Download - Gramatica Gimnaziu
Gimnaziu » Gramatica
Semnele ortografice: Cratima si apostroful. Sinereza si Afereza
SEMNELE ORTOGRAFICE Semnele ortografice sunt înrudite cu semnele de punctuaţie, uneori acestea fiind folosite şi ca semne ortografice. Punctul, de exemplu, se foloseşte la abrevieri. Semnele ortografice propriu-zise sunt: a) cratima b) apostroful a) CRATIMA marchează: • rostirea împreună a două sau mai multe cuvinte: * dacă lipsesc sunete: c-am plecat (că am plecat); m-a văzut (mă a văzut) * se-nţelege (se înţelege); într-o zi (întru o zi) * dacă nu lipsesc sunete: dă-ne (ne dă) strigă-mă (mă strigă) • scrierea unor cuvinte compuse, comune sau proprii: câine-lup; redactor-şef; floarea-soarelui; Popeşti-Leordeni; Vinţu-de-Sus; • despărţirea cuvintelor în silabe: ma-să; ba-la-dă; car-te; oa-meni; • cantitatea, fiind pusă între două numerale: doua-trei; cinci-şase; o sută-două;Sinereza (fuziunea a două vocale într-un diftong ascendent, prin transformarea primei vocale în semivocală) poate fi obligatorie [de-a dreptul -[dea]; le-a dat - [lea]; mi-a spus - [mia]; mi-o dă - [mio] sau facultativă, în funcţie de rostirea în tempo rapid (de-abia) ori în tempo lent (de abia). Există dublete sau triplete omofone neomografe, scrise separat, sau când este vorba de cuvinte compuse - cu cratimă sau "legat": într-una prep.+num., dar întruna adv.; l-a pr.+vb.aux., dar la prep.; ne-am pr.+vb.aux., dar neam s.n.; s-a pr.+vb.aux., dar sa pr., adj.pr.; v-a pr.+vb.aux., dar va vb.aux. Afereza (suprimarea vocalei iniţiale ori a unui grup de sunete de la începutul cuvântului) lui î- de la începutul cuvintelor de bază (ne-mpăcat, ne-ncetat, a re-mpărţi) se motivează prin ritmul rapid al rostirii, iar cuvintele compuse cu prefixul sudat redau rostirea în ritm lent (neîmpăcat, neîncetat, a reîmpărţi).
• Cratima serveşte la ataşarea anumitor prefixe sau sufixe (ex-ministru) şi uneşte elementele unor cuvinte compuse: mai-mult-ca-perfect. La scrierea substantivelor compuse disociabile, cratima dispare în cazul intercalării altor elemente: prim-ministru, dar primul nostru ministru. • DOOM2 recomandă ataşarea fără cratimă a articolului sau a desinenţei la împrumuturile - chiar ,neadaptate sub alte aspecte - terminate în litere din alfabetul limbii române pronunţate ca în limba română: boardul, boarduri; clickul, clickuri; trendul, trenduri.
Page 1 of 38
b. APOSTROFUL marchează absenţa accidentală în rostire a unor sunete: Las'pe mine. Un'te duci? Da'cine eşti? Dom'le, ce vrei? Am fost pân'în sat. Distincţia semne ortografice - semne de punctuaţie este într-o anumită măsură artificială, nu numai pentru că scrierea corectă în sens larg include şi punctuaţia, ci şi deoarece cratima este un semn numai preponderent ortografic, bara oblică, blancul, linia de pauză şi punctul sunt mai ales semne de punctuaţie, iar virgula, deşi semn de punctuaţie, priveşte într-o anumită măsură şi ortografia în sens strict. Unele dintre acestea sunt folosite şi în alte domenii, ca senine grafice cu diverse valori convenţionale.
Cratima: Liniuta de unire sau liniuta de despartire (punctuatia)
11. CRATIMA (LINIUŢA DE UNIRE sau DE DESPĂRŢIRE) - este un semn de punctuaţie care se foloseşte: a) în repetiţii, când cuvântul repetat formează o unitate: Gânduri - gânduri treceau prin mintea lui. La început nu vedea nimic, dar încet - încet a reuşit să-şi dea seama. b) în interiorul unor expresii formate din două substantive, un substantiv şi un adverb, din două adverbe sau din două interjecţii: calea-valea; ici-colo; nitam-nisam; talmeş-balmeş; târâş-grăpiş; trosc-pleosc.c) Intre două numerale, pentru a arăta că indicaţia numerică e aproximativă: doi - trei; douăzeci - treizeci; d) Intre cuvinte care arată limitele unei distanţe, ale unui interval de timp: iunie - iulie; Bucureşti - Ploieşti; între orele 14-16.
Despartirea cuvintelor in silabe si la capat de rand CRATIMA
DESPĂRŢIREA CUVINTELOR ÎN SILABE ŞI LA CAPĂT DE RÂND • Despărţirea după pronunţare a fost numită şi silabaţie fonetică, însă această denumire este improprie, deoarece despărţirea cuvintelor la capăt de rând este o problemă practică, în timp ce silabaţia este o problemă lingvistică. • Despărţirea după structură a fost numită şi silabaţie morfologică, termen impropriu, întrucât ea nu are în vedere silabaţia (care priveşte fonetica, nu (morfologia), ci elementele componente din structura anumitor cuvinte. Normele actuale prevăd despărţirea cuvintelor în silabe după pronunţare. Este acceptată şi despărţirea după structură, însă cu unele restricţii faţă de recomandările din DOOM1. Despărţirea după pronunţare prezintă şi avantajul că pentru ea se pot stabili reguli mai generale
Page 2 of 38
decât pentru despărţirea după structură, care are mai mult caracter cult. Se pot despărţi şi după structură: - cuvintele compuse: i-na-bil/ in-a-bil; des-pre/ de-spre; arterios-clerozâ/ arlerio-scleroză; al-tundeva/ alt-undeva; drep-tunghi/ drept-unghi; por-tavion/ por-avion; Pronos-port/ Prono-sport; Romar-ta/ Rom-arta: - derivate cu prefixe: anor-ganic/ an-organic; de-zechilibru/ dez-echilibru; ine-gal/ in-egal; nes-prijinit/ ne-sprijinit; nes-tabil/ ne-stabil; nes-trămulat/ ne-strămutat; pros-cenium/ pro-scenium; su-blinia/sub-linia. Normele actuale nu mai admit despărţirile după structură, dacă secvenţele nu sunt silabe (ca: într-ajutorare, nevr-algic) sau ar contraveni pronunţării, ca în apendic-ectomie (apendicectomie), laring-ectomie (laringectomie). Pentru cuvintele a căror structură nu mai este clară, deoarece elementele componente sunt neînţelese sau neproductive în limba română, normele actuale recomandă exclusiv despărţirea după pronunţare (abstract, subiect) sau evitarea despărţirii, dacă aceasta ar contraveni regulilor: a-broga; o-biect. Despărţirea în scris a cuvintelor la capăt de rând se face după reguli care diferă, parţial, de regulile despărţirii în silabe [...]. Limita dintre secvenţe se marchează prin cratimă, care se scrie numai după secvenţa de la sfârşitul primului rând. Sunt posibile două modalităţi de despărţire la capăt de rând: pe baza pronunţării şi pe baza structurii morfologice a cuvintelor - modalităţi pe care le vom numi în continuare despărţire după pronunţare şi, respectiv, după structură. (Regula generală şi obligatorie a despărţirii cuvintelor la capăt de rând în limba română, valabilă pentru ambele modalităţi, este interdicţia de a lăsa la sfârşit sau la început de rând o secvenţă care nu este silabă. Excepţie fac grupurile ortografice scrise cu cratimă (dintr-/un, într-/însa), la care se recomandă însă, pe cât posibil, evitarea împărţirii. • Nu se despart la sfârşit de rând, ci se trec integral pe rândul următor: - abrevierile scrise legat (UNESCO, SIDA) sau despărţite prin blancuri (S N C F R), prin puncte (a.c.) ori prin cratimă (lt.-maj., N-V); - numele proprii de persoane: Popescu, Abil el-Kader nu: Po-pescu / Popes-cu; Abd el-ZKader); - numeralele ordinale scrise cu cifre şi litere: V-lea, 5-« (nu: V-/lea, 5-/a); • Se recomandă să nu se separe de la un rând la celălalt, ci să se treacă împreună pe rândul următor: - prenumele (sau abrevierile prenumelor) şi numele de familie: Ion Popescu, I. Popescu (nu: Ion/ Popescu, I./Popesecu), - notaţiile care includ abrevieri: 10 km, art.3 (nr. 10/km, art./3). Se tolerează plasarea pe rânduri diferite a , abrevierilor pentru nume generice şi a numelor j proprii din denumirile unor instituţii, indiferent de ordine: Roman/ S.A.; SC Sevemav / SA., dar şi F.C. / Argeş, RA / "Monitorul Oficial", SC/ Sevemav SA (ca şi în scrierea completă: Fotbal Club Argeş etc).
Page 3 of 38
Atenţie! Nu se despart în silabe substantivele proprii sau acele substantive ale căror silabe sunt cacofonice: Şte-fan; Mi-hai; Car-men; Plo-ieşti; Vas-lui; cur-be; cur-ri-cu-lum; caca-o etc.
Reguli de despartire a cuvintelor in silabe
REGULILE DESPĂRŢIRII CUVINTELOR ÎN SILABE 1. O CONSOANĂ ÎNTRE DOUĂ VOCALE trece în silaba următoare; ma-să; pă-du-re; u-ti-li-za-re; Această regulă se aplică şi în următoarele situaţii: a) dacă înaintea consoanei sau după ea se află un diftong sau un triftong, la despărţirea în silabe consoana trece în silaba următoare: pâi-ne; stro-pea-lă; cre-ioa-ne; b) litera x este considerată ca o singură consoană şi trece în silaba următoare atunci când se află între două vocale: a-xă; e-xa-men; e-xer-ci-ţiu; c) atunci când între cele două vocale se află literele ce, ci, ge, gi, che, chi, ghe, ghi, care redau o singură consoană, acestea trec în silaba următoare: ve-che; în-ger; ve-he; un-gher;2. DOUĂ CONSOANE ÎNTRE DOUĂ VOCALE la despărţirea în silabe se despart şi ele, prima consoană trece în silaba dinainte, iar a doua consoană la silaba următoare: ar-tă; ac-tiv; tic-sit; mun-te; un-ghi-e; Excepţie: Dacă în grupul de două consoane, a doua este l sau r, iar prima este b,c,d,f,g,h,p,t,v, despărţirea în silabe se face înaintea întregului grup, adică cele două consoane fac parte din aceeaşi silabă:
o-br az: o-bl u: co-dr u: a-flu-ent; a-fri-can: a-gra-fa; pe-hli-van: su-ple-ţe: pa-tru: co-vr ig: e-vla-vi-e: 3. TREI SAU MAI MULTE CONSOANE ÎNTRE DOUĂ VOCALE, la despărţirea în silabe prima consoană se duce la silaba dinainte, iar celelalte două trec la silaba următoare. as-tru; mon-stru; con-struc-tor; Excepţie: In cazul grupurilor de consoane lpt, mpt, nct, ncţ, ncş, ndv, rct, rtf, stm, despărţirea se face după a doua consoană din grup: sculp-tu-ră; somp-tu-os; linc-şii; punc-taj; func-ţi-e; arc-tic; jert-fa; ast-ma-tic; sand-viş; 4. DOUĂ VOCALE ÎN HIAT se despart între ele, făcând parte din silabe diferite: a-er; a-le-e; po-e-zi-e; Atenţie! ■când o vocală este urmată de un diftong sau de un triftong despărţirea se face înaintea diftongului sau a triftongului: plo-uă; le-oai-că;
Page 4 of 38
dif. trif. fra-ier; su-iau; du-ios; dif. trif. dif. poa-ie; stea-ua; dif. dif. dif. dif.
