Download - Botanica I
Iulian Costache
Botanica I
Prefaţă la volumul I
Botanica este o disciplină fundamentală pentru ştiinţele
agricole moderne. Caracterul fundamental al botanicii
derivă din faptul că majoritatea specializărilor (Floricultura,
Viticultura, Pomicultura, Legumicultura, Fitotehnie,
Ameliorarea plantelor, Silvicultură etc.) au la bază noţiuni
de botanică. Necesitatea obţinerii unei productivităţi
vegetale cât mai mare şi de calitate superioară impune
cercetări ştiinţifice tot mai complexe. În acest sens
rezultatele ştiinţifice din domeniul botanicii, obţinute pe
baza utilizării tehnologiei moderne, vin să sprijine realizarea
acestui obiectiv din domeniul agricol şi horticol.
Materialul de faţă a fost conceput pe baza a câtorva criterii
şi anume: unitatea ecologică a plantelor cu mediul de viaţă;
prezentarea evolutivă a organismului vegetal, din punct de
vedere filogenetic şi ontogenetic; proporţionarea
materialului astfel încât să nu fie exagerat de voluminos
faţă de programa analitică a studenţilor.
Astfel, vol. I “Morfologia şi Anatomia plantelor”, prezintă
noţiunile de bază şi esenţiale în descrierea celulelor,
ţesuturilor, organelor vegetative şi reproducătoare
utilizându-se metoda morfologiei şi anatomiei comparate. În
acest fel s-a evidenţiat corelaţia dintre formă-structură şi
funcţie. Pentru documentarea noţiunilor discutate s-au dat
ca exemple cazurile tipice de specii de plante, cu preferinţă
specii de plante horticole.
Materialul botanic prezentat va servi studenţilor horticoli şi
biologi dar şi celor de la agricultură, ingineria mediului şi
silvicultură. În acelaşi timp materialul vine în ajutorul
tehnicienilor şi inginerilor care lucrează în domeniul agricol
şi horticol pentru asigurarea calificării corespunzătoare
cerinţelor actuale.
Aduc pe această cale mulţumiri D-nului Profesor Vasile
Ciocârlan şi D-nului Profesor Vasile Simeanu pentru
sugestiile valoroase aduse precum şi D-nului Profesor
Gheorghe Popescu, ca mentori în formarea mea
profesională.
Vom fi deschişi şi recunoscători la toate sugestiile şi
observaţiile ce ne vor fi aduse la cunoştiinţă, în urmă
consultării materialului, în vederea îmbunătăţirii conţinutului.
Autorul
7
CUPRINS INTRODUCERE 13 MORFOLOGIA ŞI ANATOMIA PLANTELOR
NOŢIUNI INTRODUCTIVE 19
I. NOŢIUNI DE CITOLOGIE VEGETALĂ CELULA Definiţii Tipuri de celule
Celula protocariotă
22
Celula eucariotă vegetală Clasificare Organizare
25
Protoplasma Citoplasma
Hialoplasma
26
Peliculele hialoplasmatice 28 Organitele citoplasmatice
Reticulul endoplasmatic Ribozomii
29
Dictiozomii (Aparatul Golgi) Mitocondriile (Condriomul celular)
30
Plastidele (Plastidomul celular) 31 Sferozomii 32 Lizozomii 33 Microcorpii Microtubulii şi microfibrilele
34
8
Nucleul Organite locomotorii
Paraplasma Vacuomul celular
36
Incluziunile ergastice 37 Peretele celular 39
DIVIZIUNEA CELULARĂ Diviziunea directă Diviziunea indirectă
56
Mitoza 57 Tipuri particulare ale mitozei Factorii care acţionează asupra mitozei Semnificaţia biologică a mitozei
60
Meioza 61 Tipuri de meioză Semnificaţia biologică a meiozei
64
II. NOŢIUNI DE HISTOLOGIA VEGETALĂ ŢESUTURI VEGETALE Clasificare
69
Ţesuturi meristematice (embrionare, formative, meristeme)
Clasificarea meristemelor
71 Meristeme primordiale Meristeme primare
Meristeme apicale
72
Meristeme laterale 73 Meristeme intercalare
Meristeme secundare 74
Ţesuturi definitive (adulte) Ţesuturi protectoare Ţesuturile protectoare primare
75
Ţesuturile protectoare secundare 78 Ţesuturi parenchimatice (fundamentale, trofice) 79
Parenchimurile de absorbţie Parenchimurile de asimilaţie
80
Parenchimurile de depozitare 81 Ţesuturi conducătoare
Xilemul 82
9
Floemul 84 Ţesuturi mecanice
Colenchimul 85
Sclerenchimul 86 Structuri şi celule secretoare şi excretoare
Structuri secretoare 87
