Download - Lucrarea duhovnicească a Cuviosului Neofit
25.1.2014 Lucrarea duhovnicească a Cuviosului Neofit. Cuviosul Neofit ca părinte duhovnicesc | PEMPTOUSIA
http://www.pemptousia.ro/2014/01/lucrarea-duhovniceasca-a-cuviosului-neofit-cuviosul-neofit-ca-parinte-duhovnicesc/ 1/7
Lucrarea duhovnicească a Cuviosului Neofit. Cuviosul Neofit ca părinte duhovnicesc24 January 2014Religie / Hagiologie Părintele Iosíf Vatopedinul (+2009) Părintele Iosif Vatopedinul
Sfântul Neofit Zăvorâtul, pictură de Charalambos Epaminonda, Cipru
”Eu vă spun acestea cerând de la Domnul pentru voi să aveți parte de cinstirea Lui, căci mă gândesc la acea
cinstire și milostivire și la acel folos, mă gândesc la mântuirea voastră, la propășirea voastră, la întoarcerea
fiecăruia dintre voi către El, la pocăința fiecăruia, la îndreptarea fiecăruia și la ferirea voastră de orice rău.Aceasta îmi este și mie spre cinstire și bucurie și câștig nesecat, dacă văd și aud despre voi că, deopotrivă mici șimari, căutați calea mântuirii și vă nevoiți, ca să vă mântuiți”. Aceste cuvinte ale Cuviosului Părintelui nostru
reprezintă o scurtă expresie a dragostei sale de aproapele, o mică mărturie a împlinirii celei de-a doua porunci.
Orice prieten al lui Dumnezeu, în toate cele trei perioade ale Bisericii – a Tradiției, a Legii și a Harului – crede șise mișcă sub înrâurirea și în duhul acestor două porunci mai ales. Porunca dragostei de Dumnezeu și de
aproapele. Mărturisirea aceasta este de netăgăduit și sigură, de vreme ce orice formă de evlavie în întreaga
istorie a umanității se sprijină ”pe aceste două porunci”. Însă modul lor de împlinire diferă în funcție de epoci, de
circumstanțe, de persoane și de lucruri, și astfel vedem diversitatea felurilor de viață și ale cuvintelor Sfinților în
istoria Bisericii noastre.
În manifestarea practică a dragostei lor față de Dumnezeu, iubitorii de Dumnezeu nu recurg la aceleași moduri,
deși scopul și intenția totdeauna sunt aceleași. ”Nu ne va ajunge timpul povestind” căile practice prin care
împlineau iubitorii de Dumnezeu dragostea lor pentru Dumnezeu. Fiecare dintre iubitorii de Dumnezeu, fie de unul
singur, fie împreună cu alții, în obște, încercau după cuvântul lui Pavel să aibă ca ”viață pe Hristos și moartea un
câștig” (Filipeni 1:21) și astfel ”nu mai sunteți ai voștri”. În această nevoință cu multe chipuri și multe aspecte, în
care se nevoiau fie în societate, ca unii care doar ”se folosesc de lumea aceasta” (I Corinteni 7:31), fie în afara
25.1.2014 Lucrarea duhovnicească a Cuviosului Neofit. Cuviosul Neofit ca părinte duhovnicesc | PEMPTOUSIA
http://www.pemptousia.ro/2014/01/lucrarea-duhovniceasca-a-cuviosului-neofit-cuviosul-neofit-ca-parinte-duhovnicesc/ 2/7
celor ale trupului și ale lumii, ”rătăcind prin pustii și prin munți și prin peșteri și prin crăpăturile pământului” (Evrei
11:38), un singur țel aveau, ”să fie plăcuți lui Dumnezeu”. Și, cu adevărat, ”nu au obosit să Îi urmeze și zilele
omului nu le-au dorit” (Ieremia 17:16, Septuaginta). Diversitatea în practica formelor de viață a lor nu erau un
scop în sine, ci expresia dorului și dragostei lor dumnezeiești, pentru care au jertfit totul, ”încă și înseși sufletele
