UNIVERSITATEA „LUCIAN BLAGA” – SIBIU FACULTATEA DE DREPT „Simion Bărnuţiu”
MASTERAT – ,,Investigarea criminalistică în procesul penal’’
ANUL I
DISCIPLINA PROCEDURI PENALE COMPARATE
Instituţia arestării preventive în România şi în Republica Moldova
Titular de disciplinăConf. univ. dr. ION POIANĂ
StudentIOAN MOŢOIU
1
Cuprins
CUPRINS...........................................................................................................................2
CAPITOLUL I
1.1 Introducere.....................................................................................................................3
1.2 Luarea masurilor preventive..........................................................................................4
CAPITOLUL II
Arestarea Preventivă conform Codului Român de Procedură Penală...............................11
CAPITOLUL III
Arestarea Preventivă conform Codului de Procedură Penală al Republicii Moldova.......16
Bibliografie......................................................................................................................27
2
Capitolul I
1.1 Introducere
Statului român, printre dimensiunile definitorii se înscrie şi atributul acestuia de a
fi un „stat de drept”1, atribut ce are semnificaţia subordonării statului faţă de normele
juridice. Problema care se ridică este dacă şi în ce măsură, subordonarea statului faţă de
drept afectează libertatea umană, pentru că puterea statală şi libertatea par imposibil de
conciliat în măsura în care nimeni nu poate fi liber şi constrâns în acelaşi timp.
Constrângerea instituţionalizată este nu numai o dimensiune exclusivă a puterii
publice dar este şi dimensiunea ei esenţială. Desigur, ca metodă de conducere a puterii de
stat, are prioritate convingerea, constrângerea având un rol subsidiar, dar ea este
omniprezentă. Orice societate organizată statal dispune de o forţă coercitivă, variind doar
formele de realizare a constrângerii, intensitatea acesteia, precum şi raporturile dintre
constrângere şi convingere.
Limitarea libertăţii individului nu trebuie să ducă la suprimarea acesteia2, după
cum, controlul formelor şi intensităţii constrângerii nu trebuie să facă loc voluntarismului.
Pentru a se evita exacerbarea unuia sau altuia dintre termenii acestei relaţii intervine
dreptul, reglând relaţiile sociale astfel încât echilibrul libertate - constrângere să fie
asigurat. În felul acesta drepturile şi libertăţile umane îşi realizează valenţele într-un
cadru bine determinat, ce fundamentează ordinea de drept. Încălcarea unei asemenea
ordini de către individ determină aplicarea sancţiunii prevăzute de lege, intervenţie ce nu
poate avea loc decât prin desfăşurarea unor activităţi de către organele anume
împuternicite în acest scop.
1 I. Deleanu, „Drept constituţional şi instituţii juridice”, Ed. Chemarea, Iaşi, 1992, pag. 35 şi următoarele2 I. Istrate, „Libertatea persoanei şi garanţiile ei procesual-penale”, Ed. Scrisul românesc, Craiova, 1984, pag. 11.
3
În sfera încălcării regulilor de conduită stabilite prin lege, un loc aparte îl ocupă
infracţiunea, ca cea mai gravă faptă antisocială care atrage după sine aplicarea legii
penale şi a sancţiunilor specifice dreptului penal. Săvârşirea unei infracţiuni generează un
raport juridic concret de drept penal în temeiul căruia statul are dreptul de a aplica
infractorului sancţiunile penale. În legătură cu aplicarea acestor sancţiuni se impun unele
lămuriri, chiar când este descoperită şi pusă prin probe în sarcina unui făptuitor,
infracţiunea nu atrage aplicare automată a pedepsei. Pentru a se ajunge la sancţionarea
infractorului este nevoie de intervenţia justiţiei penale, adică la condamnare infractorului
de către instanţa competentă pe baza unei judecăţi. În doctrina juridică se atrage atenţia
că reacţia societăţii faţa de infracţiune nu este instinctivă, arbitrară şi oarbă; ea este
totdeauna chibzuită şi reglementată, având un caracter esenţialmente judiciar3. A
soluţiona o cauză penală înseamnă a efectua o activitate de justiţie şi în măsura în care
aceasta se face prin hotărârea instanţei de judecată suntem în prezenţa unui act
jurisdicţional; se conturează astfel raportul faţă de procesul penal între diferite subiecte
ale procesului penal care au anumite drepturi şi obligaţii4.
1. 2 Luarea măsurilor preventive
1.2.1 Condiţii în care se pot lua măsurile preventive
Având în vedere că prin măsurile preventive se aduce atingere dreptului
fundamental al inviolabilităţii persoanei5, legiuitorul a instituit garanţii procesuale
temeinice care impun respectarea strictă a dispoziţiilor legale ce permit luarea acestor
măsuri.
Aceste garanţii sunt asigurate, în primul rând de multiplele condiţii ce trebuie
îndeplinite cumulativ pentru a se putea dispune o măsură de prevenţie.
Alegerea măsurii de prevenţie care urmează a fi luată se face ţinându-se seama de
3 N. Volonciu, „Tratat de procedură penală”, partea generală, vol. I, Ed. Paideia, Bucureşti 1996, pag. 84 Tr. Pop, „Drept procesual penal”, Partea introductivă,Tipografia naţională S.A., Cluj, 1946, pag. 175 N. Iliescu, „Libertatea persoanei în lumina dispoziţiilor din Codul de procedură penală”, în T.S., nr. 3, 1971, pag. 428
4
scopul acesteia, de gradul de pericol social al infracţiunii, de sănătatea, vârsta,
antecedentele şi alte situaţii privind persoana faţă de care se ia măsura.
Măsurile preventive pot fi luate după ce s-a dispus începerea urmăririi penale, pe
tot parcursul desfăşurării urmăririi penale şi a judecăţii, până la pronunţarea unei hotărâri
judecătoreşti definitive. Înseamnă că în cursul efectuării actelor premergătoare nu se
poate lua măsura de prevenţie faţă de făptuitor.
Urmărirea penală se poate desfăşura in rem şi in personam. În prima ipoteză,
învinuitul nefiind cunoscut, nu se poate pune problema luării măsurii preventive. În
momentul în care autorul faptei este descoperit, urmărirea penală se va efectua faţă de
acesta şi, prin urmare, măsurile preventive pot fi luate, dacă se impun.
Pentru luarea măsurilor de prevenţie trebuie îndeplinite cumulativ următoarele
condiţii:
- Există probe sau indicii temeinice că a fost săvârşită o faptă prevăzută de
legea penală.
Cât priveşte termenul de "probă", acesta este explicat prin dispoziţiile art. 63 şi 64
Cod de procedură penală. Potrivit art. 63 alin. 1 Cod de procedură penală „constituie
probă orice element de fapt care serveşte la constatarea existenţei sau inexistenţei unei
infracţiuni, la identificarea persoanei care a săvârşit-o şi la cunoaşterea împrejurărilor
necesare pentru justa soluţionare a cauzei”. În art. 64 Cod de procedură penală sunt
enumerate mijloacele de probă prin care se pot constata elementele de fapt ce pot servi ca
probă : declaraţiile învinuitului sau ale inculpatului; declaraţiile părţii vătămate, ale părţii
civile şi ale părţii responsabile civilmente; declaraţiile martorilor; înscrisurile;
înregistrările audio sau video; fotografiile; mijloacele materiale de probă; constatările
tehnico-ştiinţifice; constatările medico-legale şi expertizele.