Celulele excretoare 89 Ţesuturi speciale Ţesuturile senzitive Ţesuturile de separaţie
90
III. ORGANOGRAFIA Trăsături comune ale organelor plantelor
111 Consideraţii filogenetice şi ontogenetice
A. ORGANE VEGETATIVE 1. RĂDĂCINA
Definiţie, Funcţii
113
Morfologia rădăcinii Zonele morfologice ale rădăcinii
114
Tipuri morfologice de rădăcini Rădăcini normale
115
Rădăcini metamorfozate 116 Ramificarea rădăcinii Originea endogenă a radicelelor
118
Anatomia rădăcinii Structura primară a rădăcinii
119
Structura secundară normală a rădăcinii Îngroşări secundare anormale ale rădăcinilor cărnoase
121
Întrebuinţările rădăcinilor 122
2. TULPINA Definiţie Funcţii Originea filogenetică şi dezvoltarea ontogenetică a tulpinii
Morfologia tulpinii Sistemul caulinar sau lăstarul
132
10
Mugurii Clasificarea mugurilor
133
Importanţa practică a cunoaşterii mugurilor Ramificarea tulpinii
135
Tipuri de ramuri Clasificarea tulpinilor Tulpini supraterane
137
Tulpini subterane 141 Tulpini acvatice
Anatomia tulpinii 143
Structura primară a tulpinii la dicotiledonate 144 Structura primară a tulpinii la monocotiledonate 146 Trecerea fasciculelor conducătoare din rădăcină în tulpină
147
Structura secundară a tulpinii 148 Stereomul tulpinii 149
3. FRUNZA Definiţie Funcţii Originea filogenetică Dezvoltarea ontogenetică
173
Dispunerea frunzelor tinere în muguri 174 Tipuri de frunze în dezvoltarea ontogenetică la plante
176
Morfologia frunzelor Frunze simple
177
Frunze compuse 181 Nervaţiunea frunzelor 182 Anexele frunzelor Filotaxia
183 184
Variaţii privind forma, mărimea şi dispoziţia frunzelor pe tulpină
186
Dimensiunile şi durata de viaţă a frunzelor Frunze metamorfozate
187
Anatomia frunzelor Structura laminei
188
Structura peţiolului Căderea frunzelor
192
11
Importanţa practică a frunzelor 193
B. ORGANE DE REPRODUCERE 1. GENERALITĂŢI PRIVIND REPRODUCEREA
220
Reproducerea asexuată (Agamogamia) Reproducerea vegetativă
Reproducerea vegetativă naturală
222
Reproducerea vegetativă artificială 224 Reproducerea asexuată senso stricto
Reproducerea sexuată 225 226
Alternanţa de generaţii la plante 228 Consideraţii privind reproducerea la Angiospermae faţă de Gymnospermae
230
2. FLOAREA LA ANGIOSPERMAE Consideraţii filogenetice
231
Caracteristici morfo-anatomice 232 Formule şi diagrame florale Inflorescenţele
243 244
Clasificarea florilor după sexualitate 248 Anteza Polenizarea
250
Germinarea polenului şi creşterea tubului polenic 253 Fecundaţia la plante Abateri de la tipul general de fecundaţie
254
3. SĂMÂNŢA Morfologia seminţei
287
Anatomia seminţei 288 Germinaţia seminţelor 290
4. FRUCTUL Morfologia fructelor
298
Structura pericarpului Clasificarea fructelor
299 300
I. Dialicarpice Monocarpice
301
Policarpice 303 II. Metacarpice 304 III. Gamocarpice
12
Eugamocarpice Monantocarpice
305
Cenocarpice 309 Mericarpice
Izocarpice 310
Diplocarpice Diseminarea
311
Importanţa fructelor şi seminţelor 314 BIBLIOGRAFIE 328
13
INTRODUCERE
Definiţii generale
Progresul ştiinţei înregistrat în ultimul secol a generat apariţia şi dezvoltarea a o serie de ramuri în cadrul biologiei. Pentru a delimita clar aceste ramuri este necesară o prezentare generală a acestora. Biologia este ştiinţa care se ocupă atât cu studiul tuturor organismelor vii, cât şi al entităţilor (viruşi, viroizi) şi al fenomenelor legate de acestea. Termenul a fost creat şi introdus în ştiinţă de către JEAN-BAPTISTE DE LAMARCK şi G. TREVIRANUS (1802) şi provine din cuvintele greceşti bios- viaţă şi logos- ştiinţă. Cele mai vechi cunoştinţe scrise din domeniul biologiei datează de la ARISTOTEL şi TEOFRAST. Dintre personalităţile biologiei mondiale putem aminti pe G.L.L. DE BUFFON, G. CUVIER, J.H. FABRE, ERNST HAECKEL, JEAN-BAPTISTE DE LAMARCK, CARL LINNÉ, CHARLES DARWIN, G.J. MENDEL, TH. SCHWANN, H. DE VRIES, ALFRED RUSSEL WALLACE, A. WEISMANN.
