Transcript
Page 1: insemne psihologie criminalistica

101

Page 2: insemne psihologie criminalistica

1958 – 2008INSTITUTUL NAŢIONAL DE EXPERTIZE CRIMINALISTICE50 DE ANI ÎN SLUJBA ADEVĂRULUI ŞI A JUSTIŢIEI

Vasile TEODORESCU

În ziua de 12 noiembrie 2008, a avut loc în aula Institutului Naţional al Magistraturii, festivitatea prilejuită de o jumătate de secol de activitate a Institutului Naţional de Expertize Criminalistice în slujba adevărului şi a justiţiei.

Au participat ca invitaţi şi au adus omagiu lor INEC: doamna prof. univ. dr. Rodica Mihaela Stănoiu – preşedinta Societăţii Române de Criminologie şi Criminalistică, consilier Radu Buică din Ministerul Justiţiei, Mihail Albici din partea Uniunii Juriştilor din România, prof. univ. dr. Emilian Stancu din partea Universităţii Bucureşti, Facultatea de Drept, prof. univ. dr. Lucian Ionescu din partea Universităţii Creştine „Dimitrie Cantemir” – Facultatea de Drept din Bucureşti, prof. univ. dr. Sorin Alămoreanu din partea Universităţii „Babeş-Bolyai” Facultatea de Drept din Cluj-Napoca, conf. univ. dr. Petrescu Alexandru din partea Asociaţiei Experţilor Tehnici din România.

În deschiderea festivităţii, directorul INEC, domnul Cristian Dumitrescu a ţinut următorul discurs:

„În aceste momente festive, deşi sunt şi eu la fel de emoţionat ca şi dumneavoastră, îmi vin în minte câteva gânduri pe care aş dori să vi le împărtăşesc.

Sufletul omului este alcătuit în aşa fel încât, oriunde şi oricând, este tentat să creadă că trecutul a fost mai bun şi mai frumos decât prezentul marcat de probleme şi griji. Şi noi experţii – oameni fiind – nutrim convingerea că laboratoarele noastre au avut o ,,vârstă de aur”. Aceasta ar fi început cu directoratul regretatului Dr. Dan Nicolae şi s-ar fi sfârşit în preajma pensionării altui director, domnul Prof. Univ. Dr. Lucian Ionescu, în cursul anului 2006. Acei dintre experţii care şi-au desfăşurat activitatea cu mult timp înainte îşi amintesc cu plăcere de acele vremuri liniştite când, sub conducerea atentă a lui Dan Nicolae, munca se împletea, în mod fericit, cu buna dispoziţie şi se părea că nimic nu putea să tulbure mersul lucrurilor.

A urmat o perioadă, mai puţin romantică. La cârma Laboratorului Central s-au succedat domnii Ion Munteanu şi Lucian Ionescu. S-au întâmplat atunci multe lucruri – şi bune şi rele – dar parcă realizările erau mai multe decât insatisfacţiile. Când te afli în situaţia de a rememora şi evalua o activitate desfăşurată pe o perioadă îndelungată de timp, apare tendinţa – oarecum firească – de a te opri asupra unor momente ,,de vârf” ale acesteia. Au existat multe asemenea situaţii care jalonează drumul pe care l-am parcurs şi dau un sens activităţii noastre. Mai mult de cât atât, aceste momente importante ne-au conferit identitatea pe care continuăm să o păstrăm şi acum. Desigur,

102

Page 3: insemne psihologie criminalistica

cel mai important eveniment a fost însuşi actul iniţial prin care a fost înfiinţat Laboratorul Central prin ordin al ministrului justiţiei. Ne-am bucurat de o naştere legală de care nu au avut şansa să aibă parte alte instituţii de acelaşi profil.

Ne vin în minte apoi, momentele de referinţă reprezentate de înfiinţarea laboratoarelor interjudeţene aflate în subordinea Laboratorului Central. Întâi a luat fiinţă Laboratorul Interjudeţean de Expertize Criminalistice Bucureşti, apoi Laboratorul Interjudeţean de Expertize Criminalistice Cluj. Într-o a doua fază au apărut laboratoarele interjudeţene din Iaşi şi Timişoara. Înfiinţarea acestor unităţi teritoriale a răspuns unor necesităţi ale justiţiei şi este de imaginat că a implicat mari eforturi din partea antecesorilor noştri. În fine, pentru ca rolul deosebit pe care îl deţinea Laboratorul Central să fie unanim recunoscut şi totodată pentru a consfinţi activitatea deosebită a colegilor noştri din acea perioadă în anul 1998, prin H. G. nr. 368 a fost înfiinţat INEC. Această structură a activităţii de expertiză oficializate, patronată de Ministerul Justiţiei se păstrează şi în prezent.

Importanţa deosebită pe care o are expertiza criminalistică în activitatea de înfăptuire a justiţiei îşi găseşte recunoaşterea şi în alte acte. Astfel, munca desfăşurată de expertul criminalist este considerată a reprezenta vechimea în magistratură iar salarizarea experţilor criminalişti se face după legea de salarizare a magistraţilor.

Toate aceste evenimente – care nu pot fi enumerate exhaustiv – constituie adevărate borne kilometrice ale drumului nostru. La baza acestor realizări a stat o susţinută muncă privind activitatea de expertiză. După înfiinţarea Laboratorului Central, în cadrul acestuia s-a format un corp de experţi de elită care s-au impus pe plan naţional prin nivelul calitativ al lucrărilor efectuate şi prin anumite publicaţii, de mare referinţă pentru acea perioadă săracă în privinţa calităţii cărţilor de specialitate. Acest grup de experţi – unanim apreciaţi şi respectaţi ca atare – au constituit o adevărată ,,şcoală” de expertiză românească care a pregătit cadre valoroase. Unii dintre aceşti bravi ,,pionieri” ai expertizei criminalistice nu mai sunt printre noi şi le aducem în aceste clipe un pios omagiu. Alţii, s-au retras la pensie. Le mulţumim acum pentru tot ceea ce au făcut. Exponenţi ai acestei şcoli de criminalistică îşi continuă încă activitatea. Le adresăm şi lor mulţumirile generaţiei tinere. Şi fiindcă a venit vorba de ,,generaţia mai tânără”, considerăm că este momentul să le amintim experţilor care o formează că le revine datoria de a prelua preţioasa ştafetă a înaintaşilor şi de a asigura mersul înainte a instituţiei noastre. Acest lucru este posibil dar presupune un studiu constant şi o muncă perseverentă. Le urăm şi lor succes pentru viitor!

Cu permisiunea dumneavoastră, voi relua incursiunea noastră în trecut.După pensionarea domnului Lucian Ionescu a urmat pentru INEC o

perioadă ,,de bronz” în care viaţa laboratoarelor a fost marcată de nenumărate convulsiuni care au restrâns foarte mult orizontul de aşteptare al experţilor. Privită dintr-un anumit unghi această frământare continuă ar fi putut părea chiar o luptă fratricidă. Privită însă de pe o altă poziţie aceste conflicte puneau în evidenţă ,,lupte”

103

Page 4: insemne psihologie criminalistica

de o altă natură. O luptă între cutumele care stăteau la baza activităţii de expertiză şi necesitatea implementării unor noi proceduri de lucru (mai strict reglementate); o ,,luptă” între adepţii ,,noului” şi cei mai ,,conservatori”; o ,,luptă” între cei care erau mai „moderaţi” şi colegii lor ,,radicali”. De pe o poziţie de observaţie şi mai înaltă aceste dispute ar fi părut normale ele fiind doar expresia antagonismului natural manifestat în orice fenomen şi care se rezolvă obligatoriu printr-o sinteză, echivalentă cu cea ce se numeşte devenire. Aceasta, după cum se ştie pregăteşte instalarea NOULUI! De aceea, ne exprimăm încrederea în viitorul instituţiei noastre. Lucrurile care se întâmplă îi anunţă venirea. Depinde doar de noi cum va arăta acesta. Ca director al INEC îmi revine o mare responsabilitate: aceea de a asigura nu numai subzistenţa INEC dar şi transformarea acestuia într-o instituţie modernă de nivel european. Va trebui ca în continuare să muncim în aşa fel încât prezenţa noastră în aparatul de înfăptuire a justiţiei să fie percepută ca o necesitate cerută de legea corelaţiei tuturor părţilor care îl alcătuiesc şi îi dau viaţă.

În încheiere, vă urez tuturor ,,la mulţi ani’’! şi succes în activitatea profesională!”

Prof. univ. dr. Mihaela Stănoiu a făcut o paralelă între momentele importante ale activităţii INEC şi Institutului de Cercetări Juridice al Academiei care erau o oază pentru specialişti deveniţi ulterior cadre didactice şi o speranţă prin care au ştiut să ţină aprinsă flacăra ştiinţei. A adus o veneraţie trecutului importantelor realizări în cele două institute şi un omagiu celor care au fost şi i-au învăţat importante lucruri din tainele celor două ştiinţe. Specialiştii criminalişti au răspuns întotdeauna la întrebarea CINE?, iar criminologii au răspuns la întrebarea DE CE?. Aceste ştiinţe se întrepătrund.

La al XV-lea Congres de Criminologie de la Barcelona din 20-25 iulie 2008, profesorii specialişti au demonstrat că cele două ştiinţe, criminologia şi criminalistica se îngemănează. Să punem umărul ca aceste două ştiinţe să se afirme şi mai mult.

Societatea de Criminologie şi Criminalistică este membră a Societăţii Internaţionale de Criminologie şi are doi membri în conducerea acestui organism internaţional.

Domnia sa a încheiat mesajul său urând succes în continuare INEC şi un călduros „La mulţi ani!”

Domnul Mihai Albici – din partea Uniunii Juriştilor din România a adus un mesaj laudativ activităţii INEC, subliniind faptul că acest institut a promovat în reţeaua internaţională. A înmânat INEC cu prilejul celei de-a 50-a aniversare Diploma de onoare şi Medalia de merit din partea Uniunii Juriştilor din România.

Domnul consilier Radu Buică a prezentat mesajul ministrului justiţiei, Cătălin Predoiu, menţionând importanţa activităţii INEC şi a celor patru Laboratoare Interjudeţene în slujba adevărului şi a justiţiei.

104

Page 5: insemne psihologie criminalistica

Domnul dr. Dumitru Sandu – a trecut în revistă momente importante şi unele inedite din activitatea INEC în care a lucrat 48 de ani, din care peste două decenii ca director al acestei instituţii, perioadă în care la conducerea Ministerului Justiţiei s-au succedat 22 de miniştri începând cu Gh. Diaconescu.

A evocat cu satisfacţie entuziasmul începutului profesional, care s-a concretizat uneori şi în turnee pe la fabricile de hârtie pentru a afla compoziţia diferenţiată a hârtiei – informaţii utile expertizelor scrisului, precum şi despre colaborarea la diferite reviste de specialitate. A menţionat şi despre lucrarea „Îndrumar pentru expertize”. A propus să se reia deplasările la parchete şi instanţe pentru a discuta cu magistraţi despre obiectivele expertizelor criminalistice, modul de realizare al acestora şi despre colaborarea între aceştia şi magistraţi.

Era o atmosferă relaxantă la serviciu, toţi slujind cu credinţă adevărul şi justiţia, indiferent cine era cercetat sau pentru cine se făcea expertiza.

Regretă că nu a avut şansa să facă mai multe expertize mai deosebite.Din activitatea INEC 90% avea ca obiectiv examinarea scrisului. Nu este la îndemână oricui să fie expert chiar dacă este cadru universitar de

specialitate criminalistică.A recomandat citirea lucrării „Etiologia bolilor expertizei grafice” de Adrian

Frăţilă.De asemenea, a propus organizarea unui Simpozion care să analizeze

controversele evidenţiate în diverse expertize criminalistice.Speră că nu sunt ultimii experţi grafici având în vedere promovarea tot mai

intensă a scrisului electronic.Prof. univ. dr. Emilian Stancu„Domnule ministru, doamnă procuror general, aşa mi-ar fi plăcut să încep

mesajul meu”Totdeauna la cursurile sale a început cu adevărul. Fără investigaţiile ştiinţifice

foarte puţini înţeleg ce înseamnă o investigaţie criminalistică.INEC a împlinit 50 de ani, criminalistica se predă de 60 de ani, iar domnia sa

predă criminalistica de 40 de ani. Totuşi, sunt facultăţi de drept unde criminalistica este opţională. A evocat buna colaborare cu INEC care a facilitat accesul studenţilor la laboratoarele sale pentru a învăţa din tainele efectuării unei expertize.

Prof. univ. dr. Lucian IonescuA început activitatea la INEC la scurt timp după înfiinţare. Întotdeauna a avut

bune legături profesionale cu laboratoarele interjudeţene, în special cu cel de la Cluj-Napoca. Obiectivitatea absolută era conduita generală în efectuarea expertizelor criminalistice. Nu cunoaşte cazuri când s-ar fi făcut rabat de la ştiinţă şi obiectivitate.

Domnia sa a evocat profesorii spirituali Boia, Buzdugan de la care a învăţat tainele efectuării expertizei, chiar dacă s-a început cu lupa şi ulterior au fost dotaţi cu

105

Page 6: insemne psihologie criminalistica

microscoape. În anul 2001 INEC a fost primit în EMFSI, ceea ce este o recunoaştere pe plan european. Tot atunci, Ministerul Justiţiei a făcut dotări importante INEC.

Apreciază că în prezent s-a intrat în normalitate şi rezultatele activităţii INEC şi ale laboratoarelor interjudeţene vor fi notabile. Această instituţie are viitor deosebit.

Şi-a exprimat încrederea în toţi lucrătorii din sistemul INEC vor avea succese pe care trebuie să le prezinte cu insistenţă factorilor competenţi pentru a spori prestigiul şi renumele INEC.

A propus ca periodic, o dată la cinci ani, să se organizeze întâlniri aniversare a INEC combinate şi cu Congresele profesionale.

Domnul Munteanu IoanA fost de la început – 1.XI.1958 – când această instituţie s-a înfiinţat pe un

„teren gol”, era doar un birou şi patru specialişti. Nu a fost deloc uşor.În această instituţie s-au făcut pentru prima dată fotografii color, aveau doar o

lupă electrică. Apoi au realizat microfotografii cu sprijinul Academicianului George Buzdugan.

S-a pregătit 3 luni la Institutul de Expertize Criminalistice din Moscova, unde erau pentru perfecţionare şi specialişti americani.