lor”. Răspunzând plenar la chemarea de către doritul Dumnezeu, din toată inima și din tot sufletul și din tot
cugetul și puterea, jertfeau orice găseau vrednic de Dumnezeu și nobil și folositor spre a-I plăcea Lui. În feluriteleîmpotriviri, prin care răul cel înțelegător îi lupta prin multele lui feluri de uneltiri, ei nu se îndoiau, nici nu se
împuținau la suflet, ”ca să nu fie slujirea lor defăimată, ci în toate înfățișându-se pe ei înșiși ca slujitori ai lui
Dumnezeu” (II Corinteni 6:3-4). Dacă împotrivirea se îndârjea, încât să ceară încă și viața aceasta, îi găsea
binevoitori ca unii care nu se temeau de ”cei ce ucid trupul” (Mt 10:28, Lc 12:4) și astfel se dădea acestor
iubitori de Dumnezeu, ”în ceasul acela, ce trebuie să facă sau să spună”. Avântul acesta al întregii dragoste a
Drepților către Dumnezeu se întoarce înapoi ca reflectare și îl îmbrățișează pe om, pe ”aproapele”. Cu
îndreptățire, așadar, reflectarea primei porunci, ”să iubești pe Domnul Dumnezeul tău”, urmarea și rezultatul ei
este: ”și pe aproapele tău ca pe tine însuți”. Este de nebiruit, în întreaga istorie, dragostea Drepților față de
semenii lor și în viețile lor sunt nenumărate pildele de jertfă de sine ”pentru viața și mântuirea lumii”. Au învățat de
la Arhetipul și Începătorul mântuirii lor ca ”nimeni să nu caute pe ale sale, ci fiecare pe ale aproapelui” (I
Corinteni 10:24) și, încă mai mult, ”datori suntem să ne punem sufletele pentru frați” (I Ioan 3:16).
25.1.2014 Lucrarea duhovnicească a Cuviosului Neofit. Cuviosul Neofit ca părinte duhovnicesc | PEMPTOUSIA
http://www.pemptousia.ro/2014/01/lucrarea-duhovniceasca-a-cuviosului-neofit-cuviosul-neofit-ca-parinte-duhovnicesc/ 3/7
Cuviosul Neofit, pictură de Haralambos Epaminonda, 2004
Uneori se făceau ca unii din altă lume, mai ales la început, când străbăteau prima treaptă a pocăinței. Cu multă
înțelepciune, tăind pricinile care provoacă răutatea și păcătoșenia și din care vine și înrobirea, au trecut, cu harullui Dumnezeu, prin curățire și au urcat la libertate, de unde, treptat, au înaintat și către dumnezeiasca luminare și
25.1.2014 Lucrarea duhovnicească a Cuviosului Neofit. Cuviosul Neofit ca părinte duhovnicesc | PEMPTOUSIA
http://www.pemptousia.ro/2014/01/lucrarea-duhovniceasca-a-cuviosului-neofit-cuviosul-neofit-ca-parinte-duhovnicesc/ 4/7
desăvârșire, care este partea fiilor lui Dumnezeu. Acolo aflându-se, de trei ori fericiții prieteni și ucenici ai lui
Hristos, au dat, întrebați fiind, răspunsul desăvârșit: ”Da, Doamne, știi că te iubesc” și au primit înștiințarea-
poruncă: ”pașteți oile mele”. Devenind ei înșiși curați, s-au întors cu vrednicie să îl curețe pe aproapele. Devenind”învățați de Dumnezeu”, și-au asumat desăvârșita misiune și au împlinit întru toate ultima poruncă a Domnului
nostru: ”Mergând învățați toate neamurile”. Primind în chip tainic lucrarea limbilor de foc ale Cincizecimii, s-au
făcut, după dumnezeiescul Apostol, ”tuturor toate… ca în orice chip să mântuiască pe unii” (I Corinteni 9:22) și
și-au asumat crucea umanității suferind durerilor lui Hristos în ei înșiși.
