Download - Drept Diplomatic Si Consular Sinteze
Universitatea “Spiru Haret”
Facultatea de Drept şi Administraţie Publică Constanţa
Specializarea: Drept
Titular de disciplină: Lect. Univ. drd. Cristina Boroiu
DREPT DIPLOMATIC SI CONSULAR-SINTEZE
DIPLOMAŢIA SI EVOLUTIA SA ISTORICA
I . Mediul internaţional actual şi evoluţia uzanţelor diplomatice
Studiul activităţii diplomatice şi consulare, precum şi al uzanţelor protocolare pot fi mai bine
înţelese raportat la mediul diplomatic internaţional. Acest mediu este alcătuit din ansamblul
relaţiilor internaţionale, care mai este denumit şi ―scena internaţională‖ sau ―arena mondială‖.
1. Caracteristicile mediului diplomatic internaţional :
- Democratizarea relaţiilor internaţionale , începută încă în perioada dintre cele două războaie
mondiale prin enunţarea principiului naţionalităţilor de către preşedintele american W.
Wilson. drept urmare a proceselor istorice care au avut loc , astăzi mediul diplomatic
internaţional se caracterizează printr-un număr foarte mare de actori –state independente (e
semnificativă creşterea numărului de state membre ONU de la 51 de semnatari ai Cartei în
1945 la 184 de membri), ceea ce indică clar procesul continuu de democratizare a relaţiilor
internaţionale.
- Indivizibilitatea păcii în condiţiile de azi când un conflict într-o zonă sau alta are un impact,
direct sau indirect, asupra tuturor statelor( conflictul din fosta Iugoslavie, războiul din Golf ,
Irak, Afganistan etc.). Astfel, indivizibilitatea păcii a condus la o continuă şi permanentă
preocupare a statelor de a analiza evenimentele şi a lua decizii, împreună, în colectiv, vizând
protejarea securităţii lor naţionale şi de a găsi sisteme de securitate colectivă.
- Un nou mediu de securitate s-a conturat, la nivel global, printr-o amplă redefinire a
raporturilor internaţionale, cu implicaţii asupra securităţii tuturor statelor. In Europa, acest
proces are ca principal rezultat pozitiv reducerea sensibilă a riscului unei confruntări majore.
- Interdependenţa cresândă dintre state stimulată de revoluţia ştiinţifică şi tehnică, care a creat
un sistem de dependenţe reciproce şi, totodată, o intensificare a interacţiunilor între state de o
amploare enormă.
- Globalizarea unor probleme majore care, în prezent, se materializează prin apariţia unei
întregi categorii de chestiuni interesând ansamblul umanităţii şi devenind, deci, o preocupare
internaţională. Rezolvarea lor nu mai poate fi abordată decât global.
Globalizarea economiei constituie una dintre cele mai frapante trăsături ale mediului
internaţional. Firmele şi oamenii de afaceri se orientează spre locurile de pe mapamond cele
mai profitabile, cu maximum de eficienţă economică. Economiile statelor devin tot mai
dependente unele de altele. Se creează, astfel, o economie mondială care operează simultan pe
toate continentele.
- Impactul mediului internaţional asupra diplomaţiei a produs o adaptare a metodelor,
mijloacelor şi regulilor care o guvernează, oferind actului diplomatic o nouă calitate şi
relevanţă. Renunţând la ceea ce era caduc, dreptul şi uzanţele diplomatice s-au întărit, normele
cutumiare transformându-se în norme contractuale în raporturile dintre state. Răspunzând
sfidărilor civilizaţiei moderne, diplomaţia şi-a lărgit orizontul de cuprindere şi şi-a diversificat
activităţile tocmai pentru a sluji mai bine obiectivul său esenţial de promovare a înţelegerii şi
colaborării între state. Astfel, s-a înregistrat o vădită extindere a atât a diplomaţiei bilaterale
cât şi multilaterale.
- Extinderea diplomaţiei la nivel înalt ( la nivelul şefilor de stat sau de guvern şi al miniştrilor
de externe ). Creşterea în complexitate şi în implicaţii a problematicii internaţionale,
conjugată cu facilităţile moderne de transport şi şi comunicaţii, a generat un nou tip de acţiune
diplomatică denumită ―de nivel înalt‖ sau ― la vârf‖. Ea constă în participarea directă a şefilor
de stat sau guvern, a miniştrilor de externe, la reuniunile cu caracter bilateral sau multilateral
între state.
2. Noţiunea de diplomaţie
a ) Evoluţia noţiunii de diplomaţie
Din punct de vedere etimologic, cuvântul „diplomaţie‖ se consideră că vine de la grecescul
„dyploo‖ (a plia), cuvânt care desemna acţiunea suveranilor de a elabora copii de pe actele
oficiale. Înţelesul este acela că actele respective oficiale erau redactate în două exemplare,
dintre care unul era dat ca scrisoare de împuternicire sau recomandare trimişilor iar celălalt se
păstra la arhivă. Majoritatea autorilor care s-au ocupat de studierea acestui domeniu sunt însă
de acord să-i atribuie filologului şi filosofului francez Emile Littre (1801-1881) stabilirea
faptului că noţiunea de ―diplomaţie‖, chiar dacă are o origine mai veche, a început să se
generalizeze abia în secolul XVII, fiind aplicată la început în mod restrictiv pentru a defini un
ansamblu de documente şi tratate privind relaţiile internaţionale. Diplomatul englez Ernest
Satow localizează acest cuvânt pentru prima dată în Anglia în 1645. Filosoful german
Gottfried Leibnitz(1646-1712) şi cărturarul francez Dumont folosesc cuvântul „diplomatic‖ în
lucrările lor Codex Juris Gentium Diplomaticus(l693) şi, respectiv, Corps Universel
Diplomatique du Droit des Gens (1726). Este evident că, în titlurile acestor lucrări, sensul
cuvântului „diplomaticus‖ şi respectiv „diplomatique‖ este legat de ideea de înţelegeri sau
contracte internaţionale.
Termenul de „diplomaţie” este utilizat în mai multe sensuri. El desemnează mai ales arta
diplomaţiei, dar şi cariera de diplomat sau persoanele care îmbrăţişează această carieră,
precum şi politica externă a unui stat. In limba română, ca termen de drept internaţional şi de
politică externă, îl întâlnim spre sfârşitul secolului al XIX-lea, împrumutat din limba franceză.
În sensul de document în accepţia veche (diplomă = „hrisov‖) îl întâlnim în Hronicul româno-
moldovlahilor al lui Dimitrie Cantemir, la începutul secolului al XVIII-lea. Termenii de astăzi
sunt adoptaţi în perioada premergătoare revoluţiei de la 1848, fiind întâlniţi, de exemplu, în
Vocabularul franţezo-românesc, publicat la Bucureşti în anii 1840—1841 de Aaron Florian,
G. Hill şi Petrache Poenaru. În acest dicţionar, termenul francez „diplomaţie‖ este definit de
cărturarii vremii drept „ştiinţa care învaţă a cunoaşte interesele şi raporturile statelor şi ale
suveranilor între sine; chiar aceste interese şi raporturi; miniştrii, ambasadorii ş.a. care pun la
orânduială, tractează despre dînsele‖. Cuvântul românesc „diplomaţie‖ nu intrase încă în
limbă. Cuvântul „amassade‖ se explică prin „deputăţie trimisă la un stat suveran. Potrivit
celor afirmate cel mai bun mijloc descoperit de civilizaţie pentru a preveni ca relaţiile dintre
state să fie guvernate numai de forţă îl reprezintă diplomaţia. Altfel spus, negocierile politice,
negocierile diplomatice, sunt singura alternativă la politica de forţă pe plan internaţional.
În lucrarea de referinţă a lui Sir Ernest Satow, „Guide to diplomatic practice‖, acesta
defineşte diplomaţia ca fiind aplicarea inteligenţei şi tactului în conducerea relaţiilor oficiale
dintre guvernele statelor independente, care se extind uneori de asemenea la relaţiile lor cu
statele vasale sau, mai pe scurt, conducerea afacerilor dintre state prin mijloace paşnice.
Dintre definiţiile cele mai apropiate de sensul originar al cuvântului „diplomaţie‖ se poate cita
cea a lui De Flassan, la începutul secolului al XIX-lea : „Diplomaţia este expresia prin care
este desemnată de un număr de ani încoace ştiinţa raporturilor exterioare, care are la bază
diplome sau acte scrise emanate de suverani. Ferdinand de Cussy, în lucrarea sa „Dictionnaire
ou manuel-lexique du diplomate et du consul‖, spune că diplomaţia este „totalitatea
cunoştinţelor şi principiilor care sunt necesare pentru a conduce bine afacerile publice între
state‖.
O altă definire a diplomaţiei care a fost făcută la o dată mai recentă (1866), îi aparţine unui
reputat autor de drept internaţional, Charles de Martin, care spunea că diplomaţia este ştiinţa
relaţiilor externe sau a afacerilor străine dintre state şi într-un sens mai precis, ştiinţa sau arta
negocierii.
II. Istoria diplomaţiei
În lucrarea sa ―Le droit diplomatique contemporain‖ publicată în anul 1962 la Geneva şi
Paris, Phillipe Cahier face o periodizare a evoluţiei diplomaţiei, aceasta urmând în timp mai
multe etape.
Originea diplomaţiei
a) Diplomaţia antichităţii
Prima perioadă din istoria diplomaţiei, conform celor susţinute de el, începe din antichitate şi
durează până în secolul XV, în această fază, a originii diplomaţiei, Phillipe Cahier face o serie
de consideraţii, inclusiv încercări de subdivizări pentru perioada respectivă. Ceea ce el
apreciază ca fiind specific diplomaţiei în perioada ei de origine este caracterul itinerant.
Ambasadorii, diplomaţii, erau trimişi numai când exista un obiectiv precis de rezolvat şi era
nevoie, fie de o declaraţie de război, de încheierea unui tratat de pace, de o alianţă sau de un
acord de comerţ. În perioada respectivă nu existau reguli foarte precise care să se aplice
activităţii diplomatice, care de altfel, nu era suficient de bine organizată. Existau documente
cu caracter diplomatic, existau demersuri şi acţiuni diplomatice, însă nu exista noţiunea de
ambasador sau diplomat rezident şi, neexistând reguli foarte precise, activitatea diplomatică
avea în mare măsură un caracter ad-hoc.
În această perioadă de început a diplomaţiei un rol deosebit îl au şcolile antice,
egipteană şi asiriană. Cel mai important document diplomatic antic cunoscut este Tratatul de
pace încheiat între faraonul egiptean Ramses II şi Hattushil III, regele hitiţilor, la 1278 î.Ch,
redactat în limbile egipteană şi hitită, şi gravat pe tăbliţe de argint.
Tratatul are un preambul în care se declară că prietenia tradiţională dintre egipteni şi hitiţi,
alterată doar în vremea de tristă domnie a predecesorului lui Hattushil, care a declarat război
marelui rege Ramses al Egiptului, se restabileşte pentru eternitate. Textul tratatului conţine o
alianţă ofensivă şi defensivă nu numai împotriva inamicilor externi, ci şi împotriva unor
eventuale răzvrătiri interne. Tratatul se încheie cu jurăminte de loialitate şi îndeplinire fidelă,
precum şi cu invocarea mărturiei miilor de zei şi zeiţe ale ţării hitiţilor, care se angajează în
faţa miilor de zei si zeiţe a1e Egiptului să îndeplinească în calitate de martori tot ceea ce
fusese înscris în tăbliţele de argint şi cu blestemele cele mai grave pentru cei care ar viola
tratatul. Un rol deosebit are şi şcoala greacă, bazat pe necesitatea statelor-cetăţi (polis) de a
stabili legături între ele. Menţiuni despre trăsăturile diplomaţiei greceşti avem încă din
secolele VII-VIII î.Ch. Ele se referă la desemnarea de soli de către cetăţenii cetăţii, misiunile
de încheiere a unor alianţe şi înţelegeri şi chiar a unor alianţe, cunoscute sub numele de
amficţionii, grupări religioase care pe lângă rolul de a asigura buna desfăşurare a unor serbări
religioase, erau şi o formă de solidaritate a oraşelor care intrau în componenţa lor. Acestea pot
fi considerate şi ca precursoare ale organizaţiilor internaţionale de mai târziu. Tot în şcoala
greacă apar şi primele forme de protecţie pentru cetăţenii străini, care aveau să devină mai
târziu instituţiile consulare.
Şcoala romană are trăsături caracteristice care derivă din faptul că diplomaţia era un element
secundar, faţă de forţa militată, pentru un imperiu cu ambiţii universale cum era imperiul
roman. Romanii au folosit pe scară largă tratatele ca instrumente de expansiune politică, chiar
şi pe cele cu denumiri dintre cele mai inocente: de capitulare (dedito), de alianţă (societas sau
foedus), de prietenie (amicitia), de egalitate (foedera aequa), de inegalitate (foedera minus
aeaua), de ospitalitate (hospitum). Principiul juridic constant proclamat, chiar dacă nu
întotdeauna respectat, a fost acela că în orice împrejurare cuvântul dat trebuie onorat. Din
acest punct de vedere, se consideră că principiul pacta sunt servanda a apărut în perioada
romană. Conflictul dintre tendinţa romanilor de a reglementa totul prin reguli juridice (jus
civile - aplicabil însă numai cetăţenilor romani) şi tendinţa lor de a nu admite nici o egalitate
între drepturile lor şi cele ale popoarelor supuse, a condus la apariţia unui drept special
denumit jus gentium, pe care unii autori îl consideră a fi la originea Dreptului Internaţional.
Acest drept reglementa conduita cetăţenilor romani în raporturile cu străinii, întrucât, până la
reforma lui Caracalla, nu toţi locuitorii Imperiului roman aveau calitatea de cetăţeni. Pe
măsură ce Roma a început să decadă, acest jus gentium a dat treptat naştere concepţiei
„dreptului natural‖, adică a unor norme ce există independent de un tratat sau o altă înţelegere
privind raporturile reciproce între indivizi sau grupuri, si deasupra acestora, având un conţinut
etic. De asemenea, în Imperiul roman încep să apară reguli pentru diplomaţie, care aveau în
foarte mare măsură o aureolă de sacralitate (spre exemplu, la Roma problemele de protocol
reveneau colegiului preoţesc, preoţii respectivi, pe lângă serviciile religioase, se ocupau şi cu
servicii de protocol, de ceremonial şi diplomaţie).
Faza diplomaţiei permanente.
A doua perioadă din istoria diplomaţiei.
Potrivit celor consemnate de Phillipe Cahier în cartea sa, începe din secolul XV şi durează
până la Congresul de la Viena din anul 1815.
În secolul al XV-lea, în spaţiul republicilor italiene, are loc o schimbare radicală a
caracteristicilor diplomaţiei, din itinerantă, ea devine permanentă. Originea diplomaţiei
permanente este fixată de majoritatea autorilor la Veneţia, această republică, considerată ca
fiind o putere maritimă şi militară însemnată, avea o prosperitate care era bazată în mare
măsură pe expansiunea sa comercială. Aceste interese comerciale erau la început promovate
prin ambasadori şi diplomaţi, care executau misiuni temporare, dar, destul de repede
veneţienii au realizat faptul că pentru promovarea intereselor economice nu sunt suficiente
deplasările limitate în timp pentru a rezolva o problemă, ci este nevoie de urmărirea lor cu un
caracter de continuitate, astfel, ei au stabilit primele misiuni diplomatice permanente la
Constantinopol şi Roma, după aceea şi în alte republici italiene. Veneţienii sunt consideraţi ca
fiind întemeietorii diplomaţiei permanente şi prin faptul că au adoptat reguli foarte precise de
desfăşurare a activităţii diplomatice, existând în arhive rapoartele pe care le întocmeau; sunt
consemnate de asemenea sarcinile pe care le aveau diplomaţii, de observare şi informare. Spre
lauda lor, ei au fost primii care au păstrat în ordine arhivele de stat. Documentele lor
diplomatice acoperă o perioadă de nouă secole, din 883 pînă în 1797, şi cuprind atât
instrucţiunile către ambasadorii trimişi în ţări străine, cît şi rapoartele acestor ambasade.
Asemenea rapoarte au fost minuţios rezumate şi catalogate în registre numite rubricarii.
―Mentorii‖ Veneţiei în materie de diplomaţie au fost bizantinii, primii care au organizat un
departament specializat destinat afacerilor externe, au pregătit diplomaţi de profesie pentru
serviciul de ambasadori la curţile străine. Solii primeau instrucţiuni scrise şi recomandarea de
a se arăta invariabil curtenitori în relaţiile cu străinii si de a nu critica, ba mai degrabă a elogia
cele văzute peste graniţă. La încoronarea unui nou împărat erau trimise misiuni speciale spre a
vesti evenimentul. Pentru acoperirea spezelor acestor misiuni, solilor li se îngăduia să ia cu ei
baloturi de marfă, pe care le vindeau la sosire contra valută locală. Acest expedient economic,
deşi imitat de veneţieni în anumite cazuri, nu s-a transmis ulterior în practica diplomatică. A
ieşit la iveală că ambasadorii misiunilor finanţate prin asemena procedee înclinau să dea mai
multă atenţie profiturilor comerciale decât tratativelor. Alte obiceiuri bizantine însă au viciat
metodele diplomaţiei în decursul multor veacuri. In primul rînd, extrema importanţă acordată
în Bizanţ chestiunilor de protocol şi ceremonial, împăratul Constantin Porfirogenetul a scris
un voluminos tratat pe această temă, care pare să fi făcut oficiul de manual pentru succesori.
b) Faza diplomaţiei permanente este faza în care se adoptă primele documente ce fixează
statutul diplomatic. Convenţia de la Viena, printre alte decizii, a adoptat şi una referitoare la
rangul şi precăderea trimişilor diplomatici.
În această fază, caracteristicile diplomaţiei sunt următoarele:
- regulile de drept diplomatic sunt imprecise; existau privilegii şi imunităţi diplomatice, dar de
multe ori ele nu se respectau;
- diplomatul este considerat ca fiind îndeosebi reprezentantul unui suveran şi nu al unei ţări;
c) - nu exista încă o veritabilă carieră diplomatică, diplomaţii nu sunt profesionişti;
ambasadorii, trimişii, solii, sunt aleşi de către suveran dintre oamenii cu un anumit renume la
curtea lui (nobili sau alte persoane care se bucură de o imagine remarcabilă, negustori,
magistraţi de excepţie, etc.). De asemenea, nu exista un personal diplomatic în sensul modern
al cuvântului, colaboratorii ambasadorului erau de fapt angajaţii lui proprii;
d)- trimişii diplomatici, pe lângă reprezentarea suveranului şi a intereselor statului, acordau o
atentie deosebită activităţii de informare, intrigile de curte erau de multe ori alimentate de
diplomaţii străini.
Faza dezvoltării diplomaţiei.
A treia fază din istoria diplomaţiei are deja caracteristicile unei diplomaţii moderne prin faptul
că dreptul diplomatic devine un ansamblu coerent de reguli care reglementează activitatea
diplomatică, bazat pe o cutumă, pe obiceiurile care s-au creat în cele două faze de început ale
diplomaţiei, această fază fiind de fapt rezultatul unei aplicări şi a unei folosiri îndelungate a
mijloacelor diplomatice care stabileşte şi un anumit obicei. Congresul de la Viena din 1815 a
marcat începutul fazei a treia din istoria diplomaţiei, la acest congres adoptându-se primele
documente care fixează statutul diplomatului. Congresul de la Viena şi o serie de conferinţe
care au avut loc după el, stabilesc deja reguli clare şi precise în desfăşurarea activităţii
diplomatice, ierarhia diplomatică, ordinea de precădere.