Din dispoziţiile Codului de procedură penală rezultă că luarea unei măsuri
preventive este condiţionată de existenţa unor „probe” sau a unor „indicii temeinice”, că a
fost săvârşită o faptă pedepsită de lege cu închisoarea. Folosirea celor două noţiuni
(probe; indicii temeinice) a fost impusă de nevoia asigurării bunei desfăşurări a
procesului penal şi împiedicării sustragerii învinuitului sau inculpatului, nu numai când
există probe neîndoielnice de vinovăţie, ci şi atunci când, în absenţa lor, "indiciile"
conduc la aceeaşi concluzie.
5
Sunt indicii, potrivit art. 163 alin 3 Cod de procedură penală, atunci când din
datele existente în cauză rezultă presupunerea că persoana faţă de care se efectuează
urmărirea penală a săvârşit fapta.
- Legea penală să prevadă pentru fapta comisă pedeapsa detenţiunii pe viaţă
sau a închisorii.
Se consideră îndeplinită această condiţie şi atunci când prevăzută alternativ
pedeapsa închisorii sau amenda, cu excepţia arestării preventive unde legea prevede în
mod expres că această măsură nu poate fi dispusă în cazul infracţiunilor pentru care legea
prevede alternativ pedeapsa amenzii. Condiţia nu se consideră îndeplinită atunci când,
după ce s-a pronunţat o condamnare la amendă, la rejudecarea cauzei după apelul sau
recursul inculpatului nu se mai poate pronunţa pedeapsa închisorii, ca urmare a
principiului neagravării situaţiei părţii în propriul său apel sau recurs6.
Un prim argument adus în acest sens vizează gradul de pericol social redus al
faptelor sancţionate numai cu amendă. În dorinţa de a lărgi garanţiile libertăţii persoanei,
legiuitorul român a înţeles să nu recurgă la asemenea măsuri decât în cazul în care gradul
de pericol al faptei justifică aplicarea unei pedepse cu închisoarea, deşi s-ar putea ca şi
într-o cauză concretă cu grad de pericol social redus, desfăşurarea procesului penal să fie
stânjenită prin activitatea infractorului; pe de altă parte, dacă s-ar admite luarea măsurilor
preventive şi în cazul faptelor sancţionate cu amendă, nu s-ar putea deduce detenţia
preventivă din pedeapsa aplicată (dispunându-se o constrângere fără a fi necesară).
- Să existe vreunul din cazurile prevăzute de art.148 (lit. a-i) Cod de procedură
penală, situaţie care este de natură să preîntâmpine săvârşirea de abuzuri cu ocazia luării
măsurii preventive, iar formularea lor clară şi precisă constituie o garanţie pentru
libertatea persoanei.
a) identitatea sau domiciliul învinuitului sau inculpatului nu pot fi stabilite din
lipsă de date necesare (art. 148 lit. a). Acest caz se aplică, de regulă, în situaţia luării
măsurii preventive a reţinerii, având în vedere imposibilitatea stabilirii în mod operativ a
unor date personale sau a domiciliului celui în cauză. Sunt avute în vedere două situaţii,
una privind imposibiliatea stabilirii identităţii şi alta referitoare la stabilirea domiciliului,
fără a se cere întrunirea lor cumulativă.
6 Art. 372, 3858 Cod de procedură penală (privind apelul şi recursul).
6
b) infracţiunea este flagrantă iar pedeapsa închisorii prevăzută de lege este mai
mare de un an (art. 148 lit. b). Acest caz presupune îndeplinirea cumulativă a două
condiţii: una referitoare la modul de constatare a infracţiunii, iar alta privind cuantumul
pedepsei prevăzute pentru fapta comisă. Infracţiunea flagrantă este prevăzută de art. 465
Cod de procedură penală: ”Este flagrantă infracţiunea descoperită în momentul săvârşirii
sau imediat după săvârşire”.
c) inculpatul a fugit sau s-a ascuns în scopul a se sustrage de la urmărire sau
de la judecată, ori a făcut pregătiri pentru asemenea acte, precum şi dacă în cursul
judecăţii sunt date că inculpatul urmăreşte să se sustragă de la executarea pedepsei
(art. 148 lit. c).
d) sunt date suficiente că inculpatul a încercat să zădărnicească aflarea
adevărului, prin influenţarea unui martor sau expert, distrugerea ori alterarea
mijloacelor materiale de probă sau prin alte asemenea fapte (art. 148 lit. d). Influenţarea
vreunuia dintre martori sau experţi se referă la situaţia în care inculpatul, prin corupere
sau constrângere, încearcă să-i determine pe aceştia să facă declaraţii mincinoase ori să
execute lucrări de specialitate care să zădărnicească aflarea adevărului.
Prin distrugerea mijloacelor materiale de probă se înţelege distrugerea obiectelor
sau lucrărilor de orice fel care poartă urme ale faptei comise sau care, prin legătura cu
fapta, cu persoanele care au săvârşit-o sau cu împrejurările în care a avut loc, pot furniza
probe necesare soluţionării cauzei penale, împiedicarea luării măsurilor de conservare ori
de salvare a lor, precum şi înlăturarea măsurilor luate pentru conservarea sau salvarea
acestora7. Alterarea mijloacelor de probă priveşte falsificarea sau deteriorarea
conţinutului acestora încât să nu mai fie apte a servi la aflarea adevărului, ori în cazul
folosirii lor, să dovedească nevinovăţia persoanei care a comis o infracţiune.
e) inculpatul a comis din nou o infracţiune ori din datele existente rezultă
necesitatea împiedicării săvârşirii unei alte infracţiuni (art. 148 lit. e).
f) inculpatul este recidivist (art. 148 lit. f).
g) dispoziţiile art. 148 lit. g, privind existenţa circumstanţelor agravante , au fost
abrogate prin Legea nr. 281/2003.
h) inculpatul a săvârşit o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa
7 V. Păvăleanu, I. Iacobuţă, M. Covalciuc, „Drept Procesual penal”, Ed. Panfilius, Iaşi, 2005, pag. 149
7
detenţiunii pe viaţă alternativ cu pedeapsa închisorii sau pedeapsa închisorii mai mare
de 4 ani şi există probe certe că lăsarea sa în libertate prezintă un pericol concret pentru
ordinea publică( art. 148 lit. h).
i) există date sau indicii suficiente care justifică temerea că inculpatul va exercita presiuni asupra persoanei vătămate sau că va încerca o înţelegere frauduloasă cu aceasta( art. 148 lit. i).
1.2.2 Organele judiciare care pot lua măsuri preventive şi actele prin care pot fi
luate aceste măsuri
Luarea măsurilor preventive este subordonată anumitor limite procesuale
privitoare la începerea urmăririi penale, formularea învinuirii, faza procesuală şi organul
judiciar competent.
Atunci când sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege, organele judiciare au
facultatea de a lua măsurile preventive, în raport de competenţa fiecărui organ, de
împrejurările concrete ale cauzei şi de persoana făptuitorului8.
Pentru a garanta libertatea persoanei, legislaţia noastră prevede că măsurile de
prevenţie se iau, de regulă, de către procuror sau instanţa de judecată, singura măsură pe
care o pot lua organele de cercetare penală fiind reţinerea pe cel mult 24 de ore. Măsura
arestării preventive poate fi luată, ca urmare a modificărilor constituţionale intervenite,
atât în cursul urmăririi penale cât şi în cursul judecăţii, numai de judecător.
