moral conceput în afara unei perspective umane, a unei perspective de
clas . Noi spunem c este o în el torie, o escrocherie i o împuiere a capului muncitorilor i
ranilor în interesul proprietarilor i capitali tilor. Noi spunem c morala noastr este în
întregime supus intereselor luptei de clas a proletariatului. Morala noastr se trage din
interesele luptei de clas a proletariatului [...] Iat de ce noi spunem: pentru noi, morala
conceput în afara societ ii umane nu exist ; este o în el torie. Pentru noi, morala este
supus intereselor luptei de clas a proletariatului."
Repeti ia este aici mai mult decât un procedeu pedagogic. Ea sugereaz stilistic
claritatea invincibil a ideii, autoritatea sa suveran . S remarc m, pe de alt parte, c
tautologia este disimulat în spatele unei imita ii de progresie logic generat de termenii
„iat de ce"; limba simuleaz articula ii logice i o mi care a gândirii, în vreme ce este total
imobilizat , redus la a se face ecoul ei înse i. Barbusse exceleaz în aceste false
ra ionamente; el nu ezit în fa a unor afirma ii ca acestea: „Pentru a repune o lucrare la locul
s u, trebuie reluat întreaga ei orientare i toate punctele de plecare - reîmbog it baza i
plecat din nou".10 Una din constantele discursului comunist este referin a la „claritate", la
„coeren " (G. Marchais: „Acest program ofer perspectiva clar i coerent a unei
schimb ri profunde"11), la „logic ", ca i cum prezen a acestor termeni ar fi ajuns s ateste o
gândire în activitate. Or, lan ul judec ii pare cu atât mai solid cu cât el nu înconjoar nimic.
„Logica de bronz" a limbii de lemn este întemeiat pe tautologie.
10 H. Barbusse, 1935, p.256.
11 G. Marchais, 1972, p.7
177
Deci, la ad postul limbii de lemn, ideologia substituie ordinii lucrurilor ordinea unei
în elegeri care nu se tie lovit de paralizie, c ci pentru ea orice discurs este indiciul unei
gândiri vii. Se în elege de ce ideologia este dificil reperabil : ea func ioneaz cu ajutorul
mecanismelor lingvistice invizibile, dând prin cuvinte aparen a ra ionalit ii. În acest mod, ea
ocup o pozi ie practic inexpugnabil : dac judecata vine s -i cear socoteal , ea se ap r cu
re eaua sa impecabil de înl n uiri gramaticale, cu panoplia sa inepuizabil de tropi;
mecanismele lingvistice situându-se dincoace de con tiin , ea risc pu in s fie scoas din
pozi ie acolo unde nimeni nu are de gând s mearg s-o caute.
Între lucruri i cuvinte, în elegerea prefer întotdeauna cuvintele, care sunt f cute
pentru ea exclusiv i care-i dezv luie spontan un sens; ideologia este seduc toare pentru c ea
o invit s trateze lucrurile ca pe cuvinte, altfel spus, ca pe ni te semne care se abolesc dup
folosin ; ea face din lume o limb : gra ie ei, realul devine la fel de permeabil la spirit ca un
limbaj, i la fel de fugitiv. De asemenea, este mai u or de aliniat fraze decât de înl n uit idei.
Limba de lemn rezolv dubla dificultate de a în elege lucrurile i de a articula aceast
în elegere: ea înlocuie te fenomenele i evenimentele prin tropi, ea substituie ra iunii
redundan a. Ea face tenta ia verbalismului aproape irezistibil , c ci, parodiind sensul realului
i rigoarea intelectual , ea atac simultan cele dou elemente care permit s i se reziste.
„Opiniile oamenilor fac un drum ciudat, de îndat ce abstrac iunile, metaforele, metonimiile
i alte figuri sunt privite ca existen e reale, sunt folosite ca principiu, i devin baza
ra ionamentului".12 Într-o societate unde nu este admis decât un singur discurs, pericolul
întrev zut de Pre edintele De Brosses devine mortal. Obi nuit s se învârteasc în gol,
ra iunea se abate de la rezisten a lucrurilor; ea prefer circuitele bine rodate balizate de
cuvinte.
Limba de lemn func ioneaz pe baza unei duble imposturi: ea a disociat cuvintele de
lucruri; i ea pretinde s compenseze pierderea sensului, imaginând un alt univers, total i
imediat semnificant, pentru c este structurat ca limbajul. Aceast lume complet inteligibil
trebuie s fac s se uite c limba care o descrie nu are sens i c entit ile care o mobileaz
nu au existen . De îndat ce este invocat , ra iunea trebuie neutralizat . /.../
12 Président de Brosses, Traité de la formation mécanique des langues et des principes physiques de l’étymologie, Paris, 1765, p.289.
178
Un antilimbaj
Poate p rea ciudat ca atâtea discipline auguste, gramatica, retorica, filosofia i
istoria, s fi fost rechizi ionate pentru a face inteligibil acest produs jalnic al ideologiei care
este limba de lemn. Dar spiritul este dezarmat în fa a propriilor sale imposturi, mai ales dac
acestea îi flateaz înclina iile rele. Dificultatea resim it în a explicita limba de lemn indic
foarte bine acest fapt. Trebuia cu orice pre s se r mân în exteriorul acestui sistem de
gândire automat , de vorbire ma inal care hipnotizeaz spiritul i paralizeaz ra iunea. Era
deci necesar o ancorare solid în aceste discipline vechi înainte de a întreprinde explorarea
acestui produs insolit al spiritului uman.
Aceste precau ii au permis demascarea primei escrocherii a limbii de lemn: în ciuda
deghiz rii ei în cuvinte i în propozi ii, ea nu mai este o limb ; nu mai g sim în ea nimic din
ceea ce constituie limbajul, nici libertatea de a alege cuvintele i ideile, nici prezen a unui
subiect, nici nota ia timpului, nici un ra ionament de formulat, nici un sens de exprimat. Dup
ce a fost posedat de ideologie, limbajul nu mai este decât umbra lui însu i. i totu i, aceast
umbr merita s fie studiat îndeaproape, c ci prin ea atingem ideologia i modul s u de
ac iune asupra lucrurilor. Exemplul limbii de lemn arat cum un neant, o voin de distrugere
goal pot ajunge s demoleze un obiect solid cl dit cum e limba, singurul obiect pentru care
uzul nu este sinonim cu uzura, ci dimpotriv .
Ideologia nu are forme proprii; ea este deci obligat s se pun de acord cu formele
existente, astfel încât s se încarneze pentru a- i înf ptui opera criminal . Ea este condamnat
s se exteriorizeze în corpuri care-i sunt str ine. Limba era pentru ea un loc ideal pentru c ea
se sprijin pe conven ii; arbitrarul semnului f cea din ea o prad u oar i somptuoas , un
mod de obiectivare economic, rentabil i pu in compromi tor. Tratamentul la care limba este
supus o dat investit de ideologie este acela i ca i cel suferit de toate institu iile i
organiza iile deturnate de puterea comunist ; mai întâi ea este golit , ucis de parazitul care
nu- i p streaz din ea decât un fragil înveli exterior, apoi, i aici este esen ialul, ea îns i
devine un instrument de distrugere; pentru mai mult eficacitate, ea se dedubleaz într-o
variant marcat (limba de lemn de aparat) i într-o variant nemarcat (falsa limb natural ).
Dup cum Biserica vie creat de bol evici serve te la distrugerea religiei, falsele
alegeri la dezamorsarea veleit ilor democratice, falsa legalitate la împiedicarea na terii unui
drept veritabil, tot astfel falsa limb blocheaz comunica ia i înghea formarea unei
societ i civile care ar pune în pericol puterea comunist , atrage gândirea pe linii secundare,
ridic obstacole în dezvoltarea unui subiect în interiorul lui homo sovieticus. Printre to i
179
strigoii pu i în mi carea de ideologie, limba-fantom prezint cel mai mare pericol.
C ci aceast limb nu se mul ume te s ascund realul, selec ionând din acesta câteva
obiective asupra c rora ea focalizeaz raza mortal a ideologiei. Efortul s u de distrugere este
infinit mai sistematic. El are în vedere un punct central, atât al gândirii, cât i al con tiin ei: prin
concept, prin reprezentare, prin memorie, limba de lemn vizeaz întotdeauna principiul
individua iei, esen a lucrurilor i a fiin elor. Mi carea imprimat fenomenelor i conceptelor de
dialectic antreneaz surparea inteligen ei. În vagul dezvolt rii, spiritul nu repereaz nici un
contur; în afirmarea repetat de generalit i deconectate de real, subiectul nu g se te nici un loc.
Ra iunea uit s mai fac distinc ii, neobi nuitul descalificat se adânce te în devenirea inform .
Toate particularit ile pe care le-am notat în leg tur cu limba de lemn pot fi reduse la aceast
tendin de a îneca originalitatea, sau mai curând de a se interpune între ea i con tiin , de team
ca ea s nu pun spiritul în mi care pe piste neideologice. Fie c este vorba de înlocuirea sensului
prin valoare, de ostracizarea deicticelor, de respingerea verbelor, de accentul pus pe procese, de
lipsa de ini iativ a locutorului în discursul s u i chiar, oricât de paradoxal ar p rea, de alegorii,
totul în limba de lemn contribuie la tergerea singularit ii: nu exist situa ie, lucru sau om care s
nu poat fi redus la un principiu, care-1 dep e te, subiectul este evacuat din discurs, care se
elaboreaz în afara lui. În aceast adev rat ofensiv împotriva formei i timpului, nimic nu este
cru at. Limba de lemn elimin simultan memoria i sentimentul identit ii; ea concediaz
fenomenele în acela i timp cu conceptele. Astfel se explic dispari ia semnifica iei, care nu poate
avea loc f r diferen ierea primar a lucrurilor între ele i distinc ia subiect / obiect.
R mâne atunci s ne întreb m în leg tur cu motivele care stau la originea succesului
limbii de lemn – cum s-a putut impune acest discurs monoton i auster unor grupuri întregi, chiar
înainte de a fi fost instaurat oficial de regimul comunist, în afara frontierelor Uniunii Sovietice, în
ri în care el a suferit concuren a presei libere? Cum de nu se remarc mizeria la care reduce el
inteligen a, inumanitatea în care î i for eaz victimele? În sfâr it, cum se face c este atât de greu
s te debarasezi de limba de lemn atunci când ai fost scufundat în ea din copil rie?
Aceasta se întâmpl pentru c ideologia i limba de lemn corup totodat inima i
ra iunea, l sându-le s spere într-o atotputernicie iminent i în seduc ia gândirii facile i a
discursului mecanic. În starea de imponderabilitate creat de ideologie, ra iunea se mi c u or,
ridic toate greut ile f r efort, i chiar încearc sentimentul de euforie care se spune c se
manifest la îneca i înaintea asfixiei totale. Aceast gândire eliberat de necesitatea de a se
m sura cu lucrurile este înso it de o vorbire care extrage din ea îns i principiul producerii sale i
care confer puterea f r ca locutorul s aib de f cut cel mai mic efort. Pentru a respinge
tenta iile ideologiei i a pune cap t fluxului malefic al limbii de lemn, trebuie s ne resemn m a
180
admite c în elegerea nu este niciodat decât local , c exist teorii pu in interesate de practic i
c în sfâr it cel care gânde te cu adev rat trebuie de asemenea s aleag cuvintele pentru a- i
formula gândirea. Dup ac iunea debilitant a ideologiei, disciplina lucrurilor pare dur ; dar ne
vom aduce aminte c o lume în care mai r mân înc multe de descoperit este infinit preferabil
unui univers despre care s-a spus totul.
181
Tatiana SLAMA-CAZACU, Limba de lemn – o universalie în contextul românesc, în
STRATAGEME COMUNICA IONALE I MANIPULAREA, Editura Polirom,
Bucure ti, 2000, pp. 62-71, 74-75, 77-85, 96-98
Limba de lemn – o universalie în contextul românesc
2.0. Voi proceda în acela i mod, înainte de a da o defini ie proprie a L(imbii) de
l(emn). (...) voi porni de la câteva cuvinte frecvent întâlnite în epoca de peste 50 de ani din
România, elemente lexicale în primul rând – dar i alte forme lingvistice –, întâlnite în
realitatea vie ii de toate zilele (de i p reau a fi „de uz politic”, ele deveneau obligatorii i ca
atare se împleteau cu via a cotidian în intimitatea ei). Vor ap rea, astfel, atât tr s turi care au
sc pat analizelor anterioare, cât i necesitatea de a le reorganiza într-un ansamblu cu
particularit i specifice, de i aproape toate elementele lexicale (inclusiv cele „noi” sau de
provenien str in ) par a face parte din limba român „normal ”. Nu pu ine, devenind
frecvent utilizate ( i adesea f r ca vorbitorii s mai reflecteze asupra select rii lor în
comunicare), au p rut ca „fire ti”, nu s-a mai observat sensul schimbat (tenden ios) al unor
cuvinte uzuale, „tradi ionale”; altele au ocat ini ial, apoi au fost înv ate pe de rost (deveneau
i unelte vitale în supravie uire); altele disp reau (erau „retrase din uz” de c tre Puterea
politic ) i ap reau altele – uneori „molcom”, f r multe justific ri –, sau erau prohibite
cuvinte arhicunoscute, i înlocuite, ca în bizare eufemisme, cu forme impuse – în educa ie, în
via a profesional , în traiul de toate zilele. Via a era înl n uit în adjective hiperbolizante, în
verbe mobilizatoare, în capcanele unei continue „lupte” –, de i nu se schimba mai nimic.
2.1. Iat un pasaj dintr-o cuvântare a lui Gh. Apostol, din 1955, în care M. Stoian2
identifica existen a Ll: (se referea la «lovitura de stat din 1944» –, iar cei care am tr it
timpurile de „glorie” a Ll i a discursului politic cu inten ie critic – în era de entuziasm
obligatoriu, sau de „mobilizare”, ori de elogiu – îi putem „auzi”, înc , intona ia de repro , de
pild , critic , pentru începutul «prea pu in [a f cut]…») «Prea pu in a studiat autorul
[„Arcului de Triumf”] evenimentele politice interne i interna ionale în care a avut loc o
ac iune ca aceea de la 23 August. E cea mai important zi na ional , ziua eliber rii
poporului. În Partid existase o grup de bandi i în cap cu Fori […] conducerea a fost luat
de oameni capabili s asigure linia partidului […]. Deci, caracteristica momentului era
punerea partidului pe o pozi ie de ofensiv » [celelalte sublinieri – cu cursive – sunt ale
2 Stoian, Mircea, „Etapele dublei lovituri de stat”, în „România literar ”, nr. 10, 1991, p. 12-13
182
mele, TSC]. Subliniind expresiile care ap reau în ultimele decade cu mare frecven , pe care
le cuno team pe dinafar , care trebuiau folosite întocmai „pentru a nu gre i”, i care „nu mai
spuneau aproape nimic”, am constat c am subliniat în acest text aproape totul. Iat i alte
câteva cuvinte, sintagme frecvente din anii în care începea s apar aceast Ll la noi (din S.
Brucan, Scînteia, 21 martie 1946, p. 3, reprodus în ara, 13-19 mai 1991, nr. 56): «(aceast
demascare) este o sarcin principal », «lansate din lag rul manist», «uneltirile anti-
sovietice», «în atmosfera de adânc i cald prietenie, în atmosfera româno-sovietic », «în
lumina conjuncturii de azi».
O analiz a acestor fraze sau cuvinte aproape c nu mai este necesar , dar o vom face,
mai jos, pentru altele, deoarece ne apar drept prototipuri ale unei modalit i de exprimare cu
care ne-am întâlnit apoi zeci de ani i ale c rei particularit i se reliefeaz cu eviden de la
sine. Cuvinte cu statut de „unicat”, inteligibile – pentru ini ia i, cum devenise, for at, un
popor întreg – f r context: Partid [mai ales scris cu liter mare], 23 august. Alte cuvinte sau
sintagme din frazele de mai sus, revenind cu foarte mare frecven i f r a li se mai preciza
sensul: Sarcin («principal », în acest text – dar de obicei orice sarcin era «principal »),
lag r(ul) (al „p cii”, „socialist” – sau al opozan ilor); cele mai multe au devenit cli ee, iar nu
pu ine au intrat în limba român , ca traduceri dintr-o limb str in – de fapt, pe atunci, din
limba rus : în lumina (vezi mai jos), demascarea (din textul reprodus din Scînteia), sau
stahanovist (muncitorul care „dep ea” normele i care era „r spl tit” pentru munci de obicei
extenuante, dincolo de capacit ile fizice ale cuiva); cu unele, „nevinovate” în ele însele, se
r fuiesc cei care au suferit din cauza a ceea ce reprezentau, cum am auzit (Radio, 20 febr.
2000) o s teanc , voind s înl ture cuvântul cooperativ sau pe cel de asocia ie
(substituindu-i-l societate, considerat mai inofensiv, probabil!).
2.2. Câteva alte mostre, din corpus-ul cules din «documentele» epocii (cuvânt ri etc.)
sau r mase în memoria noastr , a celor care am tr it „sc lda i” în apele b ltite ale „vorbirii”
auzite, impuse, înv ate (obligatoriu): Alimentara [îl mai pronun m i azi, de i s-au desfiin at
magazinele astfel denumite de vechiul regim, care abolise tradi ionalele b c nii (magazine de
delicatese) – „particulare”, evident, de obicei „de la col ”, unde era vadul bun – i le înlocuise
cu «Alimentara», cum se numeau în toat ara; erau, tot evident, „de Stat”, împânzind obsesiv
sate, ora e, municipii, în a a m sur încât, mai târziu, s-a creat bancul cu turistul turc care,
v zând una, dou zeci de firme cu acest apelativ, a exclamat: «Bogat om trebuie s fie
proprietarul sta al lor, Alí Mentará!»; acolo se petrecea o mare parte din via a românilor
pleca i dup „de-ale gurii” i unde, dup ce disp ruser cartelele – dar au reap rut, în anii ’80,
listele cu «arond ri», pentru ra ia de zah r i ulei –, nu se g sea, adesea, mai nimic, i oricum
183
disp ruser produsele „de import”, se vindea ce «se aducea» – mai ales la s rb torile
Partidului – i se a tepta, «la cozi», «s se dea»: ne mai mir m c i azi popula ia „a teapt ”
ca „Statul s dea” orice; acolo, în anii ’80, «alimentele» fuseser i mai reduse, iar mica
«ra ie» de «salam cu soia» «se d dea» t iat în felii, ca s nu se poat face provizii; era
termen frecvent? Era; i masca, în fond, lipsurile „alimentare”? masca, min ea în fond? da;
manipula, ca s nu se mai observe realitatea „adev rat ”? da!]. Este un exemplu, ca atâtea
altele, i nu vom mai întârzia atât de mult cu privire la al i termeni ai epocii, începând cu anii
’59, dar i pu in înainte: Autobiografie [mereu cerut , i vai de cel care „min ea” sau „nu
spunea la fel” în diversele autoprezent ri ale vie ii sau cînd acestea nu coincideau cu
«dosarul» existent ori cu «referin ele» culese de la diverse persoane mai de încredere din
blocuri, cur i comune, serviciu etc.; iar autobiografia, chiar „sincer ”, ducea de obicei la
«scoaterea din câmpul muncii», la neprimirea unei slujbe etc.]. Autocritica [f cut în public,
adev rate drame adesea, de i se spunea c „ajut ” pe individ], Clasa muncitoare ( i-a f cut
datoria), Coexisten a pa nic , Colectiva (Gospod ria) [ i ca substantiv unicat, ca un nume
propriu!], Colectivizarea [cât realitate dureroas a ascuns, câte pedepse din cauza neader rii
la un proiect de pauperizare a r nimii, de rupere a ei de p mântul iubit cu patim , pe care-l
câ tigase din b trâni ori prin participare la „întregirea României”: se ad uga c era o aderare
liber , cu entuziasm; cine mai poate descurca, acum, ciopâr irile terenurilor, pentru «a se da
înapoi» – realmente – p mântul?]. Conducerea superioar (de Partid) [dar de obicei,
scriindu-se cu majuscul , era de la sine în eles ce reprezenta, ca unicat]. Cosmopolitism [vezi,
ca fals antonim, mascantul interna ionalism, care avea coloratur pozitiv , de „colaborare”,
„solidaritate”, „pacifism”; grav acuza ie, în anii ’50, pentru c însemna c nu participi la
«linia Partidului» – a URSS în fond, a Stalinismului – de îndep rtare de Occident, literatur ,
forme de via , de autori din acel «lag r» de dup «Cortina de fier» – expresie evitat „la
noi”, de fapt cli eu Occidental!]. (Ofi er) Deblocat [frumos cuvânt – adus de unde? –, care
însemna darea afar din armat a unor ofi eri – de fapt, marea majoritate –, în care regimul nu
avea încredere; mul i î i schimbau profesia – f ceau alte studii ori r mâneau „f r ”, dar nu
pu ini erau aresta i, r mâneau pe drumuri]. Demascare [era o ac iune de groaz , în diverse
institu ii, prin care se dezv luia un «reac ionar», se ar tau gravele «gre eli», «ascunse», ale
cuiva, sau se «înfiera» un eveniment extern]. Democra ie [labil termen, care i ast zi vrea s
denumeasc exact ce se credea, pe atunci, c este opusul: era o „ie ire” din „moravuri
burgheze”, o egalizare întru s r cie, „palme b t torite”, moravuri mai degrab mitoc ne ti –
dar la suprafa se ascundea minciuna prin identificarea cu «socialismul», cu drumul c tre
«comunism»; ov ielile, nebuloasa deveneau evidente i când urma s se dea un nume
184
„noilor” regimuri: democra ie popular – a fost un trec tor apelativ care s scoat din
încurc tura minciunii]. Dictatura proletariatului [ini ial se preconizase, deschis, aceast
form de guvernare, dar apoi s-a abolit termenul de dictatur , care „spunea” prea multe,
deschis; în ceea ce prive te al doilea termen, minciuna cu adev rat greu de ascuns înc mult
vreme, pentru c nu mai exista adev ratul „proletariat”, care nu mai avea «decât lan urile de
pierdut»: ajunsese la Putere, era o «muncitorime luminat »; dar s-a men inut, chiar pân în
1990, pe frontispiciul unor publica ii, ca Scînteia, i chiar România literar – obligatoriu:
«Proletari din toate rile, uni i-v !»]. Direc ia presei [masca „cenzura”]. Documentele de
Partid [deveneau acte oficiale, uneori „c r i sfinte”, cu dogme de urmat, cu cuvinte noi de
adoptat: Cuvânt rile Conduc torului, Rapoartele etc.]. Domiciliu obligatoriu [cei „elibera i”
din lag re, Canal sau închisori de obicei nu deveneau complet liberi, ci au fost fie trimi i s
locuiasc în mod obligatoriu, f r posibilitate de a p r si acele ora e, în localit i de grani ,
ca Tulcea – unde familia nu putea s -i viziteze, deoarece era nevoie de autoriza ii speciale,
greu de ob inut, ca s se mearg acolo –, fie, mai ales în 1963-1964, au fost trimi i în locuri
pustii din B r gan, cu indica ia «DO»; sintagma înlocuia pe aceea, din trecut, de domiciliu
for at sau arest la domiciliu, ceea ce era oarecum altceva i oricum spunea exact despre ce
era vorba]. Drepturile omului [nici nu mai este nevoie s comentez: N. Cerveni, în Alian a
civic , nr. 9, iun. 1992: «În Constitu ia lui Stalin, din 1936», «capitolul referitor la Drepturile
Omului erau vorbe goale»]. Du manul de clas [a fost o component a sloganurilor prin care
se chema «la lupt », contra «chiaburilor, mo ierilor, a burgheziei, a…»; dar s-a ajuns la
momentul în care a trebuit s se recunoasc faptul c nu mai existau – sau nu se mai admitea
c existau – acele «clase du mane», deci s-a renun at la expresie; de obicei, aceste renun ri
se anun au, se justificau prin «documentele de Partid», prin edin e speciale etc.]. Epurare
[de fapt: „dare afar ”; aceast „cur ire” a fiin at i în timpul execut rilor ordonate de Stalin;
în România au urmat îndat ce s-a preluat Puterea: s-au «scos» din diversele institu ii
persoanele – multe – indezirabile deoarece erau «reac ionari» sau aveau «dosar» prost,
«origine social nes n toas »; de i faptul continua s existe, nu s-a mai folosit acest termen
mascant, dar am avut surpriza s -l întâlnesc într-o publica ie din Italia, în anii de urm :
«Scomparsa, «epurata», dice lei», La Repubblica, 2 iul. 1994, 7). Exploatare, Exploatator
[era termen de „ocar ”, mai ales în anii ’50: „exploatau” pe «cei care muncesc»; definit i în
Dic ionarul Explicativ al Limbii Române – DEX –, Bucure ti, Ed. Acad., 1975: «Însu irea
f r echivalent a unei p r i din munca produc torilor nemijloci i de c tre cei care dispun de
mijloacele de produc ie», «(Persoan ) care exploateaz munca altuia, însu indu- i f r
echivalent o parte din produsul acestei munci»; subliniez c : în DEX nu se men iona c acest
185
sens – de altfel, bine axat pe „linia marxist ” – f cea parte dintr-o anumit doctrin , ci era dat
ca unul dintre sensurile „normale” ale termenilor; evident, Na ionalizarea sau Exproprierea
nu presupuneau o oferire de „echivalent” prin „etatizare”, vezi defini ia în DEX: «Se trece în
proprietatea statului […]»; nu se men iona vreun „echivalent”]. Exploatat [DEX: «(cel) care
este nevoit s - i vând for a de munc », dar f r referirea la ideologia marxist ; defini ia este
îns valabil pentru orice func ionar etc. i în capitalism!]. Împ ciuitorism [era, probabil, o
traducere: se deviase sensul blajinului cuvânt românesc, Împ ciuitor i astfel desemna pe
cineva care vrea s îmbine – fapt gre it! – diverse idei, doctrine, de pild , ale Occidentului,
cu cea din „Est” etc.; era «aspru criticat»] Infra- i Supra-structur [în DEX: «(Rar) Elemente
ale bazei tehnico-materiale» – desigur, nu mai era la mod în 1975 –, dar pentru al doilea
termen se d ca prim sens acela marxist]. Linia (Partidului) [de fapt, dogma, nenumit ca
atare, care trebuia înv at , p strat , iar Partidul „avea voie” s o schimbe, adesea, dar în
realitate r mânea aceea i ca esen ; se schimbau îns diverse „denumiri”]. Loc de munc [vai
de acela care nu muncea sau mai bine zis nu era acceptat s lucreze undeva, i deci «nu era în
câmpul muncii»; conota ia politic era cunoscut , dar bine mascat ]. Lupta de clas [vezi i
mai sus]. Pozi ie principal [se tia: cea „comunist ”]. R mas, [uneori, mai „tehnic”,
«transfug»: care nu se mai întorsese dintr-o c l torie în str in tate; oprobriul c dea asupra lui
i a familiei, dar dac „doar” „încercase s fug ” i era „prins” la grani , pedepsele erau
enorme, mai ales în anii ’50]. Reac ionar [mascare a opozi iei fa de regimul comunist, fa
de ideologia marxist etc.]. Realism socialist [prea greu de definit exact, mai ales c se
schimbau criteriile de încadrare; se aplica literaturii i ar fi „voit” s semnifice o inspira ie din
realitatea muncii, a fabricilor – la început –, dar devenea mai greu de explicat i în fond de
impus ca atare, deoarece, dac se inspira un scriitor din dura realitate a acelor vremi era,
evident, sanc ionat: vezi un caz ca acela al lui Paul Goma]. Reeducare [a mascat tragedii, ca
aceea de la „Pite ti”, cu aresta ii politici supu i unor torturi descrise în Memoriile publicate
dup 1989]. Re inut (pentru cercet ri) [era, în realitate, o arestare f r proces, care putea dura
ani de zile, cu interogatorii, torturi etc., iar uneori se termina printr-o «pedeaps
administrativ », adic tot o arestare, dar f r proces, pentru c de fapt nu se putea aduce o
acuza ie cât de cât bazat pe dispozi ii legale]. Sabotori [cu sens mascat, care a dus pân la
pedepsele capitale ale unor lucr tori de la Canal, la începutul anilor ’50: cf., de pild , «bande
de sabotori i diversioni ti» – 1952, apud V. Negru, Ex, 6, nr. 29, aug. 1995, 8]. edin [a
devenit un alt mijloc mascat de impunere a unor reuniuni în care se putea face «trasarea de
sarcini», comunicarea «liniei Partidului», «critica», «organizarea activit ilor» etc.; a avut
zeci de ani conota ii ascunse dar destul de nepl cute pentru participan i]. Societatea socialist
186
multilateral dezvoltat [unul dintre cele mai mincinoase cli ee]. (De) Sus [care provenea de la
«Conducerea de Partid», iar mai târziu exclusiv de la «Biroul unu» sau «doi», de la N.
Ceau escu sau de la so ie; se exprima uneori i prin privirea „în sus”, prin indicarea cu
degetul „în sus”]. Verificare (verific ri) [mai ales la sfâr itul anilor ’40 – începutul anilor ’50,
au fost «verifica i» în edin e restrânse «membrii de Partid»; dar se mai f ceau i ulterior].
Mai aproape de anii ’80, frecvent se r spândiser : Deosebit de [cu adjectiv, nu însemna
„diferit de”, ci era un superlativ, îns nu rareori nu se mai putea ti dac avea un sens pozitiv
ori negativ; era predilect lui N. Ceau escu, mai ales pronun area «deosibit!»]. Epoca de aur
[se tia care era, f cea parte tot din hiperbolele preferate]. Prevederi [de obicei se r spândise
– i nu a disp rut! – cu accentul incorect prevéderi, probabil interpretat ca inând de vedére;
de asemenea predilect lui N. Ceau escu, pentru c „indica” ac iuni de f cut în viitor]. Tot(ul)
(inclusiv propriul tutulor) [ajunseser i apropia i ai regimului trecut s ironizeze aceast
formul magic a lui N. Ceau escu: «avem totul», «( ara) are totul» – i nu exista mai nimic
la dispozi ia popula iei –, sau: «s facem totul», evidenta lozinc «mobilizatoare» – alt
termen frecvent, cli eu, înc din anii ’50, când se îndemna la «lupt », la «mobilizare», la
«vigilen » etc.].
2.3. Desigur c r mâne înc de întocmit un Dic ionar – cu frecven ele calculate – al
acestor termeni sau expresii. Nu aceasta a fost inten ia aici: am men ionat câteva dintre cele
uzuale (nu „cele mai”), pentru c le auzeam, citeam to i, foarte frecvent, deveniser cli ee,
adic se utilizau aidoma ca automatisme verbale, adesea mecanic. Deveneau sloganuri
în elese f r s se fac adausuri contextuale, c p tau chiar un caracter de unicate [ca: Partid
sau Conducerea, 23 august, reac ionar(ul)]. La început, unele forme ne p ruser bizare,
neîn elese (Stahanovist, de pild ), neconforme cu limba român tradi ional , mai ales c nu
întotdeauna erau create sau adoptate cu discern mânt referitor la spiritul limbii române sau
pentru c erau adoptate într-o limb str in , f r suficiente cuno tin e lingvistice (expresia în
lumina… a fost câ iva ani respins de eminentul specialist în limba francez i traduc tor Gr.
Perie eanu, care, când trebuia s traduc texte, nu admitea c se poate spune astfel în limba
francez ; ulterior, a fost „admis” i în Fran a, dar Larousse nu-l men ionase nici în edi ia din
1966, îns în mai „primitorul” Robert apare în 1967 exact ca în formul rile din rile „din
Est”: «à la lumière des événements»). O impresie asem n toare ne produsese termenul
„ciudat”: progresist, care nu însemna, de fapt, „un om cu vederi moderne, în pas cu
progresul”, ci masca sensul de „om de stânga”, eventual chiar «comunist» (poate p rea mai
ciudat c în limba italian se p streaz termenul – ca i al ii, cf. supra: epurata –, de pild ,
într-un titlu în La Repubblica, 2 iulie 1994, 101, «Gli errori progressisti»).
187
Elemente lexicale sau „micile fraze” (multe, slogane, lozinci), devenite expresii
tehnice politice, s-au difuzat mai întâi prin «conduc tori ai partidului», prin pres , au fost
difuzate, au fost «prescrise» (în expresia sociolingvistului Villegas). Câteva frânturi-cli ee,
din epoca mai nou : «Vizita [lui N. Ceau escu] care va duce la strângerea leg turilor politice
de pace i prietenie cu toate rile din lume» […] «Îmi exprim totala mea adeziune […]
vibrantul mesaj de solidaritate». Dar multe erau slogane luate din experien a veche, de „peste
hotare”, venit tot prin filier sovietic : «Proletari din toate rile, uni i-v !», «Proletarii nu au
de pierdut decât lan urile», «Religia, opiumul poporului», «De la fiecare dup posibilit i,
fiec ruia dup nevoi» (care con ineau i un întreg program de educa ie dup modele str ine).
S-a ad ugat mul imea lozincilor mai mult sau mai pu in autohtone, dar tot dup modele mai
ales de la „R s rit” la origine, mereu modificate, adaptate la noi contexte sau nume. Ele erau
înv ate tot pe dinafar , bombardând urechile, cu intona ia „mobilizatoare”, i fiind extrem de
frecvent expuse ochilor (pe pere i – ca «panouri» cu litere „scrise” sau „t iate” din hârtie, pe
«Gazetele de perete», în ziare, la Televiziune etc.): «Tr iasc pacea în lume!», «Înv a i,
înv a i, înv a i!» (Lenin), «Tr iasc tovar ul – !», «Comunismul, visul de aur al omenirii»,
«Tr iasc genialul conduc tor Iosif Visarionovici Stalin!», «Tr iasc prietenia româno-
sovietic !», sau ca titluri cu imense „majuscule” în ziare (de fapt, cele dou -trei, «presa
central de Partid», singura care conta, fa de cea din provincie): «Seceri ul orzului –
urgentat la maximum!», «Culturile duble – îns mân ate neîntârziat!» (Scînteia, 58, nr. 14562,
14 iun. 1989, 1), «Mult iubite i stimate tovar e Nicolae Ceau escu». „Frazele” (de fapt,
al turarea de lozinci) au avut tot timpul – de la începutul anilor ’50 ( i pu in înainte) un ton de
incitare la „lupt ”, de stimulare, de „mobilizare” – c ci trebuia ca masele s nu se opreasc
din eforturi (chiar dac unii «se f ceau c munceau» – se zice, azi) –, cu „morcovul” ar tat
mereu în fa : atingerea final a comunismului (în Mexic, f r a se sublinia întotdeauna un
caracter de regim totalitar, lozinca era cel pu in exprimat pe fa : vie uirea în «Revolu ia
continu », de unde abunden a de termeni de asemenea din aria „luptei”, ca, îmi amintesc, o
sta ie de metrou, de mare importan în imensa metropol : «Insurgentes»). «Totul», inclusiv
trecutul României, „istoria”, erau subsumate acestei «lupte». Iar un final de «Telegram » (alt
tip de mesaje al c ror stil devenise standard, de neclintit) c tre N. Ceau escu îmbina diverse
elemente specifice ale acestei Ll (cu ocazia Simposionului pentru comemorarea lui Mihai
Eminescu):
«Într-o vie i deplin unanimitate, participan ii la Simpozionul omagial Mihai
Eminescu folosesc acest prilej pentru a v exprima dumneavoastr , mult stimate i iubite
tovar e Nicolae Ceau escu, dumneavoastr , mult stimat tovar Elena Ceau escu, cele
188
mai calde sentimente de aleas dragoste i ne rmurit respect, satisfac ia deplin i întreaga
recuno tin pentru str lucita activitate politic , revolu ionar i patriotic pe care o
desf ura i, asigurându-v c vom face totul pentru dezvoltarea tiin ei, culturii i artei, astfel
ca aspira iile Luceaf rului poeziei române ti s - i g seasc o minunat împlinire în ampla
oper de edificare a celei mai drepte i demne orânduiri – comunismul, visul de aur al
omenirii!
Participan ii la Simpozionul omagial dedicat centenarului Mihai Eminescu»
(cursivele din citat sunt majuscule în ziar: Scînteia, 14 iunie, p. 1).
Evident, „poporul” a înv at lec ia exprim rii i a aplicat-o, spune Radu Cosa u (în R.
lit, aug. 1992, 18): «În lumea asta de bârne i paralele: […] înregistrasem celebra inaugurare
a unei fabrici de biscui i, în prezen a Tovar ului, când lumea a început, la o indica ie trezit
o dat cu apari ia pe band a biscui ilor, ca substantive, s scandeze, ca verb la imperativ:
„Biscui i! Biscui i!”. O asemenea minune a limbii, cu un asemenea sfânt fior al substantivului
conjugat, Caragiale n-a cuprins» (vom reveni asupra „d inuirii” acestui tic devenit truc, mai
departe, referitor la analiza unor manuale «revizuite», din anii 1991 – 1993).
Alt strategie a fost i aceea a cuvintelor sau frazelor prohibite – ca o urm a credin ei
în „magia cuvintelor”, în „ocolire”, pentru a evita realitatea sau a o „farda”. De pild : a nu se
mai spune chelner [«Burghezie!»], ci osp tar, nu servitoare, ci femeie de serviciu, nu igan,
ci rom etc. (fenomen asem n tor i celui din Germania „de Vest” din anii ’60 mai ales: a se
spune Gastarbeiter, pentru „muncitor imigrant”, sau, în Italia: colf[a] – collaboratrice
famigliale – în loc de „servitoare”). Apoi, expresiile au fost impuse obligatoriu, dogmatic
(prin «înv mântul de Partid» sau «ideologic»), înv ate exact în forma prescris , uneori cu
modific ri tot obligatorii, în lenta dinamic totu i existent a politicii sau a ideologiei.
Caracterul de dogm al con inutului era înt rit prin repetare, prin forma de cli eu, ducând la
fixare, dar i la imobilitate lingvistic i totodat la un fel de sugestie colectiv , totul fiind
mascat, mai ales la epigonii marxismului sau ai socialismului (apoi, la persoane inculte sau
iubitoare de comode stereotipii verbale): un gol ideatic, sau un sens ascuns – cunoscut numai
«Sus» sau «la nivel înalt» (cf., de pild , gluma unui ziarist despre «limba de lemn chinezesc»:
un înalt func ionar chinez, cu prilejul celei de-a 40-a anivers ri a «eliber rii pa nice a
Tibetului», [ziaristul comenteaz ]: «Aplaudat de majoritatea Tibetanilor, politica Partidului
Comunist Chinez este în întregime conform realit ii tibetane» (N.C.M. – 1991).
Aceste „goluri ideatice”, abil înv luite în avalan e de cuvinte, de eufemisme (evit ri i
de tabu-uri – asupra c rora vom reveni, pe lâng exemplele date mai sus), fraze care încercau
s ascund prin „rezerve”, prin ocoliri impersonale (se face, s-a f cut – f r nume, dac
189
„venea” „de sus”, ori critica se f cea „de jos” –, sau: ni te, se pare c –, unii), implicau i alt
stratagem cu finalitate asem n toare: abunden a de adjective (mai ales la superlativ,
hiperbole), selectând epitete din sfera pozitiv – pentru „realiz rile” regimului sau ale
„Conducerii” ori ale industriei socialiste etc. –, i negative dac se refereau la „du mani”,
„elemente declasate”, „putrede” – se zicea mai ales în anii ’50 – etc. astfel, se ocoleau
realit i, într-un mod de exprimare înc insuficient analizat de lingvi tii de la noi (în orice
caz, nu de cei care discutaser , în acei ani, „stilurile limbii române”, dar este adev rat c nici
nu ar fi avut voie s o fac – poate nici nu sesizaser suficient faptul; nu au f cut asemenea
analize aprofundate nici cei pleca i din ar , iar nu pu ini se exprimau ei în i i astfel).
Ocolirea era deci o caracteristic marcant a acestui mod de exprimare i în fond ine
tot de domeniul „minciunii”, al masc rii. (...)
3.1. Ll este un subsistem [comentariu: nu un simplu „stil”] al unei limbi, desemnând
mai ales elemente lexicale, dar i unit i frazeologice, cu caracter de expresii fixe, de cli ee
încremenite, cu sens determinat în contextul unei anumite „autorit i”, în mare m sur
utilizate stereotip-dogmatic ca exprimare a unei ideologii (sau simulacru de subsisteme
ideologice economice, tehnologice, politice, culturale etc. care de in o putere sau o
autoritate), imitate, dar i impuse de puterea politic sau de grup ri ori indivizi cu asemenea
veleit i (chiar dac , în genere, promotorii sau epigonii sistemului ideologic nu cunosc
întotdeauna exact con inutul semantic), apoi difuzate prin repetare, prin utilizarea frecvent ,
în diversele mijloacele de comunicare în mas , orale sau scrise, anihilându-se astfel gândirea
maselor receptoare, care pot deveni supuse unei sugestii colective; inten ia real sau cel pu in
efectul ob inut sunt în genere de a se impune autoritatea, fie prin secretul ori prestigiul
codului de inut, fie prin cuno tin ele tehnocrate, împiedicându-se alt modalitate de gândire
i, în genere, ascunzându-se, mascându-se adev rata realitate, dac aceasta nu este favorabil .
(...)
4.3. Într-adev r, în România, treptat – dar nu dup mult vreme, ci înc din anii ’50 –,
Ll a devenit în genere un mijloc de anihilare a gândirii, de introducere a unor structuri de
gândire din afara individului. Prin aceasta, individul poate deveni pasiv: altul gânde te pentru
el (în locul lui). Scopul este evident, chiar dac nu întotdeauna i nu to i cei care creeaz o Ll
sunt, la început, con tien i de rolul ei. Ll este de obicei instrumentul unei ideologii care, ca
atare, se formuleaz în principii, iar acestea pot deveni stereotipii de gândire, exprimate în
cli ee. Iar când ideologia tinde s devin sau a devenit o „Putere”, de obicei aceasta caut s
apar într-o lumin favorabil , ba chiar s ascund adev rul, mai ales dac este creatoare de
condi ii generale nu prea favorabile pentru indivizi lua i în parte sau pentru colectivitate.
190
Clasa guvernant care se impune prin for (sau prin prestigiu aparent, manipulat) ajunge,
mai ales în Statul totalitar, s impun i un mod de gândire, iar implicit de exprimare (p rând
s adere la absurda idee a lui P. Janet3, c limbajul a provenit din capacitatea unui „ ef” de a
se exprima «pentru a comanda» (citat i în alt loc, de noi: «parler c’est le plus souvent
commander»). Unele cuvinte cap t un rol „sacru”, de unicate i valabile ca func ionând
numai într-un anumit context, fiind cunoscute de oricine ca atare. Ele fac prizonier
comunicarea i gândirea tuturora.
În contextul nostru – i nu a fost probabil o excep ie, „în Est” –, Ll a putut juca i
rolul de în irare de cuvinte hipnogene, care nu numai c min eau, nu numai c mascau
realitatea, dar manipulau printr-un fel de adormire hipnotic , leg nat în scalda monoton a
vocabulelor repetate, cu o frecven care nu mai aducea nici o informa ie nou , deci nu mai
cereau nici m car s le în elegi, s le interpretezi, s le ascul i ca sunete umane.
5.0. A disp rut Ll – ca vechi forme sau chiar ca fenomen – o dat cu încercarea de
înlocuire a vechilor structuri?
5.1. Evident c nu, iar citatele anterioare din presa francez , privitoare la alt regim
politic, ar tau generalitatea acestui fenomen, manifestat atât prin particularit i specifice
unui anumit context, cât i prin tr s turi cu valoare general . Multe comportamente,
stereotipii de gândire, practici – chiar principii – economice, politice, morale, ca i institu ii i
promotori ai vechiului s-au men inut. Unele forme i mecanisme de expresie dispar, îns atât
fenomenul ca atare, cât i anumite modalit i concrete de realizare a lui persist sub unele
forme noi, cu o genez în care pot ac iona i al i vectori.
5.2. Constat m, în epoca ian. 1990 – iul. 1991, c se men ineau diverse aspecte – i
vom prezenta ulterior câteva exemple, dar se ad uga i alte particularit i. S-a creat o nou Ll,
treptat, dar foarte rapid, prin comportamente de automatism c p tate anterior (de pild : de
Sus, sau la CC, înlocuite prin: «[mergem, chemat] la guvern», în febr. 1990: «la Fesené»);
sau prin grupuri ale Puterii, dar, prin extensie, i prin al i factori – birocra ie, pres etc. –,
care doresc s arate cuno tin e speciale i care de in un cod (nu întotdeauna bine st pânit,
mai ales nu în limba român ) economic de pild , politic, cultural, tehnic.
Observând, deci, dinamica lingvistic în contextul românesc din ultimul deceniu,
constat m, în primul rând, c unele automatisme verbale au supravie uit, cu atât mai mult cu
cât nu au disp rut brusc toate structurile economice-politice-sociale anterioare i este firesc,
de asemenea, s persiste reziduuri de mentalitate. (...)
3 Janet, Pierre, L’intelligence avant le langage, Paris, Ed. Flammarion, 1936, p. 250
191
6.0. Voi da, mai întâi, în cele ce urmeaz , câteva exemple, clasate nu atât din punct de
vedere strict lingvistic, cât mai ales sociolingvistic, prin referire la geneza i func ia lor,
pentru a desprinde mai clar modul în care se denatureaz comunicarea în limba român .
6.1. Fosile ale vechii Ll, mai ales în primii ani dup Revolu ie. Este v dit existen a
unor elemente din vechea Ll folosite ca atare, fie pentru c au r mas aspecte, comportamente,
dar i structuri ale Statului din realitatea anterioar , fie pentru c vorbitorii din genera iile
tinere sau mijlocii nu tiu cum se exprima acela i obiect, proces, fenomen în limba român
înainte de sfâr itul anilor ’40, sau nu tiu c anumite forme utilizate azi nu existau în limba
noastr , ci au fost adoptate inutil, ca fosile dogmatice i de cele mai multe ori nefire ti pentru
limba român , func ionând drept cli ee ale Ll.
Deosebit de – este un exemplu tipic, c ruia, de altfel, ar merita s i se dedice un întreg
studiu (pe care-l am în preg tire); a fost preluat din Ll a lui N. Ceau escu însu i (care-l
pronun a: déosibit de –) i este folosit frecvent (cu accentul de insisten pe prima vocal ), ca
un cli eu cu sens ambiguu, fie „foarte bun”, fie „foarte r u”, ocolind de fapt „zicerea pe
leau”4: «o ocazie deosebit […], are un rol deosebit» [TV, Poli ia, pentru „examen auto”, 25
ian. 1990], «de o valoare deosebit » [TV, traducere, în filmul „(Procesul de la) Nürnberg”,
pentru engl. extraordinary men], «rezultate deosebite» (R, 1991). Dar deosebit (de) a devenit
(preluat din epoca anterioar ) extrem de echivoc: «un deficit deosebit» [2 mai 1991, Fota –
ministru? – TV], «o cifr deosebit » [mare? mic ? sau diferit de –?] se înregistreaz la Satu
Mare [TV, 15 iul. 1990], «un loc istoric deosebit» (Târgovi te) [Even, 19 mai 1991],
«probleme deosebite» [grele? excep ionale?; TV, 6 ian. 1992], «aceast deosebit expozi ie»
[?; R, 1991]. Iat i un summum: «[despre un centru de copii handicapa i] Centru care a
ob inut rezultate deosebite, se confrunt în momentul de fa cu dificult i deosebite» [Radio
Bucure ti, „Cultural”, 30 mai 1991]. Pentru a nu reveni la exemple din anii anteriori, s
men ion m aici i mostre din 1993, 1994 (ar putea continua): «echipa României a reu it o
performan deosebit » [TV – reporter sportiv, 22 mai 1993]; [un interviu în care se repet
de peste 15 ori, în aproximativ 7 minute] deosebit de … [în diverse contexte] [Radio
Bucure ti, 31 mai 1994]; [o relatare de M.R., în care, în 5 minute, apare cu sensuri sau
conota ii diferite]: «meseria i deosebi i», «(hotelul Negoiu) a reprezentat o problem
4 Am întâlnit i în Ll francez asemenea cli ee, cu sens vag, echivoc: exceptionnel, de exemplu «des problèmes exceptionnels posés par la réunification allemande» [pozitiv? negativ?], Ph. Séguin în „Le Monde”, 6 febr. 1996, 7] (în acela i interviu abund i alte elemente de Ll: «cet objectif politique réaliste», «[relativ la Bosnia] il va falloir se dire que c’est moins ce qui est juste et souhaitable qui doit être promu, que ce qui est susceptible d’ être durable et d’assurer la fin du drame» [„probleme excep ionale puse de reunificarea german ”, „acest obiectiv politic realist”, „va trebui s ne spunem c nu atât ceea ce este just i de dorit trebuie promovat, cât ceea ce este susceptibil de a fi durabil i de a asigura sfâr itul dramei”].
