1.Aspecte generale privindregimul parlamentar
Regimul parlamentar conferă un loc important
Parlamentului, considerat un adevărat for politic de
guvernare, iar Guvernul este obligat să dea socoteală
Parlamentului, care, dacă apreciază că acesta nu îşi
îndeplineşte mandatul, îi poate retrage încrederea
acordată
1
.
În cadrul unui regim parlamentar, apare, pe de
o parte, disocierea dintre funcţiile şefului statului şi
cele ale şefului Guvernului, care sunt atribuite unor
organe diferite, iar, pe de altă parte, transferul către
cel de-al doilea al unor importante competenţe şi
atribuţii care erau apanajul tradiţional al primului.
Şeful statului are menirea de a reprezenta
continuitatea statului dar, în principiu, el nu participă
sau participă foarte puţin la exerciţiul puterii,
exceptând desemnarea şefului Guvernului, pe care
trebuie, totuşi, să îl aleagă din rândul majorităţii
parlamentare. Regăsim, astfel, originea istorică a
regimului parlamentar: şeful statului – în acea epocă,
monarhul - care trebuie să fie ţinut la distanţă de
luptele politice, pentru a nu fi afectat de efectele lor
şi de eventualele înfrângeri. În schimb, se va abţine şi
nu va exercita un rol activ. Lipsit de responsabilitate
din punct de vedere politic şi, în consecinţă, sigur că
va rămâne în funcţie pe durata regenţei sau a
mandatului său, şeful statului/monarhul este lipsit,
însă, şi de orice autoritate reală. Aceasta este
exercitată de şeful Guvernului şi de miniştrii săi. Ei
sunt cei care îşi vor asuma responsabilitatea politicii
naţionale în faţa Camerelor, deci este normal ca ei să
fie şi cei care elaborează şi pun în practică această
politică. Un astfel de sistem prezintă dublul avantaj
de a-l pune pe şeful statului la adăpost de
vicisitudinile politicii şi de a stabili o legătură strânsă
între autoritatea reală şi responsabilitate, ceea ce este
logic.
Rezultă, de aici, că a fost nevoie de
transferarea către şeful Guvernului a puterilor care
aparţineau înainte monarhului. Acest transfer s-a
realizat prin procedura contrasemnării. În cazul
regimului parlamentar, orice act al şefului statului
trebuie să fie, în mod obligatoriu, contrasemnat de
şeful Guvernului, care îşi asumă, astfel, respon -
sabilitatea în faţa Camerelor
2
. Cele două semnături
nu mai au, de altfel, aceeaşi semnificaţie. La ora
actuală, şi de multă vreme, semnătura şefului statului
are caracterul unei autentificări a deciziei luate de
Guvern
3
.
În toate statele membre ale Uniunii Europene
care au preluat modelul parlamentar, executivul este
bicefal, implicând existenţa unui şef al statului,
monarh sau preşedinte şi un şef al Guvernului,
care-şi exercită efectiv puterea executivă şi răspunde
pentru aceasta în faţa forului legislativ.
Buletin de informare legislativă nr. 2 / 2011 3
STUDII, OPINII, INFORMĂRI
Atribuţiile şefului de stat în cadrul regimuluiparlamentar din statele membre ale Uniunii Europene
Camelia TOMESCU
Şef serviciu proceduri legislative
Direcţia Proceduri parlamentare,
sinteză şi evidenţă legislativă – Senatul României
2
Ceea ce explică faptul că şefii de stat a părut că dispun – cum
s-a întâmplat în cea de-a III-a Republică franceză – de puteri
importante conferite de Constituţie şi care nu erau decât puteri
nominale, în timp ce puterea reală aparţinea guvernului.
3
Puterea reală de decizie revine celui care contrasemnează (şeful
Guvernului sau ministru de resort), iar nu celui care semnează
(şeful statului), deoarece Guvernul (şi fiecare membru al său)
răspunde politic în faţa Parlamentului.
1
D. Apostol Tofan, Instituţii administrative europene, Ed. C.H.
Beck, Bucureşti, 2006, p. 61.
2. Atribuţiile monarhului în raport cu primul-ministru
În cadrul monarhiilor parlamentare, raporturile
dintre monarh şi primul-ministru nu au un potenţial
conflictual, întrucât rolurile lor diferă, iar Coroana
este o instituţie depolitizată, cu vocaţia reprezentării
generale a populaţiei, nu doar a unei majorităţi
formate într-un anumit moment, în funcţie de
opţiunile politice exprimate prin vot. Principalele
caracteristici ale raporturilor dintre monarh şi primul-
ministru în monarhiile constituţionale din Uniunea
Europeană vizează, în principal, câteva aspecte, pe
care le redăm, sintetic, în continuare.
Chiar dacă monarhul dispune de prerogative
aparent importante, de a numi şi demite primul-
ministru sau miniştrii Guvernului ori de a dizolva
Parlamentul, în realitate acestea nu sunt decât pur
reprezentative, întrucât sunt rezultatul negocierilor
politice din cadrul Parlamentului. Aşadar, şeful de
stat, în monarhiile parlamentare, nu are o implicare
activă în exercitarea puterii şi, deci, nu poartă
răspunderea politică.
Tocmai de aceea, actele sale sunt contra -
semnate de primul-ministru sau de miniştrii care
răspund politic pentru actul respectiv în faţa
Parlamentului; cum se arată în literatura de specia -
litate, semnătura şefului statului are doar caracterul
„autentificării deciziilor asumate de Guvern”
4
.