Cuvantul: Sensul cuvintelor in context. Sensul propriu si sensul
figurat CUVÂNTUL SENSUL CUVINTELOR ÎN CONTEXT
Unitatea de bază a vocabularului este cuvântul care are: - o formă - totalitatea sunetelor sau literelor din care este alcătuit; - unul sau mai multe sensuri.
Sensul unui cuvânt este dat de context, deoarece, considerat izolat, cuvântul poate avea mai multe sensuri, dar într-un context anumit acesta are o singură semnificaţie. CLASIFICAREA CUVINTELOR I. După numărul de sensuri, cuvintele sunt: • monosemantice - cuvinte care au un singur înţeles: natriu, antibiotic, infarct, neuron; • polisemantice - cuvinte cu două sau mai multe sensuri: a ieşi: a răsări: A ieşit un ghiocel. a se imprima: Am scris apăsat şi mi-a ieşit şi pe partea cealaltă. a se desfăşura: Spectacolul a ieşit bine. a realiza: Irinei i-a ieşit o compunere frumoasă. a scăpa: Mi-a ieşit un pantof din picior. a părăsi: El a ieşit din casă. apleca: Măria a ieşit în oraş.masăobiect de mobilă: Mi-am cumpărat o masă ovală. mâncare: Am luat masa în oraş.
Page 5 of 38
ospăţ, petrecere: De ziua lui a dat o masă mare.cap:parte a corpului: Şi-a pus o căciulă pe cap. extremitate: Cerşeşte la capul podului. minte, inteligenţă: Cine n-are cap, vai de picioare. conducător: Tudor Vladimirescu a fost capul revoluţiei din 1821.baiecamera de baie: Ea a făcut curăţenie în baie. cada: Apa din baie e fierbinte. îmbăiere, spălare: Copiii fac baie în lac.
II. După legătura dintre sensul lor şi noţiunile pe care le denumesc, cuvintele pot avea: *sens: 1. propriu: a) de bazăb) secundar 2. figurat
1. Sensul propriu: a) Sensul propriu de bază este înţelesul obişnuit al unui cuvânt: El şi-a rupt un picior, (parte a corpului omenesc) Irina a băgat o bomboană în gură. (cavitate bucală) b) Sensul propriu secundar rezultă dintr-o asemănare şi depinde strict de context: Maşina s-a lovit de piciorul podului.El a căzut într-o gură de canal.2. Sensul figurat este sensul neobişnuit al unui cuvânt, folosit pentru a forma o imagine artistică: "Pe-un picior de plai, Pe-o gură de rai"
Clasificarea cuvintelor dupa forma si sens
CLASIFICAREA CUVINTELOR DUP FORMĂ ŞI SENS Relaţii semantice (de sens) între cuvinte:
Page 6 of 38
1. SINONIMELE 2. ANTONIMELE 3. OMONIMELE4. PARONIMELE5. PLEONASMUL6. CACOFONIA
. SINONIMELE sunt cuvintele cu formă diferită şi înţeles identic sau foarte asemănător. Un cuvânt poate avea mai multe sinonime, formându-se astfel o serie sinonimică: adevărat - real - veritabil - autentic
Sursa principală a sinonimiei o constituie împrumuturile şi de aceea multe sinonime sunt neologice: limpede/clar; amănunt/detaliu; moarte/deces; adânc/abis; cinstit/onest; (a) îngădui/(a) permite; (a) cere/(a) solicit a etc.
Există mai multe tipuri de sinonime: a) Sinonimele totale - sunt puţine la număr şi se stabilesc între cuvinte vechi, regionale şi cuvinte literare sau între denumirile populare şi termenii tehnico-ştiinţifici: inimă=cord; cupru=alamă; dalac=antrax; timp=vreme; repede=iute; varză=curechi; porumb=cucuruz, păpuşoi etc.
b) Sinonimele parţiale - sunt cele mai frecvente şi se realizează, de obicei, între cuvinte vechi şi cuvinte mai noi: bun=preţios, valoros, blând, gustos; cuvânt= discurs, cuvântare, vorbă etc.
În cazul acestor sinonime nu se realizează o identitate a termenilor seriei sinonimice şi se optează pentru unul dintre ele, în funcţie de particularităţile contextului.
Se poate stabili o relaţie de sinonimie şi între o expresie şi un cuvânt sau între două expresii: a băga de seamă = a observa; a o lua la sănătoasa = a fugi;a se da de-a dura = a se rostogoli, a se da de-a rostogolul; a-şi lua nasul la purtare = a se obrăznici, a i se urca la cap.
Notă: * Sinonimul şi cuvântul înlocuit trebuie să fie aceeaşi parte de vorbire: substantive: noroc=şansă; verbe: a reuşi-a izbuti; adjective: prietenesc=amical;pronume: el—dânsul; numerale: întâiul—primul;
Page 7 of 38
adverbe: mereu-totdeauna; prepoziţie: către=spre
Un cuvânt cu mai multe sensuri are sinonime pentru fiecare sens: - arbore— copac: Bradul e un copac. — pom: Mărul e un pom.
2. ANTONIMELE sunt cuvinte cu formă diferită şi cu înţeles opus: mare # mic; înalt # scund; bun # rău; sus # jos etc.
• Antonimia se poate realiza şi cu ajutorul prefixelor (prefixe antonimice, negative sau privative): confirma # infirma; închide # deschide; împacheta # despacheta; cinstit # necinstit;egal # inegal;lipit # dezlipit etc.
• Antonimia se realizează şi între un cuvânt şi o locuţiune: a opri # a da drumul
Notă: Perechea de antonime trebuie să fie compusă din părţi de vorbire de acelaşi fel: substantive: bucurie # tristeţe; adjective: bun # rău; verbe: a da # a lua; adverbe: sus # jos.
Atenţie! • In cazul cuvintelor polisemantice, antonimia se stabileşte pentru fiecare sens mai important al cuvântului respectiv: drept # nedrept; drept # strâmb; drept # stâng
• La stabilirea perechilor antonimice este bine să nu se piardă din vedere sensul cuvintelor. De pilda, cuvinte ca nebun, necurat, nevrednic nu sunt antonimele cuvintelor bun, curat, vrednic.3. OMONIMELE sunt cuvinte cu formă identică şi acelaşi corp fonetic, dar cu înţeles total diferit: Barca pluteşte pe lac. Am dat cu lac pe unghii. Eu am o rochie nouă. El a luat nota nouă la istorie.
Page 8 of 38
îrinâ poartă pantofi cu toc. Ei au plantat lângă poartă un brad.
• Omonimele care se scriu la fel se numesc omografe, la unele fiind diferit accentul: acele/acele; copii/copii; • Omonimele care se pronunţă la fel, fiind alcătuite din aceleaşi sunete şi la care nu diferă nici accentul se numesc omofone: mii — mii de roiuri de albine - numeral; — mi-i drag de el -pronume + verbcar: —car ghiozdanul în spate - verb; —cred c-ar vrea o prăjitură - conjuncţie + verb.
Omonimele sunt de mai multe feluri: - lexicale; - lexico-gramaticale; - morfologice.
a) Omonimele lexicale pot fi: - totale - omonimele care au forme flexionare identice: leu / leu---------lei / lei Mai am doar un leu în buzunar. Mai am doar doi lei în buzunar. De la circ a scăpat un leu. Am văzut mulţi lei la Zoo. - parţiale - omonimele nu au forme flexionare identice : Masa: mese (de bucătărie) mase (de oameni) Bandă: bande (de răufăcători) benzi (magnetice)
b) Omonimele lexico-gramaticale sunt cuvinte cu formă identică, dar care sunt părţi de vorbire diferite: Noi:— adjectiv: Am caiete noi.— pronume: Noi plecăm imediat. Nouă: — adjectiv: Am o rochie nouă.
— numeral: Am obţinut nota nouă la istorie, Poartă:
Page 9 of 38
— substantiv: Am o poartă mare. — verb: El poartă o vestă verde.
Atenţie! * A nu se confunda cuvintele polisemantice cu omonimele care au şi ele aceeaşi formă şi înţelesuri diferite. Deosebirea se face avându-se în vedere următoarele: - omonimele nu au legătură de sens între ele: bancă - din parc; bancă - unde se depun banii.-cuvintele polisemantice au sensuri apropiate, fiind derivate din sensul primar: masă - obiect de mobilier; masă - mâncare, ospăţ.
* Unele cuvinte sunt polisemantice în anumite contexte şi omonime în altele. De exemplu, cuvântul masă. În situaţiile de mai sus, este polisemantic, dar este omonim cu sensul de mulţime: în faţa catedralei era o masă de oameni. 4. PARONIMELE sunt cuvinte cu formă aproape identică (uneori diferă un singur sunet) şi cu sensuri diferite. Pronumele este o parte de vorbire. Fiecare om are un nume şi un prenume. Complementul este de mai multe feluri. Ei i-am făcut un compliment.
Atenţie! * Criteriul după care o pereche de cuvinte e considerată pereche paronimică este cel al atracţiei (confuzie paronimică). Vorbitorul foloseşte cuvântul uzual în locul celui mai puţin cunoscut, evidenţiindu-şi în felul acesta gradul de incultură. conflicte familiare în loc de conflicte familiale (familiar = intim, apropiat; familial = legat de familie) localitatea originală în loc de localitatea originară (original = deosebit, aparte; originar — de origine)
5. PLEONASMUL este o greşeală de exprimare, care constă în folosirea alăturată a unor cuvinte sau a unor construcţii cu acelaşi înţeles: a aduce aportul cobaii de experienţă a avansa înainte contrabandă ilegală averse de ploaie a coborî jos babă bătrână concluzie finală caligrafie frumoasă conducere managerială cel mai superior a conlocui laloialtă a cere o solicitare a conlucra împreună
Page 10 of 38
a conţine în cuprins copartener a dăinui permanent a ecraniza un film genunchiul piciorului hemoragie de sânge a îngheţa de frig mijloace mass-media perioadă de timp persuasiune convingătoare a poposi pentru odihnă a prefera mai bine (5) procente la sută a rămâne în continuare a relua din nou a repeta încă o dată a rescrie iar a reveni din nou scurtă alocuţiune a urca sus a urma în continuare vestigii trecute
6. CACOFONIA este sonoritatea supărătoare a unor silabe alăturate, de multe ori cu tentă vulgară. Utilizarea virgulei între cele două silabe nu este eficientă, aşadar nu este recomandabilă, pentru că sunetele respective rămân alăturate în continuare. Evitarea cacofoniei se face prin intermediul câtorva părţi de vorbire, cum ar fi: decât, drept, faptul că, asemenea, întrucât (în loc de pentru că), articole proclitice ori pur şi simplu reformulând enunţul. Cele mai frecvente cacofonii sunt: la/la; sa/sa; ca/ca; ca/ce(ci); că/ca; cu/co; că/co; că/cu; că/când; cii/ru; pul/a.