192
deosebit [grea?]», «m-am trezit cu probleme deosebite», «lucrurile deosebit de grele pe
mine m atrag, în mod deosebit, [iar reporterul intervine:] cu produse deosebite [din
import?]», «construc iile mai deosebite [mai dificile? f r accent]» [10 mai 1994]; «situa ii
deosebite [reporter, TV, 3 mai 1994]»; «cu contribu ia deosebit a lui Sextil Pu cariu» […]
«publicitatea a ob inut rezultate deosebite» [TV, aceea i dat ]. Am insistat asupra acestui
exemplu, deoarece este nu numai tipic pentru preluarea unor cli ee din epoca anterioar – i
înc f r discern mânt –, dar i pentru c ilustreaz continuarea pe panta unei modalit i de
exprimare simpliste, de cli eu care poate semnifica „orice i nimic”, i, mai ales, care evit
preciz ri (subterfugiu al supravie uirii din epoca anterioar ).
Coexisten a a ap rut cu mare eviden de la început, într-un dialog purtat între doi
promotori ai noului stil verbal, dou persoane din conducerea Statului (toate exemplele
presupun ghilimele, chiar când nu sunt puse). Al turi de cuvinte ca: acuze, derob ri, postiura
(I. I., Int 1991) i altele, se aflau sintagme din veche Ll, dintre care am men ionat unele mai
înainte; sau: «pre urile care pot fi practicate», «sumamente pozitiv», anelul, vizavi de, al turi
de: «este un lucru constructiv», «critica constructiv », «proces de rea ezare» (P. R., Int
1991).
Au r mas, dup cum se observ din acel dialog, i formule ca atare din vechea
ideologie (marxist , comunist ), sau din legisla ie, din jargonul birocratic (fenomene
explicabile nu numai prin automatisme, dar, ini ial, i prin faptul c diversele persoane î i
f cuser educa ia exclusiv în epoca marxist (chiar sovietic -stalinist ): «s se rezolve de
sus» (I. I., Int 1991), «r spunde unei necesit i obiective […], situa ie obiectiv , motiva ie
obiectiv »5 (ibid.), «a ezare a societ ii», «acest proces de rea ezare», «interdependen
dialectic între […]» (I. I., ibid.).
În dialogul la care m refer, s-a relevat i explicit c exista con tientizarea acestei
coexisten e (la care nu se renun a, îns ), uneori subliniindu-se transpunerea de termeni:
«Vechile structuri, cum le men iona i dumneavoastr » [adic I.I] (P. R., Int 1991), sau:
«pârghiile economico-financiare, verigile, agen ii economici cum sunt numi i ast zi» (I. I., Int
1991), «din punct de vedere economic tiin ific – în limbaj direct: dac se scade produc ia cu
20%» (P. R., ibid.; a comenta: adic , restul nu e spus „direct”?).
Dar asemenea formule s-au men inut i la alte persoane, sau pân târziu: «Atitudine
antagonic » (E. V., Int – TV 1990), «a ezarea just a sarcinilor fiscale» (Constitu ia, 1991,
Cap. III, Art. 53), «s lucr m constructiv» (N. V., negocieri, TV, 30 apr. 1993), «atitudine
5 Un lider din 1992 aprecia c I. Iliescu era «tributar limbajului materialist – dialectic» [în Adev, 13 aug. 1992].
193
constructiv […] critic constructiv , […] alte critici constructive» (Reprezentant al
Guvernului, TV, 2 iun. 1993), «asigurând participarea activ la via a social i cultural »
[Proiectul Legii Înv mântului, comentat de Dinu Petrescu, Ex, 1991, nr. 15], «Senatul cere
Guvernului, celorlalte…» (1990, form sintetic de enumerare cu omiterea final a copulei
i, frecvent în «Epoca de Aur»], «Condi ii reciproc avantajoase» (TV, 13 febr. 1992),
«productivitatea muncii […], salt calitativ» (R, 1 iul. 1993), «S lucr m constructiv!» [era
unul dintre cuvintele-cheie, goale de sens clar; în negocieri cu lideri sindicali, 3 mai 1993],
«realizarea i transpunerea în via a» [p truns i la „Europa liber ”, 19 ian. 1992], «nivelul
de instruc ie al tineretului nostru […], ca platform comun […], strategie coerent […],
asigurarea unor pârghii adecvate […], în toate sectoarele […], organele de Stat […], este o
interdependen direct între […]»[TV, I. I., 17 mai 1992], «s mobiliz m toate eforturile»
[I. V., în Tin, 1992, 17-23 ian., 61], «[prim-ministru; cli eu ca în vechiul Stat] Am dat pentru
s n tate, înv mânt […]»[R, 30 apr. 1993], «s ne gândim la o a ezare a [salariilor?]» [R, I.
I. la fel], «rea ezarea salariilor» [R, 20 oct. 1985; i neclar: actualizarea, indexarea, aducerea
lor în acord cu pre urile?], «transport în comun» [alt relicv ].
Amestecul de cli ee din trecut i ulterioare, dar i oscila iile terminologiei
administrativ-birocratice actuale sunt evidente în „împleticirea” unui vorbitor plin de
bun voin : «îl oblig pe micul produc tor s - i cedeze mica lui proprietate la colectiv ,
pardon, la asocia ia lucrativ , c a a se cheam acum» [în Ex, 20 apr. 1994, 7].
S-ar mai putea men iona multe alte exemple de prelu ri din vorbirea anterioar sau
direct reziduuri din ticuri verbale ale lui N. Ceau escu: experen [Conf. de pres , 21 dec.
1991], «vor evolua interpre ii», intreprinderi [cu i, nu cu î], prevéderi [pe care l-am mai
men ionat], totul etc.; prelevat în loc de prevalat, ( i în anul 2000), «condi ii de munc
deosebite» [periculoase?, speciale?, grele? – R, 8 febr. 2000]; ce treb’e f cut, noi a trebit s ,
totul e posibil, (agentul economic) s tie c [formul totalitar ], infrastructurile; sau
înlocuiri doar formale fa de trecut: cf., pân i la 10 febr. 2000, la R, persoana declarând c
«eu construiesc legile».
Doi coresponden i ai ziarelor Pravda i Izvestia la Bucure ti, într-un interviu cu E.
Hurezeanu, care le punea întreb rile – „Europa liber ”, 1991 – r spundeau într-o pur Ll
încadrat în comunicarea prin care nu se spune mai nimic, se ocole te, se repet , nu se
termin fraze, se fac lapalisade: «Se face atâta propagand împotriva tratatului c nu se
mai…[…], ar fi bine de a g si ni te c i comune», «nu, primul cuvânt care-mi vine mie e
profesionalism, dar n-a vrea s acuz pe nimeni de lips de profesionalism», «dac cred c
exist o anumit tendin sau o rea-credin în – n-a putea s tiu», «nu sunt spectator român
194
[…] n-a putea ti […], mi se pare c este […] nu tiu ce statut are […] înc nu s-a întâmplat,
dar se va întâmpla […], dar trebuie s avem r bdare [este un slogan pe care-l auzim frecvent
i azi – comentariu TSC], toate nu pot fi n scute imediat […] nu pot fi implementate imediat
[…]», «Fiecare ziarist, fiecare î i face meseria acolo unde lucreaz », «Se pare c au acceptat
ideea c au fost p c li i, dar se pare c –».
6.2. M. Vasilescu (1993) a „cules”, din lucr ri ale «unor candida i la Facultatea de
Litere din Bucure ti», «ni te cli ee rostite de „profi” rutina i care dicteaz comentarii i le cer
elevilor s le înve e pe de rost». Exemplele nu sunt prezentate ca mostre de Ll veche, dar
putem s le consider m ca atare: «ajutând cu adev rat la înflorirea i dezvoltarea culturii i
literaturii române», «Camil Petrescu reprezint o figur aparte în cadrul nuvelisticii i
publicisticii române ti», «împrejur rile sunt cele care contribuie la stabilirea t riei de caracter
a individului», «felul în care este tratat omul superior», «Eminescu nu este decât un luceaf r
ce a luminat profund i continu s lumineze i ast zi capodopere» [a se vedea i «Mesajul»
lui N. Ceau escu la comemorarea Luceaf rului”, 1987, infra, Cap. 3]. (...)
7.1. Neofilia verbal este un aspect specific al noii Ll. Ea ar p rea c provine i din
opozi ia fa de „vechi”, îns are, probabil, i un substrat mai adânc: înlocuirea unor termeni
cu al ii deriv nu rareori i din sentimentul tabu-ului, al credin ei (subcon tiente) într-o for
aproape magic a cuvintelor, care ar fi purt toare ale unor calit i, procese, obiecte, acestea
putând fi înlocuite sau f cute s dispar odat cu folosirea altor cuvinte. S-a întâmplat un
fenomen asem n tor mai ales la începutul anilor ’50, când anumi i termeni erau prohibi i, ei
desemnând – ca false „unicate” în mentalitatea unor persoane lipsite de suficient cultur –
nu numai un curent de gândire, ci i for a acelui curent: erau, de pild , „persecuta i” termeni
ca Semantica sau Kibernetica [sic, cu K], sau Dumnezeu etc. Apoi, în anii ’80, am mai spus,
biseric , cruce etc. Este interesant c i ast zi unele cuvinte sunt evitate, înlocuite cu altele,
deoarece î i men in acela i statut de „unicate”, ca reprezentând realit i din veciul regim, i
sunt înlocuite cu altele, evitându-le pe primele ca pe „piaz rea”: de pild , în februarie 2000,
la Radio (în emisiunea „pentru sate”), o fost „cooperatoare” evita cuvântul Cooperativ
(de i s-a i precizat c exist „Cooperative” i în Occident), pentru c aceasta însemna
«proprietatea Statului», i-l înlocuie te cu Societate, pentru c nici Asocia ie nu este „agreat”
(dar i cuvintele adoptate acum pot ascunde „minciuni” ca i cele folosite „înainte”, important
fiind „ce se pune” în acele cuvinte).
Prin urmare, se constat „teama” de unele cuvinte „din trecut” i, de asemenea,
tendin a de noutate cu orice pre . Aceasta s-a manifestat, de la începutul anului 1990, în mare
m sur prin folosirea fie a unor termeni str ini (adopta i în diverse „adapt ri” fonetice,
195
morfologice, grafice), fie a unor termeni „tehnici”, cu infatu ri „tehnocrate”, din coduri de
specialitate dar în comunicarea pentru „marile mase” i deci adresat unor cercuri largi,
„neini iate”. Infatuare evident , nep sare fa de adresan i, dar i complexe de inferioritate
din cauza unei culturi reduse, care se voia mascat prin asemenea stratagem (când nu era i
certa tendin de manipulare prin miza pus pe cunoa terea insuficient a termenilor de c tre
adresan i). Astfel au fost pu i în circula ie termeni (sau simulacre, pocite), nu rareori primi i
i cu atitudini ironice, îns f r ca aceste reac ii s par a tulbura pe promotori i pe imitatori.
Iat termenul devenit „celebru”, dar la care nu se renun , de i este vag, chiar echivoc folosit:
implementa(re) (în mare parte, originile difuz rii multor asemenea termeni a fost în pres i
în Parlament). De exemplu: «mecanism de implementare» (14 iul. 1991), «(glum ) Dac
România ar fi fost în Alaska, ne implementam i noi de ni te bani buni, dolari, fire te» [un
super-tanc petrolier «a deversat» petrol, poluând litoralul Alask i, iar firma Exxan a dat
desp gubiri – N. C. Munt. în Ex, 1991, 2, nr. 24, 18-24 iun.]; «cu el începe buclarea
implement rii pachetului de legi» [L. Dijm., Int, TV, 15 aug. 1991]. Atunci au început s se
difuzeze: derula(rea), pe care-l voi mai men iona, sau pachetul de legi [mul i telespectatori,
auzind sintagma, î i puteau închipui pe bie ii parlamentari împov ra i sub greutatea unor
„pachete” enorme], sau Executivul [TV, Marinescu, 9 sept. 1990], E ichierul politic (C. S.,
1990), «pe m sura escalad rii unor fapte» [D. V., 1990], Stat de drept [nu se tia bine ce
însemna – nici pân acum nu este clar –, vezi i caricatura lui J. Faizant], sau
«obstruc ioneaz discu iile [...], antamarea discu iilor [...], someul» [TV – Reporter
Marinescu, 8 sept. 1990], «tip de desant comunist» [Zig-zag, 1925, iul. 1991, 8].
7.2. Din aceea i tendin de neofilie – sau în orice caz de a fi reprezentan i ai
„noului”, inclusiv ai unui limbaj „liber” sau „eliberat” – dar în mare m sur împletit cu
complexul de infatuare amintit, are inte te „epatarea”, demonstrarea unor cuno tin e (mai
ales a unor limbi str ine, în contrast cu un regim care nu încurajase, mai ales în ultimii ani,
înv area lor), au fost imediat introduse în noua Ll cuvinte dintr-o limb str in nu numai
netraduse, preluat direct din limba respectiv , mai ales engleza, sau într-o condescendent
„românizare” str in limbii noastre (vezi, mai pe larg, Cap. 5) – ca manager, sponsor etc., dar
i buticul, bodigarzii, someul etc. Dar la snobismul evident se adaug i, adesea, un
semidoctism ilustrat prin faptul c nu pu ine dintre aceste forme v desc cunoa terea
insuficient a înse i limbii str ine respective (cuvântul este introdus în contexte inadecvate,
eventual este tradus, dar gre it), ca i a limbii române, deoarece nu se cunosc posibilele
corespondente. În aceste cazuri, neofilia nu mai este doar datorat snobismului, sau acelor
complexe de infatuare-inferioritate, inculturii, ci i unei tendin e de mascare a ceva (de n-ar fi
196
decât propria incultur ) i chiar de în elare a adresan ilor, care nu au cum s fie la curent cu
diver ii termeni str ini, „tehnici” etc. (vom reveni asupra acestui ultim aspect, net încadrabil
în Ll). Exemplele îndeosebi din anii 1990-1991 sunt menite s arate cum s-au difuzat înc din
primele momente cuvinte uzitate i ast zi.
Rezultatul a fost, prin repetare i difuzare, transformarea a numero i asemenea
mon tri lexicali în cli ee, a c ror semnifica ie este neprecis sau este gre it în eleas . Dintre
cele mai frecvente, la început, sunt, pe lâng cele men ionate mai înainte, cuvinte care au
devenit obsedant-deranjante (unele au disp rut, ori nu mai sunt frecvente): derulare, a derula
(în loc de desf urare, a se petrece, a se întâmpla) care au intrat în sitagme bizare ori
ridicule: «(opera iile de) contabilizare s-au derulat» (TV? 13 iun. 1991), «schimb rile
economice ce se vor derula» [V. St nculescu, R, 5 iun. 1991], «încas rile se vor derula»
(TV, reportaj 23 iun. 1991), «ne derul m la culesul tomatelor» [!-TV, 5 iul. 1990]. Atunci s-a
„înfipt” vizavi de – [ i scris ca atare]: «vizavi de ni te evenimente» [P.R., Int 1990], «[Ce pot
face ei (primarii de sector) vizavi de Prim ria Capitalei?]» [R, 7 febr. 2000;? în compara ie
cu?, c tre?, fa de – în ce sens?]. Sau altele «Mi s-au adus acuze» [D. Mih., I. I., Int 1990, i
al ii; probabil, atenueaz „acuza ia”]; «s existe o concertare» [P.R., Int 1990], «pre urile
care pot fi practicate» [P.R., Int 1990], «au fost mult derobate [...] au generat derob ri» [I. I.,
Int 1990]; «finalizate cu» [devenit foarte frecvent în 1991], «în teritoriu» [la R, la TV, mai
ales în buletinul „Meteo” – în locul tradi ionalului ar , (pe întreg) întinsul rii, abstract,
neprecis, neclar]; «locul secund», «repriza secund » [în reportajele sportive, TV, D. Graur
etc.]; «Pe de o parte direc ii generale, pe de alta direc ii punctuale, concrete» [L – A. N., Int
la TV, 22 iun. 1991; s-a r spândit, echivoc; probabil c mul i îl adopt prin asociere cu punct,
de i este preluat din englez ].
Încuraja i, unii scriitori, ziari ti, reporteri etc. au repetat nu numai formele ca atare, ci
fenomenul însu i, al extremei neofilii gre ite sau al „creativit ii” liber-baroce: «Restul [...]
melanjat» [P. Ung., în Zig-zag, nr. 65, 24 iun. 1991]. În elegerea este complet blocat
deseori, posibilitatea de decriptare nefiind oferit receptorilor „de rând” nici prin contexte
clare – sau se ofer , magnanim, un sinonim care nu face decât s arate inutilitatea termenului
str in, deci o redundan absurd , sau chiar ridicul : «anelul capacit ii» [=veriga? Inelul? P.
R., Int 1991]; postitura [postura, pronun are „francizat ” – I. I., Int 1991]; «sumamente
pozitiv» [P. R., Int 1991], «insulta trebuie retorcat » [P. R., iun. 1990], «a denegat unele
drepturi netede» [P. Ev.]; pegra [P. R., iun. 1990]; porta-vocea [idem], «dezamorsa(re) [...],
demara o discu ie» [Marinescu, reporter TV, 8 sept. 1990], «guvernul nu a concedat» [L.-
Dijm., Int TV, 15 aug. 1991], «s concedem c » [C. St.], «aliniamentele revistei» [I. e],
197
«resuscitare real » [idem], «o abominabil responsabilitate» [idem]; «a surmontat-o»
[reporter TV, 1991]; «o inciden direct asupra educa iei» [P. Ev. 1991]; «aceasta este un
manc, o lips » [Minist. P turi., apr. 1991]; «sume exorbitante concedate unor privilegia i de
grup» [P. Ev.]; «un ins cultivat i dexter hipercompetent» [1991, scriitor]; «au decopertat
totul [...], fiecare se exprim a a cum crede» [TV, D. Gr.]; «propria-i diablerie» [D. Mih.
1991]; «cedeaz ingerin elor» [D. Gi., scriitor].
Unele calcuri dintr-o limb str in dep esc adoptarea de „simple” cuvinte i duc la
deform ri sintactice sau combina ii morfo-sintactice gre ite ori de-a dreptul la erori din toate
punctele de vedere: «de i nu practicant, sunt ortodox» [P. Ev.]; «alegerile s-au def urat de o
manier » [P. R., Int]; «lucrurile s-au petrecut de aceast manier » [L.- Dijm., Int TV, 15 aug
1991]; «acest pre nu încape în judecata mea» [idem].
În sfâr it, gre eli care par „perle” imposibile în realitatea actual (chiar de acum 9-10
ani): «insiguran a unui loc de munc » [S. Cs. 1991]; «preferând trivialit i» [real? în filmul
«Pia a Universit ii»]; prelevare [prevalare]; «aceste drepturi mi le poate revendica» [cu
sensul „mi le poate da!” – TV, 13 nov. 1991]; «cu obstinen » [I. I., Conf. de pres , 27 apr.
1991; este un fel de „crea ie” prin cotaminare, probabil, între Fr. obstination i Ital.
obstinazione, plus Rom. abstinen ; se dovede te i o cunoa tere insuficient a limbilor
str ine din care s-a crezut c se adopt cuvântul – i atunci, de ce s nu se spun , corect,
române te, înc p ânare?]; [a p rut bizar, atunci – apoi lumea s-a „obi nuit” cu termenul
str in, care acum se pare c este înlocuit cu consultan ] «serviciu de consulting» [reclam a
ziarului Ex, de exemplu, din 18-23 iun. 1991]; nouhau [folosit oral; este know how, apud Gh.
Constantin – 1991]; boutique [au „izbit”, la început, firmele, multe „privatizate”, înlocuind,
unele, pe shop, care înainte de dec. 1989 avea sensul special de „magazin pentru str ini – cu
vânzare pe valut ”]; Chic [firma unui mic magazin în centrul Bucure tilor – pronun at, cum l-
am auzit, kik] etc.
Iat i traduceri ad litteram, care nu comunic sensul exact, conota ional, din limba
de origine, deoarece, de exemplu, pu ini cunosc contextul din via a social-politic francez :
«lupi tineri i bi ni ari» [Fr. Jeunes loups, relativ la tineri politicieni sau oameni de afaceri
care se lupt prin orice mijloace s parvin sau chiar se lupt pentru „Putere”] sau derutantul,
desigur, pentru mul i care nu cunosc sensul special din Fr. parapluie sau Engl. umbrella: «cu
umbrela american » [A. N stase, TV, 22 iunie 1991].
Noua Ll a c p tat, adesea, i mai ales în primele etape dup 1989, i caracteristicile
unui stil baroc mult mai incongruent, în comportamentele ei, decât cel anterior, al turându-
se, de c tre acela i vorbitor (sau autor, în textul scris), în aceea i fraz , elemente noi,
198
provenite din neofilie (greu de în eles), i cuvinte neao e, uneori triviale, de argou: «îndesind
insultele» [al turi de retorcat sau de denegat – P. Ev. 1990], «impracticabili bonzi [...]
murd ri i de [...] în cel mai jegos sens», «atunci au realizat [...] c erau parteneri într-un joc
de bambilici», «metehne decizionale», «a festivismului p gubos» (vom relua detalii asupra
acestui stil în Cap. 7). (...)
9.3. În concluzie, în noile condi ii social-politice, Ll se difuzeaz prin imita ie
neobligatorie. Totu i, aceast imita ie este „voluntar ” numai în m sura în care nu este
provocat de dogmatisme ale grup rilor politice din care face parte o persoan , sau de o abil
manipulare. Dar chiar în cele mai bune cazuri, de „neobligativitae”, în realitate se petrece o
„impunere” prin frecven a prezent rii acestor elemente verbale, sau prin prestigiul de inut de
factori ai Puterii politice sau de persoane care au c p tat valoare de „personalit i”. În ceea ce
prive te frecven a, un rol de prim ordin îl au mass-media, prin preluare, utilizare, insisten
(dintre mijloacele de comunicare în mas , TV are un rol sporit în aceast perioad , îns , în
acela i timp, presa este enorm amplificat , iar discu ia politic p trunde, astfel, mult în
„strad ”, familie, locuri publice). În noul context se adaug aparenta explozie de libertate
lingvistic a stilului de exprimare, ca i un anumit snobism, al turi de impostur (imita ia
intrând în joc i prin asocierea cu aprecierea pozitiv „a modei”) – atât la promotori cât i la
„beneficiar” (care imit de fapt un stil declan at de diverse „Puteri”, inclusiv de mijloacele de
comunicare în mas ). „Libertatea” neofi ilor a dus i la un stil baroc, mai dezl n uit decât
oricând, dar mascând, în fond, semidoctismul sau chiar o incultur infatuat .
Majoritatea noilor forme – foarte multe preluate direct din limbile francez i englez
–, adesea ridicule, str ine limbii române, invadeaz limba român ca excrescen e frapante,
împiedic o comunicare bun sau cel pu in în limitele „normalului”, dar, în absen a vechilor
mecanisme i motive de impunere sau de triere („Îndreptare” oficiale), fie apar/dispar caduc,
împov rând redundant comunicarea, fie sunt imitate de mase, ca veritabile automatisme de
supunere fa de „autoritate”, d inuind i în noul regim politic, în anumite medii mai ales.
Câteva preciz ri se impun, în final. a) Nu orice cli eu (termen cunoscut înc din
manuale sau tratate de stilistic mai vechi) este un element de Ll. Sunt cli ee care au nu
numai un sens vag, „tocit”, ci, în fond, au un caracter dogmatic i s-au impus în mod aproape
obligatoriu prin frecven a lor, sau prin for area la înv area lor din motive politice, sau prin
folosirea oficial , ori prin prestigiul unei institu ii, al unei persoane sau grup privilegiat (de
speciali ti într-un domeniu, „tehnocra i”, birocra ie, partide cu o ideologie dogmatic etc.). b)
199
Adesea, sunt centrale conota iile (cf. i Ehlich6); c) Sensul lor de obicei mascheaz realit i,
în favoarea celor care le pun în circula ie. d) Prin aceasta, în mare m sur au func ie de
manipulare. Acestea sunt cli eele din Ll. (...)
6 Ehlich, Konrad, Sprache im Faschimus, Frankfurt, Ed. Suhrkamp, 1989, p. 168
200
III.
Tipologia elocin ei : judiciar, deliberativ, demonstrativ. Elocin a barei, a amvonului, elocin a
politic , academic , militar , parlamentar . Procedee specifice. Legile polemicii civilizate.
Structura elogiului. Organizarea discursului : exord, diviziune, nara iune, confirmare,
respingere, perora ie. Argumenta ia. Tehnici i conven ii. Oratorul.
201
Antoaneta T N SESCU
ORDINEA DISCURSULUI
Rezisten a acestui sistem teoretic, dar i a repertoriului terminologic aferent este
extraordinar i texte citate în bibliografie sau reproduse în antologia de fa , texte ap rute
dup 1950 (semnate de Curtius, Barthes, Pelerman, Foucault, texte din dic ionare de
specialitate, în sfâr it, Vasile Florescu), adic la mai bine de 20 de secole de la clipele
încep toare, adic , în cazul retoricii, clipele antice, o probeaz . Iat -l pe Roland Barthes,
interesat de perenitatea spectaculoas a acestei „ancienne Rhétorique” în cadrul seminarului
inut, prin 1964-1965, la prestigioasa L’École Pratique des Haute Études, experien
valorificat dou decenii mai târziu în L’aventure sémiologique (Éditions du Seuil) din care
am preluat un capitol edificator pentru în elegerea filia iei dintre retorica de acum i cea de
demult. În aceasta const , astfel, inflexibila fidelitate fa de sine a retoricii pe care o
anun am, în deschiderea prezentelor fugare însemn ri, cu observarea, bineîn eles, a
varia iunilor pe teme fixe. Cum ar fi constatarea urm rilor pe care le are retragerea elocin ei
juridice din prim planul aten iei o dat cu ceea ce, în Literatura european i Evul Mediu
latin, Curtius nume te “n ruirea libert ii grece ti i romane”. Fenomen paralel cu importan a
“mult mai mare” pe care o au, “începând cu epoca elenistic ”, cuvânt rile “fastuoase” de
laud a zeului, suveranului, omului în genere, retorica panegiric incluzând i alte specii, cum
ar fi “ora ia funebr , cea de nunt , cea pentru ziua de na tere, discursul de consolare,
cuvântarea de salut, cea de felicitare etc.”.
P im, prin chiar aceast enumerare, spre una dintre temele centrale din orice sintez
dedicat retoricii: tipologia elocin ei.
Începând cu Aristotel (384-322 î. Chr.), care fixeaz o mai veche clasificare
apar inând lui Anaximene (585-525 î. Chr.), genurile discursului sunt: deliberativ (propriu
dezbaterilor politice), demonstrativ (laud /blam) i judiciar (ap rare/acuzare). A a vor fi
preluate de toate textele clasice i contemporane, cu mici varia ii sinonimice de tipul
demonstrativ = laudativ = epidictic, dar i cu regretul c , odat intrat în func iune, triada
deliberativ/demonstrativ/juridic nu este lipsit de rigiditate, astfel încât Quintilian avea,
poate, dreptate s se întrebe „în care gen de cauze vom crede c ne g sim, când ne plângem,
consol m, demol m, încuraj m, facem rug min i, aducem mul umiri, felicit m, mustr m,
oc râm, retract m, ne exprim m vreo p rere?”.
Deci, genul deliberativ. Restrâns de greci i romani la domeniul politicii (pace,
r zboi, treburile interne ale cet ii), î i l rge te treptat teritoriul incluzând sfaturi cu privire la
202
ce e util / inutil, bine / r u, onorabil / ru inos .a.m.d. În consecin , genul deliberativ
cerceteaz viitorul. Cu cât chestiunea e mai serioas i intereseaz mai direct auditorul, cu
atât mai pu in trebuie apelat la „ornamente” stilistice str lucitoare. Argumenta ia se bazeaz
pe exemple concrete, utile i necesare, demonstra ia e victorioas , stilul e mai bogat în idei
decât în figuri retorice, exordul este de regul scurt (Aristotel consider c se poate începe cu
opinia celui ce sus ine ideea contrar ). Cum orice deliberare presupune momente de îndoial ,
importan a dovezilor aduse în sprijinul ideii i în scopul convingerii ascult torilor e
hot râtoare. La fel, autoritatea moral a oratorului, corectitudinea i în elepciunea lui,
succesul sf tuitorului depinzând direct de felul în care reu e te s se impun el însu i ca
model de autentic credibilitate.
Genul demonstrativ. Laud / blam. Aici, stilul „simplu” nu mai e suficient. Trebuie
str lucire, bog ie, tablouri frapante. Figura central : prosopopea. Timpul e, în genere, cel
prezent, pentru c oratorii blameaz sau elogiaz evenimente contemporane, dar, deseori,
argumentele sunt extrase din trecut i vizeaz viitorul. E foarte important, atrage aten ia înc
Aristotel, cu atât mai mult retoricienii contemporani ce manevreaz sondaje de opinie la zi, e
foarte important de cunoscut universul de a teptare al auditorilor pentru a vedea adeziunea
sau reac ia contrar la un elogiu / blam. Dar i panegiricul, i perspectiva critic cer
argumente doveditoare: situarea celui portretizat într-o filier onorabil , supra-individual
(str mo i, arbore genealogic, noble ea unei profesii, apartenen a la institu ii importante în
via a unui popor etc.), accentul pus pe însu irile suflete ti (cele fizice sunt rar men ionate i
numai dac semnaleaz virtu i morale), pe semnifica ia mai larg , eventual pentru
colectivitatea na ional i interna ional , a faptelor, ac iunilor, realiz rilor.
Genul judiciar. Ap rare / acuzare. Just / injust. Implic luarea în considera ie
(avertizeaz Quintilian) a chestiunilor de drept (de jure) i a celor de fapt (de re),
investigheaz evenimente ale trecutului. Tactici i strategii menite a convinge i pe
judec tori, i pe procurori, i pe avocatul p r ii adverse, i publicul aflat în sala de edin i
opinia public . Succesul pledoariei depinde de probe solide i ra ionamente juste, de
armonizarea preciziei, clarit ii, simplit ii cu amploarea i diversitatea procedeelor retorice.
Al turi de triada deliberativ / demonstrativ / judiciar, o alt propunere de ordonare
a discursurilor oratorice, în care criteriul tematic este decisiv, f r eludarea, îns , a
indicilor formali, cuprinde segmente precum: elocin a politic , a „barei” (judiciar ), a
„scaunului” (sacr , a amvonului), academic , militar , parlamentar . Am folosit-o în
capitolul Studiu de caz.
203
Ajungem, inevitabil, la textul discursului, pentru a constata, i aici, rezisten a
magnific a formulei de alc tuire propuse i experimentate de fondatorii retoricii, validate de
vremurile ce vor urma. Este o imagine esen ial , deopotriv a unui mod de gândire general
valabil, dar i a unei mentalit i ce poate fi datat i în eleas circumstan ial. Astfel, Corax
utilizeaz pentru întâia dat forma tripartit a discursului (introducere, nara iune, încheiere)
iar, cu experien a a câtorva secole de teorie i practic retoric , iat -l pe Cicero (106-43 î.
Chr.), validând analogia simbolic între ordinea discursului i cea a lumii: „natura ne înva
câte p r i trebuie s aib discursul. Urmând legile naturii, trebuie s prepar m spiritul i s nu
intr m brusc în subiect. S alegem probele juste. S punem o concluzie discursului.”
Ordinea organic , asumat de Aristotel, în Poetica, 8, 30-35: „A adar, dup cum în
celelalte arte imitative unitatea imita iei reiese din unitatea obiectului, tot a a trebuie ca i în
subiect, deoarece e imitarea unei ac iuni, aceast ac iune s fie una i întreag , iar p r ile s
fie îmbinate în a a fel chip încât, dac se mut sau se taie una dintre ele, întregul s fie
schimbat i zdruncinat; c ci ceea ce poate fi ad ugat sau nu, f r urm ri însemnate, nu face
parte din întreg.”
În sfâr it, al tur m înc o m rturie din Antichitate: ordinea este singura capabil a
salva discursul de neb nuitele primejdii ce-l pândesc iar tabloul pictat de Quintilian (35-95)
nu este lipsit de patetism. În absen a ordinii, discursul devine ca o nav f r c pitan ce merge
spre aventur , ca un c l tor care se r t ce te noaptea în locuri necunoscute, ghidându-se dup
hazard i nu dup un plan bine gândit. Identificând în hazard una dintre neb nuitele primejdii,
Quintilian elogiaz , în primul secol cre tin, func ia vindec toare de nevroze a ordinii.
Numai c , printr-o simptomatic inversare de optic , dup aproape 2000 de ani,
ordinea nu mai tempereaz ci, dimpotriv , incit nelini tile pline de primejdii pentru
retoricianul modern. Cel pu in a a m rturise te Michel Foucault, în Ordinea discursului,
prelegere inaugural rostit la Collège de France, la 2 decembrie 1970: „Sunt mul i, cred, cei
care au o asemenea dorin de a nu trebui s înceap , o astfel de dorin de a se g si de la bun
început de cealalt parte a discursului, f r a fi nevoit s considere din exterior ceea ce ar
putea fi în discurs singular, redutabil, malefic chiar. Acestei nevoi atât de comune, institu ia îi
r spunde la modul ironic, fiindc transform începuturile în momente solemne, le înconjoar
cu un cerc de aten ie i de t cere i le impune forme ritualizate, ca i cum ar vrea s le
eviden ieze mai bine. Dorin a spune: nu a vrea s fiu nevoit s intru eu îns mi în aceast
ordine primejdioas a discursului; n-a vrea s am de a face cu ceea ce este tran ant i
decisiv în ea. A vrea ca aceast ordine s fie în jurul meu ca o transparen calm ,
profund , indefinit deschis , în care ceilal i ar r spunde a tept rii mele i din care ar
204
ap rea, unul câte unul, adev rurile; n-ar mai trebui decât s m las purtat , în ea i de c tre
ea, ca o epav fericit .
i institu ia r spunde: nu trebuie s - i fie fric s începi; suntem cu to ii aici pentru a-
i ar ta c discursul este în ordinea legilor; c veghem demult asupra apari iei sale; i c i s-
a f cut un loc care-l onoreaz , dar îl dezarmeaz ; i c , dac se întâmpl s aib o anumit
putere, de la noi i numai de la noi a primit-o.
Dar poate c aceast institu ie i aceast dorin nu sunt altceva decât dou replici
opuse unei aceleia i nelini ti: nelini tea cu privire la ceea ce este discursul în realitatea lui
material de lucru vorbit i scris; nelini tea privind aceast existen tranzitorie destinat , f r
îndoial , dispari iei, tergerii, dar potrivit unei durate care nu ne apar ine; nelini tea de a sim i
sub aceast activitate – în fond, cotidian i cenu ie – puteri i pericole pe care de-abia le
putem imagina; nelini tea de a întrez ri lupte, victorii, suferin e, domina ii i servitu i ascunse
în atâtea cuvinte tocite de îndelungata lor folosire. Ce este, a adar, atât de periculos în faptul
c oamenii vorbesc i c discursurile lor prolifereaz indefinit? Unde este, deci, primejdia?”
A reveni, îns , la structura discursului, stabilizat în Antichitate la 6 sau 5 sec iuni,
edificiu, nu suma aritmetic a p r ilor sale. Ideal al construc iei atât de iubit de individul
clasic, arm în lupta sa cu haosul, neorânduiala, hazardul.
Exord. lat. exordium (început). În elin , prooemium (preludiu). Termeni pân la un
punct analogi: prolog, introducere, preambul. În direct leg tur cu cele discutate pân acum
trebuie evocat observa ia lui Aristotel, din Retorica, referitoare la exordurile discursurilor
judiciare care, formal, joac acela i rol cu prologul operelor dramatice, cu preambulul
poemelor epice i preludiul muzical. Adic , „privire general asupra subiectului tratat, a a
încât se vede de la început despre ce este vorba i spiritul nu ne r mâne în a teptare, c ci
indeterminarea ne însp imânt ”. Aceea i spaim de indeterminare (pân la un punct, un alt
nume al hazardului) evocat nu demult. i totu i, cum se explic prezen a prologului teatral
pân la Shakespeare i dup el (Coleridge spunea c „Shakespeare prefer a teptarea
surprizei”), a preludiului muzical i a exordiului oratoric pân în zilele noastre, când hazardul
i intedeterminarea nu mai contrariaz pe nimeni dac ar fi s ne gândim c Werner
Heisenberg a fost distins în 1932 cu Premiul Nobel pentru Fizic tocmai pentru descoperirea
rela iilor de indeterminare? Nu ne r mâne decât s înregistr m interesul pentru momentul
exordial manifestat de un teoretician ca Roland Barthes, ce distinge dou momente
alc tuitoare: 1) încercarea de seducere a publicului (captatio benevolentiae) în func ie de
natura cauzei i de opiniile, credin ele ascult torilor cu privire la subiectul ales; 2) partitio –
anun area planului discursului. Ca i interesul pentru acela i moment exordial manifestat, de
205
aceast dat , de un orator. Este vorba despre Marc Fumaroli, ales membru al Academiei
Franceze dup moartea lui Eugen Ionesco. Noul academician î i începe astfel Discursul de
recep ie, rostit la 2 martie 1995: „Domnilor, acest ritual al pragului pe care sunt invitat s -l
îndeplinesc ast zi este redutabil. E nevoie de exerci iul întregii umilin e pentru a îndr zni s -
i faci auzit glasul sub aceast cupol , în fa a domniilor voastre”. A adar, umilin a (modestie)
din partea oratorului, seducerea (flatarea) ascult torilor i rezumatul pe scurt al discursului ar
fi, din punct de vedere teoretic, grila minimal de alc tuire a exordiului. Spun, din punct de
vedere teoretic, c ci în practic , din varii motive, accentele pot fi altele în func ie de
circumstan e. Oricum, se recomand un stil lipsit de artificii i digresiuni, un început simplu
i natural, concentrând idei multe în fraze pu ine. Cum tracul începutului este bine cunoscut,
unii comentatori recomand scrierea exordiului dup încheierea redact rii întregului discurs.
Idee eretic , în viziunea lui Quintilian, ce o respinge, firesc, cu indignare: „Nu aprob ideea c
exordiul trebuie scris la urm . Nici un artist nu începe un portret sau o statuie de la picioare”.
În aceast direc ie, îns , op iunile nu pot fi decât individuale i experien a scrisului modern
pare s -l contrazic pe Quintilian.
Propozi ia lat. propositio. Exprim pe scurt, clar, precis (uneori, pe puncte) subiectul
discursului i, împreun cu diviziunea (parti iunea) configureaz planul alocu iunii. „O
bun diviziune face întregul discurs luminos i clar”, sus inea Cicero, dup ce Platon
decretase: „Trebuie privit ca un zeu cel ce tie bine s defineasc i s divizeze”. Dac
Aristotel o aprob , iar Quintilian o asemuie te „bornelor militare” care clarific itinerarul i
dau curaj c l torului, Curtius nu o enumer între p r ile discursului, semn c ne g sim în fa a
unei probleme în litigiu. Argumente pro: diviziunea neteze te drumul discursului i atrage
aten ia ascult torilor asupra desf ur rilor viitoare. Argumente contra: insisten a analitic
poate obosi un public neatent i în loc s clarifice, nedumere te, dup cum dezv luirea
punctelor viitoarei expuneri poate sc dea interesul general, ucigând farmecul spontaneit ii i
al neprev zutului. S-ar putea, îns , ca privit dintr-un alt punct de vedere, aceast istoric
disput s - i înte easc semnifica iile. Iar acest nou punct de vedere ne este furnizat de chiar
Retorica general a grupului de la Liège (Jacques Dubois este, în ordine alfabetic , primul
dintre autori), carte care, cum se tie, apare în 1970, adic la dou milenii distan de
controversa antic . M refer la capitolul Autocorectare i redundan , a c rei tez merit a
fi amintit : „Se tie c , la toate nivelele sale, limbajul e redundant, cu alte cuvinte se repet .
Aceast costisitoare practic e menit s asigure mesajelor lingvistice o anumit imunitate
fa de erorile de transmisie. Procentul redundan ei globale a limbajului scris a fost m surat :
el ar fi, pentru franceza modern de 55%. Aceasta înseamn c dac se suprim la întâmplare
206
55% din unit ile sale de semnifica ie, un mesaj ar putea fi totu i în eles. Aceast proprietate
a codului e numit autocorectarea erorilor. Procentul de redundan e variabil în func ie de
tipul de mesaj (jurnalistic , eseu, poezie...), dar e cunoscut în mod intuitiv de to i vorbitorii
limbii”. Evident i de cei care ascult diferite feluri de mesaj, discursul oratoric fiind unul
dintre ele. Pe scurt, noutatea vechiului, mai exact, disponibilitatea structurii retorice de a fi
integrat unor perspective de ultim or , ceea ce echivaleaz cu regândirea, revizuirea,
reformularea datelor tradi iei.
Nara iunea fr. narration, lat. narratio. Plasat , în genere, dup exord, înainte de
confirmare. Fundament al argumenta iei. Cicero consider c nara iunea trebuie s fie clar ,
concis , verosimil . Nu altceva spunea, în 1675, Boileau, în Arta poetic : „Fii viu i grabnic
în nar rile tale”. Dar, insist Quintilian, sacrificarea detaliilor nu trebuie s duc la
obscuritate, întrucât „concizia nu trebuie s fie lipsit de elegan ”. Iat c interesul pentru
nara iune este înc viu la un semiotician ca Roland Barthes care vede în aceast form de
diegesis o expunere persuasiv a faptelor, caracterizat prin concizie i func ionalitate în
sensul c nu e deloc dezinteresat , ci se afl în serviciul direct al confirm rii, preparând
argumenta ia (semina probationum).
Confirmarea lat. confirmatio. Dovedire, probare, argumentare. Expunerea
argumentelor, valorificarea inteligent a probelor, idei puternice, expresii pregnante, triumf al
elocin ei. Cicero: „când îmi aleg probele, prefer s le cânt resc, nu s le num r.” Selec ie i
evaluare, opera iuni în întregime în puterea celui care vorbe te, dând m sura abilit ii,
talentului s u. C ci, nu întâmpl tor, în finalul C r ii a VI-a din Arta oratoric , Quintilian
preciza: „M mul umesc doar s spun c nu numai în arta oratoric , dar în orice împrejurare a
vie ii, nimic nu este mai important decât iscusin a. C f r ea este inutil transmiterea
celorlalte precepte /.../ Îns i adaptarea discursului la locuri, împrejur ri i persoane ine de
aceast calitate.”
Iscusin , deci, procedee formale, conven ii, re ea stabil , ideal invizibil , de reguli
care sus in din interior construc ia discursului. Armonie, echilibru, modera ie. Quintilian:
„Îns i abunden a s aib m sur . C ci f r m sur nimic nu poate fi nici l udabil, nici
folositor. Str lucirea despre care am vorbit s aib o inut demn , iar inven iunea gust. Deci,
totul în discurs s fie mare, nu exagerat. Sublim, nu abrupt. Curajos, nu temerar. Sever, dar
nu trist. Grav, dar nu greoi. Vesel, dar nu luxuriant. Pl cut, nu neînfrânat. Grandios, nu
emfatic. i, în general, cea mai sigur este calea de mijloc, fiindc în extreme const
gre eala”. Sau, în termeni poetici, Aurea mediocritas (Horatiu, Ode II, 10, 5), aurita cale de
mijloc. Ideal ce a cunoscut numeroase revizuiri, cea mai recent fiind din perspectiv
207
postmodern : deconstruc ie, fractalitate, fragmentarism. Dar, cum aceste din urm inten ii se
afl înc în curs de elaborare, s revenim la idealul formei organice sus inut de teoreticienii
clasici. Organizare, nu al turare, ordinea ca m sur a frumosului, construc ia discursului
sem nând cu cea arhitectural , muzical , teatral , iar, dintre tiin e, cu cea a logicii. În
Scrisori despre logic lui Hermes (1986), Constantin Noica propune prin dou metafore
dou înf i ri ale raportului parte / întreg. Deci, logica lui Ares: partea nu are intimitate cu
întregul, nu îl exprim , e un simplu caz statistic al întregului. i logica lui Hermes: partea nu
e element statistic al întregului, e o interpretare a lui, îl reflect . Cam a a gândise demult i
Quintilian: „P r ile s fie puse la locul cuvenit i s se lege, s se închege între ele, a a încât
s nu se vad încheietura. S devin un corp, nu s r mân membre”. Iar, mai înainte, Cicero,
interesat de aceea i dificil chestiune a leg turilor, trecerilor, tranzi iilor de la o idee (parte) la
alta, visa la o situa ie ideal : p r ile s fie atât de bine cioplite, t iate, polizate încât s nu mai
fie nevoie de nici un adeziv pentru a le uni. Îngem nare natural , miracolul str vechilor
temple. Aminteam tranzi iile, aceste pasaje de la o idee la alta, „poduri”, nu ciment sau
cârlig, ci, mai degrab , ecou prelungit i analogie. Valéry le vedea asem n toare modula iilor
din muzic i reu ita acestor opera iuni delicate i dificile era apreciat ca o adev rat
performan : „Nimic nu m intereseaz mai mult decât arta acestor tranzi ii”. Nici Ernst
Robert Curtius nu gândea altfel, glosând pe marginea aceluia i procedeu: „Introducerea
trebuia s con in o idee general . De aici, nu era voie s se treac nemijlocit la tema lucr rii,
ci trebuia g sit o tranzi ie corespunz toare. Tranzi iile erau un adev rat chin. Chiar i un La
Bruyère fusese dojenit de Boileau pentru c nu excelase în lucrul cu tranzi iile care sunt ce e
mai dificil în lucrarea spiritului. i Boileau trebuia s o tie: tranzi iile sale sunt vestite pentru
caracterul lor greoi”.
Interesant, în timp ce func ia tranzi iei este de a declan a fluxul faptelor, de a fluidiza
relatarea, func ia digresiunii ( i ea e o tranzi ie mai ampl , dezvoltat ) se îndreapt în sens
opus, spre întârzierea, încetinirea ritmului. Quintilian o plasa mai ales în pasajul de trecere de
la nara iune spre confirmare (argumentare) recunoscând, îns , i el, ca i to i ceilal i
comentatori, c digresiunea poate fi plasat oriunde i oricând. Dar nu oricum. Pentru c
aceste popasuri odihnitoare sau învior toare, sau pline de înv minte, sau pline de haz, s-au
îndelung preg tite i bine memorate, sau ap rute spontan, sau vie uind pur ornamental, sau
având o puternic motiva ie strategic sau, în sfâr it, toate laolalt , digresiunile, deci, nu
trebuie s fie nici prea lungi, nici prea multe, a a c dozajul a teapt s fie reglat cu
în elepciune i fine e. Digresiunile se cuvine s vin în întâmpinarea a tept rilor auditorilor,
interesându-i, în nici un caz exasperându-i, cum imagineaz cu umor H. Belloc, în eseul deloc
208
întâmpl tor intitulat Introducere în arta de a plictisi. Iar faptul c mul i dintre autorii de
tratate de retoric , dar i de discursuri le pun existen a (utilitatea) sub semnul întreb rii,
merit a deveni o tem de medita ie.
Revenim la probe i la caracterul strategic al ordinii în care iscusin a oratorului le
dispune. Revenim la argumenta ie. Ar fi, a adar, ordo naturalis i ordo artificialis, construc ii
hipotactice (în care exist rela ii precise între elemente) i construc ii paratactice (de tipul
celor analizate de Sorin Alexandrescu în comentariul pe marginea discursului lui Ion
Antonescu). De asemenea, construc ii întemeiate pe analeps (incursiuni în trecut) sau
proleps (povestire în avans). Probele, ce trebuie s fie adev rate i juste, într-un cuvânt,
incontestabile, s fie proprii subiectului i s determine adeziunea ascult torilor, probele se
îmbin urmând legea continuit ii (leg tur direct determinat de logic i cauzalitate) sau
de cea a grada iei, a cre terii, fie de la argumentul slab spre cel puternic (metaforic numit
a ezarea în V), fie de la elementul puternic spre cel slab (metaforic numit a ezarea în A). În
sfâr it, ordo Homericus, analizat de Cicero în De oratore, prin valorificarea unui pasaj din
Iliada (IV, 297) cu referire la felul în care Nestor a decis a ezarea trupelor: în fa , carele
înarmate, în spate dispozitiv de atac format din infanterie, iar la mijloc trupele mai pu in
instruite. În ultimele decenii ale secolului trecut, Barthes confirma validitatea acestei
propuneri: „Trebuie început cu argumente forte, apoi probe slabe i, la sfâr it, probe foarte
puternice”. Este prin eficien i directitudine construc ia asumat cu deosebire de elocin a
politic , parlamentar i juridic , domenii precum cele ale elocin ei laudative, academice sau
de amvon explorând c i mai savante de tipul planurilor paralele situate în raport de analogie
sau doar de compara ie.