Aşadar, în monarhiile constituţionale primul-ministru
este cel care conduce Guvernul, determinând politica
executivului şi răspunzând numai în faţa Parla -
mentului, care îl poate destitui printr-un vot de
neîncredere.
Raporturile care se stabilesc între primul-
ministru şi monarh vizează desemnarea de către
acesta din urmă a primului-ministru. De la această
regulă, practica constituţională europeană evidenţiază
mai multe situaţii:
a) în general, în monarhiile constituţionale din
ţările Uniunii Europene, atributul desemnării
primului-ministru aparţine monarhului
5
. În trecut
au existat cazuri în care monarhii au exercitat un rol
decisiv în desemnarea persoanelor care urmau să
îndeplinească funcţia de prim-ministru. Astfel, în
1834, William al IV-lea l-a demis pe lordul
Melbourne şi l-a însărcinat pe Sir Robert Peel să
formeze Cabinetul, deşi acesta nu se bucura decât de
sprijinul unei pătrimi din numărul deputaţilor. În 1839,
regina Victoria l-a demis pe Peel, care se bu cura de
sprijinul unei jumătăţi din Cameră, numindu-l
din nou pe lordul Melbourne, aflat în minoritate. În
prezent, în Anglia, această prerogativă este limitată
prin faptul că dacă un partid câştigă majoritatea,
liderul său devine automat prim-ministru, iar dacă
Guvernul este înfrânt, monarhul deţine o putere de
natură morală, aceea de a desemna ca şef al
Guvernului, pe liderul opoziţiei.
Această opoziţie deţine un rol foarte important
în Parlament, aşa încât şeful partidului minoritar
poartă titlul oficial de „lider al opoziţiei Maiestăţii
sale” şi are o indemnizaţie oficială
6
. Aşadar, alegerile
sunt câştigate, obligatoriu, fie de Partidul Conser -
vator, fie de Partidul Laburist, astfel încât problema
unui vot de încredere este lipsită de sens
7
.
Monarhul poate demite primul-ministru şi,
respectând principiul responsabilităţii colective,
solicită ca toţi miniştrii să demisioneze în mod solidar
dar, în realitate, o asemenea situaţie nu a mai
intervenit din 1834, iar doctrina britanică nu este
unanimă în a aprecia dacă suveranul poate să demită
un Guvern care acţionează într-un mod necons ti -
tuţional;
b) caracteristica sistemului britanic nu se
regăseşte, însă, în toate constituţiile monarhice ale
statelor din Uniunea Europeană. Exemplu tipic în
această privinţă ni-l oferă Constituţia Belgiei, care
prevede în art.96 alin.(1) că „Regele numeşte şi
revocă pe miniştrii săi”.
Regele are un rol important, exercitat însă
cu discreţie, acela de a influenţa direct numirea
primului-ministru, desemnând un formator care, prin
consultarea conducătorilor partidelor, va căuta să
compună o echipă guvernamentală, respectând
echilibrul politic şi lingvistic al coaliţiei guver -
namentale. Chiar dacă nu există un acord clar între
partide, regele poate influenţa direct alegerea unui
Studii, opinii, informări
4 Buletin de informare legislativă nr. 2 / 2011
4
P. Pactet, Institutions politiques. Droit constitutionnel, Paris,
1983, p.146.
5
Alegerea monarhului constă, în acest caz, în ratificarea unui
dublu proces de selecţie, cel al partidului care îşi alege liderul şi
cel al electoratului care asigură partidului victoria în competiţia
electorală.
6
T. Drăganu, Introducere în teoria şi practica statului de drept,Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1992, p.32.
7
Evident, rolul Parlamentului este mult redus atunci când
nominalizarea şefului Guvernului de către şeful Statului nu lasă
loc niciunei intervenţii a Camerei inferioare. Încrederea
Parlamentului fiind presupusă, nu e necesar să se facă dovada
juridică a apartenenţei şefului guvernului la majoritatea
parlamentară deoarece constrângerea politică a apartenenţei
primului – ministru la această majoritate este subînţeleasă.
prim-ministru, şi poate, de asemenea, refuza demisia
acestuia.
8
Cu regularitate, primul-ministru este primit
în audienţă de către Rege, care este şeful puterii
executive, potrivit Constituţiei;
c) reguli distincte în ceea ce priveşte
desemnarea primului-ministru întâlnim în Spania şi
Suedia, unde alegerea candidatului la funcţia de
prim-ministru, nu revine monarhului. Astfel, potrivit
Constituţiei Spaniei, monarhul, în colaborare cu
Preşedintele Congresului Deputaţilor
9
, desemnează
un candidat la conducerea Guvernului, care va trebui
să obţină votul de încredere al Congresului cu o
majoritate absolută, înainte de a fi numit şi de a-şi
putea forma Guvernul
10
. Articolul 3 al Constituţiei
Suediei prevede că preşedintele Parlamentului
(Riksdag) este cel care desemnează primul-ministru,
după consultarea cu vicepreşedintele şi reprezentanţii
partidelor;
d) în alte state, deşi rolul politic al monarhului
este destul de redus, experienţa politică îi dă
posibilitatea ca, în caz de criză guvernamentală
gravă, alegerea şefului Guvernului să fie făcută de
monarh, fără votul de încredere al Parlamentului,
întemeindu-se pe o încredere prezumată. Aceste
situaţii le întâlnim frecvent în Danemarca,
Luxemburg şi, mai ales, în Regatul Ţărilor de
Jos
11
. Astfel, potrivit Constituţiei Danemarcei
12
,
funcţia fundamentală a Reginei este aceea de a arbitra
şi de a sancţiona conflictele apărute între Guvern şi
Parlament, exercitând „o magistratură de influenţă”
13
;
e) regimul constituţional luxemburghez
prezintă o particularitate cu totul interesantă. Potrivit
Constituţiei, „Marele Duce exercită singur puterea
executivă”. Ca şef al executivului într-un sistem
parlamentar, numeşte şi revocă miniştrii aşa cum
consideră necesar. Aceasta înseamnă că membrii
Guvernului nu sunt, din punct de vedere
constituţional, consideraţi ca făcând parte din puterea
executivă; statutul acestora este mai degrabă de
consilieri personali ai Marelui Duce, deşi toate actele
monarhului sunt contrasemnate de un membru al
Guvernului, care îşi asumă, astfel, responsabilitatea.