De exemplu: Astăzi facem ora de chimie la laborator./ Astăzi facem ora de chimie în laborator. Aceasta este o politică care enervează electoratul. / această politică enervează electoratul. A întocmit o analiză economică care nu se bazează pe realitate. / A întocmit o analiză economică fără să se bazeze pe realitate. Regret că_colegii mei nu sunt de acord. / Regret că nu sunt de acord colegii mei. Sunt deprimat, pentru că caut de mult o soluţie. /Sunt deprimat, întrucât caut de mult o soluţie.De data asta pleca către exterior. / De data asta pleca spre exterior. Ca consilier are noi responsabilităţi. I In calitate de consilier are noi responsabilităţi. Locuinţa lui este la fel ca casa mea. / Locuinţa lui este asemenea casei mele. A fost desemnat ca candidat la Senat. / A fost desemnat drept candidat la Senat. Trebuie ca cineva să răspundă. / Trebuie să răspundă cineva.
Page 11 of 38
Am venit cu rugămintea de a-mi motiva absenţele. / Vă rog să-mi motivaţi absenţele. / Am rugămintea să-mi motivaţi absenţele. Cu timpul a înţeles toate problemele. / In timp, a înţeles toate problemele. In timpul acesta vorbea profesorul. / în acest timp, vorbea profesorul. Tipul acela nu-mi place/ Acel tip nu-mi place.
*Antonimul pentru cacofonie este eufonie, care înseamnă succesiune armonioasă de sunete, efect auditiv plăcut. *Norma literară condamnă folosirea lui ca şi (sau a lui ca, virgulă) în loc de ca pentru evitarea cacofoniilor (şi cu atât mai mult când acest pericol nu există), în construcţii de tipul ca şi consilier/ ca, virgulă, consilier - care pot fi înlocuite prin construcţii directe precum "a fost numit consilier" sau "l-a luat drept consilier" ori "în calitate de consilier".
Derivarea cuvintelor: derivarea cu prefixe, derivarea cu sufixe,
derivarea parasintetica DERIVAREA
1. Derivarea cu prefixe Prefixele sunt sunetele sau grupul de sunete adăugate înaintea rădăcinii pentru a forma un cuvânt nou: străbun, necinstite, incapabil, împăduri, înnoda, dezaproba, reaşeza Clasificare: • După vechimea lor, prefixele se pot clasifica:-prefixe vechi (moştenite sau împrumutate): în-; des-; stră-; ne-; răz-; etc.-prefixe neologice (noi): a-; ante-; con-; im-; in; inter-; ultra-; etc. • Din punct de vedere al sensului, prefixele sunt: - prefixe negative - care neagă sensul cuvântului: ne-; in-; i-; neimportant, incomplet, ireal - prefixe care exprimă ideea de repetiţie: ras-; răz-; re-; răstălmăci, răz g ândi, rescrie - prefixe cu sensul "fără", "lipsit de" - cu ajutorul cărora se formează antonimele cuvintelor de bază: des-; dez-; de-; a-; descompune, dezorientat, debloca, anormal - prefixe cu sens de superlativ: ultra-; supra; -extra-; hiper-; arhi-; prea-; super-; ultramodern, supradimensionat, exţraplat, hipercorect, arhiplin, preafrumoasă, superelegant.-prefixe cu sensul '"înainte": ante-; pre-; antebelic, prenume -prefixe cu sensul "după": post-; postbelic
Page 12 of 38
-prefixe cu sensul "împreună cu": con-; com-; co-; conlucrare, compatriot, cooperare -prefixe cu sensul "împotrivă": anti-; contra-; antirăzboinic, contraindicat-prefixe cu sensul "sub limită": hipo-; sub-/ hipoglicemie, subcutanat-prefixe care sugerează corelaţia: inter-; interdisciplinar, inrerreligios, internaţional -prefixe cu sensul "înăuntru": intra- intramuscular, intravilan -prefixe cu sensul "peste": trans- transoceanic, transport -prefixe cu sensul "pentru": pro-; pronume
Atenţie! Pentru a denumi camera de aşteptare situată înaintea unei alte camere, a unui birou, se foloseşte cuvântul anticameră , care a fost împrumutat cu acest prefix (anti-) din limba italiană şi s-a fixat în limba română în această formă: ex: Ei aşteptau în anticameră, ca să fie primiţi pentru un interviu. Dubla prefixare constă în adăugarea înaintea rădăcinii sau a cuvântului de bază a două prefixe: pădure - (a) împăduri - (a) re îm p ăduri; frunză - (a) înfrunzi - înfrunzit - ne în fr unzit; Atenţie! • A nu se confunda prefixele cu elementele de compunere, numite şi prefîxoide: aero-; auto; bi-; bio; di-; geo-; hemo-; hipo- (referitor la cai); hidro-; macro-; micro-; mono-; mulţi-; omo-; orto-; poli; pseudo; tele-; etc.
2. Derivarea cu sufixe Sufixele sunt sunetele sau grupurile de sunete adăugate după rădăcină pentru a forma un cuvânt nou: bunic (bun+ic); frunziş (frunz+iş) Clasificarea sufixelor se poate face:a) din punct de vedere semantic (al sensului), deoarece sufixele pot da sensuri noi cuvintelor derivate: - diminutivale, care formează cuvinte ce denumesc obiecte sau însuşiri considerate de vorbitor mai mici decât cele obişnuite: -aş (copilaş), -cioară (mescioară), -el (băieţel), -ică (rămurică), -ioară (bolnăvioară), -uleţ (ursuleţ), -uş (bebeluş), - uţă (căsuţă) etc. - augmentative, care formează cuvinte ce denumesc obiecte sau însuşiri considerate de vorbitor mai mari decât cele obişnuite: - an (băietan), -andru (copilandru), - oaie (căsoaie), -oi (măturoi, băietoi) etc. - pentru denumirea unei colectivităţi (ajută la formarea unor substantive colective): - ărie (rufărie); -ăraie (fumăraie), -et (brădet), -ime (tinerime), -iş (tufiş), -işte (porumbişte) etc. - pentru denumirea agentului (autor al acţiunii sau meseriaş): - agiu (camionagiu), -ar (fierar), -aş (cosaş), -er (oier), -ist (fochist), -tor (judecător) etc. - pentru denumirea însuşirii (sufixe adjectivale) - al (săptămânal), -ar (inelar), -aş (mărginaş), -at (pistruiat), -bil (locuibil) - iu (auriu), -cios (mâncăcios), -os (lemnos) etc.
Page 13 of 38
- pentru denumirea instrumentului: - ar (cenuşar), -ător (tocător); - niţă (zaharniţă) etc. - pentru denumirea unei noţiuni abstracte: - anţă (cutezanţă), -ărie (copilărie), - ătate (singurătate), -eală (greşeală), - ie (sclavie), -ime (isteţime), -inţă (folosinţă), -ism (huliganism), -ură (arsură) etc. -pentru indicarea modalităţii (sufixe adverbiale): -eşte (lumeşte), -iş (grăpiş), -âş (tărâş) etc. b) din punct de vedere morfologic, deoarece unele sufixe sunt specifice anumitor părţi de vorbire: - substantivale: -ar (cronicar), -ământ (jurământ), -ătate (bunătate), -ătură (învăţătură), -eală (ameţeală), -eaţă (dulceaţă) etc. - adjectivale: -al (anual), -aş (nevoiaş), -bil (locuibil), -cios (mâncăcios), -esc (prietenesc), -iu (cenuşiu), -ui (gălbui), -uriu (fumuriu), -os (lemnos) etc. - verbale: -ăi (behăi), -ăni (clănţăni), -iza (ironiza), -ui (a bubui) etc. - adverbiale: -âş (târâş), -eşte (româneşte), -iş (pieptiş) etc.
Atenţie! Se pot forma serii derivate atunci când baza unui cuvânt derivat este un alt derivat (dubla sufixare): grădină + sufixul -ar = grădinar + sufixul -ie = grădinăr/e bute + sufixul -oi = butoi + sufixul -aş = butoiaş bute + sufixul -oi = butoi + sufixul aş = butoiaş
3. Derivarea parasintetică Derivatele parasintetice sunt cuvintele formate în acelaşi timp cu sufix şi cu prefix:împădurit = îm + pădur + it ..............prefix radical sufix
Atenţie! • Derivarea regresivă constă în eliminarea unui sunet sau a unui grup de sunete de la sfârşitul unui cuvânt pentru a forma cuvinte noi. alint « (a) alinta; păr « pară; prun « prună; îndemn « (a) îndemna; cuget « (a) cugeta; joc « (a) juca; cânt (subst.) « cântec; descânt (subst.) « descântec etc.
Vocabularul: Schimbarea valorii gramaticale. Conversiunea
cuvintelor SCHIMBAREA VALORII GRAMATICALE sau CONVERSIUNEA este un mijloc intern de îmbogăţire a vocabularului care constă în formarea unui cuvânt nou prin trecerea de la o parte de vorbire la alta.
1. Substantivul îşi poate schimba valoarea morfologică în: a) adverb: -
Page 14 of 38
Toamna aceasta a fost ploioasă. - substantiv Toamna se coc fructele. - adverb b) adjectiv: "Zoe, fii bărbată!" 2. Adjectivul îşi poate schimba valoarea morfologică în: a) substantiv - prin articulare cu articol hotărât, nehotărât sau demonstrativ: Frumosuldin natură este impresionant. - substantiv El este un binevoitor. - substantiv Cel harnic învaţă zilnic. - substantiv b) adverb - când determină un verb (nu un verb copulativ personal): El scrie frumos. - adverb Este frumos să-i ajuţi pe ceilalţi. - adverb 3. Pronumele personal îşi poate schimba valoarea morfologică în: a) substantiv - pronumele personal de persoana I, singular, în nominativ poate deveni substantiv prin articulare cu articol hotărât: Fiecare îşi are eul său. – substantiv b) pronume reflexive - pronumele personal de persoanele I şi a Ii-a, singular şi plural la dativ şi acuzativ, forme neaccentuate: Ea mă ceartă. - pronume personal Eu mă duc. - pronume reflexiv 4. Unele pronume nehotărâte, negative sau reflexive pot deveni prin articulare substantive: Este la mijloc un ceva. El a ajuns un nimic, (un nimeni) Şi-a zis în sinea lui. 5. Pronumele posesive, demonstrative, nehotărâte, interogative, relative, negative şi de întărire îşi schimbă valoarea morfologică în adjective pronominale: Cărţile mele sunt acolo. - adj.pron.posesiv Poeziile acestea sunt interesante. - adj.pron. demonstrativ Fiecare copil învaţă zilnic. - adj.pron. nehotărât Ce, poezie reciţi? - adj.pron.interogativ Spune-mi / ce poezie reciţi. - adj.pron.relativ Niciun elev nu lipseşte astăzi. - adj. pron. negativ El însuşi a scris această poezie. - adj. pron. de întărire
6. Numeralul îşi poate schimba valoarea morfologică în substantiv, prin articulare: Am luat un zece la istorie. Treiul n-a fost trecut în catalog. 7. Verbul îşi poate schimba valoarea morfologică în: a) substantiv Mersul pe jos este sănătos. b) adjectiv - din participiu şi gerunziu acordat; Poezia recitată era foarte lungă. Se vedeau coşurile fumegânde. c) adverb - din participiu; Vorbeşte răstit. 8. Adverbul poate deveni: a) substantiv - prin articulare sau alăturarea unui adjectiv Binele făcut aduce alt bine.
