Download - lucrare dizertatie CRIZA CONGO
UNIVERSITATEA NAŢIONALĂ DE APĂRARE „CAROL I”DEPARTAMENTUL OPERAŢII ÎNTRUNITE, STUDII STRATEGICE ŞI DE
SECURITATE MASTER MANAGEMENTUL CRIZELOR ȘI PREVENIREA CONFLICTELOR
LUCRARE DE DISERTAŢIE
CRIZA REPUBLICII DEMOCRATE CONGO
Conducător ştiinţific:Locotenent colonel lect. univ. dr. Daniel GHIBA
Absolvent Sorinel SAVU
BUCUREŞTI, 2013
NECLASIFICAT
Pagină albă
NECLASIFICAT2 din 46
NECLASIFICAT
C U P R I N S
INTRODUCERE …………………………………………………………………………. 5
CAPITOLUL I: Prerogativele ONU in solutionarea crizelor....... 7
1.1. ONU - repere istorice 7
1.2. ONU - structură și organizare1.3. Mecanismul decizional in cadrul ONU1.4 Implicarea ONU in soluționarea crizelor la nivel mondial.
CAPITOLUL II: Criza din Congo............................................................................. 9
2.1. Context istorico-politic ……......................……... 10
2.2 Desfasurare ..................... 11
2.3 Implicatiile internationale ale crizei..............................…………………… 11
2.4. Congo sub influența colonizării belgiene.................……………. 15
2.5. Frământări sociale și crize politice................................................. 16
2.6. Zair... același Congo........................................................................ 18
2.7. Republica Democratică Congo, teatru important în perioada post- războiului rece............................................................................... 19
CAPITOLUL III: ORGANIZAȚIA NAȚIUNILOR UNITE ÎN RD CONGO 21
CAPITOLUL IV: PROIECTUL DDR......…...………………...........………… 23
3.1. Ce este DDR.................................................................................. 25
3.2.Accesul copiilor la programele DDR............................................. 26CONCLUZII ............................................................................................................................. 27BIBLIOGRAFIE ...................................................................................................................... 29
NECLASIFICAT3 din 46
NECLASIFICAT
Pagină albă
NECLASIFICAT4 din 46
NECLASIFICAT
INTRODUCERE
Motto:
„Unele cuceriri ale națiilor puternice se numesc oficial încercări de a le ajuta pe cele slabe…”
(AUTORUL)
Voi încerca în lucrarea de faţă să analizez cursul crizei din Republica
Democrată Congo din perspectiva implicării, în vederea limitării efectelor acesteia
sau chiar a eliminării, a Organizației Națiunilor Unite, prin cea mai mare misiune
desfășurată vreodată, la nivel mondial. De asemenea, pe parcursul cercetării traseului
urmărilor acțiunilor până la scopul prestabilit, de stingere a crizei, vom parcurge o
prezentare istorică, politică, militară, economică, culturală şi religioasă, a unui stat în
care au fost şi din nefericire încă sunt prezente violenţe inimaginabile, uneori pacea
(de multe ori numai aparentă) fiind prezentă doar pentru scurte perioade.
Africa este cel mai vechi teritoriu locuit din lume, aici avandu-și originea și
specia umana. Printre civilizațiile care s-au făcut remarcate pe teritoriul african,
putem aminti de Egipt, sau de Cartagina, ambele localizate în nordul continentului.
Explorarea acestui continent de către europeni a început înca din perioada romanilor
și a grecilor, aceștia având numeroase colonii pe coasta nordică a Africii. În secolul
VII, califatul arab și-a extins influența și țn continentul african, tot în partea de nord,
apoi și în regiunea sub-sahariană. Africa pre-colonială conținea peste 10000 de state
diferite sau triburi, caracterizate de organizări politice diverse. Sclavia este una dintre
lucrurile care au zbuciumat intens Africa, între secolele VII și XX, mai mult de 18
milioane de locuitori fiind lăsați fără libertate. La sfârșitul secolului XIX, statele
europene s-au întrecut în colonizarea spațiului african, ocupând majoritatea
teritoriului, și lăsând doar două state independente: Etiopia si Liberia. Procesul de
decolonizare a început după cel de-al doilea război mondial.
NECLASIFICAT5 din 46
NECLASIFICAT
Republica Democratică Congo, încă de la începutul secolului al XIX-lea, a
făcut obiectul unei importante surse de crize şi conflicte, care au avut repercursiuni
grave asupra populaţiei din această zonă.
În demersul nostru am schiţat în primul capitol, câteva noţinui privind
definiţiile şi caracteristicile : crizei, conflictului, violenţei, pentru a putea caracteriza
situaţia din Republica Democratică Congo.
Capitolul II cuprinde o scurtă istorie privind formarea Republicii Democratice
Congo, pentru a înţelege mai bine mentalitatea, modul de viaţă şi relaţiiile cu celelalte
state.
Capitolul III face referire la modul în care Organizația Națiunilor Unite
desfășoară încă o misiune, de cea mai mare anvergură, în Republica Democratică
Congo.
Ultimul capitol face obiectul cercetării personale asupra unui important proiect
desfășurat în cadrul misiunii, proiect care implică aportul a mai mult de trei națiuni,
toate trei având de asemenea aport și la începerea unei părți importante a crizei din
Republica Democratică Congo.
NECLASIFICAT6 din 46
NECLASIFICAT
CAPITOLUL I
PREROGATIVELE ONU ÎN SOLUȚIONAREA CRIZELOR
1.1. ONU – REPERE ISTORICE
NECLASIFICAT7 din 46
NECLASIFICAT
Jean Jacques Babel, om de știință elvețian, a stabilit că în ultimii 5600 de ani
omenirea a purtat 14500 de războaie, în care au murit 3 miliarde și jumătate de
oameni. Această cifră reprezintă jumătate din populația globului. În 1991 s-au
înregistrat, spre exemplu, 52 războaie, respectiv, 52 focare de război pe acest pământ.
În secolul nostru putem număra 104 ideologii contradictorii care se combat și care
justifică omorârea altor milioane de oameni. Ne intrebăm care este scopul războaielor
pentru omenire? Filozofii și organizațiile pacifiste au constatat că, din când în când,
aproape toate viețuitoarele pământului se luptă pentru hrană și pentru teritorii. Dar
purtarea agresivă a animalelor nu poate fi acceptată la oameni, aceștia din urmă,
având inteligență, conștiință și etică. Știm că, în Roma Antică, luptele puteau folosi
drept amuzament, cănd gladiatorii erau puși să se lupte pentru a distrage plebea de la
problemele ei. În zilele noastre, aceste lupte s-au transformat, practic, in mass-media,
care are rolul ascuns de a menține omul permanent sustras. De ce? Ce ar putea omul
să afle sau să descopere dacă nu și-ar păstra atenția îndreptată către mass-media?
Poate ar descoperi sensul zicalei ,,Cand doi se cearta, al treilea castiga”, aplicată în
cazul razboaielor. Cum se explica ea in acest sens? Simplu: de exemplu, un sistem
bancar care a acordat un credit unei țări ce poarta un razboi, este desigur foarte
interesat ca acesta sa nu se termine repede. Prin război și situații care creează
neliniște, națiunile pot fi aduse in situația să accepte intrarea in NATO, in ONU, lucru
pe care nu l-ar fi facut in conditii normale, de liniște.
Pentru majoritatea celor neinteresați de mersul istoriei nu este vizibilă o coerență
între ultimele războaie ale secolului nostru. Poate ca războaiele, în afara industriei de
armament, aduc si altcuiva un folos? Sunt intr-adevar numai motive ideologice ale
unor grupuri care dezlănțuie conflicte sau se află poate altcineva în culise? Cine poate
fi a treia pesoana sau al treilea grup? De unde provin imaginile dușmănoase de care
suntem infiltrate cu ajutorul religiei, cartilor sau mass-media? Cine poate profita de
ura si degenerarea oamenilor?
NECLASIFICAT8 din 46
NECLASIFICAT
In anul 1773, intr-o strada evreiasca din Frankfurt s-au planuit, in mare secret,
trei razboaie mondiale care urmau sa batatoreasca drumul catre instaurarea unui
guvern mondial pana la sfarsitul anului 2000. Ideea de a instaura un guvern mondial
nu este noua. Vaticanul a incercat pana in zilele noastre, sa faca din omenire o lume
catolica, in acest scop sacrificand milioane de oameni. Islamul si-a pus, de asemenea,
acest tel, iar prin faptul ca are cea mai numeroasa si mai fanatica religie din lume, are
si cele mai mari sanse de succes.
In cele ce urmeaza, voi da un scurt răspuns întrebarii anterioare. Cei care ar
putea profita de ura și degenerarea oamenilor sunt personae absolut independente de
orice religie si nu apartin nici unei natiuni. Ei nu sunt nici de dreapta nici de stanga,
nici liberali, dar folosesc toate institutiile pentru scopurile lor. Sunt membrii ale unor
arganizatii, dar numai pentru a ingreuna orice investigatie, de a produce deruta printre
cei “curiosi” si a-i aduce pe o filiera gresita. Ei se folosesc de crestini ca si de evrei,
de fascisti ca si de comunisti, de sionisti ca si de mormoni, de ateisti ca si de satanisti,
de ce bogati ca si de cei saraci….de toti! Acesti oameni mai sunt numiti, in cercurile
lor, “iluminati”, “big brother”, “guvern din umbra”, “eminenta cenusie”, “guvern
shadow “, “guvern secret”.
Activitatea acestor “iluminati” a inceput inca demult in Mesopotamia, sub
numele de “fratia sarpelui”, iar daca vrem sa integram undeva sistemul lor de
activitate si de gandire, atunci, cel mai potrivit ar fi machiavelismul, o politica ce nu
respecta normele etice: o politica fara scrupule. Un exemplu, cu privire la bani: in
razboiul de secesiune American (1861-1865) au luptat statele din Nord (care erau
impotriva sclavagismului) si statele din Sud (care erau ptr sclavagism). Inainte de
razboi, agentii familiei Rotschild au dus o mare propaganda “Pentru Uniune” in
statele din Nord. In acelasi timp, alti agenti ai aceleiasi familii , duceau o campanile
“Contra Uniunii” in statele din Sud. La izbucnirea razboiului, Banca Rotschild din
Londra a finantat razboiul in statele din Nord, iar Banca Rotscihld din Paris a finanta
statele din Sud. Singurii care au castigat razboiul au fost numai membrii familiei
Rotschild.