În opinia lui Phillipe Cahier,caracteristicile celei de-a treia faze a istoriei diplomaţiei sunt:
diplomaţii devin reprezentanţii statelor suverane şi independente şi nu a unui suveran;
membrii ambasadei fac parte din administraţia de stat, sunt funcţionari, au un statut bine
precizat şi se bucură de imunităţi şi privilegii diplomatice;
regulile de bază ale dreptului diplomatic care se referă la etichetă şi la protocol, la ordinea de
precădere, la ierarhie, la deschiderea şi închiderea misiunilor diplomatice, privilegiile şi
imunităţile, încep să devină reguli foarte clare şi bine stabilite, iar rolul de ―spion‖ şi de
―conspirator‖ al ambasadorului începe să se diminueze, fiind preluat de persoane de
specialitate şi începe să crească rolul său în reprezentare, negociere, în dezvoltarea şi
menţinerea unor relaţii între ţări;
diplomaţia este realizată aproape exclusiv prin diplomaţi; deciziile de politică externă sunt
adoptate de organele care au această competenţă, însă punerea lor în practică este atributul
diplomaţilor;
creşterea importanţei opiniei publice în folosirea instrumentelor diplomatice. Deşi diplomaţia
este încă în această fază o diplomaţie secretă şi de foarte multe ori iniţiativele diplomatice,
negocierile, demersurile diplomatice nu ajung la cunoştinţa marelui public, începe şi opinia
publică să aibă o anumită pondere, devine un element care să fie luat în calcul în activitatea
diplomatică.
Faza de decădere a rolului diplomaţiei tradiţionale .
A patra fază a istoriei diplomaţiei se caracterizează, pe de-o parte printr-o anumită decădere,
reducerea rolului diplomaţiei tradiţionale, a diplomaţiei bilaterale, a ambasadorilor care sunt
acreditaţi în diverse ţări şi pe de altă parte, prin apariţia unei noi diplomaţii, bazată pe
conferinţe şi reuniuni internaţionale, opinia publică începând să joace un rol foarte important.
Decăderea mijloacelor tradiţionale şi scăderea rolului diplomaţilor sunt legate şi de creşterea
rapidă a rolului pe care-l au mijloacele de informare în masă, a comunicării. Informaţiile
privitoare la diferite evenimente ajung mult mai rapid pe calea mijloacelor de informare în
masă decât pe calea rapoartelor de la ambasade care urmează o procedură complicată: fie o
procedură de transmitere cifrată care conduce la anumite decalaje, fie prin curierul diplomatic,
ceea ce produce un anumit dezavantaj diplomaţiei tradiţionale din punct de vedere al
transmiterii informaţiei faţă de mijloacele de informare în masă care sunt mult mai rapide.
Apariţia structurilor de state care încep să promoveze printr-o diplomaţie comună anumite
obiective care le sunt comune, reprezintă a doua caracteristică a acestei faze a diplomaţiei.
Începe să apară o diplomaţie care este rezultanta unor structuri, fie integratoare, fie colective,
al căror rol este mai important decât cel pe care-l pot avea statele în mod individual.
A treia caracteristică a acestei faze este legată de faptul că, pe lângă rolul clasic pe care-l avea
sistemul diplomatic, încep să se implice tot mai multe structuri în materie diplomatică, şefii de
stat şi de guverne încep să aibă un rol activ în diplomaţie prin întâlnirile pe care le au, prin
contactele pe care le stabilesc, devin diplomaţi activi prin promovarea intereselor statelor lor.
De asemenea, la nivel parlamentar, la nivel sportiv, încep să apară mijloace noi de promovare
a intereselor prioritare ale statelor prin alte sisteme decât sistemul diplomatic. Uneori
asemenea instrumente pot să devină instrumente foarte importante, chiar mai importante decât
cele care ţin de diplomaţia tradiţională, cum ar fi diplomaţia militară (ajutoarele militare care
se dau unor ţări) sau diplomaţia economică (fondurile pentru dezvoltarea unor state),
diplomaţia culturală (promovarea anumitor valori), sunt instrumente folosite direct pentru
promovarea unor interese specifice.
III. Diplomaţia românească.
Pentru România, ţară cu un potenţial militar şi economic mijlociu, diplomaţia a fost
întotdeauna unul din mijloacele cele mai importante de promovare a intereselor sale naţionale
fundamentale. Situaţia pe care a avut-o România, ţară aflată la încrucişarea unor mari interese
ale imperiilor vecine, a făcut ca diplomaţia să fie unul dintre instrumentele cele mai necesare
pentru realizarea obiectivelor naţionale. În „Învăţăturile „lui Neagoe Basarab‖, în secolul al
XVI-lea, există numeroase referiri la alegerea solilor, în capitolele VII şi IX, atât în ce
priveşte alegerea lor, cât şi modul de comportament. Sunt incluse, de asemenea, reguli de
protocol şi comportament extrem de avansate pentru epoca respectivă, demonstrând o reală
influenţă a sistemului bizantin asupra protocolului Curţilor domneşti de la noi. Pe lângă solii
ocazionale, ţările române au avut şi misiuni cu caracter permanent. Este vorba, mai ales de
aşa-zisele capuchehăi, acreditate de domni pe lângă Poartă, la Constantinopol. Sediul
capuchehăilor Ţării Româneşti se numea Vlad-serai şi se afla în Fanar, în cartierul
Tahtaminare, cel al capuchehăilor Moldovei era Bogdan-serai şi se găsea în cartierul
Duraman, iar sediul capuchehăilor Transilvaniei era situat în cartierul Balata.
Rolul diplomaţiei româneşti în momente importante din istoria României.
1. Unirea Principatelor a fost realizată în mare măsură prin intermediul diplomaţiei. După
războaiele ruso-turce, Conferinţa de la Paris şi Conferinţa de la Berlin, problema care se
punea pentru ţările române era aceea de recunoaştere a dublei alegeri a domnitorului A.I.Cuza
în Moldova şi Ţara Românească, la data de 5 şi 24 ianuarie 1859, care a avut consecinţe
deosebite şi pentru diplomaţia românească. Pentru România, singura modalitate de obţinere a
acestei recunoaşteri pe plan internaţional a fost folosirea instrumentului diplomatic. Una
dintre primele măsuri care au fost adoptate de către A.I.Cuza a fost crearea Ministerului
Afacerilor Externe, una dintre primele instituţii comune, care a fost folosită pentru
promovarea ideii de uniune naţională. Prima acţiune a acestui minister a fost înfiinţarea unei
ambasade la Constantinopol şi transformarea reprezentantului român de aici în trimis
diplomatic (1859), urmată de deschiderea a trei oficii diplomatice ale României în Franţa,
Rusia şi Germania.
2. După primul război mondial,în tratatele de pace încheiate la Versailles, România a avut
în această perioadă o politică concentrată pe două mari direcţii de acţiune: lupta împotriva
revizionismului (schimbarea frontierelor create după primul război mondial) şi crearea unor
sisteme colective de securitate. Combaterea revizionismului era combinată şi cu organizarea
Balcanilor.
Diplomaţia românească a fost reprezentată în această perioadă de Nicolae Titulescu, numit la
6 iulie 1927 ministrul afacerilor externe, care a avut un rol deosebit de important pentru
ambele obiective, atât în combaterea revizionismului, cât şi în crearea Micii Antante şi a
Antantei Balcanice. Două mari personalităţi ale diplomaţiei româneşti, Tache Ionescu şi
I.G.Duca, care au avut un rol însemnat în evoluţia României şi în promovarea unor interese
fundamentale ale ei şi au contribuit la formarea marelui diplomat Nicolae Titulescu.
3. Un alt moment important în care diplomaţia românească a avut un rol însemnat îl
reprezintă istoria celui de-al doilea război mondial, negocierile de pace de la Paris,
încheiate cu Tratatul de pace cu România din 1947, negocieri care au constituit un semieşec
pentru România prin faptul că nu i-a fost recunoscut statutul de ţară beligerantă, cu toate
consecinţele care au decurs din această nerecunoaştere, una dintre ele fiind obligaţia României
de a plăti reparaţiile de război, ceea ce a însemnat o lovitură importantă pentru economia ţării
noastre. În al doilea rând, clauzele Tratatului de pace de la Paris au fost nefavorabile şi în ceea
ce privea dezarmarea României, impunând limitări extrem de stricte ale forţelor armate.
4. În perioada cuprinsă între anii 1970-1980, diplomaţia românească a început să aibă un
rol activ din momentul în care s-a preluat ideea naţionalismului comunist şi când politica
externă a servit ca unul dintre mijloacele concrete pentru afirmarea acestui tip de politică.
5. După 1989, s-a produs o schimbare de reorientare profundă a politicii externe promovate
de statul român, o reorientare care a avut ca obiect revenirea la valorile tradiţionale ale
diplomaţiei româneşti specifice perioadei de dinaintea celui de-al doilea război mondial,
respectiv, conceptul de Românie, ţară central-europeană cu interese în Balcani. In al doilea
rând, asumarea rolului de factor de securitate, de stabilitate, a responsabilităţii pe care
România o are în această zonă, precum şi ideea de Românie –ţară care în mod tradiţional este
o punte de comunicare cu zona Orientului Apropiat, Marea Neagră şi Asia. Reorientarea
politicii externe are drept urmare ca obiectiv fundamental integrarea europeană şi euro-
atlantică - obiectiv a cărui materializare va duce la dobândirea de către România a unui nou
statut internaţional important.
Notiunea, definirea şi caracteristicile dreptului diplomatic
Dreptul diplomatic cuprinde totalitatea normelor juridice care guvernează
statutul organelor diplomatice sau totalitatea regulilor de drept international care
se referă la organizarea, sarcinile, competenta şi statutul organelor pentru relaţiile
externe.
Dreptul diplomatic este definit în doctrină ca o ramură a dreptului international public
care are ca obiect normele şi practica ce reglementează relaţiile externe ale statelor şi ale altor
subiecţi de drept international sau ca fiind acea parte a dreptului internaţional care stabileşte
regulile practicii relaţiilor externe ale statelor între ele, ori ca o ramură a
dreptului international public care reglementează înfiinţarea, funcţionarea şi statutul juridic,
precum şi desfiintarea organelor relaţiilor internaţionale.
Obiectul dreptului diplomatic îl constituie diferitele aspecte ale activitătii diplomatice
desfăşurate de organele interne ale statelor, ca şi de organele externe ale acestora, create în
acest scop – misiunile diplomatice permanente şi misiunile diplomatice ad-hoc –, precum şi
anumite laturi ale activitătii conferinţelor şi organizaţiilor internationale.
De aici rezultă că:
- dreptul diplomatic nu se situează în afara dreptului international, ci constituie o ramură
a acestuia;
- în comparatie cu celelalte norme ale dreptului international în ansamblu, normele
dreptului diplomatic joacă un rol instrumental, în sensul că el ajută la atingerea
obiectivelor de politică externă şi oferă modalitătile de stabilire şi de ducere a relaţiilor dintre
state şi, într-un fel, contribuie direct efectiv la asigurarea aplicării celorlalte norme ale
dreptului international;
- dreptul diplomatic ocupă un rol central în cadrul dreptului international pentru că se ocupă
de însuşi mecanismul care face să existe şi să se desfăşoare relaţiile dintre state;
- la baza dreptului diplomatic stau aceleaşi principii fundamentale şi generale pe care se
sprijină şi dreptul international contemporan; principiile fundamentale ale dreptului
international constituie criteriul suprem în aprecierea legalitătii activitătii diplomatice, ele
constituie călăuza activitătii diplomatice şi trebuie să fie respectate cu strictete;
- fundamentul dreptului diplomatic rezidă în imperativul stabilirii şi dezvoltării unor
relaţii normale între state, de mentinere a contactelor şi de realizare a unei colaborări între ele
– ceea ce presupune prezenta şi functionarea într-un stat străin a organelor de reprezentare –
precum şi în dezideratul pe care-l au statele ca relaţiile diplomatice să funcţioneze pe o bază
stabilă şi ordonată.
IZVOARELE DREPTULUI DIPLOMATIC
Prin izvor al dreptului diplomatic, în sens formal, întelegem mijloacele juridice prin care
statele exprimă şi consacră normele formate prin acordul lor de vointe cu privire la
domeniul relaţiilor diplomatice.
Caracteristici ale izvoarelor dreptului diplomatic:
- precizările cu privire la izvoarele dreptului international sunt valabile şi în ce priveşte
dreptul diplomatic;
- izvoarele dreptului diplomatic se plasează atât în sectorul dreptului international, cât şi în
cel al dreptului intern: normele referitoare la înfiintarea, functionarea şi încetarea
misiunilor diplomatice sunt, în primul rând, norme care tin de ordinea juridică
internatională; în legislatia internă a statelor există norme care reglementează un aspect
sau altul în legătură cu organele diplomatice (numirea lor, statutul juridic etc.). Sunt, aşadar,
surse ale dreptului diplomatic:
cutuma,
tratatul,
principiile generale ale dreptului recunoscute de naţiuni,
legile interne,
jurisprudenta
şi doctrina.
RELAŢIILE DIPLOMATICE
Relaţiile diplomatice sunt o parte a relaţiilor internaţionale şi „alcătuiesc o categorie specială
de raporturi între state, de o calitate superioară şi de o importantă deosebită‖.
Dictionarul diplomatic din 1979 defineşte astfel relaţiile diplomatice: raporturi politice cu
caracter oficial şi de continuitate între state, stabilite pe baza acordului de vointă reciproc,
prin misiuni diplomatice permanente pe care statele şi le trimit în scopul dezvoltării
colaborării internationale şi al apărării intereselor fiecărui stat şi ale cetătenilor săi pe
teritoriul celuilalt stat. Relaţiile diplomatice reprezintă forma superioară a legăturilor
dintre state; ele contribuie la lărgirea şi intensificarea raporturilor bilaterale în toate
domeniile de activitate (politic, economic, cultural-ştiintifice, consular etc.).
Evolutia relaţiilor diplomatice din ultimele decenii a dus la aparitia unor noi raporturi, nu
numai între state, ci şi între acestea şi organizaţiile internationale, realizându-se nu numai prin
misiuni permanente, ci şi prin misiuni diplomatice ad-hoc (misiuni speciale). Ca urmare a
creării acestui nou tip de relaţii, diplomaţia cunoaşte la ora actuală mai multe forme
de manifestare:
• diplomaţia permanentă, care poate fi bilaterală sau multilaterală se realizează prin
intermediul organizaţiilor internationale;
• diplomaţia ad-hoc (temporară), realizată prin misiunile speciale;
Pentru stabilirea relaţiilor diplomatice este necesară îndeplinirea anumitor conditii
care, deocamdată, scapă reglementărilor de drept international. Totuşi, din practica
statelor rezultă că cel putin următoarele conditii trebuie îndeplinite:
• entitatea care stabileşte relaţii diplomatice să aibă calitatea de subiect de drept
international, deoarece principalele subiecte sunt statele;
• când două state stabilesc relaţii diplomatice, este necesară recunoaşterea lor
reciprocă, deoarece relaţiile diplomatice nu se pot stabili în lipsa acestuia, nici chiar
atunci când este doar o recunoaştere de facto. Uneori, prin actul recunoaşterii se exprimă
şi intentia de a stabili relaţii diplomatice. Cu toate acestea, actul recunoaşterii nu
implică şi existenta obligatorie a relaţiilor diplomatice între cele două state;
• stabilirea relaţiilor diplomatice se realizează numai pe baza acordului reciproc, prin
exprimarea liberă a consimţământului părtilor, acord care poate lua forma unui tratat
solemn sau a unui schimb de note între ministerele afacerilor externe, ori o altă
formă potrivit practicii diferite a statelor.
Deşi relaţiile diplomatice sunt caracterizate prin continuitate ca stare de normalitate, există
posibilitatea încetării acestora, aceasta putând fi:
• totală – ceea ce presupune ruperea relaţiilor diplomatice;
• temporară – ceea ce presupune suspendarea relaţiilor diplomatice.
Ruperea relaţiilor diplomatice poate avea loc din motive diverse, cel mai adesea
aplicată ca măsură de constrângere fără folosirea fortei, sau ca rezultat al stării conflictuale
armate. Această modalitate de încetare a relaţiilor diplomatice reprezintă un act unilateral al
statelor, care se poate manifesta:
• expres (declaratie oficială, motivată sau nu) sau EX GEORGIA SI RUSIA, COLUMBIA SI
NICARAGUA, RWNDA SI FRANTA
• tacit, caz în care deseori sunt ascunse adevăratele intentii.
Suspendarea relaţiilor diplomatice este rezultatul unor împrejurări temporare care fac
imposibilă mentinerea lor pentru perioade determinate, cum ar fi, de exemplu,
ocuparea teritoriului statului (debelatio).
Dreptul international public actual oferă posibilitatea uzitării institutiei puterii
protectoare, adoptată prin Rezolutia Adunării Generale a ONU, nr. 22AM, din 13 februarie
1946 ceea ce înseamnă reprezentarea intereselor unui stat chiar în timp de conflict armat.
Relaţiile diplomatice constituie cea mai însemnată formă a relaţiilor dintre state şi
dezvoltarea lor constituie una dintre cele mai importante cerinte ale securitătii internationale.
a) Stabilirea relaţiilor diplomatice
Stabilirea relaţiilor diplomatice constituie un act international politic şi juridic în acelaşi
timp, pentru stabilirea cărora fiind necesar un acord între cele două state interesate.
Stabilirea relaţiilor diplomatice necesită îndeplinirea cumulativă a următoarelor
conditii:
- entitătile între care se stabilesc relaţiile diplomatice trebuie să aibă personalitate juridică
internatională, adică să aibă calitatea de subiect de drept international, titular de drepturi şi
obligatii internationale;
- cele două state sau guvernele celor două state trebuie să se fi recunoscut; recunoaşterea
statelor şi a guvernelor reprezintă punctul de plecare în stabilirea de relaţii diplomatice şi o
premisă a relaţiilor diplomatice; prin stabilirea de relaţii diplomatice se declanşează actiunea
prin care statele îşi recunosc în mod reciproc personalitatea juridică internatională,
nu se pot stabili relaţii diplomatice decât între două state care se recunosc;
- trebuie să existe un acord în acest sens între cele două state; stabilirea de relaţii
diplomatice are loc pe baza consimţământului lor mutual, în temeiul unui acord de
vointe între statele implicate în acest proces.
Art. 2 din convenţia de la Viena privind relaţiile diplomatice stipulează în mod expres că:
„Stabilirea de relaţii diplomatice între state şi trimiterea de misiuni diplomatice
permanente se fac prin consimţământ mutual‖. Acordurile prin care se stabilesc relaţii
diplomatice pot fi tratate, clauze în cuprinsul tratatelor, schimburi de scrisori între miniştrii de
externe. Relaţiile diplomatice se stabilesc pe termen nedefinit, întrucât semnifică permanenTa
conlucrării permanente. (Traian Chebeleu) Este necesar ca acordul dintre cele două state să se
refere explicit la stabilirea relaţiilor diplomatice.