Au cerut şi au primit apoi aparatura necesară din partea Ministerul Justiţiei.Ulterior au fost şi două săptămâni la Lyon unde au învăţat interesante metode

de expertizare.Astăzi se pare că INEC este depăşit în tehnică şi realizări de către Institutul de

Criminalistică al MIRA.A amintit cu respect de criminaliştii români Laurenţiu Tamaş, Greblea şi Sever

Georgescu.Era programată în fiecare sâmbătă pregătire profesională la institut.S-au făcut expertize importante dificile, cu 98 de victime, cu avioane şi

elicoptere căzute.În încheiere, a recomandat aplicarea metodelor şi descoperirilor inginereşti în

INEC pentru ca acesta să progreseze.Conferenţiar univ. dr. Petrescu Alexandru – din partea Corpului experţilor

tehniciA precizat că o lucrare bine documentată se poate realiza doar într-un timp

corespunzător.Principiul contradictorialităţii este foarte util pentru aflarea adevărului.Speră că în viitor statutul expertului tehnic se va îmbunătăţi. A urat succes în continuare activităţii INEC.Prof. univ. dr. Sorin AlămoreanuCriminologii au nevoie de criminalişti. Profesia noastră ne obligă să fim mereu

bine pregătiţi şi la curent cu toate noutăţile.Apreciază că „ŞCOALA” INEC este foarte bună şi a format experţi deosebiţi.

106

Page 7: insemne psihologie criminalistica

A trecut în revistă colaboratorii anteriori, menţionând în mod deosebit pe dr. în ştiinţe juridice Ladislau Mocsi – care în 1952 era asistent universitar la disciplina criminalistică.

În final, domnul Cristian Dumitrescu, director al INEC a înmânat medalii jubiliare unor experţi ai institutului care au adus un important aport la realizările importante ale INEC.

107

Page 8: insemne psihologie criminalistica

SESIUNEA ANIVERSARĂ DE COMUNICĂRI ŞTIINŢIFICE „50 DE ANI DE EXPERTIZE CRIMINALISTICE ÎN LABORATOARELE DIN SUBORDINEA MINISTERULUI JUSTIŢIEI”ALBA IULIA, 8-10 OCTOMBRIE 2008- Sinteza Dezbaterilor -

conf. univ. dr. Augustin LAZĂRconf. univ. dr. Sorin ALĂMOREANU

Sesiunea a fost deschisă de dl. Cristian Dumitrescu, Directorul Institutului Naţional de Expertize Criminalistice care a prezentat importanţa momentului aniversar pentru activitatea de expertiză criminalistică din România şi a adresat salutări participanţilor: experţi criminalişti, procurori, judecători, cadre didactice ale Universităţii „1 Decembrie 1918” din Alba Iulia şi Universităţii Babeş – Bolyai din Cluj – Napoca.

Au transmis mesaje de salut şi felicitări la reuniunea ştiinţifică, prof. univ. dr. Emilian. Stancu de la Universitatea din Bucureşti, prof. univ. dr. Lucian Ionescu, ex - director al Institutului Naţional de Expertize Criminalistice Bucureşti şi prof. univ. dr. Ion Mircea de la Universitatea Babeş – Bolyai din Cluj – Napoca.

Din partea conducerii Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia şi a Universităţii „1 Decembrie 1918” Alba Iulia, conf. univ. dr. Augustin Lazăr, procuror general adjunct a felicitat experţii Institutului Naţional de Expertize Criminalistice pentru performanţele profesionale realizate de Institut în cei 50 de ani de activitate şi relevanţa muncii de cercetare desfăşurată în vederea elucidării multor cauze instrumentate de organele judiciare. A evidenţiat contribuţia activă a experţilor criminalişti la succesul reuniunilor ştiinţifice naţionale şi internaţionale organizate în ultimii ani, în ţară inclusiv la Centrul de conferinţe al Universităţii din Alba Iulia.

Comisar şef Tudor Grindean, inspector şef al Inspectoratului de Poliţie al Judeţului Alba a salutat participanţii la sesiunea aniversară subliniind interesul ofiţerilor criminalişti faţă de temele comunicărilor şi utilitatea dezbaterilor acestora în comun de către experţi, poliţişti, judecători şi procurori.

Sesiunea a fost moderată de Cristian Dumitrescu, Directorul Institutului Naţional de Expertize Criminalistice şi conf. univ. dr. Augustin Lazăr.

1. Marilena Chivu, Constantin Mirea şi Cristian Dumitrescu au prezentat lucrarea „Informare privind a 5-a Conferinţă EDEWG Irlanda, 2008”, cuprinzând:

prezentarea programului de lucru; prezentarea grupelor de lucru şi a testelor propuse spre rezolvare; prezentarea lucrărilor ştiinţifice susţinute; prezentarea rezultatelor la testele colaborative ENFSI, unde Institutul Naţional de Expertize Criminalistice a obţinut 100% rezultate;

108

Page 9: insemne psihologie criminalistica

prezentarea testelor propriu-zise şi a metodelor folosite pentru rezolvare.2. Comentând rezultatele ştiinţifice comunicate la Conferinţă, dr. Mirea

Constantin a atras atenţia asupra faptului că la analiza pastelor de pix, laboratoarele de criminalistică din NFSI au folosit şi FT-IR (spectrometrie şi infraroşu). Au încercat determinări (obţinere de spectre) direct pe materialul uscat şi rezultatele au fost neconcludente. Singurul institut din ENFSI ce a dat rezultate concludente, precise folosind FT-IR-ul a fost Institutul Naţional de Expertize Criminalistice, care a utilizat metoda dizolvării pastelor în solvent. Astfel rezultatele (spectrele) obţinute pe FT-IR s-au completat perfect cu analizele pe VSC 5000, HPLC şi spectrometrul RAMAN.

3. În continuare au avut loc discuţii despre drepturile de copyright, nevoia de a publica şi proteja drepturile de autor pentru procedeele de examinare relevante şi rapoartele de expertize elaborate de Institut. Dr. Cătălin Grigoraş, director adjunct, efectuând o analiză a problemei, a precizat că viitoarele rapoarte de expertiză vor fi redactate pe imprimate cu menţiuni de protecţie, copyright.

4. Dănuţ Sibian (Laboratorul Interjudeţean Timişoara) şi Dr. Boboş Bogdan (Laboratorul Interjudeţean Cluj) au prezentat lucrarea „Cercetări experimentale privind coliziunile autovehiculelor”. În esenţă, lucrarea expune analiza unor teste de coliziune (autovehicul –autovehicul şi autovehicul – barieră fixă) şi a unor teste de frânare. Aceste teste au permis validarea metodei de calcul a vitezelor autovehiculelor implicate într-o coliziune, stabilirea coeficienţilor de vizibilitate ai autoturismului Dacia 1310 şi a coeficientului de aderenţă dintre pneu şi calea de rulare în cazul unui carosabil din beton.

5. Florin Ruşitoru, expert al Institutului Naţional de Expertize Criminalistice a prezentat un film retrospectiv cuprinzând imagini semnificative din evoluţia Institutului Naţional de Expertize Criminalistice şi a personalului ştiinţific aparţinând etapelor relevante ale istoriei Institutului.

6. Prof. univ. dr. Radu Gaiginschi şi ing. Gabriel Păduraru au prezentat lucrarea „Expertiza criminalistică a imaginilor din fotografii operativ judiciare cu aplicaţii în reconstrucţia accidentelor de trafic”. Practica organelor judiciare a dovedit că în condiţiile tehnologiei avansate, numeroşi martori reuşesc să efectueze fotografii ale locului faptei imediat după producerea evenimentului rutier, înainte ca intervenţia de salvare a victimelor să modifice câmpul infracţional. Recuperarea acestor imagini poate oferi detalii preţioase elucidării situaţiei de fapt, în condiţiile examinării prin metoda fotogrammetriei;

S-au expus cazuri ilustrative din practica organelor judiciare, din care a rezultat utilitatea valorificării acestor imagini ridicate de la persoane audiate în calitate de martori, fotografiile fiind descoperite cu ocazia audierii la instanţă.

Discuţiile ocazionate de prezentare au atras atenţia asupra unor erori ce pot rezulta din utilizarea metodei fotogrammetriei pe imagini realizate cu lentile care deformează câmpul vizual (telefoane mobile, aparate foto „no name” etc.

109

Page 10: insemne psihologie criminalistica

7. Conf. univ. dr. Sorin Alămoreanu (Laboratorul Interjudeţean Cluj) şi dr. Cristian Găzdac de la Academia Română, filiala Cluj – Napoca au prezentat lucrarea „Falsuri de monede antice”. Autorii au prezentat principalele moduri de operare în realizarea falsurilor ilustrate cu cazuri din practica judiciară naţională şi internaţională, precum şi particularităţi ale monedelor false în raport cu cele autentice.

8. Sorina Paraschivescu (Laboratorul Interjudeţean Bucureşti) a prezentat „Studiu comparativ în cazul intersecţiilor dintre toner, lichid, toner solid şi cerneluri”.

Lucrarea „Valorificarea expertizelor criminalistice în activitatea investigativă”, autor comisar şef Aurel Condruz, expune modul de evaluare şi valorificarea concluziilor expertizelor criminalistice (certe – negative sau pozitive, de probabilitate sau imposibilitate) şi utilitatea lor în activitatea investigativă a organelor judiciare.

Sesiunea din 10.10.2008 a fost moderată de conf. univ. dr. Sorin Alămoreanu.1. Prima lucrare prezentată, a fost „Corelaţia dintre natura şi poziţia urmelor de

pneuri şi dinamica accidentului de trafic rutier”, autor Grigoraş Beţiu, expert la Institutul Naţional de Expertize Criminalistice Bucureşti. Lucrarea relevă importanţa fotografiilor judiciare corect efectuate din care rezultă probe pentru fundamentarea concluziilor expertizei, în condiţiile în care expertul are acces relativ târziu la examinarea locului faptei.

2. Conf. univ. dr. Marius Ciuta a prezentat lucrarea „Criminalistica – Arheologia: două căi, aceleaşi metode”. Autorul pune în evidenţă elementele care apropie cele două domenii de activitate ştiinţifică şi realizează o pledoarie pentru noua ştiinţă de graniţă: arheologia forensic.

3. Conf. univ. dr. Augustin Lazăr a prezentat lucrarea intitulată „Despre specificul expertizei criminalistice în investigarea infracţiunilor contra patrimoniului cultural naţional”.

Lucrarea prezintă particularităţi ale utilizării expertizei criminalistice în cazul investigării infracţiunilor contra patrimoniului cultural naţional, ilustrate cu aspecte din practica de urmărire penală.

S-a relevat nevoia organizării de către Ministerul Justiţiei a unor concursuri pentru autorizarea de experţi judiciari în domeniul Patrimoniului Cultural Naţional, care în prezent nu există, deşi Ministerul Culturii şi Cultelor are o listă de experţi atestaţi conform Legii nr. 182/2000, care efectuează expertize pentru clasarea bunurilor în Patrimoniul Cultural Naţional.

În continuare au fost prezentate următoarele lucrări: - Dr. Gheorghe Păşecu, „Diferenţe între imitarea şi deghizarea semnăturilor”

110

Page 11: insemne psihologie criminalistica

- Sorin Gavrilă, „Determinarea vitezei de deplasare a autovehiculului în momentul impactului cu un pieton pe baza formei părţii frontale a vehiculului, taliei pietonului, a poziţiei corpului şi a direcţiei de deplasare a acestuia”.

- Ionică Puşca, „Cercetări experimentale asupra modului de uzură a sigiliilor”- Maria Chiu - „Valorificarea expertizelor referitoare la semnăturile redate

prin grafisme profund dezorganizate”.- Florin Ruşitoru, „Simularea accidentului de trafic rutier cu implicaţie

pietonală”.- Alexandru M. Pop, „Expertiza scrisului între subiectiv şi acurateţe

informatică”.- Bogdan Florescu, „Stabilirea ordinii cronologice de execuţie a elementelor

unui document”.- Daniela Vlădoiu, „Expertiza criminalistică a seriilor de pe caroseriile de

autovehicule”.- Lenuţa Cristache, „Unele particularităţi ale aplicării principiului

contradictorialităţii în criminalistică”.- Cristian Lebădă, „Experiment privind posibilităţile de observare pe timp de

noapte a unor obiecte cu şi fără proprietăţi reflectorizante”.În finalul sesiunii, dl. director Cristian Dumitrescu a efectuat o recapitulare a

principalelor probleme puse în discuţie, a felicitat participanţii pentru contribuţiile personale aduse dezvoltării noilor orizonturi ale ştiinţei Criminalisticii şi a mulţumit organizatorilor pentru asigurarea condiţiilor desfăşurării optime a sesiunii aniversare de comunicări ştiinţifice.

111

Page 12: insemne psihologie criminalistica

O NOUĂ PLEDOARIE PENTRU CRIMINALISTICĂ

Prof. univ. dr. Emilian STANCU

Cu câtva timp în urmă am publicat un articol intitulat „O pledoarie pentru criminalistică”. Se baza pe o comunicare pe care am ţinut-o în cadrul unei reuniuni de analiză a Parchetului General de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, la care au participat celelalte Parchete Generale. Era pe vremea când învăţământul superior juridic se bucura de un respect natural din partea instituţiilor judiciare.

Pe atunci spuneam, ca mulţi alţii, că aflarea adevărului este unul dintre cele mai laborioase procese, mai ales într-o societate ca cea românească de astăzi. Această societate se prezintă ca un tren în viteză spre modernitate, echilibru, însă – în primul rând – spre Europa democratică din care astăzi facem parte. Ei bine, pasagerii acestui tren amestecă – în proporţii niciodată strict definite – binele şi răul, cinstea şi necinstea, respectarea legii şi încălcarea ei.

Este interesant, atât din punct de vedere cantitativ, cât şi calitativ, de observat faptul că, în aceeaşi perioadă de timp, un reprezentant important al unui stat de referinţă pentru noi declara că s-ar putea să nu avem destule locuri libere în penitenciare pentru toţi infractorii/toate persoanele corupte din România. Aceasta înseamnă că infracţionalitatea nu reprezintă un fenomen izolat, care poate fi combătut prin simpla reacţie a componentelor economice sau socio-politice, care sunt pozitive prin natura lor şi caracteristice unui stat care vizează democraţia şi modernitatea.

Aceasta a condus la evidenta necesitate ca un organism compus din specialişti judiciari şi de poliţie să fie creat şi pregătit şi re-pregătit continuu pentru a ajuta justiţia şi, mai ales, pentru a-şi folosi întreaga pricepere şi experienţă în lupta împotriva răului social; iar tot acest proces ar trebui să pornească de la aflarea adevărului.