3. Atribuţiile preşedintelui în raport cuprimul-ministru
În Europa, regimul parlamentar a apărut în
cadrul monarhiilor constituţionale dar, după primul
război mondial, el s-a regăsit şi în numeroase
republici (Franţa, Germania, Cehoslovacia,
Polonia) ale căror constituţii prevedeau alegerea
şefului statului de către Parlament. După cel de-al
doilea război mondial, prevederile constituţionale ale
unor state – cum este cazul Italiei (1947) – descriu un
regim parlamentar prin modul în care reglementează
structura executivului şi raporturile lui cu adunările
reprezentative, dar cunoaşte un preşedinte de
republică ales prin vot universal şi direct.
De-a lungul evoluţiei sale istorice, regimul
parlamentar nu a fost înţeles ca un sistem politic
caracterizat printr-o anumită modalitate specifică de
desemnare a şefului statului, însă el presupune
existenţa unui executiv bicefal, format dintr-un şef de
stat (preşedinte în cazul republicilor), ales de către
legislativ şi a unui prim-ministru, şef al Guvernului,
numit de către preşedinte, dar responsabil în faţa
Parlamentului, care i-a acordat votul de învestitură.
În timp ce Parlamentul are legitimitatea populară,
numirea preşedintelui şi a prim-ministrului depind de
majoritatea politică rezultată din alegeri sau de
negocieri politice între partidele reprezentate. În
Studii, opinii, informări
Buletin de informare legislativă nr. 2 / 2011 5
8
În urma alegerilor din 10 iunie 2007, Regele a întâmpinat
dificultăţi în a numi un prim-ministru; după 282 de zile de criză,
Yves Leterme va deveni şeful Guvernului pe 18 martie 2008,
pentru a demisiona pe 14 iulie 2008, deoarece Camera inferioară
a avut dificultăţi în a găsi un lider de necontestat. Nici rezultatul
alegerilor din iunie 2010 nu par a scoate Belgia din cea mai lungă
criza politică. Câştigătorul alegerilor , naţionalistul flamand Bart
De Wever, nu a reuşit nici la 6 luni după alegeri să finalizeze
negocierile pentru formarea unui nou guvern.
9
Parlamentul spaniol este compus din Congresul Deputaţilor şi
Senat (Camera reprezentării teritoriale).
10
În virtutea articolului 99 al Constituţiei din 13 octombrie 1978,
Regele numeşte preşedintele Guvernului, odată ce acesta a
obţinut încrederea deputaţilor cu majoritatea absolută a
membrilor. Dacă nu se ajunge la o asemenea majoritate, aceeaşi
propunere este supusă la vot din nou, după 48 de ore. Se
consideră că încrederea a fost acordată chiar dacă majoritatea
obţinută va fi simplă. Odată cu intrarea în vigoare a acestui
articol, această prerogativă a Regelui nu a mai fost exercitată.
11
În Constituţia Olandei se prevede, în art.43, că primul-ministru,
precum şi ceilalţi membri sunt numiţi şi revocaţi prin decret
regal, contrasemnat chiar de primul-ministru numit. Acesta din
urmă contrasemnează chiar decretul regal privind propria numire.
Deşi constituţional puterea executivă aparţine Reginei şi
miniştrilor, primul-ministru este cel care determină politica
generală a Guvernului şi prezidează Consiliul de miniştri.
Monarhul, membru formal al Guvernului, poate sancţiona actele
acestuia fără să se implice în elaborarea lor, ci doar trebuind să
fie informat.
12
În Danemarca, cea mai veche monarhie din Europa, monarhul
este şeful formal al statului, un rol mai mult ceremonial, deoarece
puterea executivă, exercitată de monarh, este exercitată prin
Cabinetul de miniştri, Primul-ministru fiind primul între egali
(primul inter pares). Regele numeşte şi revocă pe primul-
ministru şi pe ceilalţi miniştri; fixează numărul lor şi repartiţia
sarcinilor şi conduce Consiliul de Miniştri, care hotărăşte asupra
tuturor legilor şi măsurilor guvernamentale importante.
13
P.H. Salvidan, H.Trnka, Lés regimes politiques de l`Europe desDouze, Eyrolles Université, Collection Droit et Science
Humaines, Paris, 1990, p. 68.
republicile parlamentare, şeful statului nu deţine
puteri foarte mari, figura centrală a executivului fiind
primul-ministru, care conduce politica administrativă
generală
14
.