Canonul acesta al dragostei și solidarității față de aproapele l-au aplicat în literă nu doar oamenii lui Dumnezeu
care viețuiau în societate, ci și cei care nu ies în lume, cei retrași și izolați de lume, prin mijlocul și modul, desigur,
pe care li-l permitea poziția și chipul viețuirii lor. Nenumărate pilde întâlnim în istoria Bisericii noastre, vedem cus-au înrolat în slujirea Bisericii oameni duhovnicești, care răstimpuri îndelungate s-au retras din lume și au lucrat
în pocăință dobândirea harului și a sfințirii și apoi, fiind chemați de Biserică la vremea potrivită s-au reîntors în
lume ca păstori și călăuzitori și prin orice jertfă de sine au pecetluit slujirea lor prin bună mărturisire. Cei mai mulțidintre aceștia au fost cinstiți oficial de către Biserică, ”Dumnezeu fiind martorul” sfințeniei și duhovniciei lor, ”fiind
adeveriți prin semnele și minunile care le-au urmat”, arătându-se ca unii care drept ”au săvârșit calea și credința
au ținut”, învrednicindu-se și de ”cununa dreptății”.
Dar și prietenii lui Dumnezeu care s-au întors către lucrări sociale nu au fost întru nimic lipsiți de lucrarea
dragostei, după cum îi defăimează aceia care nu au cunoștința lucrurilor. Să mi se îngăduie o mică abatere spre a
înțelege aceasta.
Domnul ne arată și acest lucru în dumnezeieștile Lui învățături, anume că ”de cel se va lepăda de Mine și Eu mă
voi lepăda de el și oricine va mărturisi pentru Mine și Eu voi mărturisi pentru el”. Pentru moment nu ne vom
ocupa de lepădare, vom vorbi însă puțin despre mărturisire. Mărturisirea, așa cum ni se tâlcuiește, este o noțiune
cuprinzătoare și ajunge la miezul sensului și conținutului creștin. Dacă ”o iotă sau o cirtă” și dacă ”cerul șipământul vor trece, dar cuvintele Domnului nostru nu vor trece” și ”cel ce va strica una din aceste porunci, foarte
mici, foarte mic se va chema”, este vădită din acestea datoria noastră, a tuturor, în împlinirea întregii credințe
creștine și a întregului adevăr creștin. Dacă, așadar, în urma împotrivirilor din partea puterilor întunericului suntemîmpinși la lepădarea vreuneia dintre porunci, a vreunei îndatoriri, se cere de la noi mărturisirea, niciodată
lepădarea. Așadar, nu înseamnă mărturisire constatarea și demonstrarea acestora de către cei puternici
duhovnicești, nu este aceasta realizare a desăvârșirii în făgăduința creștină? Dacă mărturisirea în credința noastră,
fie în dogma triadologică sau în cea hristologică sau în altă dogmă a credinței noastră este cinstită prin Har și deBiserică, mărturisirea deplinătății adevărului creștin și a făgăduinței creștine este de mai mică însemnătate?
Experiența arată, atât în vechime, dar mai ales în veacul nostru, că ceea ce se cere nu este atât amănuntul
însușirilor credinței, cât dovezile practice, prin care se vede dacă într-adevăr cele crezute pot deveni realitate.Dacă, potrivit celor scrise, Iisus Cel de ”ieri” este același și azi și în continuare, dacă credința și revelația creștină
este cu adevărat realizabilă. Dacă așa stau lucrurile, după cum s-a și constatat, de altfel, atunci giganții credinței
noastre, aceștia care au dovedit în practică că întreaga învățătură creștină și lege și făgăduință sunt realitate,atunci, iată, cea mai mare ofrandă și slujire și misiune și pecetluire a misiunii, pentru că pecetluiește făgăduințele
învățăturii și ale predicii că ”adevărate sunt cele ce se adeveresc”. Dacă, într-adevăr, ”mai vrednici de crezare
sunt ochii decât urechile”, atunci dovada dumnezeieștilor făgăduințe prin lucrarea prietenilor lui Dumnezeu este
cea mai însemnată ofrandă în întărirea credinței pliromei cu nume creștin.
Prin această foarte scurtă divagație nu mi-am propus să aduc nimic nou, ci am dat un scurt răspuns la întrebarea
25.1.2014 Lucrarea duhovnicească a Cuviosului Neofit. Cuviosul Neofit ca părinte duhovnicesc | PEMPTOUSIA
http://www.pemptousia.ro/2014/01/lucrarea-duhovniceasca-a-cuviosului-neofit-cuviosul-neofit-ca-parinte-duhovnicesc/ 5/7
”ce oferă cei care viețuiesc însingurați și în afara lumii?”.