Or, din perspectivă epistemologică, ne aflăm în faţa unei ştiinţe separate, numite de noi criminalistică (vezi de asemenea numele de poliţie ştiinţifică sau tehnică, investigare a infracţiunilor sau ştiinţă legală), care serveşte exact această provocare mai mult sau mai puţin acceptată de noi, cei gravitând pe orbita justiţiei.

Apărută la sfârşitul secolului al XIX-lea, ca expresie a justiţiei penale puse pe baze moderne, criminalistica şi criminologii aveau să joace rolul anticorpilor împotriva viruşilor infracţionalităţii, care trecea ea însăşi printr-un proces de evoluţie, adesea cu un pas înaintea celor care încercau să scoată la iveală dedesubturile faptelor infracţionale, să le identifice şi să le combată.

Prin comparaţie cu actualele evoluţii ale legii, ale faptelor de viaţă din lumea justiţiei şi criminalisticii, fără a neglija educaţia juridică, numeroase persoane – mai mult sau mai puţin familiarizate cu faptele judiciare – îşi pun, de bona sau de mala fide, întrebări cum ar fi:

112

Page 13: insemne psihologie criminalistica

Are o societate, cum e cea românească, încă nevoie de munca unui asemenea arheolog al unui trecut prea recent, reprezentat de fapta penală?

Are societatea încă nevoie de şi, prin urmare, solicită eforturile costisitoare presupuse de o investigaţie criminalistică?

Este nevoie să se folosească în multe cazuri cele mai avansate tehnici de investigaţie, care implică un efort pe nedrept considerat exagerat?

În cele din urmă, pregătirea viitorilor specialişti juridici, în special a magistraţilor, ofiţerilor de poliţie, avocaţilor, încă necesită ca predarea şi prin urmare însuşirea de cunoştinţe în domeniul criminalisticii ca ştiinţă/disciplină a investigaţiilor penale, să se bucure de atenţie?

Aceste întrebări par să fie pur retorice. Cu toate acestea, dincolo de această aparenţă, este evident pentru toate persoanele cu pregătire în practica judiciară, şi acelor persoane dedicate pregătirii viitorilor specialişti judiciari, că asemenea întrebări [trebuie] puse, reformulate, în timp ce răspunsurile la ele trebuie regândite.

Pe parcursul evoluţiei umanităţii, a ştiinţei, întrebările au avut importanţa lor. De exemplu, Isaac Newton şi-a pus o întrebare care era evident o inepţie pentru majoritatea oamenilor: „De ce cade mărul din pom?” Iar răspunsul la această întrebare a dus la descoperirea legii gravitaţiei sau atracţiei universale.

La fel, la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, în paralel cu spectaculoasa evoluţie a ştiinţelor exacte, cei chemaţi să servească justiţia sau să pregătească specialişti judiciari, s-au întrebat cum pot ultimele descoperiri ştiinţifice să fie utile pentru aflarea adevărului, identificarea infractorilor şi de asemenea cum pot fi realizate acţiunile de anchetă astfel încât să servească legea. Astfel s-a născut criminalistica, ştiinţa investigării infracţiunilor sau a stabilirii faptelor pe parcursul procesului penal (Hans Gross).

În zilele noastre, când suntem martorii competiţiei dintre specialiştii judiciari şi criminologi, pe de o parte, şi infractori, pe de altă parte, când persoanele din zona infracţionalităţii sunt cele care se bucură de cele mai multe dintre beneficiile unui sistem intenţionat a fi democratic, se ridică de asemenea multe întrebări legate de pregătirea magistraţilor, a anchetatorilor şi a specialiştilor în ştiinţa legală.

Întrebarea crucială ar putea fi următoarea: Care ar trebui să fie scopurile educaţiei criminalistice, cum şi pe ce criterii ar trebui organizată această educaţie?

Întrebarea de mai sus este de asemenea justificată de faptul că aria curriculară a ştiinţelor legale este extinsă de discipline dintre cele mai diverse, unele dintre ele adăugate mai degrabă deoarece par să creeze o impresie bună peste hotare sau pentru că sunt la modă, altele pentru că îşi au originea în discipline fundamentale, însă repetă cunoştinţe deja dobândite de studenţi în cadrul disciplinelor de bază. Aceasta ar putea dăuna pregătirii specialiştilor meniţi să facă faţă impactului infracţiunilor reale, din cauze dintre cele mai triste.

113

Page 14: insemne psihologie criminalistica

Ca persoană care s-a dedicat de mulţi ani învăţământului superior juridic, în special educaţiei criminologice, deţinând cunoştinţe intime privind evoluţia sa şi de asemenea percepţia sa de către profesori universitari sau practicanţi ai dreptului, mai mult sau mai puţin apropiaţi domeniului investigaţiilor penale, cu riscul de a trezi reacţii de respingere sau de a agita orgolii, consider cu sinceritate că următoarele întrebări ar trebui repetate:

Ar trebui criminalistica, în accepţia sa originală, să fie limitată astăzi doar la componenta sa tehnică?

Sunt cunoştinţele oferite de ştiinţa criminalisticii utile sau absolut necesare începând din etapa preliminară şi încheind cu etapa procesului?

Poate fi aflat adevărul, mai ales într-un proces penal, fără a apela la mijloacele tehnice şi ştiinţifice, procedurile tactice şi regulile metodologice specifice criminalisticii?

Găseşte un anchetator, magistrat sau chiar avocat cunoştinţele criminologice utile în întregimea lor, inclusiv cunoştinţele privind componenta tehnică?

Cum poate fi înţeleasă şi sprijinită educaţia criminologică de către persoanele care administrează educaţia la nivelul universităţilor, de către autorităţile judiciare, mai ales de către beneficiarii ei?

Este necesar, oportun pentru cei care asigură pregătirea în domeniul ştiinţelor penale să lanseze o ofensivă în sprijinul studiului criminalisticii la nivelul educaţiei universitare, la masterat, în cadrul educaţiei continue în domeniu în general?

Poate crearea de Centre pentru Investigaţii sau Ştiinţe Legale în cadrul marilor universităţi civile să aducă mai mult dinamism în această zonă de pregătire pentru specialişti în domeniul penal, pentru anchetatori penali?

Răspunsurile date la întrebările de mai sus pot fi doar răspunsuri de bun-simţ, mai ales în partea care priveşte specialiştii/practicanţii în domeniu, chiar dacă suntem excedaţi de noile şi multiplele discipline necesare juridice/sociale, dintre care unele încearcă să forţeze modernitatea. Când vedem care este evoluţia infracţionalităţii, când vedem formele din ce în ce mai grave, complexe sau profesioniste pe care le ia infracţionalitatea, doar revenind cu picioarele pe pământ (iertaţi-mi exprimarea) putem înţelege că pregătirea viitorilor magistraţi, anchetatori şi chiar avocaţi trebuie să aibă o bază ştiinţifică, modernă, realistă şi cât mai puţin poetică cu putinţă, dacă se intenţionează o luptă eficientă împotriva infracţionalităţii.

114

Page 15: insemne psihologie criminalistica

PARTICULARITĂŢI ALE INVESTIGĂRII CRIMINALISTICE A INFRACŢIUNILOR DE DISTRUGERE A SITURILOR ARHEOLOGICE

Lector univ. dr. Gabriela MATEI

Aspecte introductiveDistrugerea unui sit arheologic prin jefuire şi/sau săpături neautorizate este o

infracţiune cu consecinţe ireparabile pentru patrimoniul cultural naţional. După distrugerea sitului, înlocuirea sa este imposibilă, de vreme ce întregul context arheologic, sau doar o parte a sa, s-a pierdut pentru totdeauna.

Aspecte juridiceConform O.U.G: nr. 43/2000, distrugerea – completă sau parţială – a siturilor

arheologice declarate monumente istorice se pedepseşte conform Codului penal.Legea nr. 422/2001 precizează la art. 54, alin. 1 că acţiunea de ştergere

neautorizată, distrugere totală sau parţială, expropriere fără autorizaţia Ministerului Culturii, avarierea, ca şi profanarea monumentelor istorice, înţelegând că printre monumentele amintite se numără şi siturile arheologice clasificate, se pedepseşte conform prevederilor Codului penal.

Principalele probleme, obiecte ale probării, care trebuie clarificate prin investigarea distrugerii siturilor arheologice prin jefuire şi/sau săpături neautorizate.

1. Stabilirea tipului de distrugere. Jaful sau săpăturile conduse de neprofesionişti reprezintă o distrugere ireparabilă.

Se caracterizează prin pierderea definitivă a contextului arheologic, fără posibilitatea de recuperare a părţii lipsă a sitului săpat ilicit. Acest tip de distrugere este 100% eficient. Mai mult, în timpul unei asemenea distrugeri, chiar şi artefactele arheologice extrase din context pot fi grav afectate sau distruse. Distrugerea artefactelor se produce prin folosirea următoarelor metode şi prin folosirea greşită a diverselor substanţe folosite la restaurare:

folosirea intenţionată de substanţe care atacă artefactele: apă (pentru artefactele fragile făcute din lut nears); acizi; substanţe inflamabile; materiale explozive, alte substanţe chimice;

distrugerea mecanică se realizează prin zdrobirea, detaşarea sau tăierea unei părţi dintr-un artefact arheologic (inclusiv părţi detaşate din monumente in situ), sau prin manipulare proastă pe parcursul transportului artefactului. Acelaşi tip de distrugere poate fi legat de aruncarea intenţionată a artefactului pentru a evita dovada jafului;

115

Page 16: insemne psihologie criminalistica

folosirea neintenţionată în procesul de restaurare a unor tehnici şi metode incompatibile neadaptate la materialul din care sunt făcute artefactele. Acest tip de distrugere este specific pentru artefactele furate care au fost detaşate din locul lor de origine (mozaicuri, trotuare, basoreliefuri) şi reasamblate după jaf.

Pentru unele situri arheologice, parţial distruse, dar şi pentru unele artefacte, distrugerea ar putea fi (parţial) reversibilă, în sensul că informaţia sau artefactele ar putea fi restaurate sau completate cu ajutorul informaţiilor ştiinţifice recuperate din zonele nesăpate sau recuperând obiectele şi unele informaţii. Acest tip de distrugere este foarte adesea asociat cu distrugerea intenţionată şi ireversibilă a documentelor legate de artefacte (fotografii, desene, planurile situaţiei, înregistrări audio şi video, hârtie de proprietate intelectuală, jurnale de săpături).2. Stabilirea naturii, tipului şi perioadei de timp a distrugerii.

Acţiunile intenţionat ilegale împotriva patrimoniului arheologic, pregătitoare sau efective, se realizează în zone arheologice protejate, marcate, delimitate şi anunţate corespunzător.

Realizarea de măsurători neautorizate, realizarea de planuri de situaţii sau prospectarea în asemenea zone cu ajutorul magnetometrelor sau al altor echipamente electronice de detectare a metalelor sunt ilegale, indicând realizarea unor acte pregătitoare pentru jafuri sau săpături neautorizate viitoare. În acest moment, activitatea ilegală desfăşurată pe teritoriul unei rezervaţii arheologice este una nedestructivă, dar cu un mare potenţial de distrugere pe viitor. Distrugerea poate viza artefactele deja descoperite pe un sit arheologic (ansambluri sculpturale, trotuare, mozaicuri, ziduri pictate, etc.) care pot fi detaşate sau amputate pentru a fi îndepărtate de la locul lor de origine in situ. Uneltele electrice de tăiere a pietrei şi/sau alte unelte mecanice transportate pe teritoriul unei rezervaţii arheologice pot indica intenţia deţinătorului la acţiuni ilegale împotriva monumentelor sau artefactelor in situ.

Intrarea neautorizată pe un sit arheologic cu orice tip de maşini grele reprezintă o acţiune de distrugere efectivă.

Săpăturile neautorizate cu orice tip de unelte, specializate sau nu, reprezintă o acţiune efectivă de distrugere a sitului arheologic.

Deţinerea oricăror obiecte arheologice, nedeclarate şi fără o provenienţă sigură şi legală, indică rezultatul activităţii ilegale de jaf.

Perioada de timp a distrugerii poate fi stabilită cu ajutorul: înregistrărilor video şi foto luate la faţa locului; mărturiilor martorilor direcţi la distrugere; mărturiilor paznicilor sitului sau ai angajaţilor de la patrimoniu privind ultima dată când situl arheologic a fost văzut intact; mărturiilor autorilor identificaţi.3. Investigaţiile la locul faptei în cazurile de jaf şi distrugere a siturilor

arheologice

116

Page 17: insemne psihologie criminalistica

Cercetarea legală se realizează urmând investigaţiile legale general acceptate, dar cu anumite aspecte specifice.

Acest tip de cercetare implică personal legal specializat ca şi arheologi profesionişti şi specializaţi.

Ţinta investigaţiei este să sublinieze nu doar modul de realizare a jafului, numărul de participanţi, posibilii lor complici din interior şi itinerariul lor, dar şi, pe cât posibil, tipul artefactelor extrase din săpături şi evaluarea preliminară a daunelor produse de săpăturile neautorizate.

Prezenţa presei, a ofiţerilor de poliţie şi a altor persoane la locul faptei trebuie restricţionată pentru a proteja urmele activităţii ilegale. Dacă suspecţii au cooperat cu complici din interior, orice intervenţie a acestor persoane asupra locului faptei poate fi una intenţionată.

Cercetarea va viza orice urme lăsate de infractori (urme de orice fel, urme de picior, urme de mână, urme biologice, etc.), inclusiv urmele lăsate de uneltele folosite pentru săpăturile ilegale sau pentru îndepărtarea părţilor din monumente.

Investigatorul legal trebuie să ia de asemenea probe de sol de la locul faptei. Analiza urmelor de sol descoperite pe efectele personale, hainele, uneltele şi mijloacele de transport ale suspecţilor, confruntate cu probele prelevate de la locul faptei, leagă sau nu pe suspect de situl devastat.

Rolul arheologului în investigaţie este foarte important, profesionistul poate oferi multe răspunsuri privind activitatea de distrugere şi modul în care a fost realizată.

În cazurile în care s-au descoperit artefacte fără a primi o plângere pentru distrugerea sitului arheologic, cel mai important lucru pentru investigator este să afle de la suspecţi locul (locurile) de provenienţă. Locul menţionat de suspecţi trebuie să fie cercetat profesionist de investigatorii legişti şi de arheologi. Chiar dacă jaful s-a desfăşurat cu mai mulţi ani înainte ca artefactele să fie descoperite în posesia suspectului sau a unei alte persoane, cercetarea arheologică poate dovedi dacă acela a fost locul real de provenienţă a artefactului sau, cel puţin, dacă locul desemnat de suspect a fost săpat pentru a extrage artefacte arheologice. Chiar şi cele mai vechi urme de jaf nu pot fi ascunse şi sunt vizibile la o cercetare arheologică sistematică.