Biologia în România
Contribuţii remarcabile în domeniul biologiei au avut: GRIGORE ANTIPA, DIMITRIE BRÂNDZĂ, ARISTIDE CARADJA, RADU CODREANU, CONSTANTIN MOTAŞ, EMIL RACOVIŢĂ, DIMITRIE VOINOV, ALEXANDRU BORZA, FLORIAN PORCIUS, IULIU PRODAN.
Ramuri ale biologiei
Datorită aprofundării cunoştinţelor din domeniul biologiei după inventarea microscopului de către A. VAN LEEUWENHOEK la mijlocul secolului al XVII-a, în interiorul biologiei au început să se formeze numeroase ramuri cu domenii de studiu bine definite. Având la bază sistemul de clasificare al lumii vii în 5 regnuri, propus de R.H. WHITTAKER (1969), s-au schiţat ramurile biologice în funcţie de domeniile studiate (după ANCA SÂRBU 2003).
14
Categoria sistematică
studiată Regnul studiat
Domeniul de studiu
Ramura biologiei
Subramura biologiei
Subramura biologiei
1 2 3 4 5 6 Entitate
(Biologie) - Virusuri Virusologia - -
Organisme
Regn Monera Bacterii şi alge albastre Microbiologia - -
Regn Fungi Ciuperci Micologia - -
Regn Protista
Protozoare Protozoologia - - Mixomicete şi Acrasiomicete - - -
Alge Algologia - -
Regn Plantae Plante Botanica
Citologia vegetală -
Anatomia vegetală -
Fiziologia vegetală -
Embriologia vegetală -
Palinologia - Filogenia vegetală -
Taxonomia vegetală -
Regn Animalia Animale
Zoologia
Zoologia nevertebratelor Entomologia
Zoologia vertebratelor
Ichtiologia Herpetologia Ornitologia
Mammologia sau Teriologia
Embriologia animală -
Hidrobiologia - Fiziologia animală -
Taxonomia animală -
Filogenia animală -
Anatomia Anatomia
comparată a vertebratelor
-
15
Anatomia umană -
Histologia - - Neurobioloiga - -
Etologia - - Antropologia - - Imunologia - -
- Genetica umană -
Ramuri ale biologiei care
studiază entităţi şi
organisme
- Genetica
Genetica generală -
Genetica populaţiilor -
Ramuri ale biologiei care
studiază organisme aparţinând mai multor
regnuri
Bacterii, ciuperci,
protozoare, plante, animale
Ecologia
Ecologia marină -
Ecologia terestră -
Paleontologia - -
Protozoare, animale Parazitologia
Parazitologia generală Helmintologia
Parazitologia medicală -
Ştiinţe de graniţă
- - Biofizica - - - - Biochimia - - - - Bioacustica - - - - Biogeografia - -
- - Biomatematica - -
BOTANICA (gr. botané- iarbă, plantă) este ştiinţa care studiază: alcătuirea externă şi structura internă a plantelor, funcţiile, clasificarea, răspândirea, modul cum se asociază şi utilizările lor. Botanica, ca ramură a biologiei, studiază plantele în detaliu pentru a fi corect cunoscute. Astfel, omul să poată interveni, prin tehnici corespunzătoare, în utilizarea lor fără a le perturba echilibrul lor populaţional. Dezvoltarea botanicii este rezultatul practicii exercitate de către om, în nevoile sale de a cunoaşte natura înconjurătoare şi a o folosi: în alimentaţie, pentru îmbrăcăminte, în vindecarea unor boli, etc. Începând cu sec. al XX-lea, în concordanţă cu
16