În vederea luării măsurilor preventive, este necesar, mai întâi, ca urmărirea penală
să fie începută în cauză. Nu s-ar putea lua vreo măsură preventivă faţă de persoană
reclamată sau bănuită de comiterea vreunei infracţiuni, dacă în cauză nu s-a început
urmărirea penală. De aceea, precizarea momentului începerii urmăririi penale este
esenţială în ceea ce priveşte data la care, în cauză, se efectuează anumite acte
premergătoare, prin care se adună date necesare organului de urmărire penală, în vederea
începerii acesteia; în această perioadă nu se va putea recurge în nici un fel la restrângerea
libertăţii personale la care se referă datele. Concluzia se desprinde logic chiar din scopul
şi natura măsurilor preventive, procesul penal constituind cadrul legal în care este
posibilă o restrângere a libertăţii persoanei.
Măsurile preventive se iau, aşadar pentru prima dată în cursul urmăririi penale, 8 V. Păvăleanu, ,,Drept procesual penal. Partea generală’’, Bucureşti, 2007 pag. 339
8
dar ele pot fi luate şi în cazul reluării urmăririi penale. Aşa cum prevede art. 270 Cod de
procedură penală, urmărirea penală este reluată în caz de:
- încetare a cauzei de suspendare;
- restituirea cauzei de către instanţa de judecată în vederea refacerii sau
completării urmăririi, ori ca urmare a extinderii acţiunii penale sau a procesului penal;
- redeschiderea urmăririi penale.
Din economia dispoziţiilor legale (art. 143-160) rezultă că măsurile de prevenţie
pot fi luate prin:
- ordonanţă de către organul de cercetare penală;
- ordonanţă de către procuror;
- hotărârea instanţei de judecată (sentinţă, decizie sau încheiere).
Faţă de reglementările intervenite în anul 2003, observăm că a fost înlăturată
posibilitatea procurorului de a lua o măsură de prevenţie prin rechizitoriu.
Având în vedere competenţa limitată pe care o au organele de cercetare penală cu
privire la luarea măsurilor de prevenţie, legea (art. 138) precede posibilitatea acestora de
a sesiza procurorul pentru luarea unor măsuri preventive. Astfel, când organul de
cercetare penală consideră că este cazul să se ia vreuna din măsurile preventive prevăzute
de art. 136 alin.1 lit. b-d (obligarea de a nu părăsi localitatea, obligarea de a nu părăsi ţara
şi arestarea preventivă), înaintează în acest sens un referat motivat procurorului.
În cazul obligării de a nu părăsi localitatea şi a obligării de a nu părăsi ţara,
procurorul este obligat să se pronunţe în 24 de ore.
Aşa cum prevede art. 350 Cod de procedură penală, instanţa de fond mai poate lua
măsura arestării preventive şi prin hotărârea prin care soluţionează fondul cauzei.
Articolul menţionat prevede prin alin 1, că „Instanţa are îndatorirea ca prin hotărârea sa
să se pronunţe cu privire la revocarea, menţinerea sau luarea măsurii arestării
inculpatului”. În doctrina juridică s-a pus problema dacă arestarea preventivă, care a
intervenit cu ocazia condamnării inculpatului, are caracter de pedeapsă ori de măsură
preventivă. S-a impus opinia9 că atâta timp cât nu a intervenit o hotărâre judecătorească
definitivă de condamnare caracterul preventiv al măsurii se menţine.
Cât priveşte conţinutul actului prin care se ia măsura preventivă, acesta rezultă din
9 Ilie Istrate, op. cit.,pag. 37.
9
dispoziţiile art. 137 Cod de procedură penală, introdus prin Legea nr. 45 din 199310.
Astfel, indiferent de măsura preventivă luată şi indiferent de organul care ia măsura, actul
întocmit cu acest prilej trebuie să arate: fapta care face obiectul învinuirii sau inculpării;
textul de lege în care aceasta se încadrează; pedeapsa prevăzută de lege pentru
infracţiunea săvârşită; temeiurile concrete care au determinat luarea măsurii preventive.
Alegerea măsurii ce urmează a fi luată de către organul de cercetare penală sau de
către procuror se face ţinându-se seama de „scopul acesteia, de gradul de pericol social al
infracţiunii, de sănătatea, vârsta, antecedentele şi alte situaţii privind persoana faţă de
care se ia măsura” (art. 136 alin. 8).
Persoanei reţinute sau arestate i se aduc, de îndată, la cunoştinţă motivele reţinerii
sau arestării. Învinuirea se aduce la cunoştinţă celui arestat, în cel mai scurt termen, în
prezenţa unui avocat (art. 1371). Aliniatul 2 al aceluiaşi articol adaugă că: atunci „când se
dispune arestarea preventivă a învinuitului sau inculpatului, judecătorul încunoştinţează
despre măsura luată, în termen de 24 de ore, un membru al familiei ori o altă persoană pe
care o desemnează învinuitul sau inculpatul, consemnându-se aceasta într-un proces
verbal”.
10 Aliniatul 2 al art. 137 a preluat conţinutul art. 136 alin. 4 care a fost abrogat prin legea 45 din 1993.
10
Capitolul II
Arestarea preventivă conform Codului Român de
Procedură Penală
Noţiune şi justificare
Arestarea preventivă este cea mai gravă11 dintre măsurile preventive prevăzute de
Codul de procedură penală, a cărei aplicare asigură normala desfăşurare a procesului
penal în vederea realizării scopului acestuia.
Ea constă în „lipsirea de libertate a unei persoane, cu caracter provizoriu şi în
condiţiile determinate de lege, înainte de soluţionarea definitivă a cauzei penale pentru a
se asigura buna desfăşurare a procesului penal ori a se împiedica sustragerea învinuitului
sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei”12.
Având în vedere gravitatea acestei măsuri în dreptul procesual român arestarea
preventivă este însoţită de unele garanţii. În art. 5 Cod de procedură penală se prevede
expres că: „În tot cuprinsul procesului penal este garantată libertatea persoanei. Nici o
persoană nu poate fi reţinută sau arestată şi nici nu poate fi supusă vreunei forme de
restrângere a libertăţii decât în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege”. Aceste dispoziţii
reflectă, de altfel, principiul constituţional potrivit căruia „Libertatea individuală şi
siguranţa persoanei sunt inviolabile”13, arestarea putându-se face numai în temeiul unui
mandat emis de magistrat pe o durată de cel mult 30 de zile.
În cazurile anume prevăzute de lege14 măsura arestării preventive se justifică prin
aceea că facilitează atingerea scopului procesului penal şi implicit înfăptuirea justiţiei
penale. Necesitatea procesului penal pot impune ca, după epuizarea celor 24 de ore
afectate reţinerii sau când are loc încălcarea obligaţiei de a nu părăsi localitatea,
11 N. Volonciu, op. cit. pag. 413. 12 V. Păvăleanu, în colab., 2007, op. cit., pag. 354.13 Prin aceste reglementări s-a realizat alinierea reglementărilor, din acest domeniu, la prevederile înscrise în unele documente internaţionale consacrate drepturilor omului cum ar fi: „Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale”, ratificată de ţara noastră prin Legea nr. 30 din 1994.14 Cesare Beccaria, „Despre infracţiune şi pedepse”, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1965, pag. 18.
11
făptuitorul să fie arestat preventiv.
Arestul preventiv este o măsură care, spre deosebire de oricare alta, trebuie în
mod necesar să preceadă cercetarea infracţiunii; dar acest caracter distinctiv nu înlătură
altul esenţial, anume că singură legea trebuie să determine cazurile în care se cuvine ca
un om să fie arestat.