Stabilirea de relaţii diplomatice şi trimiterea de misiuni permanente sunt două acte
diferite. Statele pot stabili între ele relaţii diplomatice fără a trimite reprezentanţi şi
fără a înfiinta misiuni permanente, ci prin misiuni temporare sau prin intermediul
misiunilor diplomatice ale unui stat terţ. Acordul prin care se înfiintează o misiune
diplomatică poate avea forma unui tratat special sau poate să facă parte dintr-un tratat
general; el poate fixa data în care vor fi înfiinţate misiunile diplomatice sau să prevadă numai
în general; poate stabili rangul şefului misiunii diplomatice. De obicei, după stabilirea
relaţiilor diplomatice, precum şi după încheierea acordului cu privire la înfiinţarea de
misiuni diplomatice permanente, statele părti publică un comunicat.
b) Încetarea relaţiilor diplomatice
Încetarea relaţiilor diplomatice poate fi:
- temporară VENEZUELA SI SPANIA, VENEZUELA SI COLUMBIA
- definitivă.
În prima situaţie, relaţiile diplomatice sunt suspendate, în cea de-a doua, relaţiile
diplomatice se rup.
Suspendarea şi ruperea relaţiilor diplomatice sunt două instituţii juridice distincte,
împrejurări specifice conducând fie la suspendarea, fie la ruperea relaţiilor diplomatice.
Efectele generate de fiecare sunt diferite. În cazul suspendării, relaţiile diplomatice se menţin în
forma în care existau la data suspendării, nefiind necesară prezentarea unor noi scrisori de
acreditare de către şeful de misiune diplomatică.
Prin ruperea relaţiilor diplomatice, raporturile oficiale dintre cele două state sunt
întrerupte, misiunile diplomatice se închid, agenţii diplomatici şi ceilalţi membri ai misiunii
diplomatice trebuie să părăsească teritoriul statului acreditar.
Ruperea relaţiilor diplomatice este urmată de retragerea reciprocă a misiunilor
diplomatice. Ea poate fi cauzată de o politică duşmănoasă a unui stat împotriva celuilalt, de
comiterea unor acţiuni care exclud posibilitatea desfăşurării normale a misiunii diplomatice etc.
Restabilirea relaţiilor diplomatice care au fost rupte se face printr-un acord între cele două state
interesate.
MISIUNILE DIPLOMATICE – CATEGORII, STRUCTURĂ, ORGANIZARE
a) Organele de stat interne pentru relaţiile diplomatice
Activitatea de politică externă a statului se realizează atât de autoritatea legislativă, cât şi de
autoritătile administratiei publice centrale, pe baza prevederilor legislatiei interne referitoare
la organizarea şi functionarea acestora.
Parlamentul, ca autoritate legislativă, este cel care adoptă legile de ratificare şi aderare la
tratatele internationale, precum şi alte legi prin care se transpun în plan normativ strategiile de
politică externă a statului. El poate stabili chiar relaţii directe, cu pronuntat caracter
diplomatic, sau poate să-şi exprime pozitia fată de anumite aspecte internationale cu implicatii
directe în politica externă a statului. De asemenea, el este cel care desemnează reprezentanţii
statului pentru unele organizaţii internationale, de exemplu, în Parlamentul Consiliului
Europei.
Şeful statului este reprezentantul statului în raporturile cu alte state şi, în virtutea acestei
calităti, poate încheia tratate internationale, adresează mesaje Parlamentului cu privire la
problemele politicii nationale, inclusiv cele de politică externă, acreditează şi recheamă
reprezentanţii diplomatici, aprobă, înfiintează, desfiintează sau schimbă rangul misiunilor
diplomatice. De asemenea, reprezentanţii diplomatici ai altor state sunt acreditati pe lângă
şeful statului. Când se află în străinătate, şeful statului beneficiază de toate imunitătile şi
privilegiile diplomatice. El poate negocia încheierea tratatelor internationale fără a prezenta
deplinele puteri.
Şeful guvernului, ca şi şeful statului, exercită atributii de reprezentare a statului în
relaţiile externe, poate negocia şi încheia tratate internationale fără a prezenta deplinele puteri,
numeşte negociatorii acordurilor internationale care sunt supuse aprobării lui, numeşte şi
recheamă unele categorii de diplomati. Ca şi şeful statului, când se află în străinătate, se
bucură de toate imunitătile şi privilegiile diplomatice.
Ministerul Afacerilor Externe reprezintă organul central de specialitate al
administratiei de stat, creat special pentru a organiza şi desfăşura direct relaţiile de politică
externă ale statului.
Ministrul afacerilor externe îndeplineşte aceste functii împreună cu personalul
ministerului şi cu personalul diplomatic din străinătate, mentinând o legătură strânsă cu
şefii misiunilor diplomatice străine acreditati în statul său. Ministerul Afacerilor Externe, ca
organ de specialitate în domeniul relaţiilor externe, pregăteşte proiectele tratatelor care urmează
a fi încheiate cu alte state, poate încheia anumite acorduri, notifică statelor străine
numirea sau rechemarea unor agenti diplomatici şi îndeplineşte alte atributii pentru
realizarea generală a politicii externe a statului.
Ministrul de externe reprezintă guvernul în străinătate şi poate negocia şi încheia acorduri
internationale fără a prezenta deplinele puteri. El îndeplineşte atribuTii directe cu privire la
toate aspectele politicii externe a statului şi are competenta de a controla misiunile diplomatice şi
consulare ale statului său, iar când se află în străinătate, beneficiază de toate imunitătile şi
privilegiile diplomatice.
b) Organele de stat externe pentru relaţiile diplomatice
Misiunea diplomatică permanentă este organul specializat al statului sau al unei entităti cu
personalitate internatională, creat în mod permanent pe lângă un alt stat sau altă entitate cu
personalitate internatională, cu consimţământul acestora, cu scopul de a asigura realizarea
şi mentinerea relaţiilor diplomatice.
Statul care trimite misiunea diplomatică se numeşte stat acreditant, iar cel care primeşte se
numeşte stat acreditar.
Practica statelor şi a organizaţiilor a dus în timp la aparitia mai multor categorii de
misiuni diplomatice permanente, atât în cadrul diplomatiei bilaterale (mai ales), cât şi în
cadrul diplomatiei multilaterale.
Misiunile diplomatice pot fi clasificate în mai multe categorii, astfel:
a) misiunea diplomatică permanentă şi misiunea diplomatică temporară – prima categorie
nu are existenta fixata în timp, cea de-a doua fiintând pentru o anumită perioadă;
b) misiunea diplomatică cu sarcini generale şi misiunea diplomatică trimisă cu însărcinare
precisă – prima este, de regulă, o misiune permanentă, cea de-a doua categorie, o misiune
temporară, având sarcini determinate, precum participarea la anumite solemnităti, la negocierea
unui tratat etc.;
c) după rangul misiunii diplomatice, nivelul de reprezentare şi al calităţii pe care o are subiectul
de drept international al cărui organ este, în cadrul diplomaţiei bilaterale, deosebim între:
ᄋ Ambasadă – care constituie misiunea diplomatică cea mai importantă, cu rangul cel
mai înalt, condusă de un ambasador;
ᄋ Nunţiatura apostolică – care reprezintă misiunii a Sfântului Scaun într-un stat, condusă
de nunţiul apostolic;
ᄋ Legaţie – misiune diplomatică de rang inferior ambasadei, condusă de un ministru sau
ministru rezident (astăzi în număr redus);
ᄋ Internunţiatura apostolică – reprezintă Sfântul Scaun în Tările unde nu există
nunţiatură, corespunde ca rang legaţiei şi este condusă de un internunţiu;
ᄋ Înaltul Comisariat – misiune diplomatică a unui stat cu care acesta are relaţii şi
interese deosebit de strânse – statele Commonwealthului britanic (Canada, Australia,
Noua Zeelandă, Ceylon), condusă de un Înalt Comisar, de acelaşi rang cu ambasada;
Comunitatea francofonă prezintă varianta Înaltelor Reprezentanţe conduse de un Înalt
Reprezentant;
d) o altă categorie de misiuni diplomatice o constituie aceea a delegaţiilor permanente ale statelor
la organizaţiile internationale şi misiunilor internationale în diferite state sau la diferite
organizaţii internationale.
În cadrul diplomaţiei multilaterale întâlnim următoarele categorii de misiuni
diplomatice:
a) reprezentanţele permanente sau delegaţiile permanente acreditate de un stat pe lângă o
organizaţie internatională guvernamentală;
b) misiunile permanente ale organizaţiilor internationale pe lângă state.
Structura misiunilor diplomatice diferă de la Tară la Tară şi de la misiune la misiune. R.G.
Feltham consideră că structura unei misiuni diplomatice reflectă funcţiile acesteia şi
prezintă ca valabil următorul exemplu:
ᄋ Şeful misiunii
ᄋ Cancelaria
Departamentul politic Administraţia şi coordonarea Secretariatul şi arhivele Securitatea
Comunicaţiile şi celelalte servicii tehnice
Personalul localnic
Contabilitatea
ᄋ Departamentul comercial
ᄋ Departamentul consular
ᄋ Serviciul militar, naval, aerian şi alte servicii specializate
ÎNFIINŢAREA ŞI ÎNCETAREA UNEI MISIUNI DIPLOMATICE
Misiunea diplomatică este definită în doctrină ca fiind „organ al unui subiect de drept
international, instituit în mod permanent pe lângă un alt subiect de drept international şi
însărcinat cu asigurarea relaţiilor diplomatice ale acestui subiect‖.
Un alt autor consideră misiunea diplomatică „agenţia ori instituţia pe care un stat o
înfiinTează într-un alt stat cu consimţământul acestuia, în scopul de a menţine cu el relaţiile
diplomatice‖
Misiunea diplomatică constituie principalul instrument prin care se stabilesc şi se menţin
relaţiile diplomatice, contribuind direct şi nemijlocit la realizarea colaborării dintre ele.
Încheierea acordului pentru înfiinTarea unei misiuni diplomatice permanente este precedată
de tratative politice pentru discutarea acestui lucru.
Acordul de înfiinTare a misiunii diplomatice poate îmbrăca forma juridică a unui tratat de-sine-
stătător sau poate face parte dintr-un tratat cu un conTinut mai larg.
Statul care trimite misiunea diplomatică poartă denumirea de stat acreditant.
Statul pe al cărui teritoriu se înfiinţează misiunea diplomatică se numeşte stat acreditar.
Acordul cuprinde clauze referitoare la rangul efectivul, competenta misiunii
diplomatice, la faptul dacă este vorba de un schimb de misiuni diplomatice sau de înfiinţarea
numai a unei singure misiuni etc.
Cauze de ordin politic, precum dezvoltarea sau intenţia de a dezvolta relaţiile dintre state,
conduc la schimbarea rangului misiunii diplomatice, de regulă, în sens superior.
Transformarea necesită, de asemenea, acordul reciproc şi expres al statelor.
Atunci când, din diferite motive, misiunea diplomatică nu mai este în măsură să
funcţioneze şi să reprezinte interesele statului acreditant în statul acreditar intervine
suspendarea acestei misiuni, deşi relaţiile diplomatice se menţin. În doctrină sunt menţionate, ca
exemple care ilustrează această situaţie, cazurile statelor care, fiind ocupate de forţele
germane, şi-au transferat guvernele lor în alte state (mai ales la Londra).
Încetarea misiunii diplomatice înseamnă întreruperea completă a funcţiilor misiunii
diplomatice, încetarea automată a sarcinilor care revin membrilor misiunii diplomatice.
Încetarea misiunii diplomatice poate avea drept cauze:
a) ruperea, din diferite cauze, a relaţiilor diplomatice; statul acreditar este obligat să respecte şi
să asigure protecţia localurilor reprezentanţei împreună cu bunurile şi arhiva ei (art. 45 din
Convenţia de la Viena). Se poate apela la un stat terţ agreat de cele două părţi pentru
reprezentarea intereselor pe timpul cât relaţiile diplomatice sunt rupte;
b) dispariţia unuia dintre state (fuziune sau dezmembrare) constituie un alt mod de
încetare a activităţii unei misiuni diplomatice;
c) refuzul de recunoaştere a guvernelor nou instalate în unul din cele două state;
d) suprimarea din motive bugetareetc.
MEMBRII MISIUNII DIPLOMATICE
convenţia de la Viena din 1961 cu privire la relaţiile diplomatice clasifică membrii
misiunii diplomatice în trei categorii:
- şeful misiunii,
- membrii personalului misiunii,
- personalul privat al misiunii.
Membrii personalului misiunii diplomatice sunt, la rândul lor, clasificaTi în teri categorii:
- membrii personalului diplomatic,
- membrii personalului administrativ şi tehnic,
- membrii personalului de serviciu.
NUMIREA MEMBRILOR MISIUNII DIPLOMATICE
Conform art. 14 din convenţia de la Viena din 1961, şefii misiunilor diplomatice pot face parte
din una din categoriile următoare, în funcţie de acordul mutual stabilit de guvernele interesate:
1. ambasadori, nunţii apostolici şi alţi şefi de misiuni având un rang echivalent (de
exemplu, înalţi comisari schimbaţi între Tările membre ale unei comunităţi) care sunt acreditaţi
pe lângă şefii de stat;
2. trimişi diplomatici, miniştri şi nunţii papali interimari care sunt acreditaţi pe lângă
şefii de stat (această categorie este acum practic inexistentă);
3. însărcinaţi cu afaceri (en titre, en pied sau titulari) care sunt acreditaţi pe
lângă Ministerele de Afaceri Externe (şi această categorie este rar întâlnită. Nu se poate
face nici o discriminare între şefii misiunilor diplomatice pe baza categoriei din care fac parte, cu
excepţia chestiunilor de prioritate şi de protocol, iar în această privinTă dreptul de primire
de către şeful statului este rezervat acelora cu rang de ambasador.
FUNCŢIILE MISIUNILOR DIPLOMATICE
In acceptiunea sa de activitate de purtare a raporturilor unui stat cu un alt stat sau grupuri
de state, prin mijloace sau cai oficiale, diplomatia indeplineste o multitudine de functiuni, care ar
putea fi sintetizate dupa cum urmeaza:
A. Reprezentarea
Dreptul de reprezentare este inerent suveranitatii. Prin urmare numai statele suverane pot
trimite agenti diplomatici care sa le reprezinte in raporturile cu alte state sau cu alte institutii cu
personalitate juridica internationala. Pierderea suveranitatii duce automat la pierderea dreptului
de reprezentare. De altfel, inca Hugo Grotius releva ca numai titularii suveranitatii pot trimite
soli, adica sa se faca reprezentati, si ca
,,regii care au fost insa biruiti intr-un razboi solemn, si li s-a rapit domnia, au pierdut, impreuna
cu celelalte prerogative ale acestuia, si dreptul de a trimite soli".
Vechiul concept dupa care agentii diplomatici erau reprezentantii personali ai suveranului
a fost in mare masura depasit astazi, atat de practica relatiilor intemationale contemporane, cat si
de evolutia stiintei politice. Astazi, agentii diplomatici nu mai sunt identificati cu persoana fizica
a guvernantilor; ei reprezinta statele care i-au acreditat.
Conventia de la Viena din 1961 privind relatiile diplomatice plaseaza pe primul loc intre
functiile unei misiuni diplomatice pe aceea de ,,a reprezenta statul acreditant in statul acreditar"
(articolul 3, alinatul a). Acest lucru este firesc deoarece, atunci cand statele intra in legaturi
reciproce, asigurarea mentinerii acestor legaturi, dezvoltarea unor relatii normale, de colaborare,
presupune in primul rand existenta unor reprezentanti ai lor care trebuie sa intre in interactiune.
Ca principala functie a misiunii, aceasta este incredintata in primul rand sefului de
misiune, desi si alti agenti diplomatici pot indeplini functii de reprezentare. Dat fiind ca
reprezentarea inseamna in practica substituirea celui care a dat mandatui de reprezentare, este
evident ca diplomatia reclama oameni bine pregatiti, cu simt de responsabilitate si daruire totala
indeplinirii instructiunilor primite.
Reprezentarea impune, de asemenea, respectarea unor reguli de ceremonial, norme de
curtoazie si politete, menite sa asigure un cadru propice dialogului intre reprezentantii statelor, ca
si respectarea egalitatii in drepturi dintre state.
B. Aplicarea si infaptuirea politicii externe a statului
Politica externa a unui stat este totalitatea obiectivelor si metodelor pe care guvernul
acelui stat le elaboreaza in relatiile cu alte state, inclusiv atitudinea fata de problemele
internationale. Diplomatia are functia de a servi aceste scopuri, metode si mijioace. Diplomatia
nu elaboreaza politica externa; ea este o tehnica sau un instrument de punere in practica a acestei
politici.
O consecinta a acestor axiome este ca aparatul diplomatic al unui stat - ministerul de
externe, misiunile diplomatice - nu fixeaza scopurile politicii externe ale acelui stat. El este
chemat ca, prin intreaga sa activitate, folosind instrumentele si specificul activitatii diplomatice,
sa realizeze si sa puna in valoare politica externa a statului pe care il reprezinta.
C. Protectia intereselor statului si ale cetatenilor sai
Si aceasta functie este expres definita in Conventia de la Viena din 1961, care, la
articolul 3, aliniatul b, prevede functia misiunii diplomatice de ,,a ocroti in statul acreditar
interesele statului acreditant si ale cetatenilor sai, in limitele admise de Dreptul International".
Protectia cetatenilor unui stat in strainatate a fost in mod traditional considerata ca fiind
o functie a consulilor. Cu amalgamarea administrativa crescanda in tot mai multe state a
serviciilor consulare cu cele diplomatice, aceasta distinctie rigida se estompeaza din ce in ce mai
mult. De aceea, Conventia de la Viena privind relatiile diplomatice stabileste in mod explicit ca o
misiune diplomatica poate indeplini si functii consulare, care includ eliberarea de pasapoarte,
inregistrari de nasteri, casatorii si decese, alte functii notariale, in limitele permise de legislatia si
practica statului acreditar.
In ceea ce priveste protectia pe care diplomatia este chemata sa o asigure intereselor
statului acreditant in statul acreditar, ea trebuie exercitata in termeni generali, urmarindu-se in
principal aspecte privind:
• pastrarea bunului renume, a demnitatii si onoarei statului acreditant in statul acreditar;
• urmarirea indeplinirii intocmai, cu buna credinta, a intelegerilor incheiate intre statul acreditant
si cel acreditar.
In aceasta categorie de indatoriri intra, spre exemplu, efectuarea de demersuri si proteste,
daca este cazul, atunci cand se produc violari ale frontierei, spatiului aerian sau marii teritoriale
din partea statului acreditar, pronuntarea de discursuri de catre oficialitati ori publicarea de carti,
emisiuni de radio sau televiziune, sau articole de presa susceptibile a fi atribuite unor oficialitati,
si care prin tonul lor violent, agresiv sau tendentios pot aduce prejudicii statului acreditant si
relatiilor sale cu statul acreditar. Desigur, aici intervine puterea de discernamant a sefului
misiunii diplomatice sau a agentilor diplomatici, pentru a deosebi un act tendentios de actele de
libera expresie a persoanelor, in conditiile libertatii presei si a separarii puterilor in statele
democratice.