progresele ştiinţei, botanica s-a subdivizat în mai multe discipline, cu obiect şi metode de cercetare proprii. Morfologia plantelor (gr. morphe- formă; logie-) studiază forma organelor plantelor, folosind ochiul liber sau aparatele optice (lupă, microscop, etc). Acest studiu mai este cunoscut şi sub denumirea de Organografie. Anatomia plantelor (gr. ana- separat; tomos- tăiere) se ocupă cu studiul microscopic al structurii interne a organelor plantelor (cercetarea se face pe secţiuni transversale sau longitudinale). Anatomia plantelor este o disciplină generală care se bazează pe rezultatele studiilor efectuate la nivel celular, tot mai performante în ultimele decenii ca urmre a dezvoltării tehnologiei microscopice moderne. Astfel, s-au desprins ca discipline de sine stătătoare, ultraspecializate: Citologia, Histologia, Embriologia. Citologia vegetală (fr. cytologie, gr. kytos- celulă, logie- disciplină, ştiinţă, expunere ştiinţifică [< fr. -logie, it. -logia, cf. gr. -logia < logos - cuvânt, discurs) se ocupă cu studiul celulei. Histologia (gr. hystos- ţesut) se ocupă cu studiul ţesuturilor vegetale. Embriologia vegetală (gr. embrion- embrion) cercetează dezvoltarea embrionară a plantelor, pornind de la zigot.
Fiziologia vegetală (gr. physis- natură, funcţie) studiază funcţiile vitale care se desfăşoară în organismul vegetal: nutriţia, mişcarea, sensibilitatea, creşterea, dezvoltarea, etc. Genetica (gr. genesis- naştere, origine) se ocupă cu studiul eredităţii şi variabilităţii organismelor. Fitopatologia (gr. phyton- plantă; pathos- suferinţă) cercetează bolile plantelor şi raporturile dintre acestea şi agentul patogen. Sistematica plantelor (gr. latinizat: systema- sistem, mod de orânduire) se ocupă cu descrierea şi clasificarea plantelor. Ea are ca scop stabilirea ordinii naturale de apariţie şi evoluţie a acestora. În sistemul de clasificare elaborat trebuie să se evidenţieze atât trecerea de la formele simple la cele complexe (evoluţia) cât şi descendenţa unora din altele (filogenia). Taxonomía (fr. taxonomie; gr. taxis- ordine, nomos- lege), este ştiinţa care are ca obiect stabilirea principiilor şi legilor de clasificare a organismelor vii. Ştiinţa legilor de clasificare; Studiul unei grupe de plante sau de animale privind descrierea şi clasificarea speciilor
17
Ecologia plantelor (gr. oikos- casă, mediu) este o ştiinţă biologică interdisciplinară, care se ocupă cu studiul complex al interrelaţiilor dintre plante şi mediul lor de viaţă. Fitogeografia se conturează ca ştiinţă începând cu 1805 (A.v. HUMBOLDT), având ca obiect de studiu distribuţia în spaţiu a unităţilor sistematice de plante (specii, genuri, familii, etc.) şi a comunităţilor vegetale, în funcţie de condiţiile de mediu. Geobotanica, termen introdus şi utilizat începând cu 1866 (RUPRECHT în Rusia şi GRISEBACH în Germania), este o ştiinţă generală care se ocupa cu studiul învelişul vegetal şi al pământului şi al elementelor care-l alcătuiesc, în legătură indisolubilă cu mediul geografic. Studiul complex al plantelor la nivel populaţional s-a realizat începând de pe la mijlocul secolul al XIX-lea, cu o dezvoltare accentuată în secolul al XX-lea, fapt care a determinat apariţia unei discipline noi, anume Fitocenologia sau Fitosociologia. Fitosociologia (Fitocenologie, de la gr. phyton-; coinos- împreună), termen introdus de PACIOSKI în 1896 şi utilizat în prezent, se ocupă cu studiul complex al fitocenozelor: mod de formare, raporturile cu factorii abiotici şi biotici, clasificarea şi răspândirea lor. Paleobotanica (gr. palaios- vechi) are ca obiect de studiu fosilele vegetale, constituind astfel un auxiliar al altor discipline botanice în special al filogeniei.