Executarea măsurilor preventive privative de libertate
Reţinerea şi arestarea preventivă în cursul urmăririi penale se execută în centrele
de reţinere şi arestare preventivă, care se organizează şi funcţionează în subordinea
Ministerului Administraţiei şi Internelor, iar arestarea preventivă în cursul judecăţii se
execută în secţiile speciale de arestare preventivă din penitenciare sau în centrele de
arestare preventivă de pe lângă penitenciare, care se organizează şi funcţionează în
subordinea Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor.
Potrivit prevederilor art. 81 alin. (4) din Legea nr. 275/2006 privind executarea
pedepselor şi a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal,
organizarea şi funcţionarea centrelor de reţinere şi arestare preventivă, precum şi a
centrelor de arestare preventivă se stabilesc prin regulament aprobat prin ordin comun al
ministrului administraţiei şi internelor şi al ministrului justiţiei. Măsurile necesare pentru
siguranţa centrelor de reţinere şi arestare preventivă, precum şi a centrelor de arestare
preventivă se stabilesc prin regulament aprobat prin ordin comun al ministrului
administraţiei şi internelor şi al ministrului justiţiei, conform art. 81 alin. (5) din acelaşi
act normativ.
Pe de altă parte, potrivit art. 11 alin. (3) din Legea nr. 275/2006, organizarea şi
funcţionarea penitenciarelor se stabilesc prin regulament aprobat prin ordin al ministrului
justiţiei, care se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, şi pe pagina de
Internet a Ministerului Justiţiei şi a Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, iar
potrivit art. 16 alin. (2) măsurile necesare pentru siguranţa penitenciarelor se stabilesc
prin regulament aprobat prin ordin al ministrului justiţiei. Aceste două acte normative,
care se referă la activitatea penitenciarelor în general, nu au fost adoptate până în prezent.
Prin urmare, regulamentele prevăzute în art. 81 alin. (4) şi (5) din Legea nr.
12
275/2006, având un caracter subsidiar, nu pot fi adoptate prin ordin comun înaintea
reglementărilor cu caracter general incidente în activitatea penitenciarelor.
În prezent, activitatea centrelor de arestare preventivă din subordinea Ministerului
Administraţiei şi Internelor se desfăşoară în conformitate cu prevederile Ordinului M.A.I.
nr. 988/2005 pentru aprobarea regulamentului privind organizarea şi funcţionarea
locurilor de deţinere şi arest preventiv din unităţile de poliţie ale M.A.I., act normativ
care conţine numeroase dispoziţii căzute în desuetudine sau care înregistrează aspecte
de contradictorialitate cu reglementările de nivel superior (Legea nr. 275/2006 privind
executarea pedepselor şi a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului
penal, H.G. nr. 1897/2006 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a Legii nr.
275/2006) sau de acelaşi nivel, dar cu aplicabilitate generală (Ordinul ministrului justiţiei
nr. 2714/C/2008 privind durata şi periodicitatea vizitelor, greutatea şi numărul
pachetelor, precum şi categoriile de bunuri care pot fi primite, cumpărate, păstrate şi
folosite de persoanele aflate în executarea pedepselor privative de libertate).
Astfel, în timp ce art. 37 alin. (2) din Legea nr. 275/2006 interzice imobilizarea cu
lanţuri a persoanelor condamnate, art. 84 din Ordinul M.A.I. nr. 988/2005 permite această
formă de imobilizare, numai dacă folosirea celorlalte mijloace din dotare s-a dovedit
ineficientă. De asemenea, cele două acte normative reglementează sancţiuni disciplinare
diferite sau de aceeaşi natură, dar cu conţinut diferit. Minorilor privaţi de libertate le
poate fi aplicată sancţiunea disciplinară a izolării, conform art. 74 din Ordinul M.A.I. nr.
988/2005, măsură disciplinară interzisă de art. 71 alin. (6) din Legea nr. 275/2006.
Dispoziţii contradictorii regăsim şi în ceea ce priveşte cazarea persoanelor
reţinute sau arestate. Dacă în art. 5 alin. (2) din Ordinul M.A.I. nr. 988/2005 se prevede
că pentru prevenirea producerii unor evenimente negative, în fiecare cameră sunt cazate
obligatoriu minimum două persoane, art. 224 alin. (1) din H.G. nr. 1897/2006 instituie, ca
regulă, cazarea individuală a persoanelor reţinute sau arestate. Exercitarea dreptului de a
primi bunuri este, de asemenea, reglementată diferit. Potrivit art. 43 din Ordinul M.A.I.
nr. 988/2005, persoanele private de libertate pot primi pachete cu alimente cu ocazia
vizitelor (4 vizite pe lună), în timp ce în art. 13 alin. (5) din Ordinul M.J. nr. 2714/C/2008
se prevede că pachetele se primesc cu ocazia efectuării uneia dintre vizite. Toate aceste
dispoziţii contradictorii, prezentate cu titlu de exemplu, sunt de natură să determine
13
producerea unor ilegalităţi, abuzuri şi situaţii de risc la nivelul centrelor de reţinere şi
arestare preventivă, precum şi a unor cazuri de încălcare a drepturilor persoanelor private
de libertate, fapt pentru care apreciem că se impune modificarea de urgenţă a Legii nr.
275/2006, astfel încât să se poată aproba, în timpul cel mai scurt, prin ordin al ministrului
administraţiei şi internelor, regulamentul privind organizarea şi funcţionarea centrelor
de reţinere şi arestare preventivă, respectiv regulamentul privind măsurile necesare
pentru siguranţa centrelor de reţinere şi arestare preventivă.
Centrele de arestare preventivă sunt obligate să asigure exercitarea drepturilor
prevăzute în art. 82 Codul de procedură penală.
Condiţiile de detenţie, drepturile şi obligaţiile persoanelor condamnate, muncă,
activităţi educative, culturale, terapeutice, de consiliere psihologică şi asistenţă socială,
recompensare, cu excepţia permisiunii de ieşire din penitenciar, şi sancţiuni disciplinare
se aplică în mod corespunzător, în măsura în care nu contravin dispoziţiilor prevăzute în
prezentul titlu. Persoanele arestate preventiv poartă ţinută civilă. si la cererea lor, pot
presta o muncă sau pot desfăşura activităţi educative, culturale, terapeutice, de consiliere
psihologică şi asistenţă socială, în interiorul centrelor de reţinere şi arestare preventivă
sau al centrelor de arestare preventivă, cu avizul judecătorului delegat cu executarea
pedepselor.
Administraţia centrului de reţinere şi arestare preventivă sau a centrului de
arestare preventivă completează pentru fiecare persoană reţinută sau arestată preventiv un
dosar individual. Dosarul individual al persoanei reţinute sau arestate preventiv cuprinde:
- datele şi actul de identitate ale persoanei reţinute sau arestate preventiv;
- fotografii din faţă şi din profil;
- copie după dispozitivul hotărârii prin care s-a dispus arestarea preventivă,
prelungirea sau menţinerea arestării preventive;
- ordonanţa de reţinere şi mandatul de arestare preventivă;
- anul, luna, ziua şi ora la care a început executarea reţinerii sau arestării
preventive;
- cazierul judiciar;
- fişa dactiloscopică;
- documentele întocmite în urma examenelor medicale obligatorii;
14
- documentele referitoare la măsurile luate de către administraţia centrului de
reţinere şi arestare preventivă sau a centrului de arestare preventivă cu privire la
exercitarea drepturilor persoanei reţinute sau arestate preventiv;
- documentele referitoare la acordarea recompenselor, dosarul disciplinar şi
sancţiunile disciplinare aplicate în timpul executării reţinerii sau arestării preventive;
- alte documente întocmite în timpul executării reţinerii sau arestării preventive.