In ceea ce priveste persoanele si bunurile lor, protectia diplomatica porneste de la temeiul
ca cetatenia este legatura care uneste o persoana cu un stat anume, ceea ce genereaza obligatii si
drepturi reciproce, intre care si acela de a pretinde protectia persoanei, atunci cand aceasta se afla
in afara teritoriului tarii sale.
Protectia diplomatica este actiunea prin care un stat preia pe contul sau o revendicare a
unui cetatean al sau si o prezinta ca pe propria sa revendicare unui alt stat, care ar ameninta sau
viola dreptul acelui cetatean iar acesta s-ar afla in imposibilitatea de a-si valorifica singur
drepturile.
Protectia diplomatica a cetatenilor statului acreditant in statul acreditar trebuie sa se
execute in limitele admise de Dreptul International. Principalele conditii ca aceasta protectie sa
se poata executa sunt:
• actul impotriva caruia cetateanul solicita protectie sa aiba un caracter international ilicit;
• cetateanul sa nu aiba si cetatenia statului acreditar;
• cetateanul sa faca dovada ca a epuizat toate posibilitatile oferite de legislatia statului
acreditar pentru a primi repararea daunelor care i-au fost provocate de actul impotriva caruia se
plange.
Motivele pentru care o persoana se poate afla pe teritoriul unui stat strain sunt multiple. In
general, aceasta se datoreste desfasurarii unor activitati economice, comerciale, industriale,
stiintifice, turistice, legaturi familiale etc. Indiferent de motiv, insa, iesind de sub jurisdictia sa
nationala, din momentul in care intra pe teritoriul unui alt stat, un cetatean se supune jurisdictiei
acestui stat, beneficiind de toate drepturile fundamentale pe care acesta le recunoaste propriilor
cetateni, cu exceptia drepturilor politice.
Acest regim de tratament este acceptat astazi, practic, la scara universala. De aceea,
eventualele discriminari in prejudiciul strainilor, cum ar fi violarea drepturilor lor, negarea
accesului in justitie, daune care nu au primit reparatiile cuvenite s.a. inceteaza de a tine de
jurisdictia interna a statului vizitat si intra in domeniul Dreptului International, dand posibilitatea
statului de origine sa actioneze pentru restabilirea legalitatii.
Demersurile diplomatice pentru exercitarea protectiei pot fi oficiale sau oficioase, adica
neoficiale, in functie de modalitatea in care aceasta protectie se poate asigura cat mai eficient.
Daca pe nici una din aceste cai nu se ajunge la o solutionare satisfacatoare, ne aflam in prezenta
unui diferend international intre statul acreditar si cel acreditant, care se cere solutionat potrivit
mijioacelor specifice de reglementare pe cale pasnica a diferendelor dintre state.
Uneori, protectia diplomatica a drepturilor cetatenilor a dat nastere la complicatii
internationale, ceea ce a determinat consacrarea regulii, evocate mai sus, privind epuizarea de
catre persoana lezata a tuturor cailor de recurs interne, juridice si administrative, pe care
legislatia statului in care s-a produs lezarea le pune la dispozitia persoanelor fizice. Principiul, de
origine cutumiara, a fost consacrat intr-una din sentintele Curtii Internationale de Justitie. De
asemenea, tarile latino-americane au inclus o clauza in acest sens in Tratatul american pentru
reglementarea pasnica a diferendelor, sau Pactul de la Bogota, din 30 aprilie 1948. Declaratia
Adunarii Generale a ONU din 1982 privind reglementarea pe cale pasnica a diferendelor
cuprinde si ea clauza epuizarii cailor de recurs interne.
In conditiile de astazi, recurgerea la protectia diplomatica a co-nationalilor devine din ce
in ce mai putin frecventa, datorita perfectionarii legislatiei si avansului pe care statul de drept il
cunoaste in tot mai multe tari ale lumii.
D. Negocierea
Printre functiile misiunii diplomatice, Conventia de la Viena o prevede pe aceea de ,,a
duce tratative cu guvernul statului acreditar" (articolul 3, aliniatui c).
Negocierea este poate una din cele mai importante functii ale diplomatiei, in indeplinirea
menirii sale de a pune in practica politica externa. Dintre toate procedeele, negocierea este fara
indoiala cea care se identifica cel mai mult cu diplomatia, in asa masura incat, adesea, un ,,bun
negociator" este sinonim cu un ,,bun diplomat".
In esenta, negocierea este confruntarea dintre vointele suverane cu scopul de a ajunge la
un acord in problemele de interes comun, pe cale pasnica si pe calea compromisurilor de o parte
si de alta. Unul din marii juristi romani care s-au ocupat de teoria si metodologia negocierilor,
distinge trei faze:
• prima faza a pre-negocierilor, care incepe prin stabilirea contactului intre parti - o faza extrem
de importanta in special in situatiile de tensiune in care partile au suspendat orice raporturi intre
ele; in aceasta faza intre reprezentantii partilor au loc intalniri, discutii, schimburi de pareri,
astfel incat partile sa ajunga sa-si cunoasca reciproc pozitiile;
• faza a doua a negocierilor propriu-zise - in care partile se angajeaza efectiv in identificarea
acordului in problemele care fac obiectul negocierii, care a fost precis stabilit; este faza in care
,,o actiune politica se transforma intr-un act de drept international;
• faza a treia a post-negocierilor - in care se discuta textul acordului care reglementeaza
diferendul sau intelegerea intervenita intre parti in problema negociata.
Este o certa evolutie in conceptul de negociere, in raport cu cel enuntat de Machiavelli,
pentru care obiectul negocierii era obtinerea pe toate caile a avantajului maxim, fara a tine seama
de prejudiciul pe care l-ar putea suferi cealalta parte. De aici si faima proasta a diplomatilor, care
mai are si astazi reverberatii, ca experti in arta inducerii in eroare, in ascunderea adevarului in
fraze mestesugite, oameni cu doua fete s.a.
Conceptul contemporan de negociere cuprinde elementul de tranzactie, de acomodare si
salvgardare a intereselor ambelor parti, cu scopul de a se obtine rezultate durabile. Rezultatele
unei negocieri in care o parte profita de o pozitie momentana mai puternica sau de o conjunctura
favorabila, pentru a impune acceptarea de catre cealalta parte a unei anumite rezolvari,
nesocotindu-i interese fundamentale, nu pot fi decat precare. Este de asteptat ca la proxima
ocazie care se va ivi, partea lezata sa repuna in discutie rezultatele negocierii. Ori, un asemenea
tip de negocieri nu poate decat sa conduca la instabilitate in relatiile Internationale.
Desigur, nu exista o formula pentru succesul negocierii, care sa fie aplicabila ca un
panaceu negocierilor in general, data fiind varietatea extrema a subiectelor de negociere, ca si a
partilor care intra in negociere. Maniera de negociere depinde in mare masura de negociator; ea
este eminamente personala si subiectiva. Cu toate acestea, un negociator trebuie sa intruneasca
un numar de conditii esentiale pentru a incheia cu succes o negociere, intre care:
• stapanirea temeinica a subiectului negocierii, inclusiv a istoricului fiecarei probleme, prin
studierea amanuntita a dosarului problemelor ce urmeaza a fi negociate;
• cunoasterea intentiilor profunde ale partenerului de negociere, pentru a putea distinge intre
pretexte si dificultati reale ale acestuia, ca si informarea cat mai completa asupra personalitatii
celui cu care se poarta negocierea - temperament, reactii previzibile, orizont cultural, argumente
la care este sensibil s.a.;
• asigurarea unei documentari corespunzatoare, asupra tuturor aspectelor subiectului supus
negocierii;
• asigurarea serviciilor unor consilieri si experti pentru diversele aspecte ale subiectului de
negociere;
• prezentarea cu claritate a pozitiilor propriului guvern; apararea lor cu fermitate, atunci
cand sunt in joc interese majore, si capacitatea de a discerne pozitiile susceptibile de compromis
si concesii, pentru a veni in intampinarea aspiratiilor legitime ale celeilalte parti.
Rezultatele negocierii se consemneaza, de regula, intr-un document. Daca negociatorii au
imputernicirile necesare, el poate fi semnat pe loc, la incheierea negocierii. Daca nu au asemenea
imputerniciri, negociatorii pot conveni adoptarea ad referendum a documentului, adica sub
rezerva aprobarii lui de catre fiecare dintre guverne.
Ar mai trebui facuta distinctia intre negocieri si discutii. Negocierile presupun un acord
prealabil intre parti de a cauta impreuna solutia unei probleme date. Discutiile diplomatice sunt
doar un contact verbal, o confruntare de idei sau un schimb de pareri, care nu urmaresc neaparat
realizarea unui acord.
E. Observarea si informarea
Aceasta functie a misiunii diplomatice este sintetizata de Conventia de la Viena din 1961
in urmatorii termeni: ,,a se informa prin toate mijioacele licite despre conditiile si evolutia
evenimentelor din statul acreditar si a raporta cu privire la aceasta guvernului statului acreditant"
(articolul 3, aliniatuild).
Pentru a putea contribui la dezvoltarea unor raporturi substantiate intre statul acreditant si
cel acreditar, este extrem de important ca misiunea diplomatica sa cunoasca bine realitatea
politica, sociala si economica locala, sa fie la curent cu proiectele de dezvoltare ale guvemului
statului acreditar, precum si cu obiectivele si metodele sale de politica externa si, in general, sa
identifice orice evolutii din statul acreditar care ar putea influenta, in bine sau in rau, relatiile cu
statul acreditant.
In lumina celor de mai sus, sursele de informare ale agentilor diplomatici sunt in principal:
• convorbiri cu oficialitatile statului acreditar, centrale si locale;
• vizite speciale in scopuri de informare, la Ministerul de Externe;
• urmarirea dezbaterilor parlamentare si a altor manifestari publice la care particira
oficialitati ale statului acreditar, in care acestea iau
cuvantul sau iau parte la lucrari;
• stirile si comentariile din mijloacele de informare in masa din
statul acreditar – agentii de presa, ziare, reviste, radio, televiziune;
• intalniri cu colegii din corpul diplomatic, pentru schimburi de
informatii.
In statele democratice, sunt firesti contactele agentilor diplomatici si cu reprezentamtii
formatiunilor politice de opozitie, dat flind ca acestea fie ca au fost, fie pot venii oricand la
guvemare, si, in consecinta. sunt interesate in relatiile internationale ale statului
acreditar.
O indatorire de baza a misiunii diplomatice in exercitarea functiei de observare si
informare este aceea de a raporta informatiile
obtinute cu maxima obiectivitate, chiar daca ele ar fi neplacute pentru
autoritatile statului acreditant, astfel incat sa permita acestora evaluari asupra unor date reale.
Daca procedeele folosite pentru obtinerea de informatii sunt anormale, indeosebi
pentru date sensibile, cum ar fi cele cu caracter militar, activitatea incepe sa semene cu
spionajul. Pentru o misiune diplomatica, o asemenea practica este ilegala si ilicita. Este insa
adevarat ca, in perioade internationale mai tulburi, cum a fost perioada Razboiului Rece,
adeseori statele aflate in tabere opuse au folosit acoperirea diplomatica pentru agentii lor
secreti, dat fiind ca, in aceasta postura, riscul pe care il au agentii prinsi este doar acela de a fi
expulzati din statul acreditar.
Ceea ce nu este acceptabil in activitatea normala a exercitarii functiilor diplomatice
este culegerea clandestina de informatii, inclusiv obtinerea de informatii de la agenti platiti.
F. Protejarea relatiilor dintre state
Avand ca obiectiv statornicirea unor relatii prietenesti intre state, diplomatia are, de
asemenea, functia de a aborda intotdeauna de o maniera pozitiva problemele care apar si de a
inlatura dificultatile si obstacolele care survin in relatiile dintre doua sau mai multe state.
Aceasta functie se poate realiza punandu-se in valoare toate mijioacele specifice si
avantajele pe care Dreptul Diplomatic le-a creat agentilor diplomatici, care trebuie sa
colaboreze si sa caute solutii chiar si atunci cand statele lor se afla pe pozitii diametral opuse
sau chiar pe picior. de razboi. Mai mult decat atat, diplomatia poate juca un rol preventiv
extrem de important, sesizand din timp evolutiile care ar putea determina deteriorarea
raporturilor dintre state si cautand solutii care sa aplaneze divergentele si neintelegerile inca
din faza lor incipienta.
Diplomatia preventiva capata astazi un loc tot mai important in preocuparile statelor,
indeosebi in cadrul structurilor multilaterale cum sunt Organizatia Natiunilor Unite,
Organizatia pentru Securitate si Cooperare in Europa, Uniunea Europeana si Alianta
Atlanticului de Nord. Ea isi propune ca, prin masuri practice de bune oficii si mediere, ca si
prin incheierea unor acorduri intre statele interesate sa preintampine evolutii care ar putea
degenera in confruntari militare.
IMUNITĂŢI, PRIVILEGII ŞI FACILITĂŢI DIPLOMATICE
I. Evoluţia imunităţilor şi privilegiilor diplomatice
II.Noţiunea de imunităţi şi privilegii diplomatice.
III.Clasificarea imunităţilor şi privilegiilor diplomatice
IV.Fundamentarea teoretică a imunităţilor şi privilegiilor diplomatice
V.Tipurile de imunităţi şi privilegii diplomatice recunoscute pe plan internaţional, din punct
de vedere juridic, rolul şi funcţiile lor.
I.Evoluţia imunităţilor şi privilegiilor diplomatice
Instituţia imunităţilor şi privilegiilor diplomatice este cunoscută încă de la începuturile
diplomaţiei, întrucât fără aceste instrumente nu era practic posibil să se desfăşoare relaţiile
dintre state, prin intermediul unor trimişi speciali, riscurile pentru aceştia fiind inacceptabile.
Atât în orânduirea sclavagistă cât şi la inceputul orândurii feudale, solii se bucurau de
inviolabilitatea personală, ca să poată fi puşi la adăpost de orice primejdii, ameninţări sau
presiuni.
În acelaşi spirit, trebuie menţionat că la Roma, cât timp solii ţărilor prietene se aflau pe
teritoriul roman, se bucurau de o atenţie deosebită. Persoana solilor era considerată sacră şi
inviolabilă, chiar dacă ei veneau dintr-o ţară duşmană.
Dacă cineva aducea prejudicii solului unei ţări duşmane, faptul trebuia socotit ca o încălcare a
dreptului ginţilor, deoarece solii sunt consideraţi persoane sfinte (sancti habentur legati) –
afirma jurisconsultul Pomponius în Digesta (L, 7, 17).
Chiar şi la popoarele migratoare se încetăţenise ideea despre inviolabilitatea solilor. Astfel,
Attila, conducătorul hunilor, n-a îndrăznit să-l ucidă pe Vigilo, solul bizantin, deşi aflase că
acesta venise cu misiunea să-l asasineze (episod petrecut in anul 448 d. Hristos).
Legea Salică prevedea că pentru asasinarea unui sol trebuia plătită uriaşa sumă de
răscumpărare – wergheld – de 1800 solizi, în timp ce pentru asasinarea unui ostaş din armata
regelui francilor se plătea numai 600 de solizi.
Odată cu apariţia reprezentanţelor diplomatice permanente, la inviolabilitatea persoanei s-a
adăugat inviolabilitatea domiciliului şi imunitatea de jurisdicţie.
Astfel, în anul 1670, Adunarea generală a Provinciilor Unite – Ţările de Jos – a emis un decret
prin care s-a prevăzut că ambasadorii străini, precum şi membrii suitei lor, în timpul şederii în
ţară, nu pot fi arestaţi, iar averea lor nu poate fi sechestrată pentru datorii contractate in
Olanda, iar în 1708, mergând pe aceeaşi linie, Petru I, într-o scrisoare adresată moştenitorului
tronului, îl sfătuia pe acesta să ordone organelor statului să nu îndrăznească să aducă vreo
atingere onoarei ambasadorilor, să nu reţină sau să aresteze oamenii acestora şi să nu le
confişte sau sechestreze bunurile. În 1709, parlamentul englez a votat legea intitulată ―Actul
de garanţie a privilegiilor ambasadorilor şi miniştrilor faţă de suveranii şi demnitarii străini‖,
prin care se stabilea ca toate măsurile judecatoreşti luate împotriva agenţilor diplomatici
acreditaţi, indiferent de rangul acestora, vor fi considerate nule, iar persoanele vinovate de
luarea unor asemenea măsuri vor fi pedepsite; în timp ce , în anul 1794, Convenţia franceză a
adoptat o lege conform căreia, organelor publice li se interzicea săvârşirea oricăror acte care
ar putea constitui atingeri împotriva reprezentanţilor statelor străine.
În această primă etapă a diplomaţiei, regulile referitoare la imunităţi şi privilegii erau de
natură cutumiară şi se bazau pe practica statelor, astfel cum aceasta era reglementată pe plan
intern.
Dar, evoluţia progresivă a relaţiilor internaţionale a făcut necesară elaborarea şi codificarea
unor norme privitoare la imunităţile şi privilegiile diplomatice care să răspundă noii realităţi.
Primele încercări de codificare s-au realizat prin anexa a XVII-a la Actul final al Congresului
de la Viena din 1815, modificat trei ani mai târziu la Aix-la Chapelle.
Astfel, cea de-a V-a Conferinţă internaţională americană întrunită la Havana în 1928, a
adoptat Convenţia privind agenţii diplomatici; iar Convenţia de la Viena din 18 aprilie 1961
privind relaţiile diplomatice a realizat codificarea normelor cutumiare deja existente, la care s-
a adăugat dimensiunea novatoare; de dezvoltare progresivă, luând act de noile realităţi ce se
manifestaseră în viaţa diplomatică. internaţională şi a exigenţelor acestora, introducând noi
reguli ce nu fuseseră încă universal acceptate.
Faptul că imunităţile şi privilegiile sunt în primul rând de natură cutumiară şi mai apoi
consacrate în textul Convenţiei de la Viena, a fost recunoscut de Curtea Internaţională de
Justiţie, care într-o decizie din data de 24 mai 1980, referitoare la activitatea personalului
diplomatic şi consular al SUA la Teheran, ca urmare a unei crize care a apărut atunci, a
recunoscut în mod expres în motivarea deciziei sale că aceste imunităţi şi privilegii sunt de
natură cutumiară, consacrate şi în Convenţia de la Viena şi ele nu pot fi modificate prin
acţiuni unilaterale ale unui stat. Deşi este o instituţie veche, consacrată în dreptul internaţional
cutumiar şi în convenţiile internaţionale (Convenţia de la Viena), asta nu înseamnă că
domeniul imunităţilor şi privilegiilor diplomatice nu ridică şi astăzi probleme de recunoaştere
şi de aplicare în practică şi o dovada că acest domeniu rămâne un domeniu de preocupare, este
faptul că şi în prezent, pe ordinea de zi a Adunării Generale a ONU există un punct special,
„Examinarea de măsuri eficiente pentru protecţia şi securitatea misiunilor diplomatice şi a
reprezentanţilor diplomatici‖, punct care se dezbate anual şi în care se discută despre
problemele care apar în legătură cu aplicarea imunităţilor şi privilegiilor diplomatice şi cu
măsurile care ar urma să fie adoptate pentru a permite desfăşurarea în bune condiţii a
activităţii acestor misiuni diplomatice, pentru asigurarea protecţiei şi securităţii lor.