Discipline botanice cu caracter aplicativ
Acestea îşi au baza în Botanica generală şi s-au dezvoltat mai ales în ultimele decenii ale secolului al XX-lea. 1. Botanica pentru agricolă este disciplina care aprofundează probleme teoretice privitoare la plantele agricole. 2. Botanica pentru horticolă, disciplină în cadrul căreia sunt aprofundate noţiunile teoretice despre plantele horticole. 3. Botanica pentru farmaceutică se ocupă cu studiul plantelor de interes fitofarmaceutic. 4. Botanica pentru silvicultori (sau forestieră) are ca obiect de studiu plantele arborescente spontane şi cultivate, aflate în fondul forestier.
18
Metode de cercetare în botanică
Scopul cercetărilor îl constituie cunoaşterea plantelor sub aspectele care reies şi din definiţia botanicii ca ştiinţă (morfologic şi anatomic, stabilirea legilor de creştere şi dezvoltare, fiziologic, sistematic, răspândire, asocierea şi utilizările plantelor). Cele mai des folosite sunt: observaţia şi experimentul. Observaţia constă în investigarea anumitor elemente, a desfăşurării unor procese şi fenomene, fără a interveni asupra acestora. Aceasta se face cu ochiul liber, cu lupa sau microscopul. Observaţia trebuie să fie exactă, completă şi fără idei preconcepute. Experimentul verifică şi întregeşte observaţia. Prin experiment, cercetătorul intervine în desfăşurarea unor fenomene, modificând condiţiile de desfăşurare ale acestora. Aceste două metode stau la baza analizei datelor şi a fenomenelor, în urma căreia, prin deducţii logice şi sinteza concluziilor teoretice, să se găsească soluţii aplicabile în practica agrobiologică precum şi în îmbogăţirea patrimoniului biologiei generale.
19
MORFOLOGIA ŞI ANATOMIA PLANTELOR NOŢIUNI INTRODUCTIVE
Morfologia şi anatomia plantelor este o ştiinţă fundamentală care stă la baza cunoaşterii celorlalte discipline (taxonomie, sistematică, fiziologie, genetică, fitosociologie, floricultură, legumicultură, pomicultură, viticultură, etc.). Noţiunile furnizate de această parte a botanicii, ne ajută să înţelegem diversitatea structurală a plantelor, modul de evoluţie al ţesuturilor, influenţa condiţiilor de mediu asupra diverselor organe, interdependenţa mediu-funcţie-structură. Pe de altă parte, din punct de vedere aplicativ, cunoaşterea structurii organelor vegetale ne permite: - observarea modificărilor survenite în urma aplicării diferitelor îngrăşăminte organice şi minerale, erbicide, radiaţii, etc.; - obţinerea de soiuri valoroase din punct de vedere productiv; - identificarea poliploizilor; - punerea în valoare a utilităţii plantelor (alimentare, textile, aromatice, condimentare, tanante, tinctoriale, rezinifere, etc.).
Scurt istoric al dezvoltării cunoştinţelor de morfologie şi anatomie vegetală
Încă din antichitate (cu aproximativ 3000 de ani î.e.n.), preocuparea de bază a botaniştilor era de a cunoaşte şi descrie speciile de plante, pentru cunoaşterea şi folosirea resurselor mediului înconjurător. Concepţia religioasă despre plante era preponderentă, în special la popoarele hinduse, mai puţin la greci unde era predominantă concepţia ştiinţifică. S-au remarcat, în acea perioadă, marii filosofi greci: ARISTOTEL (384-332 î.e.n.), THEOPHRAST (370-283 î.e.n.), etc. Descoperirea microscopului, pe la începutul secolului al XVII-lea, de către olandezii ZACHARIAS ŞI HANS JANSSEN (tată şi fiu), a
20