Descoperit de sofi ti, teoria argumenta iei este chiar miezul cercet torilor de retoric .
Se disting, astfel, probele intrinseci de cele extrinseci, între cele dintâi num rându-se locurile
comune (în elin , topoi), studiate de Aristotel i Cicero (care le dedic un tratat), de Curtius,
de Pelerman, ce le rezerv un loc central în Traité de l’argumentation. Dar, acest rezervor
de sugestii poate fi activat i folosit doar de „oratorul format, matur, înv at din lec iile altora
i din experien a sa personal , ca i din studiul atent efectuat de-a lungul anilor”. Locuri ale
cantit ii, (ceea ce este durabil i stabil, este preferabil efemerului), ale ordinii (superioritatea
anteriorit ii fa de posterioritate), ale existen ei (superioritatea a ceea ce exist i e real fa
de eventual sau improbabil), ale esen ei (se acord o importan i o valoare superioare unui
individ sau lucru care reprezint ceva esen ial, fiind expresia perfec iunii în domeniul
respectiv). Curtius mai enumer câteva: elogiul str mo ilor, fl c ul i mo neagul / b trâna i
fata, frumuse ea locurilor ideale (paradisul), a timpului ideal (vârsta de aur), afectarea
209
modestiei ca procedeu exordial etc. i tot în Literatura european i Evul Mediu latin, el
î i intituleaz un capitol Sententiae i exemple. Numite de Aristotel gnome, ele sunt pilde i
cuget ri str lucitoare, „versuri de reper”, vorbe memorabile exprimând adev ruri general
valabile. În discurs, ele dinamizeaz ritmul expunerii, dau str lucire i adâncime expresiei,
surprinzând ascult torii i punându-i pe gânduri. Un efect asem n tor au silogismul,
entimema, dilema, paradoxul, sofismul. Ar mai fi de amintit tehnica socratic , echivalând cu
for a (retoric ) de a-l sufoca pe adversar în menghina întreb rilor, a a încât, obligat s
r spund afirmativ la toate întreb rile, el va sfâr i prin a admite teza pe care o respinsese la
începutul discu iei. E, poate, o dovad concret c , a a cum spune Aristotel, demonstra ia
afirmativ este preferabil celei negative i, împreun ele sunt preferabile demonstra iei prin
absurd.
Respingerea lat. refutatio. Combaterea adversarului prin balansul retoric atac /
ap rare. Puternic suflu oratoric. Quintilian cere ca acum discursul s înainteze ca un fluviu,
nu ca un pârâu. O serie de gre eli trebuie evitate. În primul rând, a nu avea încredere în
victorie. A eluda, a ascunde, a oculta dificult ile când, dimpotriv , ele trebuie prezentate în
for pentru a li se g si solu ii. Atitudine activ i pragmatic , deci. Apoi, nu e recomandabil
a prezenta un aspect îndoielnic ca indiscutabil, a folosi argumente banale sau f r leg tur cu
subiectul, în sfâr it, a se l sa antrenat de adversar într-o discu ie în afara temei ini iale.
Perora ie fr. peroration. Lat. lit. peroratio. Rezumat rapid i emo ionant al
discursului, contribuind decisiv la câ tigarea ascult torilor i la succesul oratorului. Final
patetic, plin de for , în construc ia c ruia se admit toate mijloacele retorice. Discursul se
încheie aici. (A.T.)
210
DIC IONAR DE TERMENI
CLI EU
Termenul provine din fr. cliché. Are o circula ie literar relativ recent , marcând (prin
referirea la procedeul tipografic i apoi fotografic de a reproduce în serie o anume imagine)
ideea de loc comun, fapt respus, stereotipie. Exist chiar C. Lingvistice („Clar ca bun -ziua”,
„Cum te v d i cum m vezi”), asupra în elesului i originii c rora nu se mai întreab aproape
nimeni. 1. În literatur intereseaz , pentru o epoc recent mai ales, C. provenite din
în elegerea dogmatic sau superficial a no iunii de tip, reprezentant etc. Exist îns în
literatur i o reac ie aproape continu atât la C. verbal, cât i la cel tipologic, sesizabil i la
noi, spre pild , înc în teatrul lui Alecsandri, mult mai evident la Caragiale i dus la extrem
de Urmuz, a c rui oper exploateaz programatic abloanele, locurile comune, C. 2. Dup
apari ia lucr rii lui E. R. Curtius, Literatura european i evul mediu latin (1948), se
vorbe te tot mai mult de C. (topos, cuvânt folosit la noi înc de Cantemir), cu rol de
consolidare i transmitere a unor imagini (v.), teme (v.) i motive (v.) de-a lungul vremii (în
cazul în spe , valori ale Antichit ii transmise literaturilor europene moderne prin
intermediul medievalit ii latine). Tot astfel, în folclor (v.) s-au putut observa serii i
abloane, relu ri de teme i imagini, G. C linescu urm rind chiar, în Estetica basmului,
chipul în care, cu minime varia iuni, circul asemenea C. prin diverse basme (v.) române ti i
str ine. (MUNTEAN George, Dic ionar de termeni literari, Bucure ti, Ed. Academiei RSR,
1976, p.79)
DISCURS
Termenul provine din fr. discours, lat. discursus „alergare încoace i încolo". Specie
a genului oratoric, constând într-o expunere f cut în fa a unui auditoriu, pe o tem politic ,
moral , literar etc. 1. Originile D. sunt foarte vechi, el fiind atestat în c r ile sacre ale Indiei,
Persiei, Egiptului i Chinei, în Biblie, m rturii indirecte asupra lui g sindu-se, de asemenea,
i în vechea pictur i sculptur a lumii. D. sunt politice (rostite în adun ri publice, în
parlamente etc.), academice (la deschiderea i închiderea unor sesiuni, cursuri, congrese etc.,
la primirea de noi membri - D. de recep ie), funebre, religioase (didahii (v.), omilii (v.),
panegirice (v.), predici), juridice etc. Tradi ia aristotelic subdiviza D. în demonstrativ
(referitor la fapte prezente), deliberativ (având ca obiect viitorul) i judiciar (prin care se
pledeaz în fa a unei instan e judec tore ti), îns clasificarea dup circumstan ele rostirii pare
mai adecvat . Cât prive te menirea D., Cicero accentua c , indiferent de împrejurarea în care
211
se roste te, el trebuie alc tuit astfel încât „s conving , s plac i s determine aderarea,
înduplecarea auditorului" (ut probet, ut delectat, ut flectat). Vechile canoane impuneau D. o
structur hexatomic , cele ase p r i ale sale fiind: exordiul (o scurt introducere), propozi ia
(adic diviziunea p r ilor subiectului tratat), nara iunea, probarea (confirmarea,
argumentarea celor sus inute), respingerea sau negarea (menit a preîntâmpina posibilele
obiec ii) i perora ia (reargumentarea adev rurilor enun ate ini ial i mai ales convingerea i
captarea bun voin ei auditorului sau a cititorului). Îns , în timp, stringen a acestor reguli a
fost tot mai mult neglijat , D. cerându-i-se mai ales limpezime, precizie, inut elevat ,
armonie, atitudine solemn , dar fireasc , adic note inând mai pu in de compozi ia p r ilor.
Ulterior, începând cu perioada clasicismului, prin D. s-a în eles i orice expunere metodic ,
precum Discours de 1’a méthode (Discurs despre metod ) al lui Descartes, Discours sur le
style (Discurs despre stil), atribuit lui Buffon, Discours sur l'histoire universelle (Discurs
asupra istoriei universale) de Bossuet etc. Date fiind diversitatea împrejur rilor în care se
roste te, menirea pe care o are, D. a ajuns uneori la o mare valoare literar , impunându-se
prin reprezentan i ilu tri precum Demostene, Cicero, Ioan Chrisostomul, Sfântul Ambrozie,
Bossuet etc. În perimetrul culturii noastre sunt celebri Antim Ivireanu, Mihail Kog lniceanu,
Titu Maiorescu, Barbu Delavrancea, Take Ionescu, Nicolae Iorga, Nicolae Titulescu, Ion
Petrovici i al ii, ale c ror D. stârnesc oricând interesul, indiferent de obiectivul lor concret,
uneori strict conjunctural. În poezia liric , prezen a elementelor discursive este de regul
repudiat , începând cu simboli tii, ca stricând unitatea emo iei: „Prends 1'éloquence et tords
lui son cou" (Ia elocin a i suce te-i gâtul), spunea Paul Verlaine în Arta poetic . 2. În
filozofie, gândirea discursiv desemneaz gândirea care se constituie în etape de-a lungul
comunic rii lingvistice. Astfel, gândirea sau cunoa terea discursiv se opun intui iei, ca
viziune intelectual . În anumite tendin e filozofice i literare contemporane, sensul D. se
apropie de cel oratoric, pentru a desemna mesajul vorbit, în opozi ie cu scriitura (v.). Cu
acest sens e utilizat de J. Derrida i J. Lacan (pentru acesta D. are func ia de a disimula
obiectul incon tient al dorin ei). În critica literar a ultimului deeeniu, D. cunoa te o reînnoire
fundamental prin studiile lui J. Derrida (De la grammatologie - Despre gramatologie,
1967), care pune accentul pe limbajul vorbit. Opozi ia D. - scriitur e studiat la nivelul
semnificant fonic - semnificant grafic. (MUNTEAN George i MITESCU Adriana, în
Dic ionar de termeni literari, Bucure ti, Ed. Academiei RSR, 1976, p.124-125)
212
ARISTOTEL, RETORICA (gr. 334-324 î.d. Ch.), edi ie bilingv , traducere, studiu
introductiv i index de Maria-Cristina Andrie , note i comentarii de tefan-Sebastian Maftei,
Bucure ti, Editura IRI, 2004, p. 339-345
12. DESPRE DIFERITELE GENURI DE STIL
1413b Nu trebuie uitat, îns , c alt stil i se potrive te fiec rui gen în parte; c ci stilul propriu
limbii scrise nu este acela i cu stilul propriu discu iei, nici stilul deliberativ cu cel
judiciar7. Este necesar, în schimb, de a le cunoa te pe amândou ; c ci unul înseamn a
fi capabil de a scrie corect grece te, iar cel lalt – a nu fi constrâns la a t cea, dac
cineva vrea s comunice altora vreun lucru, ceea ce, într-adev r, experimenteaz cei
care nu tiu s scrie.
Este un stil propriu limbii scrise cel foarte precis, pe când cel propriu dezbaterii este
cel foarte potrivit pentru ac iunea oratoric . Or, sunt dou specii ale acestuia din
urm : una este etic , alta – patetic . De aceea, i actorii caut dramele de acest gen,
iar poe ii – actori de acest gen. Pe de alt parte, cei pricepu i în a citi au mare trecere,
ca de exemplu, Chairemon8 (c ci este precis ca un logograf), de asemenea,
Licymnios, dintre poe ii ditirambici. Iar când sunt comparate, <discursurile> proprii
limbii scrise par seci în dezbaterile publice, pe când cele ale oratorilor, care au fost
bine rostite, par profane în mâinile cititorilor. Or, cauza este c ele sunt adecvate în
dezbaterea public ; de aceea, discursurile potrivite pentru ac iunea oratoric , când
ac iunea este t iat , neîndeplinindu- i func ia lor, par naive, a a cum, de pild ,
enun urile f r conjunc ii i faptul de a spune acelea i lucruri în mai multe rânduri
sunt dezaprobate pe drept în stilul propriu limbii scrise, în stilul propriu dezbaterii
îns nu, iar oratorii se servesc de ele; c ci sunt potrivite pentru ac iunea oratoric . Pe
de alt parte, când exprim acela i lucru, ei trebuie s îl schimbe, ceea ce, într-adev r,
croie te, de exemplu, drumul pentru declamarea: “el este cel care a pus st pânire pe
voi, el este cel care v-a în elat, el este cel care a încercat, în cele din urm , s v
tr deze”. A a cum, de pild , f cea actorul Philemon9 în Gerontomania lui
Anaxandride10, ori de câte ori spunea: “Radamanthys i Palamedes”, iar în prologul
7 Aristotel diferen iaz dou specii de stil: stilul scris i stilul oral; stilul oral se subdivide în stilul adun rilor publice i în cel al adun rilor judiciare. 8 Cf. Chairemon, în: A. Nauck, Tragicorum Graecorum Fragmenta, 1889, pp. 781-782. 9 Actorul Philemon (diferit de poetul Philemon) ne este cunoscut prin intermediul acestui pasaj i datorit unui fragment din Eschene, Împotriva lui Timarh, § 115. A se vedea i Aristotel, Politica, I, 7, 1255 b 29. 10 Cf. Anaxandride, fragm. 10, în T. Kock, Comicorum Atticorum Fragmenta, 1880-1888, vol. II, p. 139.
213
Pio ilor11 – cuvântul “eu”; c ci, dac cineva nu declam expresiile de acest fel,
devine “cel care poart cu sine grinda”. i cât prive te enun urile f r conjunc ii, la
fel: “am venit, m-am întâlnit, am rugat”. Într-adev r, trebuie declamate, iar nu
exprimate prin acela i caracter i pe acela i ton, ca i cum respectivul ar spune un
singur lucru. Mai mult, enun urile f r conjunc ii au un anume caracter particular; c ci
într-un timp egal se pare c multe lucruri au fost spuse; într-adev r, conjunc ia face
lucrurile multe drept unul singur, încât, dac este suprimat , este limpede c se va
întâmpla contrariul, i anume unul va deveni mai multe. Enun ul f r conjunc ii
con ine, a adar, o amplificare: "am venit, am conversat, am implorat" (pare c sunt
multe lucruri);
1414a "a dispre uit toate lucrurile pe care le-am spus". Or, aceasta vrea s fac i Homer în
versul: “Nireu, la rîndul s u, din Syme <…>, Nireu, fiul Aglaei <…>, Nireu, cel
preafrumos”12. C ci cel despre care se spun multe lucruri trebuie adeseori men ionat;
deci, dac este i numit adeseori, pare c sunt spuse i multe lucruri, a a încât poetul
l-a amplificat cu ajutorul paralogismului, de i acesta a fost amintit o singur dat , i i-
a perpetuat memoria, de i nu a cuvântat nic ieri în continuare despre el.
Îns stilul deliberativ seam n , în întregime chiar, cu desenul în perspectiv ; c ci, cu
cât mul imea este mai numeroas , cu atât este mai îndep rtat locul de unde se
prive te, drept care, în ambele cazuri, lucrurile exacte par de prisos i inferioare; în
schimb, stilul judiciar este mai riguros, iar el este astfel mai mult în cazul unui singur
judec tor; c ci este posibil foarte pu in retoric ; de altfel, este mai u or de cuprins
dintr-o privire ceea ce este propriu subiectului în cauz , precum i ceea ce îi este
str in, iar disputa oratoric este absent 13, încât judecata este clar . Iat de ce nu
aceia i oratori nu sunt aprecia i în toate genurile; ci, unde este cea mai pu in ac iune,
acolo este posibil cea mai pu in rigoare; iar acest lucru, acolo unde este voce, i mai
ales unde ea este puternic . A adar, stilul demonstrativ este cel mai propriu limbii
scrise, c ci func ia lui este lectura, iar al doilea este stilul judiciar. Pe de alt parte, a
diviza stilul, a spune c el este agreabil i m re , este inutil; c ci de ce e vorba mai
mult decât de un aspect moderat i generos, chiar dac exist alt virtute a
caracterului? Evident, de altfel, lucrurile men ionate, dac , într-adev r, virtutea
11 Cf. Anaxandride, Pio ii (fragm.), în T. Kock, Comicorum Atticorum Fragmenta, 1880-1888, vol. II, p. 140. 12 Cf. Homer, Iliada, II, vv. 671-673 13 Genul deliberativ nu con ine disput . i sînt termeni folosi i în sensul de dezbatere în tribunal. Cf. Cicero, Ad Atticum, I, 16, 8.
214
stilului14 a fost corect definit , vor face ca el s fie pl cut; c ci în vederea c rui lucru
trebuie s fie el clar, i nu searb d, ci adecvat? Într-adev r, dac flec re te, nu va fi
clar, nici dac este concis, în schimb, este limpede c dreapta m sur 15 se potrive te.
De asemenea, lucrurile enun ate vor face ca stilul s fie pl cut, dac cuvântul obi nuit
i cel str in, apoi ritmul, precum i persuasivul provenit din ceea ce este adecvat sunt
bine amestecate. S-a vorbit, a adar, despre stil i în general, referitor la toate genurile,
i, în particular, privitor la fiecare gen în parte; r mâne, în schimb, de vorbit despre
ordinea p r ilor.
13.
Exist dou p r i ale discursului; c ci este necesar a spune în leg tur cu ce subiect
este un fapt, i de a-l demonstra16. De aceea, este imposibil ca cineva s nu
demonstreze dup ce a enun at, sau s demonstreze neenun ând în prealabil; c ci i cel
care demonstreaz , demonstreaz ceva, i cel care enun , enun în vederea
demonstr rii. Or, dintre aceste p r i, una este afirma ia cazului, cealalt – confirma ia,
a a cum, dac s-ar distinge c , pe de o parte, este problema înaintat , iar pe de alt
parte, demonstra ia17. Ast zi, îns , oratorii disting în mod ridicol; c ci nara iunea este
într-un fel proprie numai discursului judiciar, în schimb, cum este posibil ca
nara iunea, anume cea pe care o în eleg ei, fie în form de r spunsuri adresate
împotriva adversarului, fie ca perora ie a discursurilor demonstrative, s fie proprie
discursului demonstrativ, respectiv celui deliberativ?
1414b Pe de alt parte, exordiul, compararea argumentelor i recapitularea survin în
discursurile deliberative când exist o controvers . C ci ele apar adeseori i ca
acuzare, i ca ap rare, îns nu ca deliberare. Ci, mai mult, epilogul nu este propriu nici
oric rui discurs judiciar, ca, de exemplu, dac discursul este scurt, sau chestiunea este
u or de re inut; c ci se întâmpl s -i fie înl turat o parte a lungimii. Astfel, p r ile
necesare sunt afirma ia i confirma ia. Acestea, deci, sunt proprii, îns cel mai mult
14 Cf. Aristotel, Retorica, III, 2, 1404 b 2 sqq. 15 “Dreapta m sur ” reprezint echilibrul intermediar între excese opuse. A se vedea, pentru acest subiect, R.A. Gauthier i J.Y. Jolif, L’éthique à Nicomaque, Louvain, 1970, vol. II, pp. 137-149 16 Diviziunea general acceptat a p r ilor discursului este urm toarea: µ (exordiu), (nara iune),
(dovad sau confirma ie), ’ (epilog sau perora ie). Aristotel obiecteaz faptul c doar pentru discursul juridic se aplic regula nara iunii, adic a unei dezvolt ri am nun ite a ceea ce s-a întâmplat. În cazul discursurilor epidictice i deliberative, al c ror obiect este argumentarea, nu exist respingerea adversarului; la fel, în genul epidictic nu este nevoie de epilog, deoarece acesta din urm nu este format din dovezi i argumente. R mân astfel doar dou diviziuni necesare ale discursului: afirma ia ( ) i confirma ia ( ). Despre p r ile discursului, a se vedea sistematizarea lui H. Lausberg, în: op.cit., § 43, pp. 25-26. 17 Aristotel aminte te aici de elementele dezvoltate în Analitica prim , I, 1, 24 a 11; II, 12, 62 a 21; II, 16, 65 a 36, cu aplica ie la Retorica.
215
apar exordiul, afirma ia, confirma ia, epilogul; c ci lucrurile adresate împotriva p r ii
adverse in de dovezi, iar compararea argumentelor este o amplificare a argumentelor
proprii oratorului însu i, încât constituie o anume parte a dovezilor; într-adev r, cel
care face acest lucru demonstreaz ceva, îns nu exordiul, nici epilogul, ci acesta din
urm reaminte te. Va fi, a adar, dac cineva face astfel de distinc ii, a a cum f ceau
cei din jurul lui Theodoros18, o alt distinc ie, i anume nara iune, postnara iune i
prenara iune, de asemenea, respingere i postrespingere. Îns cel care exprim o
specie anume i o diferen trebuie s adopte un nume; iar de nu, respectivul nume
devine van i frivol, cum face Licymnios, de pild în Arta sa, când nume te
“impuls”19, “digresiune”20 i “ramifica ii”21.
18 (…) Aceea i diviziune apare în Platon, Phaidros, 266 d. 19 Termenul ’ desemneaz literal “plutire în voia vântului”. O scholie din Spengler, Artium scriptores, p. 89, ofer defini ia acestui termen: “Elemente ce vin în ajutorul entimemelor i, într-un sens absolut, tot ceea ce vine în ajutorul demonstra iei.”20 Literal: “r t cire”.21 Literal: “ramuri”. Termenul este un exemplu al diviziunilor exhaustive ale discursului. Este vorba de mici p r i ale discursului, ce formeaz o serie de digresiuni.
216
Marcus Tullius CICERO, Despre exord, nara iune i diviziune (lat. 85 î. Chr.), în
OPERE ALESE, vol. I, Ed. Univers, Bucure ti,1973, p.74-83
Despre exord, nara iune i diviziune
XV. Exordiul este acea parte a cuvânt rii care-l preg te te în chip potrivit pe
ascult tor pentru ceea ce urmeaz a fi spus; în acest scop el trebuie s -l fac binevoitor, atent,
dispus s se informeze. De aceea acela care vrea s fac un reu it exordiu trebuie s cunoasc
bine dinainte genul cauzei sale. Sunt cinci genuri de cauze: oneste, ciudate, umile, echivoce i
obscure. Onest este cauza de partea c reia auditoriul este câ tigat chiar i f r cuvântarea
noastr ; ciudat când sentimentele celor care ne vor asculta sunt potrivnice; umil , dac
auditoriul o socote te de pu in importan i crede c nu merit aten ia sa; echivoc , dac
ceea ce este de judecat nu-i destul de limpede, sau cauza, un amestec de bine i de r u, d
na tere în acela i timp i bun voin ei, dar i nemul umirii auditoriului; obscur , în sfâr it,
atunci când nu e pe m sura în elegerii auditoriului, sau cauza implic o serie de probleme
prea greu de în eles. De aceea, de vreme ce genurile cauzelor sunt atât de diferite, trebuie s
se aleag exordiul potrivit fiec rui fel. În ceea ce prive te exordiul, el e de dou feluri:
exordiul direct i exordiul insinuant. Exordiul direct caut , de îndat i de-a dreptul, s -l fac
pe auditor binevoitor, docil, dispus s în eleag sau atent. Exordiul insinuant urm re te,
disimulând i ocolind, s p trund pe nesim ite în sufletul auditoriului.
Într-o cauz ciudat (extraordinar ), dac auditorii nu ne sunt cu totul ostili, se va
folosi exordiul direct, pentru a le atrage bun voin a. Dar dac ne sunt peste m sur potrivnici,
va trebui s recurgem la exordiul insinuant. C ci, dac încerc m s ob inem lini te i
bun voin a de-a dreptul de la ni te in i st pâni i de mânie, nu numai c nu le dobândim, ci i
mai mult spore te i se încinge ura. Într-o cauz umil trebuie, pentru a înl tura dispre ul
auditoriului fa de cauza pus în discu ie, s -i trezim aten ia. Într-o cauz echivoc , dac
problema de judecat este îndoielnic , tocmai de la ea trebuie s porneasc exordiul. Dac îns
cauza are i aspecte onorabile, i p r i nepl cute, trebuie s c ut m a câ tiga bun voin a în
a a fel încât cauza s ia aparen a genului onest. Într-o cauz onest putem l sa deoparte
exordiul i, dac socotim potrivit, s începem fie cu nara iunea, fie cu citarea legii, fie cu un
argument deosebit de puternic în sprijinul cauzei noastre. Dar dac vom g si cu cale s
folosim un exordiu direct, trebuie s facem apel la bun voin pentru a face s sporeasc
bunele sentimente, deja existente, ale auditorilor. În cauzele obscure va trebui s folosim
exordiul direct pentru a-i face pe auditori dispu i s ne urm reasc .
217
XVI. Acum, dup ce am ar tat ce trebuie s se realizeze prin exordiu, r mâne s
l murim prin ce mijloace se realizeaz fiecare scop pe care-l urm rim.
Bun voin a se ob ine pe patru c i: oratorul poate vorbi despre persoana sa sau despre
a adversarilor, despre judec tori sau, în sfâr it, despre cauza îns i. Vorbind despre persoana
sa, oratorul va aminti, f r trufie, faptele i sarcinile sale; va împr tia învinuirile aduse i
orice insinu ri nepl cute la adresa sa; va înf i a neajunsurile întâmpinate sau greut ile care-i
stau în fa ; va recurge la rug min i i implor ri umile i st ruitoare. Vorbind îns despre
adversari, va c uta s atrag asupra lor invidia, ura, dispre ul. Va atrage asupra lor ura, dac
declar c va înf i a o fapt de-a lor mâr av , trufa , crud , du m noas ; va trezi invidia
împotriva adversarilor, dac va aminti puterea, trecerea, bog iile, leg turile de rudenie,
avu iile i abuzul de n at i de nesuportat pe care-l fac cu ele, în a a fel încât s se vad c se
încred mai mult în acestea decât în dreptatea cauzei lor; pentru a-i face dispre ui i, va da pe
fa indolen a, nep sarea, la itatea, ocupa iile lor lipsite de importan i timpul liber cheltuit
în desfrâu. Va c uta s câ tige bun voin a judec torilor, dac va relata unele ac iuni ale
acestora care dovedesc curaj, în elepciune, bun tate, în a a fel încât aceasta s nu apar ca o
lingu ire exagerat , ci s -i fac s în eleag de cât aleas pre uire se bucur pentru acele
fapte i ce mult se a teapt de la spiritul lor de dreptate i de la autoritatea lor. i cauza în
sine poate da na tere bun voin ei, dac vom în l a cauza noastr cât mai sus, l udând-o, i o
vom coborî, cople ind-o cu dispre , pe aceea a adversarilor.
Îi vom face pe ascult tori aten i, dac le vom ar ta c ceea ce avem de spus este
important, neobi nuit, de necrezut, c prive te fie pe toat lumea, fie pe ascult tori, fie pe unii
oameni de seam , fie pe zeii nemuritori, fie pe cele mai înalte chestiuni de stat, i dac vom
f g dui c le vom înf i a cauza noastr pe scurt i vom expune l murit chestiunea sau
chestiunile – dar dac vor fi mai multe – de judecat.
Îi vom face dispu i s în eleag pe ascult tori, dac vom relata clar i pe scurt miezul
cauzei, adic în ce const dezbaterea. C ci, urm rind s -l faci pe ascult tor înclinat s
în eleag , trebuie în acela i timp s -l faci atent; de fapt, cel care în elege mai bine este cel
care a fost determinat s te asculte cu toat aten ia.
XVII. Acum se cuvine s m ocup mai departe de regulile exordiului insinuant. Un
asemenea exordiu trebuie folosit atunci când avem de-a face cu o cauz extraordinar , adic , a a
cum am spus înainte, când auditoriul ne e potrivnic. Iar aceasta se întâmpl mai ales în trei cazuri:
sau c în cauza îns i exist unele aspecte nepl cute, sau c auditoriul a fost în oarecare m sur
218
convins de antevorbitori, sau c ni s-a dat cuvântul atunci când cei care trebuie s ne asculte sunt
deja obosi i, ascultându-i pe cei care au vorbit înaintea noastr . C ci i din aceast pricin , nu mai
pu in decât din primele dou , uneori auditoriul e prost dispus fa de orator. Dac aspectele urâte
ale cauzei indispun, trebuie sau s înlocuim pe omul care provoac indispozi ia cu altul care-i
simpatizat; sau în locul faptului care indispune s pui un alt fapt, care este acceptat; sau în locul
faptului, omul, sau în locul omului, fapta, în a a fel încât s -l abatem pe cel care ne ascult de la
ceea ce-l indispune c tre ceea ce-i face pl cere. Se cade s ascunzi inten ia de a ap ra ceea ce se
crede c vei ap ra; apoi, când ascult torul a devenit mai bine dispus, s intri încetul cu încetul în
ap rare i s spui c faptele care au atras indignarea adversarilor i se par i ie nedemne. Dup
aceea, când îl vei fi domolit pe ascult tor, s ar i c acele fapte nu te privesc i s afirmi c nu
vei spune nimic despre adversari, nici aceasta, nici aceea, în a a fel încât s nu îi ataci pe fa pe
cei care se bucur de simpatie, i totu i, lovind pe ocolite, s înstr inezi de ei, pe cât po i, simpatia
ascult torilor; s aminte ti o judecat într-o problem asem n toare, sau o sentin demn de a fi
imitat , i s ar i apoi c i în momentul de fa se dezbate aceea i cauz , sau una asem n toare,
sau una mai important , sau una mai pu in important .
Dar dac i se va p rea c discursul adversarilor a reu it s -i conving pe ascult tori –
i cel care tie prin ce mijloace po i convinge î i d u or seama despre aceasta – trebuie s
f g duie ti c vei vorbi în primul rând sau despre argumentul pe care adversarii i-l socotesc
cel mai puternic i a câ tigat în cea mai mare m sur aprobarea ascult torilor, sau s porne ti
la rândul t u de la o anume afirma ie a adversarului i tocmai de la cea mai din urm ; sau s
te prefaci, manifestând uimire, c stai la îndoial despre ce s vorbe ti, sau c ror afirma ii ale
adversarilor s le r spunzi mai întâi. C ci ascult torul, atunci când îl vede pe acela pe care-l
credea tulburat de cuvântarea adversarului gata, plin de curaj i hot râre s r spund ,
socote te, de cele mai multe ori, mai degrab c el s-a gr bit a- i face o anumit p rere decât
c acesta manifest o nejustificat încredere.
Dac oboseala a îndep rtat interesul ascult torului de cauz , e bine s promi i c vei vorbi
mai scurt decât te preg tise i i c nu vei face ca adversarul. Dac dezbaterea permite, nu e f r
folos s începi cu ceva nea teptat, sau de haz, sau de la ce- i ofer momentul, ca de exemplu un
zgomot, o aclama ie, sau cu ceva dinainte preg tit, o fabul , o anecdot , sau, în sfâr it, ceva ce
stârne te râsul. Dac seriozitatea dezbaterii nu admite gluma, e de folos s aduci de la început în
cuvântarea ta ceva trist, de necrezut, groaznic. C ci, dup cum sa ul i sila de mâncare e sau
îndep rtat de ceva amar, sau lini tit de ceva dulce, tot astfel aten ia ascult torului, ostenit de
ascultare, e din nou trezit de ceea ce uime te, sau reîmprosp tat de ceea ce produce râsul.
219
XVIII. Iat ce aveam de spus despre fiecare fel de exordiu în parte; s fac acum câteva
observa ii comune amândurora.
Exordiul trebuie s aib cât mai multe idei i cât mai mult gravitate i s cuprind în el
absolut toate câte dau demnitate, fiindc ceea ce trebuie s se realizeze e în primul rând ca auditoriul
s - i fac cea mai bun p rere despre orator; acesta s aib cât mai pu in str lucire, elegan i
podoabe, fiindc de aici se na te b nuiala unei c ut ri i a unei str danii artificioase, lucru care
r pe te în cea mai mare m sur cuvânt rii puterea de convingere, i oratorului autoritatea.
Iat principalele defecte ale exordiului, care trebuie evitate cu cea mai mare grij : s nu
fie banal, comun, comutabil, lung, dep rtat de cauz , deplasat, contrar regulilor. Este banal, dac
poate fi adaptat mai multor cauze i s convin fiec reia. Este comun exordiul care poate s se
potriveasc atât de bine cauzei acesteia, ca i celei opuse. Comutabil, dac , u or modificat, poate
fi pronun at de c tre adversar de pe pozi ii contrare. Lung, dac , înc rcat cu prea multe vorbe sau
idei, e prelungit mai mult decât trebuie. Dep rtat, când nu porne te din îns i cauza i nu se
prinde de cuvântarea ca un membru de corpul s u. Deplasat, dac realizeaz altceva decât ceea ce
cere genul cauzei, ca, de exemplu, dac îl faci pe ascult tor doritor s afle, în timp ce cauza cere
s -i câ tigi bun voin a, sau dac folose ti un exordiu direct, atunci când situa ia pretinde un
exordiu insinuant. Este contrar regulilor exordiul care nu realizeaz nimic din cele în vederea
c rora se propun reguli de exordiu: adic acel exordiu care nu reu e te s -l fac pe auditor nici
binevoitor, nici atent, nici capabil s în eleag sau, ceea ce e defectul cel mai grav, îl face
potrivnic cauzei. Dar despre exordiu s-a vorbit destul.
XIX. Nara iunea este expunerea unor fapte reale sau considerate ca atare; ea este de
trei feluri. Un fel de nara iune este aceea care cuprinde cauza în sine i întreg temeiul
dezbaterii; al doilea în care se interpune o digresiune în afara cauzei cu scopul de a înf i a
fie un cap de acuzare, fie o situa ie asem n toare, fie pentru a face mai atr g toare sau spori
importan a temei care se discut , f r a fi îns str in acestei teme; cel de al treilea fel de
nara iune, neobi nuit în cauzele civile, se roste te i se scrie de pl cere i ca un exerci iu
mult folositor. Aceast din urm nara iune e la rândul ei de dou feluri: una se ocup mai
mult de fapte, cealalt de persoane. Aceea care const din expunerea unor fapte e de trei
feluri: legenda, istoria, ipoteza. Legenda este istorisirea care cuprinde fapte nici reale, nici
verosimile, precum:
erpi uria i înaripa i, prin i la jug.1
1 Se socote te c versul acesta apar ine tragediei Medeea a lui Ennius.
220
Istoria este o întâmplare îndep rtat de vremea noastr , ca de pild :
Appius a declarat r zboi cartaginezilor.
Ipoteza este un fapt imaginat, care s-ar fi putut totu i petrece, ca în povestirea lui Teren iu:
Când fiul meu a dep it, Sosia, vârsta adolescen ei...2
Nara iunea care se ocup de persoane este de a a natur c în ea, odat cu faptele
însele, po i cunoa te i felul de a vorbi, i caracterul persoanelor, ca de exemplu:
„(Frate-meu) a venit deseori la mine, strigându-mi în gura mare: «Ce faci, Micio? De
ce ni-l nenoroce ti pe b iat? De ce are iubite? De ce face chefuri? De ce-i dai de cheltuial la
toate astea? Îl la i s se îmbrace prea luxos; e ti prea nechibzuit.» Dimpotriv , el este prea
sever, mai mult decât e drept i cu judecat .”3
Acest fel de nara iune trebuie s aib mult verv rezultat din varietatea situa iilor,
din deosebirile între caractere, din severitate, blânde e, speran , team , b nuial , dorin ,
pref c torie, eroare, mil , schimbarea soartei, o nenorocire nea teptat , un prilej negândit de
bucurie, un deznod mânt fericit. Dar aceste mijloace de a împodobi nara iunea se vor ob ine
din cele ce vom ar ta când vom vorbi despre elocu iune. Acum s ne ocup m cu nara iunea
care cuprinde expunerea cauzei.
XX. O asemenea nara iune trebuie s aib trei calit i: s fie concis , clar i
verosimil . Va fi concis dac va începe tocmai de unde trebuie i nu va porni de la obâr ia
lucrurilor; dac nu se vor relata am nuntele faptului despre care va fi de-ajuns s spui doar
esen ialul (este deseori suficient s ar i ce s-a întâmplat f r s mai pomene ti pe larg i cum
s-a întâmplat); dac nu ne vom întinde povestind, dincolo de ce trebuie cunoscut; dac nu
vom trece la fapte str ine temei noastre; dac vom vorbi în a a fel încât ceea ce nu s-a spus s
se în eleag uneori din cele deja spuse; dac vom trece cu vederea nu numai ceea ce este
potrivnic cauzei noastre, ci i ceea ce îi este indiferent, i dac fiecare lucru va fi spus doar o
singur dat ; dac nu va începe din nou de la ceea ce de-abia a fost spus. Mul i se las în ela i
de ceea ce constituie doar aparen a conciziunii i sunt nem surat de lungi, tocmai atunci când
socotesc c sunt conci i, silindu-se s spun pe scurt lucruri multe i nu s spun doar pu ine
lucruri i nu mai multe decât este nevoie. Într-adev r multora li se pare c se exprim pe scurt
dac spun a a: „Am ajuns acas . Am chemat un sclav. Mi-a r spuns. L-am întrebat despre
2 Versul apar ine comediei Andria a lui Teren iu (actul I, scena 1, v.51).
3 Din comedia Adelphi a aceluia i Teren iu (actul I, scena 1, v. 60 i urm toarele).
221
st pân . Mi-a spus c nu-i acas .” De i n-ar fi putut spune atâtea lucruri mai pe scurt, totu i,
fiindc ar fi putut spune doar: „A spus c nu-i acas ”, devine lung prin mul imea
am nuntelor. A adar i în acest fel de nara iune trebuie s ne ferim de aparen a conciziunii i
s evit m nu numai mul imea faptelor inutile, ci i num rul prea mare al cuvintelor de prisos.
Nara iunea va fi clar dac va fi expus faptul care s-a petrecut primul, dac se va
respecta ordinea faptelor i momentelor, dac faptele vor fi povestite întocmai cum se vor fi
petrecut sau cum se va p rea c s-ar fi putut petrece. Trebuie s avem grij s nu exprim m
nimic în neorânduial sau încâlcit; s nu ne abatem de la subiect, s nu relu m lucrurile de la
cap t, s nu alerg m prea repede spre sfâr it, s nu l s m deoparte nimic din ce intereseaz
cauza; în general, trebuie s respect m i în acest fel de nara iune toate regulile referitoare la
conciziune. C ci deseori lucrurile sunt pu in în elese mai curând din pricina lungimii decât
din aceea a neclarit ii nara iunii. Trebuie în acela i timp s ne folosim de expresii clare, dar
despre aceasta voi vorbi când voi expune regulile elocu iunii.
XXI. Nara iunea va fi verosimil dac ea va cuprinde fapte care se petrec obi nuit în
realitate; dac vor fi redate exact caracterele persoanelor; dac se vor vedea bine cauzele faptelor;
dac se va vedea c a fost cu putin s s vâr easc ceea ce se poveste te; dac se va ar ta c
momentul a fost prielnic, c a existat timp suficient i loc potrivit pentru s vâr irea faptului povestit;
dac fapta concord cu firea f pta ilor, cu mentalitatea mul imii i cu opinia ascult torilor.
Pe lâng aceasta, vom lua seama s nu introducem neap rat în cuvântare o nara iune,
dac ea d uneaz sau dac nu e de folos; i tot astfel, dac nu e f cut la locul potrivit sau
altfel decât pretinde cauza. Nara iunea d uneaz atunci când expunerea faptei însa i d
na tere unei puternice aversiuni, pe care va trebui s-o domole ti fie prin argumentare, fie prin
pledoarie. În aceast situa ie va trebui s împr tii, una câte una, p r ile faptei în întreaga
cuvântare i s aduci de îndat fiec reia din ele justificarea, ca s se afle pe dat leac r nii i
s potole ti într-o clip , prin ap rarea ta, aversiunea ascult torilor. Nu e de nici un folos
nara iunea atunci când, faptul fiind deja expus de c tre adversari, nu avem nici un interes s -l
povestim din nou sau în alt chip; sau atunci când chestiunea este atât de bine cunoscut de
ascult tori, încât nu mai e cu nimic în interesul nostru s le-o înf i m sub alt form . În
acest caz trebuie s renun m cu totul la nara iune. Nu este expus la locul potrivit atunci
când nu este a ezat acolo unde cere cauza; despre aceasta îns ne vom ocupa atunci când
vom vorbi despre dispozi iune, c ci este o problem care ine de dispozi iune. Nu se
poveste te a a cum pretinde cauza, atunci când sau se expune luminos i str lucit tocmai ceea
ce este spre folosul adversarului, sau când se înf i eaz confuz i neglijent ceea ce sprijin
222
propria cauz . De aceea, ca s se evite aceast gre eal , toate trebuiesc întoarse spre folosul
cauzei proprii, trecând, în m sura în care-i cu putin , peste toate cele contrare, atingând u or
împrejur rile favorabile adversarului i povestind pe îndelete i limpede cele care vin în
sprijinul nostru. Dar cred c am vorbit destul i despre nara iune; s trec acum la diviziune.
XXII. O bun diviziune a celor ce ai de spus într-o cauz face întregul discurs luminos i
clar. Ea are dou p r i, amândou tinzând în m sur egal s fac l murit cauza i s fixeze tema
dezbaterii. Una din cele dou p r i arat în ce privin e suntem de acord cu adversarii i ce avem
de comb tut; ea fixeaz o anume idee care s re in aten ia ascult torului. Cealalt parte cuprinde
o expunere pe scurt a celor care vor face obiectul cuvânt rii noastre; ea face ca ascult torul s - i
întip reasc ideile cu care, o dat expuse, s - i dea seama c se va încheia cuvântarea noastr . Voi
spune acum pe scurt cum trebuie folosit fiecare parte a diviziunii.
Cea dintâi, care înf i eaz în ce privin suntem de acord i unde nu suntem de acord
cu adversarul, trebuie s fac s încline în folosul cauzei proprii faptelor în care suntem de
acord, de exemplu: „Sunt de acord cu adversarii c mama a fost ucis de fiu”. La fel de partea
cealalt : „Sunt de acord c Agamemnon a fost ucis de Clitemnestra”4. În felul acesta fiecare a
ar tat în ce privin era de acord i a inut în acela i timp seama i de interesul cauzei sale.
Apoi trebuie înf i at în expunerea chestiunii de judecat ce anume formeaz obiectul
dezbaterii; cum s se afle aceasta, s-a spus mai înainte. Acea parte a diviziunii care cuprinde
expunerea, în ordine, a ideilor din cuvântare trebuie s fie concis , cuprinz toare, sumar .
Este concis , dac nu folose te nici un cuvânt mai mult decât cele strict necesare; ea este util
aici, fiindc aten ia ascult torului trebuie st pânit prin faptele însele i prin p r ile cauzei, nu
prin vorbe i podoabe str ine. Este cuprinz toare, dac îmbr i eaz toate ideile generale care
intr în cauz i despre care trebuie s se vorbeasc . În aceast diviziune trebuie s avem grij
ca nu cumva s l s m deoparte vreo idee general , sau, ceea ce constituie o gre eal deosebit
de grav i nepl cut , s o introducem dup aceea în afara diviziunii. Este sumar diviziunea,
dac ea stabile te ideile generale, dar nu le leag apoi la un loc cu ideile secundare.
4 Judecata lui Oreste – care constituie subiectul tragediei Eumenidele a lui Eschil – era o tem curent în colile de retoric din Antichitate; “Avea sau nu Oreste dreptul s - i ucid mama?”
223
Marcus Fabius QUINTILIANUS, Despre perora ie, în
ARTA ORATORIC (lat. 95-96 d. Ch.), vol. II, Ed. Minerva (Biblioteca pentru to i
nr. 793), Bucure ti, 1974, p.128-138
Despre perora ie
1 Urma s vorbesc despre perora ie (peroratio), pe care unii o numesc
„încoronare” (cumulus), al ii „concluzie”1(conclusio). Ea prezint un dublu aspect,
dup cum se refer la fapte sau la sentimente.
Reluarea i gruparea faptelor, numit de unii latini enumeratio (enumerare),
reîmprosp teaz memoria judec torului, îi pune înaintea ochilor dintr-o dat întreaga
cauz i, chiar dac elementele acesteia, izolate, au produs un efect mediocru, prin
2 masa lor devin acum puternice. Tot ce relu m în perora ie trebuie expus cât mai pe
scurt i – cum reiese din termenul grecesc – trebuie parcurse în grab numai punctele
principale. C ci de vom z bovi, nu va mai fi o enumerare, ci un fel de al doilea
discurs. Îns ceea ce consider m c trebuie enumerat trebuie expus cu oarecare for ,
eviden iat prin sentin e, i, în orice caz, variat cu ajutorul figurilor de stil. Altfel,
nimic nu displace mai mult decât o repetare seac , deoarece face impresia c nu ai
încredere în inerea de minte a judec torilor.
3 Procedeele folosite în perora ie sunt nenum rate. Cicero, adresându-se lui
Verres, spune foarte bine: „Dac tat l t u însu i ar judeca, ce ar spune când aceste
fapte ar fi dovedite?”2, i dup aceasta introduce imediat enumerarea. În alt
parte3, acela i orator, vorbind împotriva aceluia i acuzat, folosind invocarea,
enumer templele jefuite de el, pretorul. Se poate, de asemenea, s ne întreb m
dac nu cumva am omis vreun punct, ce vor r spunde cut rui sau cut rui argument
4 adversarii, sau ce poate spera acuzatorul dup ce toate acuza iile i-au fost respinse.
Dar efectul cel mai mare îl vom ob ine dac avem norocul s scoatem vreun
argument i din vorbirea adversarului. De pild , dac po i zice: „A omis îns aceast
parte a cauzei” sau: „A preferat s ne fac odio i” sau: „A g sit refugiu în rug min i
1 Termenul conclusio îl întâlnim în Ad. Her., 2, 30, 47 i Inv., 1, 52, 98. 2 Verr., 5, 52, 136. 3 Ibid., 5, 72.
224
5 i bine a f cut, deoarece tia cutare sau cutare împrejurare”. Dar nu trebuie s
enumer m fiecare procedeu aparte, pentru ca s nu se cread c cele spuse aici sunt
singurele, deoarece prilejurile de a alege ni le ofer cauza îns i, sau cuvintele
6 adversarilor, i chiar împrejur ri neprev zute. Nu trebuie s ne rezum m la repetarea
celor ce am spus. Trebuie s pretindem ca adversarul s r spund la unele puncte, îns
numai dac ne r mâne timp i pentru replic i dac punctele noastre sunt de a a
natur încât nu pot fi comb tute. C ci a provoca replici care apoi s înt reasc pozi ia
adversarului nu înseamn a-l ataca, ci a-l îndruma.
7 Acest singur gen de perora ie a fost admis de cei mai mul i dintre autorii
atici i aproape de to i filozofii care au scris despre arta oratoric . Aticii au gândit
astfel, cred, fiindc în Atena se interzicea oratorului, chiar prin glasul crainicului,
s fac apel la sentimente. De filosofi m mir mai pu in, deoarece pentru ei a fi
emo ionat este un viciu. În consecin , ei consider lipsit de bune inten ii pe cel care
îndep rteaz în felul acesta pe judec tor de adev r, precum i c este nedemn
pentru un om corect utilizarea acestor vicii. Totu i vor recunoa te c afectele sunt
8 necesare când adev rul, dreptatea i interesul comun nu pot triumfa într-alt chip. De
altfel, to i au c zut de acord asupra acestui punct, anume c chiar în celelalte p r i ale
discursului, de cumva cauza este complicat i sus inut prin mai multe argumente, se
poate face uz adeseori cu folos de perora ie. Dimpotriv , nimeni nu se va mai îndoi c
exist multe procese scurte i simple, în care nu e necesar nic ieri. Aceast specie de
perora ie poate fi deopotriv folosit de acuzator i de ap r tor.
9 Ambii fac apel la sentimente, dar fiecare la sentimente diferite: ap r torul
apeleaz mai adesea la ele i cu mai mare for ; c ci acuzatorul trebuie s
îndârjeasc pe judec tori, iar ap r torul s -i înduplece. Îns i acuzatorul mi c
uneori pân la lacrimi, când stârne te comp timire pentru cine cere r zbunare; dar i
acuzatul se plânge uneori mai cu t rie de nedreptatea calomniei sau a conspira iei. A adar
este foarte potrivit s distingem aceste roluri care, în general, sunt, dup cum am spus4,
10 asem n toare celor din exordiu, dar mai neîngr dite i mai ample. Într-adev r, la
începutul discursului c ut m mai cu rezerv atragerea judec torilor, deoarece e de
ajuns s ne accepte, c ci avem tot discursul în fa a noastr . Dimpotriv , de perora ie
4 4, 1, 27 i 28
225
11 depinde dispozi ia sufleteasc pe care o va avea judec torul când trece s delibereze.
Noi nu mai avem nimic de spus i nici argumente de rezerv . A adar exist un interes
egal al ambelor p r i s - i atrag bun voin a judec torului, s -l îndep rteze de
adversar sau s stârneasc pasiuni sau s le domoleasc . De fapt, se poate da, în
rezumat urm torul percept ambelor p r i: oratorul s scoat în relief tot ce d valoare
cauzei pe care o sus ine; dup ce a v zut ce anume fapte produc sau ar putea produce
impopularitate sau favoare, ur sau sil , s spun ceea ce l-ar impresiona mai mult pe
el însu i în cazul când el ar fi judec torul. Dar e mai sigur s se ia în considerare
punctele pe rând.