25.1.2014 Lucrarea duhovnicească a Cuviosului Neofit. Cuviosul Neofit ca părinte duhovnicesc | PEMPTOUSIA
http://www.pemptousia.ro/2014/01/lucrarea-duhovniceasca-a-cuviosului-neofit-cuviosul-neofit-ca-parinte-duhovnicesc/ 6/7
Sfântul Neofit, frescă din biserica mănăstirii Sfântului Neofit din Pafos, Cipru, 1197
Cuviosul despre care vorbim astăzi era cu adevărat unul, care, după cum aflăm din viața lui, niciodată nu a ieșitdin peștera în care se nevoia și cu toate acestea, ca nimeni altul a îmbrățișat durerea atot-omenească și nevoia
patriei sale mult încercate. Nu suntem în stare, dar nici nu ne propunem să înfățișăm ce a oferit acest cuvios din
ceata Drepților spre desăvârșirea și întărirea semenilor săi, în comparație cu cei care trăiesc și slujesc în
societate. Ceea ce punem înainte celor care doresc să cunoască este cuvântul și puterea prin care ”cei ai luiHristos” ”pe toate le pot”, așa încât și lipsind din lume și fără de mijloacele lumești, într-un fel sau altul ”își poartă
sarcinile unii altora”, se nevoiesc ”să placă aproapelui în cele bune” și, îndeobște, să își jertfească sufletele pentru
frații lor. Iată, așadar, ce anume poate să biruiască lumea nedreptății – ”credința noastră”. Această dragostecătre Dumnezeu și către aproapele, pe care am primit-o ca învățătură, desăvârșește și ridică nedesăvârșirea
omului mai presus de fire, ”ca pe toate să le întărească în harul dumnezeiesc care dă putere” și astfel se
dovedește în practică faptul că ”ceea ce se pare ca slăbiciune a lui Dumnezeu este mai puternic decât tăria
oamenilor” (I Corinteni 1:25).
Ceea ce ne mișcă cel mai mult la preacuviosul nostru părinte este că această ofrandă prea mare, în care cuvântul
”să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți” ”în Hristos Iisus Domnul nostru” l-a împlinit nu ”după basme
meșteșugite” (II Petru 1:16) și astfel cuvintele și predica lui ”nu stăteau în cuvinte de înduplecare ale înțelepciuniiomenești” (I Corinteni 2:4) și era ca ”învățat de Dumnezeu”, care ”scoate din vistieria sa noi și vechi” (Matei
13:52).
Și să nu vă mirați de aceasta, căci ”cei ai lui Hristos”, după ce au primit ”Duhul cel de la Dumnezeu, văd cele deDumnezeu dăruite lor”, pe care le și ”grăim, dar nu în cuvinte învățate din înțelepciunea omenească, ci în cuvinte
învățate de la Duhul Sfânt” (I Corinteni 2:13). Așa cum am spus mai sus, în biografia Sfântului, acesta mare
Părinte nu a avut parte deloc de învățătura cea după lume și acesta este un aspect însemnat, mai ales în ceprivește exprimarea cuvântului său, a acestui mijloc de comunicare socială. Însă nici lipsa învățăturii, nici nivelul lui
social smerit nu l-au împiedicat de la deplinătatea reușitei în dobândirea cea mai înaltă a dumnezeieștilor
făgăduințe. Supunerea deplină a omului față de Dumnezeu și ascultarea reprezintă datoria Sfinților lui Dumnezeu
și a noastră, a tuturor. Imitarea lui Dumnezeu, după dumnezeiescul Pavel, este socotită a fi triumful și țelul
principal al omului. Cu îndreptățire scrie, așadar, că ”celor câți L-au primit, care cred în numele Lui, le-a dat
putere să se facă fii ai lui Dumnezeu” (Ioan 1:12). Iată, așadar, taina măririi mai presus de fire a ”celor ai luiDumnezeu”.
Care este lucrul de mirare în ce-l privește pe cuviosul despre care vorbim, dacă și acesta ”știe carte fără să fi
învățat?” (Ioan 7:15). Cel Care a făgăduit celor ce cred în El că ”râuri de apă vie vor curge din pântecele lui”
(Ioan 7:38), prin dumnezeiescul har ne-a dăruit toate cele de care eram lipsiți prin slăbiciunea noastră, după
cuvântul că ceea ce ”la oameni este socotit nebunie este mai înțelept decât înțelepciunea lor” (I Corinteni 1:25).