NECLASIFICAT9 din 46
NECLASIFICAT
Pe scurt, principiile sistemului numit machiavelism, erau urmatoarele: -- de a
crea conflicte in care oamenii lupta unii contra altora si nu contra adevaratei cauza a
conflictului; -- de a nu aparea la vedere ca adevarat autor al conflictului; -- de a
sustine cu bani toate partile beligerante; -- de a aparea ca o instanta impaciuitoare,
care doreste terminarea conflictului.
Iluminatii doresc stapanirea lumii si atunci trebuie sa provoace cat mai multa
neintelegere intre popoare, acestea fiind cat mai incurcate in plasa dezinformarii.
Mijloacele cele mai puternice prin care iluminatii raspandesc neintelegerea intre
oameni sunt aceste “organizatii secrete internationale”. Instanta “impaciuitoare” va fi
chemata sa aplaneze conflictul, iar daca va intrebati care ar fi aceasta, raspunsul este
bineinteles, O.N.U.
În august 1941 ..., preşedintele american Franklin D. Roosevelt şi premierul
britanic Winston Churchill s-au întâlnit în Insulele Bermude pentru a-şi stabili
obiectivele postbelice. Cu toate că, în urma atacării, de către Germania, a Uniunii
Sovietice - în iunie 1941 - Moscova şi Londra încheiaseră un acord de aliere,
intrunire la care nu a participat şi conducerea sovietică. Rezultatele discuţiilor au fost
fixate într-o declaraţie comună – “Carta Atlantică”. Cele două state au recunoscut,
printre altele, şi dreptul la autodeterminare a popoarelor, precum şi libertatea
comerţului mondial şi cooperarea economică, renunţarea la uzul de violenţă şi crearea
unui sistem de securitate comun. Ei au subliniat la sfârşit că până la crearea unui alt
sistem de durată de securitate internaţională este necesară dezarmarea statelor
atacatoare, fapt ce părea să anunţe deja înfiinţarea unei noi organizaţii internaţionale.
Atât Roosevelt cât şi Churchill s-au arătat iniţial puţin interesaţi să implice şi alte
state în problema principală de asigurare a păcii internaţionale. Acest lucru s-a
schimbat doar după atacul japonez asupra Pearl Harbour şi intrarea în război a SUA.
Oamenii politici au înţeles că o pace de durată nu putea fi realizată decât prin
implicarea unei coaliţii de state pe bază largă şi mai ales prin implicarea Uniunii
Sovietice.
NECLASIFICAT10 din 46
NECLASIFICAT
La 1 ianuarie 1942, sub conducerea SUA, URSS, a Marii Britanii şi Chinei, 26
de state aliate au semnat “Declaraţia Naţiunilor Unite”, prin care se obligau să
continue, cu toate mijloacele, lupta împotriva Axei - şi mai ales împotriva Reich-ului
German, Italiei şi Japoniei - până la victoria totală. Totodată, ele au aderat şi la
principiile Cartei Atlantice americano-britanice cu privire la ordinea postbelică şi,
prin acestea, la constituirea unui sistem de securitate internaţională de durată. Până la
sfârşitul războiului, alte 21 de state au semnat această Declaraţie.
La iniţiativa americanilor, planurile pentru constituirea unei organizaţii
internaţionale au început să se contureze rapid. Astfel, SUA au prezentat încă din
1943 un prim proiect de statut. În octombrie 1943, miniştri de externe ai SUA, URSS,
ai Marii Britanii şi ai Chinei au căzut de acord la Conferinţa de la Moscova să creeze
cât mai curând posibil o organizaţie internaţională pentru pace şi securitate. Puteau
deveni membri ai acestei organizaţii (în spiritul universalităţii) toate statele suverane
şi paşnice (fapt care excludea la început “statele duşmane” din al Doilea Război
Mondial). Cele patru puteri şi-au rezervat însă încă de la forma de concept o putere
de decizie importantă: acestea doreau să participe la menţinerea păcii ca “poliţişti
mondiali”, cu trupe proprii, în vreme ce toate celelalte state - supravegheate de o
Comisie neutră - urmau a se dezarma. La Conferinţa de la Teheran din noiembrie
1943, acest concept a fost reiterat. Experţii din rândul celor patru mari puteri au
preluat încă o dată procesul de elaborare a principiilor şi structurii viitoarei
organizaţii mondiale, având grijă să repare deficitele Uniunii Popoarelor.
La Conferinţa de la Yalta din februarie 1945, Roosevelt, Churchill şi Stalin au
căzut în fine de acord asupra ultimelor puncte disputate. Aici era vorba mai ales
despre modalităţile de votare în cel mai important for al viitoarei organizaţii,
Consiliul de Securitate. La cererea URSS, membrii permanenţi ai Consiliului de
Securitate - URSS, SUA, Marea Britanie, Franţa şi China - urma să deţină drept de
veto în toate chestiunile importante, fapt care a constituit multă vreme o piedică
serioasă pentru activităţile organizaţiei. Fără acest compromis nu s-ar fi putut ajunge
însă nicăieri.
NECLASIFICAT11 din 46
NECLASIFICAT
Încă dinaintea sfârşitului războiului, cele patru puteri au invitat toate statele care
semnaseră până la acea vreme Declaraţia Naţiunilor Unite, la Opera din San
Francisco, pentru a-şi prezenta proiectul de statut. La această Conferinţă, care s-a
întins între lunile aprilie şi iunie 1945, cele 50 de state participante au introdus peste
1.000 de modificări. Şi chiar dacă acest concept de “poliţişti mondiali” din varianta
iniţială nu a putut fi realizat, statele mici şi mijlocii nu au reuşit să desfiinţeze statutul
privilegiat al marilor puteri. Participanţii la Conferinţă au adoptat aşadar Carta, în
unanimitate, la 26 iunie 1945. Polonia, care nu putuse participa mai înainte la lucrări,
a semnat şi ea Carta ca cel de-al 51-lea membru fondator. Astfel s-a născut
Organizaţia Naţiunilor Unite (United Nations Organization - UNO), iar după ce
numărul necesar de state a ratificat tratatul, Carta a intrat în vigoare la data de 24
octombrie 1945.
Carta Natiunilor Unite
NECLASIFICAT12 din 46
NECLASIFICAT
Noi, Popoarele Natiunilor Unite, hotarâte să izbavim generatiile viitoare ale
flagelului razboiului care, de două ori în cursul unei vieti de om, a provocat omenirii
suferinte de nespus, să ne reafirmăm credinta în drepturile fundamentale ale omului,
în demnitatea si valoarea persoanei umane, în egalitatea în drepturi a bărbatilor si a
femeilor, precum si a natiunilor mari si mici, să creăm conditiile necesare mentinerii
justitiei si respectării obligatiunilor decurgând din tratate si alte izvoare ale dreptului
international, să promovam progresul social si conditii mai bune de trai într-o mai
mare libertate, si în aceste scopuri să practicăm toleranta si să trăim în pace unul cu
celălalt, ca buni vecini, să ne unim fortele pentru mentinerea păcii si securitătii
internationale, să acceptăm principii si să instituim metode care să garanteze ca forta
armată nu va fi folosită decât în interesul comun, să folosim institutiile internationale
pentru promovarea progresului economic si social al tuturor popoarelor, Am hotarât
sa ne unim eforturile pentru înfaptuirea acestor obiective Drept urmare, guvernele
noastre, prin reprezentantii lor, reuniti în orasul San Francisco si având depline puteri,
recunoscute ca valabile si date în forma cuvenită, au adoptat prezenta Carta a
Natiunilor Unite si înfiintează prin aceasta o organizatie internatională care se va
numi Natiunile Unite.
Carta Natiunilor Unite a fost semnată la San Francisco la 26 iunie 1945, la
încheierea Conferintei Natiunilor Unite pentru Organizatia internatională si a intrat în
vigoare la 24 octombrie 1945. Statutul Curtii Internationale de Justitie face parte
integrantă din Carta.
NECLASIFICAT13 din 46
NECLASIFICAT
Amendamentele la Articolele 23, 27 si 61 ale Cartei au fost adoptate de
Adunarea Generală la 17 decembrie 1963 si au intrat în vigoare la 31 august 1965.
Un alt amendament la Articolul 61 a fost adoptat de Adunarea Generală la 20
decembrie 1971 si a intrat în vigoare la 24 septembrie 1973. Amendamentul la
Articolul 109, adoptat de Adunarea Generală la 20 decembrie 1965, a intrat în
vigoare la 12 iunie 1968. Amendamentul la Articolul 23 sporeste de la unsprezece la
cincisprezece numarul membrilor Consiliului de Securitate. Amendamentul la
Articolul 27 dispune ca hotarârile Consiliului de Securitate în probleme de procedură
să fie luate cu votul afirmativ a nouă membri (anterior sapte), iar hotarârile sale
asupra oricaror alte chestiuni să fie luate cu votul afirmativ a noua membri (anterior
sapte), cuprinzând si voturile concordante ale celor cinci membri permanenti ai
Consiliului. Amendamentul la Articolul 61, care a intrat în vigoare la 31 august 1965,
sporeste de la optsprezece la douăzeci si sapte numărul membrilor Consiliului
Economic si Social. Următorul amendament la acest articol, care a intrat în vigoare la
24 septembrie 1973, sporeste de la douazeci si sapte la cincizeci si patru numărul
membrilor Consiliului Amendamentul la Articolul 109, care priveste paragraful 1 al
articolului, prevede ca o conferintă generală a Membrilor Natiunilor Unite având
drept scop revizuirea Cartei va putea fi reunită la locul si data care vor fi fixate prin
votul a două treimi din membrii Adunării Generale si prin votul oricăror nouă
(anterior sapte) membri ai Consiliului de Securitate. Paragraful 3 al Articolului 109,
potrivit căruia Adunarea Generală trebuia, la cea de a zecea sesiune ordinară, să
examineze chestiunea convocarii unei conferinte de revizuire a Cartei, a fost păstrată
în forma sa originală.
Istoric
Statele membere, in ordinea aderarii:
NECLASIFICAT14 din 46
NECLASIFICAT
1920: Tratatul de la Versailles, a încheiat Primul Război Mondial, deschizând
portile unei noi organizatii: Liga Natiunilor, formată prin pacea decisă după discutiile
dintre tări.