Ca şi în cazul monarhiilor constituţionale, în
cazul republicilor parlamentare raporturile dintre
preşedinte – de această dată – şi primul-ministru
privesc, în esenţă, tot aspectele legate de desemnarea
primului-ministru şi condiţiile ce trebuiesc înde -
plinite de actele preşedintelui, respectiv condiţia
contrasemnării acestora de către primul-ministru. În
continuare, prezentăm sintetic aceste caracteristici ale
raportului dintre preşedinte şi prim-ministru în state
ale Uniunii Europene.
3.1. Desemnarea primului-ministru
Raporturile care se stabilesc între primul-
ministru şi şeful statului vizează, în primul rând,
desemnarea de către acesta din urmă a primului-
ministru. De la această regulă, practica con stitu -
ţională europeană evidenţiază mai multe situaţii:
a) dintre constituţiile republicilor parlamentare
din vestul Europei, cea a Italiei conferă cele mai
multe posibilităţi de intervenţie din partea
preşedintelui în raporturile acestuia cu Guvernul.
Preşedintele Consiliului de Miniştri este numit
de Preşedintele Republicii, acest rol datorându-se
diviziunii interne a partidelor politice şi faptului că
negocierile în vederea stabilirii unei coaliţii
guvernamentale au loc după alegeri
15
. În absenţa unei
majorităţi clare în Camera Deputaţilor şi în faţa unor
partide divizate, şeful statului poate impune propria
alegere, chiar şi aceea de a numi un Guvern de
„tehnocraţi”
16
. Astfel, fără o înţelegere între partide,
Preşedintele îl poate numi pe şeful Guvernului
17
.
Preşedintele Republicii are la dispoziţie o paletă largă
de posibilităţi de desemnare a primului-ministru sau
de a refuza demisia acestuia, în funcţie de
configuraţia politică a Guvernului. Guvernul poate
demisiona oricând, demisia sa fiind prezentată de
primul-ministru Preşedintelui Republicii.
Într-o asemenea ipoteză, şeful statului va
recurge la procedura constituţională pentru formarea
noului Cabinet, procedură care prevede iniţierea de
consultări cu formaţiunile politice reprezentate în
Parlament, precum şi cu personalităţi marcante ale
vieţii politice (foşti preşedinţi ai Republicii, ai
Consiliului de Miniştri, preşedinţii Adunărilor, liderii
grupurilor parlamentare etc.).
În sistemul constituţional italian, primul-
ministru şi miniştrii prestează, înainte de preluarea
funcţiei, un jurământ în faţa Preşedintelui, conform
art.93 din Constituţie. Întrucât regimul politic italian
are caracter parlamentar, prestarea jurământului ar fi
trebuit făcută în faţa Parlamentului. De altfel,
Preşedintele Republicii prestează jurământul de
credinţă faţă de Republică în faţa celor două Camere,
reunite în şedinţă comună.
b) Constituţia Germaniei prevede o procedură
complexă de numire a primului-ministru, care nu lasă
nicio marjă de manevră şefului statului
18
. Astfel,
preşedintele Republicii alege, în principiu, candidatul
pentru postul de cancelar, dar se mulţumeşte să
transmită Bundestag-ului numele celui care i-a fost
propus de către partidul sau coaliţia majoritară. Odată
ales, Cancelarul îşi formează Guvernul, cu acordul
preşedintelui federaţiei, pe care îi poate şi schimba,
astfel că orice legătură dintre Parlament şi miniştri
este mediată de cancelar
19
;
Studii, opinii, informări
6 Buletin de informare legislativă nr. 2 / 2011
14
În Uniunea Europeană sunt republici parlamentare ţările din
Europa de Vest (Italia, Germania şi Grecia), ţările ex-comuniste
(Letonia, Estonia, Cehia şi Ungaria) şi din Europa de Sud –
Malta.
15
L. Coman Kund, Sisteme administrative europene. Manualpentru specializarea universitară Administraţie publică, ed. a II-a
revăzută şi actualizată, Casa de Presă şi Editura „Tribuna”, Sibiu,
2003, p.61.
16
De exemplu, preşedintele Scalfaro îl numeşte, în 1993, ca
Preşedinte al Consiliului, pe fostul guvernator al băncii Italiei,
Carlo Azeglio Ciampi; pentru prima dată în istoria Republicii
italiene, nu este vorba de un parlamentar. În 1995 el alcătuieşte
un guvern de tehnocraţi, numit Gobierno del Presidente, care îl
are în frunte pe Lamberto Dini, fostul ministru de finanţe al
guvernului Silvio Berlusconi şi fost ministru al afacerilor externe
al guvernului Romano Prodi. Dar reforma sistemului electoral a
făcut ca Preşedintele Republicii să trebuiască a-l numi Preşedinte
al Consiliului pe liderul partidului dominant al coaliţiei aflate la
putere în urma alegerilor legislative.
17
Deşi în marea majoritate a regimurilor parlamentare europene
sistemele constituţionale oferă o preeminenţă juridică şi politică
Primului-ministru, în cazul Italiei aceasta poate fi totuşi atenuată
în practică, întrucât numirea sa, nefiind clar rezultatul alegerilor,
nu îi oferă o legitimitate politică deplină.
18
P.H. Salvidan, H.Trnka, Lés regimes politiques de l`Europe desDouze, Eyrolles Université, Collection Droit et Science
Humaines, Paris, 1990, p. 49.