reprezentat premisele dezvoltării studiilor de anatomie a plantelor. Inventarea microscopului a permis fizicianul englez ROBERT HOOKE (1667), după câteva perfecţionări (fig. 1), să observe şi o secţiune prin scoarţa stejarului de plută (Quercus suber). Cu această ocazie, descoperă că materia vegetală este poroasă, discontinuă, ca o ţesătură de forma unui fagure de albine. Cavităţile observate la microscop sunt denumite celule (de la lat. cella- cămară, cameră mică), termen consacrat ulterior în ştiinţa universală. Celulele fiind moarte, fără conţinut, Hooke n-a putut observa decât peretele acestora. În cartea lui, MICROGRAPHIA (1667), Hooke schiţează primul desen reprezentând celula. Mai târziu, prin 1671, MALPIGHI şi GREW, pornind de la descoperirile lu Hooke, încep studiul structurii plantelor şi animalelor. Naturalistul olandez ANTOINE VAN LEEUWENHOEK (1673) descoperă microscopic globulele roşii, precum şi a altor organismelor unicelulare, izolate, autonome, inclusiv a microbilor, astfel punându-se bazele Citologiei ca ştiinţă. Tot el, la începutul secolului al XVIII-lea, stabileşte structura tulpinii la Monocotiledonatae, publicând opera „Arcana Naturae” (1708). Un aport important la dezvoltarea morfologiei plantelor l-a avut GOETHE (1796) care a introdus pentru prima dată termenul de “morfologie”, apoi a introdus în ştiinţă termenul de “metamorfoză” (în sensul de modificare ereditară, profundă, a formei şi structurii unui organ, ca urmare a adaptării la îndeplinirea altor funcţii). De la Goethe a rămas “Teoria foliară a florii” şi “Teoria vertebrală a craniului”. În anul 1833, ROBERT BRAUN descoperă nucleul în celula vegetală. Elaborarea “Teoriei celulare” (1838), de către doi biologi germani: botanistul MATTHIAS SCHLEIDEN (1804-1881) şi zoologul THEODOR SCHWANN (1810-1882), a reprezentat momentul cel mai important din istoria descoperirii celulei. După 1875, STRASBURGER stabileşte originea celulelor, demonstrând că o celulă provine din altă celulă prin bipartiţie, pentru ca mai târziu, împreună cu GUIGNARD, să descrie mecanismul dublei fecundaţii. Secolul al XIX-lea conturează „Etapa darvinistă”, legată de numele lui DARWIN şi concepţia care-i poartă numele, elaborată şi prezentată în cartea “Originea speciilor” (1859). Concepţia lui
21
Darwin, privind trasformarea şi evoluţia speciilor, a impulsionat cercetările de botanică şi a dus la apariţia sistemelor natural-filogenetice. În această etapă, anatomia a trecut prin câteva perioade:
- descriptivă (statică, fără a preocupa rolul funcţional al acestora); - fiziologică (corelarea structurii cu funcţia); - protoplasmatică (preocuparea faţă de substanţa vie din celulă); - ecologică şi experimentală (axarea studiilor pe: plasticitatea ţesuturilor şi organelor, corelaţia structură-factori de mediu, localizarea substanţelor utile în corpul plantelor, etc.).
Astfel se continuă perfecţionarea microscopului dar şi a tehnicilor şi metodelor de investigaţie, permiţând aducerea de noi contribuţii despre protoplasmă, la alge de către THURET şi BORNET (1878), la plantele superioare de către TANGL (1879), KIENITZ-GERLOFF (1891), GARDINER (1898), STRASBURGER (1901), etc. Treptat, prin perfecţionarea mijloacelor de investigaţie, în special a microscopiei electronice, s-a trecut de la citologia clasică (a microscopului optic - cu limita superioară de mărire de 2.500 ori) la o citologie modernă (a microscopului electronic - fig. 2), care studiază constituenţii celulari la nivel de suborganite, macromoleculele din care sunt alcătuite, precum şi interrelaţiile dintre acestea care constituie tocmai viaţa celulară. Etapa actuală, în dezvoltarea botanicii, se încadrează în revoluţia generală produsă în biologie, prin folosirea unor metode şi aparaturi moderne care abordează diferite aspecte structurale la nivel celular, subcelular sau molecular, împingând limitele biologiei, mult, în domeniul biochimiei. Pe plan naţional, istoria poporului român îşi regăseşte amprenta în dezvoltarea botanicii. La început a fost o botanică populară, empirică, bazată pe cunoştinţele dobândite, mai întâi, despre plantele alimentare şi apoi despre cele medicinale. Studiile de morfologie şi anatomie vegetală au luat amploare după 1960, pe măsură ce dotarea laboratoarelor şi acumularea de cunoştinţe de specialitate s-a dezvoltat. În sec. al XIX-lea, o contribuţie deosebită la dezvoltarea botanicii a avut-o apariţia grădinilor botanice: Iaşi (1856); Bucureşti (1860); Cluj (1872-1875); Craiova (1952).