Iată, așadar, una dintre însemnatele ofrande către credincioși ale celor care trăiesc izolați și departe de lume. Daraceasta nu este singura lor ofrandă. Îndeletnicindu-se în singurătate cu Singurul Dumnezeu și ”dezbrăcați de omul
cel vechi” ”prin harul lui Dumnezeu” și ”îmbrăcați cu omul cel nou zidit după Dumnezeu”, după asemănarea
Ziditorului, dobândesc ”mintea lui Hristos” și nu numai pe oameni îi judecă, dar și pe îngerii căzuți, după cuvântul
lui Pavel. Devenind ”sarea pământului”, ”intră în cele mai dinăuntru ale catapetesmei, unde Iisus a intrat ca
înainte-mergător al mântuirii noastre” și ”ca niște iconomi ai tainelor lui Dumnezeu” (I Corinteni 4:1), cunosc și
transmit Bisericii noastre luptătoare, după măsură iconomiei celei dumnezeiești, voile și descoperirile
dumnezeiești. Tâlcuiesc adâncimea și lățimea și înălțimea legii duhovnicești, a acestei dumnezeiești ”constituții”,
după care întreaga zidire este chivernisită și cârmuită de Pronia Creatorului. Devin poli de orientare în orizontul
25.1.2014 Lucrarea duhovnicească a Cuviosului Neofit. Cuviosul Neofit ca părinte duhovnicesc | PEMPTOUSIA
http://www.pemptousia.ro/2014/01/lucrarea-duhovniceasca-a-cuviosului-neofit-cuviosul-neofit-ca-parinte-duhovnicesc/ 7/7
13 0 Google +0 0
sumbru al acestei confuzii în care zace lumea și tâlcuiesc în amănunt chipurile războiului nevăzut. Dezvăluiecursele și, îndeobște, adâncurile răutății satanei, devenind îngeri pământești și luminători ai omenirii atât de luptate
de puterile vrăjmașe. Acolo unde nu ajunge glasul lor, ajunge scriitura lor, pilda lor, prin neîncetatele cercetări pe
care le primim din partea lor și încă mai departe ajung Sfinții prin rugăciunea lor neîncetată. Se roagă cu stăruință
și cu durere ”pentru viața și mântuirea lumii”.
Cu adevărat sunt ca niște colaci de salvare în acest ocean fără fund, stâlpi de sprijin între cer și pământ, fac
legătura între distanțe infinite ca niște mijlocitori neobosiți. Și pe Dumnezeu Îl pogoară pe pământ prin milostivirileSale, iar pe oameni îi ridică la cer, dacă aceștia o doresc. După cum în societate, cele de trebuință și de bază,
cum sunt siguranța și progresul și pacea, se afla în mâinile puținor oameni, care administrează și guvernează fără
zgomot și fără ca cei mulți să cunoască lucrările lor, la fel și în cele duhovnicești poziția aceasta o dețin prietenii lui
Dumnezeu, care s-au dăruit deplin dragostei Lui și s-au jertfit Lui în întregime prin ținerea dumnezeieștii lui voi, au
dobândit prietenia cu El și au primit dumnezeieștile făgăduințe.
Așadar, dumnezeieștile făgăduințe, care reprezintă însăși sfințirea, după expresia omenească, la prietenii lui
Dumnezeu sunt pricinuitoare de înnoire și desăvârșire în destinația universală a omului, iar nouă, credincioșilor nise fac învățători și călăuzitori de-a lungul secolelor și sprijinitori și tâlcuitori și mângâietori, prin mijlocirile lor
părintești, prin ajutorul lor primit în chip văzut și duhovnicesc în marea acestei vieții, celei cu multe valuri. Dar și la
sfârșitul vieții se roagă stăruitori Stăpânului iubitor de oameni pentru mântuirea noastră, ca adevărați prieteni și
cunoscători ai Acestuia.
Sursa: Gheronda Iosíf, ”Sfântul Neofit Zăvorâtul”, Editura Sfintei Mari Mănăstiri Vatoped, Sfântul Munte 1998.