19
Acesta a fost sistemul preconizat în Tezele pentru elaborarea
pro iectului de Constituţie a României, dar care s-a modificat
potrivit prevederilor actuale, întrucât condiţiile unui pluralism
politic accentuat nu au permis o ase menea soluţie. Stabilirea
compoziţiei guvernului fără acordul parlamentului prezintă riscul
ca încrederea acordată iniţial doar primului-ministru să fie ero -
dată, ca urmare a numirii unor personalităţi cu care majoritatea
parlamentară însăşi să nu fie de acord. Tocmai de aceea, în
practica parlamentară a procedurii de învestitură, candidaţii la
posturile ministeriale sunt audiaţi în comisiile parla mentare,
astfel încât candidatul la funcţia de prim-ministru să poată înlocui
un candidat care ar putea periclita acordarea votului de încredere.
c) Preşedintele Greciei este organul de vârf al
puterii executive
20
, dar prerogativele sale nu depăşesc
atribuţiile şefului de stat în regimurile politice
parlamentare. Cu toate acestea, Preşedintele
Republicii are un rol preponderent la nivelul puterii
executive. De fapt, atât Preşedintele Republicii cât şi
Primul-ministru sunt expresia voinţei suverane a
reprezentanţilor naţiunii. Diferenţe de roluri şi puteri
ce revin, pe de o parte, Preşedintelui Republicii şi
Guvernului, pe de altă parte, rezultă din procedurile
de desemnare a celor două autorităţi publice. Astfel,
Preşedintele Republicii este ales de Camera
Deputaţilor cu votul a cel puţin două treimi din
numărul deputaţilor, în timp ce, pentru acordarea
încrederii Guvernului, este suficient votul majorităţii
deputaţilor prezenţi, cu respectarea cvorumului de
lucru.
Primul-ministru numit de către Preşedintele
Republicii trebuie să facă parte în mod obligatoriu
din rândul partidului care dispune de majoritatea
absolută iar, în absenţa acesteia, trebuie numit şeful
partidului care deţine majoritatea relativă
21
.
Instabilitatea regimurilor politice din Grecia a generat
prevederi constituţionale prin care s-a conferit
posibilitatea Preşedintelui Republicii de a garanta
buna funcţionare a puterilor publice
22
.
Raportându-ne la ţările ex-comuniste din
Uniunea Europeană
23
, putem aprecia următoarele:
– în toate cele patru republici parlamentare,
Constituţia nu impune nicio constrângere expresă
asupra şefului statului în legătură cu modul în care
alege persoana care se va prezenta în faţa
Parlamentului pentru acordarea votului de încredere.
Spre exemplu, articolul 19 al Constituţiei Ungare
prevede că Primul-ministru este ales de Adunarea
Naţională; totodată, în măsura în care Preşedintele
Republicii este el însuşi ales de Adunarea Naţională,
în virtutea articolelor 19 şi 29 ale Constituţiei,
propune un Prim-ministru Adunării Naţionale, care
va trece la alegerea majorităţii în momentul
prezentării programului de guvernare. De altfel,
preşedintele ungar are ca singură atribuţie, în cadrul
raporturilor cu Guvernul, desemnarea primului-
ministru. Ţinând cont de toate aspectele, vorbim aici
de o putere foarte limitată, deoarece nu aduce cu sine
niciun fel de influenţă reală asupra activităţii
viitorului Guvern, ci se reduce la propunerea unui
candidat susceptibil să reunească în jurul lui
majoritatea necesară în Parlament;
– în majoritatea constituţiilor, procedura de
constituire a Guvernului rămâne nemodificată pe tot
parcursul ei, până la primirea votului de încredere.
Sunt şi cazuri în care unele constituţii prevăd soluţii
de simplificare a condiţiilor sau desemnarea altui
organism în procesul de desemnare a primului-
ministru. Astfel, potrivit art.68 alin.4 din Constituţia
Cehiei
24
, în cazul în care un Guvern nu reuşeşte să
obţină votul de încredere al Camerei Deputaţilor,
procedura se va repeta. Dacă nici acest Guvern nou
numit nu reuşeşte să câştige încrederea Camerei
Deputaţilor, Preşedintele Republicii desemnează un
prim-ministru
25
, la propunerea preşedintelui Camerei
Deputaţilor. O situaţie similară se regăseşte şi în
Estonia unde, conform art.89 din Constituţie,
Preşedintele Republicii are dreptul să prezinte un al
doilea candidat pentru funcţia de prim-ministru. În
cazul în care Preşedintele Republicii nu prezintă al
doilea candidat ca prim-ministru în termen de şapte
zile de la prima propunere sau refuză să facă acest
lucru, sau dacă al doilea candidat nu este în măsură să
obţină aprobarea Riigikogu-ului (Parlamentul estonian),
nu poate sau refuză să formeze un Guvern, dreptul de
Studii, opinii, informări
Buletin de informare legislativă nr. 2 / 2011 7
20
C. Ionescu, Regimuri politice contemporane, ediţia 2, Ed. C.H.
Beck, Bucureşti, 2006, p. 319.
21
În acest caz, întâlnit şi în Portugalia, nu se mai acordă un vot
de învestitură a guvernului.
22
P.-H. Salvidan, H.Trnka, op. cit., p. 93.