1920-1933: Fără să fi primit o influentă mai mare, Liga Natiunilor este un fiasco.
1933-1945: Izbucneste Al Doilea Război Mondial în Asia, Europa, Africa de
Nord, si Pacific.
24 octombrie 1945: Se înfiintează Organizatia Natiunilor Unite.
Membrii fondatori: Africa de Sud, Arabia Saudită, Argentina, Australia, Belgia,
Belarus, Bolivia, Brazilia, Cehoslovacia, Chile, China, Danemarca, Ecuador, Egipt,
El Salvador, Etiopia, Filipine, Franta, Grecia, Guatemala, Haiti, Honduras, India,
Irak, Iran, Iugoslavia, Canada, Columbia, Costa Rica, Cuba, Liban, Liberia,
Luxemburg, Regatul Unit, Mexic, Nicaragua, Norvegia, Noua Zeelandă, Olanda,
Panama, Paraguay, Peru, Polonia, Republica Dominicană, Siria, SUA, Turcia,
Ucraina, Uniunea Sovietică (mai târziu Rusia), Uruguay, Venezuela.
1946: Liga Natiunilor este desfiintată oficial. Afganistan, Islanda, Suedia si
Thailanda aderă la ONU.
1947: Pakistan si Yemen devin membri.
1948: Birmania devine membră.
1949: Israel aderă.
1950: Indonezia aderă.
1955: 16 noi membri: Albania, Austria, Bulgaria, Cambodgia, Finlanda, Spania,
Ungaria, Iordania, Irlanda, Italia, Laos, Libia, Nepal, Portugalia, România, Sri Lanka.NECLASIFICAT
15 din 46
NECLASIFICAT
1956: Japonia, Maroc, Sudan si Tunisia aderă.
1957: Ghana si Malaezia aderă.
1958: Guineea aderă.
1960: 17 noi membri: Benin, Burkina Faso, Republica Centrafricană, Ciad,
Coasta de fildes, Gabon, Camerun, Cipru, Republica Congo, Madagascar, Mali,
Nigeria, Niger, Senegal, Somalia si Togo.
1961: Noi membri: Mauritania, Mongolia, Sierra Leone si Tanzania.
1962: Noi membri: Algeria, Burundi, Jamaica, Ruanda, Trinidad-Tobago si
Uganda.
1963: Kenia si Kuweit aderă.
1964: Malawi, Malta si Zambia aderă.
1965: Gambia, Maldivele si Singapore aderă.
1966: Barbados, Botswana, Guyana si Lesotho aderă.
1967: Yemen aderă.
1968: Guineea Ecuatorială, Mauritius si Swaziland aderă.
1970: Fiji aderă.
1971: Bahrain, Bhutan, Qatar, Oman si Emiratele Arabe Unite aderă.
1972: Republica Populară Chineză aderă la ONU, aceasta înlocuind Taiwanul.
1973: Bahamas si Germania (atât de est cât si de vest) aderă.
1974: Bangladesh, Grenada si Guineea-Bissau aderă.
1975: 6 noi membri: Capul Verde, Comore, Mozambic, Papua Noua Guinee,
São Tomé si Príncipe si Suriname.
1976: Angola, Samoa si Seychelles aderă.
1977: Djibouti si Vietnam aderă.
1978: Dominica si Insulele Solomon aderă.
1979: Sfânta Lucia aderă.
1980: Sfântul Vincent si Grenadine si Zimbabwe aderă.
1981: Antigua si Barbuda, Belize si Vanuatu aderă.
1983: Sfântul Kitts si Nevis aderă.
1984: Brunei aderă.NECLASIFICAT
16 din 46
NECLASIFICAT
1990: Liechtenstein si Namibia aderă. Se unesc Republica Federală a Germaniei
cu Republica Democrată Germană, devenind un singur membru.
1991: URSS dispare, Rusia mosteneste locul de membru permanent în Consiliul
de Securitate. Sapte noi state aderă: Estonia, Letonia, Lituania, Insulele Marshall,
Micronezia, Coreea de Nord si Coreea de Sud.
1992: 13 noi membri: Armenia, Azerbaidjan, Bosnia si Hertegovina, Georgia,
Kazahstan, Kârgâzstan, Croatia, Republica Moldova, San Marino, Slovenia,
Tadjikistan, Turkmenistan si Uzbekistan.
1993: 6 noi membri: Andorra, Republica Cehă, Eritreea, Macedonia, Monaco si
Slovacia.
1994: Palau aderă.
1999: Kiribati, Nauru si Togo aderă.
2000: Tuvalu aderă.
2001: Secretarul General al ONU, Kofi Annan primeste Premiul Nobel pentru
Pace.
2002: ONU se extinde prin aderarea Timorului de Est. Elvetia aderă de
asemenea.
2006: Muntenegru aderă.
2011: Sudanul de Sud aderă.
Secretari generali ai ONU:
1946-1953 Trygve Lie (Norvegia)
1953-1961 Dag Hammarskjöld (Suedia)
1961-1971 U Thant (Birmania)
1972-1981 Kurt Waldheim (Austria)
1982-1991 Javier Perez de Cuellar (Peru)
1992-1997 Boutros Boutros-Ghali (Egipt)
1997-2006 Kofi Annan (Ghana)
2007 - Ban Ki-moon (Coreea de Sud)
NECLASIFICAT17 din 46
NECLASIFICAT
1.2. ONU - structură și organizare
Naţiunile Unite este o organizaţie internaţională de state naţionale, bazată
pe egalitatea suverană a membrilor săi. Rolul său este de a menţine pacea şi
securitatea internaţională; de a dezvolta relaţiile de prietenie între naţiuni; de a realiza
cooperarea internaţională în rezolvarea problemelor economice, sociale, culturale sau
umanitare, şi de a încuraja respectul pentru drepturile omului şi pentru libertăţile
fundamentale ale acestuia.
Organizaţia Naţiunilor Unite este succesoarea “Ligii Naţiunilor”,
organizaţia internaţională formată după primul război mondial. Oricum, Liga a eşuat
în a menţine pacea şi nu a fost capabilă să prevină al doilea război mondial.
Primul angajament pentru stabilirea unei noi organizaţii internaţionale a fost
semnat prin ,,Carta Atlanticului”, de către preşedintele Franklin D.Roosevelt din
partea Statelor Unite şi Primul Ministru Winston Churchill din partea Marii Britanii,
în 14 August 1941.
Ei au promis să stabilească ,,un sistem deschis şi permanent pentru
securitate” şi şi-au exprimat dorinţa de ,,a determina toate naţiunile să colaboreze în
domeniul economic”. Principiile din Carta Atlanticului au fost acceptate în Declaraţia
Natiunilor Unite semnată pe 1 Ianuarie 1942 de reprezentanţii a 26 naţiuni aliate care
s-au luptat împotriva puterilor Axei în timpul celui de-al doilea război mondial. În
acest document termenul de ,,Naţiunile Unite”, sugerat de Roosevelt, a fost pentru
prima dată utilizat în mod formal.
Acţiunea directă de a forma o nouă organizaţie a avut loc la conferinţa din
1943 de la Moscova. Pe 30 Octombrie reprezentanţii URSS, Marii Britanii, Chinei şi
Statelor Unite, au semnat o declaraţie în care au recunoscut necesitatea stabilirii unei
noi organizaţii internaţionale cât mai curând. Întâlnindu-se la Teheran, Iran, o lună
mai târziu, Roosevelt, Churchill şi premierul sovietic Joseph Stalin au
reafirmat ,,responsabilitatea supremă pe care o avem noi şi toate naţiunile unite de a
face pace care va …izgoni teroarea războiului”.
NECLASIFICAT18 din 46
NECLASIFICAT
Reprezentanţii celor patru puteri s-au întâlnit în 1944 la Dumbarton Oaks în
Washington D.C. , pentru a lucra la o serie de propuneri pentru organizaţia
internaţională. Ei au căzut de acord asupra unei schiţe de cartă care specifica scopul,
structura şi metodele de operare, dar nu s-au putut înţelege asupra metodei de vot în
Consiliul de Securitate, care trebuia să aibă principala responsabilitate pentru pace şi
securitate.
Pe 25 Aprilie 1945, delegaţii a 50 de naţiuni s-au întâlnit în San Francisco,
pentru ceea ce a fost oficial recunoscut ca ,,Conferinţa Naţiunilor Unite asupra
Organizaţiei Internaţionale”. În timpul a două luni, ei au completat o Cartă constând
în 111 articole pe baza schiţei elaborate la Dumbarton Oaks. Carta a fost aprobată pe
25 Iunie şi semnată a doua zi; a devenit efectivă pe 24 Octombrie, după ratificarea
majorităţii semnatarilor. În Decembrie 1945 Congresul Statelor Unite a invitat ONU
să-şi stabilească sediul în SUA. ONU a acceptat şi în August 1946 s-a mutat
provizoriu în Lake Success, New York. Mai târziu, în acel an, a fost achiziţionat un
loc de pe malul East River în New York City şi au demarat planurile pentru
construirea unui sediu permanent. Complexul a fost terminat la mijlocul anului 1952.
Conform Cartei sale, ONU este deschisă tuturor statelor ,,iubitoare de pace”
care acceptă obligaţiile organizaţiei. Cele 50 de naţiuni ce au luat parte la conferinţa
de la San Francisco împreună cu Polonia au devenit membre fondatoare a Naţiunilor
Unite.
Din 1945 numărul membrilor a crescut mereu, ajungând până la 185 (Mai
1995).
Carta ONU prevedea constituirea a şase organisme principale, care aveau să
asigure funcţionarea organizaţiei şi care există până azi: Adunarea Generală,
Consiliul de Securitate, Consiliul Economic şi Social, Consiliul de Tutelă, Curtea
Internaţională de Justiţie şi Secretariatul.
Toate statele membre sunt reprezentate în Adunarea Generală care este
principalul organ deliberativ al ONU. Adunarea Generală se întruneşte anual în
sesiuni obişnuite sau în sesiuni speciale la cererea majorităţii membrilor sau a
Consiliului de Securitate. Adunarea nu are autoritate de decretare; rezoluţiile sale NECLASIFICAT
19 din 46
NECLASIFICAT
sunt recomandate statelor membre dar nu pot fi impuse. Carta permite adunării să
stabilească programe pentru îndeplinirea recomandărilor sale; printre cele mai
importante dintre acestea sunt: Programul de Dezvoltare a ONU (UNDP), Fondul
ONU pentru copii (UNICEF), Înaltul Comisariat pentru refugiaţi (UNHCR). În 1993
a fost creat Comisariatul pentru Drepturile Omului, având sediul la Geneva.