Page 15 of 38
b) prepoziţie cu regim de genitiv El priveşte înainte. - adverb Am sosit la şcoală înaintea colegilor mei. - prepoziţie c) adjectiv Tata era un bărbat bine. 9. Unele interjecţii pot deveni substantive: Are un of. I-am ascultat oful.
Punctul (punctuatia) PUNCTUAŢIA Punctuaţia este un sistem de semne convenţionale care au rolul de a marca în scris pauzele, intonaţia, întreruperea cursului vorbirii. Punctuaţia stabileşte raporturile logice între cuvinte, grupuri sintactice şi propoziţii în scopul clarificării sensului comunicării. SEMNELE DE PUNCTUAŢIE
1. PUNCTUL
2. SEMNUL ÎNTREBĂRII
3. SEMNUL EXCLAMĂRII
4. VIRGULA
5.PUNCTUL ŞI VIRGULA
6. DOUĂ PUNCTE
7. SEMNELE CITĂRII (GHILIMELELE)
8.LINIA DE DIALOG ŞI DE PAUZĂ
9. PARANTEZELE ROTUNDE ŞI DREPTE
10 PUNCTELE DE SUSPENSIE
Page 16 of 38
11. CRATIMA
1. PUNCTUL (.) este semnul grafic care se notează la sfârşitul propoziţiei sau frazei cu înţeles de sine stătător şi marchează pauza în vorbire. Reguli de punctuaţie: *Punctul se notează: - după o propoziţie sau frază cu înţeles deplin: Ea învaţă o poezie. Ea învaţă o poezie pentru ca să participe la un concurs de recitări, ce va avea loc săptămâna viitoare la Bucureşti.- după un răspuns la o întrebare: - Cine-i acolo? -EU. - după paranteză, atunci când aceasta intervine la sfârşitul unei propoziţii sau fraze; - în interiorul parantezei, dacă propoziţia independentă sau fraza se află în întregime în paranteza respectivă.- după abrevieri: * abrevierea unor cuvinte: adv.(adverb), pron. (pronume), vb. (verb) * denumiri formate din prima literă a fiecărui cuv ânt: O.N.U., U.N.E.S.C.O., A.S.E. * prescurtări ale unor cuvinte formate din prima silabă a cuvântului + consoana sau grupul de consoane cu care începe silaba a doua: cap.(capitol); op.cit. (opera citată). Se pot scrie cu sau fără punct între literele componente abrevierile compuse din mai multe iniţiale majuscule, însă DOOM2 recomandă "scrierea fără puncte despărţitoare": SUA, UNESCO, CEC, ONU Atenţie! NU se notează niciodată punct:■ după titlurile de cărţi, opere literare, muzicale: "O scrisoare pierdută", "Aida"■ după formulele de adresare (în scrisori, cuvântări), când se pune virgulă sau semnul exclamării: Dragii mei, - Oameni buni!■ după abrevierile formate din prima şi ultimele litere ale cuvântului: d-ta; d-voastră; d-tale ■ după abrevieri de genul: Tarom, Romarta ■ după simbolurile şi prescurtările din chimie, fizică şi matematică: O (oxigen), H (hidrogen), V (viteză) km, kg, triunghiul ABC■ după punctele cardinale: N; S; E; V;
Semnul intrebarii (?) (punctuatia)2. SEMNUL ÎNTREBĂRII (?) este folosit în scriere pentru a marca intonaţia ropoziţiilor sau frazelor interogative.
Se pune semnul întrebării: ■ după cuvintele, grupurile de cuvinte, propoziţiile sau frazele care au ton interogativ şi care
Page 17 of 38
sunt întrebări directe. - Ai adus caietul? ■ după un pasaj interogativ în care se redau spusele cuiva în vorbire indirectă: O prinsese copiind şi nu ştia cum să procedeze. Să nege? Să-şi ceară iertare? La părinţi nu se putea duce cu nota unu. Ce să facă? ■ după o propoziţie interogativă retorică: Cine este mai frumoasă decât mine? ■ după o propoziţie interogativă incidenţă: Mi-ar plăcea un roman care - cum să spun? -care să conţină o poveste de dragoste. ■ după comunicarea interogativă şi exclamativă totodată se pune semnul întrebării însoţit de semnul exclamării: Nu ţi-am spus eu ?! ■ în locul unei atitudini care să marcheze mimica şi gesturile interlocutorului: - De ce ai stricat stiloul? -?...
Semnul exclamarii (punctuatia) 3. SEMNUL EXCLAMĂRII (!) marchează grafic intonaţia frazelor şi a propoziţiilor exclamative sau imperative. *Semnul exclamării se notează: ■ după o propoziţie exclamativă, care poate fi completă sau eliptică de predicat: Ce frumos a răspuns el! Drogurile, mare nenorocire! ■ după interjecţiile şi vocativele care exprimă stări afective şi sunt considerate cuvinte (sintagme) independente: - Ah!; - Oh!; - Au!; Hei,hei!; Vai de mine!; ■ după propoziţii incidente: Iar a venit - las pe mine! - credea că l-am iertat. ■ uneori, după substantive la vocativ: Doamne! nu pot să cred ce se întâmplă! ■ în locul unei atitudini care să marcheze mimica şi gesturile interlocutorului: - Mi-am cumpărat o vilă. - !...
Virgula (punctuatia) 4. VIRGULA (,) delimitează grafic unele propoziţii în cadrul frazei şi unele părţi de propoziţie, stabilind şi raporturile sintactice dintre ele. Virgula marchează grafic pauzele scurte din vorbire, precum şi intonaţia şi ritmul vorbirii. a) In propoziţie, se pune virgulă: ■ între părţi de propoziţie de acelaşi fel, atuncicând nu sunt legate prin şi copulativ ori prin sau:
Page 18 of 38
* subiectul multiplu, urmat sau nu de determinări: Caietele îngrijite, cărţile curate, creioanele bine ascuţite caracterizează un elev conştiincios. ;, * numele predicativ multiplu, urmat sau nu de determinări: Mihaela este înaltă, suplă, graţioasă în mişcări. *atribute de acelaşi fel: Şi-a cumpărat o maşină roşie, luxoasă, elegantă. - '*complemente de acelaşi fel: Sunt pasionat de dans, muzică, excursii. ■între substantiv şi apoziţia explicativă, iar dacă după ea mai urmează şi altă parte de propoziţie, apoziţia se intercalează între virgule : L-am văzut pe Mihai, fratele tău. Minai, fratele tău, a plecat la film. ■ după o construcţie gerunzială sau participială, care este aşezată la începutul frazei: Văzând acestea, m-am supărat. Ajuns acolo, am vorbit cu directorul. ■ complementele circumstanţiale aşezate între subiect şi predicat se marchează prin virgule, dacă subiectul se află în faţa predicatului: Povestea, în situaţia de faţă, pare reală. George, nemaiputându-se stăpâni, se repezi la ea. ■ în cazul schimbării de topică se intercalează între virgule un complement circumstanţial: Acesta e autorul pe care l-aţi citit, la insistenţele mele, acum câţiva ani? ■ se intercalează între virgule cuvinte sau construcţii incidente: Şi iată cum, mulţumită eforturilor voastre, aţi reuşit să învingeţi. ■ după adverbele de afirmaţie sau negaţie: Desigur, s-a înşelat. Nu, nu m-am înşelat. ■ după un substantiv în cazul vocativ: Grigore, vino repede. ■ după interjecţii: Ei, ce veste îmi aduci? ■ conjuncţia aşadar şi locuţiunea conjuncţională prin urmare, aşezate în interiorul propoziţiei se pun între virgule: Luni, aşadar, ne pregătim de plecare. Vom pleca, prin urmare, toţi în aceeaşi zi. Atenţie! NU se pune niciodată virgulă: * între părţi de propoziţie de acelaşi fel atunci când sunt legate prin şi copulativ ori prin sau: Elevii şi profesorii se înţeleg bine. Luni sau marţi vom pleca? ...* între subiect şi predicat: Elena învaţă, *complementele directe şi indirecte aşezate după predicat: El a cumpărat o carte interesantă. Am dat florile mamei mele.
Page 19 of 38
*conjuncţiile însă, deci şi adverbul totuşi, aşezate în interiorul unei propoziţii: Am câştigat premiul fără însă niciun sprijin. A plecat deci fără niciun anunţ prealabil. A venit totuşi destul de repede. b) în frază: ■ In situaţia raportului de coordonare între propoziţiile frazei. • propoziţiile juxtapuse se despart prin virgulă: A venit, /aplecat /şi nici n-am observat./ • se pune virgulă între coordonate de orice fel: Vreau/ să citesc, /să ascult muzică, /să mă relaxez. - completive directe; • între coordonate adversative: S-a întors acasă, dar nu l-am auzit. • între coordonate disjunctive, când încep amândouă cu ba, când, fie, ori, sau: Ba vine, / ba pleacă. Când nu vede, / când nu aude. Fie vrea,/ fie nu vrea, /tot va da examen. Ori ştie, / ori habar n-are despre ce e vorba? Sau se duce la film, /sau stă acasă. • se pune virgulă totdeauna înainte de o coordonată conclusivă: învaţă superficial, / aşa că nu va lua examenul./ • se pune virgulă înainte de conjuncţia şi atunci când este narativă: Şi-au mers, şi-au mers, şi-au mers, până au ajuns la o pădure de aramă. Atenţie! NU se despart niciodată prin virgulă: *coordonatele legate prin şi copulativ ori prin sau: George învaţă / şi scrie poezii. A chiulit /sau este într-adevăr bolnav?■ In situaţia raportului de subordonare în frază: • propoziţia atributivă explicativă se desparte prin virgulă de cuvântul pe care-l determină: Locuia în altă cameră, /unde se aflau ogrămadă de cărţi.• propoziţiile completive directe şi indirecte se despart prin virgulă atunci când sunt aşezate înaintea regentei: Ce ştiu,/ nu vreau să ţin secret./ Cui e obişnuit cu cititul,/ nu i se pare greu acest roman./ • propoziţiile circumstanţiale de loc, de timp, de mod şi de scop se despart prin virgulă când sunt aşezate înaintea regentei: Unde mi-ai spus, /acolo mă duc./ - CL Când m-am întors, /caietul dispăruse./ - CT Fără să se tulbure câtuşi de puţin, / George şi-a văzut de drum./ -CM Ca să ajungem la timp, /mergem cu maşina./ - CS • propoziţia cauzală totdeauna se desparte prin virgulă de regenta ei: Fiindcă era ultima zi de şcoală, /am plecat mai devreme./ Am plecat mai devreme,/fiindcă era ultima zi de şcoală. / • subordonata concesivă se desparte totdeauna prin virgulă de regentă: Cu toate că era întuneric, /nu i-a fost frică./ Nu i-a fost frică, / deşi era întuneric.I
Page 20 of 38
• propoziţiile de orice fel, intercalate în propoziţia regentă, se despart prin virgule: În frunte mergeau, ca să conducă grupul, ghidul şi salvamontiştii.Atenţie! NU se despart niciodată prin virgulă: • propoziţiile subiective şi predicative nu se despart de regentă prin virgulă, indiferent de locul lor faţă de regentă: Ar râde /cine i-ar afla intenţiile. Ce simţea /era /că va face un gest necugetat. • atributiva neizolată nu se desparte niciodată de cuvântul pe care-l determină: El seamănă cu sora lui / care este brunetă. Am cumpărat cartea / pe care o căutam de atâta timp. • propoziţiile, completive de agent nu se despart prin virgulă de regenta lor: Aceste măsuri au fost luate / de cine este interesat pentru siguranţa statului.