II. Noţiunea de imunităţi şi privilegii diplomatice.
Imunităţile şi privilegiile diplomatice decurg din principiul fundamental potrivit căruia statele
au controlul asupra teritoriului şi persoanelor care locuiesc pe acest teritoriu. Acest principiu
fundamental al dreptului internaţional creează şi nevoia pentru imunităţi şi privilegii, pentru
că în cazul în care nu ar exista o asemenea instituţie, agenţii diplomatici ar fi şi ei supuşi
controlului statului pe teritoriul căruia îşi desfăşoară activitatea generând dificultăţi în
desfăşurarea activităţii lor. Dar, în atare condiţii, o misiune diplomatică nu şi-ar mai putea
exercita funcţiile şi deci, justifica existenţa ei1; ca atare, trebuie să i se creeze, ei şi membrilor
ei, minimum necesar de condiţii – acele imunităţi şi privilegii care alcătuiesc ceea ce în mod
curent se înţelege prin ―statut diplomatic‖. Acest statut are ca efect scoaterea diplomaţilor de
sub autoritatea şi competenţa judiciară a statului acreditar şi le oferă condiţiile necesare pentru
functionarea lor.
Obligaţiile statului primitor de a asigura securitatea personală diplomaţilor şi de a-i excepta de
la urmărire penală sunt esenţiale şi inerente caracterului reprezentativ al trimisului diplomatic
şi funcţiilor sale; ei trebuie să fie liberi de orice intervenţie a unui stat sau altul.
Instituţia imunităţilor şi privilegiilor diplomatice constituie garanţia activităţii diplomatice
însăşi pentru că, fără acordarea de imunităţi şi privilegii, care crează pentru agenţii
diplomatici acea condiţie juridică de natură să le asigure libertatea deplină şi securitatea
necesară, exercitarea funcţiilor de către aceştia nu ar avea loc; constituind aşadar instituţia ce
ocupă un loc central în cadrul dreptului diplomatic.
Această poziţie ocupată de instituţia imunităţilor şi privilegiilor diplomatice este confirmată
de apariţia simultană a acesteia cu dreptul diplomatic; deoarece nu a existat trimis diplomatic
şi deci, nici diplomaţie, decât atunci când s-a admis ca acestui reprezentant trebuie să i se
acorde anumite garanţii.
Asigurarea tratamentului pe care-l presupun imunităţile şi privilegiile diplomatice constituie o
premisă necesară, nu numai pentru relaţiile normale dintre cele două state între care s-a
stabilit raportul de misiune, ci şi pentru comunitatea internaţională în ansamblul ei. Deci,
importanţa existenţei unei misiuni diplomatice, este data şi de implicaţiile asupra relaţiilor
normale dintre statul acreditar, influenţând relaţiile comunităţii internationale însăşi.
a) Definirea noţiunii de imunitate
Imunitatea reprezintă în mod indiscutabil cel mai expresiv element al statutului diplomatic.
În accepţiunea cea mai largă, prin imunitatea diplomatică se înţelege tratamentul pe care, în
dreptul internaţional, statele sunt obligate să-l acorde organelor diplomatice străine acreditate
în acestea.
În sens restrâns însă, imunitatea diplomatică înseamnă scutirea de care se bucură organele
diplomatice de sarcinile şi obligaţiile2 la care sunt ţinuţi alţi subiecţi de drept (cetăţeni sau
străini) care se află pe teritoriul acelui stat3; exceptarea de la o obligaţie juridică generală,
scoaterea lor de sub jurisdicţia penală şi civilă a statului acreditar4.
Aşadar, imunitatea diplomatică apare ca o excepţie de la principiul general de supunere faţă
de jurisdicţia locală a individului rezident pe teritoriul statului; drept5 acordat de statul
acreditar unei misiuni diplomatice şi personalului său precum şi a bunurilor lor în baza cărora
sunt exceptaţi de la jurisdicţia autorităţilor judiciare sau de la care ar putea să o exercite
autorităţile administrative ale statului acrditar; cu alte cuvinte de la jurisdicţia penală, civilă şi
administrativă a statului străin pe teritoriul căruia se află.
Imunităţile reprezintă elementul cel mai important pentru activitatea diplomatică şi consulară;
ele constituie ansamblul de reguli care se referă la tratamentul acordat diplomaţilor şi care se
bazează pe dreptul internaţional, care obligă statele să acorde organelor diplomatice
imunităţile necesare pentru desfăşurarea în bune condiţii a activităţii lor.
În literatura de specialitate, când se defineşte noţiunea de imunitate, se insistă asupra faptului
că imunitatea înseamnă numai imunitatea de la exercitarea jurisdicţiei şi nu imunitatea de la
jurisdicţia insăşi, adică de la răspunderea legală.
b ) Definirea noţiunii de privilegii diplomatice
Privilegiile diplomatice constituie, de asemenea, un tratament special datorat agenţilor
diplomatici, conţinutul lor constând în acordarea accesului la unele facilităţi determinate de
prestaţii speciale şi se exprimă în acordarea de către statul de reşedinţă a unor înlesniri
excepţionale şi care au un conţinut, în principal, pozitiv, neimplicând în mod necesar, o
activitate specială din partea beneficiarilor.
În consecinţă, privilegiile sunt înlesnirile sau avantajele juridice acordate de statul acreditar
unei misiuni diplomatice şi agenţilor diplomatic2, un tratament juridic aparte, favorabil,
aplicat acestora, atât în raport cu străiniii obişnuiţi, cât şi chiar faţă de proprii cetăţeni ai
statului acreditar1.
c) Diferenţierea imunităţii de privilegii
Trebuie arătat că în Convenţia de la Viena, deşi sunt tratate ca noţiuni distincte nu se face
distincţie între imunităţi şi privilegii şi acestea nu sunt definite în mod separate. Nu există
nici criterii care să conducă la separarea lor.
Din practică, apare evident însă faptul că imunitatea de jurisdicţie, de exemplu, este altceva
decât un privilegiu oarecare.
Alegerea criteriilor pentru a diferenţia imunităţile de privilegii s-a făcut în funcţie de epoca
istorică şi de stadiul evoluţiei acestor instituţii, un rol impotant fiind atribuit temeiului pe care
acestea au fost acordate – temeiul legal sau ideea de curtoazie. În prezent însă, atât imunităţile
cât şi privilegiile au un caracter convenţional, după cum ambele apar ca o exceptare de la
aplicarea unor prevederi legale. Ceea ce le diferenţiază, în primul rând, este gradul sporit de
importanţă pe care imunităţile par să-l aibă pentru funcţionarea misiunii dipomatice,
implicaţiile mult mai mari pe care acestea le au asupra activităţii diplomatice.
În al doilea rând, poziţia imunităţilor şi privilegiilor faţă de ordinea juridică din statul
acreditar nu este identică, în veme ce imunităţile ţin de dreptul procesual – neexistând
posibilitatea de a sancţiona neobservarea unei norme de drept material, privilegiile ţin de
dreptul material. În cazul privilegiilor, nu există o obligaţie pentru agentul diplomatic într-un
domeniu în care pentru orice altcineva există o asemenea obligaţie.
Diferenţele dintre imunităţi şi privilegii sunt mai degrabă de natură teoretică, pentru că în
realitate ele reprezintă un ansamblu de condiţii favorabile, necesare pentru desfăşurarea
activităţii diplomatice şi consulare.
III. Clasificarea imunităţilor şi privilegiilor diplomatice.
a) Imunităţile de jurisdicţie şi de executare:
-imunitatea de jurisdicţie, penală, civilă şi administrativă, înseamnă că misiunile
diplomatice şi agenţii diplomatici sunt scutiţi de aplicarea legilor penale, civile şi
administrative care este prevăzută de dreptul intern al statului în care îşi desfăşoară activitatea.
-imunitatea de executare a sentinţelor prevede faptul că, în cazul în care se ajunge ca
împotriva unei misiuni diplomatice sau a unui agent diplomatic să se obţină o hotărâre penală,
civilă sau administrativă, imunitatea de jurisdicţie nu permite ca această decizie să fie pusă în
aplicare faţă de agenţii diplomatici sau faţă de misiunile diplomatice.
b) Inviolabilitatea localurilor, bunurilor şi arhivelor misiunilor diplomatice şi agenţilor
diplomatici:
-inviolabilitatea localurilor, bunurilor şi arhivelor misiunilor diplomatice;
-inviolabilitatea agenţilor diplomatici.
c) Libertăţile agentului diplomatic şi ale misiunii diplomatice:
-libertatea de mişcare care înseamnă că misiunile diplomatice şi agenţii diplomatici au
dreptul să circule liber în interiorul ţării de reşedinţă;
-libertatea de comunicare înseamnă că misiunile diplomatice şi agenţii diplomatici pot
comunica liber cu autorităţile care i-au acreditat.
d) Scutirea de taxe, asistenţă socială, anumite impozite şi taxe, inclusiv a taxelor
vamale.
e) Dreptul misiunilor diplomatice şi a agenţilor lor de a folosi însemnele naţionale care
identifică statul care i-a trimis.
IV. Fundamentarea teoretică a imunităţilor şi privilegiilor diplomatice
Există mai multe teorii privind fundamentarea sau justificarea imunităţilor şi privilegiilor de
care se bucură un agent diplomatic. Această fundamentare teoretică a variat de la o epocă la
alta. Teoria extrateritorialităţii ambasadorului, aceea a caracterului său reprezentativ, aceea a
interesului funcţiunii, precum şi cea a ―convenţiei tacite‖ între guvernul acreditant şi cel
acreditar au fost invocate, când separat, când împreună, pentru justificarea imunităţii de
jurisicţie1.
a) Teoria extrateritorialităţii.
Prima şi cea mai veche pare să fie doctrina ―extrateritorialităţii‖. În sensul originar şi cel mai
cuprinzător, extrateritorialitatea – expresia provine de la Hugo Grotius care spunea despre
agentul diplomatic; fingitur extra territorium – constituia ficţiunea juridică în virtutea căreia
persoanele, locuinţa şi bunurile anumitor organe de stat străine trebuiau să fie considerate ca
existând, nu pe teritoriul statului în care materialmente se aflau, ci pe teritoriul statului căruia
îi aparţinea agentul diplomatic. Ele s-ar fi aflat în afara teritoriului statului acreditar, iar
clădirile ocupate de misiune erau considerate ca fiind o porţiune din teritoriul străin în
teritoriul statului de reşedinţă2.
Teoria extrateritorialităţii reprezintă teoria cea mai importantă din istoria doctrinelor, care a
fundamentat imunităţile şi privilegiile diplomatice. Timp de aproape trei secole – secolul
XVII – începutul secolului XX – această teorie a inspirat practica statelor dar şi marea
majoritate a proiectelor de codificare.
Teoria aparţine lui Hugo Grotius1 şi se bazează pe observaţia că ambasadorul nu este ţinut să
respecte legea ţării unde el îndeplineşte o misiune, întrucât, susţine el, acesta este considerat
că n-a părăsit niciodată ţara sa, întrucât funcţiile pe care le exercită în statul acreditar pot fi
considerate ca şi cum le-ar îndeplini în propria sa ţară. Ambasada este considerată ca o parte
din teritoriul naţional şi, ca atare, ambasadorul nu face decât să respecte legea ţării pe
teritoriul căreia se află, care este cea a statului său2.
Aplicarea acestei ficţiuni a dat însă naştere şi la abuzuri din parte reprezentanţilor
diplomatici3. Ea reprezintă aşadar o ficţiune care ar putea justifica arbitrariul, întrucât o
misiune diplomatică ar putea îndeplini, la sediul său, orice acte, licite în statul său – cum ar fi
spionajul – fără a încălca legea statului acreditar. Doctrina fost serios criticată, fiind ulterior
abandonată.
b).Caracterul reprezentativ (teoria reprezentării)
O altă teorie care a fost pusă la baza imunităţilor şi privilegiilor diplomatice este aceea a
―caracterului reprezentativ‖ al trimisului diplomatic sau aceea a substituirii de suveranitate –
trimisul fiind considerat un alter ego al suveranului. Conform acestei teorii, agentul
diplomatic, ca reprezentant al unui stat suveran, se substituie statului trimiţător şi deci,
imunitatea unui diplomat ar fi imunitatea suveranului său, care i-a fost transferată4.
Diplomatul îl reprezintă pe suveran, este agentul acestuia, iar statul primitor este obligat să
trateze trimisul într-un mod corespunzător cu caracterul lui reprezentativ5.
―Teroria reprezentării‖, considerată de unii autori prima concepţie cu privire la fundamentul
imunităţilor6 a fost susţinută de Montesquieu, care afirma că ―ambasadorii sunt cuvântul
prinţului care îi trimite şi acest cuvânt trebuie să fie liber‖, şi Burlamaqui, fiind fundamentată
prin formula ―par in parem non habet jurisdictionem‖. Pe baza acestei teorii, se considera că
orice ofensă dusă diplomatului era o ofensă adusă suveranului, şi pentru că un stat nu poate fi
supus legilor altuia, se ajungea la concluzia că nici diplomatul nu poate fi supus legislaţiei
statului de reşedinţă.
Părerea nu mai poate fi susţinută în timpurile moderne, întrucât diplomaţii nu mai reprezintă
pe şeful de stat – chiar dacă ambasadorii sunt numiţi de acesta – ci statul, a cărui politică sunt
obligaţi să o urmeze.
Pe de altă parte, natura raporturilor de reprezentare între diplomat şi statul pe care îl reprezintă
nu este de subrogare, cum în mod implicit o presupune teoria reprezentării. Diplomatul are,
într-adevăr dreptul de reprezentare generală a statului, în numele căruia acţionează, dar el
îndeplineşte sarcini concrete primite de la guvernul său, în temeiul unor reguli care sunt de
drept administrativ, nefiind vorba deci de o substituire.
Paul Fauchille dă o interpretare corectă caracterului reprezentativ al agentului diplomatic, din
care deduce nevoia de asigurare a independenţei sale faţă de statul acrediatar, ca premisă
necesară exercitării funcţiei sale.
Convenţia de la Viena pentru codificarea dreptului diplomatic nu respinge complet aceată
teorie, astfel că în textul final este luată în considerare şi teoria caracterului reprezentativ -
recunoscând că misiunea diplomatică ―reprezintă statele‖-
Dar, aşa cum am mai spus, nici teoria caracterului reprezentativ – în formularea actuală – nu
asigură o explicaţie corespunzătoare, fiind uneori ilogică sau inaplicabilă (potrivit acestei teze,
s-ar ajunge, să se acorde un statut mai larg decât este necesar) şi dacă în mod logic uneori,
aceasta s-ar putea justifica, în schimb în alte cazuri, s-ar nega minimum de tratament care s-ar
cuveni acordat, pe motiv că persoana respectivă nu are caracter reprezentativ. Potrivit acestei
teorii, ar trebui să existe un statut special pentru şeful de misiune în raport cu ceilalţi agenţi
diplomatici – ceea ce nu se întâmplă în realitate.
c) Necesitatea funcţională (teoria funcţiei)
Vattel a elaborat o teorie denumită funcţională1 care se bazează pe ideea că un reprezentant
diplomatic nu va putea exercita funcţiile sale dacă nu este independent faţă de statul de
reşedinţă.
Tendinţa modernă este să se acorde imunităţi şi privilegii unui trimis pe baza ―necesităţii
funcţionale‖ (functional necessity), respective, imunităţile sunt acordate diplomaţilor pentru
că aceştia nu ar putea să-şi exercite funcţiile lor în mod deplin decât dacă se bucură de
asemenea imunităţi. Această teorie a fost denumită şi teoria serviciului public (fundamentul
privilegiilor şi imunităţilor constând în scopul urmărit de misiune).
Apare evident că, dacă agenţii diplomatici ar fi supuşi în mod obişnuit intervenţiei legale şi
politice din partea statului sau a indivizilor şi astfel, ar deveni mai mult sau mai puţin
dependenţi de bunăvoinţa guvernului statului în care sunt acreditaţi, ei ar fi influenţaţi de
considerente de securitate şi confort într-un grad care i-ar împiedica materialmente să-şi
exercite funcţiile.
Această teorie a necesităţii funcţionale este astăzi larg admisă în doctrină şi în lucrările
Institului de drept internaţional şi ale lui Harvard Law School. Ea este acceptată de
jurisprudenţă şi practică şi consacrată în preambulul Convenţiei de la Viena.
Acest element din preambulul Convenţiei de la Viena pentru codificarea dreptului diplomatic
poate fi regăsit, de altfel în Modus Vivendi al Societăţii Naţiunilor, iar prevederi similare au
apărut, în mod frecvent, în cele mai moderne acte constitutive ale organizaţiilor internaţionale,
precum şi în alte protocoale şi convenţii încheiate în domeniul privilegiilor şi imunităţilor
încheiate înaintea Convenţiei de codificare de la Viena.
Pe această bază, a fost elaborat şi proiectul Comisiei de drept internaţional a ONU care a
precedat conferinţa de codificare de la Viena, cu privire la dreptul diplomatic. Pe aceeaşi linie
s-a plasat şi Convenţia de la Viena din 1961 privitoare la relaţiile diplomatice atunci când, în
Preambul, se stipulează că ―Statele Părţii la prezenta Convenţie, convinse că scopul acestor
privilegii şi imunităţi este nu de a crea avantaje unor indivizi, ci de a asigura îndeplinirea
eficace a funcţiilor misiunilor diplomatice…‖
Teoria necesităţii funcţionale, mai simplă şi mai raţională, corespunde mult mai bine stadiului
actual al relaţiilor internaţionale; legând acordarea privilegiilor şi imunităţilor de îndeplinirea
funcţiilor misiunilor diplomatice. Din punct de vedere practic, această reglementare, reluată în
doctrina şi practica internaţională are şi avantajul de a nu permite anumite abuzuri.
Teoria nu este insă pe deplin satisfăcătoare şi la adăpost de orice critică, pentru că dă naştere
la interpretări restrictive care pot fi dăunătoare relaţiilor internaţionale. Acest aspect se poate
exemplifica prin faptul că practica de a face diferenţieri între activităţile oficiale şi cele private
ale agenţilor diplomatic şi refuzul de a acorda imunităţile şi privilegiile pentru aceasta din
urmă, are la bază tocmai această teorie a necesităţii funcţionale.
Conceptul imunităţii funcţionale nu constituie o bază pe deplin satisfăcătoare şi pentru că
prilejuieşte diferenţe de vederi şi de atitudini cu privire la faptul de a şti care acte
jurisdicţionale din partea unui stat ar constitui o interferenţă cu funcţiile legitime ale unui
agent diplomatic.
Cu toate acestea, doctrina ―imunităţii funcţionle‖ pare să fie singura bază practicabilă pentru
imunităţile diplomaţilor în special, dacă avem în vedere practica modernă a statelor. În ciuda
lacunelor sale, teoria necesităţii funcţionale este considerată ca fiind cea mai convenabilă ca
bază a unei convenţii internaţionale multilaterale menite să consacre minimul de imunităţi şi
privilegii de care agentul diplomatic trebuie să beneficieze.