Adunarea Generală aprobă bugetul ONU. Fondurile de funcţionare a ONU
reprezintă contribuţia statelor membre. Programele speciale cum sunt UNICEF şi
UNDP sunt uzual finanţate prin contribuţii voluntare.
Consiliul de Securitate, care este în sesiune continuă, este organismul
central al ONU pentru menţinerea păcii. Consiliul are 15 membri, dintre care 5 –
China, Franţa, Marea Britanie, Rusia şi Statele Unite, au statut permanent. Membrii
nepermanenţi sunt aleşi la câte 2 ani dintre membrii ONU. Deciziile consiliului
necesită 9 voturi; oricare dintre cei 5 membri permanenţi au drept de veto.
Conform Cartei, Consiliul de Securitate este principalul responsabil pentru
menţinerea păcii şi securităţii. Articolele 33 până la 38 din Cartă autorizează
Consiliul de Securitate să încurajeze naţiunile aflate în litigiu să-şi rezolve
problemele prin mijloace paşnice incluzând negocieri, medieri, concilieri, arbitraj sau
judecată. Consiliul poate delega reprezentanţi sau poate înfiinţa comitete speciale
pentru a investiga disputele şi recomanda modul de rezolvare.
Consiliul Economic şi Social (ECOSOC), care se întruneşte annual, are 54
de membri; 18 membri sunt aleşi în fiecare an de Adunarea Generală pentru o
perioadă de 3 ani. ECOSOC coordonează activităţile economice şi sociale ale ONU.
ECOSOC studiază şi recomandă acţiunile asupra unor subiecte internaţionale cum ar
fi: medicină, educaţie, economie şi necesităţi sociale. ECOSOC stabileşte de
asemenea agenţii specializate cum sunt: Organizaţia Mondială a Sănătăţii (WHO);
Organizaţia Educaţională, Ştiinţifică şi Culturală a ONU (UNESCO); Organizaţia
Internaţională a Muncii (ILO).
Consiliul de Tutelă supraveghea iniţial regimul şi tratamentul aplicat în
colonii de către puterile coloniale. Rolul său a scăzut pe măsura dispariţiei coloniilor.
NECLASIFICAT20 din 46
NECLASIFICAT
Curtea Internaţională de Justiţie, situată la Haga, este organismul judiciar
al ONU. Curtea este formată din 15 judecători, care sunt aleşi pe 9 ani de către
Adunarea Generală şi Consiliul de Securitate. Curtea rezolvă numai litigii dintre
state, pe baza consimţământului prealabil al părţilor, şi dă avize cu caracter
consultativ în probleme de interes internaţional.
Secretariatul serveşte celelalte organisme ale ONU şi asigură funcţionarea
lui din punct de vedere administrativ. Secretariatul este condus de un Secretar
General numit de Adunarea Generală la recomandarea Consiliului de Securitate
având mandatul de 5 ani.
Scurt timp după al doilea război mondial şi înfiinţarea ONU, cooperarea
politică dintre puterile principale şi în special între SUA şi URSS, s-au degradat şi
lumea a intrat în perioada Războiului Rece. Astfel abilitatea ONU de amenţine pacea
a fost limitată. Aceste limite au dispărut în 1991 când URSS s-a divizat şi Rusia şi-a
preluat locul permanent în Consiliul de Securitate. Contradicţiile dintre aliaţii din
timpul războiului mondial (URSS, Marea Britanie, SUA) rămâneau nerezolvate.
Numeroase antagonisme îi despărţeau: problema frontierelor, regimurile politice din
teritoriile eliberate, situaţia Germaniei, a Poloniei etc. În repetate rânduri, din cauza
unor interese distincte, SUA şi URSS sunt la un pas de confruntare. Aceasta se
manifestă prin: formarea a două blocuri politico – militare; cursa înarmărilor;
competiţia pentru cucerirea spaţiului cosmic. Mai multe crize zguduie lumea.
Contradicţiilor dintre Marile Puteri li se caută o rezolvare. O direcţie este
ONU, al cărei rol creşte. “Declaraţia Universală a Drepturilor Omului” pune bazele
unei dezvoltări libere, egale şi democratice, indiferent de sistemul politic. O altă
direcţie priveşte raporturile dintre state, în contextul unui sistem de dezarmare şi
securitate colectivă. Conferinţa pentru securitate şi cooperare în Europa, de la
Helsinki, din august 1975, pune bazele relansării dialogului şi cooperării
internaţionale Colapsul comunismului în estul Europei şi URSS între 1989 şi 1991, a
deschis noi posibilităţi şi oportunităţi pentru ONU. Sfârşitul rivalităţii dintre SUA şi
URSS a permis ONU să-şi asume un rol mult mai activ în rezolvarea disputelor din
Cambodgia şi Golful Persic.NECLASIFICAT
21 din 46
NECLASIFICAT
Trupe internaţionale, sub steagul ONU, au fost trimise pentru a opri
conflictele interne din Cipru (1974) şi Liban (1978) sau agresiunea Irakului asupra
Kuweitului (1990).
În perioada tensiunilor americano – sovietice, SUA nu au reuşit să obţină
decât o singură dată, din partea Consiliului de Securitate, trimiterea de trupe ONU
împotriva unei agresiuni comuniste. Aceasta s-a întâmplat în 1950, când Coreea de
Nord (comunistă) a atacat Coreea de Sud. Lucrul a fost posibil doar pentru că URSS
absenta la acea dată de la lucrările Consiliului, datorită neînţelegerilor sale cu Statele
Unite.
ONU nu este un guvern mondial; mai curând este un instrument flexibil
prin care naţiunile pot coopera pentru a-şi rezolva problemele comune.
Organizatiile Speciale
Organizaţiile speciale nu au fost create de ONU. În acest caz este vorba de
organizaţii internaţionale cu statut juridic propriu, care cooperează cu Naţiunile Unite
pe baza unor acorduri (acorduri speciale conform articolului 63 din Carta ONU).
Unele dintre aceste organizaţii speciale - ca de exemplu Uniunea Poştală Mondială,
înfiinţată în 1874 - existau cu mult înainte de a se fi constituit Organizaţia Naţiunilor
Unite .
Organizaţiile speciale activează în parte în aceleaşi domenii ca şi organele
speciale, fapt care a atras deseori critici la adresa ONU în ceea ce privea eficienţa şi
coordonarea activităţilor sale. Din punct de vedere formal, ele sunt instituţii
interstatale, constituite pe baza unor tratate ancorate în legile proprii, cu structuri
organizatorice şi de membri proprii şi cu bugete proprii. Ele sunt legate de ONU prin
acorduri încheiate cu Consiliul Economic si Social şi care trebuie să primească avizul
Adunarii Generale.
CRIZELE POLITICO-MILITARE
NECLASIFICAT22 din 46
NECLASIFICAT
1.1. Criza ca bază a conflictelor
Studiul crizelor internaţionale sub forma unei discipline – managementul
crizelor apărea acum aproape jumătate de secol începând nu numai să definească
criza politico-militară, dar să şi urmărească evoluţia conceptului de criză şi să
sublinieze caracteristicile acesteia.
În Dicţionarul Enciclopedic, definiţia cuvântului conflict este următoarea:
neînţelegere, ciocnire de interese, dezacord, antagonism, ceartă, discuţie (violentă),
iar dacă ne orientăm pentru explicarea unei situaţii internaţionale: diferend între două
sau mai multe state, care poate să fie armat: ciocnire între forţele armate ale unor
state, război; de frontieră: ciocnire între unităţi militare însărcinate cu paza graniţei
între două state; de competenţă; de legi, dar preluată şi în sens literar şi psihologic:
ciocnire între ideile, interesele sau sentimentele personajelor unei opere literare sau
formă a relaţiilor interpersonală generată de interese divergente ale indivizilor1.
Etimologic, termenul conflict înseamnă înfruntare, dezacord, lovire reciprocă
și este o caracteristică a relațiilor sociale, automat fiind o caracteristică de grup.
Termenul de conflict este folosit pe scară largă atât în concepţia europeană, ca
„opoziţie deschisă, lupta între indivizi, grupuri, clase sociale, partide, comunităţi state
cu interese economice, politice, religioase, etnice, rasiale, divergente sau
incompatibile, având efecte distructive asupra interacţiunilor sociale” sau în
concepţia asiatică, ca „natura include inevitabile diferenţe de opinie si interese, deci,
certitudinea conflictului. Conflictul este întuneric si lumină, pericol si şansă,
stabilitate si schimbare, putere şi slăbiciune. Toate conflictele conţin în ele germenii
“creaţiei si ai distrugerii”.
Conceptul de criză în teoria occidentală este perceput ca o situaţie naţională
sau internaţională, caracterizată prin existenţa unei ameninţări la adresa obiectivelor,
intereselor sau valorilor prioritare ale părţilor implicate2. Criza poate fi: politică,
1 ***Dicţionar Encilopedic,vol.III, Bucureşti, Editura Enciclopedică,2006, p. 2452 Daniel,Ghiba, Managementul crizelor( note de curs), Bucureşti,Editura Universităţii de Apărare „Carol I”,2011, p. 3
NECLASIFICAT23 din 46
NECLASIFICAT
economică, socială, culturală, demografică, ecologică, militară, etc. Criza se poate
manifesta diferit în funcţie de situaţia existentă şi de domeniul în care ea a apărut. De
asemenea gestionarea ei se face în mod diferit în funcţie de tipul ei şi caracteristicile
pe care le prezintă.
Unele crize nu parcurg toate ciclurile, altele da, însă cele mai dăunătoare sunt
cele religioase sau etnice, deoarece din experienţa istorică sunt greu de rezolvat sau
de nerezolvat.
Competiţia reprezintă o formă a interacţiunii dintre persoane, grupuri, unităţi
populaţionale mari, constând din eforturile acestora de a atinge un scop, un beneficiu,
ce este indivizibil sau despe care se crede ca atare.(...) nu presupune elaborarea unei
strategii din partea competitorului, care doreşte să limiteze acţiunile celorlalţi3.