Punctul si virgula (punctuatia) 5. PUNCTUL ŞI VIRGULA (;) este semnul de punctuaţie care marchează o pauză mai mare decât cea redată prin virgulă şi mai mică decât cea redată prin punct. Punctul şi virgula desparte propoziţii sau grupuri de propoziţii care formează unităţi relativ independente în cadrul unei fraze. Punctul şi virgula constituie mai mult un mijloc stilistic decât gramatical, folosirea acestui semn de punctuaţie fiind dictată de preferinţa celui care scrie textul. * Punctul şi virgula apare uneori, în dialog, după adverbe de afirmaţie şi de negaţie sau după unele adverbe de mod: Nu; nu te las, pentru că te iubesc. Bine; să stea şi să tacă.
Doua puncte (punctuatia) 6. DOUĂ PUNCTE (:) anunţă vorbirea directă sau o enumerare, o explicaţie, o concluzie şi marchează totodată o pauză, în general mai mică decât cea indicată de punct. Ele se pun atât la sfârşitul unei fraze sau propoziţii, cât şi în interiorul acestora. * Două puncte se pun: a) înaintea unei vorbiri directe: Atunci Mihaela a spus: - Aş vrea să mergem la film. b) după verbul care anunţă reproducerea unor zgomote sau sunete: Deodată se auzi: cioc! cioc! c) înaintea citării unui text: Pe marginea unui manuscris, Eminescu a notat: "Dumnezeul geniului m-a sorbit din popor cum soarbe soarele un nour de aur din marea de amar. " d) înaintea unei enumerări, în descrieri sau naraţiuni: Au venit de sărbători pe la noi toţi deodată: unchi, mătuşi, fraţi, surori, nepoţi.
Page 21 of 38
e) înaintea unei explicaţii sau a unei dezvoltări cu privire la un obiect sau la un fenomen: Ca să plece la munte, de un singur lucru trebuia să se convingă: dacă va ninge, dacă va ploua sau dacă va sufla vântul. f) înaintea unei propoziţii care exprimă o concluzie sau o consecinţă: Uşa casei era deschisă: intră pe ea. g) în construcţiile în care verbul nu este exprimat şi ţin locul acestuia: Inima ta: un înger.
Ghilimelele: semnele citarii (punctuatia)
7.SEMNELE CITĂRII (GHILIMELELE) - (" ") sunt semne grafice care se folosesc atunci când se reproduce întocmai un text spus sau scris de cineva. Semnele citării se pun la începutul şi sfârşitul unei citări.Ghilimelele se pun: • pentru a ilustra vorbirea directă: A doua zi l-am găsit bolnav şi abia a putut să zică: "Am temperatură foarte mare."• înaintea şi după reproducerea unui text: Pe marginea unui manuscris, Eminescu a notat: "Dumnezeul geniului m-a sorbit din popor cum soarbe soarele un nour de aur din marea de amar." • titlurile operelor literare, artistice sau ştiinţifice, precum şi ale publicaţiilor: "Baltagul " de Mihail Sadoveanu; "Dacia literară"
Linia de dialog si de pauza - (punctuatia)
8. LINIA DE DIALOG ŞI DE PAUZĂ (-) are două funcţiuni cu totul diferite: *linia de dialog indică începutul vorbirii fiecărei persoane care ia parte la o convorbire: - Ce mai faci? - Bine, mulţumesc. *linia de pauză marchează, ca şi alte semne de punctuaţie, pauza dintre diferitele părţi ale propoziţiei, dintre propoziţii sau fraze. Linia de pauză se foloseşte în interiorul propoziţiei sau al frazei: • pentru a delimita cuvintele şi construcţiile intercalate sau apoziţiile explicative: Cât a ţinut examenul - vreo trei ore - am avut emoţii cumplite.• pentru a marca intervenţia autorului în cursul vorbirii directe sau la-sfârşitul ei se pun fie virgule, fie linia de pauză: Hotărât - îmi zisei eu - că va trebui sa plec imediat. • după semnul întrebării sau al exclamării, când acestea se pun după un pasaj în vorbire directă şi sunt urmate de intervenţia autorului:
Page 22 of 38
- Biata de tine! - strigă disperat George. - Unde pleci? - întrebă iritat George.
Parantezele rotunde() sau parantezele drepte [ ]
(punctuatia) 9. PARANTEZELE ROTUNDE ( ) sau DREPTE [ ] - arată un adaos în interiorul unei propoziţii sau al unei fraze. a) Parantezele rotunde cuprind o explicaţie, o precizare ori un amănunt, care îmbogăţesc înţelesul propoziţiei sau al frazei, având aceeaşi funcţiune ca linia de pauză sau virgula, când acestea cuprind comunicări care explică sau întregesc sensul. *Parantezele închid fie un cuvânt, fie o propoziţie sau o frază: • explică un alt cuvânt sau sensul unei propoziţii Domnul Trandafir a fost un învăţător (dascăl) iubit de elevi. Lui Mihai toţi îi spun Pescarul. (Numele este o poreclă pentru că pasiunea lui este pescuitul). • exprimă atitudinea vorbitorului faţă de cele spuse înainte Elena (ce fată!) este foarte frumoasă. • în piesele de teatru se dau între paranteze indicaţiile scenice Ipingescu (către Spiridon, bătând uşor din picior): Urgent!b) Parantezele drepte se folosesc cu scopul de a închide un adaos făcut de noi într-un text citat. Ele ajută la separarea spuselor noastre de ale altuia, ori de câte ori este nevoie să intervenim cu o lămurire: [Oltul] va continua să crească şi printre brazi, fără ca în acest timp totuşi vreun afluent să i se ivească pe maluri. - Geo Bogza - "Cartea Oltului"
Punctele de suspensie (punctuatia)
10. PUNCTELE DE SUSPENSIE (...) arată o pauză mare în cursul vorbirii. Spre deosebire de punct, punctele de suspensie nu marchează sfârşitul unei propoziţii sau al unei fraze, ci indică, în general, o întrerupere a şirului vorbirii. Comunicarea care este aşezată înaintea punctelor de suspensie are o intonaţie descendentă atunci când pauza este neintenţionată şi o intonaţie ascendentă atunci când pauza este intenţionată. *Principala funcţie a punctelor de suspensie este aceea de a arăta o întrerupere a vorbirii, care poate avea loc în orice parte a propoziţiei sau frazei: Într-o zi ... zăresc un străin cu o haină jerpelită şi cu picioarele goale.
Page 23 of 38
*Punctele de suspensie se notează: • între propoziţii coordonate: Se uită fata ... clipeşte din ochi ... îşi duce mâna la frunte ... zâmbeşte ... • despart cuvintele sau propoziţiile explicative de restul frazei: Câteodată ... prea rar ... am poftă de învăţat.• când măreşte efectul urmărit de vorbitor: . Plec ... în excursie ... la ... Paris! • când marchează vorbirea incoerentă: Ce este gramatica română, este ... ce este, este ... este ... arată ... nu arată ... • în cadrul citatelor, punctele de suspensie marchează lipsa unor propoziţii sau a unor fraze: Pe-un picior (...) / Pe-o gură (...) -"Mioriţa" • după titluri de poezii, atunci când acestea reiau primul vers sau o parte din el: "Peste vârfuri ...", "O, mamă ..." -M.Eminescu • atunci când exprimă atitudini, stări, ilustrând mirarea, surprinderea faţă de cele auzite, fiind însoţite uneori de semnul întrebării sau al exclamării: - M-am întâlnit cu George la Paris!... - !! ... • pot ţine locul unui predicat, atunci când acesta lipseşte: Ei, copile, de pe unde? ... Ce ... interese?
Cratima: Liniuta de unire sau liniuta de despartire (punctuatia)
11. CRATIMA (LINIUŢA DE UNIRE sau DE DESPĂRŢIRE) - este un semn de punctuaţie care se foloseşte: a) în repetiţii, când cuvântul repetat formează o unitate: Gânduri - gânduri treceau prin mintea lui. La început nu vedea nimic, dar încet - încet a reuşit să-şi dea seama. b) în interiorul unor expresii formate din două substantive, un substantiv şi un adverb, din două adverbe sau din două interjecţii: calea-valea; ici-colo; nitam-nisam; talmeş-balmeş; târâş-grăpiş; trosc-pleosc.c) Intre două numerale, pentru a arăta că indicaţia numerică e aproximativă: doi - trei; douăzeci - treizeci; d) Intre cuvinte care arată limitele unei distanţe, ale unui interval de timp: iunie - iulie; Bucureşti - Ploieşti; între orele 14-16.
Apostroful si accentul cuvintelor APOSTROFUL (') Apostroful este semnul grafic care marchează căderea accidentală a unor sunete de la începutul, de la mijlocul sau de la sfârşitul unui cuvânt:
Page 24 of 38
'neaţa!; sal'tare!; deodat'apare; 'trăiţi! ACCENTUL (`)Accentul reprezintă pronunţarea mai intensă a unei silabe dintr-un cuvânt. în limba română, accentul nu are loc fix. El se marchează prin semnul (`) pus deasupra vocalei din silaba accentuată: ac-tór; re-gí-zor; al-bí-nă; pre-ve-dé-re; cá-me-ră; lá-po-vi-ţă În cuvintele plurisilabice, silaba accentuată este pronunţată mai intens şi este singura din cuvânt. Celelalte silabe sunt neaccentuate. Accentul joacă un rol important în versificaţie, unde stabileşte ritmul, care înseamnă succesiunea regulată a silabelor accentuate şi neaccentuate dintr-un vers, dând muzicalitate poeziei. Nu se accentuează: articolele prepoziţiile verbele auxiliare conjuncţiileRolul accentului: 1. diferenţiază, din punct de vedere al sensului. cuvintele: véselă / vesélă; compánie / companíe; mása / (a) masá; dúduie / dudúie; tortúri / tórturi; cópii / copií; 2. diferenţiază două forme gramaticale: adúnă - vb. la prezent aduná - vb. la perfectul simplu • Substantivele provenite din infinitive lungi ale verbelor în -ea trebuie accentuate pe sufix: prevedere. • In funcţie de uzul literar actual, normele DOOM2 recomandă o singură accentuare la cuvinte iprecum: adică, aripă, avarie, caracter, călugăriţă, doctoriţă, duminică, fenomen, ianuarie, lozincă, miros,regizor, sever, şervet, unic. • La unele cuvinte mai vechi sau mai noi se admit variante accentuale literare libere, cu unele deosebiri faţă de DOOM1: acatist/acatist, anost/anost, antic/antic, gingaş/gingaş,hatman/hatman, intim/intim, jilav/jilav, penurie/penurie, profesor/profesor, trafic/trafic. • Unele accentuări respinse de normă sunt inculte (butelie) în timp ce altele sunt tolerabile, nereprezentând propriu-zis greşeli, ci variante livreşti, mai apropiate de unul dintre etimoane, uneori cu încercarea de specializare semantică sau de domeniu (caracter, fenomen), ori accentuări mai vechi (călugărită, doctoriţă) şi/sau regionale (bolnav, duşman). • Se recomandă o singură accentuare la forme verbale ca: - indicativul şi conjunctivul prezent persoana I şi la II-a plural şi imperativ persoana a II-a plural -accentuate pe sufixul -e la conjugarea a II-a (tipul tăceţi), respectiv pe temă la conjugarea
Page 25 of 38
a III-a (tipul bateţi); - formele verbului a fi: suntem, sunteţi. • Accentul rămâne în cea mai mare parte stabil în cursul flexiunii la marea majoritate a numelor, pe când în flexiunea verbală, accentul este mobil, căzând pe temă sau pe desinenţă, chiar la acelaşi mod şi timp: perfect simplu persoana I singular - adusei, I plural: aduserăm.