117

Page 18: insemne psihologie criminalistica

TEHNICI ŞI METODE ÎN DETECTAREA COMPORTAMENTULUI SIMULAT

Conf. Univ. Dr. Ioan BUŞPsih. Dr. George VISU-PETRAFacultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale EducaţieiUniversitatea Babeş-Bolyai Cluj Napoca

1. Introducere De-a lungul timpului, minciuna şi disimularea au fost abordate extensiv în

studiile de etică şi moralitate. Luând în considerare implicaţiile practice ale comportamentului simulat, comunităţile ştiinţifice şi legale au încercat să identifice metode valide de identificare a simulatorilor. Simularea este un fenomen ubicuu în cadrul comunicării umane; de aceea de când a existat minciună au existat şi metode de detectare a acesteia (Ford, 2006). Frenologia, proba cu orez sau serul adevărului (sodium amytal) reprezintă încercările iniţiale mai mult sau mai puţin naive ale oamenilor de a detecta simularea. Abordările mai moderne se bazează preponderent pe date şi tehnici ştiinţifice. De exemplu, poligraful se bazează pe măsurători fiziologice pentru a detecta simularea; deşi există o serie de critici referitoare la utilizarea acestei tehnici, ea se dovedeşte utilă în practică, iar în paralel cercetătorii încearcă să realizeze studii prin care să stabilească foarte clar criteriile de validitate şi fidelitate care trebuiesc respectate în cazul oricărui test ştiinţific (NRC, 2003).

2. Neuropsihologia în activitatea judiciarăO direcţie asupra căreia cercetătorii şi-au îndreptat atenţia se referă la utilizarea

unor teste neuropsihologice pentru a evidenţia simularea unor deficite cognitive (de atenţie, memorie, orientare etc.). Această necesitate a apărut în SUA în urma manifestării următorului fenomen: în ultimii ani a crescut foarte mult numărul persoanelor care cereau despăgubiri de la companiile de asigurări pentru diferite deficite cognitive cauzate de diferite accidente (de muncă, de maşină etc.). Deoarece o bună parte dintre aceste persoane nu erau afectate psihologic sau cognitiv, psihologii şi psihiatrii au elaborat o serie de teste şi tehnici cu ajutorul cărora să evalueze autenticitatea simptomelor (Symptom Validity Tasting, SVT; Test of Memory Malingering, TOMM; Memory Assessment Scale, MAS etc.). În ceea ce priveşte eficienţa şi utilitatea acestor tehnici putem afirma că parametrii vizaţi sunt în curs de validare şi standardizare, fiind necesare studii suplimentare pentru clarificarea lor.

În general se presupune că subiecţii care sunt supuşi unei evaluări neuropsihologice vor rezolva sarcinile care le sunt administrate cât mai bine cu putinţă, rezultatele reflectând astfel nivelul real al abilităţilor lor. Totuşi, posibilitatea

118

Page 19: insemne psihologie criminalistica

de a obţine compensaţii financiare sau de a diminua/evita unele consecinţe judiciare negative pot constitui motivaţii destul de puternice pentru ca unii subiecţi să manifeste un comportament simulat conştient şi voluntar în rezolvarea sarcinilor. Informaţiile referitoare la validitatea performanţei unui individ sunt esenţiale pentru a înţelege şi a interpreta acurat rezultatele testelor. Instrumentele obiective dezvoltate pentru a identifica subiecţii care manifestă un pattern de răspuns mai slab decât cel real (indiferent de motiv) sunt foarte benefice pentru acurateţea evaluărilor clinice.

O metodă recent dezvoltată în acest scop este Testarea Validităţii Simptomelor – Simptom Validity Testing – SVT. Menţionăm că acest concept – SVT – este o abordare generală, un concept umbrelă sub cupola căruia se regăsesc o serie de sarcini sau teste specifice menite a identifica simularea sau exagerarea diferitelor deficite cognitive. Această tehnică se bazează pe faptul că subiecţii simulanţi nu au cunoştinţe referitoare la performanţa pe care persoanele cu diferite deficite cognitive o au la diferite teste, inclusiv teste de memorie. În consecinţă, subiecţii simulanţi tind să-şi exagereze simptomele.

Această abordare se bazează pe două strategii majore. Prima strategie constă în prezentarea unei sarcini subiecţilor despre care se spune că este dificilă, dar în realitate ea fiind destul de uşoară. O serie de studii au arătat că subiecţii simulanţi obţin o performanţă mai scăzută chiar şi decât pacienţii cu traumatisme cerebrale severe. Testul de memorie Rey sau Testul pentru Simularea Memoriei – Test for Memory Malingering - TOMM – se bazează pe această strategie.

O a doua strategie majoră se bazează pe ideea că, utilizând teste cu răspuns cu alegere forţată, chiar dacă subiectul nu citeşte întrebarea, răspunsul său ar trebui să se situeze la nivelul şansei. O performanţă mai scăzută decât nivelul şansei este un indicator al simulării deoarece chiar şi persoanele cu deficite cognitive accentuate reuşesc să aibă o performanţă relativ mai bună decât nivelul şansei. Aşadar, ideea pe care se bazează SVT este următoarea: testele care evaluează validitatea simptomelor trebuie să pară dificile, fără însă a fi într-adevăr dificile.

3. Detectarea simulării prin observarea comportamentului manifestUn alt domeniu asupra căruia cercetătorii şi-au îndreptat atenţia este cel al

detectării simulării pe baza comportamentului verbal şi non-verbal. În cadrul acestui demers s-au urmărit identificarea unor indicatori verbali şi non-verbali ai simulării: analiza discursului, cantitatea de informaţii, mişcările sau lipsa lor, sacadele şi orientarea privirii, microexpresiile faciale etc. (DePaulo et al, 2003; Vrij, 2000; Bull et al, 2004). În mare măsură cercetările de acest tip se bazează pe situaţii cu miză redusă: studii de laborator, infracţiuni simulate etc. Majoritatea acestor studii au arătat că oamenii au performanţe foarte slabe în identificarea acurată a simulatorilor pe baza comportamentului verbal şi non-verbal. În câteva studii însă se regăsesc situaţii mult mai ecologice, cu miză mai mare (Ekman, O’Sullivan & Frank, 1999; Frank & Ekman,

119

Page 20: insemne psihologie criminalistica

1997; Mann, Vrij & Bull, 2004). Aceşti autori au arătat că se pot obţine performanţe peste nivelul şansei în detectarea simulării în contexte ecologice, însă destul de departe de performanţe optime; mai mult se pare că în aceste condiţii rata de succes este similară cu cea a poligrafului. O altă problemă în detectarea simulării este aceea că deşi cercetările pe grupuri mari de subiecţi au putut evidenţia o serie de patternuri comportamentale diferite între simulatori şi ne-simulatori, aceste diferenţe sunt nesemnificative la nivel individual - nu se regăsesc constant la fiecare individ (Vrij, 2000).

4. Detectarea psihofiziologică a simulăriiPractica testărilor poligraf se bazează pe compararea răspunsurilor fiziologice la

întrebările considerate relevante pentru o anumită investigaţie cu răspunsurile la întrebările de control, la care examinatorul cunoaşte a priori că subiectul minte. Răspunsurile sunt comparate doar intra-subiect deoarece se ştie că există diferenţe individuale în reactivitatea fiziologică (Cacioppo et al., 2000; Kosslyn et al., 2002). Datorită acestor diferenţe individuale, magnitudinea absolută a unui răspuns fiziologic la o întrebare relevantă nu poate fi considerată un indicator suficient de valid al sincerităţii sau nesincerităţii unui răspuns.

Potrivit teoriilor contemporane referitoare la testarea cu tehnica poligraf, există diferenţe la nivelul patternului fiziologic între subiecţii sinceri şi cei care simulează atunci când sunt comparate răspunsurile la întrebările relevante cu cele de control. În ceea ce priveşte Testul Întrebării de Control (Control Question Test - CQT), o persoană vinovată minte atât la întrebările relevante, cât şi la cele de control, în timp ce persoanele sincere dau răspunsuri nesincere doar la întrebările de control. Teoria susţine că persoanele sincere vor manifesta o reactivitate fiziologică mai amplă la întrebările de control decât la cele relevante, pe când un subiect nesincer va avea o reactivitate fiziologică mai accentuată la întrebările relevante decât la cele de control.

Natura întrebărilor relevante şi de control este dată de scopul şi tipul testului. Întrebările de control sunt formulate în timpul unui interviu pre-test cu intenţia de a determina un subiect sincer să devină foarte preocupat de ele. Întrebările de control tind să fie mai generice decât întrebările relevante pentru că ele nu se referă la un eveniment specific cunoscut examinatorului.

Testările poligraf se bazează pe asumpţia că simularea şi sinceritatea determină într-un mod consistent stări psihologice diferite între subiecţii sinceri şi nesinceri; în consecinţă, reacţiile fiziologice diferă în funcţie de aceste stări. Întrebările de control sunt menite să determine răspunsuri nesincere şi prin acesta să producă reacţii fiziologice care să poată fi comparate cu reacţiile la întrebările relevante. Testul Întrebării de Control stabileşte un context în care un subiect care nu are legătură cu aspectele relevante ale testării să fie mai puţin preocupat de întrebările relevante (care se adresează direct şi explicit situaţiei investigate) şi mai preocupat de întrebările de

120

Page 21: insemne psihologie criminalistica

control. În contrast, un subiect care a comis o faptă penală este de aşteptat să fie mai anxios, mai neliniştit sau agitat de teama de a fi demascat, şi implicit va prezenta reacţii fiziologice mai ample la întrebările relevante (Buş & Visu, 2004).

Întrebarea de control este un stimul utilizat pentru a induce reacţii fiziologice puternice în cazul subiecţilor sinceri (Honts, Kircher & Raskin, 1995), adică sunt propoziţii interogative la care se cunoaşte a priori că subiectul va răspunde nesincer. Scopul acestora este de a obţine un anumit nivel al reactivităţii psihoemoţionale necesar efectuării comparaţiilor cu nivelul reactivităţii psihoemoţionale înregistrat la întrebările relevante (Buş, 2000). Exemplu de întrebări de control: „Ai răspuns sincer la întrebări?; Ai minţit vreo dată în viaţa ta?”

Raţionamentul după care se evaluează sinceritatea sau nesinceritatea subiecţilor este următorul: dacă reacţiile fiziologice înregistrate pe diagrame sunt mai ample la întrebările relevante decât la cele de control, atunci acest pattern este considerat un indicator al simulării, deoarece persoanele nesincere vor reacţiona mai puternic la întrebările relevante, iar persoanele sincere vor reacţiona mai puternic la întrebările de control (Buş & David, 2003).

Valoarea practică a testărilor poligraf depinde de cel puţin cinci factori conceptuali diferiţi, între care de obicei nu se face diferenţă (NRC, 2003) sau sunt ignoraţi ca efecte adiţionale. Considerăm că detalierea lor aduce un plus de claritate în înţelegerea utilităţii tehnicii poligraf în domeniul judiciar. Aceşti factori sunt: Abilitatea de a detecta simularea prin interpretarea diagramelor poligraf -

detectarea psihofiziologică a simulării. Abilitatea unui examinator de a detecta simularea prin utilizarea altor informaţii

din cadrul testării - detectarea simulării pe baza comportamentului manifest. Efectul de descurajare pe care îl au testările periodice de tip screening - potenţialii

subiecţi din agenţii de securitate sau alte instituţii cred că prin această tehnică ei pot fi identificaţi dacă simulează.

Capacitatea procedurii de determina mărturisiri din cauza oricăruia din factorii menţionaţi anterior.

Abilitatea tehnicii de a întări încrederea publică în agenţiile naţionale de securitate şi de promovare a legii.

5. Tehnicile de imagistică cerebralăDezvoltarea tehnicilor de imagistică cerebrală a avut ca rezultat utilizarea

acestora pentru detectarea comportamentului simulat. Aceste tehnici – PET – tomografia cu emisie de pozitroni, MRI – rezonanţa magnetică nucleară şi ERP – potenţialele evocate – s-au dovedit utile în studierea corelatelor neurologice ale funcţionării psihologice. Însă studiile care utilizează aceste tehnici pentru a evalua activitatea creierului asociată cu minciuna sunt doar la început. O problemă cu care se confruntă cercetătorii care utilizează aceste tehnici este următoarea: ariile cerebrale

121

Page 22: insemne psihologie criminalistica

care sunt active în timpul simulării pot fi active şi în timpul activităţilor non-simulante, iar aceasta duce la apariţia erorilor de falşi pozitivi. De asemenea, aceste proceduri sunt foarte costisitoare şi consumatoare de timp (Bull et al., 2004).

Odată cu dezvoltarea tehnicilor care fac posibilă investigarea patternurilor de activare ale creierului o serie de cercetători au început să-şi pună întrebarea dacă nu cumva aceste tehnici pot fi utilizate în contextul simulării.

Lee et al., (2002) au testat ipoteza conform căreia patternurile de activare ale creierului înregistrate în timpul comportamentului simulat pot duce la identificarea simulanţilor. Pentru aceasta au folosit tehnici precum rezonanţa magnetică funcţională (functional magnetic resonance imaging - fMRI). Aceşti autori au utilizat atât o sarcină de tip digit span, cât şi o sarcină de memorie autobiografică. Rezultatele lor au evidenţiat patru zone principale implicate în realizarea comportamentului simulat: prefrontale şi frontale, parietale, temporale şi subcorticale. Aceasta este doar o descriere generală a rezultatelor; cititorul interesat poate consulta studiul realizat de Lee et al., pentru o descriere mai specifică a zonelor şi a patternurilor de activare asociate cu comportamentul simulat. Pentru scopul studiului de faţă este destul să menţionăm că aceşti autori au pus în evidenţă un circuit prefrontal-parietal-subcortical implicat în simularea unui deficit mnezic.

Într-un studiu realizat de Langleber et al., (2001) aceşti autori au utilizat în detectarea performanţei mnezice simulate o combinaţie de două tehnici: pe de o parte au folosit poligraful (şi au implementat Testul Prezumţiei de Vinovăţie – Guilty Knowledge Test GKT), iar pe de altă parte un scanner Tesla 4 pentru înregistrarea potenţialelor evocate. Acurateţea testului GKT a fost cuprinsă între 97% şi 100%, iar în urma testului fMRI s-au identificat trei zone implicate în inhibiţia unui răspuns prepotent: girusul cingulat anterior, girusul frontal superior şi cortexul parietal anterior, ariile premotorii şi motorii (pentru detalii vezi Carter et al., 2000 sau MacDonald et al., 2000).