CAPITOLUL II
REPUBLICA DEMOCRATICĂ CONGO ÎN PRISMA ISTORIEI
3 Daniel, Ghiba, op.cit., p.10
NECLASIFICAT24 din 46
NECLASIFICAT
Republica Democratică Congo este al doilea stat ca mărime al celui de-al
doilea continent, la rândul lui ca mărime, Africa.
Africa este cel mai vechi teritoriu locuit de pe pământ, rasa umană avându-și
originea pe acest continent. Începând cu secolul 19, dar mai ales pe parcursul
secolului 20, diverși antropologi au descoperit fosile și alte dovezi ce atestă prezența
în Africa a unor specii umanoide acum 7 milioane de ani. De-a lungul perioadei
preistorice, în Africa nu au existat state organizate, continentul fiind locuit de grupuri
de vânători/culegători, organizate în structuri tribale, precum Khoi și San (cunoscuți
și sub numele de boșimani). Majoritatea urmașilor de azi ai boșimanilor trăiesc în
Botswana și Namibia, iar limba vorbită de ei, limba N/U, este considerata cea mai
veche limbă ce a supraviețuit până azi.
Africa este un continent al contrastelor:
- al pădurii ecuatoriale, luxuriante și de nepătruns, dar și al întinselor pustiuri,
în care nu întâlnești, pe zeci și sute de km pătrați, nici un arbore și în care nu cade,
ani în șir, nici o picătura de ploaie;
- al unora dintre cele mai mari bogății de pe glob, dar și a celor mai multe țări
sărace, cu un nivel de trai al populației necorespunzător;
- continent care se înscrie în aria antropogenezei (cu cele mai vechi fosile
cunoscute ale strămoșilor omului) și unde au apărut câteva dintre cele mai vechi și
strălucite civilizații ale antichității (egipteană, nubiană, axumită, feniciană, ș.a.), dar
și ultimul care a devenit liber, cele mai multe țări africane dobândindu-și
independența abia în ultimele decenii ale secolului al-XX-lea.
- continentul care a plătit cel mai scump tribut sclaviei, dar care în prezent are
cea mai puternică forță de regenerare, înregistrând cea mai ridicată pondere a tinerilor
în totalul populației.
Africa este singurul continent situat simetric față de Ecuator. După realizarea
Canalului Suez, continentul african este înconjurat numai de ape. Țărmurile
continentului sunt puțin crestate măsurând circa 28000 km.
NECLASIFICAT25 din 46
NECLASIFICAT
Înregistrarea scrisă a istoriei începe în Africa în jurul datei de 3300 î.Hr, odată
cu dezvoltarea civilizației egiptene. Alte civilizații puternice ce apar în Africa în
această perioadă sunt Imperiul Axumit din Etiopia, regatul Nubian, Cartagina,
regatele Sahel-ului (Ghana, Mali, Songhai) și Marele Zimbabwe.
Primele avanposturi comerciale europene sunt înființate în Africa de catre
portughezi începând cu 1482, principalele mărfuri comercializate fiind aurul, fildeșul,
mirodeniile și sclavii. Odata cu descoperirea Americii, comerțul cu sclavi ia avânt,
această practică barbară fiind abolită abia în secolul XIX.
Tot atunci începe o cursă febrilă de colonizare a Africii de către națiunile
europene, cea mai mare parte a continentului (cu excepția Etiopiei) intrând sub
stăpânirea Angliei, Franței, Olandei și a celorlalte puteri coloniale.
Statele africane încep să-și câștige suveranitatea la mijlocul secolului XX,
astfel că azi în Africa se găsesc 54 de state recunoscute (precum și alte teritorii), ale
căror granițe au fost însă trasate în perioada colonială.
2.1. Cine este Republica Democrată Congo
Republica Democrată Congo
numită și Congo-Kinshasa este o țară din
centrul Africii, a doua ca suprafață de pe
continent. RD Congo are ca vecini
Republica Centrafricană și Sudanul de
Sud la nord, Uganda, Rwanda, Burundi și
Tanzania la est, Zambia și Angola la sud
și Republica Congo la vest.
Țara are o ieșire îngustă la Oceanul Atlantic. Numele de "Congo" (înseamnă
vânător) provine de la grupul etnic Bakongo, grup ce trăiește în bazinul fluviului
Congo.
NECLASIFICAT26 din 46
NECLASIFICAT
Vecinii RDC
Numele fostei colonii belgiene (Congo Belgian) a fost schimbat după
independență. În 1971 numele a fost schimbat din nou, din Congo-Kinshasa (după
numele capitalei sale; pentru a putea fi deosebit de Republica Congo sau Congo-
Brazzaville) în Zair. La acest nume s-a renunțat în 1997. Din 1998 țara a suferit mult
din cauza celui de-al doilea război din Congo, unul dintre cele mai ucigătoare
conflicte de după al doilea război mondial.
2.2. Istoria veche a Republicii Democrate Congo Congo
Primii locuitori ai zonei au fost triburile de pigmei. Aceste triburi au fost
înlocuite și absorbite de triburile bantu în timpul migrațiilor bantu.
Între 2000 î.Chr. și 500 d.Chr. triburi bantu au pătruns în valuri dinspre nord-
vest pe teritoriul ocupat astăzi de Republica Democrată Congo. Aceste migrații au
dislocat populația pigmee locală spre sudul statului de astăzi. Migrații ale unor
populații din regiunile Darfur și Kordofan din Sudan în zona de nord est precum și
alte migrații dinspre estul Africii spre estul Congo-ului au contribuit și mai mult la
amestecul de populație din Congo.
NECLASIFICAT27 din 46
NECLASIFICAT
Triburile bantu au adus tehnici agricole și tehnici de prelucrare a fierului
dinspre vestul Africii. Ei au stabilit familia de limbi bantu ca principal set de limbi
ale congolezilor.
În secolul al V-lea într-o regiune de aproximativ 200 de km de-a lungul râului
Lualaba (provincia Katanga din prezent) s-a dezvoltat cultura Upemba, ea evoluând
mai târziu în mai evoluatul regat Luba.
Procesul prin care societatea Upemba s-a transformat în regatul Luba a fost
unul gradual și complex. Diverse regate s-au succedat de-a lungul acestui proces de
trecere de la cultura Upemba la regatul Luba. Nivelul de civilizație a acestor grupuri
s-a dezvoltat datorită existenței unor resurse bogate (în special minereuri), datorită
dezvoltării tehnologiilor de prelucrare a fierului și cuprului. La acestea se adăuga
comerțul cu fildeș și alte bunuri. Regatul Luba a stabilit rețele comerciale importante
(legăturile se întindeau pe o distanță de peste 1.500 de km) până la Oceanul Indian. În
secolul al XV-lea regatul ajunsese să aibă o conducere centrală puternică.
2.3. Congo, stat independent
Statul Independent Congo a fost un stat corporatist controlat personal de
regele Leopold al II-lea al Belgienilor printr-un ONG-marionetă, denumit Association
Internationale Africaine. Leopold era unicul acționar și președinte al acestei
organizații care a exploatat resursele de cauciuc, cupru
și alte minerale din bazinul Râului Lualaba. Teritoriul
acestui stat se suprapune peste cel al actualei Republici
Democrate Congo și a existat între 1885 și 1908, când
a fost anexată de guvernul Belgiei. Statul Independent
Congo a căpătat o faimă negativă din cauza maltratării
brutale a populației locale și a jefuirii resurselor
naturale.
Sub administrarea lui Leopold al II-lea, Statul
Independent Congo a devenit locul unuia dintre cele mai mari scandaluri
NECLASIFICAT28 din 46
NECLASIFICAT
internaționale ale secolului al XX-lea. Raportul consulului britanic Roger Casement
privitor la uciderea a cel puțin 122 de congolezi în timpul unei expediții de colectare
a cauciucului din 1903 a dus la arestarea și pedepsirea mai multor oficiali albi
(inclusiv a unui cetățean belgian). În lipsa unui recensământ (primul a fost efectuat în
1924), scăderea demografică este greu de cuantificat. Raportul lui Roger Casement
arată că depopularea este cauzată mai ales de patru factori: „războiul fără
discernământ”, înfometarea, scăderea natalității și bolile tropicale.
Agențiile de presă europene și americane au mediatizat situația Statului Liber
Congo în 1900. Până în 1908, presiunea publică și manevrele diplomatice au dus la
încheierea domniei lui Leopold al II-lea și la anexarea Congoului drept colonie a
Belgiei, sub numele de Congo Belgian.
Statul Independent Congo a fost înființat ca stat suveran independent și
neutru[1] fără vreo referire la locuitorii săi. Până la jumătatea secolului al XIX-lea,
Congo era la marginea Africii neexplorate, europenii rareori aventurându-se în
interior. Pădurile tropicale, mlaștinile și malaria (precum și alte boli cum ar fi boala
somnului) făceau din această țară una dificilă pentru explorare și exploatare, aceasta
neprezentând beneficii economice evidente. În 1876, Leopold al II-lea al Belgiei a
organizat Asociația Internațională Africană cu colaborarea principalilor exploratori ai
Africii și cu susținerea mai multor guverne europene, cu scopul promovării explorării
și colonizării Africii. În 1877, Henry Morton Stanley a atras atenția asupra regiunii
Congo și a fost trimis acolo de asociație, cheltuielile fiind suportate de Leopold 4.
Printr-o serie de tratate semnate cu șefii de trib din zonă, Asociația a obținut
drepturile asupra unei zone largi de-a lungul Râului Congo, și s-au înființat în zonă
posturi militare. Tratatele erau extrem de dezechilibrate în favoarea lui Leopold. În
unele cazuri, șefii de trib nu doar cedau întreaga suprafață de pământ, ci se și angajau
să furnizeze forță de muncă.
Christian de Bonchamps, explorator francez care a lucrat pentru Leopold în
Katanga, a declarat despre aceste tratate: „De altfel, tratatele cu acești tirani africani,
ce constau din patru pagini lungi din care ei cel mai adesea nu înțeleg niciun cuvânt,
4 New International EncyclopediaNECLASIFICAT
29 din 46
NECLASIFICAT
și pe care s-au semnat cu o cruce pentru a avea parte de pace și pentru a primi daruri,
nu sunt probleme serioase decât pentru puterile europene, în cazuri de dispută asupra
teritoriilor. Cât despre suveranul negru care le-a semnat, pe el nu-l privesc niciun
moment”5.