Scrierea cu literă mica/literă mare a unor cuvinte. Scrierea
cuvintelor compuse Scrierea cu literă mica/literă mare a unor cuvinte
• Funcţii şi calităţi (oricât de importante) se scriu cu literă mică: avocat, cancelar, deputat, domn/domnitor, general, han, ministru, paşă, prefect, premier, preşedinte, primar, prim-ministru, principe, rege, secretar de stat, senator, sultan, şah, voievod, vodă. • In propoziţie, elementele iniţiale (cei de-)al, (cea de-)a din numărul de ordine al unor manifestări 'periodice se scriu cu literă mică: Participanţii la cel dc-alX-lea Congres.... • Se pot scrie, ocazional, cu literă mică. unele cuvinte care, în mod obişnuit, se scriu cu literă mare, pentru a realiza un anumit efect stilistic (ceauşescu, \pcr) sau grafic (univers enciclopedic pe unele publicaţii ale editurii în cauză). • Se scriu cu literă mică substantivele care denumesc popoare, zilele săptămânii, lunile anului şi disciplinele de învăţământ. • Când un citat între ghilimele este precedat de două puncte, el începe cu literă mare, iar când nu. urmează după două puncte, fiind inclus în cadrul enunţului, citatul începe cu literă mică. • Toate componentele locuţiunilor pronominale de politeţe se scriu cu literă mare: Alteţa Sa Regală, Domnia Sa, Excelenţa Voastră, Cuvioşia Ta/Sa/Voastră, Înălţimea Voastră, Majestăţile Lor Imperiale, Sfinţia Sa. • Se scrie cu literă mare numai primul element din numele proprii compuse sau numele unic care reprezintă denumirile organismelor de conducere şi ale compartimentelor din instituţii: Adunarea generală a Academiei Române, Catedra de Limba română,Comisia de cultivare a Limbii a Academiei Române, Compartimentul / Sectorul de Limbi Romanice, Consiliul Ştiinţific, Direcţia, Secretariatul, Secţia de filologie şi literatură a Academiei Române, Serviciul de contabilitate.
Scrierea derivatelor cu prefixe şi sufixe
• Se scriu, de regulă, într-un cuvânt majoritatea derivatelor cu prefixe: antemeridian,antipersonal, a circumscrie, a dezvinovăţi,ş interregional, a juxtapune, neeuclidian, nonviolenţă,a preaderare, a răsciti. • Se scriu cu cratimă între prefix şi cuvântul de bază anumite derivate cu prefixe (acest mod de scriere corespunzând unei rostiri mai insistente), astfel: - derivatele cu prefixul ex- "fost":
Page 26 of 38
ex-prim-minislru, ex-preşedinte; - prefixul unui nume propriu: anti-Maiorescu, pro-Ionescu, pro-NATO.
Scrierea cuvintelor compuse
Nu există reguli cu valabilitate generală, de aeea în cele de maj jos prezentăm o descriere a practicii ortografice privind principalele tipuri de cuvinte compuse. • Se scriu într-un cuvânt adjectivele compuse din cuvinte care există şi independent: atoateştiutor, atotputernic, binecuvântat, binemeritat, binefăcător, binevoitor, clarvăzător, preafericit, cuminte, Ibinefăcător, binevoitor, răufăcător, răuvoitor, cumsecade, aeroportuar, autocopiativ, cronofag, electrocasnic, neoliberal, sociocultural. • Sunt sudate cuvintele compuse formate din adjectiv+vocala de legătură "o"+adjectiv, care exprimă o unitate, ca dacoromân (românesc din Dacia), cehoslovac (din fosta Cehoslovacie), dar se scriu cu cratimă dacă exprimă un raport între cei doi termeni, adică cehoslovac (dintre Cehia şi Slovacia), sârbo-croat (pactul dintre Serbia şi Croaţia).
Scrierea grupurilor de cuvinte
• Grupurile relativ stabile, unele interpretate şi ca locuţiuni, se scriu în cuvinte separate: -adverb+adjectiv (în general provenit din Iparticipiu): bine crescut (dezvoltat bine- "aluat bine crescut"); bine cunoscut (ştiut bine - "caz bine cunoscut de toată lumea"); bine înţeles (priceput bine -"conceptul a fost bine înţeles de elevi"); bine venit (sosit cu bine - "este bţne venit din război"); -adverb+articol: nici un ("Nu e un om prost şi nici un incult"); -adverb+numeral: câte o dată (câte o singură dată - "Mănâncă numai câte o dată pe zi"); nici o dată (nici măcar o singură dată - "Nu numai că n-a citit lecţia de mai multe ori, dar n-a citit-o nici o dată"); - adverb+adverb: nici odată (nici odinioară, nici cândva - "Nu l-am crezut nici odată, nu-1 cred nici acum"); -prepoziţie+adverb: de mult (de mult timp -"N-a mai venit de mult"). • Grupurile relativ stabile de cuvinte se deosebesc de cuvintele compuse cu structură şi componenţă asemănătoare, în care elementele componente nu-şi păstrează sensul de bază şi nu corespund realităţii denumite şi care se scriu: -cu cratimă: bine-crescut (cuviincios); bine-cunoscut (celebru); bine-venit (oportun, agreat); apă-albă (cataractă); bună-creştere (politeţe); bună-dimineaţa (plantă, dar bună dimineaţa-formula. de salut); piatră-vănătă (sulfat de cupru); - într-un cuvânt: bineînţeles (desigur); bunăstare (prosperitate); câteodată (uneori); demult (odinioară - "S-a întâmplat demult"); niciodată (nicicând), niciun (adjectiv pronominal - "niciun elev"); untdelemn (ulei).
Diftong. Triftong. Hiat (fonetica)
Page 27 of 38
DIFTONGUL este grupul de sunete alcătuit dintr-o vocală şi o semivocală. pronunţate în aceeaşi silabă. Diftongul poate fi: *urcător (ascendent), atunci când este alcătuit din semivocală + vocală: iar-nă; broas-că; deal; soa-re; pia-tră. *coborâtor (descendent), atunci când este alcătuit din vocală + semivocală: mai; grâu; ca-dou: câi-ne; vrei Atenţie! *Diftongul se poate constitui din două sunete alăturate aparţinând unor cuvinte diferite, dar care se pronunţă într-o silabă. Intre elementele componente ale acestor silabe apare cratima:mi-a amintit; să-i dau; c ă-i spune; *În diftong, semivocalele o şi e apar întotdeauna ca prim element, iar celelalte semivocale (i şi u) pot fi sau primul sau al doilea element. Notă: *După consoanele c', g, k', g' nu există diftongi deoarece în această situaţie e sau i sunt numai litere ajutătoare pentru scrierea acestor consoane: ceaţă = c'aţă; geam = g'am; gheaţă = g'aţă.* Atunci când c şi i sunt vocale urmate de o semivocală (ghiocei, rochii), ei şi ii sunt diftongi deoarece e şi primul i sunt vocalele silabelor respective: ghi-o-cei; ro-chii; TRIFTONGUL este grupul de sunete alcătuit dintr-o vocală şi două semivocale pronunţate în aceeaşi silabă. Triftongii sunt de două feluri: -progresivi, atunci când semivocalele preced vocala: ari-pioa-ră: cre-ioa-ne: i-ni-mioa-ră - centraţi, atunci când semivocalele încadrează vocala: le-oai-că; do-reau; tră-iai; fo-iau;, so-seau Atenţie! Triftongul se poate constitui din trei sunete alăturate, aparţinând unor cuvinte diferite, dar pronunţate împreună, în aceeaşi silabă. Intre elementele componente ale acestor silabe apare cratima. şi-au spus; mi-ai dat; ne-au adus Notă: După consoanele c\ g\ k\ g\ nu există triftongi . deoarece în această situaţie e sau i sunt litere ajutătoare pentru scrierea acestor consoane, deci nu au rol de vocale:zi-ceau = zi-c 'au; ve-gheau = ve-g 'an.: HIATUL apare între două vocale alăturate pronunţate in silabe diferite: du-e, ca-i-să, a-e-ro-port, al-co-ol: fi-in-ţă; i-de-e: po-e-zi-e; res-pec-tu-o s ; sca-un
Accent (fonetica)
Page 28 of 38
Accentul Prin accent se înţelege pronunţarea mai intensă ori pe un ton mai înalt a unei silabe ori a unui cuvânt dintr-o propoziţie sau dintr-o frază. Întrucât în limba română accentul nu este fix, el poate ocupa diverse poziţii în cadrul cuvântului: a) pe ultima silabă (accent oxiton): popór; b) pe silaba penultimă (accent paroxiton): cárte; c) pe silaba antepenultimă (accent proparoxiton): márgine, sárcină; d) pe a patra sau a cincea silabă de la sfârşitul cuvântului: véveriţă, dóisprezece. Rolul accentului este de a diferenţia cuvinte sau forme gramaticale, în primul caz, un exemplu semnificativ îl constituie cuvântul companie. Accentuat compánie, cuvântul are sensul „subunitate de infanterie sau de alte arme speciale, intrând de obicei în compunerea batalionului", în timp ce companíe înseamnă „însoţire" (DLRM). Prin accentuare se diferenţiază şi forme gramaticale diferite: în cazul cântă -cântă, accentuarea diferenţiază indicativul prezent, persoana a III-a singular / plural de indicativ, perfect simplu, persoana a III-a singular, în limba română se admite accentuarea diferită a aceluiaşi cuvânt. În această situaţie se află o serie de cuvinte cum ar fi: profésor - profesór;íntim - intím (DOOM). Pentru alte forme considerate „dublete accentuale literare", vezi Th. Hristea, Sinteze de limba română, ediţia a III-a revizuită şi din nou îmbogăţită, Ed. Albatros, Bucureşti, 1984, p. 171. Sunt acceptate de asemenea două accentuări diferite în cazul unor cuvinte din fondul vechi al limbii: hátman - hatmán (DOOM). Circulă însă şi variante de accentuare neliterare, incorecte: carácter (în loc de caractér), uníc (în loc de únic), penúrie (în loc de penuríe) etc.
