Închinarea

Ce înseamnă închinarea? Cuvintele din limbile originale se traduc prin „a te prosterna”, a te

pleca. Închinarea implică onoarea, reverenţa şi omagiul acordate unui superior.

Atunci când îi acordăm închinare lui Dumnezeu, aceasta implică o recunoaştere a

perfecţiunilor Sale. Se exprimă prin cuvinte adresate Lui, sau prin servire, poate fi privată sau

publică. Închinarea presupune existenţa lui Dumnezeu, faptul că El poate fi cunoscut de om, şi

că ceea ce cunoaştem despre El îl plasează mult peste cel mai bun om.

1. Închinarea publică este închinarea în grup, în comunitate. A cunoscut patru faze distincte:

Înainte de Cortul Întâlnirii. Nu existau reguli anume pentru închinarea publică, ea se

asemăna cu închinarea privată.

Închinarea de la cort şi templu. Era condusă de preoţi, ajutaţi de leviţi, şi includea un

sistem complex de ritualuri şi sacrificii.

Închinarea de la sinagogă. Sinagoga (gr: synagoge, loc de adunare) a apărut în timpul

exilului, când evreii se adunau în zilele de sabat şi de sărbătoare. Apoi s-a dezvoltat

într-o instituţie bine înrădăcinată peste tot în lumea elenistică, unde erau suficienţi

evrei pentru a putea întreţine o sinagogă. Scopul principal al sinagogii nu era

închinarea, ci instruirea, învăţătura. Dar sinagoga avea şi o parte de închinare. Slujba

începea cu o rugăciune de mulţumire, se recita mărturisirea „Shema”, „Ascultă

Israele”, din Deut. 6:4, 5, apoi se spunea încă o mulţumire şi laudă. Apoi urma

rugăciunea, când conducătorul sinagogii putea numi orice bărbat adult din adunare să

spună rugăciunea, care conţinea o parte de adorare, apoi cereri, şi la încheiere

mulţumire. Apoi urma citirea unui pasaj din Lege şi explicarea lui, iar după aceea

citirea şi explicarea unui pasaj din profeţi.

Închinarea în adunările creştine. La început, creştinii evrei au participat atât cât li s-a

permis la închinarea de la Templu şi de la sinagogă, dar apoi au fost daţi afară din

sinagogi, aşa cum a profeţit Isus. Închinarea publică creştină, deşi conţinea elementele

principale ale închinării sinagogale (rugăciune, cântare, învăţătură), era foarte diferită

de aceasta, prin spontaneitatea întrunirilor şi lipsa ritualurilor. Creştinii se adunau în

case particulare, în ziua întâi a săptămânii (1 Cor. 16:2). Ce se întâmpla la adunare? Se

citea din Scriptură, atât din VT cât şi din epistolele primite (Iacov 1:22; Col. 4:16), se

dădea învăţătură (1 Cor. 14:19) care includea încurajări, îndemnuri dar şi mustrări

publice (1 Tim. 5:20, 2 Tim. 4:2, Tit 2:15), se cânta (Col. 3:16; Ef. 5:19), se spuneau

rugăciuni (Ef. 5:20; 1 Cor. 14:14-17). Uneori existau manifestări supranaturale, ca

profeţii, vindecări, vorbiri în limbi străine neînvăţate şi traduceri ale lor. Se efectuau

botezuri, se lua Cina Domnului, se rânduiau slujitori, se strângeau ajutoare şi daruri de

bunăvoie.

Numirea adunării, a ecclesiei, Templul Duhului şi Casa lui Dumnezeu, precum şi

manifestarea vizibilă de la Cincizecime, învaţă că adunarea este singurul loc de

închinare publică autorizat de Dumnezeu. Domnul Isus a promis adunării prezenţa Sa,

şi este văzut de Ioan umblând în mijlocul adunărilor; iar cea mai teribilă ameninţare

pentru o adunare a lui Cristos este retragerea prezenţei Sale din mijlocul ei. Aşadar,

după cum, odată cu întemeierea Cortului şi apoi a Templului, iudeilor nu li s-a mai

permis să se închine în mod public lui Iehova unde vor, când vor şi cum vor, tot aşa, în

vremea noastră, Domnul a hotărât un singur loc pentru închinare publică: adunarea

Lui!