23
În Letonia, Estonia, Ungaria şi Cehia, Preşedintele este ales de
către Parlament. În cazul Cehiei şi Slovaciei, introducerea
alegerii unui preşedinte pentru Cehoslovacia a fost imposibilă
din cauza lipsei de încredere între cele două părţi, ulterior atât în
Constituţia Cehiei cât şi a Slovaciei renunţându-se la aceste
alegeri. În 1992, în Estonia a fost adoptat un sistem unic de
tranziţie către alegeri prezidenţiale. În legea electorală a fost
stipulat faptul că, dacă niciun candidat nu poate obţine
majoritatea, Parlamentul va alege preşedintele dintre primii doi
candidaţi din punct de vedere al numărului de voturi. Totuşi, noua
Constituţie din 28 iunie 1992 a stipulat faptul că preşedintele va
fi ales de către Parlament într-un proces în 3 runde. În cazul în
care, în urma acestui proces nu există un câştigător, se formează
un corp electoral care reuneşte membrii Parlamentului şi
reprezentanţii consiliilor locale. Majoritatea cerută pentru
alegerea preşedintelui era extrem de ridicată, 3/5 din
parlamentari, cifră cu atât mai greu de atins dacă ţinem cont de
numărul mare de partide reprezentate în Parlament – fenomen
comun mai multor state ex-comuniste – iar reducerea sa nu era
prevăzută în cazul următoarelor tururi de scrutin. Acest fapt a şi
dus, de altfel, la adoptarea modificării Constituţiei (1999),
introducând sufragiul direct pentru alegerea preşedintelui, după
ce desemnarea sa de către Parlament a fost blocată timp de
aproape un an de zile.
24
Constituţia Cehiei nu condiţionează formarea Guvernului într-un
termen anume.
25
Pe lângă această primă atribuţie în raporturile sale cu Guvernul,
Preşedintele are posibilitatea de a participa la sesiunile
Guvernului şi de a cere întocmirea unor rapoarte, ceea ce îi
permite să exercite o influenţă reală asupra activităţii şi a luărilor
de poziţie din Guvern.
a numi un candidat ca prim-ministru va reveni
Riigikogu-ului, care va desemna un alt candidat.
3.2. Validitatea actelor preşedintelui
a) În republicile parlamentare europene, regula
în materia actelor emise de preşedintele Republicii o
constituie obligativitatea contrasemnării acestora de
către primul-ministru. Contrasemnătura, ale cărei
origini se regăsesc la originile parlamentarismului
britanic, este acceptată în mod curent de teorie şi
preluată de parlamentarismul modern, chiar dacă
niciun preşedinte, inclusiv cei din regimurile semi-
prezidenţiale sau prezidenţiale, nu se bucură de puteri
atât de extrinseci, acelea – care au fost restrânse – ale
monarhilor absoluţi. Regula în această materie o
regăsim în Constituţia Italiei, unde nici un act al
Preşedintelui Republicii nu este valabil dacă nu este
contrasemnat de ministrul care l-a propus şi care,
bineînţeles, îşi asumă răspunderea. Actele cu putere
de lege, precum şi actele prevăzute de lege trebuie
contrasemnate şi de preşedintele Consiliului de
Miniştri.
b) Dar, de la această regulă există şi excepţii.
Astfel, în Germania, datorită procedurii de numire a
primului-ministru, de la regula exigenţei constitu ţio -
nale a contrasemnării actelor Preşedintelui fac
excepţie, în mod normal, actele care privesc chiar
numirea sau revocarea primului-ministru sau actul de
dizolvare a Bundestag-ului. Şi în Grecia există o serie
de excepţii de la regula privind obligativitatea contra -
semnării, în cazul unor acte care privesc: declanşarea
procedurii pentru numirea primului-ministru,
dizolvarea Camerei Deputaţilor în cazul în care, după
trei tururi de scrutin, nu reuşeşte să aleagă preşedintele,
retrimiterea unui proiect de lege sau a unei propuneri
legislative votate de Camera Deputaţilor, numirea
personalului Administraţiei Prezidenţiale. În cazul
decretului de revocare a Guvernului este suficientă
semnătura Preşedintelui Republicii, dacă Primul-
ministru nu îl contrasem nează
26
.
Această utilizare pe scară largă ţine atât de
eficienţa sa, cât şi de o perfectă instrumentare juridică
şi face ca acest concept să se regăsească în toate
constituţiile republicilor ex-comuniste cu regim
parlamentar, care prevăd însă şi excepţii
27
. Pentru o
justă apreciere, trebuie să luăm în calcul nu doar
numărul, ci şi importanţa funcţiilor a căror exercitare
este supusă procedurii în cauză. Astfel, în Cehia, unde
există un număr mare de acte condiţionate de
contrasemnătură, vom regăsi atât chestiuni cu
adevărat importante (militare, internaţionale, numirea
magistraţilor) cât şi altele, de o mai mică importanţă
(recompense, acordarea de merite şi distincţii). Ceea
ce este general valabil pentru cvasi-totalitatea
preşedinţilor menţionaţi aici, acest „grup de acte”
reuneşte ratificarea şi semnarea convenţiilor
internaţionale, puterea militară şi în caz de criză,
precum şi anumite puteri legate de nominalizările
pentru diverse funcţii.
Concluzii
În marea majoritate a regimurilor parlamentare
din Uniunea Europeană, sistemele constituţionale
oferă o preeminenţă juridică şefului Guvernului.
Totuşi, în practică, doar cei care au acces la această
funcţie în calitate de şef al majorităţii obţinute în
urma alegerilor beneficiază, astfel, de o veritabilă
preeminenţă politică, ce le permite din plin
exercitarea atribuţiilor constituţionale. Puterea de
conducere generală a politicii guvernamentale sau de
coordonare a activităţii diferitelor ministere şi, la
modul general, exercitarea unei importante puteri
ierarhice la nivelul Guvernului constituie principalele
elemente ale acestei importanţe a şefilor de Guvern.
