INSTANŢE ALE COMUNICĂRII NARATIVE

CONSIDERENTE METODICE ŞI TEORETICE CU PRIVIRE LA RECEPTAREA

TEXTULUI NARATIV

INSTANŢE ALE COMUNICĂRII NARATIVE

CONSIDERENTE METODICE ŞI TEORETICE ÎN RECEPTAREA TEXTULUI NARATIV

Textul este asemenea labirintului lui Dedal :

îl închide în el pe autorul său iar când lectorul îşi

asumă acel text devine şi el captiv.

( Umberto Eco)

“Fiecare om este o întrebare pusă din nou spiritului universului “(M. Eminescu)iar pentru a descoperi sensurile fiecărei “întrebări”care este însăşi fiinţa umanăexistă diferite căi de cunoaştere

În acest sens, arta este o modalitate cu totul distinctă prin care se realizează cunoaşterea cea mai sensibilă dar şi cea mai complexă a fiinţei umane, cunoaşterea ontologică

Considerată artă a cuvântului, literatura impune iniţiere în labirintul textului literar tuturor celor care doresc să-i dezlege misterele

Problema iniţierii în descoperirea lumii fascinante a textului literar dar şi problema utilizării celor mai adecvate mijloace prin care noi, profesorii de literatură, încercăm să-i convingem pe elevi că literatura poate oferi posibile răspunsuri aspiraţiilor noastre s-au constituit, aş putea spune, în principalele motive pentru care am ales această temă .

Descoperind tot cam în acea perioadă afirmaţia lui Umberto Eco prin care compara textul literar cu labirintul lui Dedal în care se produce metamorfoza autorului dar şi a lectorului captiv, am fost pe deplin convinsă că ar fi interesant să realizez un studiu cu privire la comunicarea narativă, la instanţele proprii acesteia.

Am pornit de la premisa că pe parcursul orelor de literatură , elevii trebuie să-şi formeze , în primul rând , competenţele necesare comunicăriiindispensabile în viaţa cotidiană oricărei activităţi profesionale deoarece comunicarea a devenit atributul lumii moderne.

Dezvoltarea competenţei de comunicare în cadrul orelor de literatură ,trebuie înţeleasă din perspectiva dezvoltării competenţei literare de înţelegere şi interpretare a textului precum şi dezvoltarea competenţei culturale de integrare a textului literar în circuitul valorilor naţionale şi internaţionale

Competenţa de comunicare trebuie privită ca o condiţie minimală, absolut necesară dezvoltării capacităţilor elevilor de a înţelege un text, de a-i putea diseca structurile specifice, de a-şi putea exprima ideile conţinute astfel încât lectura să devină calea de înţelegere a însăşi condiţiei umane

Înţelegerea textului literar la clasă din perspectiva conceptelor operaţionale prezente în toate programele analitice, în actualele condiţii, ar trebui realizată prin accentuarea laturii ontologice a literaturii şi nu doar prin simpla abordare a aspectelor gnoseologice, pur teoretice , ţinând cont de dinamica problemelor comunicării în societatea actuală

Schema comunicării narative

ContextEmiţător……Mesaj……..Receptor

CanalCod

Modelului originar constituit de cunoscuta schemă a comunicării pe care o propusese R. Jakobson ,naratologii i- au adus o serie de completări prin care încercau să explice cât mai clar,cât mai fidel mecanismul care se declanşează în actul comunicării narative

Astfel, aceşti naratologi au simţit necesar să facă unele precizări, observaţii potrivitcărora s-a putut deduce că schema comunicării lui Jakobson aplicată la nivelul comunicării narative descrie sensul comunicării doar dinspre (Emiţător)autor spre (Receptor)cititor(Lintvelt) sau că neglijează contextul socio-cultural,,fenomenele de intertextualitate precum şi posibilităţile identificării multiplelor semnificaţii ale Mesajului

Instanţe narative în textul epic

Atunci când trebuie să definim conceptul de narativ avem în vedere următoarele semnificaţii ale acestuia: formă arhetipală de organizare a epicului, modalitate de expunere precum şi specie a genului epic caracterizată prin anumite trăsături

Textul epic, cuprinde în sfera sa de accepţii totalitatea creaţiilor literare în care predomină ca modalitate de expunere naraţiunea (povestirea)

Încercări de a defini epicul într-o formă cât mai clară, mai cuprinzătoare au existat încă din antichitate, unul dintre primii teoreticieni ai conceptului fiind Aristotel în lucrarea sa intitulată Poetica

Pentru Aristotel, termenul de diegeză(povestire) era o ipostază a celui de mimesis adică de imitaţie poetică; el opunea diegesis celuilalt mod al imitaţiei poetice , adică al reprezentării directe a evenimentelor în faţa publicului

S-ar putea desprinde de aici o concluzie certă şi anume că în diegeză, comunicareanu se realizează direct ci indirect prin intermediul textului scris fiind mediată de instanţele comunicării narative; nararea devine în acest caz actul de producere a povestirii

Odată cu trecerea timpului , preocupările de a defini textul narativ din perspectiva producerii acestuia şi a instanţelor narative au devenit din ce în ce mai complexe şi mai susţinute

Privită ca ştiinţă, naratologia este relativ nouă , fiind fundamentată pe lucrarea formalistului rus Vladimir Propp “Morfologia basmului”(1928), teoriile formulate ale acestuia devenind punctul de plecare al cercetătorilor din domeniul naratologiei structurale