După 1879, lucrările s-au făcut sub auspiciile Comité d'Études du Haut
Congo, care a stat la baza Asociației Internaționale pentru Congo. Această organizație
încerca să combine numeroasele mici teritorii obținute într-un singur stat suveran și
cerea recunoașterea acestui stat de către Puterile Europene. La 22 aprilie 1884, după
ce a decis să recunoască tratatele semnate de șefii de trib localnici, guvernul Statelor
Unite a recunoscut Asociației Internaționale pentru Congo drepturile de stat suveran
sub numele de Statul Independent Congo, exemplu urmat și de Austro-Ungaria,
Franța, Imperiul German, Regatul Unit, Italia, Regatul Țărilor de Jos, Portugalia,
Imperiul Rus, Spania și Suedia. Conferința Internațională privind problemele
africane, întrunită la Berlin, în 1884–85, a determinat statutul interanțional al Statului
Independent Congo.[1]
Regele Leopold a devenit proprietar asupra Congoului prin cooperarea
marilor puteri europene. Profiturile obținute de Leopold în regiune și creșterea
interesului europenilor pentru colonizarea Africii au condus la creșterea concurenței
pe acest continent. Activitatea lui Leopold în Congo îi determinase deja pe francezi
să revendice o regiune (actuala Republica Congo) de pe malul nordic al depresiunii
Pool Malebo. Deși nimeni (în afară de Leopold) dorea în mod deosebit asemenea
colonii nerentabile, celelalte puteri europene nu erau dispuse să stea deoparte și să
vadă cum rivalii lor ocupă teritorii în Africa.
Într-o serie de negocieri, Leopold, sub masca obiectivelor umanitare și în
calitate de președinte al Association Internationale Africaine, a îndreptat rivalii
europeni unii împotriva altora.
Uciderile în masă din Statul Independent Congo au devenit o cause celèbre în
ultimii ani ai secolului al XIX-lea și o mare problemă mediatică nu doar pentru rege,
ci și pentru întreaga Belgie, stat ce se dorea progresist și atent cu drepturile omului.
5 Le Tour du Monde 1892 Edouard ChartonNECLASIFICAT
30 din 46
NECLASIFICAT
Mișcarea pentru Reformă în Congo, care îi avea ca membri pe Mark Twain, Joseph
Conrad, Booker T. Washington și Bertrand Russell, printre alții, a condus o puternică
mișcare internațională împotriva maltratării populației băștinașe din Congo6.
Leopold a propus reformarea regimului, dar puțini l-au luat în serios. Toate
țările căzuseră de acord acum că autoritatea regelui trebuie să ia sfârșit, dar nicio țară
nu era dispusă să-și asume responsibilitatea. Nicio țară nu lua în calcul în mod serios
cedarea controlului asupra pământului populației băștinașe. Belgia era principalul
candidat european pentru preluarea Congoului, dar belgienii nu erau dispuși. Timp de
doi ani, Belgia a dezbătut chestiunea, ținând alegeri în a căror campanie Congo a fost
subiectul principal. Oportunist, Leopold a mărit Domaine de la Couronne pentru a
extrage și ultima picătură posibilă de profit de pe urma coloniei.
2.4. Congo sub influența colonizării belgiene
Parlamentul Belgiei a anexat Statul Independent Congo și i-a preluat
administrația la 15 noiembrie 1908, la patru ani după raportul Casement (Roger
Casement, diplomat britanic) și la șase ani după apariția Inimii întunericului (romanul
lui Joseph Conrad, Inima întunericului, publicat în 1902). Scandalul internațional nu
a fost, însă, o pierdere majoră pentru Leopold sau pentru companiile concesionare din
ceea ce a devenit apoi Congo Belgian. Asia de Sud-Est și America Latină deveniseră
deja producători de cauciuc ieftin. Împreună cu efectele epuizării resurselor din
Congo, prețurile pe piața internațională scăzuseră până la un nivel care făcea
exploatarea în Congo neprofitabilă. Statul a preluat dominionul personal al lui
Leopold și a desființat compania, dar perioada de explozie a prețurilor cauciucului se
terminase.
După ce guvernul belgian a preluat controlul asupra administrației Congo-
ului de la regele Leopold II situația din Congo s-a îmbunătățit. Evoluțiile economice
și sociale au transformat colonia. Au fost construite spitale și școli la care aveau acces
6 The Guardian 13 iulie 2002
NECLASIFICAT31 din 46
NECLASIFICAT
mulți dintre congolezi. Chiar și limbile diverselor etnii erau predate în școli, lucru rar
în colonii. S-au reușit de asemnea victorii împotriva bolii somnului (transmisă de
musca tse-tse). Administrația a continuat reformele economice construind căi ferate,
porturi, drumuri, mine, plantații, zone industriale, etc. În anii '50 speranța de viață era
în jur de 55 de ani; astăzi este de 51. În ciuda acestor evoluții congolezii nu aveau
putere politică. Totul era decis în Leopoldville sau Bruxelles. Secretarul belgian al
coloniei și Guvernatorul-general (conducătorul coloniei) aveau putere absolută;
congolezii nu aveau deloc. Cu timpul a crescut rezistența congolezilor față de această
lipsă de democrație. În 1955 clasa superioară a societății congoleze, așa-numiții
"évolués", a pornit o campanie pentru a pune capăt acestei inegalități.
În timpul celui de-al doilea război mondial armata congoleză a obținut o serie
de victorii împotriva italienilor în nordul Africii. Congo-ul Belgian care era bogat în
depozite de uraniu a furnizat Statelor Unite ale Americii uraniul ce a fost folosit
pentru a construi bombele atomice care au distrus orașele japoneze Hiroșima și
Nagasaki la sfârșitul războiului.
2.5. Frământări sociale și crize politice
În mai 1960 partidul Mouvement National Congolais (MNC), condus de
Patrice Lumumba a câștigat alegerile parlamentare și Lumumba a fost numit prim-
ministru. Joseph Kasavubu (din partea Alliance des Bakongo) a fost ales președinte
de către parlament. Alte partide care au apărut în această perioadă au fost Parti
Solidaire Africain (or PSA, condus de Antoine Gizenga) și Parti National du Peuple
(PNP condus de Albert Delvaux și Laurent Mbariko).
Congo-ul Belgian și-a obținut independența în 30 iunie 1960 sub numele de
Republica Congo (République du Congo). Deoarece și colonia franceză a Congo-ului
de Mijloc (Moyen Congo) și-a ales numele de Republica Congo după ce și-a obținut
independența, cele două țări erau cunoscute sub numele de Congo-Léopoldville și
Congo-Brazzaville, după numele capitalelor lor.
NECLASIFICAT32 din 46
NECLASIFICAT
În zilele care au urmat independenței, forțele de securitate congoleze s-au
revoltat, fiind nemulțumite de faptul că întregul corp al ofițerilor era format din
belgieni, administrația s-a dizolvat și dezordinea a cuprins țara. Belgia a trimis trupe
suplimentare (s-au alăturat trupelor belgiene existente) în Congo fără acordul
guvernului congolez pentru a restaura ordinea și pentru a proteja cetățenii belgieni.
Pentru a recăpăta controlul asupra armatei ce se revoltase, primul ministru a
numit un congolez ca nou comandant al soldaților iar Joseph Mobutu, cel ce va
deveni mai târziu conducătorul acestei țări, a fost numit șef al statului major.
Nemulțumit de toate aceste evenimente, Moise Tshombe, președintele bogatei regiuni
Katanga, a proclamat pe 11 iulie independența acesteia. Și regiunea Kasai de Sud a
intrat într-o luptă de secesiune împotriva noii conduceri. Astfel conflictul din Congo a
devenit în același timp unul internațional (datorat intervenției Belgiei în fosta sa
colonie) cât și unul intern (cauzat de secesiunea unei provincii într-un stat nou). La 12
iulie 1960 guvernul congolez a cerut ONU să intervină militar pentru a proteja
teritoriul național al statului congolez împotriva agresiunii externe (belgiene). ONU a
trimis în Congo misiunea de pace ONUC, cea mai mare de până la acea dată.
Belgienii, dorind să își mențină controlul asupra resurselor minerale ale
statului, au susținut secesiunea Katangăi, deși nu au recunoscut independența
provinciei.
În această situație dificilă evenimentele s-au precipitat ducând la o criză între
președintele Kasavubu și primul ministru Lumumba. Conflictul dintre președinte și
prim ministru s-a dezvoltat, culminând cu decizia președintelui Kasavubu de a-l
demite pe primul ministru Lumumba. Acesta la rândul său l-a demis pe președinte.
Lumumba îl numise pe Joseph Mobutu ca șef al statului major al noii armate
congoleze, Armee Nationale Congolaise (ANC). Profitând de criza dintre Kasavubu
și Lumumba, Mobutu a obținut sprijinul armatei, bucurându-se de sprijinul financiar
al Statelor Unite și al Belgiei. Puterile occidentale se temeau de o creștere a influenței
comuniste în Congo. În schimb Lumumba se bucura de sprijinul Uniunii Sovietice.
Colonelul Mobutu a organizat o lovitură de stat, instaurând un regim care îl sprijinea
pe Kasavubu. Lumumba a fost arestat, mutat în captivitate în diverse locuri și apoi NECLASIFICAT
33 din 46
NECLASIFICAT
trimis în Katanga unde a fost omorât în februarie 1961. După moartea acestuia Congo
s-a împărțit în patru zone: regiunea controlată de guvernul central (provinciile
Leopoldville, Equatorial și Kasai Vest), regiunea controlată de Gizenga, urmașul lui
Lumumba (provinciile Oriental și Kivu), Katanga condusă de Tshombe iar în
provincia Kasai și în nordul Katangăi liderul triburilor Baluba, Albert Kalonji.
Secesiunea Katangăi a fost în cele din urmă înnăbușită de trupele ONU.
Moise Tshombe a fost nevoit să accepte încetarea secesiunii, recunoscând guvernul
central congolez. În urma acestor revolte și a haosului existent a murit un mare număr
de congolezi.