Persoana reţinută sau arestată preventiv şi apărătorul acesteia au acces, în prezenţa
persoanei anume desemnate de conducătorul centrului de reţinere şi arestare preventivă
sau de arestare preventivă, la dosarul individual. Instanţa de judecată şi procurorul au
acces la dosarul individual care poate fi consultat de organele abilitate potrivit legii, fără
acordul persoanei reţinute sau arestate preventiv.
. Administraţia fiecărui centru de reţinere şi arestare preventivă şi a fiecărui centru
de arestare preventivă întocmeşte următoarele registre privind persoanele reţinute sau
arestate preventiv15:
- registrul de evidenţă a primirii persoanelor reţinute sau arestate preventiv, în
care se consemnează anul, luna, ziua şi ora la care persoana reţinută sau arestată a fost
primită în centru;
- registrul de evidenţă a punerii în libertate a persoanelor reţinute sau arestate
preventiv;
- registrul de evidenţă a recompenselor;
- registrul de evidenţă a sancţiunilor disciplinare.
15 Art. 84 din legea 257/2006
15
Capitolul III
Arestarea preventivă conform Codului de Procedură Penală al
Republicii Moldova
,,Articolul 1. Arestarea preventivă este o măsură procesuală privativă de liberate
aplicată bănuitului, învinuitului în faza urmăririi penale pentru o anumită durată, sau
inculpatului în faza judecării cauzei de către judecătorul de instrucţie sau, după caz de
către instanţa de judecată în condiţiile şi ordinea prevăzute de legea procesuală penală,
dacă pentru infracţiunea săvîrşită conform legii penale, poate fi aplicată pedeapsa
închisorii.’’16
,,Articolul 25. Arestarea se face în temeiul unui mandat, emis de judecător, pentru
o durată de cel mult 30 de zile. Asupra legalităţii mandatului se poate depune recurs, în
condiţiile legii, în instanţa judecătorească ierarhic superioară. Termenul arestării poate fi
prelungit numai de către judecător sau de către instanţa judecătorească, în condiţiile legii,
cel mult pînă la 12 luni.”17
,,Articolul 185.Arestarea preventivă
(1) Arestarea preventivă constă în deţinerea bănuitului, învinuitului, inculpatului
în stare de arest în locurile şi în condiţiile prevăzute de lege.
(2) Arestarea preventivă poate fi aplicată în cazurile şi în condiţiile prevăzute în
art.176, precum şi dacă:
1) bănuitul, învinuitul, inculpatul nu are loc permanent de trai pe teritoriul
Republicii Moldova;
2) bănuitul, învinuitul, inculpatul nu este identificat;
16 Legea Republicii Moldova cu privire la arestarea preventivă, nr. 1226-XIII din 27.06.97. Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.69-70/579 din 23.10.1997.17 Constituţia Republicii Moldova din 29 iulie 1994. Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 1 din 12.08.1994.
16
3) bănuitul, învinuitul, inculpatul a încălcat condiţiile altor măsuri preventive
aplicate în privinţa sa.
(3) La soluţionarea chestiunii privind arestarea preventivă, judecătorul de
instrucţie sau instanţă de judecată este în drept să dispună arestare la domiciliu, liberare
provizorie sub control judiciar sau liberare provizorie pe cauţiune.
(4) Încheierea privind arestarea preventivă poate fi atacată cu recurs în instanţa
ierarhic superioară.
Articolul 186. Termenul ţinerii persoanei în stare de arest şi prelungirea lui
(1) Termenul ţinerii persoanei în stare de arest curge de la momentul
privării persoanei de libertate la reţinerea ei, iar în cazul în care ea nu a fost reţinută – de
la momentul executării hotărîrii judecătoreşti privind aplicarea acestei măsuri preventive.
În termenul ţinerii bănuitului, învinuitului, inculpatului în stare de arest se include timpul
în care persoana:
1) a fost reţinută şi arestată preventiv;
2) a fost sub arest la domiciliu;
3) s-a aflat într-o instituţie medicală, la decizia judecătorului de instrucţie sau a
instanţei, pentru expertiză în condiţii de staţionar, precum şi la tratament, în urma
aplicării în privinţa ei a măsurilor de constrîngere cu caracter medical.
(2) Ţinerea persoanei în stare de arest în faza urmăririi penale pînă la trimiterea
cauzei în judecată nu va depăşi 30 de zile, cu excepţia cazurilor prevăzute de prezentul
cod.
(3) În cazuri excepţionale, în funcţie de complexitatea cauzei penale, de
gravitatea infracţiunii şi în caz de pericol al dispariţiei învinuitului ori de risc al
exercitării din partea lui a presiunii asupra martorilor sau al nimicirii ori deteriorării
mijloacelor de probă, durata ţinerii învinuitului în stare de arest preventiv la faza
urmăririi penale poate fi prelungită:
1) pînă la 6 luni, dacă persoana este învinuită de săvîrşirea unei infracţiuni pentru
care legea prevede pedeapsă maximă de pînă la 15 ani închisoare;
2) pînă la 12 luni, dacă persoana este învinuită de săvîrşirea unei infracţiuni
pentru care legea prevede pedeapsă maximă de pînă la 25 de ani închisoare sau
detenţiune pe viaţă.
17
(4) Învinuiţilor minori durata ţinerii în stare de arest preventiv poate fi prelungită
numai pînă la 4 luni.
(5) Fiecare prelungire a duratei arestării preventive nu poate depăşi 30 de zile în
faza urmăririi penale şi 90 de zile în faza judecării cauzei.
(6) În caz dacă este necesar de a prelungi durata arestării preventive a învinuitului,
inculpatului procurorul, nu mai tîrziu de 5 zile pînă la expirarea termenului de arestare,
înaintează judecătorului de instrucţie sau, după caz, instanţei care judecă cauza un demers
privind prelungirea acestui termen. În cazul în care, la data adoptării sentinţei, termenul
arestului preventiv rămas este mai mic de 15 zile, instanţa de judecată este obligată, la
demersul procurorului, să se pronunţe asupra prelungirii termenului arestului preventiv
pînă la pronunţarea sentinţei.
(7) La soluţionarea demersului privind prelungirea termenului arestării
preventive, judecătorul de instrucţie sau, după caz, instanţa de judecată este în drept
să înlocuiască arestarea preventivă cu arestarea la domiciliu, liberare provizorie sub
control judiciar sau liberare provizorie, pe cauţiune.
(8) După trimiterea cauzei în instanţa de judecată, termenul judecării cauzei cu
menţinerea inculpatului în stare de arest, din ziua primirii cauzei în instanţa de judecată şi
pînă la pronunţarea sentinţei, nu poate depăşi 6 luni, dacă persoana este învinuită de
săvîrşirea unei infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa maximă de pînă la 15 ani
închisoare, şi 12 luni, dacă persoana este învinuită de săvîrşirea unei infracţiuni pentru
care legea prevede pedeapsa maximă de pînă la 25 de ani închisoare sau detenţiune pe
viaţă.