Începând cu deceniul al şaselea al secolului trecut, naratologia cunoaşte o evoluţie perpetuă concretizată în studiile unor teoreticieni şi lingvişti precum Claude Levi-Strauss, R. Barthes,, C. Metz, T. Todorov, G. Genette,C. Bremond,G. Prince, iar în naratologia contemporană prin studiile lui U. Eco sau ale lui Jaap. Lintvelt

Din “punctul de vedere” al cunoscutului naratolog, J. Lintvelt, există la nivelul textului narativ patru planuri în care se situează instanţele comunicării narative, planuri care se constituie pe opoziţia real(concret)/fictiv: 1. Autor concret – Cititor concret 2. Autor abstract – Cititor abstract 3. Narator fictiv – Naratar fictiv 4. Actor - Actor

Autorul este una din instanţele narative , este creatorul propriu-zis al operei literare; el poate fi perceput din perspectivele naratologiei ca şi instanţă concretă care corespunde fiinţei biologice , persoanei biografice dar şi ca instanţă abstractă fiind cel a cărui existenţă o simţim în spatele operei ,numit fiind de către Tillotson“un al doilea eu”

Autorul abstract se află într-o relaţie directă cu o altă instanţă abstractă cu Cititorul abstract Cititorul abstract reflectă imaginea receptorului ideal al operei, destinatarul presupus de către Autorul abstract;

Aceste două instanţe(autorul abstract şi cititorul abstract) îşi află existenţa doar în textul operei literare în timp ce autorul concret şi cititorul concret au o existenţă extraliterară; între instanţele abstracte nu se poate stabili o adevărată comunicare lingvistică şi nu se exprimă niciodată direct sau explicit

Naratorul – instanţă narativă definită de cele mai multe ori ca instanţă fictivă, intermediază relaţia care se stabileşte între autorul operei şi cel care povesteşte asumându-şi funcţia dereprezentare (narativă) ,funcţia de control sau de regie în situaţia în care citează discursulpersonajelor folosind verbele “a zice”, “a simţi”dar şi funcţia de interpretare atunci când naratorul poate fi şi personajExistă o clasificare a tipurilor de naratori în funcţie de diferite criterii (raportul narator/diegeză, narator/discurs narativ,narator/informaţie transmisă, narator/artificiu narativ). Pentru exemplificare , am inclus în lucrare câteva tipuri de naratori care sunt prezenţi în opera sadoveniană

Personajul (homo fictus)reprezintă o individualitate concepută după modelul realităţii sau ca rod al imaginaţiei “fiinţe de hârtie” (R. Barthes) fiind elementul esenţial al operei literareEste definit în Dicţionarul de ştiinţe ale limbii al lui Ducrot şi Todorov ca fiind“subiectul unei propoziţii narative”căruia i se atribuie un cumul de funcţii: de reprezentare, de interpretare, coezivă (leagă planurile textului), simbolică

Personajul mai este numit şi actant în diegeză (Greimas), Lintvelt preferând să numeascăpersonajul actor sau erou

O clasificare interesantă a tipurilor de personaje o realizează Vladimir Propp în Morfologia basmului reducând sferele de acţiune al e basmului rusesc la şapte mari personaje:1. Răufăcătorul, 2. Donatorul, 3. Ajutorul, 4. Fata de împărat şi tatăl ei , 5.Trimiţătorul,6. Eroul şi 7. Falsul Erou

Există , de asemenea , mai multe criterii după care se poate realiza o clasificare a personajului:după locul deţinut în acţiune, după funcţia îndeplinită, după gradul de individualitate,dupăstatutul ontologic , după capacitatea de a evolua etc.

Tudor Vianu în Estetica propune o clasificare într-o manieră originală ţinând cont de artele plastice; el identifica următoarele tipuri : sfântul, omul reprezentativ şi omul de rând ,noţiunea de personaj evoluând odată cu evoluţia genurilor şi a speciilor literare în raport cu apariţia diverselor mişcări culturale

Naratarul (Cititorul ideal)este o instanţă fictivă nefiind încă foarte bine definit de cătrenaratologi ; totuşi, s-a subliniat contribuţia importantă a naratarului care are rolul de aintermedia , de a selecta,de a uni coordonatele nevăzute ale istoriei şi ale discursului, fiind atent, receptiv, activ deoarece lui îi este adresată povestirea relatată de către narator

Naratarul poate fi interpretat , aşadar , ca fiind acel cititor fictiv, benevol , deosebit de cititorul abstract dar şi de cititorul concret; imaginea naratarului s-ar putea profila într-un mod indirect prin apelurile care i le adresează naratorul deşi uneori poate chiar el însuşi să ia cuvântul

Cititorul este destinatarul , cel căruia i se adresează mesajul, este receptorul informaţiilor transmise prin intermediul textului; şi această instanţă se prezintă sub câteva ipostaze: cititor concret,cititor abstract, cititor fictiv

U. Eco făcea următoarea afirmaţie în “Şase plimbări prin pădurea narativă”cu privire la cititor: “regula fundamentală pentru a aborda un text narativ este ca cititorul să accepte un pact ficţional cu autorul…cititorul trebuie să ştie că ceea ce i se povesteşte este o întâmplare imaginară fără ca prin aceasta să considere că autorul spune o minciună”astfel încât,odată ce pătrundem în pădurea narativă, suntem obligaţi să semnăm pactul ficţional cu autorul pentru ca lumea operei să existe