O altă direcţie de cercetare în cadrul căreia s-au obţinut rezultate promiţătoare este cea în care se utilizează potenţialele evocate – Event Relate Potentials sau ERP – pentru detectarea simulării. Potenţialele evocate P300 pot fi măsurate pe scalp 300 – 500 milisecunde (ms) după prezentarea unui stimul; acestea sunt unde EEG a căror origine nu este cunoscută cu precizie, dar care au fost asociate cu noutatea/salienţa unui stimul. P300 apare ca răspuns la stimuli semnificativi sau rari (Rosenfeld et al., 2006; Abootalebi et al., 2006; Rosenfel et al., 2003; Rosenfeld et al., 1998). De exemplu, dacă unui subiect i se prezintă o serie aleatoare de nume, iar unul dintre nume este cel propriu, o undă P300 apare ca răspuns la recunoaşterea acestui stimul semnificativ. Această undă are cea mai mare aplitudine parietal (Pz), cea mai mică Frontal (Fz) iar valori intermediare se înregistrează central (Cz). Timpul de latenţă tipic pentru această undă este de 300 – 1000 ms de la apariţia stimulului.

122

Page 23: insemne psihologie criminalistica

Datorită caracteristicii sale principale de a evidenţia recunoaşterea unui stimul, o serie de cercetători au început să utilizeze acest potenţial evocat pentru detectarea comportamentului simulat (Miller et al., 2001; Rosenfeld et al., 1998; Rosenfeld et al., 2006). Un sistem de detectare a simulării, cum ar fi poligraful sau orice alt sistem, este format din două componente. Una se referă la setul de parametri fiziologici măsuraţi, iar cealaltă la paradigma sau modelul utilizat pentru a produce comportamentul ţintă (în acest caz simularea) într-o manieră standardizată. Poligraful măsoară răspunsurile fiziologice ale subiectului, răspunsuri generate de activitatea sistemul nervos autonom; din acest motiv aceste reacţii fiziologice pot reflecta atât arousal-ul fiziologic asociat cu simularea, cât şi anxietatea în general. Pentru a depăşi această limitare un număr de studii recente au încercat măsurarea directă a activităţii creierului în timpul simulării (fMRI, PET, ERP). Ceea ce este important de observat este că o parte din aceste cercetări au utilizat paradigme folosite de zeci de ani – CQT sau GKT, vezi descrierea de mai jos - pentru a produce şi evalua comportamentul ţintă: simularea (Wolpe et al., 2005).

Pentru a testa orice mijloc de detectare a simulării este nevoie de un protocol standardizat de generare a comportamentului ţintă: simularea. Cele mai utilizate paradigme până în prezent sunt testul Întrebării de Control (CQT) şi Testul Prezumţiei de Vinovăţie (GKT). Fără a intra în detalii menţionăm că formatul de test CQT nu poate fi utilizat în combinaţie cu măsurarea P300 datorită metodologiei specifice (CQT măsoară parametrii fiziologici pentru a clasifica doar răspunsuri de tipul da/nu ca minciună sau nu). În consecinţă, majoritatea studiilor care au utilizat măsurarea P300 au folosit formatul GKT sau diferite variante. Spre deosebire de CQT care măsoară reacţiile fiziologice asociate cu un răspuns nesincer, GKT încearcă să determine salienţa (valoarea atenţională) a unor informaţii/itemi relevanţi prin comparaţie cu salienţa unor itemi neutri (prin informaţii relevante înţelegându-se informaţii cunoscute doar de investigatori şi făptuitor). P300-GKT este un test care utilizează amplitudinea P300 ca indicator al recunoaşterii unor informaţii/stimuli. GKT se bazează pe asupţia că itemii familiari vor determina reacţii fiziologice mai ample dacă sunt prezentaţi în contextul unor itemi omogeni nefamiliari. Această metodă se bazează pe cercetările realizate în domeniile răspunsului de orientare şi al proceselor de habituare şi este considerată de cercetători mai robustă decât CQT (Wolpe et al., 2005). Într-un format P300-GKT există de obicei trei tipuri de stimuli:

- probe - P: stimuli relaţionaţi cu informaţia ascunsă, cunoscuţi doar de suspecţii vinovaţi şi autorităţi. Persoanele vinovate recunosc aceşti stimuli, iar persoanele nevinovate nu.

- irelevanţi - I: itemi nerelaţionaţi cu infracţiunea.- ţintă – T: tot stimuli irelevanţi, însă în cazul acestora se cere

subiectului să apese o tastă ori de câte ori apar cât de repede posibil.

123

Page 24: insemne psihologie criminalistica

Există cercetători care au utilizat în experimentele lor doar două categorii de stimuli: probe şi irelevanţi (Rosenfeld et al., 2004), însă nivelul de control experimental este mai bun dacă se utilizează toate trei tipurile de itemi; mai mult, performanţa subiectului la itemii ţintă oferă examinatorului informaţii esenţiale despre implicarea subiectului în sarcină (dacă subiectul nu răspunde corect la aceşti itemi înseamnă că nu cooperează) (Abootalebi et al., 2006).

Asumpţia de bază în P300-GKT este aceea că stimulii probă sunt recunoscuţi doar de subiecţii vinovaţi; aceştia sunt stimuli rari şi semnificativi şi de aceea vor determina apariţia unor potenţiale evocate. Subiecţii sinceri (nevinovaţi) nu vor diferenţia stimulii probe de stimulii irelevanţi, iar în consecinţă o undă P300 mică sau absentă se va observa pe înregistrări.

Există două modalităţi de bază prin care se poate urmări detectarea simulării cu ajutorul procedurii P300-GKT. Prima dintre acestea a fost propusă de Rosenfeld şi colaboratorii (Rosenfeld et al., 2004). În cadrul acestei tehnici se compară amplitudinea undei P300 la itemii probe cu cea a itemilor irelevanţi. În cazul subiecţilor vinovaţi amplitudine undei va fi mai mare pentru itemii probă, pe când în cazul subiecţilor sinceri itemii probă sunt de fapt alţi itemi irelevanţi. Ulterior, şi aceşti autori au adoptat metodologia care utilizează trei tipuri de stimuli: probe, ţintă şi irelevanţi (Rosenfeld et al., 2006).

În cadrul celei de-a doua abordări se folosesc cele trei tipuri de stimuli descrise anterior: probe, ţintă şi irelevanţi. Această abordare a fost propusă de Farwell & Donchin (1991). În acest caz stimulii probă şi ţintă ar trebui să aibă amplitudini similare în cazul subiecţilor vinovaţi (amplitudini diferite de cele înregistrate la stimulii irelevanţi); în cazul subiecţilor sinceri vor fi similare amplitudinile la stimulii probă şi irelevanţi.

6. Concluzii În lumea contemporană detectarea simulării este o problemă de foarte mare

actualitate iar progresele realizate de cercetători, deşi semnificative, nu sunt suficiente pentru a satisface nevoile instituţiilor care se ocupă cu respectarea şi aplicarea legilor. Dezvoltarea tehnologică în combinaţie cu rigoarea ştiinţifică au dus la realizarea uneori tehnici de detecţie a simulării cu o eficienţă mult peste nivelul şansei, însă departe de perfecţiune. Pe lângă această dezvoltare pe verticală (de îmbunătăţire a acurateţei detecţiei) cercetătorii sunt interesaţi şi de o dezvoltare pe orizontală în sensul creşterii numărului de metode utilizate pentru detectarea simulării (fiziologice, imagistice, psihometrice etc.). Este posibil ca noile oportunităţi oferite de tehnologie în combinaţie cu presiunile generate de nevoia imperioasă de detecţie eficientă a simulării să stimuleze şi să accelereze cercetarea în acest domeniu.

7. Bibliografie

124

Page 25: insemne psihologie criminalistica

Abootalebi, V., Moradi, M. H. & Khalizadeh, M. A. (2006). A comparison of methods for ERP assessment in a P300-based GKT. International Journal of Psychophysiology, 62, 309 – 320.

Bull, R. (2004). Training to detect deception from behavioral cues: attempts and problems. In The Detection of Deception in Forensic Contexts. Eds. Granhag, P. A. & Strömwall , L. A. Cambridge University Press.

Buş, I & Visu, G. (2004). Reacţii fiziologice asociate cu practicarea contramăsurilor în cadrul testării cu tehnica poligraf. În Creier, Cogniţie, Comportament, 8 (1), 37-54.

Buş, I. & David, D. (2003). Psihologie Judiciară. Ed. Tritonic, Cluj-Napoca.Buş, I. (2000). Psihodetecţia comportamentului simulat. Ed. Ingram, Cluj-Napoca.Cacioppo, J.T., Tassinary, L.G & Bernston, G.G. (2000). Psychophysiological science.

Pp. 3-26 in Handbook of Psychophysiology, 2nd ed. New York, Cambridge University Press.

DePaulo, B. M., Lindsay, J. J., Malone, B. E., Cooper, H., Charlton, C. & Muhlenbruck, L. (2003). Cues to deception. Psychologicla Bulletin, 129(1), 74 – 118.

Ekman, P., O'Sullivan, M., & Frank, M. G. (1999). A few can catch a liar. Psychological Science, 10, 263-266.

Farwell, L. A. and Donchin, E. (1991) The Truth Will Out: Interrogative Polygraphy ("Lie Detection") With Event-Related Brain Potentials. Psychophysiology, 28:531-547.

Ford, E. B. (2006). Lie detection: historical, neuropsychiatric and legal dimensions. Int J Law Psychiatry;29(3):159-77.

Frank, M.G., and P. Ekman. 1997. The ability to detect deceit generalizes across different types of high-stake lies. Journal of Personality and Social Psychology 72(June):1429-1439.

Honts, C. R., Kircher, J. C., & Raskin, D. C. (1995). Polygrapher's dilemma or psychologist's chimaera: A reply to Furedy's logico-ethical considerations for psychophysiological practitioners and researchers. International Journal of Psychophysiology, 20, 199-207.

Kosslyn, S.M., Cacioppo, J.T., Davidson, R.J., Hugdahl, K., Lovallo, W.R., Spiegel, D. & Rose, R. (2002). Bridging psychology and biology: The analysis of individuals in groups. American Psychologist, 57, 341-351

Lee et al., 2002. C. Lee, R. McCarley, D. Salisbury et al., Fusiform gyrus volume reduction in first episode schizophrenia: a MRI study. Arch. Gen. Psychiatry (2002) (in press) .

Mann, S., A. Vrij, and R. Bull. 2004. Detecting true lies: Police officers’ ability to detect suspects’ lies. Journal of Applied Psychology 89(February):137-149.

125

Page 26: insemne psihologie criminalistica

McDonald et al., 2000. B. McDonald, J. Highley, M. Walker et al., Anomalous asymmetry of fusiform and parahippocampal gyrus gray matter in schizophrenia: a postmortem study. Am. J. Psychiatry 157 (2000), pp. 40–47.

National Research Council (2003). The Polygraph and Lie Detection.Rosenfeld, J. P., Reinhart A. M., Bhatt, M., Ellwanger, J., Gora, K., Sekera, M. &

Sweet, J. (1998). P300 correlates of simulated malingered amnesiain a matching-to-sample task: Topographic analyses of deception versus truthtelling responses. International Journal of Psychophysiology, 28, 233-247.

Rosenfeld, J.P., Shue, E. & Singer, E. (2006). Single versus multiple probe blocks of P300-based concealed information tests for self-referring versus incidentally obtained information. Byological Psychology, 74, 396-404.

Rosenfeld, P.J., Rao, A., Soskins, M. & Miller, A. R. (2003). Scaled P3000 scalp distribution correlates of verbal deception in an autobiografical oddball paradigm: Control for task demand. Journal of Psychophysiology, 17, 14 – 22.

Vrij, A. (2000). Detecting lies and deceit: the psychology of lying and the implications for professional practice. John Wiley.

Wolpe, P. R., Foster, K. R. & Langleben, D. D. (2005). Emerging neurotechnologies for lie detection: Promises and perils. The American Journal of Bioethics, 5(2), 39-49.

126

Page 27: insemne psihologie criminalistica

EXPERŢI: PE CINE SĂ ALEGEM, CUM SĂ-I PREGĂTIM? CE FAC EI?

Dr. Sorin ALĂMOREANU, Dr. Mihai BACOUniversitatea Babeş-Bolyai Cluj Napoca RomâniaDr. hab Maciej SZOSTAKUniversitatea Wrocław Polonia

Cuvinte cheie: expert, examinarea grafologică a documentelor, opinia expertului, rolul expertului în instanţă.

RezumatAutorii încearcă să analizeze situaţia formării experţilor (în principal ca

examinatori grafologi şi de documente) dintr-un punct de vedere general şi poziţia acestora în sistemul juridic de astăzi din România.

De-a lungul anilor, oamenii se poate să trebuiască să solicite în instanţă o examinare a documentelor, sau mai adesea o examinare grafologică. Aceasta ar necesita automat munca unui expert.

Dar s-a oprit vreunul dintre „utilizatorii finali” vreo secundă să se gândească la formarea unui expert, la gradul de valoare a opiniei lui şi la rolul său de astăzi în instanţă în ansamblu?

Să o luăm treptat.

Formarea experţilorNu există nicio indicaţie clară cu privire la pregătirea profesională pe care

trebuie să o aibă cineva pentru a deveni expert. S-a subliniat că „Se cere în mod obişnuit astăzi ca persoana aleasă să se pregătească pentru a deveni examinator să aibă cel puţin diploma de licenţă şi pregătire în ştiinţă, criminalistică sau limbă şi exprimare.”1

În România de astăzi nu există nicio şcoală care să pregătească experţi ca „produs finit”. În schimb, există mai mulţi ofiţeri de poliţie care se pregătesc la Academie ca experţi în criminalistică. După o perioadă de lucru pe teren, ei pot cere să facă unele cursuri pentru a deveni experţi şi după promovarea unor examene ei pot fi autorizaţi ca experţi ai forţei de Poliţie Districtuală. Ei vor oferi examinare legală pentru investigaţiile poliţiei.

1 Levinson, Jay – Questioned documents, A lawyer’s Handbook, ACADEMIC PRESS 2001, London, pag. 11

127

Page 28: insemne psihologie criminalistica

Experţii pregătiţi la Institutul Legal al Poliţiei Române din Bucureşti au de asemenea pregătire ştiinţifică anterioară şi o serie de examene de licenţiere.