Silaba (fonetica) Silaba este sunetul (vocala) sau grupul de sunete ce cuprinde în mod obligatoriu o vocală şi numai una, care se pronunţă cu un singur efort expirator (printr-o singură deschidere a gurii). După numărul de silabe, cuvintele sunt: * monosilabice - formate dintr-o singură silabă: om, beau, car, ac, fac *plurisilabice - formate din două sau mai multe silabe: du-el; ar-bi-tru; zo-o-lo-gi-e O silabă poate fi alcătuită din: - un sunet (o vocală): o!; a-er; a-le-e; po-e-zi-e; - două sau mai multe sunete alăturate ale aceluiaşi cuvânt: ca-iet; ca-len-dar - un cuvânt: bar; sar; dar; iar; - două cuvinte: c-ar; să-mi; nu-i;
Page 29 of 38
- un cuvânt şi începutul altui cuvânt: mi-a-run-că; - sfârşitul unui cuvânt şi un alt cuvânt: zi-cân-du-şi - sfârşitul unui cuvânt şi începutul unui alt cuvânt: frun-tea-n-gân-du-ra-tă Notă: *Se observă că în anumite situaţii, în cadrul silabei respective, se foloseşte cratima (liniuţa de unire) care este semn ortografic şi marchează rostirea într-o silabă a părţilor componente ale acestora.
- uneori, cratima indică şi elidarea (omiterea) unei vocale: să-ţi------să îţi - alteori, cratima indică doar rostirea într-o silabă a două cuvinte diferite (două părţi de vorbire diferite): c-ar (vrea); s-ar (zice) •* Câteodată, despărţirea în silabe coincide cu cratima fzi-cân-du-ne). care, în această situaţie, nu marchează rostirea într-o silabă, ci doar pronunţarea împreună a două părţi de vorbire diferite.
Cacofonie. Evitarea cacofoniei (fonetica)
Cacofonie. Evitarea cacofoniei Cacofonia este definită ca „efectul acustic dezagreabil, rezultat din repetarea sau combinarea sunetelor / silabelor în cuvânt sau în frază" (Dicţionar de ştiinţe ale limbii, Ed. Nemira, Bucureşti, 2001). Este opusul eufoniei. În limba română, cacofonia rezultă de obicei din întâlnirea silabelor ca şi co, ca şi ce ori că şi ca. De asemenea, sunt cacofonii şi repetări de silabe: gă şi gă („Bagă găinile"), sa şi sa („Masa sa a fost scurtă"), pe şi pe („A făcut un pe perete"), la şi la („învaţă la laţină"), re şi re („Trimit o scrisoare regelui")Cacofonia poate fi întâmplătoare în vorbire, dovedind lipsa de instruire a vorbitorului. În schimb, în textul literar, cacofonia serveşte unei finalităţi estetice, contribuind, de obicei, la caracterizarea unui personaj (prin limh •'' acestuia).Este nevoie să se evite cacofonia, atât în exprimarea orală, cât şi în cea secrisă. Se întâlneşte destul de des, din dorinţa evitării cacofoniei, o construcţie în care comparativul ca este urmat de adverbul şi: „Te ajut ca şi coleg". Asemenea formări trebuie evitate. Uneori se foloseşte virgula ca semn grafic ori oral, denumirea sensului scriindu-se ori rostindu-se „Te apreciez ca, cadru medical" / „Te apreciez ca virgulă cadru medical".
Page 30 of 38
Pentru evitarea cacofoniei, în redactarea unui text, trebuie să se apeleze la: - substituirea prin sinonime; - modificări flexionare ale cuvintelor; intercalarea unor părţi de vorbire, de obicei un determinant, care să nu schimbe sensul enunţului;- schimbarea topicii.
Fonetica: Vocale, Semivocale, Consoane. Clasificarea sunetelor,
literelor Fonetica este ştiinţa care studiază sunetele unei limbi.
CLASIFICAREA SUNETELOR
1. VOCALELE sunt sunetele care se pot rosti fară ajutorul altor sunete şi pot alcătui şi singure silabe. În limba română există şapte vocale: a, ă, â (î), e, i, o, u 2. SEMI VOCALELE sunt sunete care se aseamănă cu vocalele, dar nu pot alcătui singure silabe şi se pronunţă la jumătatea intensităţii unei voale. Ele intră în alcătuirea diftongilor şi triftongilor şi sunt în număr de patru: e, i, o, u e. i. o. u pot fi: * vocale: erată, iritabil, orar, umăr; *semivocale: seară, iar, soare, ouă. 3. CONSOANELE sunt sunete care se rostesc cu ajutorul altor sunete (cu ajutorul unor vocale) şi nu pot alcătui singure silabe. în limba română există 22 de consoane: b, c, c' (ce,ci), k' (che, chi), d, f, g, g' (ge, gi), g' (ghe, ghi), h, l, m, n, p, r, s, ş, t, ţ, v, z.
CORESPONDENŢA DINTRE SUNETE ŞI LITERE Litera este semnul grafic al unui sunet. În general. în limba română o literă transcrie un sunet. car: 3 litere = 3 sunete; tulpină: 7 litere = 7 sunete; Coresponderita literă-sunet nu este în toate cazurile biunivocă. Numai 19 litere sunt monovalente. celelalte 12 litere (c,e,g,h,i,k,q,o,u,w,x şi y) sunt plurivalente, adică au mai multe valori fonetice, în funcţie de poziţia în cuvânt sau în silabă, de combinaţiile de litere în care apar de caracterul vechi sau neologic al cuvintelor şi de limba lor de origine.Atenţie! * Uneori," această corespondenţă nu se respectă: 1) aceeaşi literă poate nota sunete diferite:
Page 31 of 38
- literele e, i, o, u pot nota atât vocale, cât şi semivocale; - litera i notează şi un i final care nu e vocală: pomi, bureţi, băieţi; 2) aceeaşi literă poate nota grupuri diferite de două sunete: - litera x notează grupul de sunete cs (axă, sufix, prefix, expert, excentric) sau grupul de sunete gz (examen, auxiliar, exact etc.) Notă: Se scrie: fix, complex - la singular ficşi, complecşi - la plural; cocs, micsandră, ticsit, îmbâcsit, rucsac etc. 3) un grup de două sau trei litere notează un singur sunet: ce, ci =c'; ge, gi = g'; che, chi = k'; ghe, ghi = g'; ceas = c 'as: 4 litere, 3 sunete; unchi = unk': 5 litere, 3 sunete; ciolan = c'olan: 6 litere, 5 sunete; gheaţă = g 'aţă: 6 litere, 4 sunete.Notă: Deorece în cuvinte ce conţin aceste grupuri de litere e şi i sunt în unele situaţii litere ajutătoare, iar în altele au valoare de sine stătătoare, este bine ca, pentru a se stabili valoarea lor, să se ţină cont de faptul că orice silabă are obligatoriu o vocală. Aşadar, într-o silabă ce conţine un astfel de grup, dacă nu există o altă vocală, e sau i sunt vocale. cea-un------------------► c 'a-un: 5 litere, 4 sunete cer ----------------► 3 litere, 3 sunete cio-ban-----------------► c 'o-ban: 6 litere, 5 sunete ci-re-şe-----------------► 6 litere, 6 sunete geam -------------------► g'am: 4 litere, 3 sunete ger ---------------------►3 litere, 3 sunete chiar------- ------------► k 'ar: 5 litere, 3 sunete chi-bri-turi ---------------►10 litere, 9 sunete ghea-ţă.------------------►g'aţă: 6 litere, 4 sunete gher-ghef ---------------►8 litere, 6 sunete 4) acelaşi sunet poate fi redat prin litere diferite; - sunetul î se redă prin literele: *î: coborî, înainte, reîntâlni; *â: pârâu, dânsul; - sunetul i se redă prin literele: *i: iar, vis; *y: yankeu - sunetul c se redă prin literele: *c: castană; *k: karate; . - sunetul k se redă prin literele: *che, chi: chenar, chin;
Page 32 of 38
*k(e), k(i): yankeu, kilogram; - sunetul v se redă prin literele: *v: voi, vulgar; *w: wat.
Compunerea: compunerea vocabularului roman
COMPUNEREA este mijlocul intern de îmbogăţire a vocabularului care constă în unirea ori alăturarea a două sau mai multe cuvinte de acelaşi fel sau diferite din punct de vedere morfologic pentru a forma o unitate lexicală nouă. Compunerea se poate realiza prin: - contopire (unire sau sudare) - alăturare - elemente de compunere - abreviere 1. Compunerea prin contopire se realizează între cuvinte întregi (existente şi independent în limbă), care se scriu împreună şi se comportă ca un singur cuvânt: * botgros (bot + gros), dreptunghi (drept+unghi), scurtcircuit (scurt + circuit), Câmpulung (câmpul + lung); Delavrancea (de la + Vrancea) etc.* dacoromân (daco + român), binevoitor (bine + voitor), atoateştiutor (a + toate + ştiutor) etc. * oarecare (oare + care), altcineva (alt + cineva) etc. * altfel (alt + fel), deodată (de + odată), rareori (rare + ori), oriunde (ori + unde) etc. * despre (de + spre), înspre (în + spre) etc. * aşadar (aşa + dar), deoarece (de + oare + ce), încât (în + cât) etc.Atenţie! •Substantivele compuse îşi schimbă forma în flexiune. De obicei, flexionează ultima parte componentă: N-Ac.: bunăvoinţă G-D: bunăvoinţei • Fac excepţie de la acest mod de flexiune cuvinte compuse care au ca ultim element un cuvânt invariabil: N-Ac: cineva——► G-D: cuivaN-Ac: câteva——► G-D: câtorva
2. Compunerea prin alăturare se realizează tot între cuvinte întregi, existente şi independent în limbă, dar acestea se scriu cu cratimă sau în cuvinte separate: inginer-şef, floare-de-colţ, dis-de-dimineaţă, gura-cască, pierde-vară, proces-verbal, Albă-ca-Zăpada, galben-auriu, tic-tac!, trosc-pleosc!,Băile Herculane, Delta Dunării, Gara de Nord, cincizeci şi doi, de pe, ca să, ci şi etc. Atenţie! • La părţile de vorbire cu forme flexionare se articulează numai prima parte componentă şi îşi
Page 33 of 38
schimbă forma numai primul termen sau ambii termeni: câine-lup - câinele-lup - câinelui-lup; Delta Dunării - Deltei Dunării; Marea Neagră - Mării Negre etc • Fac excepţie de la acest mod de flexiune cuvintele compuse prin alăturare care au ca prim element component un adverb: nou-născut - nou-născutul - nou-născutuîui etc. 3. Compunerea cu elemente de compunere se realizează între cuvinte întregi, independente în limbă şi elemente de compunere care nu există independent în limbă: aero-; auto-; bi-; di-; bîo-; geo-; hemo-; hidro-; macro-; micro-; mono; mulţi-; omo-; orto-; poli-; pseudo-; tele-; etc. Aceste cuvinte se scriu împreună şi îşi schimbă forma în flexiune numai cuvântul independent: aeronavă - aeronava - aeronavei - aeronavele -aeronavelor 4. Compunerea prin abreviere (prescurtarea unor cuvinte întregi) se realizează prin: • reuniunea unor fragmente de cuvânt: Centrofarm; Centrocoop; • alăturarea literelor iniţiale: O.N.U., S.N.C.F.R. • reunirea unor fragmente de cuvânt şi a unor litere iniţiale: TAROM
Pot fi compuse următoarele părţi de vorbire: • substantivele: bunăstare, gură-spartă, Ştefan cel Mare etc; • adjectivele: binecunoscut, galben-arămiu etc; • pronumele: altcineva, ceea ce, niciunul etc; • numeralele: unsprezece; nouăzeci şi nouă, câte doi, de două ori etc; • verbele: a binevoi, a binecuvânta etc; • adverbele: devreme, dis-de-dimineaţă etc; • prepoziţiile: dinspre, de Ia , de pe etc; • conjuncţiile: deoarece, ca să, ci şi etc; • interjecţiile: hodoronc-tronc! tic-tac! etc.