2.6. Zair... același Congo
După 5 ani de instabilitate și conflict, Joseph-Désiré Mobutu l-a răsturnat pe
Kasavubu în 1965 beneficiind se pare și de sprijinul CIA. Mobutu se opunea
comunismului putând fi astfel un aliat important al SUA în zonă. Mobutu a stabilit un
sistem cu un partid unic și s-a declarat șef al statului. El organiza din când în când
alegeri în care era singurul candidat. Deși în țară era pace și o oarecare stabilitate,
Mobutu a fost acuzat de numeroase încălcări ale drepturilor omului, de represiune,
corupție și de construirea unui cult al personalității (toate bancnotele congoleze aveau
imaginea sa, portretul său era prezent în toate clădirile publice, în majoritatea
întreprinderilor, pe panouri). În 1984 se pare că Mobutu avea 4 miliarde de dolari în
conturi personale din bănci elvețiene, o sumă aprope egală cu datoria țării. Într-un
efort de a crește conștiința africană națională, Mobutu a redenumit orașele țării:
Léopoldville a devenit Kinshasa, Stanleyville a devenit Kisangani și Elisabethville a
devenit Lubumbashi. În 1971 el a redenumit țara care se numea acum Republica Zair,
acesta fiind a patra schimbare a numelui în 11 ani. Râul Congo a devenit râul Zair. În
1972 Mobutu și-a schimbat numele în Mobutu Sese Seko Koko Ngbendu Wa Za
Banga.
După colapsul Uniunii Sovietice, relațiile dintre SUA și Kinshasa s-au răcit;
Mobutu nu mai era necesar în logica post Război rece. În același timp opoziția din
NECLASIFICAT34 din 46
NECLASIFICAT
interior se întărea, cerând reforme. În această atmosferă Mobutu a proclamat a Treia
Republică în 1990, a cărei constituție trebuia să permită reformele democratice. Dar
aceste reforme au fost mai degrabă cosmetice și Mobutu a rămas la putere până când
a fost nevoit să fugă din Zair în 1997.
2.7. Republica Democratică Congo, teatru important în perioada post-
războiului rece
Din 1994 până în prezent, Congo a fost afectat de conflicte etnice și război
civil cauzate de influxul masiv de refugiați din cauza genocidului din Ruanda.
Guvernul lui Mobutu Sese Seko a fost răsturnat cu sprijinul Ruandei și Ugandei de
Laurent-Désiré Kabila în mai 1997; el a schimbat numele țării înapoi în Republica
Democrată Congo-Kinshasa. Dar foștii lui aliați s-au întors împotriva sa, regimul său
fiind confruntat în august 1998 cu o rebeliune ruandeză și ugandeză. Trupe din
Zimbabwe, Angola, Namibia, Ciad și Sudan au intervenit de partea noului regim de
la Kinshasa. Deși o încetare a focului a fost semnată la 10 iulie 1999, luptele au
continuat în partea estică a țării, fiind finanțate cu venituri provenind din extracția
ilegală de minerale precum coltan, caserită sau diamante. Kabila a fost asasinat în
ianuarie 2001 și fiul său Joseph Kabila a fost numit șef al statului. Noul președinte a
încercat să pună capăt războiului, reușindu-se semnarea unui acord în Africa de Sud
în 2002. În 2003 s-a format un guvern de tranziție, Kabila numind 4 vice-președinți,
dintre care 2 luptaseră împotriva sa. În estul țării situația este volatilă din cauza
conflictului din Ituri și a activității continue în regiunile Kivu a Forțelor Democratice
pentru Eliberarea Ruandei. Războiul din Gongo este cel mai sângeros conflict de
după al Doilea Război Mondial. Datele din 2008 arată că, în ultimul deceniu, 5,4
milioane de oameni și-au pierdut viața din cauza războiului, cei mai mulți din cauza
bolilor și a foametei asociate acestuia. Oficial, conflictul s-a încheiat în 2003, dar
dezastrul continuă să facă victime.
În prezent, Organizația Națiunilor Unite are desfășurată în Congo cea mai
mare misiune de menținere a păcii la moment actual, MONUSCO.NECLASIFICAT
35 din 46
NECLASIFICAT
La 30 iulie 2006 în Congo au avut loc primele alegeri pluri-partidiste de la
dobândirea independenței în 1960. Joseph Kabila a obținut 45% din voturi iar
principalul său oponent Jean-Pierre Bemba a obținut 20%. Ca urmare a acestui
rezultat nedecis pe 20 august 2006 au izbucnit violențe între cele două facțiuni în
capitala țării, Kinshasa. 16 oameni au murit până când misiunea ONU, MONUC, a
preluat controlul orașului. Un nou tur de scrutin între primii doi candidați, Kabila și
Bemba, s-a desfășurat la 29 octombrie 2006.
CAPITOLUL III
ORGANIZAȚIA NAȚIUNILOR UNITE ÎN
REPUBLICA DEMOCRATICĂ CONGO
NECLASIFICAT36 din 46
NECLASIFICAT
Opération des Nations Unies au Congo, prescurtată ONUC, (Operațiunea
Naţiunilor Unite în Congo), a fost o forţă a Organizaţiei Naţiunilor Unite de
menţinere a păcii în Congo, care a fost stabilită după Rezoluţia Consiliului de
Securitate al Organizaţiei Naţiunilor Unite nr. 143 din 14 iulie 1960. Din 1963
numele a mai fost schimbat în MONUC (franceză: Mission de l'Organisation des
Nations Unies en République démocratique du Congo) iar din iulie 2010 în
MONUSCO, în denumirea misiunii introducându-se termenul de stabilitate, pentru
marcarea unei noi faze a misiunii. Pentru a generaliza, misiunea a fost un răspuns la
criză din Congo în vederea instaurării unui climat social normal, de pace şi
democraţie în această ţară.
După acordul de pace de la Lusaka din 1999, situaţia din RD Congo a evoluat
spre reglementarea diferendelor dar încă se menţineau condiţii pentru escaladarea
conflictelor dintre grupurile de interese.
Astfel în luna iulie 2001, grupurile rebele, sprijinite de Rwanda, s-au întâlnit
pentru a discuta o planificare în vederea unor negocieri asupra conducerii
democratice, iar o delegaţie a Consiliului de Securitate ONU s-a deplasat în regiune,
încercând să reînvie prevederile acordului de pace. Un element cheie al acestuia îl
reprezintă dialogul dintre grupurile rebele, partidele de opoziţie, grupurile civile şi
guvern.
Totodată liderul rebel Ruberwa, aspirant la poziţia de preşedinte, reclamă că, în
cazul în care procesul de pace eşuează, trupele pot acţiona cu efective de peste 40.000
oameni, aflaţi în poziţiile lor de apărare, gata de luptă. Lucrătorii ONU apreciau că
Ruberwsa face promisiuni fără acoperire, deoarece rebelii nu s-au comportat corect
cu populaţia din estul ţării.
O caracteristică a situaţiei din RD Congo la acea dată era faptul că grupuri
rebele erau implicate în exploatarea resurselor naturale ale ţării împreună cu armatele
invadatoare, fapt ce complica foarte mult demersurile generale de stabilizare a
situaţiei. La solicitarea ONU, România a participat la misiunea MONUC cu 24
observatori militari şi ofiţeri de legătură dislocaţi în Kinshasa, Boende, Gemena,
Lisala, Goma, Kindu, Mbandaka şi Lusaka.NECLASIFICAT
37 din 46
NECLASIFICAT
Organizaţia Naţiunilor Unite a folosit ca unul din principalele instrumente
pentru menținerea păcii un program important ce vizează dezarmare, demobilizare şi
reintegrare (DDR) a foştilor combatanţi în situaţii post-conflict de peste cincisprezece
ani împreună cu parteneri bilaterali, agenții non-guvernamentale, departamente ale
Naţiunilor Unite, fonduri şi agenţiile operaţionale în zeci de ţări din întreaga lume.
Activităţile DDR sunt componente esenţiale atât pentru stabilizarea iniţială,
precum şi pentru dezvoltarea pe termen lung. Ca atare, nevoile de dezarmare,
demobilizare şi reintegrare trebuie să fie integrate în procesul de pace, inițial de la
negocierea de pace, până la construcția păcii.
CAPITOLUL IVPROIECTUL DDR
DDR este un proces complex, cu dimensiuni politice, militare, de securitate,
umanitare şi socio-economice. Acesta are ca scop de a rezolva problema de securitate
post-conflict, care apare atunci când ex-combatanţii au rămas fără mijloace de
NECLASIFICAT38 din 46
NECLASIFICAT
existenţă sau de reţele de sprijin, în timpul perioadei de tranziţie, aspect vital pentru
trecerea de la conflict la pace şi dezvoltare. Printr-un proces de eliminare a armelor
din mâinile combatanţilor, luând combatanţi din structurile militare şi ajutându-i să se
integreze social şi economic în societate, DDR urmăreşte să sprijine ex-combatanţii,
astfel încât aceștia să devină participanţi activi în procesul de pace.
În acest sens, DDR pune bazele pentru protejarea şi susţinerea comunităţilor în
care aceste persoane pot trăi ca cetăţeni care respectă legea, în timp ce se
consolidează capacităţi naţionale pe termen lung pentru pace, securitate şi dezvoltare.
Este important să reţineţi că DDR, singur, nu poate rezolva conflictul sau prevenirea
violenţei, cu toate acestea, ajută la stabilirea unui mediu sigur, astfel că alte elemente
de recuperare şi de consolidare a păcii strategice poate continua.
Dezarmarea este colectarea, documentaţia, controlul şi eliminarea armelor de
calibru mic, muniţiilor, explozibililor deținute de către combatanţi şi, de multe ori, de
asemenea, de către populaţia civilă. Dezarmarea include, de asemenea, dezvoltarea de
programe de management responsabile de arme.
Observatori militari și reprezentanți ai forței armate congoleze colectând armeDemobilizarea este activitatea formală desfășurată cu scopul de scoatere a
combatanţilor activi din forţele armate sau din alte grupuri armate. Prima etapă de
demobilizare se poate extinde de la pregătirea combatanţilor individuală în centre
temporare până la masarea acestora în tabere desemnate în acest scop (site-uri
NECLASIFICAT39 din 46
NECLASIFICAT
cantonamente, tabere, zone de campare sau cazărmi). A doua etapă a demobilizării
cuprinde pachetul de sprijin oferit către demobilizaţi, care se numeşte reinserţia.