Acelaşi lucru este valabil pentru experţii oficiali ai Institutului Naţional de Ştiinţă Legală (INSL) al Ministerului de Justiţie. INSL este principala sursă de expertiză a documentelor şi grafologică pentru instanţe, parchete şi chiar şi pentru poliţie (dacă examinarea experţilor poliţiei este contestată). Viitorii experţi sunt selectaţi dintr-o gamă largă de domenii academice sau practice – fizică, chimie, drept, mecanică, etc. şi, după o perioadă de pregătire sub supraveghere de până la doi ani, primesc licenţa finală de experţi.

Există de asemenea câteva programe de masterat (ca cel de la Universitatea Babeş-Bolyai) oferind pregătire preliminară la nivel teoretic în Cerinţele Generale şi domeniile Expertizei legale. Oferă o diplomă în Drept Penal şi Criminalistică, din care cursurile de specialităţi legale au o importanţă de aproximativ 33 % din anul de studiu. Nu oferă pregătire de expert.

Există de asemenea un curs de masterat al Asociaţiei criminaliştilor din România în cooperare cu Institutul de Ştiinţe Legale al Poliţiei care oferă o diplomă în Criminalistică, dar din nou fără grad de expert.

Dar încă o dată subliniem că: NU EXISTĂ NICIO STRUCTURĂ ABILITATĂ SĂ PREGĂTEASCĂ EXPERŢI „PER SE ”.

Trebuie notat că şi în alte ţări situaţia este aproape aceeaşi.În Franţa nu se oferă pregătire pentru experţi cu suport tehnic de către unităţile

oficiale2.Sistemul juridic german nu are o lege generală care să reglementeze pregătirea

şi conţinutul examinărilor ca probleme fundamentale ale pregătirii şi rolului expertului. Există însă instituţii care certifică experţi. Ele sunt instituţii înfiinţate de guvern sau de stat, sau chiar instituţii înfiinţate în acest scop.3

Pentru a rezuma, se poate susţine că oricine îndeplineşte se poate numi expert „atâta timp cât foloseşte aceste cunoştinţe de specialitate pentru a pregăti opinii experte pentru terţi”.4

Deoarece în România universităţile nu au dreptul să ofere servicii de expert acceptate în instanţă, în opinia noastră nu este nici măcar posibil să avem un asemenea titlu pe bază academică, deoarece studiul de caz este esenţial pentru formarea profesională a expertului. O privire mai de ansamblu a domeniului necesită „o fixare teoretică solidă prin cursuri”5 combinată cu o înţelegere temeinică a abordării cazului, practica lângă un expert calificat, motivele şi temeiurile ştiinţifice ale formării opiniei.

Vedem pregătirea ideală a expertului ca un proiect comun al INSL, al Institutului de Ştiinţe Legale al Poliţiei Române (FIRPGD) şi al unei (unor)

2 Sagnol, Georges – The experts appointed by courts, Euro Expert Conference 2000, Madrid, pag. 3.3 Heidl, Michael – The System of Experts in Germany, Euro Expert Conference 2000, Madrid, pag. 1.4 Idem pag. 4.5 Levinson, Jay, op. cit. pag. 11.

128

Page 29: insemne psihologie criminalistica

universităţi care să asigure formarea ştiinţifică, teoretică şi practică necesară pentru viitorii experţi. Ar trebui să apară ca un program de masterat în Ştiinţe Legale, iar diploma ar trebui să îndeplinească criteriile pentru a fi acceptată în UE.

Astfel, adevărata formare a unui expert ar trebui să presupună, după părerea noastră, câţiva paşi necesari:

1) formare anterioară ştiinţifică de bază (de ex. fizică, chimie, inginerie, chiar drept).

2) Selecţie temeinică a viitorilor experţi.3) Înţelegere teoretică de bază a domeniului de activitate.4) Pregătire ştiinţifică specializată corelată.5) Pregătire şi interacţiune la locul de muncă supervizată.

Chiar dacă unele voci izolate vor susţine ideea conform căreia experţii grafologi nu au nevoie de pregătire universitară (deoarece examinarea grafologică este considerată uneori doar o activitate intuitivă şi empirică, nu una ştiinţifică) noi considerăm totuşi (pe baza experienţei personale de laborator, ca şi a activităţii în instanţă) că este o nevoie acută de pregătire ştiinţifică (drept, psihologie, chimie etc.) pentru ca cineva să atingă nivelul de bază pentru a deveni expert grafolog. Pentru că majoritatea cazurilor de Drept Civil din instanţele româneşti, ca şi multe cazuri de Drept Penal folosesc la un moment dat o examinare grafologică, pare foarte adevărat ceea ce s-a spus despre poziţia sa destul de ciudată „când cineva interzice experţilor să exprime păreri definitive care rezultă din cercetarea lor se întâmplă că apar oameni care au fost puşi în situaţia de a suporta deciziile”6.

Statutul şi rolul în instanţă al expertuluiO scurtă „privire de ansamblu” asupra diverselor poziţii ale expertului şi al

rolului său în instanţă poate oferi o paletă variată de răspunsuri.În instanţele româneşti, experţii grafologi sau de documente nu apar pentru a

prezenta dovezi sau a depune mărturie calificată.Ei sunt experţi oficiali7 şi elaborează doar rapoarte scrise care sunt ataşate la

dosarul cazului, studiate de părţile în litigiu, ca şi de judecători şi procurori şi apoi dezbătute în legătura cu admiterea sau respingerea concluziilor lor. Regulamentele relativ recente8 ale experţilor particulari îi lasă cu un rol nu foarte bine definit, deoarece ei pot elabora o opinie doar înaintea expertizei oficiale, iar după ce aceasta a fost emisă pot face comentarii asupra concluziilor. experţii particulari vor reprezenta părţile care i-au angajat pe lângă experţii oficiali în ceea ce priveşte verificarea cantităţii, calităţii şi conţinutului întrebărilor, materialelor şi metodelor.

6 Hecker, Manfred, Handwriting and science, în Contemporary proof of a Document, Wroclaw, 2000, pag. 1137 Într-un institut legal: INSL sau FIRPGD.8 O. G. nr. 75/2000 modificată prin Legea nr. 448/2002;

129

Page 30: insemne psihologie criminalistica

În Germania experţii sunt certificaţi şi depun jurământul în faţa Camerei de Industrie9 şi comerţ după un examen scris şi oral menit să stabilească dacă candidaţii pot să îndeplinească această îndatorire publică şi posedă cunoştinţe peste medie în domeniul de expertiză pe care îl solicită. Aceste examinări vor stabili dacă candidaţii pot să pregătească opinii independente şi imparţiale, doar luând în considerare profesia şi nu sub influenţa clientului.

În Marea Britanie nu există un standard recunoscut pentru experţi şi prin urmare nu există o acreditare formală10. În acelaşi timp pare evident că experţii trebuie să aibă o pregătire serioasă şi o experienţă vastă în domeniul de expertiză. Această expertiză trebuie completată „prin calificări formale şi continuă dezvoltare profesională”.

În Polonia, pentru a fi expert trebuie să deţii calificări speciale. Dar ce sunt calificările speciale? Cine decide din ce constau ele?

În sens formal trebuie decis de judecător sau de preşedintele instanţei. El acordă permisiunea înscrierii pe Lista de Experţi a Instanţei. Dar persoanele pot fi alese şi ca „experţi ad-hoc” pentru a acoperi o nevoie urgentă într-o situaţi neobişnuită.

Instituţii specifice (universităţi, poliţia, etc.) pot de asemenea oferi expertiză instanţelor, ca „opinie de grup generală”. Dar legislaţia poloneză stipulează puterea egală a dovezilor şi asta înseamnă că orice opinie a unui expert în sensul formal este tratată la fel şi nu contează dacă provine de la o instituţie sau de la un expert particular.

Se poate concluziona că în Polonia avem experţi pe Listele Instanţelor (experţi particulari), experţi ad-hoc (instituţii sau particulari) şi instituţii ştiinţifice şi alte organisme împuternicite.

Opinia expertuluiCe este opinia expertului? Se bazează pe cercetare, teză ştiinţifică, cercetare

comparativă, etc., şi se exprimă ca opinie finală. Cea din urmă este tratată ca dovadă independentă în teoria dovezilor. Înseamnă că opinia expertului este rezultatul cercetării ştiinţifice şi experienţei şi poate fi exprimată în două moduri: probabilitate sau opinie categorică (concluzii). Problema conceptului de opinie este în FS că încă se caută criterii de verificare a datelor. Astfel, credem că cea mai mare problemă şi putere a dovezilor este oferirea unui răspuns clar, precis, simplu şi bine fondat la întrebarea care s-a pus. Criteriile de verificare a dovezilor rezidă în teoria dovezilor. Reprezintă un sistem gradat de răspuns, bazat pe abordarea metodologică a certificării (verificării) adevărului.

Încă există o dezbatere privind „opinia 100% sigură”. dar dacă se compară valoarea de 100% cu analiza ADN, a amprentelor sau chiar mai mult – grafologică – devine evident că nu există siguranţă 100%.

9 Conform GweO, § 36.10 Trett, Roger T. – The Experts system in the UK, Euro Expert Conference 2000, Madrid, pag. 6.

130

Page 31: insemne psihologie criminalistica

Existenţa unor criterii universal valabile de exprimare a adevărului este o problemă foarte veche în ştiinţă. Îşi are originea în meditaţiile carteziene din secolul al XV-lea. De atunci, această problemă a suferit mai multe transformări în filosofia ştiinţei.

Oamenii de ştiinţă neo-pozitivişti (John Watkins de ex.) cred că nu se poate da un răspuns absolut şi complet realităţii. Legile metodologice ale ştiinţei sunt rezultate naturale ale acestor reflectări şi poate de aceea există o problemă cu concluziile categorice din proceduri şi teoria dovezilor.

Dacă se caută în trecut răspunsul la cum să se interpreteze dovezile astăzi, dăm de probleme şi mai mari. Pe de o parte ne confruntăm cu puterea limitată a ştiinţei la un anumit moment în timp, pe de alta trebuie să înfruntăm factorul uman diferit ca sursă de opinie a expertului. Persoane diferite pot avea grade diferite de cunoaştere, experienţe, mijloace tehnice diferite, chiar dacă sunt considerate „înalt calificate”.

Dacă adăugăm la aceste dificultăţi presiunea psihologică, factorii externi (cum ar fi accesul limitat la unele date, teorii şi/sau dovezi adiacente) desigur se va primi o „bombă metodologică” ce va exploda în instanţă. Întrebarea care se pune este cine va „suferi” de pe urma ei?

Atâta timp cât se tratează ştiinţa ca un instrument legal 100% sigur, iar metodele contemporane ca „unelte absolute” de descriere a realităţii, va primi o marjă de eroare foarte mare din punctul de vedere al teoriei dovezilor. Scopul natural al ştiinţei este compararea dovezilor şi oferirea lor instanţei ca puncte de vedere pe baza cărora să se judece. Comportamentul non-etic poate duce de asemenea la eroare, pe lângă nivelul scăzut de pregătire profesională. Metodologia şi etica sunt de asemenea linii directoare ale unei opinii experte.

Pentru a rezuma, conchidem că o opinie expertă de încredere se bazează pe:- experţi bine pregătiţi acţionând conform unor reguli legale &

deontologice clar definite;- standarde profesionale şi atitudine etică înalte;- opinie cinstită dată pe baze ştiinţifice liber de orice interferenţă;- bună stăpânire a zonei ştiinţifice de expertiză;- îmbunătăţire continuă a nivelului personal de pregătire şi suport

tehnic adecvat,În acest moment, noi susţinem crearea în România a unui organism independent

împuternicit să verifice şi certifice experţii la un interval de 5-7 ani pentru a menţine nivelul profesional. Ar trebui de asemenea să acţioneze ca şi comitet disciplinar în cazurile de comportament necorespunzător sau de suspiciune de expertiză părtinitoare (suspectă).

De asemenea găsim foarte necesar să existe poziţii egale între experţii oficiali şi particulari în sistemul judiciar, permiţând părţilor interesate să aleagă (angajeze) pe cei pe care îi doresc.

131

Page 32: insemne psihologie criminalistica

Aceasta va crea, după părerea noastră un acces liber şi mai temeinic la aducerea dovezilor ştiinţifice pentru justiţie.

132

Page 33: insemne psihologie criminalistica

EXAMINAREA ŞI INTERPRETAREA MICROURMELOR11

PREZENTE PE OBIECTECU VALOARE ISTORICĂ, PRIN GENOTIPARE JUDICIARĂ

Sinsp. Biol. Florin STANCIUInspectoratul General al Poliţiei RomâneInstitutul de CriminalisticăSistemul de Analize Genetice

AbstractPersistenţa materialului genetic în timp este o certitudine susţinută de multiplele

analize genetice efectuate în ultimele două decenii asupra unor probe biologice vechi şi foarte vechi, permiţând cercetătorilor care studiază diferite aspecte ale istoriei noi tehnici de lucru (derivate din domenii precum genetica, biochimia şi criminalistica), în stabilirea realităţii istorice.

Bazându-se pe cazuri consacrate în domeniul genetice judiciare istorice dar şi pe propria experienţă, autorul îşi propune prin articolul de faţă să reliefeze succint aspectele particulare legate de analiza microurmelor de natură biologică dispuse pe obiecte cu valoare istorică şi aportul potenţial al acestora în clarificarea disputelor din jurul unor evenimente sau personalităţi istorice.

Cuvinte cheie: microurme de natură biologică, markeri ADN mitocondriali, markeri ADN nucleari, Charles Robert Darwin, Jack Spintecătorul.

The presence of DNA over time it is a certainty give by many studies made in the past two decades on old and very old biological traces. This fact allows new investigation methods derived from domains like genetics, biochemistry and forensic sciences, to be used in historical investigations

Using some very mediated historical investigations in which had been used DNA techniques applied on micro-traces and on his personal experience, the author propose in this paper to present an overview of particularities and benefits of this techniques in finding the truth about some historical events or personalities.

11 Noţiunea de microumă în această lucrare se referă la orice urmă care poate fi individualizată în spectrul de mărime cuprins între 0 şi 10-3 mm. Acest spectru corespunde în biocriminalistică spectrului în care se pot individualiza din punct de vedere morfologic tipurile celulare (celule epiteliale, spermatozoizi, celule ale bulbului firului de păr etc.) şi nu deţinători ai acestora, după cum se afirmă uneori pe baza rezultatelor genotipării – Exemplu: dacă recoltând de pe o suprafaţă de contact celule epiteliale şi se obţine un amestec de două persoane, se poate trage concluzia eronată ca nu s-a analizat o microurmă (celule epiteliale) ci două căci amestecul de profile genetice nu puteau proveni decât din două categorii celulare, una de la persoana A iar cealaltă de la persoana B, ambele deduse ca fiind prezente (în proporţii relative), pe suprafaţa de contact supusă analizei. Afirmaţia ar fi corectă numai dacă ar putea exclude şi posibilitatea ca amestecul de profile să provină în urma contaminării post-prelevare... Mai mult decât atât rezultatele genotipării sunt exprimate în alele ale unuia sau mai multor locusuri din genomul uman (sau de altă natură) iar conform spectrului de mărimi ar corespunde mai degrabă pico sau nanourmelor decât microurmelor…

133

Page 34: insemne psihologie criminalistica

Keywords: biological micro-traces, mitochondrial DNA markers, nuclear DNA markers, Charles Robert Darwin, Jack the Ripper.