Dacă această preeminenţă juridică şi politică asupra
ansamblului Guvernului este evidentă mai ales în
cazul Primului-ministru britanic, ea se regăseşte, de
asemenea, în diferite grade, în cazul celorlalte
republici europene. În cazul Italiei, situaţia de
preeminenţă a Primului-ministru poate fi totuşi
atenuată în practică, în măsura în care numirea sa,
pentru că nu rezultă întotdeauna în mod clar din
Studii, opinii, informări
8 Buletin de informare legislativă nr. 2 / 2011
26
G. Vrabie (coordonator), Les régimes politiques des pays del’U.E. et de la Roumanie, Editura Regia Autonomă „Monitorul
Oficial”, Bucureşti, 2002.
27
În Ungaria fac excepţie de la regula contrasemnării,
următoarele: anunţurile generale privind alegerile parlamentare şi
locale, precum şi datele de alegeri pentru Parlamentul European
şi referendumuri naţionale; solicitarea de a participa la şedinţele
Parlamentului şi ale comisiilor sale; petiţiile pe care le adresează
Parlamentului în vederea luării unor măsuri şi iniţierea
referendumurilor naţionale; în Letonia – actele care privesc
propunerea de dizolvare a Parlamentului (Saeima) şi de
organizare a unui referendum naţional în acest sens precum şi
constituirea Cabinetului compus din Prim-ministru şi miniştrii
aleşi de către acesta. În circumstanţe grave, Constituţia Estoniei
prevede că, atunci când Riigikogu nu se poate convoca,
Preşedintele Republicii poate, în situaţii de urgenţă a statului, să
emită decrete cu putere de lege care vor fi adoptate sau nu de
către autoritatea legiuitoare în momentul în care se poate
convoca; aceste decrete vor fi contrasemnate de preşedintele
Riigikogu-lui şi de prim-ministru.
rezultatul alegerilor, nu îi oferă o legitimitate politică
deplină.
În toate constituţiile, desemnarea prim-
ministrului aparţine Preşedintelui Republicii,
căruia i se pot substitui, după o primă tentativă
nereuşită, preşedintele Parlamentului sau un grup de
10 parlamentari. În mai toate cazurile, această calitate
a Preşedintelui rămâne formală, deoarece propunerea
sa este fondată pe consultările parlamentare în
vederea obţinerii unei majorităţi indispensabile
guvernării. Anumite constituţii prevăd explicit că
există obligativitate de a consulta Preşedintele, chiar
dacă aceasta, întotdeauna logică şi necesară, sau chiar
imanentă acestei instituţii, se subînţelege. Dacă
uneori nu sunt decât titularii unor funcţii pur formale
de nominalizare a şefului Guvernului sau a miniş -
trilor, de convocare sau dizolvare a Parlamentului,
rămân totuşi garanţii instituţiilor, oarecum
asemănător cu imaginea Preşedintelui francez, în
retragere pe perioadele de coabitare în Republica a
V-a. Neutralitatea de principiu a şefului de Stat, mai
ales în regimurile parlamentare, îi oferă acestuia o
importantă putere de intermediere. Protector al
unităţii naţionale şi al valorilor de bază ale
comunităţii, şeful statului poate apărea în perioade de
criză ca un arbitru care permite rezolvarea anumitor
conflicte. În cazul unor carenţe în funcţionarea
normală a organelor constituţionale de conducere,
poate ajunge să joace un rol mai activ. Se va folosi
atunci de eventuala prerogativă devenită efectivă în
acel moment, de a desemna şeful Guvernului sau de
a dizolva Parlamentul. În Marea Britanie, de
exemplu, Suveranul poate, în cazul lipsei unei
majorităţi suficiente în Camera Comunelor, să aleagă
cu adevărat un premier sau să caute, prin diverse
consultări, un candidat care ar întruni un consens.
Poate, de altfel, să se opună unei cereri de dizolvare
a Camerei venite de la primul-ministru, dacă
consideră că Guvernul rămâne viabil sau că poate
găsi un alt prim-ministru care ar putea fi susţinut de
o majoritate suficientă în Camera Comunelor.
Preşedintele federal german poate, de asemenea, în
virtutea Legii fundamentale, să pronunţe dizolvarea
Bundestagului în cazuri de criză instituţională
excepţionale. Şi Preşedintele italian oferă, de altfel, o
bună ilustrare a celor mai importante prerogative
constituţionale ale unui şef de stat în perioadă de
criză: poate favoriza apariţia unei noi majorităţi sau
a unor noi orientări politice prin intermediul puterii
de a numi şeful Guvernului. Dincolo de diversele
prerogative ale şefului statului, personalitatea titula -
rului funcţiei, interpretarea pe care o dă acesta şi
implicaţiile cadrului politic condiţionează, adesea, în
fapt, modul în care se transpune în realitate acest rol
al preşedintelui, de garant sau de arbitru între
instituţiile statului.
Studii, opinii, informări
Buletin de informare legislativă nr. 2 / 2011 9
Orice persoană are dreptul de acces la datele care au fost colectate
de la el/ea şi dreptul de a obţine rectificarea lor.
(3) Respectarea acestor reguli este supusă controlului unei
autorităţi independente.”