Se poate considera că teoria functională, completată cu cea a reprezentării explică în bună
măsură, dar nu în totalitate, ansamblul de imunităţi şi privilegii. Imunităţile şi privilegiile apar
ca o consecinţă necesară a dreptului fundamental la independenţă, la suveranitate şi respect
mutual al statelor. Pe aceste principii şi pentru aceste raţiuni, este necesar să se recunoască
privilegiile şi imunitatea de la jurisdicţia penală şi civilă pentru agentul diplomatic în statul în
care el funcţionează2.
d) Principiul reciprocităţii în acordarea imunităţilor şi privilegiilor diplomatice
Este bine ştiut că relaţiile internaţionale au constituit un domeniu în care reciprocitatea a
jucat dintotdeauna un rol important. Se pune, aşadar, problema dacă imunităţile şi privilegiile
diplomatice nu au la bază unul din principiile cu aplicaţie fundamentală în relaţiile
internaţionale şi în dreptul internaţional, şi anume, principiul reciprocităţii sau, cel puţin, dacă
principiul reciprocităţii nu are vreun efect în această materie. S-a subliniat ideea că recursul la
reciprocitate intervine, de regulă, în ipoteza acordării unui avantaj special care nu este
prevăzut pe alte temeiuri. Un asemenea avantaj nu se acordă însă sau nu se poate explica
acordarea sa decât în condiţii de reciprocitate. În lipsa obligaţiei, singurul temei care poate
explica acordarea tratamentului special îl constituie primirea la rândul său a unui tratament
echivalent – deci ideea de reciprocitate. Cu toate acestea, se considera că reciprocitatea nu ar
trebui invocată pentru a motiva o măsură restrictivă care ar putea fi aplicată faţă de organele
străine, pentru a răspunde la măsurile analoage edictate de statutul de apartenenţă al acelor
orgne ci, dimpotrivă, trebuie să i se dea o finalitate pozitivă, generând sau extinzând un
tratament.
Unii autori au susţinut că, de vreme ce imunităţile şi privilegiile sunt oferite pornind de la
faptul că ele vor fi în mod reciproc acordate, violarea lor de către un stat va afecta într-un
sens defavorabil pe reprezentanţii proprii în străinătate1.
Convenţia de la Viena din 1961 permite o asemenea practică – atât în sens negativ, deci o
aplicare restrictivă, cât şi în sens pozitiv, deci o extindere a regimului de imunităţi şi
privilegii.
Potrivit articolului 47 din Convenţia de la Viena 1961 nu se consideră discriminare2: faptul că
statul acreditar aplică în mod restrictiv una din dispoziţiile prevăzute în Convenţie pentru
motivul că aceasta este aplicată în acest mod misiunii sale din statul acreditant (punctul 2a) şi
posibilitatea să unele state îşi asigură în mod reciproc, prin cutumă sau pe cale de acord, un
tratament mai favorabil decât cel cerut de dispoziţiile prezentei convenţii.
Rezultă că imunităţile şi privilegiile îşi au baza în normele dreptului diplomatic, minimul
acestora este stabilit prin Convenţia de la Viena din 1961, cele care depăşesc acest minimum
devin obligatorii pe baza de reciprocitate.
Statele pot, convenţional, să stabilească imunităţi şi privilegii mai mari decât cele cuprinse în
Convenţia de la Viena din anul 1961; ele pot însă hotărî restrângerea lor, numai daca nu este
asigurată reciprocitatea; aşa cum, statele în condiţii de reciprocitate, pot restrânge unele
imunităţi şi privilegii dacă o situatie de excepţie ar impune-o.
Trebuie să menţionăm însă că această aplicaţie care s-a dat principiului reciprocităţii conduce
la grave consecinţe; din represalii în represalii, se poate ajunge la restrângerea privilegiilor la
maximum, iar unele state ar putea fi tentate să decidă în mod unilateral care sunt privilegiile
pe care le acordă diplomaţilor străini şi care sunt cele pe care le pot refuza. Concluzia este că
se poate ajunge la practici dicriminatorii supărătoare, diplomaţii dintr-o ţară bucurându-se de
privilegii diferenţiate.
Doctrina a criticat o asemenea soluţie, arătând că ―în contextul modern al societăţii
internaţionale, aplicarea principiului reciprocităţii în ceea ce priveşte drepturile minime ale
unui trimis nu pare să contribuie la menţinerea unor mai bune relaţii internaţionale‖. Dacă s-ar
adopta principiul reciprocităţii ar însemna ca statele să fie confruntate cu problema de a avea
―variate seturi de reguli‖ care privesc imunităţile trimişilor acreditaţi de ele, or, aceasta ar
duce la confuzie şi incertitudine, atât pentru autorităţile administrative, cât şi pentru instanţele
judecătoreşti naţionale.
Trebuie spus ca , ideea de reciprocitate ar putea fi avută în vedere, dar numai ca unul dintre
elementele secundare, complementare, care stau la baza imunităţilor şi privilegiilor
diplomatice, deoarece rolul pe care acest concept l-a avut în trecut nu mai poate subzista
astăzi, când statutul diplomatic constituie o regulă generalmente recunoscută şi înscrisă în
Convenţia de codificare a dreptuli diplomatic – devenind o regulă convenţională recunoscută
şi practicată de toate statele. Ca urmare, principiului reciprocităţii nu i se poate contesta unu
anumit rol regulator;dar acesta nu trebuie admis a funcţiona într-un sens distructiv.
IV.Tipurile de imunităţi şi privilegii diplomatice recunoscute pe plan internaţional, din
punct de vedere juridic, rolul şi funcţiile lor.
a) Imunitatea de jurisdicţie.
Imunitatea de jurisdicţie a misiunilor diplomatice şi a agenţilor diplomatici face obiectul
prevederilor art. 31 şi articolelor următoare din Convenţia de la Viena. Această imunitate de
jurisdicţie are un caracter procedural, în sensul că nu aduce atingere responsabilităţii pe care o
au agenţii diplomatici şi misiunile diplomatice de a respecta regulile şi de a nu le încălca. Ea
se referă doar la faptul că agenţii diplomatici sunt exceptaţi de la aplicarea procedurală a
jurisdicţiei locale.
Articolul 31 al Convenţiei de la Viena prevede că agentul diplomatic beneficiază de imunitate
de jurisdicţie penală în statul acreditar. Acesta este cel mai important element pentru că
imunitatea de jurisdicţie penală, aşa cum este prevăzută de Convenţia de la Viena este
generală, nu conţine nici un fel de excepţii sau limitări. Privarea de libertate, arestarea,
condamnarea, executarea unor sentinţe privative de libertate, pentru un agent diplomatic, este
situaţia cea mai gravă în care s-ar putea afla şi care ar conduce la negarea funcţiei sale ca
agent diplomatic, de aceea, în mod evident, imunitatea de jurisdicţie penală este cea mai
importantă imunitate de jurisdicţie pentru că este şi mijlocul cel mai direct de a face presiuni,
mai ales fizice, asupra unui agent diplomatic.
În continuare, Convenţia de la Viena se referă şi la imunitatea de jurisdicţie civilă şi
administrativă, situată însă pe un plan secundar faţă de cea penală, conţinând şi anumite
clauze care o completează. Articolul 31 menţionează faptul că agentul diplomatic beneficiază
de imunitate de jurisdicţie civilă şi administrativă, în afară de trei cazuri:
–în cazul în care este vorba de un imobil privat situat pe teritoriul statului acreditar, de
la imunitatea de jurisdicţie civilă şi administrativă, fac excepţie situaţiile legate de
proprietatea imobiliară pe care o are. Dacă un agent diplomatic îşi cumpără proprietăţi într-un
alt stat, nu în interesul misiunii diplomatice ci al său personal, imunitatea de jurisdicţie civilă
nu i se aplică, el trebuie să se conformeze regulilor care guvernează proprietatea imobiliară în
statul respectiv şi de asemenea, dispoziţiilor administrative care se referă la obligaţiile sale în
calitate de proprietar.
–în cazul în care este vorba de o succesiune şi agentul diplomatic figurează ca
executor testamentar, ca administrator, ca moştenitor sau legatar, cu titlu privat şi nu în
calitatea sa de reprezentant al unui stat (dacă un agent diplomatic are o moştenire pe teritoriul
statului unde îşi desfăşoară activitatea, el nu se poate prevala de imunitatea de jurisdicţie
civilă şi administrativă, legile privind moştenirea i se vor aplica şi lui, în afară de cazul în care
un cetăţean român îşi lasă prin testament proprietatea lui statului român);
–a treia excepţie prevăzută în Convenţia de la Viena la imunitatea de jurisdicţie civilă
şi administrativă se referă la o acţiune legată de activitatea profesională sau comercială,
indiferent care ar fi aceasta şi care este exercitată de agentul diplomatic din statul acreditant în
afara funcţiilor sale oficiale (agentul diplomatic, în afara activităţii sale profesionale, poate
avea şi o activitate lucrativă cu caracter comercial).
Din cadrul unei ambasade, persoanele care beneficiază de imunitatea de jurisdicţie penală,
civilă şi administrativă sunt: şeful misiunii diplomatice; personalul diplomatic şi membrii
familiilor lor; personalul administrativ şi tehnic; angajaţii personali ai şefului misiunii
diplomatice. Această extindere a imunităţilor asupra personalului ambasadei se explică prin
faptul că nu numai trimisul diplomatic trebuie să fie protejat în acţiunile sale faţă de orice fel
de presiuni care se pot face direct asupra lui, dar, datorită faptului că aceste presiuni pot fi
exercitate şi asupra membrilor de familie sau asupra angajaţilor ambasadei, ei trebuie la
rândul lor să fie protejaţi.
Ca aplicabilitate, imunitatea de jurisdicţie este valabilă în toate tribunalele din ţara respectivă,
iar misiunile diplomatice beneficiază şi ele la rândul lor, de toate imunităţile de jurisdicţie,
penală, civilă şi administrativă, care sunt aplicabile.
b) Imunitatea de execuţie se referă la faptul că agentul diplomatic nu poate fi obligat să
fie martor într-un proces. Chiar dacă este o acţiune în instanţă independentă de
persoana lui, el nu poate fi chemat în faţa justiţiei pentru a depune mărturie.
Chemat ca martor în justiţie (martor la o crimă sau la un accident de circulaţie), agentul
diplomatic nu poate fi obligat să depună mărturie. Numai în cazul în care el acceptă să renunţe
la imunitatea sa de execuţie poate să fie chemat în calitate de martor în instanţă sau, în cazul
în care imunitatea de jurisdicţie i-a fost ridicată de statul care l-a trimis (el nu este scutit de
responsabilitate dacă a săvârşit o faptă gravă).
Potrivit art. 32 din Convenţia de la Viena, statul acreditant poate renunţa la imunitatea de
jurisdicţie a agenţilor diplomatici şi a celorlalte persoane care beneficiază de imunitate (art.
37), numai că această renunţare trebuie să fie expresă, nu implicită, şi ea este comunicată
printr-o declaraţie oficială, în care statul trimiţător anunţă retragerea imunităţii de jurisdicţie a
persoanelor respective.
În situaţia în care un agent diplomatic deschide un proces civil sau administrativ, el nu se mai
poate prevala de imunitatea lui de jurisdicţie.
Atât în cazul în care agentul diplomatic renunţă la imunitate, cât şi în cazul în care el porneşte
un proces şi nu se mai poate prevala de imunitate, el rămâne totuşi cu imunitatea de execuţie,
astfel încât, chiar dacă în final tribunalul adoptă o decizie, el nu este obligat să execute decizia
respectivă.
Pe lângă faptul că agenţii diplomatici şi personalul diplomatic beneficiază de imunităţile de
jurisdicţie şi de execuţie, ei sunt scutiţi în statul în care îşi desfăşoară activitatea şi de
dispoziţiile ce privesc securitatea socială, de dispoziţiile legate de codul muncii. Această
imunitate de sarcini sociale (scutiri de la plata la asigurările sociale, fondul de pensii, şomaj,
sănătate) se aplică atât agenţilor diplomatici cât şi personalului ambasadei, care nu este însă
scutit de aceste obligaţii sociale în ţara de origine. În cazul în care se doreşte participarea la
regimul de securitate socială din ţara respectivă, Convenţia de la Viena nu interzice acest
lucru prin dispoziţiile sale.
Pe lângă dispoziţiile Convenţiei de la Viena şi aceste reguli generale, statele au posibilitatea
să încheie acorduri bilaterale în care să decidă asupra unor reglementări diferite de cele
prevăzute în Convenţie (România a încheiat asemenea acorduri cu Marea Britanie, unde
personalul diplomatic, membrii familiei, pot exercita diverse funcţiuni, fiind bineînţeles
supuşi legilor din statul respectiv).
Potrivit Convenţiei de la Viena există obligaţia de principiu generală, care cere agenţilor
diplomatici să respecte legile şi reglementările din statul în care îşi desfăşoară activitatea.
c) Cazuri în care imunitatea poate fi ridicată:
-În cazul în care se constată încălcarea grava a legislaţiei, există posibilitatea ridicării
imunităţii agenţilor diplomatici de către statul acreditant, urmând ca ei să fie judecaţi şi
condamnaţi pentru infracţiunile comise, conform legilor în vigoare din ţara respectivă deşi, în
principiu, ei beneficiază de imunitate.
-Imunităţile de care beneficiază agenţii diplomatici încetează în momentul în care ei îşi
încheie misiunea şi îşi pierd calitatea de diplomaţi.
–Există şi situaţii în care agentul diplomatic renunţă la imunitatea de care beneficiază în
calitatea sa de trimis diplomatic, moment în care el poate fi acţionat în justiţie.
–Potrivit articolului 9, paragraful 1, din Convenţia de la Viena, statul acreditar poate în orice
moment şi fără să fie obligat să motiveze în vreun fel hotărârea sa să informeze statul
acreditant că şeful sau orice alt membru al personalului diplomatic al misiunii este „persona
non grata‖. Statul acreditant va chema în această situaţie persoana în cauză sau va decide
încetarea funcţiunilor sale în cadrul misiunii, după caz. O persoană poate fi declarată „non
grata‖ (neacceptată), chiar înainte de a sosi pe teritoriul statului acreditar.
În esenţă, instituţia „persona non grata‖ este unul dintre mijloacele prin care se previne o
folosire abuzivă a instituţiei privilegiilor şi imunităţilor diplomatice. Acest lucru se poate
întâmpla în trei cazuri:
–se numeşte persoana respectivă dar ea nu a ajuns să-şi preia postul; chiar dacă este încă pe
teritoriul ţării ei, ea poate fi declarată „persona non grata‖ şi, în consecinţă, i se poate refuza
viza (dacă există sistem de vize) şi astfel, respectiva persoană nu mai poate să vină să-şi ia în
primire postul;
–dacă un diplomat din cadrul unei misiuni este declarat „persona non grata‖ în timp ce nu se
află la post din diferite motive (concediu, vizite, etc.), el nu se mai poate întoarce la misiunea
diplomatică respectivă;
–dacă un agent diplomatic care este prezent în cadrul misiunii este declarat „persona non
grata‖, el trebuie să părăsească teritoriul ţării în care îşi desfăşoară activitatea, împreună cu
familia, în termen de maxim 48 de ore.
d) Inviolabilitatea sediului misiunii diplomatice, a persoanei agentului diplomatic, a
mijloacelor de transport şi a corespondenţei.
Inviolabilitatea sediilor şi persoanei, reprezintă unul dintre privilegiile cele mai vechi care au
fost acceptate. Ea face obiectul art. 22 din Convenţia de la Viena în care se spune că
„localurile misiunii sunt inviolabile, nu este permis agenţilor statului acreditar să pătrundă în
afară de cazul în care au consimţământul şefului misiunii‖.
Statul acreditar, pe teritoriul căruia se află ambasada, are obligaţia specială de a adopta toate
măsurile corespunzătoare pentru a împiedica invadarea localurilor misiunii sau prejudicierea
acestora şi pentru a preveni orice acte care ar împiedica desfăşurarea activităţii în cadrul ei.
Localul misiunii, împreună cu toate dotările lui, precum şi mijloacele de transport ale
misiunii, nu pot face obiectul unor percheziţii, rechiziţii, exproprieri sau alte măsuri de
execuţie.
Inviolabilitatea sediului misiunii diplomatice cuprinde atât imobilele, cât şi mijloacele de
transport, documentele şi corespondenţa, arhivele şi apartamentele personale ale personalului
diplomatic. Există un principiu cutumiar legat de această inviolabilitate, care precizează faptul
că acestea nu pot fi folosite într-un mod incompatibil cu statutul diplomatic şi cu sarcinile
misiunii diplomatice.
Referitor la inviolabilitatea corespondenţei diplomatice, a documentelor şi a arhivei, art. 24
din Convenţia de la Viena, prevede că arhivele şi documentele misiunii sunt inviolabile în
orice moment şi indiferent de locul în care s-ar afla, iar în art. 27, alin. 1 din Convenţie, se
prevede faptul că statul acreditar trebuie să permită şi să protejeze libera comunicaţie a
misiunii diplomatice în toate scopurile oficiale, pentru aceasta misiunea putând folosi
mijloacele de comunicare potrivite, inclusiv curierii diplomatici şi mesajele în cod sau cifrate.
Securizarea corespondenţei diplomatice se asigură în general prin sistemul „valizelor
diplomatice‖, valize care conţin documente cu caracter confidenţial şi sunt transmise, fie prin
intermediul curierilor diplomatici, fie, mai frecvent, utilizând sistemul de transmitere
neînsoţită, cu aeronave, prin liniile aeriene obişnuite.
Convenţia de la Viena prevede posibilitatea ca dreptul de comunicare şi inviolabilitatea
comunicărilor, să fie protejat inclusiv prin folosirea unor sisteme de criptare a convorbirilor
sau a corespondenţei, care, în principiu asigură securitatea comunicărilor. În ceea ce priveşte
însă modalităţile de comunicare, în Convenţia de la Viena există o limită, în sensul că
mijloacele radio de comunicare nu sunt permise decât cu acordul statului respectiv.
e) Inviolabilitatea personală a agenţilor diplomatici este prevăzută în art. 29 al
Convenţiei de la Viena, care precizează faptul că persoana agentului diplomatic este
inviolabilă, el nu poate fi supus nici unei forme de arestare sau de detenţie, fiind tratat de către
statul acreditar cu respectul care i se cuvine, stat care adoptă toate măsurile necesare pentru a
împiedica orice atingere adusă persoanei sale, libertăţii sau demnităţii sale. Inviolabilitatea
personală a agentului diplomatic este completată cu inviolabilitatea reşedinţei sale, potrivit
dispoziţiilor Convenţiei de la Viena, apartamentul privat al agentului diplomatic beneficiază
de aceeaşi inviolabilitate şi protecţie ca şi localurile misiunii, de asemenea, documentele şi
corespondenţa sa, sunt inviolabile.
Instituţia „azilului diplomatic‖ este legată de principiile de inviolabilitate, de principiul
imunităţii de jurisdicţie şi care decurge de fapt din teoria extrateritorialităţii emisă de Hugo
Grozius. În Europa, practic, această instituţie a dispărut începând cu secolul XIX, cazurile de
exercitare a dreptului la azil diplomatic fiind izolate şi nesemnificative. Există însă dispoziţii
convenţionale care reglementează azilul diplomatic, o Convenţie de la Havana din 1928,
modificată la Caracas în 1954 şi o Convenţie de la Montevideo din 1933, care consacră
dreptul la azil diplomatic, care este aplicată şi recunoscută mai ales în zona Americii Latine.