IntroducereConstelaţia unică a ADN-ului fiecăruia dintre noi reprezintă nu numai dovada

existenţei noastre biologice pe o scară a evoluţiei vieţii pe Terra, ci şi dovada existenţei noastre fizice într-o perioadă de timp care se întinde din momentul primelor diviziuni celulare ce stă la baza destinului biologic al fiecăruia şi până la distrugerea completă a materialului genetic ca rezultat al trecerii în nefiinţă, perioadă de timp care corespunde indubitabil unei perioade istorice.

Studiile de genetică judiciară privind rezolvarea unor dispute legate de perioade, incidente sau personalităţi istorice sunt numeroase - Ludovic XVII – ţesut miocardic; Abraham Lincoln – pete de sânge; Kaspar Hauser – pete de sânge şi fire de păr; Apostolul Luca, familia Romanov, Jesse James, copilul necunoscut de pe Titanic, Josef Mengele şi Martin Bormann, – ţesut dentar şi/sau osos; Mozart – fire de păr, ţesut dentar şi osos şi altele… Datorită contribuţiei factorilor degradatori endogeni şi/sau cei ambientali asupra materialului genetic, aceste studii se caracterizează mai degrabă prin analiza urmelor biologice decât cea a microurmelor. Cu toate acestea sunt cazuri în care probele biologice (compuse cel mai frecvent din rămăşite umane scheletale) sunt inaccesibile pentru a fi analizate, fapt care orientează investigatorii spre probe indirecte – obiecte cu valoare istorică (obiectele purtate de anumite personalităţi, corespondenţă, etc.), care ar putea oferii suficient material biologic necesar pentru analiza genetică, respectiv genotipare judiciară.

Degradarea materialului geneticDistrugerea completă a materialului genetic în cea mai mare parte se datorează

necrozei şi mai apoi factorilor ambientali care concură la dezagregarea lui.Necroza denumită şi ”moartea celulară neprogramată”, survine la nivelul

întregului organism în fazele sale terminale sau local, la nivelul ţesuturilor distruse accidental, şi reprezintă suma modificărilor morfologice care apar într-o celulă ca o consecinţă a acţiunii propriilor enzime deversate intracelular sau a enzimelor şi factorilor eliberaţi în circulaţia periferică de către leucocite. Aceste modificări constau în numeroase leziuni ireversibile care duc la moartea celulară şi apoi la degradarea componentelor sale, dintre aceste modificări cele mai importante fiind disfuncţia mitocondrială şi alterările de membrană.

Acţiunea distructivă a endonucleazelor (enzime proprii ale organismului) rezidă în urma hipoxiei ca urmare a opririi funcţiei respiratorii locale sau generale a unui organism şi care la rândul său declanşează scăderea rapidă a fosforilării oxidative şi oprirea producţiei de ATP la nivel mitocondrial, scăderea pH-ului intracelular,

134

Page 35: insemne psihologie criminalistica

modificarea compoziţiei ionice a citoplasmei, şi în final ruperea membranelor printre care şi cele lizozomale care într-un final permit difuzia enzimelor în citoplasmă.

Lizozomii sunt organite celulare specializate, ce conţin ARN-aze, ADN-aze, proteaze, fosfataze, glucozilaze, şi catepsine şi alte enzime cu rol în procesul de digestie celulară. Odată eliberate în citoplasmă aceste enzime distrug progresiv toate structurile celulare şi în paralel difuzează în lichidul extracelular provocând o reacţie degradativă în lanţ...

În anumite contexte ambientale, cum ar fi cele în care se realizează o deshidratarea rapidă a ţesuturilor, în care sunt prezente temperaturi joase sau concentraţii mari de săruri etc., enzimele (edonucleazele) implicate în degradarea ADN-ului sunt inactivate şi chiar distruse înainte ca ADN-ul să fie redus la nucleotidele ce-l compun. Astfel de contexte permit păstrarea macromoleculei de ADN perioade mari de timp făcând posibilă genotiparea judiciară şi respectiv identificarea de persoană după ani, zeci sute şi chiar mii de ani. Perioada de păstrare în timp a materialului genetic variază în funcţie de numeroşi factori însă cei mai importanţi par a fi tipul celular şi natura mitocondrială sau autozomală a ADN-ului luat în studiu.

Tipul celularDe departe, dintre toate tipurile tisulare existente în corpul uman, cele mai bune

rezultate în păstrarea materialului genetic pe termen lung şi respectiv a posibilităţii izolării ADN-ului, le oferă ţesutul dentar şi cel osos, şi aceasta deoarece, odată depăşită etapa necrozei, în protejarea materialului genetic intervine structura celulară specifică celor două categorii tisulare.

În ceea ce priveşte însă, microurmele care pot persista timp îndelungat, acestea sunt formate din produşii de exfoliere epidermală (celulele epiteliale) – Foto 1 şi celulele mucoasei bucale (saliva) fapt datorat unei particularităţi comune tuturor tipurilor celulare a căror acizi nucleici rezistă în faţa degradării ambientale, şi anume prezenţa unei bariere mecanice perinucleare sau pericelulare formată din structuri organice proprii celulei, care prezintă sau capătă o consistenţă dură în urma deshidratării, izolând materialul genetic de factorii cu acţiune degradativă prezenţi în mediul extracelular.

Foto 1 – Microurma compusă din celule epiteliale, recoltate prin tamponare, de pe suprafaţa unei scrisori ce datează din 1984 – subiect al unui studiu de genetică judiciară istorică.

În cazul oaselor bariera mecanică, este reprezentată de o matrice de fibre de colagen impregnată cu săruri minerale, în cazul produşilor de exfoliere epidermală,

135

Page 36: insemne psihologie criminalistica

multiple acumulări lipidice intracitoplasmatice şi fibrele de cheratină (structuri proteice dure nemineralizate) ce flanchează nucleul; iar în cazul celulelor mucoasei bucale, structurile cristaline ce se formează în jurul acestora ca urmare a uscării componentei lichide a salivei.

PrelevareaPrelevarea microurmelor de pe obiecte cu valoare istorică, variază în funcţie de

natura cazului investigat şi a suprafeţei analizate. Modurile de recoltare cel mai des întâlnite constau în:

a) transferului cu tampon de bumbac uşor umectat în apă distilată (deionizată) sterilă şi

b) decupaj al unei anumite arii (acolo unde este posibil).Ambele moduri prezintă avantaje şi dezavantaje, motiv pentru care trebuie

aplicate ţinând cont de natura şi istoricul obiectului analizat, scopul investigaţiei şi nu în ultimul rând experienţa investigatorului. În anumite cazuri numai o prelevare prin decupaj ar permite obţinerea unei cantităţi de material biologic suficient pentru genotipare, însă această modalitate nu permite obţinerea de informaţii suplimentare ca în cazul primei metode, în care o prelevare de pe o suprafaţă anume a unui obiect, dacă se face superficial (prin atingere uşoară cu tamponul de bumbac) şi profund (prin apăsare), poate ajuta investigatorul în interpretarea rezultatelor prin decelarea alelelor ce au aparţinut persoanei posesoare a obiectului analizat, de cele ale persoanelor care l-au atins ulterior. Obţinerea unor rezultate concludente nu constituie o regulă, cele obţinute în urma prelevării duale cu tampon de bumbac având mai degrabă rol orientativ (exemplu - Tabel 1).

ADN Mitocondrial versus AutozomalÎncepând cu anii '90, ani de pionierat în genotiparea probelor biologice vechi şi

foarte vechi şi până nu demult, cele două categorii de markeri ADN se foloseau pentru genotipare, în funcţie de vechimea probei (excepţie făcând studiile de genealogie pe linie maternă sau paternă). Mergând pe principiul probabilităţii numerice, care implică faptul că ADN-ul mitocondrial are mai multe şanse de păstrare în timp (în faţa factorilor ambientali), datorită copiilor multiple per celulă12, comparabil cu doar două copii de ADN autozomal (prezente în nucleul celulei) şi faptul că ADN-ul autozomal este mult mai util din punct de vedere informaţional decât cel mitocondrial, este lesne de înţeles alegerea celor mai mulţi cercetători: probe foarte vechi – ADN mitocondrial, probe vechi ADN autozomal.

Aceasta asociere păleşte însă în faţa unor studii recente conduse de Svante Paabo şi echipa sa care au demonstrat ceea ce se credea imposibil şi anume faptul că ADN-ul nuclear poate fi recuperat şi după 38.000 de ani, cercetătorii de la Max-

12 o celulă poate avea câteva mii de mitocondrii, fiecare conţinând aceeaşi copie de ADN transmisă pe linie maternă.

136

Page 37: insemne psihologie criminalistica

Planck Institute for Evolutionary Anthropology, reuşind să secvenţieze 1 milion de perechi de baze de ADN nuclear provenit de la Homo neanderthalis, ceea ce reprezintă aproximativ 0,3% din genomul rudelor noastre hominide. Trebuie totuşi menţionat faptul că tehnologia folosită în acest caz nu este eficientă din punct de vedere costuri/timp în genotiparea unor probe biologice recoltate de pe obiecte cu valoare istorică, de vreme ce se recurge la secvenţierea aleatorie şi nu ţintită (ex: SNP), succesul studiilor mai sus menţionate fiind posibil şi datorită micilor diferenţe prezente la nivelul ADN-ului nuclear dintre cel provenit de la Homo sapiens şi cel de la Homo neanderthaliensis.

InterpretareaÎn cele mai multe dintre cazuri, probele biologice prelevate de pe obiecte cu

valoare istorică sunt compuse din amestecuri de profile genetice, apărute în urma manipulării lor de către multiple persoane. Cu cât amestecul de profile genetice este compus din mai mulţi donori posibili (alele per locus), cu atât rezultatele genotipării (amestecul) îşi pierd caracterul probatoriu. Practic alelele ţintă (alelele ce aparţin persoanei investigate) ”se diluează” în amestec, permiţând probabilistic ca oricare altă persoană aleasă întâmplător din populaţia umană să poată fi considerată donator în amestec.

Din punctul de vedere al investigatorilor implicaţi în cazurile de genetică judiciară istorică, proba biologică ideală este aceea care de la crearea sa (din perspectiva criminalisticii), s-a păstrat în condiţii relativ bune o perioadă de timp îndelungată şi intră în contact cu o altă persoană numai în condiţiile sterile ale unui laborator de genetică judiciară.

Identifiler Kit Yfiler Kit

Marker ADN nuclear autozomal

Prelevare superficială

Prelevare profundăMarker ADN nucleari heterozomal

Prelevare superficială

Prelevare profundă

Alele Alele Alele Alele

D8S117912

13

14 12 14 DYS456 15 1613

15

16

D21S11 DYS389I 13

D7S82010

DYS390 25

CSF1PO12

DYS389II

D3S1358 1 1 15 16 DYS458 16 18 1 1

137

Page 38: insemne psihologie criminalistica

6 7 7 8

TH01 6 7 9,3 6 7 8 DYS19 1614

D13S317 11 12 DYS385 11 1411

14

D16S539 DYS393 1313

D2S1338 16 17 DYS391 1010

D19S43313

14

16,2

12 13 1416,2

DYS439 1212

vWA 15 17 18 DYS635 2324

TPOX 8 8 DYS392 11

D18S5115

Y GATA H4

1212

AMEL X Y X Y DYS43714

16

D5S81811

12

11 12 DYS438 1111

FGA21

22

DYS448 1919

Tabel 1. Rezultate obţinute în urma prelevării duale cu tampon de bumbac (superficial şi profund), de pe suprafaţa interioară a unei scrisori scrisă de mână în 1984 - amestec de profile genetice provenite de la minim 3 persoane. (Orientativ: cu albastru – alele ce au aparţinut cel mai probabil persoanei care a scris scrisoarea, cu roşu – alele provenite cel mai probabil de la persoane ce au citit ulterior scrisoarea, cu negru sunt prezentate alelele comune, cu verde – alele contaminante provenite de la persoane ce au citit ulterior scrisoarea, determinate în urma comparării probelor analizate cu unui profil genetic de referinţă provenit de la un urmaş al persoanei care a scris scrisoarea).

Interpretarea se face contextual şi în cadrul unui bagaj informaţional auxiliar bine documentat. Regulilor acceptate de comunitatea ştiinţifică în interpretarea profilelor genetice, provenite de pe obiecte cu valoare istorică, nu diferă faţă de cele folosite în mod curent în genetica judiciară.

Prin cumularea rezultatelor obţinute în urma celor două categorii importante de markeri genetici - ADN mitocondrial şi ADN nuclear (ADN autozomal şi heterozomal13), se poate uneori decela pe sexe, numărul de contaminanţi, obţinându-se

13 Markeri ai cromozomului Y.

138

Page 39: insemne psihologie criminalistica

totodată informaţii adiţionale legate de genealogia profilelor genetice analizate – Figura 1.

Figura 1 – Schema abordării cazurilor de genetică judiciară istorică după principiul cumulării rezultatelor obţinute în urma analizei probelor biologice cu markeri ADN nucleari (autozomali şi heterozomali) şi markeri ADN mitocondriali.

Întrucât cazurile de genetică judiciară istorică în care probele biologice constituite din microurme sunt foarte puţine, şi o reliefare contextuală este necesară în înţelegerea dificultăţilor şi riscurilor ce implică abordarea microurmelor compuse din probe biologice dispuse pe obiecte cu valoare istorică, voi descrie pe scurt mai jos, două dintre ele mai cunoscute cazuri de acest gen.

Charles Robert DarwinUna dintre multiplele disputele iscate în jurul lui Charles Robert Darwin este

cea legată de afecţiunile care l-au chinuit în ultima parte a vieţii sale şi în final i-au provocat moartea, existând de-a lungul timpului numeroase tentative de diagnosticare post-mortem, bazate pe mărturiile scrise ale acestuia precum şi ale apropiaţilor săi. Printre diagnosticele propuse se numără: tulburări psihosomatice, atacuri de panică,

139

Page 40: insemne psihologie criminalistica

boala lui Ménière, intoleranţa la lactoza, Lupus erythematosus, otrăvire cu arsenic, multiple alergii, Ipocondrie şi boala Chagas.