12 Când am expus preceptele exordiului am ar tat5 ce anume face agreabil pe
acuzator. Dar unele indica ii date acolo trebuie completate în perora ie, dup cum
procesul a fost intentat împotriva unui om violent, impopular i periculos, dup cum
13 condamnarea acuzatului ar constitui un punct de glorie pentru judec tori, iar eventuala
lui achitare ar constitui o ru ine. Minunat s-a exprimat Calvus împotriva lui Vatinius:
„C a c lcat legea electoral , o ti i cu to ii, i to i tiu c voi cunoa te i acest fapt”.
Cicero, de asemenea, vorbind împotriva lui Verres6, spune c îns i reaua reputa ie a
justi iei poate fi îndreptat prin condamnarea acuzatului – aceasta constituie unul din
procedeele amintite mai sus. Teama îns i, dac trebuie folosit pentru atingerea
aceluia i scop7, joac aici un rol mai important decât în exordiu. În alt carte8 mi-am
expus p rerea mea asupra acestui sentiment.
14 În perora ie se poate, de asemenea, stârni mai în voie revolta i mânia.
Influen a de care se bucur acuzatul provoac revolt în sufletul judec torului;
necinstea sau o atitudine jignitoare, aerul arogant i dispre uitor ori siguran a de sine
treze te ur judec torului. Astfel de sentimente se nasc nu numai dintr-o fapt sau
dintr-o vorb , ci chiar din expresia fe ei, a atitudinii sau a înf i rii. Ca tân r, am
apreciat drept admirabil exprimarea acuzatorului lui Cossutianus Capito; e adev rat
c s-a exprimat în grece te, dar sensul este: „Teama de Cezar te face s ro e ti”.
15 Totu i, pentru acuzator, cel mai puternic mijloc de a impresiona pe judec tor
const în a prezenta fapta de care învinuie te pe cineva cât mai îngrozitoare sau, dup
5 4, 1, 5 i urm. 6 Verr., 1, 15, 43. 7 De a- i atrage pe judec tor.8 4, 1, 20 i 21.
226
cum este cazul, cât mai demn de comp timire. Oroarea cre te când nu se scap din
vedere urm toarele considerente: Ce s-a f ptuit? Cine a s vâr it? Împotriva cui? Cu ce
inten ie? În ce moment? În ce loc? În ce fel? Toate aceste împrejur ri pot fi tratate în
16 nenum rate chipuri. Dac ne plângem, de pild , c cineva a fost b tut, trebuie s
vorbim în primul rând despre fapta în sine. Apoi, dac victima este un b trân, un
copil, un magistrat, un om respectat, dac a adus mari servicii statului; dac a fost
lovit de un om josnic i dispre uit sau, dimpotriv , de un om cu vaz , sau de cineva
de la care nu te po i a tepta; dac , din întâmplare, s-a petrecut în zi de s rb toare sau
17 când tribunalele judecau tocmai astfel de fapte; dac s-a întâmplat în timp de grea
cump n pentru cetate. Dac fapta s-a petrecut în teatru, în templu, într-o adunare
devine mai detestabil . De asemenea dac nu din gre eal i nici din mânie sau, chiar
dac s-a comis din mânie, aceasta era nejustificat , pentru c victima inuse partea
tat lui s u, pentru c el nu f cuse altceva decât s r spund , sau fiindc îi era rival la
demnit i sau dac face impresia c inten iona s fac mai mult decât a f cut.
Modul în care s-a comis fapta o face i mai detestabil : dac , de pild , a fost
grav r nit sau a fost ultragiat. Astfel Demostene9 caut s trezeasc ura împotriva lui
18 Midias, insistând asupra p r ii lovite, asupra fizionomiei i atitudinii celui care a lovit.
E vorba de un omor: îndeosebi în perora ie intereseaz dac a fost ucis cu arm , cu
foc sau cu otrav ; dac printr-o singur ran sau mai multe; dac moartea a fost
imediat sau dup chinuri îndelungate.
Adeseori acuzatorul apeleaz i la mil , când deplânge nenorocirea aceluia
19 care cere r zbunare, sau p r sirea în care au r mas copiii ori p rin ii acestuia.
Îns i prezentarea situa iei viitoare mi c pe judec tori: ce-i a teapt pe aceia care
s-au plâns de violentare sau injurie, dac nu li se face dreptate? Trebuie s fug din
20 cetate, s - i p r seasc bunurile sau s îndure orice le va face du manul? Dar mai
adeseori rolul acuzatorului este s previn pe judec tori împotriva comp timirii la
care acuzatul poate va face apel, i s -i determine s judece cu fermitate. Tot aici este
cazul s fie preîntâmpinat ceea ce credem noi c adversarul va spune sau va face. C ci
aceasta poate face pe judec tori mai aten i în ce prive te respectarea îndatoririi lor fa
de con tiin i s scad astfel creditul pe care judec torul l-ar acorda replicilor
9 Împotriva lui Midias, 72.
227
ap r torului, fiindc cele spuse o dat de acuzator, chiar dac sunt reluate de acuzat,
nu mai sunt noi. În felul acesta Messala, pledând împotriva Ofiliei, previne pe Servius
Suplicius amintindu-i pericolul în care se g sesc to i cei care au semnat, cum a f cut i
ap r torul însu i. De asemenea, Eschine a anun at10 ce fel de ap rare va folosi
Demostene. Uneori judec torii în i i trebuie îndruma i ce r spunsuri au de dat celor
ce-i întreab ; aceasta constituie un fel de recapitulare.
21 Pe acuzat îl recomand rangul, marile lui merite, r nile primite în r zboi,
originea-i nobil i faptele de glorie ale str mo ilor. De acest mijloc s-au folosit pe
22 întrecute Cicero i Asinius, ultimul ap rând pe Scaurus tat l, primul pe Scaurus fiul.
Îl recomand i cauza procesului, dac pare c s vâr irea unei fapte oneste, în
special dictate de bun tate, umanitate sau mil , i-au creat du m nii: într-adev r, pare
23 c e mai just s ceri de la judec tor sentimentele pe care le-ai dovedit fa de al ii.
Aici trebuie pus înainte interesul statului, prestigiul judec torilor, opinia posterit ii.
Dar efectul cel mai puternic îl ob ine mila care îl sile te pe judec tor s se
înduplece, s manifeste prin lacrimi chiar tulburarea sufletului s u. Acest sentiment
se va na te din relatarea suferin elor trecute ale acuzatului, din cele prezente, sau din ce are
de p timit dac va fi condamnat. Aceste impresii devin de dou ori mai puternice,
dac ar t m din ce situa ie cade i în ce situa ie ajunge învinuitul. Sub acest aspect
24 impresioneaz vârsta, sexul, cei dragi, adic copiii, p rin ii sau rudele. Toate aceste
mijloace pot fi tratate în chip diferit. Uneori, însu i avocatul ap r rii îndepline te
aceste roluri. De pild , Cicero în ap rarea pe care o face pentru Milo spune: „O,
s rman de mine! O, nefericitul de tine! Tu, Milo, prin ace ti oameni m-ai putut
rechema în patrie; eu nu voi fi în stare s te re in în patrie prin aceia i oameni?”11
25 Acest mijloc va fi cu atât mai eficace, dac a a cum e cazul de fa , rug min ile nu
sunt utile acuzatului. C ci cine ar fi suportat s îl vad pe Milo implorând salvarea
capului s u când el recunoa te c a ucis un om nobil i c l-a ucis fiindc a a trebuia
s fac ? Iat de ce Cicero a c utat s câ tige bun voin a fa de Milo evocând m re ia
lui sufleteasc i s-a substituit lui Milo pentru rolul s u patetic.
10 Contra lui Ctesifon, 207 i urm. 11 Mil., 37, 102.
228
Aici sunt deosebit de utile prosopopeile12, adic vorbirea imaginar
pronun at de alt persoan ; de pild , aceea pe care avocatul o atribuie clientului.
Faptele, chiar prezentate simplu, mi c sufletul; îns când simul m c vorbesc în i i
26 interesa ii, persoana lor face s creasc emo ia. Într-adev r, judec torii au
impresia c ascult nu oameni care plâng nenorociri str ine de ei, ci c iau
contact direct cu sentimentul i glasul nenoroci ilor. Dac simpla lor vedere îi mi c
pân la lacrimi, mai mult treze te mil când vorbesc ei în i i. Dar, într-o oarecare
m sur , impresioneaz i mai puternic când sunt spuse ca i când ar fi pronun ate
de glasul lor. Întocmai ca la actori: aceea i voce i aceea i pronun are are sub
27 masc o mai mare putere de a impresiona. De aceea, acela i Cicero, de i nu pune
rug min i în gura lui Milo i prefer s recomande m re ia sufletului lui, i-a atribuit
totu i cuvinte, accente patetice care sunt binevenite i pentru un om curajos: „O,
munca mea zadarnic înjghebat ! O, speran în el toare! O, planurile mele
spulberate!”13
Niciodat , totu i, înduio area nu trebuie s dureze îndelung; i nu f r motiv
28 s-a spus c nimic nu se usuc mai u or decât lacrimile. C ci, de vreme ce timpul alin
chiar durerile adev rate, de bun seam se terge mai repede imaginea pl smuit
numai de vorbirea noastr . Dac st ruim în ea, auditoriul obose te, î i recap t
29 lini tea i din puternica stare emotiv care l-a cuprins revine la gândirea lui natural .
A adar, s nu l s m s se r ceasc ceea ce am realizat ci, dup ce am dus sentimentul
la culme, s trecem la alinare. S nu sper m c cineva o s deplâng îndelung
nenorocirile cuiva. Tocmai de aceea, i în alte p r i, dar aici în deosebi, discursul
trebuie s mearg crescând, fiindc tot ce nu adaug nimic la ceea ce preced pare c
îi aduce tirbire i sentimentul care descre te se stinge u or.
12 Despre prosopopei, cf. Cic., Inv., 1, 99. 13 Mil., 34, 94; i Cicero sf tuie te s se stârneasc mila – cf. De or., 2, 125 ; Or., 131.
229
Simeon MARCOVICI, Despre digresii, în Curs de retoric (1834), în
C R I ROMÂNE TI DE ART ORATORIC (edi ie, prefa i note de Mircea
Frânculescu), Ed. Minerva, Seria “Restitutio”, Bucure ti, 1990, p.73-74.
Despre digresii
/.../ 88 Aici este locul s vorbim i pentru digresii.1 Sub aceast numire se în elege
ni te buc i ale cuvânt rii sau a verice altei mai întinse compuneri, în care se trateaz lucruri
ce se par a nu avea legare cu sujetul, dar care merg cu chip piezi spre scoposul cel adev rat
al oratorului.
Mai în toate c r ile i ora ii de oarecare întindere se afl asemenea buc i care în
poezie se numesc episoduri, i sunt nu numai de podoab , ci i neap rate; digresiile au izvorât
din u urin a, din nestatornicia i din curiozitatea duhului omenesc. O compunere care ar
merge spre sfâr itul s u prin drumul cel mai drept i grabnic ajunge de multe ori a fi
monoton i ostenitoare; cititorul, întocmai ca c l torul, dore te felurimea, ca s îi ie
neclintit curiozitatea i luarea aminte. Digresiile aduse cu iscusin i me te ugire
împuterniceaz foarte mult cuvântarea. Urm toarele reguli vor sluji de temei despre a lor
întrebuin are.
1-i. Degresiile s fie rare i bine cump nite, c ci de vor fi dese ostenesc luarea-aminte
a ascult torilor, în loc de a-i aduce pl cere i îi fac s piarz irul cuvânt rii.
2-lea. S se înf i eze de sine i i s izvorasc din sujet, atât de fire te, încât s se par
c sunt o parte nedesp r it a cuvânt rii.
3-lea. S fie puse la locul cel mai potrivit al cuvânt rii. Romanii nu voiesc s scrie
între cet enii lor pe poetul Arhias; Ciceron, ca s înduplice pe concet enii s i a h r zi unui
asemenea b rbat drepturile cet eni[i]ei romane, face urm toarea laud a folosului înv turii
i, printr-aceast me te ugit digresie, izbute te la scoposul s u.
„ i chiar de am c uta, zice, pl cerea în înv tur , n-am putea afla o petrecere mai
cinstit i mai vrednic de un om cu cre tere bun ; celelalte desf t ri nu sunt nici pentru toate
vremile, nici pentru toate vârstile, nici pentru toate locurile; dar înv tura este înflorirea
tinere ilor, mângâierea b trâne ilor, podoaba fericirei i sprijinirea în nenorociri...; i, chiar de
1 Cf. Cicero, De Inventione, I, 51, 97; De Oratore, II, 19, 80; II, 77, 312; II, 78, 319; Quintilian, Arta oratoric , IV, 3, 1 i urm. IX, 2, 55-56.
230
nu am putea s ne în l m pân la dânsa ar trebui s o cinstim i s o pre uim în persoana
celorlal i...; cum, dar, vom putea noi s nu h r zim cet enia lui Arhias, care aduce atâta
cinste i folos patriii?”2
Vom ad oga despre digresii c oratorul trebuie s le prevaz în planul s u i s le
închipuiasc din vreme, ca s le a eze dup orânduial i s le tracteze dup cuviin ./.../
2 Pro Arhia poeta, VII, 16; VIII, 17; IX, 19.
231
Titu MAIORESCU, Oratori, retori, limbu i (1902), în
CRITICE, vol. II, Ed. pentru Literatur , Bucure ti, 1967, p. 393-431
Oratori, retori, limbu i
O anecdot de pe vremea lui Pitt, citat de G. Cornewall Lewis în Istoria
guvernamental a Angliei, 1770-1830, vorbe te de o conversa ie asupra calit ii celei mai
necesare pentru un prim-ministru. E elocven a, zice unul; ba sunt cuno tin ele, sus ine altul;
ba munca i sârguin a, spune al treilea; ba nu, întâmpin Pitt, este r bdarea.
Oricare din aceste p reri ar fi cea adev rat ( i probabil c dup împrejur ri toate pot
fi aplicabile, iar luate ca regul general nici una), partea cea interesant a caracteristicei
anecdote este faptul c în Anglia a putut trece prin mintea unui om politic serios s fac din
talentul oratoriu prima calitate a unui ef de guvern. i ne-am adus aminte de articolul d-lui
Mehedin i, Politica de vorbe, din num rul întâi al Revistei române, unde se zice c „toate
partidele noastre au f cut gre eala de a judeca pre ul omului politic în primul rând dup darul
de a vorbi”, i ne-am adus aminte i de gre ala analoag , în urma c reia republicanii francezi
de la 1848 au ales pe oratorul-poet Lamartine membru al guvernului i republicanii spanioli
de la 1873, pe oratorul-istoric Emilio Castelar prezident i dictator, r mâind ca rezultat final o
amar decep ie de la amândoi.
Cu toate aceste, pentru omul politic al unui stat constitu ional darul de a vorbi este în
orce caz o însu ire de mare însemn tate, i g sind, de altminteri, articolul d-lui Mehedin i
foarte cuminte i opinia d-sale c „dac vorba curge, aceasta nu e un semn de real valoare”
cu des vâr ite întemeiat , credem totu c acea curgere de vorb merit s fie tratat i din
alt punct de vedere, d.e. în raportul ei cu obiectul discu iei, abstrac ie f când de „valoarea
real ” a oratorului.
E un adev r banal dac zicem c pentru regimul nostru parlamentar, mai ales dup
demonetizarea presei, vorbirea într-o adunare public a r mas cel mai puternic mijloc de
manifestare a ideilor politice; dar e poate mai pu in banal dac ad og m c asemenea vorbire
poate deveni totodat literarice te un element de dezvoltare a limbei, contribuind la
îmbog irea i clarificare în elesului cuvintelor. Îndeosebi trebuie notat efectul ce un cuvânt
potrivit, rostit la momentul potrivit, îl produce în opinia public , înlesnindu-i priceperea
situa iilor politice mai complicate, uneori chiar în contra inten iei oratorului. Cine nu- i aduce
aminte de sacul cu gr un e al lui Manolache Kostaki ca simbol al influen ei guvernului în
232
alegeri, sau de vicleimu cu craii de la r s rit ai lui Kog lniceanu, pentru a semnala defilarea
junilor deputa i „liberali” înaintea lui Ioan Br tianu la 1884, sau de porto-franco portofoliu al
lui Alexandru Lahovari, de regele i doroban ul d-lui Petre Carp, de colectivitatea d-lui
Eugeniu St tescu. La congresul conservator din iunie 1902 vorba d-lui Delavrancea despre
revizuirea con tiin ei na ionale a sc p rat în min ile auditoriului i s-a l it în ara întreag .
Ce alt mijloc ar fi produs acela rezultat de iu eal a priceperii i a r spândirii?
Credem dar c nu e de prisos s ne ocup m de discursurile politice din ara noastr ,
fie i numai dup m sura conformit ii lor cu o cerin neap rat a vie ei publice, i o facem
cu atât mai mult în urma articolului d-lui Mehedin i cu cât judecata exprimat acolo este ea
îns semnul unui mare progres al opiniei publice.
În adev r, dac încerc m s ne d m seama de arta oratoriei la noi, a a cum s-a
dezvoltat de la noua constitu ie din 1866 încoace, trebuie s deosebim în manifestarea ei, i
mai ales în judecata publicului asupra ei, trei faze pe care le-am putea data cu oarecare
aproxima ie astfel: de la 1866 la 1884, de la 1884 la 1899, i de la 1899 încoace.
Numai în limitele acestor 36 de ani suntem îndrept i i s vorbim din propria noastr
experien . Pe oratorii imediat anteriori, pe Barbu Catargi în ara Româneasc i pe
Anastasie Panu în Moldova i-am v zut, dar nu i-am auzit; necum s fi auzit pe vreunul din
„m dularele” care luau parte în „obi nuita Ob teasc Adunare”, la „trata ia i debata ia”
articolelor de legi i la „întruparea” lor, cum se exprima procesul-verbal sau „jurnalul
sean elor” pe atunci. (Vezi Analele Parlam, vol. XII, partea 2, pag.11)
I
În epoca dintâi a oratoriei parlamentare române, epoc pe care am datat-o de la
Constituanta din 1866 pân la Camerile revizioniste din 1884, darul vorbirii se pre uie te
oarecum în sine însu , i de mari oratori trec cei ce vorbesc mai lung, mai sonor, de omnibus
rebus i cu cea mai felurit i înflorit frazeologie. Ce e drept, i adev ra ii oratori i lupt tori
parlamentari, cum au fost Mihail Kog lniceanu i Alexandru Lahovari – Kog lniceanu,
orator politic în toat puterea cuvântului, Lahovari, mai mult un temperament politic înzestrat
cu o elocven impulsiv – se num rau de public printre oratorii de frunte. Se num ra i
Manolache Kostaki, om de o cultur care pe atunci trecea de serioas , dar ast zi ar p rea
superficial , distins ca orator prin u urin a improviz rii i mai ales prin a a-numitele cuvinte
de spirit.
233
Îns al turi de ei erau cita i, asculta i i pre ui i Nicolae Blaramberg, Gheorghe
Br tianu i, mai presus de to i, d. Nicolae Ionescu, despre care r posatul ministru liberal
Dimitrie Gusti în Ritorica sa (Ia i, 1875, pag. 294), rezumând opinia lumii de atunci, scrie
urm toarele: „Aceast siren a cuvântului, acest orator prin excelen e oratorul opozi iunii
parlamentare, este principele elocven ei române i se nume te Nicolae Ionescu.”
Dac este s supunem ast zi acea judecat asupra d-lor G. Br tianu, N. Blaramberg i
N. Ionescu unei revizuiri (vorba d-lui Delavrancea) i prin chiar aceasta s cercet m
progresul realizat în opinia public de atunci încoace, se cuvine s aducem mai întâi câteva
probe de elocven din discursurile acelor vechi celebrit i i apoi s stabilim gradele în
termometrul valorilor, oarecum treptele pe care judecata publicului nostru urc i coboar
oamenii s i politici; cu alte cuvinte, s ne în elegem asupra termenilor orator, retor i limbut.
Începem cu d. Gheorghe Br tianu – colegii din Camerele de pe la 1870-1876 îi ziceau
Giorgio, pe italiene te – unul dintre oratorii numi i kilometrici, cari î i m soar în i i
valoarea discursului dup lungime. Mic de statur , ca mul i dintre Br tieni, îmbr cat pururea
în negru, i cu p rul negru, i cu ni te ochi tot negri, a c ror lumin sclipea nelini tit, ca
flac ra b tut de vânt, Giorgio Br tianu î i inea discursurile dup regulele lui Quintilian cu
exordium, narratio, propositio, probatio, refutatio, peroratio, i la glasul s u puternic se
ad oga o frazeologie bogat i cea mai solemn gesticulare, parc ar fi rostit o predic de pe
amvon. Având obiceiul de a trage tabac, avea i batiste mari de m tase ro ie, i când î i
desf ura un asemenea drapel în mijlocul discursului, era un lucru tiut c de acum avea s
reînceap vorbirea cu puteri împrosp tate. /.../
Cu totul alta era înf i area lui Nicolae Blaramberg. Înalt la trup, cu spinarea
încovoiat , cu hainele prea largi ale omului prea sub ire, cu p rul r sfirat în pu ine uvi e, cu
ochii în fundul capului, cu o barb rar care încadra neregulat o fa îng lbenit , Nicolae
Blaramberg în rela iile sale cu colegii din Camer se ar ta mai întâi de toate de o polite e
exagerat – în limbagiul s u fran uzit el ar fi numit-o obsequioas – i sub ea se ascundea
permanenta iritare a unei ambi ii nem rginite i ura împotriva tuturor oamenilor politici care
se ridicase deasupra lui. Printr-o împ rechere nefireasc voia s îmbine aparen a
cavalerismului medieval cu iluzia unui catonism antic, iluzie ce o producea atitudinea sa
antidinastic , pe atunci cu atât mai ieftin cu cât era mai lipsit de orce pericol pentru el.
Adânca sa nemul umire c uta s i-o mângâie întrucâtva cu laurii unei elocven e distinse, i
distinc ia o vedea anume în dou note care au r mas caracteristice pentru discursurile sale: în
adoptarea direct a idiotismelor franceze, ca i când limba curat româneasc n-ar fi fost
234
destoinic s exprime concep iile oratorului, i în citarea celor mai felurite izvoare i
autorit i str ine drept dovada unei întinse erudi iuni.
Blaramberg a fost cel din urm reprezentant al acelor deputa i, acum din fericire
disp ru i, cari veneau în Camer (ca i advoca ii încep tori la tribunale) cu numeroase
volume de autori i voiau s dea cuvintelor lor o deosebit greutate prin citarea cât mai
multor pasage din diferi i scriitori str ini, a c ror p rere îns nu proba niciodat nimic, fiindc
era scoas din leg tur i se aplica la împrejur ri nepotrivite. /.../
Îns nici Nicolae Blaramberg, nici Gheorghe Br tianu nu reprezentau chintesen a artei
oratoriei dup gustul publicului de la 1866 la 1884; adev ratul ei reprezentant era d. Nicolae
Ionescu, i avea dreptate Ritorica lui Gusti s -l numeasc „principele elocven ei române” de
atunci.
Pe d. Nicolae Ionescu nu e de trebuin s -l descriem, c ci, din nenorocire, se afl în
mijlocul nostru i e plin de via († 1905). Dar se impune s ne ocup m de discursurile sale
cu atât mai mult cu cât ele dau tinerei genera ii de ast zi o enigm de dezlegat. Nu doar c ar
fi enigmatic favoarea de care s-a bucurat „oratorul” din punctul de vedere al elocven ei în
sine. D. Nicolae Ionescu era înzestrat în gradul cel mai mare cu darul vorbirii: tia s
vorbeasc i-i pl cea s vorbeasc . Glasul s u era din cele mai melodioase, gama întreag a
modula iunilor îi sta la dispozi ie, cuvintele curgeau din bel ugul unui izvor nesfâr it, fraza
era totdeauna stilistic corect i adeseori cu m iestrie armonizat . Cum se n tea o discu ie,
omul se sim ea în elementul lui, i s lta în vorb ca pe tele în ap ; avea i curajul de a se
amestea în toate, i mai ales în chestii personale, i puterea fizic de a o duce înainte f r nici
o oboseal . P n aici toate sunt fire ti.
Unde începe enigma este când vreai s - i dai seama de în elesul discursurilor sale,
când afli c d. Nicolae Ionescu a trecut mult vreme de om politic serios i c în acea prim
epoc vorba sa în Parlament era ascultat pentru interesul discu iei, cu gândul de a- i g si
argumente valabile pentru sau contra unei idei. Cine încearc ast zi s citeasc dezbaterile
corpurilor legiuitoare din acest punct de vedere r mâne nu numai dezam git, ci de-a dreptul
uimit: nici un discurs al d-lui Nicolae Ionescu, dar absolut nici unul, nu arat vreo
consecven a cuget rii, nici unul nu cuprinde vreun ra ionament admisibil, nici unul nu este
menit s dovedeasc ceva, nimeni nu poate ti la începutul vorbirii la ce concluzie va ajunge
sfâr itul, nici oratorul însu ; c ci acesta este ostensibil st pânit de cea mai capri ioas
mobilitate a impresiilor; un aplaus, o întrerupere îi abate gândul spre alte obiecte, i discursul,
235
apucat într-o direc ie, continu de regul în direc ia opus i sfâr e te r t cit. De aci se
explic i mul imea i lungimea discursurilor lui Nicolae Ionescu: cine se joac de-a cuvintele
e totdeauna gata s vorbeasc i nu vrea i nu tie s sfâr easc ./.../
II
Dac exemplele de elocven citate în capitolul precedent au produs asupra cetitorilor
impresia de veselie pe care am avut-o i noi, dovada despre schimbarea judec ii în privin a
oratoriei noastre politice este prin chiar aceasta f cut . Declama ia goal a lui Giorgio
Br tianu, erudi ia citatelor lui Nicolae Blaramberg i confuzia ideilor d-lui Nicolae Ionescu,
cari toate împreun n-au împiedicat publicul din epoca de la 1866 la 1884 s considere pe
autorii lor drept celebrit i parlamentare, sunt ast zi socotite dup cum merit i nu mai pot
figura decât ca ni te semne de r t cire a gustului i a judec ii. Pe atunci acei trei deputa i au
putut trece drept oratori, ast zi ei nu trec decât de retori, dup defini ia dic ionarului
„fran ezo-românesc” al lui Poenar, Aaron i Hill de la 1841: „Retor se zice spre r u de acela
a c ruia toat elocuen a st într-un stil pref cut, îngâmfat i declamatoriu”, de vreme ce pe
orator îl define te spre bine: „Acela care compune i pronun cuvinte de elocuen ”.
Vorba „orator” în accep iunea ei general este un neologism: dic ionarul academic
Laurian Massim îl însemneaz cu stelu (*) cuvintele importante dup 1830; dic ionarul de
la Buda din 1825, cu tot latinismul exagerat al etimologiilor lui, nu-l are de loc, ci are numai
„ritor”, întrodus fire te o dat cu influen a culturii grece ti, cam pe la 1700, precum se i
g se te în Istoria ieroglific a lui Dimitrie Cantemir de la 1704, pe când Nicolae Costin, cu
13 ani mai în vârst decât Cantemir, pomenind undeva de „ i ero”, îl perifrazeaz „acela
domnul voroavei rîmlene ti” (Predoslovia la Cartea pentru desc lecatul dintâi).
Cu grecescul „ritor” s-a întâmplat îns ceea ce s-a întâmplat cu slavonescul „jupân”,
care din înaltul s u rang social de odinioar s-a coborât la cârciumarul evreu. i ritorul, sau
cu actuala pronun are francezo-latin retorul, s-a coborât în termometrul valorilor, i din
orator ce era mai înainte a ajuns la defini ia dic ionarului de la 1841, apropiindu-se astfel de
familiarul guraliv sau limbut.
Atât oratorul, cât i retorul i limbutul au darul vorbirii; dar oratorul vorbe te pentru a
spune ceva, retorul pentru a se auzi vorbind, limbutul pentru a vorbi. Motivul oratorului este
precizarea unei situa ii publice, afirmarea sau combaterea unei idei, convingerea unui auditor;
mobilul retorului este dorin a de a trece de orator sau îngâmfarea erudi iei, sau încântarea de
236
sonoritatea proprielor sale cuvinte; pornirea limbutului este de a se amesteca i el în vorb
oriunde i orcum. Pe orator îl st pâne te scopul, pe retor – de ert ciunea, pe guraliv –
mânc rimea de limb . De aceea oratorul poate avea o valoare permanent , retorul – numai
una trec toare, limbutul – nici una. /.../
Experien a a fost amar , i pu ini oameni vor fi r mas în România cari s nu fi suferit
direct sau indirect de nepilduita criz . Dar i efectul experien ei asupra cugetelor genera iei în
care s-a întâmplat sper m c va fi pentru un ir de ani din cele mai salutare. Judecata
publicului s-a rectificat întrucâtva: retorica politicianilor superficiali întâmpin mai mult
împotrivire; cererea unei conduceri a statului din partea oamenilor competen i i încerca i
devine mai sim it , i toat manifestarea politic va fi de acum înainte ceva mai riguros
examinat în prevederea rezultatelor practice. Via a noastr constitu ional începe în sfâr it s
fie serioas ; s-a de teptat în elegerea c înd r tul programelor i discursurilor politice se
ascunde o viitoare îndreptare sau o viitoare suferin i c vorbele rostite în Corpurile
legiuitoare se traduc uneori în fapte care alc tuiesc îns istoria rei.
Dup aceast nou m sur se judec acum i oratoria: discursul nu mai are trecere
decât în m sura competin ii i autorit ii celui ce-l pronun ; îmbel ugatele înfloriri literare,
afirm rile nemotivate, necum frazele în irate f r rost nu mai pot întâmpina vechea favoare,
poate nici vechea indulgen .
i astfel noi, publicul, am ajuns s sim im mai exact deosebirea valorilor
parlamentare: ascult m pe oratori, surâdem la retori i râdem de limbu i.
237
G. C LINESCU, Oratoria i cerebralitatea (1943/1944), în
APROAPE DE ELADA, Colec ia „Capricorn”, Bucure ti, 1985, p.23-32.
Reed. în SEMNE DE VIA ÎN PUSTIU, Ed. Universul Dalsi, Bucure ti, 2001, p.197-204.
Oratoria i cerebralitatea
Într-un articol polemic, plin de spirit, Oratori, retori i limbu i, Maiorescu a f cut,
precum se tie, o demarca ie neted între oratorie, ca art de a spune ceva, i retoric i
limbu ie, ca simple be ii de cuvinte. Criticul aplica i aici cunoscuta teorie a raportului între
fond i form , admi ând c oratoria exist ca art numai în m sura în care exprim un fond.
Nici vorb s t g duim valoarea articolului lui Maiorescu sau adev rul observa iilor lui sub
unghi practic. Dar, teoretic, Maiorescu gre e te. Oricine prive te cu aten ie problema, este
nevoit s constate c un adev rat orator cade în mod necesar în retoric i c retorica nu-i
altceva decât o limbu ie. S-ar putea în elege c neg m existen a oratoriei, dar nu neg m decât
oratoria conceput ca me te ug de a exprima frumos un con inut interesant în sine, tot astfel
cum refuz m s vedem în poezie arta de a îmbr ca în imagini adev rul. Oratoria exist , ca i
poezia pur , ca un exerci iu de sonuri goale.
Vom pricepe mai bine chestiunea dac vom al tura arta oratorului de arta actorului.
Intereseaz cumva artistul dramatic sub raportul fondului? În nici un fel, fiindc acest fond
nici nu e cunoscut, el apar inând repertoriului întâmpl tor. Un actor are o mimic i o
dic iune, iar nu un grup de idei, i actorul mare ob ine succese jucând indiferent pe
Shakespeare ori pe un obscur autor bulevardier. Ba chiar se cunoa te preferin a actorilor
pentru piesele rele i anonime, care îi scutesc de orice obliga ie con inutistic i le d
libertatea de a- i pune în valoare calit ile lor pur formale. Un actor poate stoarce lacrimi
enumerând cu pathos cuvintele cele mai anodine i mai prozaice. Dac se poate vorbi de un
fond în arta dramatic , fondul const în emo ii i como ii ale publicului. Un actor care a
izbutit mimic i vocal s produc efecte emo ionale asupra spectatorilor are un fond.
Deosebirea între actor i orator st doar în aceea c în vreme ce actorul declam un
text str in, oratorul inventeaz i improvizeaz textul lui. Dar i actorii commediei dell'arte
improvizau. Întotdeauna oratorii i-au îngrijit timbrul glasului, au cultivat mimica i
dic iunea. i actorul i oratorul urm resc succesul imediat. S presupunem c un orator face
un discurs impecabil, bogat în idei i str lucit în form , dup formula maiorescian , dar care
din felurite motive este primit cu o indiferen total . În acest caz nu avem de a face cu un
bun orator. C ci orator est acela care în condi ii date capteaz f r gre bun voin a publicului.
238
Postumitatea unui discurs este un non-sens. Limbutul care are succes este un orator. F r
îndoial c se pune îndat problema calit ii publicului. Un actor care mi c un public de elit
cu tragedii de Racine las nep s tor vulgul. În oratorie îns putem afirma c pe m sur ce
publicul devine de o calitate mai înalt , preocuparea de fond primeaz i oratoria apare ca un
artificiu fastidios. Papa Pius II zicea c un discurs f cut cu art putea s mi te numai «gente
di volgare intelligenza» (Pasquale Villari, Niccoló Machiavelli e i suoi tempi, I, p. 116).
Într-un cuvânt, oratoria este arta de a mi ca vulgul, de a r scoli masele, o art fonetic i
mu chiular f r vreun raport necesar cu procesul ideologic, dimpotriv un instrument al
ira ionalului.
Epoca Rena terii a fost bogat în oratori dup modelul antic. Caracteristica acestor
oratori, care s-au bucurat de faim nemaipomenit , este o retoric meticuloas . Maiorescu
spunea despre Giorgio Br tianu c - i compunea discursurile dup regulile lui Quintilian, cu
exordium, narratio, propositio, probatio, refutatio, peroratio. Ironie gratuit , c ci dac
scopul urm rit este câ tigarea aten iei publicului, mecanica ridicul pentru intelectual a
discursului violent retoric e aceea tocmai care provoac deliciile vulgului. Orice artificializare
a frazei uime te pe omul simplu, foarte indiferent la con inut. Se spune c Filelfo, voind s
acuze de pe catedr un persecutor al s u, recurgea la astfel de puerilit i ritmate: „Cine este
cauza atâtor suspiciuni? Cine este începutul atâtor injurii? Cine e autorul atâtor ultragii?
Cine e acesta, cine e? Voi numi eu un atare monstru? Voi revela eu un astfel de Cerber? Îl
voi divulga eu? Trebuie neap rat s -i spun numele, îl spun, îl voi spune, de-ar fi s -mi pierd
capul. Este blestematul i fenomenalul, detestabilul i abominabilul... : Oh, Filelfo, taci, nu
spune pentru Dumnezeu! Ai r bdare. Cine nu se poate st pâni pe sine, cu greu va putea
învinov i pe altul de intoleran i inconstan ." (Villari, op. cit., I, p. 116.)
Astfel de oratorie înlemnea de admira ie pe contimporani. G. Manetti, ni se
poveste te, felicita în numele Republicii florentine pe Papa Niccoló V cu prilejul însc un rii.
Papa îl asculta cu atâta aten ie, încât un prelat, crezând c doarme, îl atinse de mai multe ori
cu cotul. Acela i vorbi i în fa a regelui Alfons, la Neapoli. Acesta p rea „una statua sul
trono", de admira ie. i totu i, observ Villari (op. cit., I, 122), Manetti era „un orator f r
originalitate", discursurile lui de un stil umflat i fals fiind cârpeli de fraze latine.
Culmea artificialit ii o atinge în oratorie, ca i în toate domeniile artei, secolul al
XVII-lea. Benedetto Croce în Saggi sulla letteratura italiana del seicento a studiat
pre iozitatea oratoric într-un capitol special: I predicatori italiani del seicento e il gusto
spagnuolo. Oratoria religioas se întemeia mai ales pe «concetti predicabili». Pentru a ob ine
un concept predicabil se l sa la o parte orice specula ie teologic i metafizic , dialectic ,
239
scolastic , examenul istoriei, experien a i observarea lucrurilor umane i se excogita pur i
simplu o compara ie. Metoda trat rii simbolice, efigiale, era general . Dac lu m la
întâmplare o carte serioas de politic , un fel de anti-Machiavel, i anume Ideea de un
principe politico cristiano, 1640, de Saavedra Fagardo, constat m cu oarecare plictiseal c
acele o sut de conduite recomandate principelui sunt deduse dintr-o sut de „empresas",
adic embleme. Procedeul lui Fagardo nu era original i editorul ne indic o serie întreag de
opere emblematice. Sub o barz stând în cuib pe un turn citim descifrarea: „Pe turnurile
bisericilor î i a eaz barza cuibul asigurându- i prin sanctuar progenitura. Principele care
î i va ridica monarhia pe piatra triunghiular a Bisericii, o va p stra trainic i sigur ".
Urmeaz apoi dezvolt ri i exemple. Cam de acela i soi sunt conceptele predicabile. De pild
pe tema „Dumnezeu a f cut ca Mântuitorul s se nasc , atunci când r utatea omeneasc
ajunsese la culme”, predicatorul reflecta asupra „circumstan elor" i nota c „Isus s-a n scut
în miezul nop ii al solsti iului de iarn când umbra nocturn atingând ultima lungime,
soarele de la tropicul cel mai îndep rtat începe s se întoarc spre noi i m rind ziua,
scurteaz noaptea". Dar Umbra nocturn este p catul, Soarele este Messia i Lumina e
Gra ia.
Alt tem : „Pl cerile lumii sunt necazuri!” În loc s încerce o analiz psihologic ,
predicatorul pornea de cuvântul tannim, care în ebraic înseamn i „voluptate” i „durere".
„Cum putea - se întreab Croce - mul umi intelecte i sufletele acest soi de predic i
s le r peasc în entuziasm? Cum putea mi ca inimile spre sentimente i dispozi ii
religioase?"
R spunsul îl g se te în pervertirea intelectual a secolului, pentru care „I'ingengnoso
e il maraviglioso (o 1'arguto, secondo la parola del tempo)” erau considerate nu ca elemente
ale artei, ci ca scopuri în sine. Acele argu ii, mai observ Croce, f ceau adesea s curg
torente de lacrimi. În realitate, gustul pentru oratoria simbolistic este general i tipic lumii
simple. Cine nu- i aduce aminte ingeniozitatea cu care partidele scoteau motive electorale din
emblemele partidului (linie, cercuri), care n-aveau în fond alt scop decât s disting listele pe
buletinul de vot? Croce însu i recunoa te c compara iile bizare izbesc aten ia ignorantului,
c dezvolt rile artificioase satisfac intelectul s u: „jocurile de cuvinte îl seduc, materializarea
ideilor în metafore continuate i exagerate d acestor idei o corpolen i o tangibilitate care
e luat nu rareori drept eviden ".
Ca o exemplificare, iat , ce scrie Settembrini (Lez. di letteratura ital. II, p. 376, apud
Croce) despre Emanuelle Orchi da Como, predicator: „În prima predic începe cu p unul
c ruia îi descrie coada, apoi vorbe te de m r, apoi de jocul cu mingea, de iarba pe paji te,
240
de tiin a lui Ptolemeu, de Ticho Brache, de Fracastoro, de unde sare la Hercul, la
Alexandru, la Bucefal care seam n cu amvonul. i dup toat aceast poliloghie d un
avertisment pentru salvarea sufletului”.
Iezuitul Padre Cascliechio în L'utile col dolce satirizeaz pe predicatori care, voind s
vorbeasc despre scurtimea vie ii, începe a a: « - Domnilor, dac vorbim despre copil ria
noastr , ce este ea altceva decât o floare? i cum n-ar fi, de vreme ce floarea etc. Copil ria
se compar cu narcisul, i pe drept cuvânt, deoarece narcisul, domnilor... (aici descrip ia
narcisului). Dac apoi, domnilor, voim s compar m tinere ea noastr cu curcubeul, nu v d
cine i cu ce motiv s-ar putea împotrivi! C ci, arcul ceresc, dac cumva nu ti i, este (aici
face descrip ia curcubeului)... »
Croce citeaz o predic dintr-un ms. Quadragesimale del Padre Maestro
Fontanarosa, care sun cam a a: „Ingeniosul p ianjen n zuie te câteodat s sug murdara
i r u mirositoarea musc , i neputând c p ta aripi pe spinare ca s ajung la aceea care
zboar prin aer, trage din pântec ni te bale vâscoase, ese cu gheare apuc toare fire
artificiale, r suce te fuioarele i întinde pânza sau mai bine zis re eaua în aer; aci
înainteaz , aci se opre te, aci se ridic , aci se coboar , aci se las la p mânt, aci se avânt
spre cer, aci se-ndreapt într-o parte, aci porne te într-alta, aci se face astrolog observând
când r s ritul, când apusul, aci devine matematician tr gând circomferin e i puncte, ori
geometru care se urc s m soare firele pe p mânt etc.”.
Uimit el însu i de imagina ia lui, oratorul se oprea i exclama: „Oh, ce tropi! oh, ce
figuri! oh, ce mistere profunde! oh, ce sacramente ascunse!"
Acestea toate sunt procedee verbale. Îns oratoria implic o serie de exibi ii mimice
care la predicatori atingeau bufoneria. Cel mai tolerabil metod i cel mai folosit e de a p stra
un moment de t cere patetic , ori de a suspina din adânc asupra destinului rasei umane.
Suspinul, plânsul, tremolarea glasului, ie irea violent , oapta sunt mijloace actorice ti în
afar de cursul propriu-zis al ideilor. În La chartreuse de Parme de Stendhal, eroul, Fabrice
del Dongo care e prelat, ine, în scopul de a descoperi prin biserici pe Celia Conti, predici
lamentoase, foarte gustate de public. Stendhal nu f ce altceva decât s atribuie eroului un gen
oratoric curent. În 1740, tat l lui Goethe, I. C. Goethe a f cut o c l torie în Italia. La Piave a
v zut pentru întâia oar c preotul î i pune în cap p l ria când predic . Amvonul era larg i
predicatorul p rea c se plimb de-a lungul 1ui. „Cospetto di Bacco! - exclam b trânul
Goethe - ce gesturi i salturi f cea atunci acel brav pop , ca i când cuvântul Domnului avea
nevoie de a a ceva i f r salturi în aer nu s-ar fi putut explica Evanghelia. Lume vrednic
de comp timire care judec excelen a slujitorilor bisericii dup capacitatea de a face pe
241
paia ele, c ci mi s-a spus c dac predicatorii s-ar l sa de acele svâcniri i contra-svâcniri
pe amvon i-ar pierde auditoriul, i oratorul spiritual i-ar mic ora faima, oricât elegan i
u urin a limbii ar avea”.
D-na de Stael, în Corinne, ne vorbe te i despre predicatorii italieni i tim c
romanul ei este, în privin a aceasta mai mult un jurnal de c l torie: „Amvonul s u – se spune
despre un predicator - este o tribun destul de lung , pe care o parcurge de la un cap t la
altul pe atât de agitat, pe cât de regulat. Totdeauna începe cu o fraz cu care revine la
sfâr it, ca limba unui pendul i cu toate astea, face atâtea gesturi, are aerul a a de pasionat
încât 1-ai crede capabil s uite totul. Dar este, dac ne putem exprima astfel, o furie
sistematic , cum se v d multe în Italia, unde vioiciunea mi c rilor exterioare nu indic ades
decât o emo ie superficial . Un Crucifix este atârnat la extremitatea amvonului; predicatorul
îl desprinde, îl s rut , îl strânge deasupra inimii, apoi îl pune la loc cu cel mai mare sânge
rece, când perioada patetic s-a terminat. Mai este un mijloc de a scoate efecte de care
predicatorii se slujesc foarte adesea, este potcapul p trat pe care-l poart pe cap; ei îl scot
i-l pun la loc cu o repeziciune nemaipomenit . Unul c unase pe Voltaire i mai ales pe
Rousseau pe motivul ireligiozit ii secolului. Arunca potcapul în mijlocul amvonului, îi da
îns rcinarea s închipuie pe Jean-Jacques; i în aceast calitate îl probozea i-i zicea: Ei
bine! filosof genovez! ce ai de obiectat la argumentele mele? Atunci t cea câteva clipe ca
spre a a tepta r spunsul; i cum potcapul nu r spundea nimic, îl punea la loc pe cap, i
termina convorbirea prin aceste cuvinte: Acum c e ti convins, s nu mai vorbim de asta ".
Exemplul dat de d-na de Stael este grotesc, dar nu p rea astfel publicului respectiv.
Predicatorul bufon recurgea la astfel de mijloace fiindc auditoriul era avid de bufonerii.
Efectele oratorice sunt raportabile la educa ia artistic a ascult torului, iar în linie general ,
oratoria ca pur art vocal i mimic î i pierde importan a pe m sura cre terii interesului
auditoriului pentru con inut. Este de prisos a da exemple din bogata istorie a oratoriei. În fa a
unui parlament cu tradi ie, alc tuit din oameni specializa i în probleme politice, toate
acroba iile din lume nu vor putea capta aten ia într-o problem financiar . Dimpotriv ,
desf urarea oricât de arid de cifre poate emo iona profund. Oratorul opereaz asupra unui
public distrat, referentul asupra unui auditoriu încordat, prevenit, atent la substan . Într-un
congres medical în care s-ar discuta descoperiri noi ori situa ii sanitare, comunicarea sever a
faptelor i statisticile sunt acelea care produc interes, iar «salturile» de care vorbe te I. Caspar
Goethe par inconvenabile i sunt cel mult tolerate dac fondul este real.
Fiindc pomene te adesea de „oratoria universitar ", e cazul de a sublinia c
Universitatea este tocmai institu ia care trebuie s închid por ile oratoriei. Aci pl cerea, de
242
ordin cu totul interior, trebuie s rezulte din interes pentru idei. Toat preocuparea
vorbitorului se cade s fie de a goli fondul de orice excrescen verbal , de a gândi liber f r
a ine seam de public, ca i surprins de acest public în genuinitatea medita iilor sale. Dac de
la Stendhal încoace romancierul se preocup de eliminarea stilului i câteodat chiar de a
compozi iei i încearc s perceap via a cu mijloace de reporter, cu atât mai mult omul de
tiin are nevoie de un limbaj sever. i cu toate c opinia ar putea fi contrar în materie de
cursuri literare, tocmai aici se cere o dezgolire total a gândirii. Un public care pentru a
în elege analiza unui poet are nevoie de zgomote vocale i de acroba ii este inapt pentru
literatur . O lec ie literar cu caracter critic se cuvine s fie a a de «t cut », încât s dea
impresia auditorului c conferen iarul este numai un ecou al propriilor lor medita ii.
243
Roland BARTHES, Vechea retoric (1964-1965), în
L’AVENTURE SEMIOLOGIQUE, Paris, Ed. du Seuil, 1985, p. 85-167 (fragmente traduse
de Laura Mesina)
Vechea retoric
A. B.2.5. Exordiul
Prin exordiu se în eleg în mod tradi ional dou momente. 1. Captatio benevolentiae
sau ac iunea de seducere a auditoriului, care trebuie s duc imediat la o conciliere cu acesta,
printr-o prob de complicitate. Aceast captatio a fost unul din momentele cele mai stabile
ale sistemului retoric (s-a dezvoltat spectaculos în evul mediu i chiar i în zilele noastre); ea
urmeaz un model foarte elaborat, codificat dup clasamentul cauzelor: modalitatea seduc iei
variaz dup raportul cauzei cu doxa, cu opinia curent , normal : a. când cauz este
identificat cu doxa, se vorbe te despre o cauz “normal ”, de bun gust, i nu mai este util s
supui judec torul unei opera ii de seduc ie sau la o presiune; acesta e genul endoxon,
honestum; b. când cauza este într-o oarecare m sur neutr în raport cu doxa, e necesar o
ac iune pozitiv pentru a învinge iner ia judec torului, pentru a-i stârni curiozitatea, pentru a-l
face atent (attentum); acesta e genul adoxon, humile; c. când cauza este ambigu - dac , spre
exemplu, doi doxai intr în conflict -, trebuie ob inut bun voin a judec torului, trebuie s -i
determini benevolum, s -l faci s încline balan a în favoarea ta; acesta este genul
amphidoxon, dubium; d. când cauza este confuz , obscur , trebuie s antrena i judec torul s
v urmeze ca pe un ghid, ca pe un cerceta , s -l face i docilem, receptiv, maleabil; acesta este
genul dysparakoloutheton, obscurum; e. în sfâr it, când cauza este neobi nuit , suscit
uimirea, situându-se foarte departe de doxa (de exemplu: a pleda contra unui tat , a unui
b trân, a unui copil, a unui orb, a merge contra human touch), nu este suficient o ac iune
difuz asupra judec torului; e necesar un remediu real, chiar dac acest remediu este totu i
indirect, pentru c nu trebuie s -l înfrun i pe judec tor, s -l ochezi în chip direct: acesta este
insinuatio, fragment autonom ( i nu doar simplu ton) care este plasat dup început: de
exemplu, s te prefaci c ai fost impresionat de c tre adversar. Iat , a adar, modurile acestei
captatio benevolentiae. 2. Partitio, al doilea moment al exordului, anun diviziunile care vor
fi adoptate, planul care va fi urm rit (partitiones se pot multiplica, punând câte una la
începutul fiec rei p r i); avantajul, spune Quintilian, este c cel c ruia i se anun termenul nu
a teapt prea mult.