Familia de cuvinte - Familia Lexicala (Vocabularul limbii
romane) FAMILIA DE CUVINTE - FAMILIA LEXICALA Familia lexicală reprezintă totalitatea cuvintelor înrudite ca sens, formate de la acelaşi cuvânt de bază şi având acelaşi radical. Ea este formată din cuvântul de bază, cuvintele derivate, cuvintele realizate prin compunere şi prin schimbarea valorii gramaticale. a) Cuvântul de bază este cuvântul de la care se porneşte în alcătuirea unei familii lexicale.
Page 34 of 38
b) Radicalul este elementul comun care se întâlneşte la cuvintele ce formează o familie lexicală. Notă: *Radicalul poate fi identic sau nu cu termenul de bază: bun - bunic - străbunic cuv. de bază- radical - radical muncă(cuv. de bază) - muncitor ( radical) * Radicalul poate conţine alternanţe fonetice: floare - florar c) Cuvintele derivate sunt cuvinte formate cu ajutorul prefixelor sau/şi al sufixelor lexicale: grădină - cuvânt de bazăgrădinar - grădin + suf. -ar grădinăreasa - grădin + suf.-ar + suf.-easă grădinăresc - grădin + suf. -ar + suf. -esc grădinărit - grădin + suf. -ar + suf. -it grădiniţă - grădin + suf. -iţă pădure - pădurar - pădurice - păduros - (a) împăduri - (a) reîmpăduri
Vocabularul limbii romane: componentele si masa
vocabularului COMPONENTELE VOCABULARULUII. VOCABULARUL FUNDAMENTAL (FONDUL PRINCIPAL LEXICAL) cuprinde aproximativ 1.500 de cuvinte cunoscute şi utilizate de toţi vorbitorii de limbă română şi este format din:a) cuvinte foarte vechi (moştenite sau împrumutate din alte limbi);b) cuvinte folosite frecvent în vorbire;c) cuvinte cu mai multe sensuri (polisemantice);d) cuvinte care intră în componenţa unor locuţiuni sau expresii specifice limbii române.
Cuvintele care compun vocabularul fundamental al limbii române denumesc:- părţi ale corpului omenesc: cap, ochi, gură, picior,braţ etc;- alimente: apă, lapte, pâine, brânză, carne etc;- obiecte de strictă necesitate şi acţiuni frecvente:casă, masă, a mânca, a merge, a face, a respira, a sta, a locui etc.- păsări şi animale (în special domestice): pui, găină,câine, pisică, porc, vacă, oaie, cal etc;- arbori şi fructe: castan, plop, stejar, măr, păr -pere,nuc - nucă, cais - caisă etc;- grade de rudenie: mamă, tată, fiu, fiică, bunic etc;- zilele săptămânii: luni, joi, duminică etc;- momente ale zilei, anotimpuri, luni: dimineaţa,iarna, iunie etc;- culori folosite des: alb, negru, roşu, verde etc;- conjuncţii, prepoziţii, numerale: dar, şi, peste, trei,mie etc.
Page 35 of 38
II. MASA VOCABULARULUI cuprinde restul cuvintelor (aproximativ 90% din totalul cuvintelor) şi este compusă din:- arhaisme;- regionalisme;- elemente de jargon şi de argou;- neologisme;- termeni tehnici şi ştiinţifici.
1. Arhaismele sunt cuvinte, expresii, fonetisme, forme gramaticale şi construcţii sintactice care au dispărut din limba comună şi sunt de mai multe feluri:
• arhaisme lexicale - cuvinte vechi, ieşite din uz fie din cauză că obiectul sau profesia nu mai există, fie că au fost înlocuite de alte cuvinte: ienicer, caimacam, paharnic, logofăt, bejanie, opaiţ, colibă etc.• arhaisme fonetice - cuvinte cu forme vechi de pronunţare, ieşite din uzul actual: pre, a îmbla, mezul etc;• arhaisme gramaticale - forme gramaticale vechi şi structuri sintactice învechite:* morfologice: aripe, inime, iernei, palaturi etc.;* sintactice: Gazeta de Transilvania;
2. Regionalismele sunt cuvintele şi formele de limbă specifice vorbirii dintr-o anumită regiune: barabulă (cartof), curechi (varză), dadă (soră mai mare), sămădău (porcar), sabău (croitor), cucuruz (porumb);
• regionalisme fonetice - forme cu circulaţie restrânsă a unor cuvinte de uz general: bărbat (bărbat), deşte (degete), gios (jos), frace (frate) etc;
3. Elementele de jargon sunt cuvinte sau expresii din alte limbi, întrebuinţate de anumite persoane cu intenţia de a impresiona şi a-şi evidenţia o pretinsă superioritate culturală: bonjour, madam', O.K., week-end, look.
Elementele de jargon au fost adesea satirizate de Alecsandri şi Caragiale pentru ilustrarea snobismului personajelor.
4. Elementele de argou sunt cuvinte sau expresii, folosite de vorbitorii unor grupuri sociale restrânse, cu scopul de a nu fi înţeleşi: biştari (bani), curcan (poliţist), a ciordi (a fura), pârnaie, mititica (închisoare), mişto (frumos sau batjocură), naşpa (urat) etc.
5. Neologismele sunt cuvinte împrumutate recent din alte limbi:• limba latină savantă: colocviu, biblic, literă, fabulă, pictură etc;• din limba franceză: monument, poezie, recamier etc;• din limba italiană: capodoperă, spaghete, pizza etc;• din limba germană: sortiment, ştachetă, tact etc;• din limba engleză: star, derbi, penalii etcÎmprumuturile neologice au prilejuit formarea unor dublete sinonimice: cutremur - seism;
Page 36 of 38
amănunt - detaliu; ceresc - celest; (a) bănui - (a) suspecta; moarte - deces;prăpastie - abis etc
6. Limbajul tehnic cuprinde cuvinte şi expresii specifice unui domeniu al tehnicii: bielă, bară de direcţie, cheie franceză;
7. Limbajul ştiinţific cuprinde cuvinte şi expresii folosite în diferite domenii ale ştiinţei: bisturiu, catgut, adjectiv, fotosinteză, electron, polinom etc.
Mijloace externe de imbogatire a vocabularului
MIJLOACE EXTERNE DE ÎMBOGĂŢIRE A VOCABULARULUI Împrumuturile de cuvinte s-au realizat şi se realizează tn permanenţă. Ele sunt determinate de vecinătatea geografică a unor popoare, amestecul de populaţii, relaţiile economice, politice şi culturale dintre popoare. Împrumuturile sunt de două feluri: a)împrumuturile mai vechi au următoarele origini: ■ slavă: apostol, buche, coajă, cneaz, drag, plug, strana etc.; unele dintre aceste cuvinte au devenit arhaisme;■ maghiară: belşug, beteag, beteşug, chin, chip, gingaş, hotar, lacăt, meşteşug, oraş, pildă, răvaş, viclean etc; ■ turcească: balama, basma, baclava, cafea, caşcaval, chiftea, dulap, duşumea, halva, iaurt, mohair, pătlăgea, pilaf, şandrama etc; ■ grecească: agonisi, arvună, cort, folos, mătase, omidă, prisos, stol, traistă, urgie, aerisi, chivernisi, fandosi, lefter, molipsi, politicos, sindrofie, taifas etc;b) împrumuturile neologice au şi ele diferite origini: ■ latină (din latina savantă): abroga, acvilă, cerebel, adnota, dormita, insulă, literă, pictor, rege, tezaur etc; ■ italiană: acont, bariton, basorelief campion, febră, spaghete, pizza, reumatism, sorginte, stindard, teracotă etc; ■ franceză: antet, automobil, bacalaureat, certificat, coşmar, faleză, fular, pension etc; ■ rusească: combinat, exponat, instructaj, procuratură, transfocator etc; ■ engleză: aut, handicap, marketing, show, stres, weekend, western, break, business, cheeseburger, steward, stewardesă etc.
CUprins
Page 37 of 38
Semnele ortografice: Cratima si apostroful. Sinereza si Afereza........................................................................1Cratima: Liniuta de unire sau liniuta de despartire (punctuatia)........................................................................2Despartirea cuvintelor in silabe si la capat de rand CRATIMA...........................................................................2Reguli de despartire a cuvintelor in silabe.........................................................................................................4Cuvantul: Sensul cuvintelor in context. Sensul propriu si sensul figurat............................................................5Clasificarea cuvintelor dupa forma si sens.........................................................................................................6Derivarea cuvintelor: derivarea cu prefixe, derivarea cu sufixe, derivarea parasintetica................................12Vocabularul: Schimbarea valorii gramaticale. Conversiunea cuvintelor..........................................................14Punctul (punctuatia)........................................................................................................................................15Semnul intrebarii (?) (punctuatia)....................................................................................................................17Semnul exclamarii (punctuatia).......................................................................................................................17Virgula (punctuatia).........................................................................................................................................18Punctul si virgula (punctuatia).........................................................................................................................20Doua puncte (punctuatia)................................................................................................................................21Ghilimelele: semnele citarii (punctuatia).........................................................................................................21Linia de dialog si de pauza - (punctuatia).........................................................................................................22Parantezele rotunde() sau parantezele drepte [ ] (punctuatia).......................................................................22Punctele de suspensie (punctuatia).................................................................................................................23Cratima: Liniuta de unire sau liniuta de despartire (punctuatia)......................................................................23Apostroful si accentul cuvintelor.....................................................................................................................24Scrierea cu literă mica/literă mare a unor cuvinte. Scrierea cuvintelor compuse............................................25Diftong. Triftong. Hiat (fonetica)......................................................................................................................27Accent (fonetica)..............................................................................................................................................28Silaba (fonetica)...............................................................................................................................................28Cacofonie. Evitarea cacofoniei (fonetica).........................................................................................................29Fonetica: Vocale, Semivocale, Consoane. Clasificarea sunetelor, literelor......................................................30Compunerea: compunerea vocabularului roman............................................................................................32Familia de cuvinte - Familia Lexicala (Vocabularul limbii romane)...................................................................33Vocabularul limbii romane: componentele si masa vocabularului..................................................................34Mijloace externe de imbogatire a vocabularului..............................................................................................36CUprins............................................................................................................................................................37
Page 38 of 38