2. Închinarea privată. Pe lângă închinarea publică, fiecare dintre noi avem datoria să ne

închinăm Domnului în particular. Închinarea privată este închinarea, mulţumirea, adorarea,

contemplarea Domnului în viaţa de zi cu zi, care ne facem să ridicăm ochii spre cer, să

izbucnim în rugăciuni şi cântări de laudă. Acest fel de închinare este ceea ce ne pregăteşte

pentru închinarea publică, a ecclesiei, căci această închinare duce la experienţe care,

împărtăşite, zidesc tot trupul. Lipsa închinării private arată lipsa noastră de preocupare pentru

lucrurile spirituale. Atunci nu Îl mai vedem pe Dumnezeu în toate lucrurile, şi El va fi tot mai

absent din viaţa noastră, tot mai departe de noi. Atunci vom veni la adunare doar pentru a

primi, fără să avem să dăm ceva celorlalţi.

Ascultă-l pe Domnul vorbind despre rugăciunea din cămăruţă, despre postul pe care nu îl ştie

nimeni şi ajutoarea secretă. Practică-le în viaţa ta şi Tatăl tău, care vede în ascuns, îţi va

răsplăti (Matei 6:1-18). Meditează, asemenea lui David, zi şi noapte la Legea Domnului,

Cuvântul lui Cristos să locuiască din belşug în tine, şi apoi vei vedea ce înseamnă viaţa din

abundenţă promisă de Păstor oilor Lui! Atunci vei bea şi te vei sătura, şi vei avea să dai şi

fraţilor tăi.

3. Închinarea familiei. Pe lângă închinarea privată, mai există şi închinarea familiei, când toţi

membrii familiei se strâng pentru a se închina lui Dumnezeu. Neglijarea închinării ca familie

va duce la pagube imense, ne va afecta pe noi, familia noastră şi adunarea. Căci nu poate

exista adunare sănătoasă şi puternică fără familii sănătoase şi puternice. Şi nu trebuie să ne

mire faptul că Satan caută să distrugă familia la fel cum caută să distrugă adunarea, căci

ambele sunt întemeiate de Dumnezeu.

Ce înseamnă închinarea ca familie? Înseamnă un timp pus deoparte în care toată

familia se strânge, se roagă, citeşte Cuvântul şi Îl laudă pe Dumnezeu.

Responsabilitatea principală pentru acest timp de închinare aparţine soţului, căci el

este numit de Dumnezeu capul familiei, asemănat cu Cristos. Soţul trebuie să se

asigure că împlineşte nevoile spirituale ale familiei. Dar nu poate face acest lucru dacă

mai întâi el nu poate ridica mâini curate spre cer (1 Timotei 2:8). Pe el îl întreabă soţia

acasă dacă doreşte clarificări asupra învăţăturilor primite la adunare (1 Corinteni

14:35). El trebuie să se poarte cu înţelepciune faţă de soţia sa (1 Petru 3:7). El, soţul,

trebuie să dezvolte climatul acela de familie în care se oglindeşte relaţia dintre Cristos

şi adunare, în care iubirea şi respectul se întrepătrund şi fac familia invulnerabilă la

atacurile diavolului.

Împreună, soţul şi soţia, au datoria să dea un exemplu copiilor, căci ceea ce învaţă în

familie, vor practica la rândul lor în familiile lor. Trebuie să îi înveţe pe copii calea

Domnului, pregătindu-i astfel pentru atacurile şi provocările vieţii din lume (Proverbe

22:6, Efeseni 6:4).

Iar copiii, trebuie să îşi respecte părinţii. Este o poruncă, o datorie. Dar este prima

poruncă însoţită de o promisiune: să fii fericit şi să trăieşti multă vreme pe pământ.

Dacă nu îţi respecţi părinţii, aşa imperfecţi cum sunt, să ştii că nu te aşteaptă o viaţă

lungă şi fericită, ci dimpotrivă.

Închinarea privată, în familie şi în adunare este o datorie. Dar cei ce sunt ai Domnului nu se

închină pentru că simt o obligaţie, ci închinarea lor izvorăşte din cunoaşterea Dumnezeului

perfect, din acea uimire şi fascinaţie care duce la adorarea Celui Sfânt, care a făcut atâtea

pentru noi!