244
B.2.6. Epilogul
Cum tim dac un discurs se termin ? Sfâr itul e arbitrar, ca i începutul. Trebuie
a adar s existe un semn al finalului, un semn al închiderii (ca în anumite manuscrise: “ci falt
la geste que Turoldus declinet”). Acest semn a fost ra ionalizat ca alibi al pl cerii (ceea ce ar
dovedi în ce m sur anticii erau con tien i de “plictiseala” discursului lor!) Aristotel l-a
indicat, nu à propos de epilog, ci de perioad : perioada este o fraz “agreabil ”, pentru c ea
este contrariul celei care nu (se) sfâr e te; este dezagreabil s nu presim i nimic, s nu “vezi”
în nici un fel sfâr itul. Epilogul (peroratio, conclusio, cumulus, “încoronarea a ceva”)
presupune dou nivele: 1. nivelul “lucrurilor” (posita in rebus): este vorba despre reluare i
rezumare (enumeratio, rerum repetitio); 2. nivelul “sentimentelor” (posita in affectibus):
aceast concluzie patetic , plâng cioas , era pu in uzitat de greci, unde un aprod îi impunea
t cere oratorului care f cea prea mult i prea mult timp s vibreze coarda sensibil ; dar la
Roma, epilogul era ocazia unui teatru întreg, a unei gesticula ii de avocat: a demasca acuzatul
înconjurat de p rin i i copiii s i, a ar ta ostentativ un pumnal însângerat, oase extrase din
ran : Quintilian trece în revist toate aceste trucuri.
B.2.7. Narratio
Narratio (diègèsis) este povestirea faptelor angajate în/ declan ate de/ cauz (deoarece
causa este quaestio în m sura în care în ea r zbate contingentul), dar aceast povestire este
privit doar din punctul de vedere al probei, este “expunerea persuasiv a unui lucru f cut sau
pretins a fi fost f cut”. Nara iunea nu este deci o povestire (în sensul romanesc i cam
dezinteresat al termenului), ci este o protaz argumentativ . În consecin , ea are dou
caracteristici determinate: 1. “goliciunea” sa: nu exist nici digresiune, nici prosopopee, nici
argumenta ie direct ; nu exist technè, proprie lui narratio; ea trebuie s fie doar: clar ,
verosimil , scurt ; 2. func ionalitatea sa: este o preg tire a argument rii: cea mai bun
preg tire este cea al c rei sens este ascuns, în care probele sunt diseminate în stare de
germeni inaparen i/ascun i (semina probationum). Narratio presupune dou tipuri de
elemente: faptele i descrierile.
B.2.8. Ordo naturalis/ordo artificialis
În retorica antic , expunerea faptelor este supus unei reguli structurale unice:
înl n uirea s fie verosimil . Dar mai târziu, în Evul Mediu, atunci când retorica a devenit
complet delimitat de judiciar, narratio a ajuns un gen autonom i aranjarea p r ilor sale
(ordo) a devenit o problem teoretic : este vorba despre opozi ia lui ordo naturalis fa de
245
ordo artificialis. “Orice ordine – spune un contemporan al lui Alcuin – este fie natural , fie
artificial . Ordinea este natural dac faptele sunt povestite chiar în ordinea în care ele s-au
petrecut; ordinea este artificial dac se pleac nu de la începutul a ceea ce s-a petrecut, ci de
la mijloc.” Este problema flash-back-ului. Ordo artificialis determin un puternic decupaj al
suitei/înl n uirii faptelor, pentru c se urm re te ob inerea unor unit i mobile, reversibile;
aceasta implic sau produce o în elegere particular , puternic marcat , pentru c decupajul
distruge natura (mitic a) timpului linear. Opozi ia celor dou “ordini” poate s se petreac nu
în planul faptelor, ci în acela al p r ilor însele ale discursului: ordo naturalis este atunci ceea
ce respect norma tradi ional (exord, narratio, confirmatio, epilog), ordo artificialis este
ceea ce bulverseaz aceast ordine sub presiunea circumstan elor; paradoxal ( i acest paradox
este f r îndoial frecvent), naturalis vrea s spun cultural, iar artificialis vrea s spun
spontan, contingent, natural.
B.2.9. Descrierile
Al turi de axa propriu-zis cronologic – diacronic sau diegetic -, narratio admite o
ax aspectual , durativ , format dintr-o suit flotant de staze/opriri: descrierile. Aceste
descrieri au fost de–a lungul timpului puternic codificate. Ele au fost în principal: topografiile
sau descrierile de locuri; cronografiile sau descrierile de timpi, perioade, vârste/epoci;
prosopografiile sau portretele. Este cunoscut abunden a acestora în literatur , nu în scrierile
judiciare. În final, trebuie semnalat, pentru a încheia cu narratio, c discursul poate uneori s
con in o a doua nara iune; prima fiind foarte scurt , este reluat mai departe în detaliu (“Iat
în detaliu cum lucrul pe care tocmai l-am numit s-a petrecut”): acesta este epidiègèsis,
repetita narratio.
B.2.10 Confirmatio
Lui narratio, sau expunerii faptelor, îi urmeaz confirmatio, sau expunerea
argumentelor: aici sunt enun ate probele elaborate de-a lungul lui inventio. Confirmatio
(apodeixis) poate s con in trei elemente: 1. propositio (prothèsis): este o defini ie
concentrat a cauzei, pe punctul de a fi dezb tut ; ea poate fi simpl sau multipl , chestiune
care depinde de efi/puterea politic (“Socrate a fost acuzat c ar corupe tineretul i ar
introduce supersti ii noi”); 2. argumentatio, care este expunerea motivelor probante; nu este
recomandat nici o structurare particular , în afar de urm toarea: trebuie s începi prin
motive puternice, s continui prin dovezi slabe i s termini prin câteva dovezi foarte
puternice; 3. uneori, la sfâr itul lui confirmatio, discursul urm tor (oratio continua) este
246
întrerupt de un dialog foarte viu cu avocatul advers sau cu un martor: cel lalt î i face apari ia
în monolog: aceasta este altercatio. Acest episod oratoric nu era cunoscut de greci; el ine de
genul lui Rogatio, o interoga ie acuzatoare (“Quousque tandem, Catilina…”).
247
Constantin S L V STRU, Persuasiune i manipulare în practica discursiv , în
TEORIA I PRACTICA ARGUMENT RII, Ed. Polirom, Ia i, 2003, p. 301-304
Persuasiune i manipulare în practica discursiv
Argumentarea are drept rezultat convingerea interlocutorului cu privire la adev rul
sau falsitatea unei teze. Pentru a ob ine acest rezultat, sunt puse în mi care tehnici de
argumentare (ra ionamente sau lan uri de ra ionamente logice) cu care se vehiculeaz un
anumit con inut de idei. Pentru ca o argumentare s fie conving toare, trebuie s fie
îndeplinite simultan dou condi ii: corectitudinea logic a tehnicilor de argumentare i
adecvarea faptic a con inutului de idei. Altfel, argumentarea este neconving toare, fie c
punem idei adev rate în tehnici de argumentare eronate, fie c utiliz m tehnici de
argumentare corecte în care punem idei false.
Asupra celei de-a doua cerin e am vrea s st ruim. Ideile pe care le aducem în fa a
interlocutorului cu ajutorul tehnicilor de argumentare trebuie s fie adev ruri recunoscute i
acceptate în mod general, inclusiv de interlocutorul pe care vrem s -l convingem. Dac
propozi iile-teméi nu sunt acceptate de to i receptorii ca adev rate sau dac ele nu sunt
considerate de to i receptorii ca fiind argumente pentru teza dat , atunci spunem c acela care
argumenteaz urm re te persuasiunea interlocutorului s u. Argumentarea:
“Clorul este monovalent fiindc este halogen.”
este corect din punctul de vedere al tehnicilor de argumentare (este un silogism în modul
Barbara), iar propozi iile care sunt aduse drept temeiuri sunt adev ruri general
recunoscute de c tre to i aceia cu un minimum de cuno tin e în domeniul chimiei.
Vizibil i acceptat este i leg tura de determinare care exist între propozi ia-teméi i
propozi ia-concluzie. În mod normal, fiecare individ c ruia i se propune o asemenea
argumentare ar trebui s accepte concluzia ca fiind o propozi ie adev rat i aceasta ca o
convingere a sa. Argumentarea:
“Învinuitul ar trebui s primeasc pedeapsa minim întrucât are o familie numeroas .”
utilizeaz o tehnic de argumentare corect (aceea i ca i în cazul precedent), dar propozi ia-
teméi (“Învinuitul are o familie numeroas ”) nici nu este un adev r general recunoscut i nici
nu are o leg tur necesar cu teza (“Învinuitul ar trebui s primeasc pedeapsa minim ”).
Dac aceast tez este sus inut într-un proces de c tre ap rare pe baza argumentului invocat,
248
spunem c aceasta urm re te persuasiunea completului de judecat 1. Putem defini
persuasiunea ca fiind actul de argumentare prin care un interlocutor urm re te s conving
partenerul de discu ie prin argumente care au o valabilitate local sau individual , dar pe
care el le prezint ca fiind general acceptate, valabile pentru to i.
În argumentarea prezentat ap rarea consider argumentul “Învinuitul are o familie
numeroas ” imbatabil, puternic, relevant, de la sine în eles, i ar vrea ca i acuzarea s -l
considere la fel. Numai c este posibil ca aceasta din urm s aib o cu totul alt percep ie
privind argumentul dat i leg tura lui cu sentin a (teza), pentru c nici o lege juridic nu face
o leg tur direct între m rimea sanc iunii i situa ia familial a f ptuitorului. Conchidem c
persuasiunea este determinat mai mult de atitudinea interlocutorilor fa de adev rul
argumentelor i leg tura lor cu teza sus inut .
Persuasiunea nu este câtu i de pu in o limit a actului de argumentare, dimpotriv ,
dac inem cont c în argumentarea cotidian asupra unor teme diferite este destul de greu s
g se ti temeiuri care s fie acceptate de toat lumea ca adev rate i a c ror leg tur cu teza s
fie unanim recunoscut . În aceste condi ii, încercând s impunem adev rurile noastre
celorlal i, e posibil s nu reu im în toate cazurile, dar acest lucru nu înseamn c
argumentarea ar con ine erori de vreun fel. Disputele argumentative cele mai puternice, dar i
cele care fac farmecul unei polemici se poart în leg tur cu temeiurile i tezele care las loc
construc iilor alternative.
Dac argumentarea se desf oar prin tehnici care con in erori sau cu ajutorul
temeiurilor care sunt propozi ii aparent adev rate f r ca interlocutorul s con tientizeze acest
lucru, ci ac ionând ca i cum tehnicile ar fi corecte, iar temeiurile adev rate, atunci suntem în
fa a manipul rii acestuia prin intermediul argument rii pe care o propunem2. Prin
argumentarea:
“Trebuie s iei cât mai multe medicamente fiindc e necesar s te îngrije ti de
s n tatea ta”
se inten ioneaz o manipulare a interlocutorului. În forma complet , argumentarea arat
astfel:
1 Persuasiunea este considerat cel mai adesea un act, dar i un rezultat ce in mai mult de dimensiunea psihologic a celui care argumenteaz i mai pu in de esen a logic a argument rii. Pentru detalii, a se vedea Lionel Bellenger, La persuasion, P.U.F., Paris, 1992; La force de persuasion. Du bon usage des moyens d’influencer et de convaincre, ESF éditeur, Paris, 1997; Georges Nizard, Convaincre. Pour mieux communiquer dans les situations usuelles: conduire un entretien, vendre, négocier, former, Dunod, Paris, 1994. 2 Alex. Muchielli, L’art d’influencer. Analyse des techniques de manipulation, Armand Colin, Paris, 2000.
249
Dac iei cât mai multe medicamente, atunci te îngrije ti de propria s n tate.
Persoana X se îngrije te de propria s n tate.
Deci: Persoana X trebuie s ia cât mai multe medicamente.
Se vede cu destul u urin c tehnica de argumentare nu este corect (avem un mod
inferen ial ponendo-ponens nevalid) i, pe deasupra, propozi ia compus este o fals
implica ie.
Prin intermediul manipul rii, interlocutorul este for at s accepte o tez pe calea unei
în el torii: cel care argumenteaz tie c tehnicile de argumentare nu sunt corecte i c
temeiurile nu sunt adev rate, dar le aduce în fa a interlocutorului în speran a c acesta din
urm nu- i va da seama de aceste erori. Manipularea este condi ionat , dup cum ne putem da
seama, de inten ia de a induce în eroare a unuia dintre participan ii la rela ia de argumentare
i de incapacitatea celuilalt de a descoperi aceast inten ie3.
În argument rile curente, manipularea nu se pune în practic într-o manier prea
evident , adic prin s vâr irea unor erori elementare de ra ionament, pe care le-ar putea
descoperi oricine, sau prin prezentarea ca adev rate a unor temeiuri pe care toat lumea le
consider false, ci într-un mod mai subtil, prin tehnici care s camufleze erorile. Jum t ile de
adev r, zvonurile, selectarea interesat a faptelor, distribuirea diferen iat a accentelor în
comunicare sunt doar câteva c i prin care manipularea î i face loc în multe dintre disputele
discursive.
3 Problema manipul rii a fost i a r mas o tem atractiv de reflexiuni, atât în perioadele vechi, cât mai ales în perioada modernit ii i a contemporaneit ii. Platon, în Phaidros (260a), distinge între vorbirea frumoas ivorbirea adev rat , atr gând aten ia, mai mult implicit, c prima este surs i mijloc al erorii i manipul rii. Manipularea este considerat un ansamblu de “strategii pe care oamenii le folosesc pentru a-i determina pe ceilal i s fac lucrurile pe care primii le doresc”, strategii care uzeaz din plin de “for a manipulativ ” a limbajului prin intermediul actelor de vorbire indirecte (“indirect speech acts”) (The Encyclopedia of Language and Linguistics, vol. 5, Pergamon Press, Oxford – New York – Tokyo, 1994, p. 2360). Alteori, ea este v zut drept “influen ocult exercitat asupra unui individ sau grup”, influen favorizat de faptul cdestinatarii nu cunosc sau nu în eleg strategiile utilizate în exerci iul influen rii lor (Encyclopédie Philosophique Universelle: Les Notions Philosophiques, II, PUF, Paris, 1990, p. 1538). Pe lâng încerc rile de descifrare a sensului acestui concept, au existat i tentative de a identifica “componentele structurale” ale unui act de manipulare i “cooperarea pozitiv ” pe care ele o pot asigura în practica discursiv de influen are a individului sau a grupurilor (Herman Parret, “La manipulation et le mensonge”, în Herman Parret, Prolégomènes à la théorie de l’énonciation. De Husserl à la pragmatique, Peter Lang, Berna-Frankfurt pe Main – New York – Paris, 1987, pp. 230-278). Asupra conceptului de manipulare, a sistematiz rii for elor sale, a func ionalit ii în discursul politic ne-am oprit în Constantin S l v stru, Discursul puterii, Editura Institutul European, Ia i, 1999, pp. 132-146; “Rationalité et manipulation: les sophismes dans le discours politique”, Lescahiers de Psychologie politique, revue interactive d’information et de dialogue, http://jflechard.free.fr/cahierspsypol, Université de Caën, Fran a, 2002
250
Dac persuasiunea nu este un viciu al argument rii, manipularea, dimpotriv , este una
dintre tarele ei. A manipula înseamn a induce în eroare cu bun tiin i a ob ine un succes
într-o disput prin mijloace ilicite din punct de vedere logic. Aici intervine responsabilitatea
moral a celui care argumenteaz . Orice disput argumentativ e un loc al confrunt rii
tehnicilor de argumentare corecte i a ideilor adev rate! Or, a manipula înseamn a schimba
regulile jocului ra ional într-o argumentare.
Prezen a manipul rii devine ast zi cvasi-universal : în dezbaterile politice, în
disputele cu colegii, în încercarea de a ocoli vigilen a efului, în tendin a de a ob ine succesul
în fa a celorlal i cu orice pre ; maxima lui Machiavelli (“scopul scuz mijloacele”) este parc
tot mai des întâlnit . Poate c i mijloacele prin care se poart ast zi disputele i polemicele
faciliteaz o astfel de situa ie. Suntem tenta i s încerc m i altceva pentru a domina
adversarul, dac numai cu mijloacele ra ionalit ii intelective nu reu im!
251
IV.
ANTOLOGIE
A. 9 DISCURSURI ROSTITE ÎN ROMÂNIA ÎNTRE 1900 – 1993.
B. ELOCIN A POLEMIC
C. „ESEURI APROAPE POLITICE”
252
A. 9 DISCURSURI ROSTITE ÎN ROMÂNIA ÎNTRE 1900 – 1993.
ELOCIN A ACADEMIC
George ENESCU, Despre Iacob Negruzzi i despre intrarea muzicei la Academia
Român ,
Discurs rostit la 22 mai 1933, în edin a solemn sub pre edin ia de onoare a M.S. Regelui
Sire,
Domnilor colegi,
O personalitate din cele mai semnificative pentru literatura româneasc , în istoria
c reia se profileaz cu o deosebit noble e, Iacob Negruzzi, a disp rut pentru totdeauna dintre
noi.
În timpurile hot râtoare prin care ara noastr trecea sunt aproape trei sferturi de veac,
când talente literare izolate cu greu se afirmau în mijlocul unui haos de scrieri cu stil i
ortografii bizare, Iacob Negruzzi, împreun cu Maiorescu, Carp, Pogor i Th. Rosetti, a visat
i realizat înfiin area unui c min al cuget rii, Junimea, unde lucr ri de valoare î i g seau
consacrarea, iar cele de o valoare relativ erau trecute prin focul unei critici aspre, dar
totdeauna drepte, lucr rile slabe fiind definitiv eliminate sau public ridiculizate.
Aceasta a avut ca rezultat o regenerare a literaturii i îndeosebi a limbii noastre, care a
ie it de aici simplificat , limpezit , instrument ml dios în mâna scriitorului.
În revista Junimei, „Convorbiri literare”, s-au dat lupte crâncene în contra a tot ce era
mediocru, preten ios i absurd; din „Convorbirile literare” atâ i tineri i-au luat avântul spre
glorie. Iar cel ce-a dus în spinare toate greut ile organiza iunii Junimei timp de trei decenii, a
fost Iacob Negruzzi, cumulând sarcinile de director, de redactor i de secretar al
“Convorbirilor”, scriind (el) însu i coresponden a, alergând dup abonamente, având a
învinge indiferen a publicului i a evita piedicile întinse de adversarii Junimei, pe cari satirele
acesteia îi biciuise dureros. Cu cât dragoste a servit cauza ce-a îmbr i at, cu ce entuziasm i
încredere în viitor! Dar i ce bucurie trebuia s -i umple inima când acum, la b trâne e, privia
înd r t spre calea parcus de literatura noastr al c rei cel mai vigilent îndrum tor a fost el!
253
P r sind lumea aceasta, Iacob Negruzzi, poet, satirist, autorul delicioaselor Cópii de
pe natur , lupt tor aprig cu suflet neprih nit, a dus cu sine recompensa suprem al acelor ce
pentru binele ob tesc au muncit cu tragere de inim i r bdare: viziunea sfor rilor sale
încoronate cu succes i ale multiplelor roade cu care s-a îmbog it patria de pe urmele
str duin elor sale.
Al turi de to i acei cari tiu ce-a însemnat Iacob Negruzzi pentru cultura noastr , vin
cu adânc emo iune s-aduc prinosul meu de venera iune pentru om i de ne rmuit
recuno tin i admira iune pentru scriitorul care i-a închinat via a operii de înfrumuse are i
înnobilare a scumpei noastre limbi.
Fie-i memoria pe veci binecuvântat !
Acel c ruia graiul românesc îi datore te atât de mult, are ast zi aci de urma pe cel
mai umil slujitor al muzicii, al unui grai izvorât din inim i menit s-aduc dragoste i
înfr ire printre cei pe cari îi despart credin i i obiceiuri deosebite. Muzica este un grai în
care s-oglindesc, f r posibilitate de pref c torie, însu irile psihice ale omului, ale
popoarelor.
Prin ea sufletul blajin i vis tor al Românului a devenit cunoscut lumii, f când pe
str ini s exclameze: „Un popor care cânt doina atât de duios, trebue s fie nobil i bun la
inim !”
Înc din cea mai îndep rtat antichitate poezia i muzica, cuvântul i tonul, au mers
mân -n mân , adesea contopindu-se, completându-se.
Cuvântul arunc lumin vie asupra sentimentelor, descriindu-le, precizându-le în chip
plastic. Gra ie cuvântului gândirea se poate formula. Muzica, rev rsându-se în adâncimile
sufletului, p trunde, misterioas , în cele mai t cute taine ale sim irii. Din îmbinarea
cuvântului i a muzicii s-au n scut i se vor na te opere divine, nemuritoare. Ast zi, pentru
întâia dat , Academia Român , sanctuar al cuvântului, î i deschide por ile spre a primi
muzica sub cupola sa.
Este o zi de-o însemn tate deosebit . Este o zi de dulce bucurie, când în templul
cuget rii i al în elepciunii, solemn p e te Euterpe, muza mândr i binef c toare!
254
R spunsul d-lui secretar general G. i eica
Sire,
Domnilor Colegi,
Onorat Auditoriu,
În regulamentul nostru scrie, c un membru al Academiei nou ales e dator, ca pân în
sesiunea urm toare, s - i preg teasc discursul de recep ie i s -l trimeat cu trei luni înainte
de începerea sesiunii spre a i se fixa r spunsul.
Anul acesta, la 15 februarie, adic exact cu trei luni înainte de a se începe sesiunea
actual , Academia a primit, tocmai de la New York, discursul de recep ie al noului nostru
coleg activ, d-l G. Enescu.
A fost pentru noi o mare emo ie i o deosebit surprindere. Din motive pe care nu le
cunoa tem i pe care, în nici un caz, nu vrem s le cercet m, se cam pierduse aceast
frumoas i înalt datorie a membrilor Academiei, de a- i ine fiecare discursul de recep ie.
Nu ne a teptam ca tocmai dintr-o specialitate, unde fantezia i libertatea de ac iune le
socoteam pu in încurajatoare pentru astfel de obliga iuni, s ne vin cea mai frumoas pild
de îndeplinire strict , exact i con tiincioas a datoriei. S mul umim cu recuno tin d-lui
Enescu pentru c i-a în eles rolul înalt de membru activ al Academiei.
Acum, când ne g sim în fa a faptului împlinit, explica ia lui e u oar . Nu se poate
concepe muzic f r exactitate i preciziune i în ton i în m sur . Iar adev ratul om superior
extinde bunele deprinderi ale specialit ii sale i în alte ocupa ii serioase ale vie ii.
Oricum ar fi, sarcina mea, de a r spunde cuvânt rii de recep ie a d-lui coleg G.
Enescu, nu e deloc u oar i simt c p esc pe un teren pe care nu sunt deplin sigur. Totu i,
cu ajutorul bun voin ii D-Voastre, voi încerca s -mi aduc la îndeplinire aceast frumoas dar
grea îns rcinare.
Stimate Coleg,
Predecesorul d-tale în Academia Român , regretatul nostru coleg, Iacob Negruzzi, a
fost favorizat de soart . În via a sa lung i plin el a ocupat un loc de frunte în mi carea
noastr literar din a doua jum tate a veacului al XIX- lea.
Numele s u va r mâne nedesp r it legat de revista „Convorbiri literare”, unde, de la
început, a fost mult vreme cârmaci prev z tor i priceput, de cel mai mare folos i pentru
revist i pentru scriitori i pentru literatur – precum i de Academia Român , în care a avut
255
rol activ ca Vicepre edinte, Pre edinte i Secretar General. Chiar dincolo de cap tul vie ii,
soarta binevoitoare a r mas darnic cu el, h r zindu-i pe cel mai str lucit urma pe care i l-ar
fi putut închipui vreodat .
Alegerea d-tale, stimate coleg, ca membru activ în sec ia literar , în locul pe care l-a
ocupat, cu cinste i cu demnitate, Iacob Negruzzi, are pentru noi o deosebit semnificare.
Academia î i l rge te prin aceast alegere, cadrul activit ii sale luminoase, restrâns pân
acum la literatur completat cu filosofia , la istorie (completat cu tiin ele juridice i
sociale) i la tiin ele teoretice i aplicate.
Arta cap t prin d-ta, stimate coleg, drept de cet enie în cetatea culturii române ti.
De altfel se poate sus ine, cu drept cuvânt, c arta st bine, în Academie, nu numai al turi de
literatur , a c rei vecin tate e fireasc , c ci poe ii sunt cânt re i ai neamului, iar scriitorii fac
s vibreze toat gama sim irii omene ti; - i al turi de istorie, c ci i ea e patronat de o muz
ca i artele; dar chiar apropierea artei de tiin nu e prea tulbur toare.
La urma urmei, se m rgine te, oare, arta la lumea tainic a sim irii, iar tiin a numai la
cercetarea pe cale strict logic a naturii?
Cine- i închipuie te c tiin a cea mai abstract , matematica, i-a tras în câmpul rece
al logicii pure o grani sever , peste care s nu poat trece, nici m car prin contraband , o
umbr de sentiment, se în al amarnic.
Logica î i are, f r îndoial , rolul ei de c petenie în tiin , dar f r o vibrare a
sim irii, f r un fior adânc, nu se poate face tiin , cum nu se poate face art . Cine n-a sim it
frumuse ea plin de farmec a unei construc ii tiin ifice în structura ei impun toare nu tie ce
e, în esen a ei, tiin a.
De asemenea, nu e oper de art în care cunosc torul s nu deslu easc un fir logic, pe
care se în ir , ca ni te m rgele de mare pre , frumuse ile i podoabele artei. Astfel, în
Academia noastr , toate disciplinele culturii omene ti se apropie, se îmbin i se completeaz
i formeaz un tot cu adev rat armonic, o adev rat armonie superioar a culturii.
În fapt armonia e i mai larg , ea cuprinde toate faptele, toate manifest rile grup rilor
omene ti. De aceea, în timpul din urm , istoricii pun acela i plan istoria politic i istoria
culturii. Adesea ei caut în elegerea trecutului, deslu irea în l rii i dec derii popoarelor, în
felul cum se înf i eaz cultura sub toate aspectele ei.
Mai ales în art – în arhitectur , în sculptur , în pictur i în muzic – unde
sinceritatea e caracteristic , unde sim irea fin a artistului e mai aproape de instinctul general
al mul imii, mai aproape de izvoarele fire ti ale n zuin elor comune, se pot citi toate
însu irile, toate aspira iile i toate fr mânt rile unui popor dintr-o anumit epoc .
256
Epoca în care s-au rev rsat, stimate coleg, fântânile bogate ale darului dumnezeesc cu
care ai fost înzestrat, a fost, f r îndoial , o epoc de echilibrare i de închegare sufleteasc a
Neamului nostru.
Se terminase cu bine R zboiul pentru Independen i se proclamase, abia de trei luni,
Regatul României, a ezându-se coroana de o el pe fruntea celui dintâiu Rege, când, la 7
august 1881, ai v zut lumina zilei în c tunul Liveni-Vârnav din comuna Cord reni, jude ul
Dorohoi.
Toate împrejur rile, stimate coleg, i-au fost favorabile. Te-ai n scut într-o atmosfer
româneasc simpl i curat , în mijlocul unei naturi pl cute, dintr-o familie de oameni harnici
i iubitori de muzic .
Tat l dumitale era bun violonist i avea glas frumos, ca i bunicul d-tale – preotul
Gheorghe Enescu dela biserica din Zvori tea, unde venea lumea de departe s -i asculte slujba
religioas minunat i tot a a era i str bunicul dumitale, cânt re de stran tot la biserica din
Zvori tea. i cam la fel era i în familia mamei d-tale.
Înclinarea d-tale timpurie spre muzic î i are astfel explicare natural : e o mo tenire
de pre trecut din tat în fiu. Dar, mai de pre a fost altceva. Spre fericirea d-tale, spre
fericirea neamului nostru, ai avut norocul cu p rin ii d-tale, cu o p trundere care merit i
admira ie i recuno tin , s - i dea seama, chiar din frageda d-tale copil rie, c nu era vorba
de unul din acele talente obi nuite i deseori trec toare, ci de un dar extraordinar care cerea
mult grij i merita mari jertfe pentru dezvoltarea i des vâr irea lui.
De aceea, din capul locului, de când s-au ar tat primele lic riri ale geniului d-tale
artistic, i s-au dat cu toat dragostea i privegherea necesar cele dintâi preg tiri.
P rintele Hodoroab , care i-a închinat o bro ur scris cu mult inim , poveste te c
tat l d-tale a adus de mai multe ori, pentru d-ta, la ar , pe vestitul l utar Nae Chioru din
Dorohoi. Era cel mai firesc i mai cuminte lucru. L utarii igani au jucat în via a poporului
nostru un rol deosebit. Ei au fost p str tori i transmi tori de comori artistice i unii din ei au
avut un adev rat geniu muzical.
Colegul nostru, Octavian Goga, a cântat în versuri admirabile pe unul dintre ace ti
barzi populari care tia
Cum se cânt în sat la noi
Când se tângue ciobanul
Dup turma lui de oi,
pe Nicolae Lae Chioru,
Cânt re din patru strune,
257
frate bun, în talent muzical, cu Nicolae Chioru din Dorohoi. Dar, desigur, nu aceasta putea fi
întreaga d-tale preg tire muzical .
Cea dintâi preg tire temeninic i s-a dat la Viena de c tre Hellmesberger de la vârsta
de 7 ani i pân la vârsta de 11 ani, iar des vâr irea artistic , sub toate raporturile, i-ai f cut-
o la Paris cu Marsick, Gédalge, Masssenet i Gabriel Fauré. Nu împlinise i înc 17 ani când,
în prim vara anului 1898, i s-a cântat pentru întâia oar Poema Român la Paris sub
conducerea lui Colonne.
Aici am s fac un popas, pentru ca s îmi completez povestirea din dou puncte de
vedere deosebite.
În rândul întâi vreau s notez un fapt important. Fiecare vacan aveai obiceiul s-o
petreci acas la p rin i, unde f ceai nu numai studii de muzic i de cultur general , dar mai
ales plimb ri pe dealuri i pe v i. Sufletul d-tale a r mas prietin bun cu p mântul str mo esc,
a p strat leg tura strâns cu natura în mijlocul c reia te-ai n scut i în care au tr it, cu bucurii
i cu necazuri, p rin ii d-tale, bunicii i str bunicii i tot neamul din care faci parte. Latura
aceasta a vie ii d-tale a avut, desigur, mare înrâurire asupra structurii d-tale suflete ti.
Vreau s ar t acum, în al doilea rând, cum se încadreaz Poema Român , într-o
întreag mi care de închiegare a culturii noastre na ionale.
În anul 1890 apare în „Convorbiri literare” vestita poezie a lui Co buc Nunta
Zamfirei. Parc întreg poporul românesc de pretutindeni era chemat
Din fundul lumii, mai de sus
i din Zorit i din Apus
la o hor m iastr , adev rat Hor a Unirii.
De la un cap t al rii la cel lalt a trecut un fior de sim ire nou , curat i
prevestitoare de fapte mari. Nunta Zamfirii în simplitatea ei, în nevinov ia ei feciorelnic a
fost un început de vremuri noi.
În anul 1891 se întemeiaz în Bucure ti din ini iativa unui m nunchi de studen i,
printre care la loc de frunte se g sea colegul nostru Simeon Mehedin i, Liga pentru unitatea
cultural a tuturor Românilor. Un vânt de unire sufleteasc sufl din ce în ce mai tare peste
toate rile locuite de Români.
Procesul Memorandului, început în anul 1892 în contra frunta ilor intelectualilor
români din Ardeal, nu numai c nu opre te mi carea, ci din contr , îi spore te ritmul. În anul
1893 apare volumul Balade i idile, în care sunt strânse împreun poeziile lui Co buc,
pl m dite între 1883 i 1890, iar în anul 1899 volumul Fire de tort.
258
Aceast scurt enumerare, în care fiecare an i fiecare nume însemneaz o dat
memorabil în dezvoltarea contimporan a sufletului românesc, n-ar fi deplin dac nu i-a
ad oga dou evenimente de cea mai mare însemn tate. Întâi, apari ia revistei „S m n torul”
în anul 1900, la început sub conducerea lui Vlahu i Co buc, iar de la 1903 sub direc ia mai
energic i mai accentuat na ionalist a d-lui Nicolae Iorga. Apoi, apari ia, în anul 1906, cu
un r sunet deosebit în literatura noastr , a poeziilor colegului nostru d-l Octavian Goga.
E epoca de apropiere, pe planul literar, a tuturor claselor sociale i în care s-a
manifestat o seam de scriitori plini de avânt na ional. E epoca de înfr ire a tuturor
Românilor, epoca de preg tire sub toate raporturile a vremilor ce aveau s vie. Într-un sfert de
veac s-a des vâr it, prin cultur , consolidarea Na iunii noastre.
Dup acest ocol necesar pot reveni acum la Poema Român . Eram la Paris când s-a
cântat întâia oar la concertele Colonne. Ca mai la toate concertele ocupasem cel mai bun loc
de la galerie, drept la mijloc, în fa . De acolo de sus ascultasem pe violoni tii Sarasate i
Ysaye, pe piani tii Raul Pugno i Diémer. De acolo asistasem la conducerea concertelor
simfonice nu numai de Colonne, dar i de al i conduc tori vesti i: Richard Strauss, Felix
Mottl i Hans Richter. De acolo admirasem simfoniile lui Beethoven, Damna ia lui Faust de
Berlioz i câte alte lucr ri simfonice minunate. i iat c tot de acolo aveam fericirea s
ascult o bucat simfonic compus de un Român. V închipui i cu ce evlavie am ascultat-o.
Cine nu cunoa te ast zi Poema Român ? Ea are ca tem s te fac s sim i ce este o
zi de s rb toare la ar . În realitate Poema Român are un în eles mai adânc. Ea este o
integrare i o armonie de sentimente specific române ti, de la cele mai simple i elementare,
pân la cele mai înalte i rafinate.
Lucrarea D-tale, stimate coleg, are un plan logic, care se desf ura adimirabil.
Poema are mai întâiu o introducere. E, cum s-ar zice în pictur , fondul tabloului sau i
mai bine, ar tarea atmosferei în care se va desf ura serbarea.
E o sear de var în ajunul unei s rb tori. Sun clopotele la biseric i s-aud preo ii
cântând. Se întunec . Ciobanii în dep rtarea cânt doina. Deodat se aud tunete. Începe
furtuna, se desl n uie i apoi încetul cu încetul se potole te. Se face ziu . Cânt coco ii. Se
aud iar clopotele la biseric .
Aceasta este partea poetic a Poemei, în care ai redat tot ce aveai mai cald în suflet de
prin locurile pe unde ai copil rit.
Acum începe serbarea. Ai avut intui ia admirabil s începi cu o melodie ritmic a
unui cântec extrem de popular. Ai reu it s sco i din ea o adev rat perl muzical . Aceast
259
melodie ultra popular revine, ca un leit motiv, sub diferite înf i ri, în toate buc ile
urm toare. Treci apoi de la ea la o splendid hor boiereasc , a a cum o descrie Co buc în
Nunta Zamfirii:
Trei pa i la stânga lini or
i al i trei pa i la dreapta lor;
Se prind de mâni i se desprind,
S-adun cerc i iar se întind
i bat p mântul tropotind
În tact u or.
apoi la o chindie cu tactul mai viu i mai sprinten. În urm toate se îmbin i se împletesc
într-o minunat orchestra ie, ca o adev rat înfr ire a tuturor claselor sociale, spre a se topi
toate împreun într-un str lucitor imn regal, în care se cuprind, sub form impun toare,
sentimente de venera ie, sentimente de încredere i sentimente de mândrie na ional .
Poema Român red , sub form muzical mai cald i mai adânc ating toare,
acelea i aspira ii de înfr ire na ional pe care le-a dat literatura în epoca dinainte de r zboiul
mondial.
Din anul 1898 i pân ast zi, stimate coleg, desf urarea geniului D-tale artistic s-a
f cut într-o continu i triumfal ascenden .
La ceea ce natura i-a dat cu d rnicie, la ceea ce studiile cu mae trii pricepu i de la
Viena i de la Paris au reu it s des vâr easc , se mai ad ogau dou elemente, care au fost
esen iale în dezvoltarea D-tale.
A fost în linia întâi, fire te, dragostea nem rginit a p rin ilor fa de fiul excep ional
care pornise bine pe drumul falnic al succeselor.
A fost pe acee i linie un sprijin înalt, o raz de lumin venit de sus, care i-a ar tat
calea dreapt , sigur i senin : a fost bun voin a p rinteasc a Augustei Regine i Poet ,
Carmen Sylva a c rei priveghere i-a înso it, cu binef c toare st ruin , pa ii care din zi în zi
au devenit mai siguri i mai st pâni pe teren.
Cânt re din patru strune, cum zice colegul Octavian Goga, e ti ast zi cunoscut i
recunoscut în toat lumea drept cel mai mare violonist. Vioara D-tale parc e de cristal, iar
vibrarea fermec toare pe care tii s o sco i din ea, oricare ar fi bucata pe care ai cânta-o, e
unic ; ea poart pecetea caracteristic a sufletului D-tale.
260
Lucru rar. E ti nu numai „virtuoz” cum se zice în lumea special a artei muzicale,
adic interpret des vâr it, pe vioara D-tale, a celor mai vestite i grele buc i, dar e ti în
acela i timp i un minunat conduc tor de orchestr . Prin siguran a cu care st pâne ti i
partiti ia i orchestra, prin prestigiul i autoritatea d-tale muzical reu e ti s ob ii cele mai
str lucite efecte cu orchestra pe care o conduci.
Lucru i mai rar. De la început ai fost i executant i compozitor. În via a de munc
extraordinar pe care ai dus-o din copil rie i pân ast zi, cele dou personalit i întrunite în
fiin a D-tale – cea de executare i cea de crea ie artistic – i-au inut cump n fericit una
alteia. Nu m încumet s judec lucr rile D-tale muzicale, numeroase i felurite, care au
ob inut pretutindeni i succes fa de public i aprob ri din partea criticilor speciali. Ai atins
toate genurile de compozi ie înalt i e ti socotit ast zi printre cei mai mari compozitori.
Pretutindeni în lumea civilizat numele D-tale, prezen a i executarea operelor d-tale
inspir respect, admira ie i entuziasm, care, fire te, se resfrâng asupra rii noastre, pu in
cunoscut dar deseori bârfit .
D-ta faci, prin activitatea D-tale superioare, cea mai bun i cea mai frumoas
propagand na ional . D-ta e ti astfel în str in tate un str lucit reprezentant al neamului
românesc, iar ac iunea D-tale de misionar pentru cunoa terea i în elegerea rii e sigur i
durabil .
De alfel, stimate coleg, i-ai îndeplinit aceast înalt misiune lini tit, st ruitor, f r
sgomot i în ri str ine i aici la noi.
N-a fost an în care s nu str ba i ara în lung i în lat, r scolind i ridicând sufletele
sub farmecul vioarei D-tale, iar în timpul Marelui R zboi ai mers din spital în spital s alini
suferin ele fra ilor r ni i.
Ai încurajat cu dragoste fr easc talentele tinere, ca s se manifeste i s se ridice i
le-ai dat, prin via a D-tale simpl i cump tat , plin de sfor ri i de necontenit
perfec ionare, i o pild de urmat i o dovad c un mare artist poate fi, în acela i timp, i un
mare caracter. E cea mai bun lec ie, stimate coleg, pentru cei care se îndoesc de calit ile
rasei noastre.
Pentru toate aceste motive, iubite i stimate coleg, suntem ferici i de intrarea D-tale în
Academia Român i, în numele colegilor no tri, î i zic cu bucurie i cu mândrie: Fii
binevenit în mijlocul nostru.
261
ELOCIN A POLITIC
Nicolae TITULESCU, Îndemn la ac iune creatoare,
Discurs inut la alegerea ca pre edinte al celei de a XI-a sesiuni a Adun rii Societ ii
Na iunilor, 10 septembrie 1930
Da i-mi voie s v exprim profunda mea gratitudine pentru marea onoare pe care a i
f cut-o rii mele i mie personal ridicându-m la înalta demnitate de pre edinte al Adun rii,
prin voturile dv.
Îng dui i-mi s v d în gestul spontan al unui atât de mare num r de delega ii de a
aduce persoana mea la pre edin ie dovada c sfor rile statornice pe care România, f r
ajutorul nim nui, le-a f cut în scop de a organiza în pace i munc o via conform marilor
principii ale Ligii Na iunilor, nu au trecut neobservate de dv.
Da i-mi voie, domnule pre edinte al Consiliului, s v mul umesc pentru cuvintele prea
elogioase pe care le-a i avut la adresa mea i care nu î i g sesc justificarea decât în extrema dv.
bun voin i, poate, în faptul c am fost asociat de la început lucr rilor Ligii Na iunilor.
Sarcina pe care mi-a i încredin at-o implic mari r spunderi.
Nu înl tur niciuna, le accept pe toate. Dar ve i binevoi, sunt sigur, ca i dv. s m
ajuta i în împlinirea acestor sarcini prin sprijinul dv. pre ios, pentru a realiza împreun o
munc efectiv i ferit de încetineal .
Adunarea a XI-a a Ligii este chemat s discute chestiuni care dep esc în importan
pe toate acelea pe care Societatea Na iunilor le-a abordat pân ast zi.
Toate statele, f r excep ie, se afl în fa a unor probleme grele mai ales economice,
a a încât o lips de solu ie poate aduce o retrogradare a vie ii civilizate.
Nu m îndoiesc c aceast cooperare interna ional va reu i s înving toate relele
care ne pândesc, dac fiecare dintre noi aduce în colaborarea lui aceste trei elemente f r de
care nimic nu se poate cl di: în elegere, voin , generozitate.
Nu este ast zi momentul discu iilor, ci al ac iunilor.
De aceea voi termina f când cele mai calde ur ri ca hot rârile dv. s fie ac iuni i
anume ac iunile pe care omenirea le a teapt de la dv.
262
ELOCIN A MILITAR
Sorin ALEXANDRESCU, Un text al generalului, în
PARADOXUL ROMÂN, Ed. Univers, Bucure ti, 1998, p.176-184.
Un text al generalului
Ordinul c tre Armat , de pe 22 iunie 1941, prin care România porne te r zboiul, sun
astfel:
„Osta i,
V-am f g duit din prima zi a noii domnii i a luptei mele na ionale s v duc la
biruin . S terg pata de dezonoare din cartea Neamului i umbra de umilire de pe fruntea
i epole ii vo tri. Azi a sosit ceasul celei mai sfânte lupte, lupta drepturilor str mo e ti i
bisericii, lupta pentru vetrele i altarele române ti de totdeauna.
Osta i,
V ordon: trece i Prutul! Zdrobi i vr jma ul din R s rit i Miaz -Noapte. Dezrobi i
din jugul ro u al bol evismului pe fra ii vo tri cotropi i. Reîmplini i în trupul rii glia
str bun a Basarabilor i codrii voievodali ai Bucovinei, ogoarele i plaiurile voastre.
Osta i,
Pleca i azi pe drumul biruin ei lui tefan cel Mare, ca s cuprinde i cu jertfa voastr
ceea ce au supus str mo ii no tri cu lupta lor.
Înainte!
Fi i mândri c veacurile ne-au l sat aici straj drept ii i zid de ap rare cre tin .
Fi i vrednici de trecutul românesc.
General I. Antonescu.”
Acest „Ordin” a r mas în memoria colectiv ca un exemplu de concizie – „Osta i. V
ordon: trece i Prutul" -, uitându-se detestabilul jargon în care era conceput restul textului. Citit
în întregime, el apare ca fiind construit din mai multe tipuri de discurs. Cel pur militar con ine
apelativele „osta i”, care i decupeaz textul în patru unit i, comanda „Înainte !" i verbul la
imperativ „trece i Prutul", subliniat prin numele actului de limbaj pe care acesta îl constituie:
„V ordon". Apelativul este global: Conduc torul (unic) se adreseaz întregii armate, f r
diferen iere pe grade, un mod de-a sublinia i faptul c ini iativa începutului r zboiului îi
263
apar ine generalului, i numai lui. Într-adev r, nici armata, nici vechii oameni politici i nici
m car regele Mihai nu au tiut mai înainte de aceast decizie, de i „ea plutea în aer".
Pur militar, exprimarea acestui ordin era suficient pentru îndeplinirea lui. Ordinul
este actul de limbaj cel mai pur: fiind posibil numai într-un grup de maxim disciplin , for a
lui ilocutiv – exprimarea sa ca un ordin, de c tre cel îndrept it s -l emit i în elegerea sa ca
atare de c tre cel obligat s -l execute – este egal cu for a sa perlocutiv : osta ul execut ad
litteram ordinul. Caracteristica acestui act de limbaj este univocitatea, absen a spa iului
interpretativ i deci a marginii de joc a ascult torului.
Antonescu se simte îns dator s motiveze i s explice acest ordin, fapt inutil i
neuzitat în armat . Acest nou discurs, destinat formal tot osta ului, îl dep e te ca atare, fiind
în fapt destinat cet eanului român în genere, indiferent dac este militar sau civil: un discurs
politic, deci. În prima unitate a textului, fa de militar i / sau cet ean, acest discurs este
motivat prin referire la un act de limbaj fondator: promisiunea de redobândire a demnit ii
armatei f cute de Antonescu „din prima zi a noii domnii" i „a luptei mele na ionale". Regele
Mihai nu este numit - autoritatea lui este doar formal -, în schimb apare pronumele personal
ca definire a ac iunii celui care este sursa real a puterii de decizie. A sosit ceasul îndeplinirii
promisiunii, anun apoi generalul. Tot un gest caracteristic: guvernarea lui este bazat pe
promisiune i pe îndeplinirea ei, ca rela ie dintre un individ i armat (na iune), nu pe un
contract social, ori pe procedura legal a unor institu ii. În fine, onestitatea generalului este
afirmat r spicat: el a f cut o promisiune i, iat , acum o îndepline te.
Al doilea pasaj traduce ordinul militar în discurs politic: osta ului i se explic ce
înseamn trecerea Prutului: zdrobirea inamicului sovietic, dezrobirea celorlal i români din
jugul lui i reîntregirea rii; un scop militar, unul na ional i unul statal. Explica ia nu este
dat întâmpl tor tot în form imperativ : textul sugereaz astfel exact dimensiunea lui
perlocutiv . Într-adev r, numai dac osta ii trec Prutul, ei ating aceste trei scopuri, dar
imperativul folosit în loc de condi ional afirm ca de la sine în eleas îndeplinirea ordinului.
Osta ii sunt astfel institui i în destinatari mu i, f r drept de replic , simpli executan i: a a
cum ei, în primul paragraf, au fost dezonora i i umili i f r s fi putut reac iona, ei sunt acum
tot pasiv reintegra i în onoarea lor. O ciudat rela ie subteran se stabile te astfel textual,
(probabil) în afara inten iei autorului: vechiul ef r u, Carol, a privat armata de onoare, noul
ef bun, Antonescu, îi red onoarea, dar procedura celor doi este fundamental aceea i, de tip
dictatorial: nici unul dintre ei nu g se te necesar s consulte armata înainte de-a lua
respectivele decizii.
În fine, al treilea i al patrulea pasaj exprim un fel de discurs istoric prin referin la
264
tefan cel Mare i la misiunea românilor de-a fi „zid de ap rare cre tin ". Zid pentru ap rarea
cui? Probabil a aceleia i lumi pe care i tefan credea c o ap r în epistolele lui, adresate
principilor cre tini occidentali. Anticrist era reprezentat atunci de turci, acum ar fi Uniunea
Sovietic , un stat ateu, chiar dac cet enii ei erau (în sufletul lor) cre tini pravoslavnici.