(9) După expirarea termenelor stabilite la alin.(5) şi (8), termenul judecării cauzei
cu menţinerea inculpatului în stare de arest poate fi prelungit doar în cazuri excepţionale,
la demersul procurorului, printr-o încheiere motivată a instanţei care judecă cauza, de
fiecare dată cu 3 luni pînă la pronunţarea sentinţei.
(10) Hotărîrea instanţei de prelungire a termenului de judecare a cauzei cu
menţinerea în stare de arest a inculpatului poate fi atacată cu recurs în instanţa ierarhic
superioară. Atacarea hotărîrii nu suspendă examinarea cauzei.
(11) Prevederile stabilite la alin.(5), (6), (8), (9) şi (10) se aplică, în mod
corespunzător, la examinarea cauzei în apel.
18
(12) Prelungirea duratei arestării preventive pînă la 6 luni se decide de către
judecătorul de instrucţie în baza demersului procurorului din circumscripţia în raza
teritorială a căreia se efectuează urmărirea penală, iar în caz de necesitate de a
prelungi arestarea preventivă peste termenul indicat – în baza demersului aceluiaşi
procuror, cu consimţămîntul Procurorului General sau al adjuncţilor lui.
(13) Hotărîrea de prelungire a duratei arestării preventive poate fi atacată cu
recurs în instanţa ierarhic superioară.”18
„În scopul asigurării aplicării corecte şi uniforme de către instanţele
judecătoreşti a normelor procesual-penale privind aplicarea măsurilor preventive sub
formă de arestare preventivă şi arestare la domiciliu, emiterea mandatului de arestare şi
prelungirea duratei ţinerii sub arest, Plenul Curţii Supreme de Justiţie, in conformitate cu
art.2 lit. e) şi art.16 lit.d) din Legea cu privire la Curtea Supremă de Justiţie, prin prezenta
hotărîre dă următoarele explicaţii:
1.Potrivit prevederilor Constituţiei Republicii Moldova, Declaraţiei Universale a
Drepturilor Omului şi art.5 al Convenţiei Europene pentru apărarea drepturilor omului şi
a libertăţilor fundamentale, libertatea individuală şi siguranţa persoanei sunt inviolabile.
Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa; cu excepţia anumitor cazuri şi în conformitate
cu procedura prevăzută de lege, iar în cazul in care procedura prevăzută de legile
naţionale contravine acestor prevederi, prioritate au reglementările cuprinse in tratatele
internaţionale la care Republica Moldova este parte.
2. În conformitate cu legea, arestarea preventivă poate fi aplicată numai în cazul
imposibilităţii aplicării unei alte măsuri preventive mai uşoare.
Arestarea preventivă şi măsurile preventive de alternativă arestării se aplică numai
in cazurile săvirşirii unei infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsă privativă de
libertate pe un termen mai mare de 2 ani, iar în cazul săvîrşirii unei infracţiuni pentru care
legea prevede pedeapsa privativă de libertate pe un termen mai mic de 2 ani, ele se aplică
dacă învinuitul, inculpatul a comis cel puţin una din acţiunile menţionate în alin.(1)
art.176 CPP.
18 Codul de Procedură Penală al Republicii Moldova, adoptat la 14.03.2003. Monitorul Oficial al Republici Moldova nr. 104-110/447 din 07.06.2003.
19
3. Examinînd demersul privind aplicarea bănuitului, învinuitului a măsurii
arestării preventive, judecătorul de instrucţie, la etapa aplicării măsurilor preventive, nu
este în drept să pună în discuţie chestiunea privind vinovăţia persoanei, căreia i se
incriminează infracţiune, însă verifică dacă există
probe suficiente şi indici temeinici ce pot confirma o presupunere rezonabilă că bănuitul,
invinuitul a comis o infracţiune.
La demersul privind alegerea ca măsura preventivă a arestării preventive şi
alternativele la aceasta conform art.307, 177 alin.(2) CPP urmează să se anexeze copiile
actelor de pornire a urmării penale şi, după caz, a ordonanţei de punere sub invinuire a
persoanei, copiile proceselor-verbale de reţinere, proceselor-verbale de audiere a
bănuitului, învinuitului, precum şi ale probelor pe dosar ce confirmă existenţa
circumstanţelor care dovedesc necesitatea alegerii în privinţa persoanei ca măsură
preventivă a arestării preventive (date despre persoana bănuitului, învinuitului, date
despre antecedentele penale, date că persoana ar putea să se ascundă de organul de
urmărire penală, precum şi despre ameninţările făcute în adresa părţilor vătămate,
martorilor ş.a). Materialele prezentate ca anexă la demers se păstrează în instanţă în
condiţii de respectare a secretului urmăririi penale.
În privinţa persoanei reţinute, bănuitului, invinuitului procurorul adresează în
instanţa de judecată demersul privind arestarea preventivă conform prevederilor art.52
alin.1 pct.16) CPP din iniţiativă proprie sau conform art.57 alin.2 pct.17) CPP, la
propunerea ofiţerului de urmărire penală. Organul de urmărire penală realizează
atribuţiile sale prevăzute de art.307 CPP numai cu acordul procurorului care conduce
urmărirea penală. În caz de urgenţă, persoana a cărei extrădare se cere poate fi arestată în
baza unui mandat de arestare pe un termen de 18 zile. Arestarea provizorie poate înceta
dacă în acest termen partea solicitantă a fost sesizată prin cererea de extrădare şi
documentele prevăzute de art.547 alin.2 CPP sau articolele 12 şi 16 ale Convenţiei
europene de extrădare (originalul sau copia autentică de pe o hotărîre de condamnare
executorie, fie de pe un mandat de arestare sau de pe orice alt act avînd putere egală,
eliberat în formele prescrise de legea părţii solicitante, expunere a faptelor pentru care se
cere extrădarea, declaraţie asupra dreptului aplicabil, semnalmentele persoanei reclamate,
informaţii despre identitatea şi naţionalitatea acesteia), însă în nici un caz nu va depăşi 40
20
de zile de la arestare. Totuşi punerea în libertate provizorie este posibilă oricînd, partea
solicitată putînd aplica orice măsură pe care o va aprecia necesară spre a evita fuga
persoanei reclamate.
3.1 După primirea cererii de extrădare sau a informaţiei Interpolului de arestare
provizorie, Procurorul General sau, după caz, ministrul justiţiei va lua neîntirziat măsuri
pentru arestarea persoanei a cărei extrădare se cere, înaintînd o cerere în instanţă în raza
circumscripţiei căreia se află.
3.2. Despre arestarea persoanei în cazul extrădării, sau despre motivele
refuzului arestării, se va înştiinţa neintirziat partea solicitantă.
4. Conform art.185 CPP arestarea preventivă poate fi aplicată in cazurile şi în
condiţiile prevăzute în art.176, precum şi dacă:
1) bănuitul, învinuitul, inculpatul nu are loc permanent de trai pe teritoriul
Republicii Moldova ;
2) bănuitul, învinuitul, inculpatul nu este identificat;
3) bănuitul, învinuitul, inculpatul a încălcat condiţiile altor măsuri preventive
aplicate în privinţa sa.
5. În conformitate cu prevederile art.176 alin.3 CPP la soluţionarea chestiunii
privind necesitatea aplicării măsurii preventive respective, organul de urmărire penală şi
instanţa de judecată vor lua în considerare următoarele criterii complementare:
1) caracterul şi gradul prejudiciabil al faptei încriminate;
2) persoana bănuitului, învinuitului, inculpatului;
3) vîrsta şi starea sănătăţii lui;
4) ocupaţia lui;
5) situaţia familială şi prezenţa persoanelor intreţinute ;
6) starea lui materială ;
7) prezenţa unui loc permanent de trai;
8) alte circumstanţe esenţiale.