Subiect al unui documentar prezentat pe canalul de televiziune Discovery, doi cercetători britanici, şi-au propus să elucideze misterul creat în jurul morţii marelui savant, sau cel puţin să elimine ultima dintre ipoteze, respectiv cea a bolii Chagas. Ipoteza derivă din posibilitatea contactării bolii de către Darwin, în călătoria sa (cu vasul Beagle) în America de Sud.

Boala Chagas (numită şi American trypanosomiasis), este o boală tropicală datorată transmiterii la om (sau alte mamifere) a protozoarul unicelular flagelat Trypanosoma cruzi, de către insecte hematofage ce aparţin genurilor Triatoma, Rhodnius, şi Panstrongylus, prin înţepare, ingerare de alimente infestate cu paraziţi, ingerarea de alimente pe care sunt prezente materiile fecale ale organismelor purtătoare, ş.a.m.d.

În cazul lui Darwin boala ar fi putut fi contractată în urma înţepăturii unei insecte numită „marele gândac negru al Pampas-ului” fapt relatat în jurnalul acestuia la 25 martie 1835:

„Spre seară am avut parte de un atac (căci altfel nu pot să-l numesc) al unei Benchuca (Vinchuca), o specie de Reduvius, marele gândac al Pampas-ului. Este foarte dezgustător să simţi aripile moi ale insectei lungi de aproape un inch, căţărându-se pe corp. Înainte de supt sunt foarte subţiri, însă mai apoi devin rotunde şi umflate cu sânge”

Foto 2 - Charles Robert Darwin (12 Feb. 1809 – 19 Apr. 1882)

Foto 3 - Mănăstirea Westminster (partea de vest)

La un an de la acest incident, întors în Anglia, Darwin a început să sufere intermitent de o serie de simptome stranii, care l-au chinuit mai apoi tot restul vieţii:

140

Page 41: insemne psihologie criminalistica

“Vârsta 56-57. – De 25 de ani, flatulenţă zi şi noapte extrem de spasmodică: ocazional voma, de vreo două ori prelungită la câteva luni. Vomitat precedat de tremur, plânset isteric, senzaţie de moarte sau de leşin, urinat frecvent şi foarte palid. Acum vomitatul şi flatulenţa trecătoare sunt urmate de un ţiuit al urechilor, înăbuşeală, viziuni, văd pete negre când m-a concentrez, lipsa de aer…” ( fragment din ceea ce îi scria Darwin unuia dintre cei peste 20 de medici care l-au consultat).

Bazându-se pe această ipoteză, promovată prima oară în 1959 de către Dr. Saul Adler, cei doi cercetători britanici şi-au propus să testeze rămăşitele umane ale marelui savant, pornind de la premisa că la nivel molecular, ar putea fi identificate secvenţe ADN de provenienţă parazitară, în eventualitatea în care Darwin ar fi fost victima unui astfel de parazit. Altfel spus, ADN-ul extras din celulele marelui savant ar fi fost amplificat folosind primeri specifici pentru secvenţe de ADN de la Trypanosoma sp. , fapt care poate fi testat foarte uşor pe probe biologice provenite de la persoanele suferinde de boala Chagas. În lipsa unei amplificări ale acestor secvenţe specifice de ADN se elimină cu certitudine ipoteza că simptomele de care suferea Darwin să fi fost cauzate de boala Chagas.

Pentru a face testele mai sus menţionate, erau necesare fragmente de ţesut dentar sau osos, care nu puteau fi obţinute decât prin deshumarea osemintelor marelui savant, îngropat la Mănăstirea Westminster – Foto 3, locul de încoronare şi înmormântare a monarhilor britanici.

Eforturile întreprinse pentru deshumarea savantului, s-au risipit în faţa refuzului categoric venit din partea curatorului mănăstirii. Cercetătorii însă mai aveau o şansă şi anume scrisorile scrise de Darwin de-a lungul vieţii sale.

Astfel, fragmente din plicurile în care Darwin şi-a trimis corespondenţa, mai exact fragmente din zona de închidere (lipire) a plicurilor şi cea a timbrelor, au fost prelevate pentru analiza genetică. Alegerea acestor zone, nu s-a făcut aleator, ci foarte precis, de vreme ce aceste regiuni prezintă condiţiile ideale în păstrarea celulelor provenite din mucoasa bucala a celui care lipeşte plicul şi timbrele prin umezirea acestora în prealabil cu salivă... Mai mult decât atât cleiul prezent pe suprafaţa acestor zone, în urma îmbinării de tipul hârtie - clei(celule) - hârtie oferă o barieră suplimentară în faţă factorilor degradatori ambientali, şi mai ales în faţa contaminării - cu siguranţă scrisorile au fost citite (atinse) de mai multe persoane, motiv pentru care prelevarea de pe suprafaţa de scriere ar fi fost irelevantă...

Din fragmentele analizate s-au obţinut extracte de ADN care pentru a elimina riscul contaminării au fost amplificate folosind markeri ADN mitocondrial. Cu alte cuvinte trebuia dovedit că ADN-ul prezent în zonele analizate aparţinea lui Darwin şi

141

Page 42: insemne psihologie criminalistica

nu a altei persoane (în urma căruia amplificarea cu markeri ADN parazitar ar fi dat un rezultat fals negativ). Acesta s-a realizat prin analiza ADN-ului mitocondrial al extractelor, cu cel obţinut de la descendenţii marelui savant, pe linie maternă.

În urma secvenţierii markerilor ADN mitocondriali, s-au obţinut profile genetice care nu corespundeau cu cele ale familiei Darwin, putându-se astfel concluziona faptul că Darwin nu-şi lipea plicurile/timbrele, ci probabil unul dintre servitorii săi.

Din lipsa unor alte probe biologice, cercetările în acest sens nu au mai putut fi continuate. În faţa eşecului, autorii studiului au trecut în anonimat...

Jack SpintecătorulÎntre 31 august şi 9 noiembrie 1888 în districtul Whitechapel14 situat în estul

Londrei, au avut loc mai multe crime sângeroase atribuite unui criminal în serie denumit Jack Spintecătorul, nume derivat din mai multe scrisorile primite la redacţia unor ziare şi la sediul politiei locale, trimise de cel care pretindea a fi autorul crimelor.

Jack Spintecătorul, ucidea în special noaptea folosind obiecte foarte ascuţite, cu ajutorul cărora îşi eviscera victimele - prostituate cu vârsta cuprinsa între 25 şi 47 de ani.

Conform mărturiilor de la acea vreme Jack Spintecătorul, era un bărbat alb, cu o înălţime medie sau sub medie, cu vârsta cuprinsă între 20 şi 40 de ani, ce nu se îmbrăca precum clasa muncitoare sau cea săracă, locuia cu chirie în partea de Est a Londrei, avea experienţă în medicină, putea fi din altă ţară, era dreptaci, avea o slujbă regulată (de vreme ce crimele aveau loc în weekend) - Foto 4.

De-a lungul timpului criminalului în serie i s-au atribuit identităţi precum cea de doctor, avocat, artist, măcelar bărbier etc., mergându-se până la a se crede că era vorba poate de mai mulţi criminali sau că totul nu era decât rodul unei conspiraţii complicate.

14 Conform statisticilor în districtul Whitechapel locuiau aproximativ 76.000 persoane dintre care 1200 erau prostituate

142

Page 43: insemne psihologie criminalistica

Foto 4 - Portretul robot al presupusului Jack Spintecătorul realizat cu ajutorul tehnicii curente pe baza declaraţiilor a 13 martori analizate de către Scotland Yard's Violent Crime Command.

Foto 5 - Walter Sickert(31 Mai 1860 – 1942)

În 2001, scriitoarea Patricia Cornwell, a început o serie de investigaţii care aveau ca scop principal elucidarea misterului din jurul cazului Jack Spintecătorul, folosind tehnicile criminalistice actuale. În acest sens autoarea cărţii intitulate „Portrait of a killer: Jack the Ripper - case closed”, a cheltuit 6 milioane de dolari, în încercarea de a găsi identitatea reală a criminalului, Cornwell angajând o echipă de specialişti (compusă dintr-un expert în grafologie, un fotograf criminalist şi un expert în genotipare judiciară) şi achiziţionând diferite obiecte cu valoare istorică necesare soluţionării cazului.

Scriitoarea şi-a îndreptat atenţia doar către unul dintre mulţii suspecţi asociaţi din 1888 şi până azi cazului Jack Spintecătorul, şi anume asupra artistului Walter Sickert (actor şi pictor), personaj înconjurat de numeroase coincidente care îl puteau incrimina ca fiind adevăratul criminal, printre care unele probleme genitale, plăcerea de a picta prostituate, asemănările în ceea ce priveşte tipul de cerneală, exprimarea sau greşelile de ortografie regăsite atât în scrisorile anonime semnate ”Jack the Ripper” cat şi în ale lui Walter Sickert, interesul făţiş uneori chiar bolnăvicios faţă de crimele comise de Jack Spintecătorul, chiar şi propriile afirmaţii cum că l-ar fi cunoscut pe

143

Page 44: insemne psihologie criminalistica

Jack Spintecătorul, acesta fiind un student bolnăvicios care a murit într-un azil, şi altele...

Astfel, scrisori ce au aparţinut artistului au fost analizate în paralel cu cele ale criminalului în serie, în speranţa găsirii de profile genetice care să probeze vreo legătură între cei doi. Majoritatea scrisorilor au fost păstrate în folii de plastic, care au permis păstrarea umezelii şi implicit degradarea materialului genetic. Din acest motiv după mai multe tentative de genotipare folosind markeri ADN nucleari, s-a recurs la analiza markerilor ADN mitocondriali.

Multe dintre scrisori s-au adeverit a conţine în zona timbrelor şi cea de lipire (închidere) material genetic, însă probele luate prezentau amestecuri de profile genetice şi nu profile unice, cu excepţia unei scrisori trimisa de Jack Spintecătorul către Dr. Thomas Openshaw15, de pe care s-a putut obţine profilul genetic al unui singur donor. Acest profil genetic a fost obţinut de pe partea lipită a unui fragment de timbru şi se pare că se regăsea în amestec şi pe alte probe analizate: o scrisoare ce a aparţinut soţiei lui Walter Sickert - Ellen, un plic al unei scrisori ce a fost scrisă de Walter Sickert, un timbru de pe un plic al altei scrisori a lui Walter Sickert şi încă o scrisoare scrisă de Jack Spintecătorul

Deşi Patricia Cornwell este convinsă ca Walter Sickert este adevăratul Jack Spintecătorul, în lipsa unor markeri ADN nucleari care ar permite o individualizare mai bună a probelor analizate, şi prin faptul că, scrierea unei scrisori nu dovedeşte neapărat că Walter Sickert a fost şi autorul faptelor, până la noi probe, nu se poate afirma decât faptul că Walter Sickert ar fi putut fi cumva implicat în scrierea scrisorilor care circulau la acea dată sub semnătura „Jack the Ripper”.

Cercetările continuă…

Concluzii- Majoritatea probelor biologice (sub formă de microurme) recoltate de pe

suprafaţa obiectelor cu valoare istorică sunt degradate sau/şi contaminate.- Succesul unui caz de genetică judiciară istorică, de cele mai multe ori

depinde de existenţa unui profil genetic de referinţă obţinut dintr-o probă biologică cu origine certă, sau în urma analizei arborelui genealogic.

- Genotiparea judiciară a obiectelor cu valoare istorică, fără dovezi obţinute prin metode auxiliare nu poate constitui factorul decisiv în rezolvarea disputelor istorice create în jurul acestora.

- Lipsa cunoaşterii detaliate a contextului istoric în care se încadrează obiectul cu valoare istorică analizat poate da naştere la abordări greşite lipsite de rezultate.

- Rezultate cele mai bune se obţin în urma analizei unei aceleiaşi probe biologice cu toate categoriile de markeri genetici disponibili (Ex: Dacă

15 curatorul muzeului ”London Hospital Museum”.

144

Page 45: insemne psihologie criminalistica

amplificare markerilor cromozomului Y, în cazul lui Jack Spintecătorul ar fi posibilă, se poate exclude sau nu Walter Sickert ca posibil autor al crimelor din Londra anilor 1888 pe baza informaţiilor legate de originea germană pe linie paternă a acestuia).

Bibliografie Adler D., Darwin's Illness, 1989, Isr J Med Sci 25 (4): 218-21. Annamaria R. Vago, Luciana O. Andrade, Adriana A. Leite, Debora d’Avila Reis, Andrea M. Macedo,Sheila J. Adad, Sebastiao Tostes Jr., Maria da Consolacao V. Moreira, Geraldo Brasileiro Filho,and Sergio D. J. Pena, Genetic Characterization of Trypanosoma cruzi Directly from Tissues of Patients with Chronic Chagas Disease, American Journal of Pathology, Vol. 156, No. 5, May 2000; Anthony K. Campbell, Stephanie B. Matthews, Darwin’s illness revealed, Postgrad Med J 2005;81:248–251 Florin Stanciu, Dana Stoian, Genotipare Umană în Biocriminalistică şi Paleogenetică, 2006, Editura Semne; Florin Stanciu, Identificarea suspecţilor de acte teroriste şi a colaboratorilor acestora, pe baza determinării indirecte a profilelor lor genetice, Criminalistica, Dec. 2006, Nr. 6; http://en.wikipedia.org/wiki/Chagas_Disease http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/3/37/Westminster_Abbey_West_Door.jpg http://www.ped.fas.harvard.edu/images/PG8519.jpg http://www.usatoday.com/tech/science/2006-11-21-ripper-face_x.htm Jack the Ripper Case - http://www.suite101.com/course.cfm/18593/lessons Jack the Ripper's face 'revealed' - http://news.bbc.co.uk/go/pr/fr/-/2/hi/uk_news/6164544.stm Neanderthal yields nuclear DNA; http://news.bbc.co.uk/go/pr/fr/-/1/hi/sci/tech/4986668.stm Patricia Cornwell, Portrait of a killer: Jack the Ripper - case closed, 2002, Putnam Adult. Renato Sabbatini, A Misteriosa Doença de Darwin, Jornal Correio Popular, Campinas, 8/10/99. (http://en.wikipedia.org/wiki/Charles_Darwin's_illness) Richard E. Green, Johannes Krause, Susan E. Ptak, Adrian W. Briggs, Michael T. Ronan, Jan F. Simons, Lei Du, Michael Egholm, Jonathan M. Rothberg, Maja Paunovic, Svante Paabo, Analysis of one million base pairs of Neanderthal DNA, Vol 444, 16 November 2006, Nature.

145


Top Related