Ordinul nu-i nume te pe alia ii germani, de parc România ar fi plecat singur la lupt contra
Anticristului. R zboiul este prezentat deci ca un r zboi na ional, ca o „lupt sfânt ", aceea i
pe care o duce ara „de veacuri". Discursul istoric este un discurs na ional-religios, care
legitimeaz „jertfa voastr " printr-un scop sublim. Ciudat, rela ia dintre „eu", locutor, i
„voi", alocutori, plaseaz „jertfa" numai de partea „voastr " i „lupta na ional ", de parte
„mea". Asemenea renghiuri le joac textul autorului lui i mai departe, inclusiv în implica iile
sale. Este tefan un bun exemplu în acest context? Se tie c cererea lui de ajutor nu a prea
fost sprijinit de cei c rora el le st tea în fa ca un „zid de ap rare", mai mult, c la sfâr itul
domniei lui, sau curând dup aceea, Moldova se închina Anticristului din lips de asisten
militar cre tin . i apoi ce înseamn exact un „zid"? Pe cine ap r el de cine? Termenul
este, prin excelen , ambiguu i reversibil, sensul lui depinzând exclusiv de perspectiva din
care este rostit. Au ap rat Moldova i Muntenia puterile cre tine de turci? Da, pentru un timp,
dar o dat intrate în sfera de influen otoman , se poate afirma despre ele mai curând
inversul: ele au ap rat Turcia de atacurile austriece, polone ori ruse ti. „Zidul" nu a fost decât
un „tampon" între marile puteri care i-au purtat r zboaiele pe teritoriul carpato-dun rean, în
loc s le poart pe propriile lor teritorii. Ciudatele repercusiuni ale acestui text merg i mai
departe, ceea ce, este drept, autorul lui nu putea ti în 1941: România nu a fost un „zid" al
lumii cre tine în al doilea r zboi mondial, printre altele i pentru c alia ii Anticristului
bol evic erau bunii cre tini anglo-americani. În schimb, ea a devenit, datorit nefastului
r zboi început prin acest Ordin, pentru vreo patruzeci i cinci de ani, un „zid" al Anticristului
împotriva cre tinilor occidentali.
Dar s ne întoarcem la textul propriu-zis. El este constituit, tematic, din trei discursuri
- militar, politic i istoric - repartizate pe patru paragrafe. Lexical îns , toate discursurile sunt
exprimate prin cuvinte i imagini, metafore ori simboluri din recuzita unui alt discurs, cel
politico-ziaristic al dreptei de la sfâr itul anilor treizeci, agravat de o emfaz (trei paragrafe
din patru sunt scrise numai la imperativ) i un stil tradi ionalist (azi) insuportabil: „cartea
Neamului", „vetre" i „altare", „glie str bun ", „codrii voievodali", „ogoare" i „plaiuri",
„straj " etc. Am putea astfel spune c în text apar patru discursuri. De i textul are o form
clar - cele patru fragmente constituie argumente u or recognoscibile ca atare -, discursurile
care le prezint nu se intersecteaz . Textul este paratactic: fragmentele sunt doar al turate
265
unul altuia, ele nu deriv logic unul din altul. Singura coeren a textului provine din ordinul
militar - de aceea i este utilizat în continuare numai imperativul nu dintr-o structur
argumentativ unificatoare. România fiind „de veacuri" „zid de ap rare cre tin ", ne putem
întreba cum de a fost totu i posibil „pata de dezonoare din cartea Neamului". Se vede treaba
c transformarea dezonoarei în onoare i îndeplinirea pe aceast cale a misiunii istorice mai
are nevoie i de decizia unui geniu na ional: generalul se compar implicit cu tefan cel
Mare. Textul se constituie printr-un ordin, a a cum i evenimentele, istoria - efectele textului
- se constituie prin interven ia unui factor providen ial: autorul textului. Structura textului se
suprapune structurii ac iunii celui care o scrie, autorul i personajul s u, ori, altfel spus,
subiectul enun rii i subiectul enun ului tind s se contopeasc . Organizarea textului în patru
discursuri s-ar putea vizualiza astfel:
Militar
Eu: ordin (voi)
Politic Istoric
Jurnalism de dreapta
Textul este un ordin, constituie o imagine a autorului (eu, sursa ordinului) i o alta a
destinatarului (voi, executan ii lui) i este motivat prin trei discursuri (tematice), toate aceste
elemente fiind paralel proiectate - am zice aplatizate - în acela i lexic al ziaristicii de dreapta
al epocii. Cele trei discursuri sunt rostite separat - ele nu interfereaz , ci doar urmeaz unul
altuia -, dar nu sunt îns rostite de voci proprii: nici discursul politic, nici cel istoric nu
utilizeaz tipul de argumente i stilul lor de exprimare propriu i apropriat; stilul apropriat
este rezervat discursului militar. Nu e vorba deci de o polifonie textual , cum îi pl cea lui
Bahtin s descopere, ci de discontinuitate. Nu exist operatori interdiscursivi, ci doar
contiguitatea discursurilor în spa iul textului. Acesta are o semantic i un lexic, dar nu o
sintax . Textul nu e omogen, de i fiecare discurs în sine este. Exist îns o ierarhie în aceast
discontinuitate: superior este discursul militar, având în centru figura autopropus a
locutorului, încadrat de discursul politic i de cel istoric, toate trei expuse de scribul oficial, în
limbajul acestuia. Textul nu are o structur logic , dar are o organizare militar : corpurile de
armat (discursive) înainteaz ordonat i t cut, dar precedate de fanfar .
266
Parataxa textului implic o paratax a enun rii. Semnatarul textului, generalul
Antonescu, este enun torul lui - pornesc de la ipoteza c Antonescu 1-a redactat singur, cum
a f cut-o cu multe alte declara ii oficiale, inclusiv scrisori c tre Hitler, Maniu i Br tianu -,
dar enun torul enun discursuri diferite, apar inând unor subiec i diferi i. Exist , mai întâi,
un subiect de decizie i unul de ac iune, ambii prezenta i în primul pasaj: primul este cel al
f g duin ei împlinite, al doilea al „luptei na ionale" care intr „azi" într-o nou faz . Primul
subiect este mai mult moral, de reflec ie în timp, al doilea mai mult de ac iune, punctual, dar
ei sunt lega i printr-o rela ie de consecin tipic omului de caracter: acesta face ceea ce tie
c este moral just. Nuan a aceasta ne reaminte te explica ia lui Antonescu însu i a faptului c
vorbe te despre sine la persoana a treia: „voin a" (la mine subiectul ac iunii) îndepline te ceea
ce a hot rât „gândirea" (subiectul deciziei). Ace ti doi subiec i sunt nominaliza i în primul
pasaj pentru c acesta este scris la indicativ. Subiectul discursului militar este de asemeni
nominalizat în al doilea pasaj, pentru c actul de limbaj respectiv este auto-referen ial: „(eu)
v ordon". În schimb, subiectul discursului politic i al celui istoric din celelalte pasaje nu pot
fi nominaliza i, acestea fiind scrise la imperativ, dar ei sunt presupu i ca autori ai selec iei
argumentelor i ai desemn rii scopurilor. În fine, subiectul discursului jurnalistic este
subiectul enun rii celorlalte discursuri, el lexicalizeaz temele celorlal i subiec i, le d form ,
redacteaz textul. Dac subiectul de decizie i cel de ac iune sunt prezenta i textual în primul
paragraf, iar cel militar în al doilea, subiec ii politic i istoric sunt doar presupu i în
adâncimea textului, în timp ce subiectul enun rii este subiectul manifest, „vocea" celorlal i.
Or, tocmai aici textul dezvolt un frapant paradox. A cui este aceast voce? În form ,
a enun torului individual Antonescu, în fapt a unui enun tor colectiv, c ruia primul îi preia
termenii i stilul. Antonescu vorbe te, dar vorbele nu sunt ale lui, ci ale nenum ra ilor autori
de discurs na ionalist de dreapta din epoc . Nu e vorba aici de paradoxul verbal al oric rui
locutor - noi to i spunem cu vocea noastr cuvintele celorlal i, ale limbii în care vorbim -, ci
de un paradox discursiv specific, angajând structura multipl a autorului de texte Ion
Antonescu. Generalul ine propriul s u discurs doar atunci când roste te ordinul: „Osta i, V
ordon: trece i Prutul." Doar aici subiectul redact rii coincide cu subiectul unui discurs, în
toate celelalte cazuri, redactorul enun alte discursuri: militar - când î i prezint f g duin a
împlinit politic i istoric, în termeni care acestora le sunt improprii, dar sunt proprii
discursului ziaristic de dreapta. Reg sim astfel ideea de mai sus, a aplatiz rii textuale prin
comprimarea temelor discursurilor militar, politic i istoric în lexicul discursului ziaristic.
Redactorul nu coincide deci nici cu omul politic, nici cu istoricul, nici chiar cu militarul,
pentru c îl dep e te: el este „Scribul epocii", cel care transcrie „pe limba lui" ceea ce
267
ace tia îi dicteaz . El preia ad litteram doar termenii militari, ordinul, esen a textului; restul
este scris în „jargon". Subiectul militar, pe de alt parte, îi include, prin autoprezentare, pe cel
de decizie i pe cel de ac iune, pentru c „Ordinul" este prezentat ca o consecin a
„f g duin ei" mai vechi. Am putea apoi spune ca subiec ii politic i istoric, de i presupu i
tematic de text, sunt oculta i lexical i stilistic de subiectul ziaristic. Textul manifest astfel
doar doi dintre cei cinci subiec i ai discursurilor din adâncimea lui, ceilal i trei netrecând în
suprafa a lui:
Enun tor:
Subiect militar: (face apel la):
Scribul epocii
TEXT ......(auto-prezentare)........(ocultare)........(paratax , transcriere).......
subiect de decizie subiect politic discurs militar,
i de ac iune subiect istoric politic i istoric
Opera iile de baz ale textului sunt deci auto-prezentarea enun torului, ocultarea
subiectului discursurilor politic i istoric, organizarea paratactic i transcrierea discursurilor
militar (cu excep ia ordinului), politic i istoric în limbajul Scribului. Vom spune deci c
autorul Ordinului, generalul Antonescu, se constituie din dou roluri enun iative: primul,
individual i inten ionat, este Subiectul militar, al doilea, (probabil) neinten ionat, este Scribul
colectiv al epocii, la care militarul face apel în calitate de (co-)enun tor al textului. (Aceast
interven ie a „Scribului" ar explica atunci impresia de „hibrid”, men ionat mai sus, la
personajul public Antonescu. „Scribul" apare îns i în texte „private" ale generalului.)
Subiectul militar se auto-prezint ca factor de decizie i ac iune care- i ine cuvântul dat i
care, totodat , constituie vis-à-vis de el pe destinatar, osta ii. Enun torul Antonescu
realizeaz îns faptul c în momentul istoric dat adresarea numai c tre Armat , cum ar face-o
în mod obi nuit un general printr-un Ordin, nu este suficient , ea trebuie s cuprind în
destinatar i pe civili, inclusiv pe civilii din militari. El face astfel apel la Scrib, ca un rol
enun iator secund, care s -i redacteze textul în continuare. Scribul preia temele discursului
militar (cu excep ia ordinului propriu-zis), politic i istoric - ca argumente necesare „marelui
public" -, dar oculteaz subiec ii legitimi ai discursurilor respective i transcrie temele în
limbajul s u propriu, cuplând paratactic fragmentele în cauz .
Subiectul militar st pâne te discursul s u propriu-zis, format din acte de limbaje
specifice. Când dore te s -l motiveze, i mai ales s -l completeze cu cel politic i istoric, el
268
apeleaz la un enun tor „specializat”, numai c -l „alege” nu pe cel „autorizat", ci pe Scrib.
Op iunea se explic f r îndoial prin afinitatea dintre general i Scrib, ultimul v zut ca
purt tor de cuvânt al cli eelor de dreapta, comune epocii. Generalul nu are deci un limbaj „al
lui", atunci când î i motiveaz politico-istoric ordinele pur militare, ci apeleaz la un discurs
„str in", localizabil i recogniscibil, dar „str in", în care enun torul militar se exprim doar
ca un amator. Disjunc ia aceasta dintre militar i scrib mi se pare fundamental pentru
în elegerea lui Antonescu atât în ceea ce face i spune, cât i în ceea ce nu face sau nu spune.
Important este astfel nu numai apelarea la cli eele Scribului, cât i ocultarea omului politic
i a istoricului real. Antonescu vorbe te în locul lor, dar nu în termenii lor. El nu le interzice
doar vocea, ci le ignor i modul de gândire i de ac iune, preluându-le temele prin
deformare.
Am spus c militarul apeleaz la scrib. Dar dac scribul, în ultim instan , i-a
apropriat militarul, inversând ierarhia ini ial ? El pare a realiza aceast performan chiar în
textul de fa , redactat de el aproape în întregime, cu excep ia doar a ordinului propriu-zis.
Încheind aici analiza ,,Ordinului" prin „dubla structur " a enun torului lui, a autorului de
texte generalul Ion Antonescu, ne putem întreba dac aceea i dubl structur nu l-a
caracterizat i pe omul de stat mare alul Antonescu. Eu cred c da, mai mult, eu cred c
Scribul „a preluat puterea" de la Militar i în ac iunile lui, a a cum a f cut-o în textele lui. Nu
m refer deci aici la o dualitate militaro-politic a mare alului, despre care s-a mai vorbit. El
a fost de altfel, în mod formal, în acela i timp ef al Statului i comandant- ef al Armatei. S-a
i observat faptul c ar fi fost mai bine s se mul umeasc doar cu una din func ii, l sând, de
exemplu, politica politicienilor. Ar fi fost, istoric vorbind, mai bine, dar ar fi fost imposibil,
pentru c Antonescu era, structural, un antipoliticianist, negând cu bun tiin diferen a
dintre politic i politicianism. Interpretarea mea este îns alta. Eu nu v d în Antonescu,
al turi de militarul de carier , un om politic, sau un om de stat, fie el chiar i improvizat, ci pe
acest personaj mixt, Scribul, amestec de cli ee ale epocii, un rol f r identitate, nici
individual , nici social , un pur loc geometric al vorbelor spuse de al ii, neasimilate,
necoagulate într-un discurs coerent, f r argumentare de nici un fel, de i plin de preten ii, o
punere al turi (paratactic !) a unor idei, teme i simboluri incongruente, care nici nu se adun
militar - precum trupele în forma ie -, nici nu se completeaz organic precum un program
politic, ori un proiect istoric. Generalul Antonescu nu a avut nici o cultur politic , nici un
program i nici un proiect politic propriu, preluate de la un partid sau de la un grup
recognoscibil ca atare. Singura încercare în acest sens - de colaborare cu legionari - e uând,
el a ac ionat într-un vid politic real, nu numai la nivelul ac iunilor, ci i al gândirii, al
269
redact rii textelor i al planific rii ac iunilor, ori al în elegerii vorbelor i faptelor celorlal i.
Cultura, programul i ideile lui n-au fost decât cele ale Scribului, acest non-individ, acest
non-lieu politic i cultural. Scribul respectiv i-a scris declara iile c tre Hitler, scrisorile c tre
Maniu, ac iunile incoerente contra evreilor, mir rile în fa a revoltei legionarilor, ca i
protestele de la proces. Militarul Antonescu a disp rut, probabil, undeva pe frontul din Est,
poate la acel dezastru de la Stalingrad, pe care l-a prev zut - conform declara iilor c tre Hitler
- dar nu l-a putut nici împiedica, nici redresa. Îmi place s cred c acest bun militar, de i sigur
nu „cel mai mare o tean român al secolului”1 - a murit de durere în fa a tragediei tuturor
acelora care au pierit la Stalingrad. În locul lui a r mas Scribul, aceast fanto imorf ,
indecis i detestabil . Regele Mihai, f r s tie, pe Scrib l-a arestat, acea fanto care nu
mai tia ce s fac i ce s decid , i tot pe acest Scrib l-au împu cat comuni tii, chiar dac în
fa a lor, un moment, Generalul a resuscitat, cerând o tenilor – vechii destinatari ai ordinului,
acum executorii enun torului lui - s trag bine. Ucigând acest loc comun al dreptei
interbelice, comuni tii, cum tim acum, n-au distrus ideologia dreptei, ci doar un biet Scrib
care o mânuia cu oarecare greutate. Ei, comuni tii, tocmai de aceea au putut prelua aceast
ideologie de dreapta, când, le-a venit bine: ea tr ia. i tot de aceea Scribul comunist care a
fost Adrian P unescu a putut a a de u or s scrie acel ridicol „bocet pentru Ion cel f r de
mormânt" pentru un alt Scrib. Sau al ii. Scribii nasc al i scribi.
1 Vezi coperta IV a volumului Adev rul despre mare alul Antonescu, Bucure ti, Ed. P unescu, 1991.
270
ELOCIN A PARLAMENTAR
Barbu TEF NESCU-DELAVRANCEA, Discurs rostit în Camer , 4 decembrie 1900
D-lor deputa i, m întreb, r spuns serios nu g sesc, pentru ce aceast cestiune
personal pe care onor d. Dobrescu a dezvoltat-o contra mea? Eu bucuros a fi evitat o
cestiune personal cu d. Dobrescu, tiindu-l cât e de sub ire, dar m rturisesc c nu mi-a trecut
prin minte c -l pot ofensa rugându-l ca s binevoiasc de a nu mai da lec iuni de politic d-lui
Carp i lec iuni de filosofie d-lui Maiorescu (ilaritate). Dac unui boiangiu i-a fi zis: „M
rog, nu da lec iuni de pictur ilustrului pictor Grigorescu”, e aci o ofens ? (ilaritate). Dac
unui potcovar i-a fi zis: „De ce încerci s faci o locomotiv ?”, ar fi fost o ofens ? (ilaritate).
Sau dac unui can onist de cafenea i-a fi zis: „Nu i se pare ciudat s înve i pe Caragiale
dramaturgia?”, nu e a a c ar fi fost ridicol dac m-ar fi provocat la o cestiune personal ?
(ilaritate, aplauze). D. Dobrescu interzice d-lui prim-ministru de a vorbi despre petroleu... de
ce? L-a i auzit: fiindc d. prim-ministru n-are o sond m car. Ei, i? Ciudat teorie! N-ai
sond ? N-ai dreptul de a vorbi despre o cestiune economic a a de important . D. Dobrescu
ar putea s v ia pe rând, pe fiecare în parte i s v turteasc astfel: „Dl. Hiotu, ai sond ? N-
ai. La o parte. N-ai dreptul de a vorbi despre petroleu. Dl. S veanu, ai sond ? N-ai. La o
parte.” i a a, împ r ind Camera în deputa i cu sonda i f r sond , s r mân d-sa cu sonda,
st pân pe o problem de o importan cu mult mai serioas decât sonda d-sale. (mare
ilaritate, aplauze) Cu teoria d-lui Dobrescu am ajunge de la d-sa la p curarul d-sale, care
sap pu urile, de la despotismul d-sale la acela al lucr torului d-sale, care, ie ind plin de i ei
de sus pân jos din întunecimile p mântului, v-ar interzice mai la to i dreptul de a vorbi în
cestiunea petrolului. Dac d. Dobrescu s-ar fi întrebat serios: cine e, cum e i ce trebuie s fie
i cine sunt, ce sunt d-nii Carp i Maiorescu, s-ar fi convins c nu ade bine s dai lec iuni
atât de serioase de politic elementar d-lui Carp i de filosofie pueril d-lui Maiorescu.
(râsete, aplauze) Dlor, nu m pot opri, i în elege i de ce, la atacurile pe care d. Dobrescu a
binevoit s mi le adreseze în stilul d-sale elegant parlamentar. Da, eu eram un tân r
necunoscut, pe când d-sa m alegea la Ploie ti cu „modestul d-sale talent”...modest...de
modestie, zice d-sa c dispune de un modest talent...altfel... ti i...e vorba de un real i mare
talent. (râsete, aplauze) Mi se pare c n-a zis cuvântul, dar l-a gândit: sunt un ingrat fa de
d-sa. A a e. Sunt un ingrat, dar nu a a de mare ca talentul d-sale. De, d-lor, eu m-am îngrijit
271
de interesele d-sale când l-am sf tuit s nu zdrobeasc în filosofie pe d. Maiorescu i în
politic pe d. Carp. A a mi se pare. (râsete) D. Dobrescu i-a adus aminte c ast zi este ziua
onomastic a mea. A inut s m firitiseasc i a izbutit, terminând cu o latineasc cât pe aci
clasic , dac n-ar fi fost ... v rog s -i g si i rima. (râsete) A inut d-sa s repete un cuvânt
trivial, cuvântul de m sc rici...e o cestiune de ... de inteligen i omul nu poate fi decât cum
l-a l sat Dumnezeu s fie.(aplauze) Dar când ne vorbea de cine cânta la mesele boiere ti, am
v zut pe vechiul d. Dobrescu, care vorbe te cu un curaj admirabil de istoria noastr , de
vechile noastre moravuri, f r s fi citit o pagin sau un rând serios despre trecutul nostru.
Dv., d-lor deputa i, i ast zi a i avut ocazia de a sim i cine e i cine nu e m sc rici, cine e i
cine nu e incon tient, cine- i d i cine nu- i d seama de valoarea cuvintelor i de locul în
care meritul, norocul sau glume ele împrejur ri l-au adus ca s vorbeasc . (aplauze) Constat,
încheind, c Dumnezeu mai întâi a dat omului dou feluri de adversari: de talent sau de spirit.
i, în marea lui bun tate, foarte rar a întrunit în om i talentul real, i spiritul deplin, de teama
de-a nu fi prea r u, în combativitatea lui. Dumnezeu, îns , a i glumit la zidirea lumei ace tia:
a f cut o a treia categorie de adversari. Ace tia nu sunt nici de talent, nici de spirit. (aplauze
prelungite)
272
Nicolae MANOLESCU, Discurs rostit în edin a Camerelor reunite cu ocazia votului de
cenzur , 18 martie 1993
Doamnelor i domnilor senatori i deputa i,
Domnilor mini tri,
Doresc s precizez din capul locului c parlamentarii PAC vor vota mo iunea de
cenzur . Consider m acest vot obligatoriu în virtutea urm toarelor considerente morale i
politice.
Guvernul V c roiu a primit, acum 3 luni, investitura Parlamentului României, pe baza
prezent rii unei liste de inten ii i promisiuni c va supune dezbaterii, în cel mai scurt timp,
un adev rat program de guvernare. Dup 100 de zile, domnul prim-ministru se face a uita
cele spuse cu acea ocazie i nu prezint programul promis i a teptat, ci un raport i o
strategie.
În bun logic , un raport înseamn o dare de seam pentru ceea ce Guvernul a f cut în
trecutul apropiat, iar o strategie ceea ce Guvernul are de gând s fac în viitorul îndep rtat.
Lipse te, deci, tocmai programul, acela care ar trebui s se refere la prezent i la viitorul
imediat i s indice nu pur i simplu scopuri i principii, ci solu ii, mijloace i surse de
execu ie. În fine, Guvernul nu dore te s - i angajeze r spunderea, conform Constitu iei, i s
solicite votul Parlamentului. Aceste considerente nu puteau decât s conduc Parlamentul la
ini ierea mo iunii de cenzur , f când în acest fel, printr-o parte a membrilor s i, un gest care
se cuvenea a fi f cut de Guvernul însu i i anume verificarea încrederii de care se bucur . Mi
se pare inacceptabil felul în care domnul prim-ministru vine ast zi în fa a noastr i încearc
s fac din sentimentul na ional un capital politic pentru guvernul s u.
Aceasta cu atât mai mult cu cât domnul prim-ministru a primit ieri sprijinul
necondi ionat al domnului pre edinte Iliescu în cadrul programului de Actualit i al TVR.
Domnul Iliescu a uitat înc o dat c un pre edinte este mai presus de guverne i a criticat
mo iunea de cenzur , înc lcând, în fapt, spiritul Constitu iei. Mi se pare, de asemenea,
inacceptabil modul în care TVR a r pit din programul economic de ieri sear 15 minute
destinate PAC i UDMR, acordându-i înc o dat domnului V c roiu posibilitatea s mai
spun ceea ce a mai spus i va mai spune.
273
Cu atâta sprijin din toate p r ile: TVR, pre edin ie, sentiment na ional, Guvernul n-ar
trebui s se team c va fi „r sturnat”, „d râmat” printr-un „joc periculos”. Am citat din
domnul Mar ian Dan. Foarte constitu ionale sintagme! Domnul Dan Mar ian, nevindecat de
nostalgiile unor anumite congrese ale c ror „revindec ri”, pardon, revendic ri... (întrerupt de
sal prin aplauze furtunoase). La 100 de zile de la instalarea guvernului domnului V c roiu,
ar fi normal s tim r spunsuri precise la cel pu in dou întreb ri. Mai întâi, al cui este
guvernul V c roiu? Al unei forma iuni? (din sal , de la FDSN: al rii!). Nu v face i c nu
v pricepe i la politic , domnilor senatori i deputa i fedeseni ti. Sunte i mai buni politicieni
decât v imagina i.
A adar, al cui este guvernul V c roiu? Al unei forma iuni sau al mai multora? i care
anume? Raportul i strategia au fost criticate de la dreapta la stânga pentru motive uneori
opuse. Paradoxal situa ie! Guvernul pare a conta – vezi chiar declara iile foarte sigure pe
care domnul prim-ministru le-a f cut – pe o majoritate pe cât de covâr itoare, pe atât de
insensizabil . A doua întrebare: cum în eleg domnii mini tri s fac fa delicatei situa ii în
care, dac ar dori cu adev rat s urmeze cursul reformei, ar avea împotriv jum tatea ei
dreapt .
Cum ar ob ine domniile lor votarea legilor necesare într-un caz ca i în cel lalt,
amândou posibile. Raportul celor 100 de zile este redactat în termeni destul de vagi, precum:
„s-au luat anumite m suri”, „au fost întreprinse unele ac iuni”, din care nu rezult mai nimic
precis cu privire la stoparea declinului economic. Similitudinea de limbaj cu acela al
detestatei puteri de pe vremea odiosului este atât de izbitoare încât, m ierta i, v scutesc de
comentarii.
Dac raportul nu ne face nici o idee despre ceea ce guvernul a realizat, contactul cu
realitatea cotidian este cu mult mai instructiv în aceast privin .
Infla ia ne-a adus deja în America Latin de odinioar i ea face ca salariile s se in
cu greu i gâfâind în urma pre urilor, parc ar fi ca echipa actual de handbal a României
gonind dup gloria celei de acum dou decenii. omajul ne-a adus în rândul rilor
dezvoltate, infirmând o lege economic care spune c cre terea omajului merge mân în
mân cu sc derea infla iei i invers. Ca la noi la nimenea! Guvernul gestioneaz în continuare
criza, dar nu g se te, pentru c nu caut , solu ii. Aceea i mentalitate etatatist face ca un
kilowatt pl tit de un întreprinz tor particular s coste mai mult decât kilowattul pe care îl
pl te te la el acas , ca p mântul s r mân mai degrab nelucrat decât s fie dat în
274
proprietatea celor care îl lucreaz , ca o întreprindere nerentabil s fie mai degrab inut în
via cu subven ii artificiale decât privatizat ori desfiin at .
Guvernul, atât de fragil în concep ia lui economic i social , î i arat din plin
talentele politice, numind peste tot în ar prefec i, inspectori pentru cultur , efi ai direc iilor
sanitare, destr mând structurile tehnice ale ministerelor pentru a- i satisface clien ii politici.
C l uzit de o politic de restaura ie, nu a comunismului, doamnelor i domnilor, pentru c
din p cate pentru nostalgici, comunismul nu mai poate fi restaurat, dar a
comuni tilor...(întrerupt de aplauze) care i-au reg sit arogan a i cinismul. S-a uitat de
cultur , s-a uitat de patrimoniu, s-a uitat de valori spirituale. Guvernul nu sufl un cuvin el,
nici o silab întreag , vorba lui Arghezi, despre cultur i înv mânt în acest raport, unde
despre s n tate se vorbe te în patru rânduri, când, mai degrab , ar trebui s se vorbeasc
despre boal .
În aceste condi ii, fraza final din raport sun ca un corolar al unei activit i
extraordinar de dense i bogate. Citez: „în aceast perioad , un loc important în activitatea
noastr l-a constituit elaborarea strategiei de reform economic i a programului de
guvernare”. Ca s vezi c literatura a fost preocuparea de c p tâi a domnului V c roiu.
Strategia are la baz o premis foarte clar pe care o vedem f r nici o pl cere. Aceast
premis sun în felul urm tor: „Mersul reformelor i presiunea problemelor concrete au for at
autorit ile guvernamentale s - i asume responsabilitatea utiliz rii efective a pârghiilor de
interven ie în economie”. Iat , doamnelor i domnilor, silogismul pe care domnul V c roiu
l-a negat categoric chiar azi, în fa a parlamentarilor! Controlul procesului de reform conduce
la neîncrederea în liberalismul economic, clasic, cum este numit în raport, probabil cu referire
la clasicii în via ai liberalismului economic, Roman i Stolojan. Controlul, dirijismul fac ca
principiile enun ate în continuare, unele corecte în esen , s nu fie decât principii. De
exemplu, faptul c reforma economic nu e scop în sine, c ea presupune relansarea
economic , i invers. Obiec iile la aceast concep ie dirijist sunt dou : dirijismul este
absolut ineficace, tocmai în condi iile unei recesiuni economice grave ca aceea de la noi i nu
permite îns n to irea cu adev rat a organismului economic i recreerea motiv rii ie irii din
criz i dirijismul poate fi acceptat par ial într-o economie de pia normal , dar nu dup 40
de ani de economie hipercentralizat . A adar, dirijismul dup dirijism este la fel de ineficace
ca i dirijismul în recesiune i duce la o economie care tr ie te practic sub perfuzie.
Cronicizeaz criza. Tot ce urmeaz este consecin a premisei evocate i poate fi formulat pe
scurt a a: o politic economic menit a stabiliza economia în vederea începerii relans rii ei.
275
Aici este o eroare fundamental . A crede c stabilizarea macroeconomic asigur , citez:
„continuitatea procesului de reform ”, este aproape o contradic ie în termeni. Nu e nimic de
consolidat i de stabilizat într-o economie ale c rei structuri principale au r mas în mare parte
socialiste. Fraza de la pagina 6 despre interdependen a dintre reform i relansarea economic
î i pierde de fapt orice con inut în clipa în care prin reform se în elege stabilizarea unei
economii structural neconcuren iale i înc prin politici monetare, fiscale i valutare dirijiste.
Nu se în elege de ce Guvernul nu accept în mod clar c prima i fundamentala lui misiune
este s salveze de la înec sistemul economic trecut. La orizont, o brum de relansare
economic în interiorul aceluia i sistem cosmetizat, acceptarea unor sub iri elemente ale
economiei de pia , dar bine inute sub control, i o privatizare atât cât s nu se rup în
defavoarea statului echilibru de proprietate. În fa a acestei strategii i a acestui raport, îmi
vine s spun ca un cunoscut personaj: „Din dou , una: da i-mi voie, ori s se revizuiasc ,
primesc! Dar s nu se schimbe nimic, ori s nu se revizuiasc , primesc! Dar atunci s se
schimbe pe ici pe colo, i anume în punctele esen iale. Din aceast dilem nu pute i ie i!”.
276
ELOCIN A LAUDATIV
Nicolae TITULESCU, Discurs rostit la dejunul oferit în cinstea lui Alvin Manfield
Owsley, Ministrul Statelor Unite ale Americii la Bucure ti, 15 iunie 1935.
Excelen ,
Cu cel mai mare regret am aflat c misiunea domniei voastre în România a ajuns la
sfâr it. A i tiut, în timpul ederii dv. aici, nu numai s reprezenta i ara dv. cu autoritate i
pricepere, dar a i reprezentat în acela i timp i acel complex de însu iri suflete ti care
caracterizeaz poporul american i care fac din el o na iune mare i iubit . Din aceste însu iri
da i-mi voie s desprind trei, care pentru mine, fac farmecul caracterului anglo-saxon i a
celui american îndeosebi: franche ea, simplicitatea i surâsul. Dv. a i tiut, domnule ministru,
c nu exist metod diplomatic superioar aceleia care consist în a spune adev rul pe fa .
i aceasta nu din motive utilitare care f ceau pe un faimos diplomat s afirme: „Eu spun
mereu adev rul pentru c sunt sigur c nimeni nu m crede” i care prin urmare îl dispensa de
a ine obositoarea contabilitatea a minciunii. Dv., domnule ministru, a i întrebuin at metoda
adev rului din instinct, ca urmare a unei porniri superioare a rasei dv. i v rog s crede i c
ministrul de Afaceri Str ine al României, la rândul lui a practicat i el aceast metod , cum o
ti i foarte bine, din considera iuni analoge. i de aceea ne-am în eles amândoi a a de bine i
a a de repede, ori de câte ori nevoia a cerut-o. Dar dv., domnule ministru, a i mai tiut c
puterea adev rului este cu atât mai mare cu cât expresiunea lui este mai dezbr cat de
formele pompoase i solemne. A fi cum e ti i a te l sa v zut direct a a cum e ti, constituie,
pentru mine, secretul realei seduc ii. Dv. o poseda i în înalt grad, domnule ministru. i nu e
nevoie s ro i i dac v-o spun în public, c ci e vorba de o seduc iune în interesul Patriei. În
fine, domnule ministru, dv. mai ti i c pentru a fi serios nu este nevoie s fii trist. Surâsul
permanent, surâsul care nu se dep rteaz de pe fa a americanilor, chiar când trateaz despre
subiectele cele mai grave, m-a f cut s spun acum 10 ani, când mi-a fost dat s cunosc inima
i comunicativitatea americanilor cu prilejul negocia iunii unei materii ingrate, datoriile de
r zboi, un lucru pe care-l cred pe zi ce trece mai mult – americanii sunt latinii anglo-saxoni.
Domnule ministru, la sfâr itul misiunii dv. în România, pute i spune cu mândrie
compatrio ilor dv.: „Am venit într-o ar care iubea patria mea, dar p r sesc o ar care o
iube te i mai mult”. Dreptul de a ine un asemenea limbagiu e cel mai frumos titlu pentru un
277
diplomat. Pentru toate serviciile aduse, pentru felul gra ios în care a i fost ajutat de so ia dv.
în împlinirea datoriei, v exprim la amândoi c lduroasele noastre mul umiri. Ridic paharul i
beau: pentru pre edintele Roosvelt, pentru excelen a voastr i doamna Owsley, pentru
prosperitatea Statelor Unite ale Americii.
278
ELOCIN A FUNEBR
Nicolae IORGA, Discurs la înmormântarea lui Constantin Erbiceanu, 1913
În lacrimi se desparte o familie de so ul cel bun, de p rintele duios, de ruda binevoitoare
care nu uit pe ai s i. Cu ochii plini de durere privesc prietenii la acela care nu se va mai înf i a
decât în nel murirea, tot mai tears , a amintirilor, când învie trec tor ceasurile bune i ceasurile
rele din via a fiec ruia. Din ceasul desp r irii de p mânt a celui ce nu va mai vorbi nim nui i
nu-i va mai fi nim nui tovar de cale pe drumurile lungi i grele ale muncii, pe asprul drum
necontenit al datoriei, pe scurtele c r ri de flori ale mul mirii, via a uria , f r de margini i
f r de sfâr it a omenirii i naturii care o treze te, o înconjur i o contope te iar i cu sine,
urmeaz i mai departe, ca i cum o parte din con tiin a, din puterea, din înaintarea i din biruin a
ei nu s-ar fi întrupat, gândind, sim ind, luptând, în acela c ruia i s-a luat sarcina de pe umeri.
i e în aceast jertfire a noastr , unul dup altul, ca i cum n-am fi fost, o înalt
înv tur . C ci cu adev rat noi nici nu am fost. Ci numai faptele noastre au fost i ele r mân de
acum înainte necontenit amestecate, mai ales, dar tot mai slab, dar pentru vecie, în via a celor ce
vin dup noi.
O fapt pentru oameni poate s vâr i oricine a tiut, a îndr znit s ias din temni a
ru inoas a egoismului s u. Dar printre îndeplin torii de fapte cei mai ferici i sunt aceia care
cresc prin gândul lor prins în scrisoarea f r de moarte, con tiin a despre sine a poporului lor i
prin urmare a omenirii care în afar de popoare nu poate s existe; aceia care prin truda lor l-au
f cut s se simt mai mult în rândul semin iilor omene ti lupt toare pentru lumin i fericire.
Printre aceia a fost înv atul pe care prin mine îl laud ast zi, la ceasul când mor ii,
înainte de a se da p mântului, se înconjur de cele mai bune gânduri ale prieteniei i
recuno tin ii, Academia Român , care timp de 14 ani l-a avut în mijlocul ei i care cu greu îl va
putea înlocui prin cineva mai modest, mai îndatoritor, mai îng duitor pentru p rerile altora, chiar
atunci când el p stra cu mai mult energie credin e care au fost în domeniul religiei cre tine i al
bisericii na ionale române ti, temelia nezguduit a vie ii sale harnice.
Fiu de preot, din rândurile acelor r ze i în care doarme ceva din socotita vitejie, din
smerita demnitate, din superioara cuviin a str bunilor, osta i din vremuri eroice, Constantin
Erbiceanu, crescut la Socola, ctitoria domni ei Sultana a L pu nenilor, coala de înv tur
bisericeasc a fericitului p rinte Venianim, mitropolitul învierii noastre culturale, a primit din cei
dintâi ani ca îndreptare pentru însu irile mo tenite de la cinsti i, r bd tori i neobosi i înainta i
279
înrâurirea hot râtoare care se desf cea din acele ziduri vechi de trei sute de ani, din acele
r m i e ale unui l ca de înv tur româneasc pentru Hristos mântuitorul i pentru acei care
cred în cl direa bun t ii i fr iei întemeiate de Dânsul. În anii lui de coal , la Ia i, în acei ani
în cari scaunul domnilor Moldovei se odihnea mi cat, cu gândurile în urm , dup jertfa
definitiv , ireparabil a Unirii, în timpul cât a c utat la Atena teologic , pe care o cercetau
clericii no tri tineri f r a-i închina nimic din iubirea pentru ar i pentru neam, el a urmat
porunca pe care o primise de la chiar locurile lui de na tere.
Întors în ar acum o jum tate de veac, el n-a desp r it nici o dat în via a sa simpl ,
zidit pe munc i tot prin munc mângâiat , aceste dou lucruri din care i-a f cut o singur i
îndestul toare int : iubirea devotat , intolerant ca orice credin exclusiv , care nu poate zbura
pân acolo de unde p mântul întreg, cu toate ale lui, se vede înconjurat de acela i zâmbet al
p cii, pentru biseric , în serviciul c reia a purtat, cu toat blânde ea firii sale, i arma
polemistului i nesfâr ita curiozitate iubitoare pentru orice urm a trecutului na ional. N-a fost,
dac vreau speciali tii, un elenist acest încep tor, mult timp privit cu indiferen , dac nu chiar i
cu oarecare b nuial , al cercet rii izvoarelor grece ti privitoare la o vreme când, de voie ori de
sil , au tr it laolalt cele dou na ii care pot invoca în Orientul european str buni înaintea c rora
se închin i se va închina lumea.
Erudi ia metodic , bogat în rezultate sigure, precise, n-a fost îndeletnicirea i nici
chemarea lui. A trebuit s - i g seasc singur un drum, i el a fost, natural, mai îngust decât al
celor care merg pe drumul mare cu credin a c ei l-au f cut pentru c sub pa ii lor s-au mi cat
câteva pietre ceva mai departe.
Dar, în schimb, el n-a fost expus s se admire pe el însu i, proced rile sale f r gre în
rezultatele la care, nu f r mult osteneal , ajunsese. A ghicit greut ile prea mult ca s fie un
diletant preten ios i nu le-a biruit îndestul ca s ajung un erudit arogant. A r mas scotocitorul
pasionat, care- i inea pân la aceste adânci b trâne e sufletul viu prin hrana zilnic a unor
succese tiin ifice modeste, dar reale.
Am stat însumi lâng prietenul respectat de toat tinere ea mea, de la venirea în
Bucure ti, din acelea i p r i ale dragii noastre Moldove, pribegi amândoi într-un mare ora pe
care nu-l în elegeam totdeauna i c ruia nu-i puteam cere s ne în eleag cu totul, a a cum
suntem noi casnici, gospodari în casa i în tiin a noastr , frico i de zgomot mare i de gesturi
largi, stângaci i sfio i pân la cap t. De aceea i st m noi, moldovenii, mai aproape unul de altul
i cu atât mai mult când via a ne strânge prin alte leg turi, ale tov r iei tiin ifice, ale
comunit ii de ocupa ie, ale bisericii. i te-am v zut astfel, cucoane Costachi, între ai t i i între
280
ai mei, mi-ai inut în bra e copila la sfântul botez, i-am fost vecin de cas , tovar de bibliotec
i, la durerile mele cele mai mari, am v zut, recunosc tor, lacrimi în ochii t i b trâni.
i de aceea la ultima salutare colegial a institu iei noastre s -mi fie îng duit a- i spune
cât de mult r u îmi face aceast desp r ire, care lipse te tiin a româneasc de unul din b trânii ei
deschiz tori de cale.
281
Iuliu MANIU, Discurs la înmormântarea lui Virgil Madgearu, 30 noiembrie 1940
Întristat Adunare,
Groaznicul sfâr it al lui Virgil Madgearu a zguduit întreaga noastr fiin . Ceea ce pentru
scumpa mam , pentru iubita so ie i pentru noi, prietenii, este o imens durere, pentru na iune
este o adev rat nenorocire, iar pentru partidul nostru o catastrof . Îns i comunitatea
intelectual a p r ii de lume în care tr im sufer o pierdere nespus . Puternicul arbore care a fost
Virgil Madgearu, înfipt adând cu r d cinile în solul Patriei noastre, a dat fructe nu numai pentru
familia sa i ara noastr , ci pentru toate popoarele continentului nostru. Puterea lui de munc i
sârguin a fabuloas au fecundat creierul lui str lucit i cultura lui vast , nu numai în serviciul
rii, ci i al marilor probleme de prop ire i convie uire cultural i economic a întregii
Europe. Savant înzestrat cu o cultur universal , tia c roadele înv turilor civiliza iei generale
trebuie potrivite solului i atmosferei rii proprii. Fanatic al democra iei i al libert ii, sim ea c
acele comori ale umanit ii trebuie concepute i aplicate în sens na ional i, în primul rând, în
folosul na iunii. De aceea s-a g sit el între primii întemeietori ai partidului nostru na ional
r nesc, de aceea a devenit el marele nostru secretar general, cel mai st ruitor ministru, cu o
prodigioas activitate în toate guvernele pe care le-am prezidat, l sând înf ptuiri ce vor r mâne i
de aceea a fost el neîntrerupt curajosul conduc tor al unei lupte înver unate pentru drepturile
cet ene ti i morala cre tin , cele mai pre ioase bunuri pentru prop irea unei na iuni.
Caracterul lui ferm, devotamentul nezdruncinat c tre credin ele lui i c tre prieteni au f cut din
el martirul cauzei noastre care a fost i este întregul românism. El n-a fost un sectar. Preziua
deced rii lui a folosit-o pentru dou lucruri cerute de guvernul de azi, al c rui sprijinitor era, c ci
munca i cuno tin ele sale erau la dispozi ia tuturor, a discipolilor care-l iubeau, a prietenilor
care-l admirau i a adversarilor care-l respectau. Un glonte blestemat a pus cap t unui om întreg
i unui îndrum tor care nu poate fi înlocuit. S lb ticia faptei întrece orice putin de
caracterizare. Pedeapsa f ptuitorilor o va d rui Atotputernicul Dumnezeu, c ruia s ne rug m s
nu pedepseasc întreaga na iune. Urmele muncii lui vor fi nepieritoare. Durerea noastr va fi
nestins . Gratitudinea mea pentru colaboratorul meu de toate zilele este întreag i va fi f r
sfâr it. Îi vom pr znui în veci amintirea a a cum merit . Sufletul lui s odihneasc cu drep ii.
282
B. ELOCIN A POLEMIC
REGULILE POLEMICII CIVILIZATE (Universitatea Oxford, 1890)
1. În orice polemic tiin ific , social sau politic , discu ia trebuie s se rezume la
schimbul de idei i numai la acele idei care au contingen cu problema respectiv .
2. P r ile aflate în polemic folosesc drept argument fie teorii tiin ifice, fie fapte concrete
din realitate care sunt relevante în ceea ce prive te problema discutat .
3. P r ile nu au dreptul s aduc în discu ie caracterul, temperamentul sau trecutul
adversarului, deoarece acestea nici nu infirm , nici nu confirm validitatea ideilor pe care
le sus ine.
4. P r ile nu au dreptul s pun în discu ie motivele care determin atitudinea ideatic a
adversarului, deoarece aceasta abate discu ia de la problema în sine.
5. Etichetarea adversarului, prin men ionarea colii de gândire, clasei sociale, organiza iei
profesionale sau partidului din care acesta face parte constituie o înc lcare a regulilor
polemicii i dezv luie sl biciunea lipsei de argumente. Într-o polemic civilizat conteaz
numai argumentele invocate de adversar ca individ i nu ca membru al unei coli sau
organiza ii. Nu ai dreptate pentru c e ti gânditor materialist, patron sau laburist, ci dac
argumentele tale sunt conving toare sau nu.
283
Vincenzo LO CASCIO, Zece reguli pentru o argumenta ie ideal , în
GRAMATICA ARGUMENT RII. STRATEGII I STRUCTURI, Ed. Meteora Press,
Bucure ti, 2002, p. 276-278
Zece reguli pentru o argumenta ie ideal
Van Eemeren i Grootendorst1 dau o list a argumentelor “nelegitime” împ r ite în tipuri
i clase, prezentându-le drept infrac iuni la cele zece reguli sau “porunci” care stau la baza unui
comportament corect în cadrul actului argumentativ ideal. Este util s avem un inventar al
acestor prescrip ii privind comportamentul argumentativ corect pentru a dispune de un parametru
în vederea unei evalu ri adecvate a structurii, onestit ii i validit ii argumentative. Desigur,
acestea sunt doar ni te clarific ri comode care ar putea fi extinse sau organizate în mod diferit.
Dup autorii olandezi2, cele 10 reguli ale argumenta iei sunt:
1. p r ile implicate în disput nu trebuie s - i creeze reciproc impedimente în
posibilitatea de a- i exprima dubiile sau de a avansa rezerve
2. cel care exprim o opinie trebuie s fie dispus, la nevoie, s o apere
3. contracararea unei argumenta ii trebuie s se axeze pe teza realmente enun at de
c tre antagonist, f r a devia discu ia, f r a prezenta deformat i f r a proceda astfel
încât antagonistului s îi fie atribuit o tez diferit de cea sus inut de el
4. o tez trebuie s fie ap rat numai cu argumente pertinente, care s nu aib leg tur
cu altceva.
5. oricine trebuie s accepte existen a i consecin ele premiselor implicite, i prin
urmare trebuie s accepte s fie atacat pe acest teren.
6. putem considera c o tez este sus inut în mod adecvat dac se bazeaz pe
argumente ce decurg dintr-un punct de plecare comun.
7. putem considera c o tez este sus inut în mod adecvat dac ap rarea folose te
argumente care reflect i respect practici i scheme argumentative general
acceptate.
8. argumentele folosite într-o discu ie trebuie s fie valide sau validate, explicitând una
sau mai multe din premisele l sate implicite.
9. drept consecin a unei ap r ri perdante, subiectul argumentant trebuie s accepte s
î i revizuiasc pozi ia, tot astfel cum consecin a unei ap r ri înving toare este c
1 Van Eerem, F., Grootendorst, R., Speech Acts în Argumentative Discussions, Dordrecht, Floris Publications, 1984, p. 284 passim. 2 Regulile care sunt în mod clar inspirate din regulile corectei produc ii verbale cunoscute în teoria actelor lingvistice.
284
antagonistul trebuie s î i modifice propria pozi ie i s renun e la dubiile avute în
leg tur cu teza ap rat de subiectul argumentant.
10. formularea tezelor, a pozi iilor reciproce i a argumentelor trebuie s fie cât mai clar
posibil i u or de interpretat.
Dup cum spuneam mai sus, acest “cod rutier” argumentativ, dup cum ne putem
închipui cu u urin , este constant înc lcat. Pe de alt parte, el ar putea fi extins cu alte “porunci”
mai mult sau mai pu in acceptabile. S-ar putea insista de exemplu pe acele prescrip ii care
trebuie s fie respectate de interlocutor, adic de c tre cel care are sarcina de a estima, de a
contracara etc. Prescrip iile prezentate mai sus, a a cum sunt expuse de Van Eemeren i
Grootendorst, urm resc i privesc cele patru faze ale confrunt rii, care caracterizeaz mai ales
disputa. Ar fi util s se extind aceste reguli i la alte sectoare, de exemplu la situa iile
argumentative care nu presupun o disput i care pornesc de la scenarii, de la locuri
argumentative, de la tipul interlocutorilor, de la finalit ile care ne dertermin s argument m
etc. În acest caz ar putea s apar probleme de veridicitate i credibilitate a argumentelor, de
claritate i elegan a enun ului sau legate de gradul de manipulare i ornare lingvistic , de
modul de prezentare oral sau vizual , de gradul de ambiguitate al expresiei (chiar dac reguli de
acest gen sunt cuprinse în regula 10), de pasajele deductive, for ate sau eronate, rezultate din
neexplicitarea premiselor sau ob inute prin entimeme nepermise. Pot fi formulate reguli i
infrac iuni la acestea din punctul de vedere al receptorului i al actului perlocutor, din
perspectiva produc torului mesajului sau a judec torului care trebuie s conduc i s evalueze
obiectiv cele dou p r i.