Observatori militari și reprezentanți ai stafului național primesc pentru demobilizare membri ai unor grupări armate
Reinserţia este asistenţa oferită ex-combatanţilor în timpul demobilizării, dar
înainte de procesul pe termen lung de reintegrare. Reintegrarea este o formă de
asistenţă de tranziţie pentru a ajuta la acoperirea nevoilor de bază ale ex-
combatanţilor şi a familiilor lor şi pot include indemnizaţii tranzitorii de siguranţă,
produse alimentare, haine, adăpost, servicii medicale, de educaţie, formare, ocuparea
forţei de muncă şi de instrumente, pe termen scurt. Reintegrarea în timp ce este pe
termen lung, proces continuu social şi economic al dezvoltării, reinserția este un
material pe termen scurt şi/sau asistenţă financiară pentru a satisface nevoile
imediate, şi poate dura până la un an.
Reintegrarea este un proces prin care ex-combatanţii dobândesc statutul civil
şi obţin locuri de muncă durabile şi venituri. Reintegrarea este în esenţă un proces
social şi economic, cu importanță în primul rând loc în comunităţile de la nivel local.
Acesta este parte a dezvoltării generale a unei ţări şi o responsabilitate naţională, şi
necesită de multe ori de asistenţă externă pe termen lung.
NECLASIFICAT40 din 46
NECLASIFICAT
Observatori militari și reprezentanți ai stafului național asigurând repatrierea personalului demobilizat
4.1. Ce este DDR
Obiectivul procesului de DDR este de a contribui la securitatea şi stabilitatea
în mediile post-conflict, astfel că recuperarea şi dezvoltarea pot incepe.
Activitățile specifice DDR le putem defini pe scurt astfel:
dezarmare: strângerea, colectarea și depozitarea elementelor de muniție
și a armamentului de orice fel care se află asupra excombatanților;
demobilizare: scoaterea combatanților din rândurile formațiunilor
armate, fie acestea regulate sau nu;
reintegrare: procesul prin care excombatanții, familiile acestora, precum
și alte persoane legate social sau economic de aceștia sunt asimilați într-
o nouă societate sau într-o nouă forță armată, de data aceasta cu statut
legal.
De asemenea, am putea defini, pentru cei nefamiliarizați cu acești termeni
specifici, acest proces de dezarmare, demobilizare și reintegrare ca o multitudine de
activități, desfășurate de secția DDR, ca indivizii care fac parte din diferite grupări
armate ilegale, proveniți pe teritoriul RDC în urma genocidului din Rwanda din 1994,
precum și în urma războiului civil din 1997, să nu mai execute activități ilegale de jaf,
NECLASIFICAT41 din 46
NECLASIFICAT
tâlhărit, furt, viol etc., în urma acestora rezutând vânătoarea acestor indivizi.
Vânătoare care ar avea un sfârșit relativ având în vedere teritoriul vast și acoperit cu
junglă în partea estică a RDC. Prin programul DDR, combatanții care se predau de
bună voie intră în acest program numai dacă aduc asupra lor arme sau elemente de
muniție. Scopul final al acestui proces este reabsorpția acestora de către societate.
4.2. Accesul copiilor la programele DDR
Copiii, în special fete, nu sunt întotdeauna considerați a fi membri cu drepturi
depline ai unei forţe armate sau de grup, şi nici nu există personal DDR instruit
corespunzător pentru a identifica şi a satisface nevoile lor. Ca urmare, copiii nu au
acces la servicii esenţiale. Uneori, copiii înşişi nu doresc să fie identificați ca
provenind de la o forţă armată sau de grup, în scopul evitării discriminării împotriva
lor. Unii poate nu știu că au dreptul de a beneficia de orice fel de suport. Provocarea
este de a încuraja fetele şi băieţii să beneficieze de programele DDR.
Pentru a realiza acest lucru, cei în poziţii de autoritate asupra copiilor (de
exemplu, ministere, organizaţii neguvernamentale şi agenţii childfocused (de
protecţie a copilului), ar trebui să monitorizeze recrutarea de copii, în scopul de a
înţelege modelele de recrutare şi de rolurile jucate de copii, şi pentru a obţine direct şi
gratuit accesul la acestea. Acest lucru este necesar pentru a permite autorităţilor şi
agenţiilor de a colecta informaţii privind eliberarea copilului şi de a pune în aplicare
programe specifice pentru copii. Aceste autorităţi pot ridica semne de conştientizare
în rândul copiilor despre serviciile disponibile şi cum să le acceseze şi să stabilească
proceduri pentru a identifica băieţi şi fete asociați cu forţele armate de orice fel.
Copii înarmați, înrolați în grupuri armate nestatale
NECLASIFICAT42 din 46
NECLASIFICAT
CONCLUZII
În opinia mea, situația din Republica Democrată Congo este o continuă criză,
bazată pe interesele economice ale unor state, paradoxal, de pe alte continente.
Atrocitățile comise nu numai în Congo, ci și în multe alte state ale Africii, se
datorează instrumentarului proiectat de statele prezente cu interese economice în
vederea atingerii scopurilor fiecăruia.
Injecțiile prin diferite servicii ale statelor mai puternice, cu interese în zonă au
concurat chiar la producerea genocidului din Rwanda din anul 1994, produs ca un
război civil, între cele două etnii principale, hutu și tutsi. Diferendeleau fost de
origine socială, tutsi crezându-se superiori rasei hutu, aspect alimentat și de coloniștii
belgieni care au încurajat conflictul oferind slujbe mai bune etniei tutsi.
Cu toate că la acea dată, pe teritoriul Rwandei exista o misiune ONU
(UNAMIR), aproape 1 milion de oameni au fost uciși iar o altă sumă considerabilă au
migrat în țările vecine, mai ales Congo, unde, o parte consistentă au fost atrași în
diferite grupări armate, nestatale.
Pasivitatea comunității internaționale față de acest conflict poate fi considerat
ca un aport al rezultatului final conturat în cele din urmă ca genocid.
Este de luat în calcul faptul că actuala putere din Congo, sub președinția lui
Joseph Kabila, simpatizată sau nu de vreo putere mondială, ea însăși nu respectă
procedeul nu numai al alegerilor pe care, din surse oficiale, le-a cam fraudat de câte
ori a fost cazul, ci chiar aduce un afront populației proprii. Este bine de știut că
valoarea anuală numai a diamantelor ”exportate” este de aproximativ de 55 milioane
da carate, undeva în jur de 45 miliarde de dolari...
Am întâlnit oameni în Congo din diferite pături sociale. Veniturile unora te fac
să înțelegi că te afli în cel mai sărac stat. Un profesor la sat are un salariu de 15 dolari
americani, un polițist la oraș 40, un colonel de armată 80. Ceea ce nu am înțeles, cine
îi subvenționa, acestuia din urmă, chiria unei case pentru care cinci observatori
militari plăteau pentru una identică o chirie de 2000 dolari pe lună?...
NECLASIFICAT43 din 46
NECLASIFICAT
Ca o concluzie finală, prezența ONU în Congo este în folosul populației iar
rezultatele pozitive sunt în progresie. Este efectiv o mare realizare lipsa confruntărilor
armate de orice natură din ultimii ani, fapt datorat altui proiect al ONU ce se ocupă cu
absorbția directă a membrilor grupărilor armate nestatale mai importante de către
armata națională.
Având în vedere că există teritorii de neatins cu piciorul și atâtea zăcăminte
sunt dorite de multe alte economii, oare criza bieților congolezi se va termina? Nu
curând.
NECLASIFICAT44 din 46
NECLASIFICAT
BIBLIOGRAFIE
Legi, instrucţiuni, documente oficiale:
Carta Naţiunilor Unite, www.un.org/aboutun/charter/index.html
NATO Chronology Handbook, Bruxelles, 1999
Rezoluţia nr. 181 a Organizaţiei Naţiunilor Unite privind împărţirea Palestinei (Planul de
împărţire) , Washington, noiembrie, 1947
Tratatul Atlanticului de Nord, Washington, aprilie, 1949.
Lucrări de specialitate din literatura autohtonă şi literatura străină:
***Atlas de Istorie Universală, vol.I - II, Bucureşti, Editura Rao, 2001
BUŞE, Dorel, Sfârşitul Războiului Rece(1989 -1991),Bucureşti, Editura Universităţi de Apărare”Carol I”, 2007
CASTLEDEN, Rodney, Conflicte care au schimbat lumea, Bucureşti, Editura Meteor Press, 2011
***Dicţionar Encilopedic,vol.I - VII, Bucureşti, Editura Enciclopedică,2006
FRUNZETI, Teodor, Geostrategie ,Bucureşti, Editura Centrului Tehnic – Teritorial al Armatei, Bucureşti, 2009
FRUNZETI, Teodor, Zodian, Vladimir, (coord.), Lumea 2011.Enciclopedie politică şi militară(studii strategice şi de securitate), Bucureşti, Editura Centrului Tehnic – Teritorial al Armatei, 2011
FRUNZETI, Teodor, BUŞE, Dorel, Relaţii Internaţionale, Bucureşri, Editura Universităţii
de Apărare “Carol I”, 2011
FONTAINE, Andre, Istoria Războiului Rece, vol. I – IV, Bucureşti, Editura Militară,1993
GRAY, Colin S., Războiul,pacea şi relaţiile internaţionale,Iaşi, Editura Polirom, 2010
GHIBA, Daniel, Operaţii de menţinere a păcii – obiective, caracteristici, principii, în
volumul sesiunii de comunicări ştiinţifice cu participare internaţională Securitate şi apărare
în Uniunea Europeană, Bucureşti, Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”,
2008.
GHIBA, Daniel, Managementul crizelor ( note de curs), Bucureşti, 2011
GHIBA, Daniel, Operaţii de menţinere a păcii – obiective, caracteristici, principii, în
volumul sesiunii de comunicări ştiinţifice cu participare internaţională Securitate şi apărare
în Uniunea Europeană, Bucureşti, Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”,
2008.
NECLASIFICAT45 din 46
NECLASIFICAT
Reviste de specialitate:
LUMEA, an 2003 – 2010
ADEVĂRUL, an 2008 -2012
Le Tour du Monde
The Guardian 13 iulie 2002
Pagini web:
www.unddr.org
www.nato.int
www.wikipedia.org
NECLASIFICAT46 din 46