În lipsa bănuitului (invinuitului) chestiunea despre eliberarea mandatului de
arestare, prelungirea duratei de ţinere în stare de arest sau controlul judiciar al acestora,
poate fi judecată doar în cazurile în care acesta este dat în căutare, se află în străinătate
sau se eschivează de la urmărirea penală şi de a se prezenta în instanţă. Despre toate
21
aceste imprejurări procurorul prezintă instanţei documentele corespunzătoare (ordonanţa
de anunţare în căutare, date despre lipsa acestuia în localitatea de domiciliu sau declaraţii
despre aceasta a rudelor, date privind trecerea frontierei de stat, date că persoana dată,
fiind legal citată, nu s-a prezentat ş.a.), al căror conţinut este reflectat în procesul-verbal
al şedinţei de judecată.
În cazul emiterii mandatului de arestare in lipsa bănuitului (invinuitului), termenul
indicat in mandat se socoate din momentul reţinerii, iar persoana reţinută trebuie adusă
imediat inaintea instanţei care a emis mandatul de arestare, pentru a i se da explicaţii şi a i
se anunţa motivele şi temeiurile arestării, precum şi dreptul de a contesta hotărîrea
(încheierea) în ordinea stabilită, fapt ce se indică în procesul-verbal.
6.Soluţionarea chestiunii privind aplicarea arestării preventive, emiterea
mandatului de arestare trebuie să se facă în şedinţă judiciară inchisă cu participarea
procurorului, persoanei care efectuează urmărirea penală, bănuitului (învinuitului),
reprezentantului legal, avocatului. Prezenţa procurorului, avocatului şi a bănuitului
(învinuitului) în şedinţa de judecată este obligatorie.
Bănuitul, învinuitul are dreptul de a fi asistat de un avocat (apărător). Dacă acesta,
ori rudele lui au încheiat un contract cu un avocat (apărător) ales şi dacă acesta a fost
înştiinţat legal, însă nu s-a prezentat în termenul stabilit de judecător, judecarea
demersului are loc in prezenţa unui avocat din oficiu.
Avocatul (apărătorul), care asistă o persoană reţinută, şi efectuează apărarea
referitor la obiectul judecării de către instanţă a demersului despre emiterea mandatului
de arestare, nu poate cere de la instanţa judecătorească respectarea drepturilor
caracteristice altor faze ale procedurii penale (urmărirea penală, sau judecarea cauzelor în
fond). Avocatul precum şi persoana reţinută sau arestată, conform art.66 alin.2 p.21 CPP,
în cursul procedurii de examinare de către instanţă a demersului, sînt în drept să ia
cunoştinţă de materialele prezentate pentru confirmarea arestării persoanei.
7. La începutul şedinţei de judecată preşedintele şedinţei anunţă demersul care
urmează a fi judecat, numele şi prenumele său şi ale persoanelor participante, explică
bănuitului învinuitului) drepturile lui de a da sau a nu da explicaţii, de a prezenta
materiale suplimentare referitor la emiterea mandatului, dacă dispune de ele, de a avea
22
apărător, de a ataca hotărirea de emitere a mandatului de arestare. Conform art.336 CPP
intocmirea de către grefier a procesului-verbal este obligatorie.
Dacă bănuitul, învinuitul nu posedă limba în care se desfăşoară procedura
judiciară, instanţa asigură respectarea prevederilor art.16 CPP, urmînd să-i înmîneze
acestuia actele procesuale în limba lui maternă sau în limba pe care el o cunoaşte.
În cazul in care sunt invocate incompatibilităţi ale judecătorului de instrucţie;
prevăzute de articolul 33 CPP, recuzarea sau abţinerea acestuia se soluţionează de un alt
judecător în conformitate cu art.35 CPP, însă prevederile de incompatibilitate prevăzute
la al.2 pct.5 şi la alin.3 din art.33 CPP nu se aplică judecătorului de instrucţie.
8.Conform art.176 alin.4 şi art.198 CPP, în cazul în care lipsesc temeiuri pentru
aplicarea unei măsuri preventive faţa de bănuit, învinuit, inculpat, de la el se ia obligaţia
în scris de a se prezenta la citarea organului de urmărire penală sau a instanţei şi de a le
informa despre schimbarea domiciliului, date necesare pentru buna desfăşurare a
procedurii penale, efectuate cu participarea acestuia, cît şi aplicarea altor măsuri
preventive în cazul nerespectării obligaţiei în scris de a se prezenta.
9.În cazul tragerii la răspundere penală a persoanei în baza unui articol al legii
penale, sancţiunea căruia nu prevede închisoarea, precum şi persoanei care a comis
pentru prima dată infracţiune uşoară la virsta de 14-18 ani şi a infracţiunii mai puţin
grave la virstă de 14-16 ani, aplicarea măsurilor arestării preventive sau arestării la
domiciliu nu se admite.
În conformitate cu prevederile art.183 şi art.184 CPP transmiterea sub
supraveghere se aplică numai faţă de minori şi militari atît în faza urmăriri penale, cît şi
la judecarea cauzei. Persoanele obligate să exercite supravegherea asupra bănuitului,
învinuitului sau inculpatului minor ori militar, poartă răspunderea prevăzută de lege.
10. Organul de urmărire penală care a întocmit procesul-verbal de
reţinere a bănuitului (învinuitului) este obligat imediat, dar nu mai tîrziu de 6 ore, să
dea posibilitate acestuia să comunice despre reţinerea sa, de regulă în scris, unui membru
al familiei ori unei alte persoane numite de el, iar dacă persoana reţinută este cetăţean
străin, atunci este informată ambasada sau consulatul statului respectiv, dacă persoana
reţinută o cere. Despre reţinerea sau arestarea preventivă a unui minor se înştiinţează
imediat părinţii sau alţi reprezentanţi legali ai acestuia, fapt ce se consemnează în
23
procesul-verbal de reţinere. Dacă anunţul se face prin telefon, acest fapt este consemnat
în procesul-verbal.
În mod similar se procedează şi în cazul în care arestarea preventivă este aplicată
de curtea de apel la judecarea recursului, care imediat sau în decurs de 6 ore trebuie să
comunice despre aceasta unui membru al familiei persoanei arestate, iar dacă persoana
arestată este cetăţean străin, atunci, la cererea acesteia, este informată ambasada sau
consulatul ţării respective.
Amînarea inştiinţării despre reţinerea persoanei, poate avea loc numai in cazuri
excepţionale, dacă aceasta o cere caracterul deosebit al cauzei, in scopul asigurării
secretului etapei incepătoare a urmăririi penale şi numai cu consimţămintul judecătorului
de instrucţie pe un termen care nu va depăşi 72 de ore de la reţinere. Conform
prevederilor art.173 alin.4 CPP procedura de amînare a înştiinţării despre reţinerea
persoanei nu se admite.
11. Liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune şi arestarea la
domiciliu sînt măsuri preventive de alternativă arestării şi pot fi aplicate numai faţă de
persoana în privinţa căreia s-a înaintat demers pentru arestare sau faţă de bănuitul,
învinuitul, inculpatul care sînt deja arestaţi.