Ar decurge atunci de aici un “ghid argumentativ” pentru o bun , onest i eficient
argumentare, i e evident c pentru a realiza un ghid complet i exhaustiv ar trebui supus
analizei, atât textuale cât i pragmatice, un material mai amplu.
285
C. ESEURI APROAPE POLITICE
Paul VALÉRY, Discurs despre istorie rostit la decernarea solemn a premiilor liceului
Janson-de-Sailly (13 iulie 1932), în
ESEURI APROAPE POLITICE, Ed. Scrisul Românesc, Craiova, 1999, pp. 255-268
Dragi tineri,
V voi spune mai întâi amintirea unei amintiri: DISCURSUL remarcabil i împlinit pe
care l-am ascultat, mi-a reamintit o scen relatat cândva de marele pictor Degas.
Mi-a spus c pe vremea când era copil, mama acestuia l-a dus într-o zi pe strada
Torernon, pentru a-i face o vizit Doamnei Le Bas, v duva faimosului membru al Conven iei
care, la 9 termidor, s-a sinucis cu un revolver.
Vizita odat încheiat , ei s-au retras cu pa i mici, condu i pân la u de o doamn în
vârst ; doamna Degas s-a oprit dintr-o dat , deosebit de emo ionat . Dând drumul mâinii fiului
s u, ea a ar tat spre portretele lui Robespierre, Couthon, Saint-Just, pe care tocmai le v zuse pe
pere ii anticamerei i nu s-a putut ab ine s strige cu oroare: „Cum!..., Mai p stra i aici figurile
acestor mon tri?” – „Taci, Célestine! r spunse cu ardoare Doamna Le Bas, Taci... au fost ni te
sfin i!”
Iat , dragi tineri, un alt exemplu referitor la ceea ce ne spunea Dl Lanson. Profesorul
vostru, în pu ine cuvinte, v-a f cut din nou prezent i evident contrastul dintre sentimentele
câtorva istorici de prim rang fa de oamenii i evenimentele Revolu iei franceze. V-a ar tat cum
ace ti cunosc tori ai terorii se în elegeau între ei tot a a cum Danton se în elegea cu Robespierre
- de i cu consecin e mai pu in riguroase. Nu spun c mi c rile sufletului nu sunt absolute, în
cazul scriitorilor, precum acelea ale oamenilor de ac iune; asta înseamn îns c , în vremuri
normale, ghilotina, din fericire, nu este la dispozi ia istoricilor.
Totu i, nu o s v ascund deloc faptul c , dac sensul adânc al disputelor speculative i al
polemicilor chiar literare ar fi c utat i urm rit în inimi printr-o analiz asidu , f r îndoial c s-
ar descoperi, la temelia p rerilor i a tezelor noastre favorite, nu tiu ce principiu al deciziilor
implacabile, nu tiu ce tainic i oarb voin de a avea dreptate prin exterminarea adversarului.
Convingerile sunt naiv i tainic ucig toare.
A i v zut deci, prin al turarea citatelor i a formulelor precise, cum spirite diferite,
pornind de la acelea i date, exercitându- i asupra acelora i documente virtu ile critice i talentul
286
lor de organizare imaginativ - i de altfel anima i (sper) de o aceea i dorin de a ajunge la
adev r -, se despart totu i, se opun, se resping, aproape tot a a de violent ca ac iunile politice.
Istorici sau partizani, oameni de studiu sau oameni de ac iune, devin, pe jum tate
con tient, pe jum tate incon tient, nesfâr it de sensibili la unele fapte sau la anumite tr s turi -
perfect insensibili la Eseuri aproape politice, altele, care le stânjenesc sau le ruineaz tezele; i
nici gradul de cultur al acestor spirite, nici temeinicia sau plenitudinea tiin ei lor, nici m car
loialitatea, sau profunzimea nu par s aib vreo influen asupra a ceea ce putem numi puterea
lor de conflict istoric.
C o ascultam pe Doamna Degas sau pe Doamna Le Bas, ori pe nobilul, purul i oarecum
severul Joseph de Maistre; sau pe marele i arz torul Michelet; sau pe Taine, sau pe Tocqueville,
sau pe domnul Aulard sau pe domnul Mathiez -, tot atâtea persoane, tot atâtea certitudini; tot
atâtea priviri, tot atâtea lecturi ale textelor. Fiecare istoric al epocii tragice ne ofer un alt cap
t iat care este obiectul preferin elor sale.
Ce altceva mai remarcabil decât faptul c astfel de dezacorduri persist , în ciuda cantit ii
i a calit ii muncii depuse în slujba acelora i vestigii ale trecutului; i c se acuz chiar, i c
spiritele se îndârjesc din ce în ce mai mult i se despart reciproc, prin chiar munca aceasta care
trebuia s le conduc la o judecat identic ?
În zadar s-a vrut amplificarea efortului, în zadar s-au schimbat modelele, s-a l rgit sau s-a
restrâns câmpul studiului, s-au analizat lucrurile din perspectiv îndep rtat ori s-a p truns în
structura fin a unei epocii, s-au scormonit arhivele, actele de familie, hârtiile personale, ziarele
timpului, deciziile municipale; aceste diverse dezvolt ri nu converg i din ele nu rezult
niciodat decât o eviden , i anume imposibilitatea de a desp r i observatorul de lucrul observat
i istoria de istoric.
Exist totu i puncte asupra c rora toat lumea este de acord. Exist în fiecare carte de
istorie anumite propozi ii asupra c rora actorii, martorii, istoricii i partidele sunt de acord. Sunt
întâmpl ri fericite adev rate accidente; i tocmai ansamblul acestor accidente, al acestor excep ii
remarcabile constituie partea de necontestat a cunoa terii trecutului. Aceste acorduri accidentale,
aceste coinciden e de consim mânt definesc „faptele istorice”, îns nu în întregime.
Toat lumea consimte c Ludovic al XIV-lea a murit în 1715. Îns în 1715 s-au întâmplat
o infinitate de alte lucruri observabile, pentru care ar trebui o infinitate de cuvinte, de c r i i
chiar de biblioteci pentru a le p stra în stadiu scris. Trebuie deci s alegi, adic s convii nu
numai în privin a existen ei, ci i a importan ei faptului; i aceast conven ie este capital .
Conven ia asupra existen ei însemna: oamenii nu pot crede decât ceea ce li se pare mai pu in
afectat de umanitate i consider acordul lor ca destul de improbabil pentru a elimina
personalit ile lor, instinctele, interesele, viziunea lor singular - surse de erori i for e de
287
falsificare. Îns , pentru c nu putem re ine totul, i trebuie s ie im din infinitul faptelor printr-o
judecat asupra utilit ii lor ulterioare relative, aceast hot râre asupra importan ei introduce din
nou, i inevitabil, în opera istoric , tocmai ceea ce c ut m s elimin m. Cum ar spune colegii de
Filosofie, importan a este cu totul subiectiv . Importan a este la discre ia noastr , ca i valoarea
m rturiilor. Putem gândi c descoperirea propriet ilor arborelui de chinin este mai important
decât cutare tratat încheiat în aceea i epoc ; i, într-adev r, în 1932, consecin ele acelui -
instrument diplomatic pot fi total pierdute i parc risipite în haosul evenimentelor, în vreme ce
febra este întotdeauna recognoscibil , regiunile ml tinoase ale globului sunt din ce în ce mai
vizitate sau mai exploatate, iar chinina a fost poate indispensabil pentru prospectarea i
cucerirea întregului p mânt, ceea ce constituie, în opinia mea, faptul dominant al secolului
nostru.
Observa i c îmi pl smuiesc i eu conven ii privitoare la importan .
Istoria, de altfel, cere i implica ii multe alte partis pris-uri. De exemplu, printre regulile
jocului s u, exist una despre care se crede cu atâta u urin c este semnificativ prin ea îns i
i utilizabil f r nici o precau iune, încât s-a întâmplat s se i te scandal pentru c am vrut, cu
câtva timp în urm , s -i caut exprimarea exact .
S îndr znesc oare s v vorbesc despre Cronologie, odinioar regina crud a
examenelor? S îndr znesc oare s v tulbur tân ra no iune de cauzalitate, s v reamintesc
vechiul sofism: Post hoc, ergo propter hoc, care joac un frumos rol în istorie? S v spun c
înl n uirea anilor are marea i restrânsa valoare a ordinii alfabetice i c de altfel succesiunea
evenimentelor sau simultaneitatea nu au sens decât pentru fiecare caz particular i în spa iile în
care aceste evenimente pot, în opinia cuiva, s ac ioneze sau s aib ecou unele asupra altora?
Mi-ar fi team s nu uimesc i s nu ochez dac a insinua în fa a dumneavoastr c un
Micromegas, care ar vagabonda la întâmplare în timp i care, din antica Alexandrie, considerat
în momentul marii ei înfloriri, ar da peste un sat african sau peste cutare c tun din Fran a actual ,
ar trebui în mod necesar s presupun c str lucitoarea capital a Ptolemeilor este cu trei sau
patru mii de ani posterioar aglomer rii cocioabelor sau magherni elor ai c ror locuitori sunt
contemporanii no tri.
Toate aceste conven ii sunt inevitabile. Nu critic decât neglijen a care nu le face explicite,
con tiente, sensibile pentru spirit. Regret c nu s-a f cut pentru istorie ceea ce tiin ele exacte au
f cut pentru ele însele, când i-au rev zut fundamentele, i-au cercetat cu cea mai mare grij
axiomele, i-au numerotat postulatele.
Asta poate pentru c Istoria este mai ales Muz i pentru c se dore te ca ea s fie astfel.
Ce a mai putea spune...? Onoare muzelor! i de asemenea, pentru c Trecutul este un lucru în
întregime mental. El nu este alc tuit decât din imagini i credin . Remarca i faptul c noi
288
folosim un fel de procedeu contradictoriu pentru a pl smui diferitele figuri ale diferitelor epoci:
pe de o parte, avem nevoie de libertatea facult ii de a simula, de a tr i alte vie i decât propria
noastr via ; pe de alt parte, trebuie s punem obstacole acestei libert i, pentru a ine seama de
documente. i s ne limit m s ordon m, s organiz m ceea ce a fost prin intermediul for elor i
al formelor noastre de gândire i de aten ie, care sunt am nunte esen ial actuale. Analiza i acest
fapt prin prisma propriei experien e: de fiecare dat când istoria pune st pânire pe voi, când
gândi i istoric, când v l sa i sedu i de ideea de a tr i aventura uman a vreunei epoci revolute,
interesul pe care-1 acorda i acestui fapt este în întregime sus inut de sentimentul c lucrurile ar fi
putut fi cu totul altele, ar fi putut lua o cu totul alt turnur . În fiecare clip , presupune i o clip -
urm toare, alta decât cea care urmeaz ; în fiecare prezent imaginar în care v plasa i, concepe i
alt viitor decât cel care s-a realizat.
„DAC Robespierre ar fi fost învins? DAC Grouchy ar fi sosit la timp pe câmpul de
lupt de la Waterloo? DAC Napoleon ar fi avut flota maritim a lui Ludovic al XVI-lea i
vreun Suffren...” DAC ... Mereu DAC . Aceast conjunc ie mic , DAC , este plin de sens. În
ea rezid poate secretul celei mai intime leg turi a vie ii noastre cu istoria. Ea transmite studiului
vie ii anxietatea i resorturile de a teptare care ne definesc prezentul. D istoriei puterea
romanelor i povestirilor. Ne face s particip m la acel suspans în fa a incertului i în aceasta
rezid senza ia marilor vie i, cea a na iunilor în timpul b t liei - când destinul lor este în joc -,
cea a ambi io ilor, la ceasul în care v d c ora urm toare va fi a coroanei sau a e afodului, cea a
artistului care î i va dezveli marmura sau va da ordin s fie scoase bol ile i grinzile ce sus in
înc statuia.
Dac extragem din istorie elementul timp viu, observ m c substan a sa îns i, istoria...
pur - aceea care nu ar fi compus decât din fapte, din acele fapte de necontestat despre care am
vorbit - ar fi cu totul nesemnificativ , c ci faptele, prin ele însele, nu au semnifica ie. Vi se
spune, uneori: Acesta este un fapt. Pleca i-v în fa a faptului. Asta însemn : Crede i. Crede i,
pentru c omul nu a intervenit aici i lucrurile însele vorbesc. Este un fapt. Da. Îns ce s faci cu
un fapt? Un fapt seam n cel mai bine cu oracolele Pythiei sau cu visurile regale pe care acei
Joseph sau Daniel, în Biblie, le explic monarhilor însp imânta i. În istorie, ca în orice domeniu,
ceea ce este pozitiv e ambiguu. Ceea ce este real se preteaz la o infinitate de interpret ri.
De aceea un De Maistre i un Michelet sunt deopotriv posibili; i de aceea, poate, când
speculeaz în leg tur cu trecutul, ei devin ni te oracole, ni te prooroci, ni te profe i, dobândesc
anvergura acestora i le împrumut sublimul limbajului; în vreme ce confer lui ceea ce a fost
întreaga profunzime vie care nu apar ine cu adev rat decât viitorului.
289
Voi, cei pe care v v d în fa a mea, dragi tineri, i voi m duce i cu gândul la vremuri pe
care nu le voi vedea, la vremuri pe care nu le voi mai vedea. V v d i m rev d pe mine, la
vârsta voastr , i sunt tentat s fac previziuni.
V-am inut discursuri mult prea lungi despre istorie i uitam s v spun esen ialul, iat -l:
cea mai bun metod de a- i face o idee despre valoarea i folosul istoriei - cea mai bun
modalitate de a înv a s o cite ti i s te sluje ti de ea - const în a lua ca tip al cunoa terii
evenimentelor s vâr ite propria noastr experien i în a ne inspira din prezent pentru modelul
curiozit ii noastre privitoare la trecut. Ceea ce am v zut cu ochii no tri, ceea ce am încercat prin
propria noastr persoan , ceea ce am fost noi în ine, ceea ce am f cut - iat sursa care trebuie s
ne furnizeze întreb rile, deduse din propria noastr via , pe care le vom propune apoi istoriei i
la care ea va trebui s se str duiasc s le g seasc un r spuns, atunci când o vom întreba despre
timpurile pe care nu le-am tr it. Cum se putea tr i în cutare epoc ? Iat , în fond, întreaga
întrebare. Toate abstrac iile i no iunile pe care le g si i în c r i sunt zadarnice, dac nu vi se
ofer posibilitatea de a le reg si pornind de la individ.
Îns , examinându-ne pe noi în ine, din punct de vedere istoric - sub specie Historiae -
suntem condu i spre o anumit problem , de solu ionarea c reia va depinde nemijlocit judecata
de valoare asupra Istoriei. Dac Istoria nu se reduce la un divertisment al spiritului este pentru c
sper m s tragem din ea înv turi. Gândim c putem deduce din cunoa terea trecutului o
anumit pre tiin a viitorului.
S raport m deci aceast preten ie la Istoria noastr , iar, dac am tr it câteva zeci de ani,
s încerc m s compar m ceea ce s-a petrecut cu ceea ce puteam s a tept m, evenimentul cu
previziunea.
În 1887 studiam retorica. (De atunci, retorica a devenit de prim importan : mare
schimbare asupra c reia am putea s reflect m la nesfâr it.)
Ei bine, m întreb acum, ce puteam prevedea în '87 - acum patruzeci i cinci de ani - în
leg tur cu ceea ce s-a întâmplat ulterior?
Remarca i faptul c noi suntem în cele mai bune condi ii ale experien ei istorice.
Posed m o cantitate poate excesiv de date: c r i, ziare, fotografii, amintiri personale, martori
foarte numero i. Istoria, în general, nu se construie te cu un astfel de lux de materiale.
Atunci, ce puteam prevedea? M m rginesc la a pune problema. V voi indica doar
câteva tr s turi ale epocii în care îmi pl smuiam retorica. În acea vreme, pe strad erau numerose
animale, care nu se mai v d acum decât pe terenurile de curse, i nici o ma in . (S observ m
aici c , dup anumi i erudi i, folosirea calului la trac iune nu intr în practic decât c tre secolul
al XIII-lea i elibereaz Europa de hamalâc, sistem care presupune sclavi. Aceast paralel v
permite s privi i automobilul ca pe un „fapt istoric”.)
290
În acela i an '87, aerul era riguros rezervat p s rilor adev rate. Electricitatea înc mai
întrebuin a firele. Corpurile solide erau înc destul de solide. Corpurile opace erau înc în
întregime opace. Newton i Galilei domneau în pace; fizica era fericit , iar reperele ei absolute.
Timpul l sa zilele s treac în lini te: toate orele erau egale în fa a Universului. Spa iul se bucura
de infinitate, omogen i perfect indiferent la tot ce se întâmpl în augusta lui incint . Materia
beneficia de legi drepte i bune i nu b nuia pentru nimic în lume c le poate preschimba în ceva
minor - pân la a pierde, în acest abis al diviziunii, îns i no iunea de lege...
Toate acestea nu mai sunt decât vis i fum. Toate s-au transformat precum harta Europei,
precum suprafa a politic a planetei, precum aspectul str zilor noastre, precum colegii de liceu -
cei care mai tr iesc i pe care, l sându-i mai mult sau mai pu ini candida i la bacalaureat, îi
reg sesc senatori, generali, decani sau pre edin i ori membri ai Institutului.
Am fi putut prevedea aceste transform ri; dar pe celelalte? Cel mai mare savant, cel mai
profund filosof, politicianul cel mai prev z tor din 1887 ar fi putut m car visa ceea ce vedem noi
acum, dup patruzeci i cinci de ani mizerabili? Nici nu concepem m car ce opera ii ale
spiritului, tratând întreaga materie istoric acumulat în '87, ar fi putut deduce din cunoa terea,
chiar cea mai savant , a trecutului, o idee chiar grosolan de aproximativ , a ceea ce este în 1932.
De aceea m voi feri s profetizez. Simt prea intens, i am spus-o mai de vreme, c noi
intr m în viitor de-a-nd r telea. Aceasta este, pentru mine, cea mai sigur i cea mai important
lec ie a Istoriei, c ci Istoria este tiin a lucrurilor care nu se repet . Lucrurile care se repet ,
experien ele pe care le putem reface, observa iile care se suprapun, apar in Fizicii i, într-o
oarecare m sur , Biologiei.
Dar s nu crede i c nu are rost s medit m asupra trecutului, în ceea ce are el revolut. Ne
arat , în special, e ecul frecvent al previziunilor prea precise; i, dimpotriv , marile avantaje ale
unei preg tiri generale i constante, care, f r a pretinde c ar crea ori ar desfide evenimentele -
care sunt invariabil surprize sau dezvolt consecin e surprinz toare -, permite omului s
ac ioneze cât mai repede asupra neprev zutului.
Tineri, intra i în via i sunte i angaja i într-o epoc foarte interesant . O epoc
interesant este întotdeauna o epoc enigmatic , ea nu promite deloc r gaz, prosperitate,
continuitate, siguran . Tr im într-o epoc critic , adic o epoc în care coexist numeroase
lucruri incompatibile, dintre care unele sau altele nu pot nici s dispar , nici s ias înving toare.
Aceast stare de lucruri este atât de complex i atât de nou încât nimeni, ast zi, nu poate
pretinde c în elege ceva; ceea ce nu înseamn c nimeni nu pretinde asta. Toate no iunile pe
care le credeam solide, toate valorile vie ii civilizate, tot ceea ce d dea stabilitate rela iilor
interna ionale, tot ceea ce f cea regularitatea regimului economic; într-un cuvânt, tot ceea ce
limita destul de fericit nesiguran a zilei de mâine, tot ceea ce d dea na iunilor i indivizilor o
291
anume încredere în ziua de mâine, toate acestea par întru totul compromise. Am studiat în toate
chipurile previziunile pe care le-am putut întâlni. Nu am auzit decât vorbe foarte vagi, profe ii
contradictorii, asigur ri curios de firave. Niciodat nu a strâns umanitatea atâta putere i atâta
confuzie, atâta nelini te i atâtea juc rii, atâtea cuno tin e i atâtea incertitudini. Nelini tea i
frivolitatea î i împart zilele pe care le tr im.
Este rândul vostru acum, dragi tineri, s aborda i existen a i curând problemele acesteia.
Este mult treab de f cut. În arte, în litere, în tiin e, în lucrurile practice, în politic , în fine,
pute i, trebuie s socoti i c totul este de regândit i de reluat. Va trebui s conta i pe voi în iv
mai mult decât am f cut-o noi. Trebuie deci s v înarma i spiritele; ceea ce nu înseamn c este
de ajuns s te instruie ti. Nu însemn altceva decât s posezi ceea ce nici m car nu te gânde ti s
utilizezi, s anexezi gândirii tale. Este valabil pentru cuno tin e, ca i pentru cuvinte. Un
vocabular restrâns, dar cu care tim s form m numeroase combina ii, este mai de pre decât
treizeci de mii de vocabule care nu fac decât s stânjeneasc actele min ii. Nu vreau s v dau
sfaturi. Sfaturile trebuie date numai persoanelor foarte în vârst , iar tineretul se intereseaz
adesea de acest fapt. O s v rog, totu i, s mai asculta i înc una sau dou remarci.
Via a modern tinde s cru e efortul intelectual, solicitând, în schimb, efortul fizic. Ea
înlocuie te, de exemplu, imagina ia prin imagini, ra ionamentul prin simboluri i scriituri, sau
prin lucruri mecanice; i deseori prin nimic. Ne ofer toate facilit ile, toate mijloacele scurte de
a ajunge la int f r s urm m calea. Iar acest fapt este excelent: îns e destul de periculos.
Toate acestea se îmbin cu alte cauze, pe care nu am s le în ir, pentru a produce – cum s spun
– o anumit diminuare general a valorilor i eforturilor în ordinea spiritului. A vrea s m
în el; îns observa ia mea este înt rit , din nefericire, de observa iile f cute de alte persoane.
Necesitatea efortului fizic fiind diminuat de ma ini, atletismul a venit în mod foarte fericit s
salveze i chiar s exalte fiin a musculoas . Ar trebui poate s ne gândim la utilitatea de a face
pentru spirit ceea ce s-a f cut pentru trup. Nu îndr znesc s v spun c tot ceea ce nu cere nici un
efort nu este decât timp pierdut. Îns exist câ iva atomi de adev r în aceast formul cumplit .
Iat , în sfâr it, ultimul meu cuvânt: istoria, m tem, nu ne permite deloc s prevedem:
îns , asociat independen ei spiritului, ne poate ajuta s vedem mai bine. Privi i bine lumea de
azi i privi i Fran a. Situa ia ei este singular : e destul de puternic i e tratat f r mare
prietenie. Important este s nu conteze decât pe ea îns i. Aici intervine istoria pentru a ne înv a
c certurile noastre interioare ne-au fost întotdeauna fatale. Când Fran a se simte unit , nu se
poate întreprinde nimic împotriva ei.
292
Mircea ELIADE, Mai multe feluri de a pierde timpul (29 septembrie 1935), în
50 DE CONFERIN E RADIOFONICE, 1932-1938, Ed. Humanitas, Bucure ti, 2001, p. 161-167
Mai multe feluri de a pierde timpul
Oricât de lung i de ciudat ar p rea fi titlul conferin ei de ast sear , el nu este în nici un
caz o glum . Dac m-a încumeta vreodat s scriu un manual de Savoir vivre, nu a uita s
dedic un întreg capitol artei de a- i pierde timpul. Mi se pare c aceast fericire – care este în
acela i timp i un admirabil instrument de cunoa tere – a fost de mult uitat . i a fost, cred, uitat
– tocmai pentru c modernii, adic oamenii civiliza i, nu tiu cum s - i pre uiasc timpul, i nu
atât de mult timp liber, încât î i reglementeaz pân i distrac iile. Niciodat nu a fost în lume
mai mult „timp liber” decât în veacul acesta. De aceea, niciodat n-au fost mai multe distrac ii
automate – cum sunt sportul, cinematograful, flirtul sau lectura u oar – care încearc s umple
acest timp liber, s -l integreze într-o pseudoactivitate; cu alte cuvinte, s -l prefac din „timp
pierdut” în „timp pl cut consumat”, de „petrecere” – adic de uitare neb gat în seam – în toate
manifest rile vie ii moderne. A a îmi explic eu incomprehensibilitatea epocii noastre fa de
anumite adev ruri simple; adev ruri care nu pot fi p trunse decât de unul care tie s - i
întrebuin eze timpul, dar tie tot atât de bine s -l i piard .
Dar s ne în elegem. Sunt nenum rate feluri de a pierde timpul într-un mod stupid sau
automat – i asta nu înseamn a pierde timpul, ci a-l consuma. Lenea intelectual , eternul
vagabondaj sau acea disponibilitate determinat de incapacitatea de a ac iona – toate acestea
conduc la acea van risipire de timp a omului modern. Insul nici nu tr ie te propriu-zis în aceast
inutil risipire de timp. El se abandoneaz distrac iilor din lene sau din plictiseal . Gândi i-v la
via a pe care o duce majoritatea contemporanilor no tri. Când î i pierd ei, cu adev rat, timpul?
Au întotdeauna o distrac ie la îndemân , iar când aceasta le lipse te, au somnul. Niciodat nu
r mân singuri. Au întotdeauna narcotice – dup cum în timpul lor liber au ceasornice.
Întotdeauna m-a mirat aderen a aceasta ciudat a omului modern la ceasornic. Pe dumneavoastr
nu v însp imânt continua verificare a timpului prin s ge ile ceasornicului? De mult doresc s
m informez undeva despre felul cum î i d deau întâlniri oamenii altor secole. A vrea s tiu, de
pild , dac i ei cuno teau aceste cruzimi – pe care eu le cred cu des vâr ire moderne, ale
a tept rilor, ale amân rilor, ale întârzierilor. Oare de ce suferim noi dup indica ia limbilor de
o el ale ceasornicului? De ce b t ile ornicului ajung i b t ile inimii noastre? Nu este ceva cu
des vâr ire nefiresc aceast exteriorizare a timpului nostru, aceast transformare a unui
sentiment într-un indicator automat?
Poate c s-ar putea caracteriza întreg stilul epocii noastre prin ceea ce se în elege acum
prin a teptare; este o a teptare static , dependent de un eveniment precis anun at i verificat de
293
ceasornic. În timp ce alt dat , când se creau legende cu sfin i i eroi, a teptarea era exaltare,
nelini te; era cre terea pân la paroxism a unor st ri suflete ti nutrite de o via colectiv
puternic ; era toat setea de via i voin a de mântuire a unei rase sau a unui neam concentrat
în a teptarea unui singur om, sfânt sau erou…
Cât ar p rea de paradoxal într-o epoc atât de bogat în distrac ii cum e epoca noastr ,
oamenii moderni nu cunosc nici arta, nici fericirea de a pierde timpul. Numai cineva care este cu
adev rat ocupat i responsabil de munca lui poate i tie s - i piard timpul. Dar modernii, în
general, nu sunt niciodat „ocupa i”, sunt mai întotdeauna disponibili unor eventualit i efemere.
Munca loc nu izbucne te din îns i voin a de manifestare a vie ii pe care o poart în ei;
dimpotriv , majoritatea modernilor presteaz un serviciu, ca s poat tr i. Sau se narcotizeaz
urm rind o idee, sau lucreaz automat, de team s nu r mân singuri. În asemenea condi ii, nu
se poate na te setea de pierde timpul; cel mult, dorin a de recrea ie, de „petrecere”. Pierderea
timpului implic un prea-plin, o suspendare provizorie a certitudinilor prezente –, dar p streaz
i aten ia i luciditatea. Dimpotriv , distrac iile contemporane î i creeaz i î i impun o aten ie
exterioar ie. Acesta e, bun oar , cazul cinematografului, unde aten ia sentimental i
luciditatea critic î i este regizat i dominat de subiectul i arta filmului; sau cazul meciurilor
sportive, unde iar i aten ia î i este impus de un bine precizat eveniment, exterior ie, de care ai
aflat cu mult înainte i la care po i asista întrucât ai f cut uz de ceasornic.
Toate aceste distrac ii nu- i dau timpul –, ci i-l fur . În sensul c toate sunt la fel de
automatizate, tipizate, încât tii precis c ai s fii prizonierul unei regii pentru dou sau trei
ceasuri. Lucrul acesta este admirabil uneori, nimic de zis, dar asta nu înseamn „a pierde
timpul”, ci a-l omorî, a-l uita. Este o dureroas tendin a spiritului modern de a uniformiza totul,
de a automatiza pân i manifest rile cele mai spontane. Aceast uniformizare nu are nimic de a
face cu armonia, cu ritmizarea, care constituie elul cel mai valid al oric rei vie i omene ti.
Rareori tr ie ti mai surprinz tor, mai fertil ca atunci când î i pierzi timpul. De fapt, numai
atunci po i asculta cu adev rat; alt dat , ascul i numai ca s dai replica, sau ca s completezi o
informa ie. Spuneam c dac anumite adev ruri simple nu circul i nu nutresc via a
contemporan , aceasta se datore te în bun parte faptului c nimeni nu te ascult , nimeni nu î i
pierde timpul, ci to i vin preg ti i pentru r spuns, to i î i interpreteaz spusele cum vor ei, to i tiu
mai dinainte ce se afl în tine i cum gânde ti tu. Oamenii nu tiu s se asculte unii pe al ii, de
aceea se cunosc atât de pu in. Ar trebui s avem, cel pu in câteva clipe, o mare îndoial în fa a
oric rui om; poate acel om ascunde o tragedie sau poate tr ie te un miracol, cine tie? Dar cel
care nu tie s - i piard timpul activeaz întotdeauna automat; îi stimulezi cutare sentiment,
cape i o formul ; îi rede tep i cutare asocia ie de idei, cape i alt formul . Dar miracolul t u,
via a ta – unde este? Oamenilor acestora gr bi i, care tiu întotdeauna mai înainte i mai mult
294
decât tine, le scap tocmai esen ialul; tr irea ta autonom , crea ia ta. Ei nu tiu s - i piard
timpul, nu pot l sa via a s curg prin ei, cu toate revela iile i miracolele sale.
Dup cum m soar timpul cu ceasornicul i încearc s i-l piard printr-o
pseudoactivitate distractiv –, tot a a cunosc oamenii printr-un sistem exterior, de cadrane i
cifre. Vei în elege aceasta când îi vei asculta vorbindu- i despre tine însu i; î i vor spune atâtea
lucruri logice, atâtea teorii justificate – i le va sc pa tocmai ceea ce e mai semnificativ, mai
personal i mai pre ios. Probabil c niciodat n-au tiut s te asculte cu adev rat.
Pierderea de timp – iar nu consumarea steril a timpului – are aceast mare virtute c î i
deschide larg por ile în elegerii vii, ale în elegerii concrete. Când î i pierzi cu adev rat timpul,
când te abandonezi întâmpl rilor sau oamenilor, nef când nimic altceva decât s ascul i i s
prive ti realitatea în fa – atunci i se descoper lucruri pe care în nici un chip nu le puteai afla
altminteri. Trebuie s ne înv m s nu ne mai fie spaim de timp; s nu mai tr im sub obsesia
lui. Trebuie s ne înv m s scoatem cât mai mult din timpul nostru dedicat muncii – dar de
asemenea trebuie s desprindem i arta de a ne pierde bine timpul pe care îl avem liber. Noi ne
repezim îndat la distrac ii, la amuzamente, la acele pseudoactivit i care ne ajut s omorâm
timpul. În afar de odihna mental – i aceea aproximativ – nu profit m cu nimic de pe urma
acestei complicate consum ri de timp.
Am v zut odat într-o mare bibliotec un om care st tea la mas , cu o foaie de hârtie i
un creion dinainte, f r s fac nimic. În jurul lui se aflau zeci de oameni ocupa i, cu mald re de
c r i pe mas , cu fi e, noti e, caiete i coli scrise. To i lucrau, to i erau antrena i în acea lectur
p tima care consum vertiginos timpul. Numai omul meu nu f cea nimic. Nu f cea nimic – dar
nici nu visa. Se juca u or cu creionul pe hârtie, desena din când în când un cerc, un p trat –, apoi
î i l sa privirile s pluteasc deasupra s lii. A f cut lucrul acesta câteva ceasuri la rând. Nu era
nici obosit, nici plictisit. Î i pierdea pur i simplu timpul, atent totu i la oamenii din jurul lui,
atent la via a care curgea lâng el. Am avut atunci impresia c omul acela era un mare în elept.
L-am cunoscut cu câteva zile în urm , i mi-am dat seama c nu m în elasem. Era într-adev r
un în elept, unul care în elegea adânc oamenii. În acele ceasuri pe care el le pierdea jucându-se
cu creionul pe hârtie sau privind studen ii i erudi ii din jurul lui, în acele ceasuri pe care le
pierdea cu o atât de mare art , el nu urm rea nici un gând i nici nu se l sa dus de un film mintal,
de un ir automat de imagini. Omul l sa ca toate acele figuri, ticuri, gesturi i cuvinte din jurul
lui s se apropie, s intre firesc în sfera con tiin ei lui. Primea totul f r s încerce vreo
clasificare, vreo v muire. Probabil c renun ase – pentru acele ceasuri de timp pierdut – la toate
certitudinile lui, la toate rigorile lui mentale. De aceea, nu respingea nimic. De aceea lua în
considera ie – simplu, firesc – tot ce se întâmpla în jurul lui. Î i alesese o bibliotec celebr
pentru acest exerci iu spiritual pentru c , dup cum mi-a m rturisit, numai într-o bibliotec
295
oamenii erau pierdu i în munca lor i totu i t cu i – numai într-o sal de lectur putea deci s
observe atâ ia oameni, f r s fie stingherit i f r s -i stinghereasc . Oamenii care lucrau erau
atât de mult cufunda i în lectur , încât nu- i mai ascundeau firea, nu- i mai controlau gesturile.
În eleptul meu prieten nu-i observa; observa ia ar fi cerut prea mult aten ie, prea mult rigoare.
El se mul umea s -i lase s se apropie de con tiin a lui. Î i pierdea timpul – nu observa. De aceea
ajunsese s cunoasc atât de uimitor oamenii. De aceea ajunsese atât de în elept.
Cunosc în România un singur b rbat care tie s - i piard timpul cu mare art – de i tie
s lucreze destoinic o bun parte din zi i din noapte. Cred c acest b rbat are o imens tiin a
oamenilor. În elege mai mult i ghice te mai precis decât toate tratatele de psihologie i de etic
din lume. În elepciunea lui i-a cl dit-o l sând pe oameni s vorbeasc , s lucreze, s sufere, în
jurul lui – f r ca el s emit vreo judecat asupra lor. Cred c taina aceasta simpl st la temelia
în elepciunii. Dac e adev rat c cei mai mul i i mai autentici în elep i i-a dat Asia, apoi lucrul
acesta se explic i prin extraordinara art pe care o au, bun oar , chinezii, de a- i pierde timpul.
Pierzându- i timpul, nu omorându-l în distrac ii, ei transcend i legile timpului, i se apropie de
eternitate. În elep ii chinezi, dup câte tim din scripturile lor, acordau o mare aten ie acestei arte
de a transcende timpul. Numai astfel credeau ei c omul se poate apropia de o viziune clar a
eternit ii. Dar ast zi, pentru moderni, eternitatea este o problem f r în eles i f r interes. Asta
explic multe ciud enii ale omului modern. Explic , printre altele, i ne tiin a lui în tot ceea ce
prive te timpul. Explic , mai ales, drama omului modern – care nu poate ie i din timp decât prin
distrac ii, prin somn sau prin narcotice artificiale.
296
Gabriel LIICEANU, Apel c tre lichele, în
APEL C TRE LICHELE, Ed. Humanitas, Bucure ti, 1992, p. 5-6
Apel c tre lichele
Sunte i pu ini în mijlocul acestui popor, de vreme ce el s-a putut reg si peste noapte cu o
asemenea for i gra ie; i totu i mul i, dac a i putut face cu putin , hr ni i cau iona oroarea
vreme de 40 de ani. Vou , acestor mul i – pu ini v adresez urm toarea chemare:
L sa i o respira ie mai lung între ultimul omagiu pe care l-a i scris, între ultima edin
în care v-a i exprimat entuziasmul pentru realegerea la cel de-al XIV-lea Congres i adeziunea
gr bit pe care a i venit s v-o da i în zilele în care timi orenii nu terminaser s - i îngroape
mor ii i în care sângele de pe Bd. Magheru i din Pia a Palatului nu se zvântase înc .
Nu mai strânge i, b rb te te, mâna colegilor vo tri i nu-i mai privi i senini în ochi.
L sa i s se întrevad o urm de sfial în privirea voastr . Fi i o vreme stingheri.
Nu mai ap re i la televiziune.
Nu mai scrie i în ziare.
Nu v mai ridica i glasul decât pentru o scurt c in , c ci astfel îl ridica i din nou în
minciun .
L sa i cuvintele s spun ceea ce spun; nu mai folosi i o vreme cuvintele „demnitate”,
„libertate”, „con tiin ”, „dreptate”, „popor”. Nu asasina i aceste cuvinte.
Renun a i la alibiurile morale, spunându-v c a i f cut neîncetat r ul ca s pute i face din
când în când binele.
S nu v mai fie fric , ci doar, din când în când, o lung i insuportabil ru ine. C uta i
atunci un p rinte care i-a pierdut în zilele acestea copilul i cere i-i iertare.
Intra i în noul an meditativi. i aprinde i o lumânare pentru cei mor i i pentru voi.
Iar dac ve i da curs acestei chem ri, ve i înceta s mai fi i lichele i ve i primi
recuno tin a noastr . V vom iubi.
30 decembrie 1989
297
Ion CARAMITRU, Discurs inut în camera Comunelor din parlamentul Britanic, în
“Litere, arte, idei”, 24 februarie 1992, p. 4-5
Înainte de a intra în detaliile acestui discurs, a vrea s v atrag aten ia c prezen a unui
actor român în fa a Camerei Comunelor este, cel pu in pentru teatrul românesc, o premier
absolut . Ca i pentru dumneavoastr . Ca i pentru el însu i. Actorul a jucat multe roluri, multe
shakespeariene, dar acesta pare cel mai dificil. Nu neap rat pentru faptul c n-ar putea s se
exprime coerent, ci pentru c îi este team c ceea ce are de spus nu va putea fi în eles pe deplin,
iar asta nu pentru c auditoriul nu ar fi inteligent i preg tit, ci pentru c apar inem la dou lumi
îndep rtate cosmic una de alta, cu traiectorii ale istoriei care nu se interfereaz aproape deloc, cu
temperamente diferite, cu origini diferite…
i totu i ceva nedefinit îi apropie pe oamenii cei mai diferi i din lumile cele mai
îndep rtate. Acest nedefinit care ine întotdeauna de stropul de divinitate ce s l luie te în
fiecare om, indiferent unde se afl i unde s-a n scut, poate fi luat ast zi în discu ie chiar dac ne
afl m în Camera Comunelor, într-o edin organizat de Partidul Laburist. V-a propune, ca s
pot ajunge la ceea ce mi s-a sugerat în scrisoarea de invita ie pe care am primit-o, i anume de a
fi cât se poate de provocator, un cod, o parol . O conven ie ca-n teatru, i anume: “s ne
închipuim…”
Fac o parantez în a v aduce la cuno tin c am semnat un contract cu editura Faber &
Faber pentru o carte despre via a i experien ele mele, c reia, deocamdat , i-am g sit doar titlul:
Born guilty (N scut vinovat). Sunt n scut în 1942, iar sfâr itul r zboiului al doilea mondial m-a
surprins având trei ani, o vârst la care totul pare posibil. Deci, s ne imagin m, pentru început,
c americanii i englezii nu i-ar fi cedat lui Stalin jum tatea lumii care a devenit blocul comunist.
C zidul Berlinului nu s-ar fi ridicat, c r zboiul rece n-ar fi existat, c nici o cortin de fier nu s-
ar fi l sat. C n-ar fi existat acel erve el pe care Churchill i-a scris lui Stalin despre România:
“90% tu – 10 % noi”. Cât fericire s-ar fi r spândit pe p mânt! Cu cât entuziasm s-ar fi muncit,
ce lume nou , tonic i s n toas s-ar fi construit! Utopia lui Morus s-ar fi realizat, iar femeile ar
fi n scut f r dureri. M rturisesc c în cele mai disperate momente ale existen ei mele – i nu au
fost pu ine – sprijinul sufletesc cel mai puternic a fost convingerea c suferin a înso e te în mod
obligatoriu crea ia. C durerile facerii apropie pe om de Dumnezeu, iar chinurile lui Iisus sunt la
originea celei mai profunde convingeri c spiritul este nemuritor. Încerc aceste paranteze
succesive, deoarece înc nu am curajul s intru direct în subiect. Lucrând în teatru de atâta
vreme, am înv at c tehnica “efectului apropierii prin îndep rtare” este foarte eficace când vrei
s te sprijini în mod obiectiv pe adev r. Deci:
- Sfâr itul r zboiului i tratatul de la Yalta cedeaz România Uniunii Sovietice.
298
- În decembrie 1947, tân rul rege Mihai I a României este silit s abdice i s p r seasc ara.
- Guvernul comunist impus de Moscova i sus inut de tancurile sovietice interzice partidele
politice, decide teroarea domina iei unui singur partid i extermin floarea intelectualit ii i
a tineretului României.
- Ideologia comunist , socialismul tiin ific i materialismul dialectic nasc în cultur principiul
realismului socialist.
- Biserica ortodox devine un instrument al puterii.
- Unele culte sunt interzise, preo ii lor devin de inu i politici. Aproape c nu exist o familie
f r cineva în închisoare.
- Întrebarea fundamental înainte de a fi luat în considerare ca om era: “ce-a fost mama, ce-a
fost tata?”
- Justi ia pretinde ca tu s dovede ti c e ti nevinovat i c nu ea trebuie s aduc probele
vinov iei tale.
- Stalin, marele nostru vecin prieten de la R s rit i Republica comunist devin teroarea unui
popor de 20 de milioane, dintr-o ar rotund , frumoas i bogat , cu ie ire la mare i cu o
milenar tradi ie de voievozi i domnitori, ap r tori prin secole ai cre tin t ii i sus in tori
prin sacrificiu ai Rena terii occidentale.
Lipsit de detalii, aceasta este conjunctura în care un copil intra în primul an de coal ,
înfrico at de propria lui prezen într-o lume care-i privea suspicios p rin ii. Dar tot atunci, în
oameni st ruia speran a c lumea civilizat de dincolo nu va permite aceast degradare a lumii
de-aici i a tepta cu încredere eliberarea. Unii s-au retras în mun i, ca pe vremea turcilor,
ascultând semnalele radio din eter care le anun au mântuirea, dar au murit pân la unul în
a teptarea americanilor. i a englezilor. i a francezilor. i a italienilor, i a olandezilor, i a
belgienilor, i a suedezilor, i a australienilor, i a neozeelandezilor… i a extratere trilor. La ar
se producea colectivizarea agriculturii, ranilor li se luau cu for a p mântul i animalele, erau
sili i s munceasc în gospod rii colective i s mearg la cursuri politice unde înv au de ce
trebuie s suporte dictatura proletariatului. Ca un f cut, peste treizeci de ani erau da i afar i din
case, satele devenind teritoriul experien elor malefice ale unui spirit demolator obsedat de timp
în mar ul s u triumfal spre realizarea unei societ i comuniste ideale.
În umbra acestei ideologii se ridica amenin tor simbolul absolut al puterii, piramida
faraonului, monumentul ve niciei puterii comuniste. “Casa Poporului” din Bucure ti, uria a
locuin a doi pitici care au îngrozit lumea. Cum a fost posibil? Sau, mai bine spus, cum e
posibil?, se întrebau indigna i campionii democra iei din rile a a-zis libere. Dac nu fac nimic,
dac nu se revolt , înseamn c a a le place – au destinul pe care-l merit – un popor de la i,
insensibil la teroare. De ce oare îns îmi aduc aminte, scriind aceste rânduri, de Gogol, de
299
Dostoievschi, de Swift? De ce mi s-a p rut esen ial ca-n epoca minciunii i a compromisului s
m retrag în teatru? De ce acolo parc totul e posibil? S fi fost Shakespeare atât de pu in englez,
încât s simt nevoia s - i plaseze Hamlet în alt lume, numai în Anglia nu? Ce teroare a resim it
acest geniu al omenirii, la el acas ?
Mi-aduc aminte cum, acum câ iva ani, am r spuns, într-un interviu, la întrebarea: “Ce
reprezint pentru dvs. teatrul?” cu: “O ans de a supravie ui!”. Aveam dreptate i ani în ir m-
am dus la teatru cu convingerea c am ceva foarte important de spus. Ast zi ne d m seama c
teatrul devenise un fel de biseric unde oamenii veneau pentru a se reg si pe ei în i i. Raportul
clasic dintre scen i public se modificase, apropiindu- i un limbaj aparte, scena reprezentând un
spa iu magic unde adev rul î i g sise locul.
Ani în ir, teatrul a func ionat în mizerie, în frig, în spaim , urm rit i controlat de
cenzura politic i de securitate, reu ind s se exprime în ceea ce descoperise mai pre ios în atâ ia
ani de teroare: în t cere! Cine cunoa te profund i cine iube te poezia tie c expresia cea mai
rafinat , cea mai intim a versurilor este spa iul gol dintre cuvinte, semnifica ia major a
metaforei care nu poate fi rostit -, dar care…se subîn elege. Locuitori ai acestui spa iu
miraculos, arti ti i spectatori au convie uit ani în ir în a teptarea unor vremuri mai bune. i iat
acum de ce nu mai este un secret pentru nimeni c în primele rânduri ale revolu iilor contra
comunismului în Europa au fost i arti ti, i în special oameni de teatru. În România, revolu ia a
fost sângeroas . Au murit împu ca i sau strivi i de ma ini i tancuri grele mii de oameni. Dup
venirea armatei al turi de revolu ie i pân la execu ia lui Ceau escu, au murit cei mai mul i
dintre cei aminti i. Nici ast zi nu tim cine i-a omorât. S-a vorbit despre terorism i terori ti, dar
nu avem nici unul judecat. Marii vinova i ai cultului personalit ii lui Ceau escu, sus in torii
comunismului, securitatea i activi tii sunt implica i în procese care judec numai ce au f cut în
acele zile ale revolu iei. Procesul comunismului nu s-a deschis înc i un sistem politic care 45
de ani a distrus fizic i psihic un popor întreg r mâne neatins. Partidul Comunist Român a
reap rut în arena politic i va participa la alegeri sub numele de Partidul Socialist al Muncii. S-
au reactivat nenum ra i servitori ai dictaturii, de toate categoriile, de la poe ii de curte la
plutonierii lipsi i de orice mil .a.m.d.
M opresc pu in pentru a m prezenta. Sunt de 25 de ani actor al celui mai prestigios
teatru românesc, Teatrul “Bulandra” din Bucure ti. Sunt câteodat i regizor i câ iva ani am fost
profesor la Academia de Teatru. Unul dintre principiile mele pedagogice a fost i r mâne ideea
c actorul e responsabil de destinul lui artistic, pe care este obligat s i-l conceap ca pe un mod
propriu de a fi. Nu poate afla despre sine decât fiind implicat profund în realitate. Ultima
“realitate” a fost pentru noi revolu ia, care a declan at în fiecare dintre noi energii neb nuite i
care a dat un sens nou existen ei. Am jucat un rol importat în cele câteva luni care au desp r it
300
revolu ia de data de 20 mai 1990, ziua primelor alegeri libere din ara mea. Am r spuns de
problemele de cultur ale României timp de aproape cinci luni i am fost unul din cei cinci
vicepre edin i ai Parlamentului provizoriu. Nu fusesem membru al PCR i am fost destul de
înghesuit din aceast cauz de ceilal i zece membri ai biroului executiv al CFSN, instaurat
imediat dup revolu ie.
Când FSN-ul a decis s participe la alegeri ca partid, mi s-a oferit pre edin ia noului
organism politic. A fost pentru mine momentul adev rului. Promisesem cu to ii c Frontul nu se
va transforma în partid, aceast defini ie romantic de “Front al Salv rii Na ionale” reprezentând
o denumire conjunctural a unei revolte spontane ce apar inea poporului român. Nimeni nu poate
pretinde a se bucura de privilegii oferite de faptul c s-a reg sit, accidental, în pozi iile cheie ale
revolu iei. i cu atât mai mult dispunând pân la alegeri de avantajul colabor rii structurilor
puterii, r mase intacte din timpul dictaturii. i totu i…
Pu in mai târziu, refuzul meu a fost urmat de o demisie din func ia de vicepre edinte al
României, r spunz tor de problemele culturii, cu patru zile înainte de alegerile din 20 mai. Am
revenit la teatru cu sentimentul fiului risipitor.