În plus, tema protecţiei diplomatice şi a azilul diplomatic, se află şi în atenţia Comisiei de
drept internaţional a ONU, care urmează să codifice reguli referitoare la azilul diplomatic.
f) Condiţiile în care se exercită azilul diplomatic sunt:
-să fie acceptat; zona în care este cel mai larg acceptată această
instituţie este America Latină, în Europa practic nu mai este folosită;
-să fie cazuri legate de probleme politice; azilul diplomatic nu poate fi acordat
infractorilor, celor care au comis acte penale;
-să se supună anumitor reguli; interdicţia statului de a viola ambasada pentru a urmări o
persoană şi obligaţia de principiu, ca pe baza unor negocieri, să permită celui care a beneficiat
de azil diplomatic să părăsească teritoriul ţării cu toate garanţiile de securitate din partea
autorităţilor.
În cazul unor mişcări revoluţionare, sociale, de mare anvergură, dacă din motive politice, o
persoană îşi vede pusă în primejdie viaţa, demnitatea, el se poate refugia într-o ambasadă,
după care, ambasada negociază cu guvernul statului condiţiile în care el poate părăsi teritoriul
respectiv.
DREPTUL CONSULAR
1.PRINCIPALELE CARACTERISTICI ALE DREPTULUI CONSULAR
a) Definiţia dreptului consular este acea parte a dreptului internaţional public
care reprezintă totalitatea normelor şi regulilor care reglementează relaţiile consulare
dintre state, organizarea şi funcţionarea oficiilor consulare, precum şi cele care se referă
la statutul juridic al oficiilor consulare şi a personalului acestora.
Această definiţie descriptivă cuprinde, de fapt, trei mari caracteristici :
- normele generale care guvernează relaţiile consulare în general;
- regulile şi normele care privesc organizarea şi funcţionarea oficiilor
consulare;
- normele referitoare la statutul juridic al oficiilor consulare şi a personalului
lor, respectiv, imunităţile şi privilegiile consulare.
Din punct de vedere istoric, relaţiile şi activitatea consulară au apărut înainte de
activitatea diplomatică, pentru că, din momentul în care au început să se dezvolte
relaţiile comerciale şi oamenii au început să călătorească în alte ţări, unii dintre ei
stabilindu-şi chiar reşedinţe într-o altă ţară, au apărut probleme legate de statutul lor,
de protecţia lor şi de promovarea intereselor lor în ţările în care trăiau.
Caracteristica principală a dreptului consular este aceea că el stabileşte mecanismele
care funcţionează pentru a realiza un obiectiv foarte precis, acela de protejare a cetăţenilor şi a
intereselor lor, precum şi a intereselor statului trimiţător.
b) Deosebirile dintre activitatea oficiilor diplomatice şi cele consulare
Deosebirea fundamentală care există între activitatea oficiilor diplomatice şi a
celor consulare este aceea că, în timp ce oficiile diplomatice au ca misiune principală,
promovarea intereselor statului acreditant şi a instituţiilor sale în ţările în care sunt acreditate,
oficiile consulare reprezintă acea parte a serviciului exterior al unei ţări care se ocupă, pe
lângă aceste aspecte, şi de protejarea şi reprezentarea intereselor cetăţenilor din ţara respectivă
în străinătate.
A doua deosebire importantă între dreptul consular şi cel diplomatic este aceea că,
în materie de drept diplomatic, regulile fundamentale care reglementează activitatea
oficiilor diplomatice sunt reguli de drept internaţional , în timp ce în cazul dreptului
consular, o parte importantă a normelor aplicabile sunt reglementări de natură internă ale
statelor care sunt implicate în deschiderea oficiilor consulare, atât statul trimiţător cât şi
statul primitor.
2. IZVOARELE DREPTULUI CONSULAR
Ca în toate domeniile de reglementare a dreptului internaţional public, unul din
izvoarele principale ale dreptului consular îl reprezintă cutuma internaţională, care s-a
creat de fapt, chiar înainte de apariţia unor cutume referitoare la activitatea oficiilor
diplomatice.
Cutuma internaţională are un rol important, mai ales din momentul în care a început
să fie codificată, luând forma unor convenţii internaţionale scrise, tratate bilaterale sau
multilaterale, care constituie al doilea izvor important al dreptului consular. Cea mai
însemnată convenţie de codificare a dreptului consular este Convenţia de la Viena, cu
privire la relaţiile consulare, semnată la 24 aprilie 1963, cu ocazia Conferinţei Naţiunilor
Unite asupra relaţiilor consulare, care s-a reunit la Viena în perioada 4 martie-22 aprilie
1963. În conformitate cu art. 77, Convenţia de la Viena a intrat în vigoare la 19 martie 1967,
cea de-a treizecia zi potrivit regulilor, după data depunerii la Secretariatul General al ONU al
celui de-al 22-lea instrument de ratificare. Este o convenţie internaţională fundamentală
pentru că ea codifică toate regulile în materie consulară şi, este de asemenea importantă
pentru faptul că România a ratificat această convenţie prin Decretul 481 din data de 20
decembrie 1971.
În cea de-a doua categorie de izvoare ale dreptului consular, pe lângă tratatul
multilateral (Convenţia de la Viena care a codificat regulile cutumiare), există şi un număr
însemnat de acorduri bilaterale încheiate de ţările care doresc să-şi deschidă oficii consulare.
Deschiderea de oficii consulare se face pe baza unor acorduri care se încheie între statul
acreditant şi statul acreditar, acorduri care conţin reguli şi norme referitoare la
organizarea, funcţionarea, imunităţile şi privilegiile oficiilor consulare. Această a doua
categorie de izvoare, cele care se referă la tratatele internaţionale, sunt compuse din convenţii
multilaterale (Convenţia de la Viena) şi din convenţii bilaterale, pe care statele (inclusiv
România) le încheie pentru a-şi deschide oficiile lor consulare.
Pe lângă Convenţia de la Viena, convenţie fundamentală, care cuprinde reglementările
de bază în materie consulară, există şi o convenţie europeană cu privire la funcţiile consulare,
încheiată în 1967, şi care a urmărit să adapteze prevederile generale ale Convenţiei de la
Viena la cutuma, la practica europeană. Convenţia europeană asupra funcţiilor consulare
din 1967, spre deosebire de Convenţia de la Viena este mai limitată, în primul rând
pentru faptul că părţi la această convenţie sunt numai statele europene, şi în al doilea
rând pentru faptul că obiectul său de reglementare este mai limitat, în sensul că el se referă
doar la funcţiile consulare şi nu tratează problemele generale, în ansamblul lor, ale activităţii
consulare.
3. ISTORIA RELATIILOR CONSULARE ROMANESTI
Relaţiile consulare au apărut ca urmare a dezvoltării unor relaţii economice
active cu caracter internaţional, a dezvoltării comerţului, în primul rând, a circulaţiei de
persoane. România a fost una dintre ţările care au intrat imediat în acest sistem internaţional,
datorită şi faptului că era cea mai importantă ţară riverană la Dunăre. Până la apariţia căilor
ferate, schimburile economice şi circulaţia de persoane, se realizau în mare parte pe Dunăre.
După dezvoltarea sistemului de căi ferate, a şoselelor şi autostrăzilor, rolul transportului
fluvial s-a redus, însă, la începutul secolului al XIX-lea, Dunărea era una dintre cele mai
importante artere de circulaţie, atât pentru transportul de mărfuri, cât şi pentru cel de
persoane.
Un alt argument care a făcut ca România să se implice foarte rapid în aceste
schimburi internaţionale a fost şi faptul că în acea perioadă ea reprezenta o ţară
exportatoare de materii prime (grâu, cherestea, minereu, animale, etc.), interesul faţă de ea
fiind însemnat. În acelaşi timp, pentru un număr semnificativ de ţări, mai ales din Europa
Centrală, Dunărea reprezenta şi ieşirea la Marea Neagră şi din acest punct de vedere interesul
pentru circulaţia pe fluviu era foarte mare.
Relaţiile consulare încep practic să aibă un regim juridic în România odată cu
semnarea regimului de capitulaţie între ţările occidentale şi Imperiul Otoman, care au fost
primele acorduri conţinând dispoziţii concrete în materie consulară referitoare la tratamentul
şi regimul străinilor. Regimul capitulaţiilor avea ca obiectiv crearea unui regim mai favorabil
pentru străini decât regimul naţionalilor din Imperiul Otoman. Practica cea mai democratică
în relaţiile cu străinii vine din partea ţărilor care acceptă să ofere străinilor un regim
identic cu regimul naţionalilor, ei putând astfel să se bucure de aceleaşi drepturi şi
obligaţii. În general, în orice lege privind regimul străinilor, inclusiv în legile româneşti,
există anumite clauze care restrâng drepturile străinilor faţă de cetăţenii naţionali. Regimul
capitulaţiilor din Imperiul Otoman stabilea pentru străini drepturi mai mari decât erau cele de
care beneficiau naţionalii turci, de fapt îi scotea pe străini din jurisdicţia imperiului, consulii
care erau numiţi în Imperiul Otoman aveau drept de jurisdicţie asupra cetăţenilor lor, şi în
consecinţă, regimul stabilit pentru cetăţenii străini din acest imperiu, era unul foarte favorabil
pentru ei. O situaţie asemănătoare a existat şi în China, unde puterile occidentale au încheiat
acorduri asemănătoare, pe anumite zone, cu guvernul chinez şi care au pornit de la aceeaşi
abordare, urmărind crearea unui statut privilegiat pentru străini, faţă de cetăţenii naţionali.
Istoria relaţiilor consulare ale României este strâns legată de istoria luptei pentru
independenţă a statelor româneşti şi ea urmează într-un fel, eforturile care s-au făcut pentru
câştigarea independenţei de stat a României.
În prima jumătate a secolului al XIX-lea, după Tratatul de la Adrianopol din
1829, încep să apară şi în România consulatele străine, pe baza prevederilor acestui tratat,
care încep să deschidă Imperiul Otoman în faţa expansiunii economice a ţărilor occidentale
într-un proces înglobat, în care intră şi România.
Primele două consulate din România au fost deschise de Rusia în anul 1781 în
capitalele celor două ţări româneşti, la Bucureşti şi la Iaşi, după care au fost deschise
consulate la Galaţi şi Brăila. La momentul respectiv, Rusia a avut un rol însemnat în apărarea
credinţei ortodoxe în provinciile care făceau parte din Imperiul Otoman. Peste numai doi ani,
respectiv în 1783, în România s-a deschis consulatul austriac, urmat de o serie de consulate
deschise de Prusia în 1785, Franţa în 1798, Anglia în 1803, Belgia şi Olanda în 1838 şi
respectiv în 1841, ultimele două ţări deschizându-şi consulatele la Galaţi. Acestea erau de fapt
ţările care s-au implicat în perioada respectivă în reglementarea raporturilor cu provinciile
creştine din Imperiul Otoman.
România a avut o relaţie specială în materie consulară cu Grecia care şi-a deschis
primul consulat în anul 1835 la Iaşi, după care au urmat consulatele deschise la Galaţi,
Focşani, Bârlad, Brăila, Ploieşti Craiova şi Giurgiu. Grecia a fost una dintre ţările cele mai
active în relaţiile cu România în acea perioadă, consulatele ei erau deschise pe baza unor
interese economice concrete, dar, pornind şi de la existenţa diasporei greceşti în diferite
zone ale României. În anul 1859, SUA îşi deschide consulate la Bucureşti, Iaşi, Galaţi şi
Brăila.
Începuturile activităţilor consulare în România dovedesc interesul mare care a existat
pentru ţara noastră, interesul economic în primul rând, dar şi interesul politic al acestor ţări
de a-şi proteja şi de a promova interesele cetăţenilor străini în România.
România şi-a început activitatea de deschidere de consulate în exterior după
realizarea Unirii şi înainte de Războiul de Independenţă, primele consulate le-a deschis
în anul 1880 la Patras şi Corfu în Grecia de Nord. După primul război mondial
România şi-a deschis consulate la New-York, Chicago şi Washington, unde funcţionează
şi astăzi. Alte consulate au mai fost deschise de ţara noastră în anul 1905 la Cairo, în
1919 la Alexandria şi Port-Said (Egipt). Toate aceste consulate reprezintă de fapt oficii
consulare speciale separate deschise de România; în toate aceste ţări şi în multe altele, existau
ambasade, oficii diplomatice, care potrivit prevederilor dreptului diplomatic au posibilitatea să
îndeplinească şi activităţi cu caracter consular.
4. REGLEMENTAREA ACTIVITATII CONSULARE ROMANESTI IN
STRAINATATE.
Una dintre primele măsuri care au fost adoptate după Unirea Principatelor, a
fost şi promulgarea de către domnitorul Alexandru Ioan Cuza a unui Decret pentru
reorganizarea Ministerului Afacerilor Externe, decret adoptat la data de 27 iulie 1862 şi
al cărui obiectiv principal a fost crearea unei instituţii unice din cele două ministere de
externe existente în Moldova şi în Ţara Românească după Unirea din anul 1859.
Acest decret era compus din trei părţi, una dintre ele fiind dedicată
problemelor consulare, ceea ce dovedeşte importanţa pe care guvernul român de atunci o
acorda activităţii consulare. El este urmat la scurt timp de adoptarea unui ansamblu de legi
organice referitoare la organizarea şi funcţionarea Ministerului Afacerilor Externe, în anul
1873, care conţin dispoziţii speciale referitoare la activitatea consulară, aceste legi fiind
urmate de adoptarea primului Regulament consular al României, în anul 1880.
Cel de-al doilea regulament consular adoptat în 1937 a avut un conţinut relativ
mai complet, cuprinzând 176 de articole care acopereau atât probleme cu caracter
general, care se refereau la activitatea consulară, cât şi dispoziţii în legătură cu funcţiile
consulare şi activitatea oficiilor şi a agenţilor consulari.
România a folosit intens activitatea consulară pentru promovarea intereselor
cetăţenilor ei, a societăţilor şi a firmelor româneşti şi de asemenea, în ţara noastră exista o
reţea importantă de oficii consulare din partea altor state, inclusiv numeroase consulate
onorifice, consulate care nu sunt conduse de diplomaţi de carieră sau de funcţionari, ci de
cetăţeni care trăiesc pe teritoriul ţării respective şi care acceptă să reprezinte benevol
interesele unei categorii de cetăţeni.
După al doilea război mondial, în România a avut loc o scădere a activităţii
consulare, generată de concepţia că oficiile diplomatice şi consulare sunt structuri care
permit desfăşurarea unor activităţi contrare intereselor statului şi alimentată de prezenţa
numeroasă a ruşilor care au avut întotdeauna rezerve faţă de străini. Măsurile restrictive
adoptate de guvernul românesc de atunci au dus practic la lichidarea majorităţii consulatelor
care îşi desfăşurau activitatea pe teritoriul românesc şi la desfiinţarea consulatelor onorifice
care nu au mai fost acceptate în România după cel de-al doilea război mondial şi care au
reintrat în practica consulară a ţării noastre abia după decembrie 1989. Cu excepţia
consulatului Rusiei şi cel al Turciei de la Constanţa, toate consulatele au fost închise.
Începând cu anul 1989, activitatea consulară a fost reluată, astăzi existând
disponibilitate totală pentru orice ţară care doreşte să-şi deschidă consulate în România,
din cele mai recente făcând parte consulatele Spaniei şi Germaniei de la Constanţa.
Există de asemenea, un număr important de consulate româneşti în străinătate.
Localizarea acestor consulate urmăreşte ca amplasarea lor, să fie în zone în care cetăţenii
români au interese economice deosebite (multe dintre ele sunt situate în zone portuare) sau, să
fie în zone unde există o populaţie etnic legată de ţara trimiţătoare, pentru a le facilita accesul
la serviciile consulare pe care le oferă aceste oficii.
Pentru reglementarea activităţii noastre consulare, autorităţile române au
încheiat o serie de convenţii bilaterale, în care se reglementează deschiderea de consulate,
organizarea şi funcţionarea lor, circumscripţiile pe care le au, atribuţiile, imunităţile şi
privilegiile funcţionarilor şi a diplomaţilor consulari.
Printre primele convenţii consulare pe care le-a încheiat România, au fost cele
semnate cu SUA şi Belgia în 1881, precedate de convenţii bilaterale încheiate cu Italia şi
Elveţia, la sfârşitul anului 1880.
După adoptarea Convenţiei de la Viena din 1963, care stabilea un cadru de
reglementare foarte precis, România a continuat să încheie convenţii consulare
bilaterale, astfel încât, astăzi există în jur de 30 de convenţii de acest tip.
5. MODUL DE STABILIRE SI FUNCTIONARE A RELATIILOR CONSULARE
Relaţiile consulare reprezintă un raport între state, dar un raport care se stabileşte în interesul
cetăţenilor acestor state şi a dezvoltării relaţiilor economice dintre ele, un raport care are
caracter convenţional, este bazat pe acordul statelor (al statului trimiţător şi al statului
primitor) şi sunt caracterizate de principiile reciprocităţii, caracterului direct şi al celui
bilateral.
a - Stabilirea relaţiilor consulare.
Potrivit articolului 2 al Convenţiei de la Viena, stabilirea relaţiilor consulare
între state se face pe baza consimţământului mutual al acestora. Acordul se realizează pe
baza notificării de către un stat a interesului său de a deschide un oficiu consular în cealaltă
ţară, notificare acceptată de celălalt stat, constituind astfel împreună, acordul pentru stabilirea
de relaţii consulare între cele două ţări.
Ca regulă generală, se consideră că în cazul în care două ţări au decis să stabilească
relaţii diplomatice între ele, în afară de situaţia în care în înţelegerea respectivă se specifică
altfel, acordul lor reciproc pentru stabilirea de relaţii diplomatice implică şi consimţământul
acestora pentru relaţiile consulare şi nu este necesară încheierea unui acord special pentru
stabilirea de relaţii consulare.
b - Întreruperea sau încetarea relaţiilor diplomatice între două state nu atrage
după sine în mod obligatoriu şi ruperea relaţiilor consulare. În numeroase cazuri, chiar
dacă statele au decis să rupă relaţiile lor diplomatice, relaţiile consulare au continuat, pentru
că ele sunt relaţii între două state concepute să servească interesele cetăţenilor acestor ţări.
Relaţiile consulare pot ajunge să înceteze în momentul în care dispare unul dintre state sau în
cazul în care, pe baza aceluiaşi acord, statele hotărăsc să nu mai întreţină asemenea relaţii.
6. OFICIUL CONSULAR(CONSULATUL)
Oficiul consular este un organ autonom, care se creează pentru a permite
exercitarea funcţiilor consulare prevăzute în Convenţia de la Viena şi în acordurile
bilaterale încheiate de statele respective.
Fiecare oficiu consular are un sediu, o circumscripţie şi de asemenea, un anumit
rang, de precădere o clasă, care sunt fixate de către statul trimiţător şi supuse aprobării statului
de reşedinţă.
a - Deschiderea unui oficiu consular înseamnă în primul rând, prezentarea unei
cereri în care se specifică oraşul în care se doreşte înfiinţarea lui, în al doilea rând, există
obligaţia de a propune o anumită zonă (circumscripţie) din teritoriul ţării care va fi arondată
la postul consular respectiv şi clasa consulatului, iar toate acestea împreună, trebuie să obţină
aprobarea statului de reşedinţă. Orice modificare ulterioară în legătură cu clasa oficiului
consular, cu locul său de reşedinţă şi cu circumscripţia în care îşi desfăşoară activitatea nu se
poate face decât cu consimţământul statului de reşedinţă, care este necesar şi în cazul în care
un consulat vrea să deschidă un viceconsulat sau o agenţie consulară, într-o altă localitate
decât cea în care şi-a stabilit sediul.