12. În conformitate cu art.188 CPP arestarea la domiciliu se aplică persoanelor
care sînt învinuite de comiterea unei infracţiuni uşoare, mai puţin grave sau grave,
precum şi la comiterea unei infracţiuni din imprudenţă. Faţă de persoanele care au depăşit
vîrsta de 60 ani, de persoanele invalide de gradul I, de femeile gravide, femeile care au la
întreţinere copii în virstă de pînă la 8 ani, arestarea la domiciliu poate fi aplicată şi în
cazul învinuirii de comitere a unei infracţiuni deosebit de grave.
13.Judecătorul de instrucţie, primind demersul procurorului sau al
reprezentantului organului de urmărire penală cu acordul în scris al procurorului de a
aplica arestarea preventivă sau arestarea la domiciliu, fără întîrziere (în aceeaşi zi, dar nu
mai tirziu de momentul expirării termenului reţinerii) examinează acest demers în şedinţa
de judecată închisă cu participarea procurorului şi a reprezentantului organului de
urmărire penală, apărătorului şi bănuitului. Prezentînd demersul în judecată, procurorul
sau reprezentantul organului de urmărire penală asigură participarea la şedinţa de
judecată a bănuitului, înştiinţează apărătorul şi reprezentantul legal al bănuitului.
24
În urma examinării demersului, judecătorul de instrucţie adoptă o încheiere
motivată prin care bănuitului i se aplică arestarea preventivă ori arestarea la domiciliu sau
respinge demersul. în baza încheierii, judecătorul de instrucţie eliberează un mandat de
arestare care este înmînat reprezentantului organului de urmărire penală şi bănuitului şi
care este executată imediat. Termenul stării de arest în acest caz nu va depăşi 10 zile.
Prevederea de la alin.6 art.307 şi alin.6 art.308 CPP privind dreptul judecătorului
de instrucţie de a alege măsuri preventive mai uşoare se referă la cazurile cînd persoana
arestată preventiv ori arestată la domiciliu, precum şi cele abilitate cu un asemenea drept,
solicită înlocuirea acestor măsuri cu altele mai uşoare, inclusiv liberarea sub control
judiciar ori pe cauţiune. În cazul pronunţării hotărîrii privind liberarea provizorie a
persoanei pe cauţiune, învinuitul este ţinut sub arest pînă cînd cauţiunea stabilită nu va fi
depusă la contul de depozit al procuraturii.
14. La soluţionarea demersului privind emiterea mandatului de arestare
judecătorul de instrucţie ia cunoştinţă nu numai de toate materialele prevăzute pentru
confirmarea arestării, dar şi de actele ce confirmă identitatea bănuitului (învinuitului).
15. La judecarea demersului de aplicare a arestării preventive judecătorul este
obligat să verifice dacă există motive rezonabile de a presupune că persoana a săvîrşit o
infracţiune sau dacă există temei de a se crede că este necesar de a împiedica această
persoană să săvirşească o nouă infracţiune, ori să fugă, după săvirşirea acesteia, sau să
influenţeze negativ asupra probelor.
Bănuiala rezonabilă trebuie să fie bazată pe fapte sau informaţii, care ar
stabili o legătură obiectivă între suspect şi fapta presupusă, exprimate prin documente
sau constatări tehnico-ştiinţifice şi medico-legale, alte date obiective, care ar implica în
mod direct persoana vizată în săvirşirea faptei prejudiciabile (Hotăririle CEDO în
cazurile Vurray sau Brogan împotriva Regatului Unit).
16. La emiterea mandatului de arestare preventivă se indică data şi ora de la care
se calculează durata arestului, luîndu-se în calcul reţinerea de fapt a persoanei şi
motivarea respectivă în încheierea judecăţii.
În acest caz procurorul urmează să prezinte materialele necesare pentru
soluţionarea demersului pînă la expirarea termenului de 72 de ore.
25
Dacă demersul privind aplicarea arestării preventive şi emiterea mandatului de
arestare faţă de bănuit sau învinuit este prezentat în instanţă cu încălcarea prevederilor
art. art.166 alin.4 şi 5; 307 şi 308 CPP, după expirarea a 72 ore de la momentul reţinerii
instanţa adoptă o încheiere prin care respinge demersul, iar persoana este pusă în
libertate. Prezentarea demersului în instanţă în termen se certifică prin momentul
prezentării acestuia în cancelaria instanţei sau judecătorului de instrucţie şi înregistrarea
materialului în registrul corespunzător.
17. Retragerea demersului privind aplicarea arestării preventive de către persoana
care l-a înaintat în judecată sau în instanţa de recurs se face în scris şi atrage încetarea
imediată a procedurii cu liberarea persoanei prin încheiere sau, după caz, prin decizie cu
indicarea duratei reţinerii bănuitului (învinuitului).
18. Înaintarea repetată a demersului privind arestarea preventivă a aceleiaşi persoane în
aceeaşi cauză, după respingerea demersului anterior, este posibil în cazul în care au fost
descoperite noi circumstanţe, care confirmă necesitatea aplicării faţă de persoana dată a
arestului preventiv, inclusiv în cazul în care persoana în cauză nu a respectat condiţiile
măsurii preventive aplicate anterior.”19
Arestarea preventivă este o măsură facultativă, iar în cadrul procedurii speciale de
urmărire penală a unor infracţiuni flagrante, luarea măsurii este obligatorie.
Arestarea preventivă poate fi aplicată numai în cazurile în care există
suficiente temeiuri rezonabile de a presupune că bănuitul, învinuitul, inculpatul ar putea
să se ascundă de organul de urmărire penală sau de instanţă, să împiedice stabilirea
adevărului în procesul penal ori să săvîrşească alte infracţiuni, de asemenea ele pot fi
aplicate de către instanţă pentru asigurarea executării sentinţei. Arestarea persoanei este
legală atunci cînd este aplicată în stricta conformitate cu principiile şi normele legii de
procedură penală.
19 Hotărîrea Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova nr. 4 despre aplicarea de către instanţele judecătoreşti a unor prevederi ale legislaţiei de procedură penală privind arestarea preventivă şi arestarea la domiciliu din 28.03.2005, Buletinul Curţii Supreme de Justiţie al Republicii Moldova, 2005, nr. 10, pag. 7
26
Bibliografie
1) Beccaria C., „Despre infracţiune şi pedepse”, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1965;
2) Deleanu I., „Drept constituţional şi instituţii juridice”, Ed. Chemarea, Iaşi,
1992;
3) Iliescu N., „Libertatea persoanei în lumina dispoziţiilor din Codul de procedură
penală”, în T.S., nr. 3, 1971;
4) Istrate I., „Libertatea persoanei şi garanţiile ei procesual-penale”, Ed. Scrisul
românesc, Craiova, 1984;
5) Păvăleanu V., I. Iacobuţă, M. Covalciuc, ,,Drept Procesual penal’’, Ed.
Panfilius, Iaşi, 2005;
6) Păvăleanu V., ,,Drept procesual penal. Partea generală’’, Bucureşti, 2007;
7) Pop Tr., „Drept procesual penal”, Partea introductivă, Tipografia naţională
S.A., Cluj, 1946;
8) Volonciu N., „Tratat de procedură penală”, partea generală, vol. I, Ed. Paideia,
Bucureşti 1996;
9) Buletinul Curţii Supreme de Justiţie al Republicii Moldova, 2005, nr. 10;
10) Codul de Procedură Penală al Republicii Moldova;
11) Codul de Procedură Penală al României;
12) Constituţia Republicii Moldova din 29 iulie 1994;
13) Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.69-70/579 din 23.10.1997.
27
28