Sunt din nou tentat s deschid o parantez . Am admirat venind aici statuia lui Churchill
str juind Parlamentul. Mare om de stat i mare ne ans pentru România. Admiram venind
încoace impresia de stabilitate, de siguran pe care i-o d tot ce se vede în jur. M uit i
recunosc în arhitectur sentimentul de permanen care domin în jur. Descop r înc o dat cât
de important a fost epoca Rena terii în existen a Marii Britanii. Când Anglia cucerea lumea,
Shakespeare scria piesa Hamlet. La 1601, anul premierei ei absolute, la cel lalt cap t al lumii,
Mihai Viteazul unifica prima oar Principatele Române. Imperiul britanic se des vâr ea,
imperiul turcesc se cl tina, rile române cre tine i latine ineau piept expansiunii musulmane.
Iar în Europa occidental , Rena terea purta semnul crucii ca simbol.
Dac îns Mihai Viteazul a fost decapitat i nu are mormânt, iar Shakespeare a murit de
moarte bun i a fost glorificat, nu mai are ast zi nici o importan , atâta vreme cât la 1601
s rb toreau o victorie asem n toare asupra lor în i i.
Nu cred c vorbirea mea în fa a dumneavoastr ar avea un efect pozitiv imediat (în
favoarea cui?) lucrând cu idei generale. Ceea ce intereseaz lumea noastr de azi este eficacitatea
deciziilor luate în cel mai scurt timp. i totu i, ce m impresioneaz i r mâne remarcabil în
existen a poporului britanic este necesitatea timpului de gândire! Give me time!
Or, give me some time, s v povestesc o scurt întâmplare.
În timpul puciului de la Moscova, eram la Londra. Am v zut la televizor tot ceea ce a i
v zut i dvs. Dup prima zi am sim it c ceva nu e-n regul , am sim it parc un miros de teatru,
fiind de data asta ceva mai obiectiv decât am fost în timpul evenimentelor revolu ionare din
301
România. Mul i m-au sf tuit s nu m mai întorc acas , fiind logic c puciul reu it la Moscova se
va repercuta i în România. Am spus atunci prietenului meu, Richard Eyre, c ce am v zut la
televizor e ca o pies proast : trei zile, trei acte i un happy end i c nu este înc nici un pericol.
Nimeni nu m-a crezut atunci. Dup o lun , am primit un fax de la prietenul meu, în care spunea:
“Cred c ai avut oarecare dreptate, ceva n-a fost în regul , dar comunismul a murit definitiv!”
Nu, Richard, comunismul nu moare niciodat . El este spectrul timpurilor noastre,
cancerul care macin organismul unei societ i s n toase, este capabil de orice, de schimb ri la
fa , de schimb ri în profunzime, de dispari ie temporar , dar e reversibil ca un fenomen chimic
în care rolul catalizatorului îl joac un acid uciga . Noi, prietenii no tri din vest, trebuie s
lupt m pentru a împiedica rena terea monstrului comunist.
Aici e locul de a povesti o întâmplare real petrecut la Bucure ti. Anul trecut a sosit la
Bucure ti pre edintele Fran ei, François Mitterand, într-o vizit oficial . Era prima ( i pân acum
ultima!) vizit a unui ef de stat occidental, a c rei prezen în România d dea legitimitate puterii
neocomuniste instalate la Bucure ti. Au fost demonstra ii ale studen ilor la Universitate, în fa a
Ambasadei Fran ei, pe traseul vizitei pre edintelui Fran ei la Bucure ti i în provincie. La
Ambasada Fran ei, o recep ie de 300 de oameni aduna toat floarea intelectualit ii române, de
diferite orient ri politice, iar timp de 45 de minute o discu ie intim ne-a apropiat pe câ iva de
pre edintele Fran ei. Dou întreb ri au fost importante:
- De ce a i ales acest moment al vizitei dvs. în România?
(R spuns):
- Pentru c m-am convins c România s-a înscris definitiv pe drumul democra iei.
(Întrebare):
- Dar cum r mâne cu minerii?
(R spuns foarte nervos):
- Asta e o poveste de anul trecut! Nu ave i minerii în fiecare zi la Bucure ti!
Doar la câteva luni, în septembrie 1991, minerii au terorizat din nou Bucure tiul i au
destituit guvernul devenit politic incomod pentru pre edintele României.
De ce v povestesc asta? Pentru c nu mai vreau s v d poza în care Regina Angliei
plimb cu calea ca regal pe fitecine, ci, cu ajutorul dvs., s se aprecieze cine are dreptul
inalienabil de a- i reprezenta ara acum, când, cel pu in teoretic, adev rul asupra istoriei a fost
reabilitat. Acesta ar fi, dup p rerea mea, numai Regele Mihai I al României.
i mai vreau, tot cu ajutorul dvs., s v reamintesc c Ribbentrop i Molotov au semnat în
1940 un pact prin care din România a fost rupt o bucat care a fost anexat la Uniunea
Sovietic , în care se afla o parte din sufletul ei, coala unde s-a des vâr it cel mai mare spirit al
românilor, Mihai Eminescu, poetul fiin ei noastre. Ce sentiment a i tr i dac Stratford-on-Avon
302
ar apar ine altei ri, dac locurile sfinte ale devenirii lui Shakespeare ar apar ine altui popor? La
1860, un tân r poet vizionar studia la Cern u i limba român i frumuse ea ei.
Odat cu r zboiul din Golf, Occidentul a demonstrat o suprema ie militar de necontestat.
Sovieticii i-au dat seama c nu mai pot ine pasul i, practic, au capitulat. Blocul comunist s-a
dezmembrat, tratatele militare au fost denun ate. Uniunea Sovietic pare c a disp rut. Din
cenu a imperiului s-a ridicat mândr i vioaie o Rusie, care a anun at c nu mai este comunist i
s-a instalat în fruntea unei structuri în care domin din nou puteri care se vor absolute.
Totul seam n cu o victorie à la Pyrus a Occidentului, care se vede silit s între in pe
învins. Iar învinsului îi e, în primul rând, foame. Foamea modific caracterul, setea agraveaz
fenomenul, iar frigul deterioreaz organismul. Am viziuni apocaliptice în care îmi imaginez cât
de crunt se poate r zbuna un comunism reactivat în care nu mai po i reg si nici m car iluzia
democra iei. Ce r mâne de f cut?
Popoarele trebuie s - i recapete identitatea, s revin la o normalitate a existen ei lor între
grani ele fire ti ale rilor lor i în respectul lui Dumnezeu. Am impresia c , deocamdat cel
pu in, rile din fostul lag r socialist, eliberate de co marul comunismului, încearc s revin
într-o Europ care, fie-mi iertat subiectivitatea, s-a orientat în principal spre reunificarea
Germaniei. În rest, odat cu dezmembrarea Uniunii Sovietice, efortul Occidentului este de a
scoate din iarn ursul sovietic trezit din hibernare. i cu noi ce se întâmpl ? Am impresia (de ce-
mi amintesc tocmai acum o replic dintr-o pies englezeasc contemporan ?) c singurii
europeni suntem noi, cei tr i i în fostul lag r socialist. De ce? simplu: pentru c am p strat intact,
în suflet, sentimentul umilin ei fa de Dumnezeu, care spune c trecerea omului pe acest p mânt
nu este un privilegiu, ci semnul unei mari încerc ri. Noi, o parte, am supravie uit acestei
încerc ri. Sau, mai bine spus, am fost noroco ii supravie uitori ai unor încerc ri care au durat
aproape un secol întreg. Cum am supravie uit? Cu ce? Prin ce mijloace? Cu ce energie? Ast zi
nu mai este nici un secret de cum au decurs lucrurile în tot acest r stimp: unde s-au petrecut
crimele, în ce scop, de ce propor ii, cât de discret .a.m.d. Ce nu ti i dvs. este c din tot corul
acesta de suferin e s-au n scut o respira ie nou , o energie neb nuit , mai multe genera ii de
kamikadze a c ror obsesie a fost s transmit mai departe tot ce aveau mai de pre : credin a în
Dumnezeu i obsesia culturii.
i iat c am ajuns la ceea ce de fapt trebuia s spun în numai câteva cuvinte i anume ce
solu ii trebuie g site în a colabora cât mai eficient. Este clar c , fiind câ tig torii celui de-al
treilea r zboi mondial, alia ii occidentali î i asum , vrând-nevrând, rolul de jandarm al omenirii
(vezi Iugoslavia i riscul pentru Europa), dar i acela al mecenatului universal. În ceea ce
prive te rela ia Est-Vest, lucrurile sunt simple. La dvs., arta i cultura s-au îndep rtat de
principiul educa ional, devenind un lux costisitor, un mod pl cut sau excitant de a- i petrece
303
timpul liber. La noi, aceste lucruri au devenit o component a firii, o necesitate organic , un mod
de exprimare a fiin ei celei mai intime. Este de presupus c ne putem interinfluen a, putem g si
un limbaj comun. Mul i autori britanici scriu cu înfrigurare despre ce s-a întâmplat în Europa
revolu ionar , c utând s dea autenticitate unor evenimente privite din afar . Noi tânjim dup
cultura occidental , cenzurat în România timp de jum tate de secol i privit du m nos.
Secretul convie uirii st în cunoa terea reciproc . Noi vorbim limba englez , francez , italian ,
voi nu vorbi i limba român , dar e limpede c ne putem în elege nu numai prin gesturi!
Recent, la Paris, în ziua de 25 ianuarie, pe scena teatrului Odéon – Teatrul Europei, a
avut loc premiera absolut a teatrului franco-român, un teatru în care actori români vorbitori de
francez au jucat, în fa a unei s li arhipline, un spectacol montat de un regizor francez. Crede i
c accentul românesc în francez a fost elementul atractiv? Nu, nici pe departe. Ce era interesant
i cuceritor era faptul c oamenii aveau ceva de spus i o f ceau în alt limb decât cea matern .
V-a invita i pe dvs. s-o face i în limba român , m car pentru faptul c cea mai frumoas
traducere, a celui mai frumos vers shakespearian, “to be or no to be”, este “a fi sau a nu fi”. Ceea
ce apare limpede, dup ultimii ani, în Est i în fosta Uniune Sovietic , este importan a pe care o
dau oamenii salv rii identit ii na ionale. Atâta timp cât se sper c dezarmarea general va
începe cât de curând, trebuie pornit de urgen spre construirea unei alte supraputeri, în care
armele s fie spiritul, cultura, talentul i intui ia.
În România, anul trecut, guvernul a oferit culturii 0,33 % din bugetul s u anual. Anul
acesta a fost m rit la 0,35%. Noi am glumit destul de amar cu aceste cifre spunând c am ob inut
“nimic virgul ceva”. În situa ia în care reforma i tranzi ia spre economia de pia se fac cu pa i
nesiguri, cu legi care p streaz structuri i principii comuniste, în care, de exemplu,
împropriet rirea ranilor se face f r a li se da titluri de proprietate, în care legea privatiz rii
decide ca statul s p streze 70 % din interesele întreprinderilor, în care înc nu s-a decis o lege a
eventualelor reduceri de taxe pentru a stimula eventuali sponsori, în care infla ia are o rat
extrem de înalt , în care pre urile cresc aberant etc., nu putem lua înc în discu ie un echilibru
real între via a material i cea spiritual . La începutul anului 1991, lemnul costa 800 lei metrul
cub, la sfâr itul anului ajunsese la 22.000 lei metrul cub. La fel fierul, textilele, pielea, energia
electric , combustibilul, transportul aerian i feroviar.
În aceast situa ie, dac am m ri pre ul biletelor de teatru, n-ar mai veni nimeni. Costul
vie ii a crescut uria . Cel mai scump bilet de teatru în Bucure ti este de 100 de lei, iar la bufetul
teatrului, un pahar cu bere cost 140 de lei. Turneele în ar , practic, s-au suspendat. Costul
hotelului i al transportului este infinit mai mare decât se poate realiza din box-office. Un bilet de
avion Bucure ti-Londra-Bucure ti cu jum tate de pre este de 90.000 lei. Salariul mediu este în
jur de 9.000 lei, iar unul bun nu dep e te 20.000 lei pe lun . Am putea spune, referitor la
304
valoarea în dolari a câ tigurilor noastre, c celebra cortin de fier care ne desp r ea a fost
schimbat cu cortina de dolari. Înainte de revolu ie aveam bani pentru c l torii, dar nu ob ineam
pa apoarte, acum to i avem pa apoarte, dar nu avem bani s cump r m bilete.
Un program de schimburi i proiecte comune este ceea ce este imperios necesar pentru a
crea o circula ie permanent de valori culturale între rile noastre. Funda ii, centre culturale,
schimburi de tineri arti ti i tehnicieni din institu ii de cultur , un teatru englez-român,
organizarea unui real turism cultural, în ambele sensuri, coproduc ii în toate domeniile culturale,
scutiri de impozite pentru mecenatul cultural interna ional, preluarea prin sponsorizare a câte
unei institu ii culturale de excep ie, organizarea de turnee, înfr iri de ora e care s - i propun
schimburi culturale i sportive permanente, investi ii în produc ii artistice ar fi o parte din
solu iile care ar putea apropia definitiv culturile noastre.
Exist un mare interes în România fa de cultura britanic , de limb englez , în special
în genera ia tân r . În acela i timp, îns , via a spiritual a Marii Britanii nu se poate îmbog i
f r influen a culturilor rilor din afara ei. Este o serioas motiva ie ca s po i investi ce ai mai
bun în minte i mai pre ios în buzunar.
Discursul a fost prezentat în Camera Comunelor mar i, 18 februarie 1992, la invita ia
Partidului Laburist i a d-lui Mark Fisher, ministrul Artelor i Informa iilor. Ion Caramitru a fost
invitat împreun cu Umberto Eco i Günter Grass.
305
Vaclav HAVEL, Godot nu va veni, pentru c el nu exist , în
Revista “22”, an III, nr. 49 (1992, p. 12, traducere de Vasile Damian),
Discurs de recep ie inut la Academia de tiin e Morale i Politice, Institut de France, cu prilejul
primirii ca membru asociat str in, la 27 octombrie 1992
Vin dintr-o ar ce a tr it mul i ani în a teptarea libert ii sale. S -mi fie permis a adar s
profit de aceast ocazie pentru a prezenta o scurt reflexie despre fenomenul a tept rii.
Exist mai multe feluri de a a tepta.
„A teptându-l pe Godot”, ca întruchipare a desc rc rii sau a salutului universal, se
situeaz la una dintre extremit ile paletei foarte largi ce acoper diversele forme de a teptare.
Pentru mul i dintre noi, cei ce tr iam în spa iul comunist, a teptarea era des resim it dac nu ca
o stare permanent , în orice caz, destul de aproape de aceast pozi ie-limit . Încercui i, cuprin i
i coloniza i din interior de sistemul totalitar, indivizii î i pierduser orice speran în g sirea
vreunei ie iri, î i pierduser voin a de a ac iona i chiar sentimentul c ar putea ac iona. Pe scurt,
î i pierduser speran a.
i totu i, ei nu pierduser nevoia speran ei. De altfel, nici nu o puteau pierde, deoarece,
f r speran a, via a se gole te de sensul ei. De aceea, ei îl a teptau pe Godot. Dar Godot – cel
a teptat – nu vine niciodat , pentru simplul motiv c el nu exist . El nu este decât un substitut al
speran ei. Produs al neputin ei noastre, el nu este o speran , ci o iluzie. O bucat de cârp , ea
îns i plin de g uri, servind la peticirea unui suflet sfâ iat. Speran a indivizilor f r speran .
La cealalt extremitate era un alt fel de a teptare: a teptarea sub forma r bd rii. O
a teptare animat de credin a c a rezista spunând adev rul este o chestiune de principiu, c a a
trebuie f cut, f r a calcula dac mâine sau vreodat acest angajament va da roade sau va fi în
zadar. O a teptare înt rit de convingerea c a repeta adev rul are un sens în sine, fie i numai
cel al unei bre e în regnul minciunii generalizate. Apoi, dar numai în al doilea rând, o a teptare
inspirat de convingerea c s mân a va încol i într-o bun zi. Ne tiind nimeni când. Poate pentru
alte genera ii. Aceast atitudine, pe care, simplificând, o vom numi diziden , presupunea i
cultiva r bdarea. Ea ne-a înv at s a tept m. A teptarea sub forma r bd rii. A teptarea ca form
a speran ei i nu ca o expresie a disper rii. Am putea spune c a teptându-l pe Godot este lipsit
de sens, este a te min i pe tine însu i, deci o pierdere de timp. Pe când acest al doilea mod de
a teptare are un sens: el nu mai e o dulce minciun , ci o via amar împlinit în adev r.
A-l a tepta pe Godot reprezint a teptarea înfloririi unui crin pe care, în fapt, nu l-am
s dit niciodat .
S evit m orice fel de neîn elegere: cet enii care tr iau în spa iul comunist nu se
împ r eau în cei ce-l a teptau pe Godot i disiden i. Eram to i, într-o oarecare m sur , când
306
printre cei care-l a teptau pe Godot, când disiden i, unii optând cu prec dere pentru prima
solu ie, iar ceilal i pentru a doua. Aceast experien , a a cum a fost ea, s-ar putea reduce la
constatarea c un tip de a teptare nu valoreaz mai mult decât cel lalt. Reflexia mea nu deriv
dintr-o nevoie ap s toare de a evoca nostalgic trecutul. Ea trebuie s m conduc la descoperirea
a ceea ce aceast experien reprezint pentru prezent i pentru viitor.
Permite i-mi s v vorbesc la persoana întâi. Exersat fiind cu aceast capacitate stoic de
a a tepta, capacitate specific desiden ilor i convins de sensul ei profund în ace ti ultimi trei ani
care s-au scurs de la pa nica revolu ie antitotalitar , m scufundasem într-o ner bdare disperat .
M tortura gândul c transform rile înaintau prea încet, c ara nu avea înc o nou constitu ie
democratic , c cehii i slovacii tot nu ajunseser s se în eleag asupra coexisten ei lor într-un
acela i stat, c nu ne apropriem destul de repede de lumea democratic occidental , c nu eram
capabili s ne asum m cu în elepciune trecutul, c elimin m prea încet resturile vechiului regim
i toat dezolarea lui moral .
Îmi doream cu disperare ca cel pu in unul dintre aceste obiective s fie realizat, pentru ca
munca ce o îndeplineam în fruntea unei ri s ajung la un rezultat vizibil, incontestabil,
tangibil. Îmi era greu s m resemnez cu ideea c politica este un proces f r sfâr it (ca i
Istoria), proces care nu ne permite niciodat s spunem c ceva este terminat, îndeplinit.
Ca i când a fi uitat de tot s a tept: s a tept în singurul fel ce avea vreun sens.
Ast zi, de la distan a, am tot timpul s m regândesc la toate acestea. i încep s în eleg
cum c zusem sub povara acestei forme de ner bdare, oh, cât de nimicitoare, a civiliza iei
tehnocratice moderne, p trunse de ra ionalitatea ei, convinse pe nedrept c lumea este un careu
de rebus în care nu exist decât o unic solu ie corect , a a-zis obiectiv , la problem . O solu ie
c reia îi sunt singurul în m sur a-i decide termenul final.
F r s -mi dau seama, c deam, de facto, sub povara certitudinii perverse c a fi st pânul
absolut al realit ii, st pân ce ar avea o unic voca ie: aceea a des vâr irii acestei realit i dup o
formul dinainte f cut . i cum mie singur îmi revenea alegerea momentului, nu era nici un motiv care
s m împiedice s-o fac îndat . În fine, credeam c timpul îmi apar ine. A fost o imens eroare.
Dac Lumea, Fiin a i Istoria î i au propriile surprize i secrete ce surprind ra iunea modern , în
fapt ra ionalist , este pentru c ele urmeaz de asemenea i o traiectorie sinuoas i subteran ce le este
proprie. A dori suprimarea acestei “sinuozit i” impenetrabile, printr-un baraj infernal, comport multe
riscuri, de la pierderea pânzei freatice i pân la schimb rile tragice ale biosferei.
Gândindu-m la ner bdarea mea politic , sunt nevoit s constat c omul politic de azi i
de mâine, permite i-mi folosirea conceptului de “om politic postmodern”, trebuie s înve e s
a tepte în adev ratul i profundul sens al cuvântului. Nu mai e vorba de a-l a tepta pe Godot.
Aceast a teptare trebuie s traduc un anume respect pentru mi carea i derularea intrinsec a
307
Fiin ei, un respect pentru natura lucrurilor existente i pentru dinamica lor autonom ce rezist la
toate manipul rile violente. Aceast a teptare trebuie s se sprijine pe dorin a de a da oric rui
fenomen libertatea de a- i dezv lui propriul fundament, adev rata sa substan . Comportamentul
omului politic post-modern nu mai trebuie s se manifeste printr-o analiz impersonal , ci printr-
o viziune personal . În loc s se sprijine pe orgoliu, ar trebui s se hr neasc din umilin .
Deosebindu-se astfel de o ma in rie, lumea refuz controlul absolut. Cum, de asemenea, nici
nu poate fi reconstituit de la cap la coad , bazându-ne pe vreun concept tehnic. Utopi tii care cred
astfel termin prin a provoca suferin e oribile. Desprins de sufletul uman (unic prin esen ), ra iunea,
când se instituie ca motor principal al tuturor ac iunilor politice, nu poate duce decât la violen .
Lumea se revolt împotriva ordinii impuse de creier, creier ce pare a fi uitat c nu
reprezint decât o modest parte din aceast arhitectur infinit mai bogat ce se nume te lume.
Cu cât lumea este, cu rigoare i ner bdare, mai constrâns categoriilor ra ionale, cu atât mai mari
sunt exploziile ira ionalit ii cu care ne surprinde.
Da, eu însumi critic sarcastic al tuturor exege ilor orgolio i ai acestei lumi ce este a
noastr , a trebuit s -mi amintesc c nu ajunge s explici lumea, ci trebuie s o i în elegi. Nu
ajunge s -i impui propriile tale cuvinte, trebuie s întinzi i urechea, dând ascultare “polifoniei”
mesajelor adesea contradictorii. Nu-i de ajuns s descrii în termeni tiin ifici mecanismul
lucrurilor i fenomenelor. Trebuie s le i sim i i s le verifici în adâncul sufletului.
Nu trebuie s socotim doar pe calendarul pe care ni l-am fixat pentru a ac iona asupra
lumii. Trebuie onorat i un calendar infinit mai complex, cel pe care lumea ni-l impune i care
este parte integrant a miilor de calendare autonome ce guverneaz o multitudine infinit de
fenomene naturale, istorice i umane.
Godot nu va veni pentru c el nu exist . De altfel, Godot este imposibil de inventat.
Exemplul tip al unui Godot imaginar, cel ce a i sosit (deci, unul fals) i care pretindea c ne va
salva, dar care n-a f cut decât s distrug i s decimeze. El a fost comunismul.
Am constatat cu groaz c ner bdarea mea cu privire la restabilirea democra iei avea
ceva comunist în ea. Sau, mai general, ceva ra ionalist. Am dorit s fac Istoria s avanseze la fel
cum un copil trage de o plant pentru a o face s creasc mai repede. O plant nu poate fi
p c lit , cum, de altfel, nici Istoria nu poate fi p c lit . Dar planta poate fi udat . Cu r bdare. Zi
de zi. Cu umilin , dar i cu dragoste.
Dac oamenii politici i cet enii ar înv a s a tepte în adev ratul sens al cuvântului,
manifestându- i astfel respectul pentru ordinea intrinsec a lucrurilor i a insondabilelor lor profunzimi,
dac ar în elege c orice lucru pe lumea asta dispune de timpul s u, c cel mai de pre este timpul, mai
presus decât ceea ce a teptau ei de la Lume i de la Istorie, c tiu ce a teapt Lumea i Istoria la rândul
lor de la ei, atunci umanitatea nu poate sfâr i chiar a a de r u cum ne imaginam câteodat .
308
Vin dintr-o ar plin de ner bd tori. Ei sunt atât de ner bd tori poate pentru c l-au
a teptat atât pe Godot i c , în sfâr it, au senza ia c a sosit. Este o eroare la fel de monumental
ca aceea a a tept rii. Godot n-a sosit. i e foarte bine a a, deoarece dac un Godot ar fi sosit, el
n-ar fi putut s fie decât cel imaginar, Godot-ul comunist. Numai c ceea ce trebuia s se coac
s-a copt. Poate c acest fruct s-ar fi copt mai repede dac am fi tiut s -l ud m mai bine. Nu
avem acum decât o singur misiune: transformarea fructelor acestei recolte în semin e noi, iar pe
acestea din urm s le sem n m i s le ud m cu r bdare.
Nu exist nici un motiv de îngrijorare atât timp cât sem natul i udatul sunt bine f cute.
Ajunge s în elegem c a teptarea noastr nu este lipsit de sens, pentru c ea este generat de
speran i nu de disperare, de credin i nu de dezn dejde, de umilin în fa a timpului acestei
lumi i nu de team . O a teptare nu plictisit , ci tensionat . O astfel de a teptare este mai mult
decât o simpl a teptare. Este via , via ca participare în bucurie la miracolul Fiin ei.
309
Vaclav HAVEL, Discurs la Parlamentul Europei (16 februarie 2000), în
OPERA CALICILOR (CARUSELUL), Ed. Unitext, Bucure ti, 2000, p. 81-90
Problema de a ti dac sufletul europenilor este p truns, în afar de con tiin a sau
sentimentul apartenen ei na ionale, i de un sim al europenismului revine azi foarte des în
discu ie. Altfel spus, europenii se simt ei în mod real europeni sau este vorba, mai degrab ,
despre o idee abstract , despre o construc ie teoretic menit s exalte un element geografic
pentru a construi o stare de spirit? Aceast întrebare este suscitat , între altele, de dezbaterea în
leg tur cu partea de suveranitate pe care statele na ionale pot s o transfere organismelor
comune ale Uniunii Europene. Unii sus in c dac apartenen a na ional clar recunoscut ar fi
prea repede respins de o apartenen european slab resim it , perceput chiar ca o himer , asta
ar putea lua o turnur nedorit .
A adar, ce ar fi acest europenism?
Dac m întreb pe mine însumi cât de european m simt, ce oare m leag de Europa,
sunt de la început marcat de o u oar surpriz : abia acum îmi pun aceast problem , sub
presiunea unor subiecte i datorii politice de actualitate. De ce nu mi-am pus-o de mai mult timp,
de pe vremea când începusem s percep lumea i s reflectez asupra ei i asupra mea însumi?
Consideram apartenen a mea la Europa ca pe un element pur extrinsec, pu in important, element
care nu trebuia s fie obiect de fr mânt ri, de preocup ri în plus? Sau poate, din contr ,
consideram europenismul meu ca pe un lucru venind de la sine, care nu necesita nici o întrebare,
nici un studiu, nici o aprofundare?
Mai probabil este a doua eventualitate: toate de care m sim eam legat erau atât de firesc
europene, încât nu mi-a trecut vreodat prin minte s le consider altfel. Pur i simplu, nu mi se
p rea util s le clarific în vreun fel i, în general, s -mi asociez gândirea cu numele unui
continent oarecare. Mai precis: am sentimentul c în tinere ea mea m sim eam chiar pu in
ridicol s declar sau s scriu c sunt european, c simt i gândesc în mod european, c m simt
chemat în vreun fel anume de Europa. Mi s-ar fi p rut extrem de patetic i de înfumurat; ar fi
fost o versiune, chiar mai orgolioas , a acelui patriotism care m-a jenat totdeauna la patrio ii
na ionali.
Altfel spus: eram european într-un mod atât de evident i de firesc, încât nu m gândeam
la aceasta. i, f r îndoial , a a se întâmpl cu majoritatea europenilor: ei sunt profund europeni,
dar nu- i dau seama de asta, nu se caracterizeaz astfel, iar în sondajele de opinie public ei sunt
pu in mira i c trebuie s - i reclame cu glas tare europenismul lor.
Europenismul reflexiv nu pare s aib mare tradi ie în Europa.
310
Nu consider asta un element pozitiv i constat cu satisfac ie c europenismul nostru
începe azi s se iveasc din marea imens a conceptelor „de la sine în elese”. Punându-ne
întreb ri despre acest subiect, reflectând la el i încercând s -i denumim natura, noi contribuim
esen ial la a ne în elege pe noi în ine. E foarte important într-o lume multicolor i multipolar
ca aceasta în care tr im, în care putin a de a ne în elege identitatea este prima condi ie a unei
bune convie uiri cu alte identit i. De altfel, dac Europa a fost pân acum atât de pu in
preocupat de propria identitate, este f r îndoial mai ales pentru c ea se considera pe nedrept
lumea întreag sau cel pu in ceva superior fa de restul lumii, pentru c ea nu sim ea nevoia s
se defineasc raportându-se la ceilal i. Cu consecin e nepl cute, desigur, la nivelul
comportamentului practic.
A reflecta asupra europenismului înseamn a te întreba ce ansamblu de valori, de idealuri
sau de principii evoc no iunea de Europa, ba chiar ce este caracteristic pentru Europa. i înc
mai mult. Ar mai însemna, plecând de la esen a îns i a no iunii, s se examineze în mod critic
acest ansamblu. i, astfel, s-ar constata imediat cât de numeroase tradi ii, valori sau principii
europene sunt caracterizate de o mare ambiguitate i cât de multe dintre ele pot s ne duc în
infern dac sunt exagerate, exploatate sau abuzate.
Dac Europa intr într-o er de auto-reflec ie, înseamn c ea dore te s se defineasc
fa de ceilal i, dar i c încearc s g seasc în ea îns i ceea ce este bun, ceea ce-i dovede te
aptitudinile, ceea ce este de viitor.
Când, acum ase ani, am avut onoarea s m adresez pentru prima oar acestei adun ri
parlamentare, am evocat nevoia de a se înt ri dimensiunea spiritual , importan a valorilor
integr rii europene i mi-am exprimat temerile în fa a faptului c sensul spiritual, istoric, politic
i de civiliza ie al construc iei europene ar putea s fie periculos ocultate de probleme de ordin
tehnic, economic, financiar sau administrativ, riscând prin urmare s tulbure complet publicul.
Atunci, propunerea mea suna pu in provocator i ar fi fost posibil s m fac de râs în Parlamentul
european. Nu s-a întâmplat a a ceva, dar azi constat cu satisfac ie c acele cuvinte nu mai au
deloc caracterul provocator de atunci.
Or, evolu ia dramatic pe care Europa a cunoscut-o în zece ani, dup c derea cortinei de
fier, necesitatea mereu mai evident de a l rgi Uniunea European , integrarea economic din ce
în ce mai rapid în func ie de panoplia noilor amenin ri n scute de perioada actual , sunt tot
atâtea elemente care au obligat Uniunea European s se deschid , în vederea unei noi reflec ii,
mai intense, asupra sa, spre a se defini i a c uta noi valori care s o unifice i s confere sens
existen ei sale.
311
Se emite uneori ideea c aceast c utare se întâmpl prea târziu, c integrarea cultural i
politic , reflec ia despre sine, ar fi trebuit s fie precedate de integrarea economic , altfel spus, c
s-a început cu sfâr itul.
Nu cred c asta-i o judecat corect . Dup al doilea r zboi mondial, Europa occidental
democrat se confrunt cu urm rile ororilor a dou r zboaie mondiale i cu pericolul expansiunii
totalitar comuniste. La acea vreme, era aproape superfluu s vorbe ti despre protejarea valorilor.
Ele s reau în ochi. Trebuia, dimpotriv , unirea, ca s zic a a, tehnic a Occidentului, i asta cât
mai rapid, pentru a împiedica o eventual apari ie, ba chiar proliferarea unei dictaturi, dar i
redeschiderea vechilor conflicte na ionale.
F r îndoial , cam a a e i cu propriul meu sentiment europenist: cum, de-a lungul anilor,
chiar al deceniilor, el îmi p rea atât de firesc, nu mi-a trecut prin gând s mi-l reclam în mod
explicit. Pentru Europa occidental , tot ceea ce trebuia s protejeze era atât de evident, încât nu
sim ea nevoia urgent de a-l defini, a-l analiza, a-l aprofunda sau a-l traduce în diverse fapte
politice i institu ionale. i astfel, la fel ca i mine, care abia de curând am fost curios s m
întreb dac m simt european i s reflectez la ce înseamn aceasta, i Europa democratic în
construc ie a fost, desigur, for at de evenimentele istorice ale ultimului deceniu s provoace o
reflec ie aprofundat chiar asupra fundamentului unific rii i a obiectivelor sale.
Marile valori europene – a a cum le-a format istoria evenimentelor spirituale i politice
ale Europei i pe care celelalte p r i ale lumii le-au preluat, m car pe unele dintre ele sunt, a
zice, clare: respectul fa de unicitatea sufletului omenesc, fa de libert ile sale, de drepturile i
de demnitatea sa, principiul solidarit ii, egalitatea în fa a legii i a statului de drept, protec ia
tuturor minorit ilor etnice, institu iile democratice, separarea puterilor legislativ , executiv ,
judec toreasc , pluralismul politic, respectarea propriet ii private i a liberei ini iative,
dezvoltarea societ ii civile. Forma actual a acestor valori reflect , bineîn eles, i numeroase
experien e moderne europene, între care faptul c acest continent devine o intersec ie
multicultural de prim ordin.
Permite i-mi s m opresc, din ra iuni pe care le voi explica, asupra uneia dintre aceste
valori fundamentale. Este vorba despre societatea civil .
În lumea occidental , adic euro-american , de azi, o societate civil bogat structurat ,
deschis i descentralizat , bazat pe încrederea în independen a suveran a cet enilor ei i a
multelor lor asocia ii, constituie baza statului democratic i garan ia stabilit ii sale politice.
Dac , peste pu in timp, Uniunea European trebuie s - i deschid por ile noilor
democra ii, ceea ce pentru ea asta este, dup mine, de un interes vital, este foarte important, dac
nu capital, ca ea s ajute la reconstruirea i la dezvoltarea societ ii civile în aceste ri. Nu este
întâmpl tor c dictatura comunist , imediat dup ce a preluat puterea, s-a gr bit s distrug
312
violent fina re ea a societ ii civile, sfâr ind prin a o lichida. Ea tia foarte bine c nu ar putea
niciodat controla în mod real popula ia atâta timp cât diferitele structuri ale societ ii civile ar fi
continuat s func ioneze. Ceea ce a mai r mas din societatea civil autentic a tr it i s-a
dezvoltat în rezisten a direct sau indirect . În aceste locuri, valorile europene au supravie uit,
deci, nu datorit sistemului politic, ci împotriva acestuia.
Autostructurarea societ ii nu poate fi, desigur, ordonat de sus. Dar se pot crea
circumstan e, condi ii favorabile dezvolt rii ei.
În acest sens, ajutorarea noilor democra ii ar trebui s se înscrie într-un cadru mai larg:
aprofundarea i ranforsarea durabil a societ ii civile la nivel paneuropean.
Cu cât mai variate, mai diferen iate i mai legate vor fi diferitele structuri civile europene,
cu atât mai bine vor fi preg tite noile democra ii s adere la Europa, impunându-se mai rapid i
pentru ele principiul încrederii în cet ean i cel al subsidiarit ii, permi ând înt rirea stabilit ii
lor. Dar asta nu e tot: fundamentul Uniunii Europene în calitatea sa de comunitate suprastatal va
fi i mai mult înt rit.
Concret, asta impune, între altele i înainte de orice, ca anumite sarcini ale solidarit ii
sociale s fie transferate consiliilor locale i organiza iilor cu scop nelucrativ sau de drept public.
Cu cât mai jos va fi nivelul redistribuirii resurselor, cu cât va fi aceast repartizare just mai
transparent , mai economic , cu atât mai bine vor fi acoperite nevoile cele mai variate ale
societ ii, greu de conturat de la centru, cu atât mai autentic va fi solidaritatea social pentru c
va fi mai distinct legat de persoane concrete sau de asocia iile lor. Aceast autentic solidaritate
a cet enilor, a grupurilor sociale, constituie, deci, cea mai bun grani pentru acea solidaritate
ce poate fi distribuit altfel decât de o entitate unic , anume Statul. Iar într-o entitate suprastatal
atât de mare ca Uniunea European , ce trebuie s func ioneze ca un instrument al solidarit ii,
fundamentul civic trebuie s fie realmente i mai solid, i mai variat. Viabilitatea Uniunii
Europene depinde, deci, între altele, i poate mai ales, de felul în care cet enii s i vor adopta
spiritul apartenen ei civice europene.
O sensibilitate accentuat fa de simptomele sau manifest rile de egoism na ional, fa
de xenofobie i intoleran rasial ar trebui, evident, s fac parte din acest nou sentiment al
apartenen ei europene. Politica de aplanare care a permis, la München, o capitulare în fa a r ului
constituie unul dintre cele mai amare capitole ale istoriei europene moderne. Experien a asta
îndeamn la vigilen . R ul trebuie comb tut chiar din germene i pentru asta nu e nevoie de
guverne. Atitudinea guvernelor trebuie s rezulte din aceea a cet enilor.
Grija fa de securitate este o alt expresie a solidarit ii sociale. Ea revine Statului sau
unui grup suprana ional. Uniunea European a început s lucreze intens pentru noua sa politic
313
de securitate. O politic ce va trebui s se impun prin capacitatea de a lua rapid decizii i a le
transforma, la fel de rapid, în fapte. Asta mi se pare extrem de important. E clipa cea mare. Cred
c experien a recent din Iugoslavia spune mult despre acest subiect. Dup p rerea mea,
interven ia NATO a fost o demonstra ie clar pentru mai multe lucruri.
Mai întâi: respectul pentru via , pentru demnitatea uman , ca i preocuparea pentru
securitatea european pot s impun , dac e cazul, necesitatea unei interven ii în afara grani elor
Ununii Europene. Cu cât mai viguros este mandatul unei astfel de interven ii, cu cât mai bun va
fi ea, evident. Dar, din nefericire, poate exista i o situa ie în care ar lipsi mandatul ONU, de i
interven ia ar fi în interesul mai multor persoane, al întregii Europe i al civiliza iei umane în
ansamblul ei. Nu sunt sigur c Europa a fost preg tit , cum s-a i întâmplat de curând, s fac
front în fa a unei eventualit i atât de funeste. Acum, f r îndoial , ea este, cu mult mai mult, cel
pu in pe plan psihologic. i poate ar trebui s profite rapid de asta i s - i fac o miz din punct
de vedere material sau tehnic.
În al doilea rând: trebuie depuse eforturi mai mari în domeniul preven iei securitare. În
Kosovo i în Serbia, ca i în Bosnia-Her egovina i în alte regiuni ale fostei Iugoslavii, zeci de
mii de vie i omene ti i incomensurabile valori materiale ar fi putut fi cru ate dac comunitatea
interna ional ar fi fost capabil s intervin , într-un mod adecvat, mai devreme, mai la începutul
conflictului. În ciuda tuturor apelurilor, din p cate, nu s-au luat m suri de prevenire a ororilor
posibile i iminente. Printre motivele posibile i imaginabile, s cit m considerentele fa de
interesele particulare i materiale din cele mai diverse i lipsa de capacitate a echipelor
guvernamentale de a- i asuma riscuri fa de o cauz dreapt i de interes general.
În al treilea rând: în aceast împrejurare, Statele Unite au jucat rolul decisiv i este foarte
probabil ca, f r energia lor, comunitatea interna ional , ne tiind ce s fac , s fi asistat chiar i
ast zi la ororile care au dus la interven ia din Kosovo. Dar Europa nu ar trebui s se predea
oricum Statelor Unite, mai ales când este vorba despre o problem european . Ea trebuie s fie
capabil s ajung singur la o solu ie i s rezolve ea îns i situa ia. În lumea de azi, când mici
entit i se unesc legitim în comunit i interna ionale sau suprana ionale, este imposibil ca
Uniunea European s se poat impune ca parte respectabil a ordinii mondiale f r ap rarea
drepturilor omului, atât pe propriul ei teritoriu, dar i în acela din raza sa de ac iune. Adic , în
acel spa iu care, într-o zi, îi va apar ine.
Tocmai am spus c eu consider l rgirea Uniunii Europene un interes vital pentru ea.
Permite i-mi s reiau i s relev aceast convingere.
E vorba, poate, de experien a unui om care a cunoscut timp de patruzeci de ani asuprirea
comunist , precedat de o domina ie nazist , sau, poate, de experien a specific unui locuitor
dintr-o ar situat chiar în centrul Europei devenit, de-a lungul secolelor, r scrucea diverselor
314
curente spirituale i interese geopolitice europene, adic locul de na tere al oric rei confrunt ri
europene. De aici îmi vine ferma convingere c Europa este singura entitate politic a c rei
securitate este indivizibil . Ideea existen ei a dou Europe tr ind una lâng alta, adic a unei
Europe democratice, stabile, prospere i pe calea integr rii, i a unei alte Europe mai pu in
democratic , mai pu in stabil i mai pu in prosper , este, dup p rerea mea complet fals . Ea
seam n cu ideea posibilei existen e a unei camere în care o jum tate este inundat , iar cealalt
nu. Oricât de diferen iat ar fi ea, Europa este indivizibil i tot ceea ce i se întâmpl grav va
avea consecin e i sl biciuni asupra întregului ei teritoriu.
În calitatea ei de entitate politic unic , Europa are azi o ans pe care n-a avut-o
niciodat în istoria ei zbuciumat : aceea de a se organiza într-un mod echitabil, pacific, dup
principiul egalit ii i cooper rii cu to i. Nu atât actele de violen comise cu premeditare de
c tre cei puternici fa de cei mai pu in puternici, cât mai ales în elegerea i consensul general,
oricât de anoste ar fi ele, ar trebui s constituie marele principiu al construc iei stabilit ii în
Europa mileniului viitor. În acest context, no iunea de Europa înseamn pentru mine continentul
în ansamblul s u.
tim cu to ii c procesul de l rgire al Uniunii Europene trebuie s fie înso it, pas cu pas,
de o reform continu , foarte perseverent , a institu iilor sale. Conferin a interguvernarmental
va aduce, sunt convins, propuneri realiste care vor face ca Uniunea European s avanseze într-o
bun direc ie. Totodat , nu cred c schimb rile institu ionale din interiorul UE se pot opri aici.
Dimpotriv : dup mine, acesta este doar începutul unui proces foarte lung care va dura, probabil,
decenii. El trebuie s fie marcat mai ales de grija de a accelera, de a simplifica luarea unei decizii
în cadrul UE i de a o face cât mai transparent .
Permite i-mi s mai men ionez înc dou puncte concrete, evocate deja de mai multe ori,
care, zic eu, ar putea contribui într-un viitor nu prea îndep rtat, la realizarea obiectivelor despre
care am vorbit.
În primul rând cred c UE ar trebui s adopte, mai devreme sau mai târziu, o constitu ie
concis , clar i în eleas de to i, constitu ie pe care to i copiii Europei ar putea s-o înve e la
coal f r nici o problem . Aceast constitu ie ar cuprinde, cum se obi nuie te, dou p r i.
Prima ar formula drepturile i datoriile fundamentale ale cet enilor i ale Statelor europene,
valorile fundamentale pe care se bazeaz Europa unit , sensul i voca ia construc iei europene. A
doua ar descrie principalele institu ii ale Uniunii Europene, competen ele lor esen iale i rela iile
lor mutuale. Existen a unei astfel de legi fundamentale n-ar genera automat o transformare
radical a actualei uniuni de State într-un mare super-Stat federal, care îi obsedeaz atâta pe
eurosceptici, ci ar însemna, mai ales, c locuitorii unei Europe în formare ar putea s - i fac o
315
idee mai clar despre ce este Uniunea European . A a ar putea s-o în eleag mai bine i s se
identifice cu ea.
Unul dintre subiectele importante, deseori i pe drept evocat în leg tur cu reformele
institu ionale ale Uniunii, este problema de a ti cum s faci ca micile ri membre ale Uniunii s
aib certitudinea c n-or s fie puse în minoritate de cele mari, dar i c m rimea diferit a
statelor va fi corect luat în calcul. În acest sens, cred c una dintre posibilit i ar fi crearea unei a
doua camere a Parlamentului european. Votul n-ar fi, desigur, direct, ci diversele parlamente i-
ar delega aici reprezentan i, s zicem câte trei pentru fiecare ar . A a încât, în timp ce prima
camer , adic Adunarea parlamentar actual , ar reflecta m rimea statelor membre, a doua ar
garanta egalitatea lor: toate statele membre ar avea aici acela i num r de reprezentan i. În situa ia
aceasta, Comisia, de exemplu, n-ar mai fi compus dup apartenen a na ional , iar parlamentele
na ionale ar putea s fie implicate într-un mod mult mai opera ional.
Oricare ar fi evolu ia sau rezultatul reformei institu ionale sau al reformei evocate, un
lucru cred c este clar: un dezacord sau lipsa unui consens în ceea ce prive te treburile
institu ionale nu trebuie sa frâneze l rgirea UE. Dac ar fi altfel, o prea mare întârziere a
deschiderii europene ar risca s antreneze consecin e infinit mai periculoase decât eventuala
nefinalizare a reformei institu ionale.
Doamnelor i Domnilor,
N scut pe p mânt european, civiliza ia tehnic ce cuprinde azi întreaga noastr planet
este considerabil influen at de elemente ale civiliza iei euroamericane.
Europa este, deci, responsabil în mod special de stadiul acestei civiliza ii. Totodat ,
aceast responsabilitate nu trebuie s mai îng duie vreodat exportarea violent a propriilor
valori, idei sau bunuri spre restul lumii. Ba chiar, Europa ar trebui s înceap cu ea îns i, dând
exemplul pe care ceilal i pot, dar nu sunt obliga i s -l urmeze.
Întreaga concep ie modern despre via a ca o cre tere i un progres material continuu,
bazate pe convingerea omului c este st pânul universului, constituie fa a ascuns , regretabil a
tradi iei spirituale europene. Aceast concep ie despre via configureaz i caracterul
amenin tor al civiliza iei actuale. Cine altcineva decât aceast parte a lumii care a pornit marea
mi care în acest sens, adic pr bu irea liber a civiliza iei ei, ar trebui s se opun viguros
acestor amenin ri?
Cred c la întâlnirea dintre veacuri Europa are datoria s genereze o reflec ie hot rât
asupra ambiguit ii contribu iei sale în lume, s în eleag c noi nu numai c am înv at lumea
drepturile omului, dar c i-am ar tat i Holocaustul, nu numai c am influen at-o, spiritual, s - i
realizeze revolu ia industrial i apoi pe aceea a informa iei, dar c am i îndr znit s -i
316
desfigur m natura, în numele multiplic rii bog iilor materiale, s -i jefuim resursele i s -i
polu m atmosfera. Adic , s în eleag c , desigur, noi am deschis calea spre marea dezvoltare a
tiin ei i tehnicii, dar c am f cut asta cu un pre mult prea mare: acela de a fi izgonit definitiv
un joc al experien elor umane atât de importante i de complexe care s-au format de-a lungul a
multor milenii.
Europa trebuie s înceap cu ea îns i. Poate s fac economii, s impun priva iuni, s
respecte - în acord cu cele mai bune tradi ii ale sale - ordinea superioar cosmic ca pe ceva ce
ne dep e te i, de asemenea, s respecte ordinea moral ca o consecin a acesteia. Umilin a,
bun voin a, gentile ea, respectul fa de ceea ce nu în elegem, sentimentul profund al solidarit ii
cu ceilal i, respectul oric rei alterit i, voin a de a face sacrificii sau fapte bune pe care doar
eternitatea le va putea recompensa, eternitate ce ne urm re te, t cut , dincolo de con tiin a
noastr , - iat atâtea valori care ar putea i ar trebui s fie programul construc iei europene.
Europa are pe con tiin , par ial sau total, evenimentele cele mai oribile ale secolului XX:
cele dou r zboaie mondiale, fascismul i sistemul totalitar comunist.
În cursul ultimului secol, Europa a cunoscut trei evenimente pozitive, chiar dac ele nu
sunt exclusiv meritul s u: sfâr itul domina iei coloniale în lume, c derea cortinei de fier i
începutul construc iei europene. A patra mare datorie care se a teapt a fi îndeplinit de Europa
este, dup p rerea mea, s încerce s arate prin propria sa existen c este posibil blocarea
(anihilarea) marelui pericol pe care l-a adus asupra acestei lumi civiliza ia ei plin de
contradic ii.
A fi fericit dac ara din care vin ar putea s participe la toate astea ca un partener cu
drepturi egale.
V mul umesc pentru aten ie.