Misiunile diplomatice pot şi ele exercita funcţii consulare, din acest punct de
vedere existând două mari categorii de oficii consulare, cele care funcţionează în cadrul
misiunilor diplomatice din capitalele ţărilor şi în cadrul cărora este desemnat un diplomat şi se
creează o structură care se ocupă de relaţii consulare şi a doua categorie, consulatele speciale,
care se înfiinţează în alte oraşe decât capitala, cu circumscripţii foarte bine stabilite şi
încadrate cu personal corespunzător.
b – Personalul oficiului cosular este compus din şeful consulatului, din
funcţionari consulari şi angajaţi, împreună cu personalul de serviciu. Acest personal al
oficiului consular este numit de către statul trimiţător care notifică statului de reşedinţă
numele şi prenumele, categoria şi clasa funcţionarilor consulari şi circumscripţia în care
urmează să funcţioneze.
Potrivit articolului 9 din Convenţia de la Viena, şefii posturilor consulare sunt
repartizaţi pe patru clase care cuprind: consuli generali, consuli, viceconsuli şi agenţi
consulari. Şeful unui post consular ocupă o poziţie deosebită în cadrul oficiului consular,
indiferent de modul în care este el definit, de clasa pe care o are şi este numit de către statul
trimiţător, dar, pentru a putea să-şi desfăşoare activitatea, are nevoie de acordul statului
primitor, pe teritoriul căruia urmează să funcţioneze. Modalităţile prin care sunt numiţi şefii
oficiilor consulare, sunt fixate prin legi şi regulamente care ţin atât de statul trimiţător,
cât şi de cele ale statului primitor. Şeful unui oficiu consular, în momentul în care este
numit, primeşte un document din partea celui care l-a numit sub forma unei scrisori sau
a unui act similar care atestă calitatea în care a fost trimis. Acest document este trimis pe
cale diplomatică sau pe orice altă cale corespunzătoare, guvernului din statul pe teritoriul
căruia şeful postului consular urmează să-şi exercite funcţiunile şi dacă statul de reşedinţă îl
acceptă, el poate să-şi ia în primire postul respectiv.
Exequatorul este o autorizaţie specială pe care statul de reşedinţă o acordă
şefului oficiului consular şi prin care certifică dreptul acestuia de a-şi exercita funcţiile
sale. Statul de reşedinţă care refuză să elibereze un exequator nu este obligat să comunice
statului trimiţător care sunt motivele refuzului său. Se consideră că exequatorul este un act
discreţionar pe care orice stat de reşedinţă are dreptul să-l adopte sau nu, şi care nu trebuie
motivat în nici un fel de către funcţionarii săi.
Din momentul în care şeful unui post consular este acceptat, statul pe teritoriul
căruia îşi desfăşoară el activitatea are obligaţia să informeze imediat autorităţile
competente din circumscripţia sa consulară şi, de asemenea, potrivit prevederilor articolului
14 din Convenţia de la Viena, are obligaţia să adopte toate măsurile necesare pentru a-i
permite să-şi realizeze sarcinile şi obligaţiile care îi revin în această calitate.
Există şi posibilitatea exercitării temporare a funcţiei de şef de post consular, în condiţiile
în care şeful numit este împiedicat să-şi îndeplineasă funcţiunile sale, sau, în cazul în care
postul său este vacant, se poate numi un „gerant‖ interimar care acţionează cu titlul
provizoriu de şef al postului consular respectiv.
Încetarea activităţii unui şef de oficiu consular sau a oricărui diplomat care
funcţionează în cadrul lui, se poate face prin retragere de către statul care l-a trimis, statul
respectiv având posibilitatea să-l înlocuiască şi să-i încheie astfel misiunea. În foarte multe
servicii diplomatice există perioade fixe de timp în care un diplomat lucrează în serviciul
diplomatic exterior sau în cadrul unui oficiu consular, de 4-5 ani. O altă posibilitate de
încetare a activităţii este aceea de a fi declarat „persona non grata‖ şi toate celelalte situaţii
prin care activitatea poate înceta (cazuri de îmbolnăviri, decese, etc.).
7. FUNCTIILE OFICIILOR CONSULARE
Funcţiile consulare reprezintă totalitatea activităţilor oficiilor consulare şi ale
personalului acestora. Din punct de vedere al conţinutului acestor funcţii, ele pot fi împărţite
în două categorii:
–funcţii care sunt conferite de către statul trimiţător oficiului consular respectiv;
–funcţii care sunt recunoscute de către statul primitor, cel pe teritoriul căruia
îşi desfăşoară activitatea.
Ca regulă generală, conţinutul acestor funcţii consulare este negociat şi inclus în
convenţiile bilaterale pe probleme consulare pe care statul le încheie, o parte importantă
a acestor convenţii consulare se concentrează tocmai pe funcţiile asupra cărora cele
două state îşi dau acordul să fie îndeplinite de către oficiile consulare.
a) Clasificarea funcţiilor consulare.
După obiectul lor sau după domeniul pe care îl abordează, funcţiile consulare
pot fi:
– funcţii cu caracter politic, altele decât funcţiile diplomatice;
- funcţii economice importante: promovarea schimburilor economice dintre statul
trimiţător şi statul primitor pe teritoriul căruia îşi desfăşoară consulatul activitatea;
– funcţii culturale; foarte multe consulate româneşti înglobează minicentre
culturale, având o activitate culturală intensă (Consulatele de la Veneţia, Canal Grande,
etc.) şi unde funcţia consulară de promovare a culturii este de fapt una dintre cele mai
importante;
- funcţii care se referă la protecţia cetăţenilor; spre deosebire de ambasade, care se
concentrează în principal pe promovarea intereselor statelor, a autorităţilor de stat,
consulatele se preocupă de problemele cetăţenilor. Ele includ de asemenea, funcţii
administrative, funcţii de stare civilă, notariale, jurisdicţionale şi funcţii care se referă la
marina comercială, nave şi aeronave şi la obligaţii militare.
Funcţiile consulare sunt prevăzute în Convenţia de la Viena, de asemenea, convenţiile
bilaterale încheiate de state au capitole importante care se referă la funcţiuni şi totodată, există
o practică internaţională a statelor care stabileşte funcţiile unui oficiu consular.
Articolul 5 din Convenţia de la Viena, care prezintă funcţiile consulare, începe cu cea
mai importantă funcţie în viziunea consulatului, aceea de a proteja în statul de reşedinţă,
interesele statului trimiţător şi a cetăţenilor săi, persoane fizice şi juridice, în limitele admise
de dreptul internaţional. La paragraful 2, acest articol prezintă cea de-a doua funcţie
consulară, favorizarea dezvoltării relaţiilor comerciale, economice, culturale şi
ştiinţifice, în general, promovarea de relaţii prieteneşti între statul trimiţător şi statul
primitor. A treia funcţie consulară prevăzută în Convenţia de la Viena la articolul 5,
paragraful c, similară cu funcţiile pe care le au şi ambasadele, se referă la informarea
prin mijloace licite asupra situaţiei din circumscripţia consulară respectivă. Sunt
prevăzute în continuare la acest articol şi alte funcţii care se referă la practica generală
care există în materie.
b) Funcţiile specifice ale oficiilor consulare româneşti în străinătate.
- Prima funcţie pe care o au toate consulatele româneşti este şi aceea de a îndeplini
acte diplomatice, cu excepţia cazului în care există rezerve. Articolul 17 al Convenţiei de
la Viena, pornind de la practica existentă în materie, are următoarea formulare: „Într-
un stat, unde statul trimiţător nu are misiune diplomatică şi nu este reprezentat de către
o misiune diplomatică a unui stat terţ, un funcţionar consular poate, cu consimţământul
statului de reşedinţă şi fără ca statutul său consular să fie afectat, să fie însărcinat să
îndeplinească acte diplomatice”. Se precizează imediat în paragraful 1 al acestui articol
faptul că, îndeplinirea acestor acte de către un funcţionar consular, nu-i conferă acestuia
dreptul de a beneficia de imunităţile şi privilegiile diplomatice.
Exercitarea de funcţii diplomatice de către oficiile consulare are un caracter
excepţional şi derogatoriu. Ea priveşte numai cazul în care un stat nu dispune de misiune
diplomatică în ţara respectivă sau, dintr-un motiv sau altul, misiunea diplomatică nu
funcţionează.
Convenţia de la Viena are o referire la aceste situaţii introducând ideea „poate,
cu consimţământul statului primitor”, fiind vorba deci de o posibilitate care are nevoie
să fie acceptată de către statul care primeşte agentul consular şi mai ales, acest caz nu
transformă agentul consular într-o persoană care dispune de imunităţile şi privilegiile
diplomatice.
- A doua categorie de activităţi le cuprinde pe cele cu caracter politic, altele decât cele
diplomatice. Oficiile consulare au ca obiectiv dezvoltarea relaţiilor prieteneşti, promovarea
cooperării în diverse domenii, apărarea intereselor statului trimiţător şi activitatea de
informare asupra situaţiei economice, politice şi sociale din ţara în care funcţionează
consulatul respectiv. În toată practica românească, care de fapt urmează practica
internaţională în materie, sarcina promovării relaţiilor pe diverse planuri dintre
România şi ţara respectivă este una dintre sarcinile pe care le au consulatele. De
asemenea, apărarea intereselor statului român în străinătate, inclusiv prin încheierea de
convenţii, tratate internaţionale, este unul dintre obiectivele activităţii consulare,
precum şi activitatea de informare prin toate mijloacele licite asupra condiţiilor şi
evoluţiei vieţii comerciale, economice, culturale şi ştiinţifice, rapoartele întocmite pe
aceste teme fiind prezentate guvernului român şi chiar persoanelor interesate de aceste
informaţii. Misiunea de informare a consulatelor, nu urmăreşte doar să transmită
evaluări ale situaţiilor din ţara pe teritoriul căreia îşi desfăşoară activitatea, guvernului
de la Bucureşti ci, urmăreşte să pună la dispoziţia cetăţenilor care călătoresc în ţara
respectivă toate informaţiile care le sunt necesare pentru a evita problemele care se
creează în asemenea cazuri.
- Cea de-a treia funcţie importantă a consulatului român, care decurge din practica
internaţională în materie şi din prevederile Convenţiei de la Viena (art. 5; pct. b), o
reprezintă promovarea relaţiilor economice şi comerciale, o sarcină esenţială, alături de
apărarea intereselor cetăţenilor români.
Oficiile consulare sunt plasate în general în zone portuare, de interes economic şi, în
mod firesc, promovarea relaţiilor economice şi comerciale este nu numai o sarcină importantă
ci şi posibilă în condiţiile respective. Ca urmare, pe lângă tot ceea ce înseamnă activitate
de contact, de sprijinire, de propunere a unor „afaceri” pentru cetăţenii ţării
trimiţătoare, oficiile consulare pot pregăti şi negocia acorduri economice şi comerciale în
materie care să fie încheiate între statele lor, pot propune măsuri de dezvoltare a
schimburilor comerciale prin sugestii directe în legătură cu domeniile şi persoanele care
urmează să fie contactate, coordonează activitatea reprezentanţilor economici ai
firmelor, ai instituţiilor româneşti care se ocupă de promovarea relaţiilor economice şi
se preocupă de asigurarea unui tratament favorabil pentru toţi întreprinzătorii români
în străinătate.
Această activitate de promovare este una dintre activităţile cele mai importante
nu numai pentru consulatele româneşti ci şi pentru consulatele altor ţări, iar consulii au
această preocupare prioritară de a recomanda, de a descoperi posibilităţile concrete de
dezvoltare ale schimburilor şi de a recomanda parteneri în ţara respectivă. Acest lucru
se datorează şi faptului că în România nu există multe firme specializate care să poată
asigura prezentarea unor rapoarte în legătură cu bonitatea unor parteneri. Orice firmă
românească care intenţionează să dezvolte o relaţie economică într-o altă ţară, este pusă
uneori în faţa unei alegeri dificile, de a accepta un partener pe care nu-l cunoaşte. În
statele care au o economie de piaţă funcţională există societăţi speciale care verifică
bonitatea oricărei firme şi contra unei taxe, se întocmeşte un raport privind firma
respectivă, dând astfel posibilitatea unei evaluări şi, pe această bază, putându-se aprecia
dacă firma respectivă poate fi un partener de afaceri sau nu.
În sistemul nostru şi al altor ţări, o mare parte din această funcţie este preluată de
oficiul consular, pentru că personalul acestuia intră în contact cu autorităţile locale, cu
întreprinzătorii locali, îi cunoaşte direct şi poate să funcţioneze ca un fel de consilier al celor
care doresc să pornească o relaţie de afaceri şi să dezvolte o anumită operaţiune în zona lui
consulară.
- Cea de-a patra categorie de funcţii importante pe care le dezvoltă consulatele
româneşti din străinătate o constituie funcţiile de promovare a relaţiilor culturale.
Promovarea relaţiilor culturale pentru o ţară ca România are o importanţă mai
mare decât pentru alte ţări, pentru faptul că, dacă România nu-şi poate propune să
devină o mare putere economică sau militară datorită resurselor limitate pe care le
deţine, România poate aspira însă la titlul de mare putere în domeniul cultural, fiind o
ţară care pe teme culturale poate să promoveze imaginea unei ţări care are o contribuţie
de care trebuie să se ţină seama în acest domeniu al colaborării culturale. România a
fost una dintre ţările care a dat în domeniul cultural oameni care s-au bucurat de o
apreciere însemnată pe plan internaţional, de aceea promovarea relaţiilor culturale este
una dintre modalităţile foarte bune de a promova pe plan internaţional o imagine favorabilă
despre România. Acest lucru face ca sarcina oficiilor consulare şi a ambasadelor să fie
foarte importantă, ele desfăşurând o intensă activitate în scopul promovării unei imagini
despre România ca ţară culturală, cu tradiţii, cu contribuţii importante în domeniul
culturii. Avantajul pe care îl au oficiile consulare este faptul că ele pot crea un interes
mai mare pentru activităţile culturale datorită amplasării lor în afara capitalelor. În
capitala oricărei ţări, sunt foarte multe evenimente culturale şi este mult mai greu de
pătruns pe o asemenea piaţă, în schimb, într-un oraş de provincie, interesul pentru
asemenea evenimente este mai mare şi de aceea foarte multe dintre oficiile consulare au
succes în realizarea acţiunilor de acest fel.
b) Elementele activităţilor de promovare în domeniul cultural:
- Organizarea de acţiuni: expoziţii, turnee, spectacole, concerte, pe scurt, tot ceea
ce ţine de organizarea unor evenimente care să permită proiectarea unei imagini despre
dezvoltarea şi evoluţia culturală a României pe un domeniu specific de activitate.
Preocuparea este de a organiza aceste acţiuni pe domeniile în care mesajul trece uşor
pentru că este într-un limbaj universal: artele plastice şi muzica clasică.
- Menţinerea relaţiei cu artiştii naţionali care trăiesc în zona respectivă constituie
una dintre obligaţiile consulatului român din străinătate. Există o tradiţie şi în cultura
noastră, ca şi în alte culturi, ca mulţi artişti să migreze spre zone în care din punct de
vedere al artei pe care ei o practică, consideră că au mai mari şanse de afirmare
internaţională. Menţinerea acestui contact cu artiştii valoroşi este extrem de importantă
şi pentru a vedea în ce măsură, lucruri care fac parte din patrimoniul naţional pot fi
recuperate şi să-şi găsească locul firesc (exemplu: opera lui Constantin Brâncuşi).
- Negocierea acordurilor culturale, acorduri care se încheie între state, care prevăd
acţiuni, schimburi comune de expoziţii, de trupe, inclusiv probleme financiare, etc.
Este foarte important în promovarea relaţiilor şi a imaginii culturale să se
asigure un echilibru între promovarea culturii tradiţionale (folclorul românesc) şi
promovarea culturii culte, împletirea armonioasă a acestor două tipuri de culturi
trebuie să ne reprezinte peste tot în lume.
- O altă funcţie a consulatelor este funcţia care se referă la paşapoarte. Este o funcţie
administrativă şi intră în competenţa consulatelor să elibereze anumite tipuri de paşapoarte
provizorii şi de vize. Regula generală în sistemul românesc este că paşapoartele turistice
sunt eliberate de Ministerul de Interne, iar paşapoartele de serviciu şi cele diplomatice se
eliberează de către Ministerul Afacerilor Externe. De asemenea, şi vizele se pot acorda
de către Ministerul de Interne, însă pentru politica de vize consulatele au o competenţă
foarte dezvoltată.
Pe lângă elaborarea acestor documente provizorii de identitate şi de călătorie, funcţia
principală a consulatelor este aceea de a elibera vize pentru cetăţenii care au obligaţia de a
deţine o viză pentru a putea călători în România. Au fost diferite perioade în sistemul
nostru în care vizele se acordau şi la frontieră, pentru a facilita călătoriile, însă, odată cu
liberalizarea regimului de călătorii în acelaşi timp cu înăsprirea condiţiilor pentru
acordarea de vize cetăţenilor din ţările cu mare tentaţie la emigraţie, s-a renunţat la
acest sistem şi în momentul de faţă consulatele sunt cele care au dreptul exclusiv de a
elibera vize pentru cetăţenii străini care doresc să călătorească în România.
După renunţarea la vize pentru cetăţenii români, sistemul de acordare a vizelor pentru
cetăţenii din ţările care au obligaţia de a deţine vize s-a înăsprit simţitor pentru că în mod
evident, România a devenit o ţară „de frontieră‖ a Uniunii Europene, folosită ca o ţară de
frontieră mai ales pentru trecerile ilegale şi în consecinţă, a trecut la aplicarea unei politici
severe de acordare a vizelor, ceea ce înseamnă în foarte multe cazuri, solicitarea unei invitaţii
pentru a veni în România, prezentarea biletului de călătorie dus-întors, dovada că se deţine
suma de bani necesară pentru întreţinere în perioada respectivă, asigurarea medicală pentru
cei care călătoresc în România. Noile condiţii de acordare a vizelor a creat şi anumite
dificultăţi României în relaţiile tradiţionale.
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
1. Anghel, Ion M. - Dreptul diplomatic şi consular - Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1996
2. Anghel, Ion M. - Drept diplomatic şi consular - vol.II, Ediţia a II-a revăzută şi
adăugită, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002
3. Bonciog, Aurel - Drept consular - Ed. Fundaţiei „România de Mâine‖Bucureşti, 1996
4. Feltham, R.G. - Introducere în dreptul şi practica diplomaţiei - Bucureşti, Editura
ALL, 1996
5. Iacob, Gh. - Introducere în diplomaTie - Editura Fundaţiei "AXIS", laşi, 1998
6. Mazilu, Dumitru – Diplomaţia. Drept diplomatic şi consular – Ed. LUMINA LEX,
Bucureşti, 2003
7. Năstase, Adrian; Aurescu, Bogdan; Gâlea, Ion – Drept diplomatic şi consular. Sinteze
pentru examen – Ed. All Beck, 2002
8. Năstase, Dan – Drept diplomatic şi consular Ed. FundaTiei România de Mâine,
Bucureşti, 2006