1. Consideraţii introductive
Odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de laLisabona de modificare a Tratatului privind UniuneaEuropeană şi a Tratatului de instituire a ComunităţiiEuropene1
(denumit în continuare Tratatul de laLisabona), la 1 decembrie 2009, Uniunea Europeană
şi-a manifestat plenar, expressis verbis, ataşamentul
faţă de valorile esenţiale ale oricărei societăţi
democratice reprezentate de drepturile fundamentale,
prin recunoaşterea forţei juridice a Cartei DrepturilorFundamentale a Uniunii Europene2
(denumită în
continuare Carta). Astfel, drepturile incluse în Cartă
dispun, în prezent, de putere juridică obligatorie
pentru instituţiile, organele şi agenţiile Uniunii
Europene, precum şi pentru statele membre, atunci
când implementează dreptul Uniunii.
În afară de importanţa istorică a consacrării la
nivelul Uniunii Europene a unui catalog veritabil de
drepturi (specific unui instrument juridic interna -
ţional din domeniul drepturilor omului şi oricărei
constituţii naţionale), merită subliniat faptul că o serie
de drepturi recunoscute prin intermediul Cartei nu au
existat (nu există încă) la nivelul multor constituţii
din statele membre ale Uniunii Europene. Acesta este
şi cazul dreptului la protecţia datelor personale,
reglementat în art. 8
3
din Cartă, a cărui natură
fundamen tală nu se regăseşte decât în puţine dintre
statele europene (e.g., Austria, Slovenia).
Includerea unui drept distinct de dreptul
tradiţional la viaţă privată, identificat în majoritatea
constituţiilor, cât şi în instrumente juridice inter -
naţionale (a se vedea art. 8 din Convenţia pentruapărarea drepturilor omului şi a libertăţilorfundamentale), s-a bazat pe experienţa acumulată de
instituţiile şi organele comunitare (anterior intrării în
vigoare a Tratatului de la Lisabona) în aplicarea
actelor comunitare derivate adoptate în special în
cadrul fostului pilon I („Piaţa Internă”), pentru
asigurarea libertăţii de circulaţie a datelor personale
în interiorul Uniunii Europene. Reaşezarea com -
petenţelor Uniunii prin dispariţia divizării artificiale
între piloni a permis, prin Tratatul de la Lisabona,
stabilirea standardelor de protecţie a drepturilor
fundamentale nu numai pentru sfera activităţilor
specifice pieţei interne, dar şi pentru celelalte
sectoare: politica externă şi de securitate comună,
justiţie şi afaceri interne (foştii piloni II şi III). În
plus, protejarea datelor personale în legătură cu
procesarea lor prin mijloace automate a făcut obiectul
unor reglementări şi la nivelul Consiliului Europei
încă de la începutul anilor ‘80, prin adoptarea
Convenţiei pentru protejarea persoanelor faţă deprelucrarea automatizată a datelor cu caracterpersonal (1981).
Astfel, principalele surse indicate pentru
recunoaşterea unui drept autonom la protecţia
datelor personale prin art. 8 din Cartă au fost, pe de
o parte, actele comunitare, în speţă, Directiva nr.95/46/EC a Parlamentului European şi a Consiliului
Studii, opinii, informări
10 Buletin de informare legislativă nr. 2 / 2011
*) Prezentul articol este un studiu comparativ şi nu angajeazăresponsabilitatea Autorităţii �aţionale de Supraveghere aPrelucrării Datelor cu Caracter Personal, întrucât reflectăexclusiv opiniile autoarei1
Publicat în J. Of. C 306 din 17 decembrie 2007.
2
Publicată în J. Of. C 364 din 18 decembrie 2000.
3
Art. 8 – „(1) Orice persoană are dreptul la protecţia datelor cu
caracter personal care îl/o privesc.
(2) Astfel de date trebuie să fie prelucrate cu bună-credinţă,
pentru scopuri determinate şi pe baza consimţământului
persoanei vizate sau a unui alt temei legitim prevăzut de lege.
Regimul juridic aplicabil unei noi instituţii în România:
responsabilul cu protecţia datelor personale
Drd. Simona ŞA�DRU
*)
Consilier, Autoritatea Naţională de Supraveghere
a Prelucrării Datelor cu Caracter Personal
privind protecţia persoanelor fizice în ceea cepriveşte prelucrarea datelor cu caracter personal şilibera circulaţie a acestor date4
(denumită în
continuare Directiva nr. 95/46/EC), art. 286 TCE, iar,
pe de altă parte, art. 8 din Convenţia pentru apă -rarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamen -tale şi Convenţia pentru protecţia persoanelor faţăde prelucrarea automatizată a datelor cu caracterpersonal, după cum se arată în documentul
explicativ
5
al drepturilor cuprinse în această Cartă.
Conform reglementării date de dispoziţiile
Cartei, în conţinutul dreptului generic la protecţia
datelor personale intră un ansamblu de trei drepturi:
dreptul specific al persoanelor de a le fi prelucrate
datele cu bună-credinţă, în scopuri determinate şi
numai în baza consimţământului ori a unui alt temei
legitim, dreptul subiectiv de a avea acces la datele
personale şi dreptul subiectiv de a obţine rectificarea
acestora. Aceste drepturi presupun obligaţii corelative
negative din partea celorlalte subiecte de drept
(instituţii, organe, agenţii ale Uniunii Europene,
statele membre, particulari), de a se abţine de la
actele de încălcare a acestui drept. Statelor le revin
însă şi obligaţii pozitive, de a adopta măsuri menite
să asigure garantarea protejării dreptului la protecţia
datelor personale. În rândul acestor garanţii intră şi
obligaţia desemnării unor autorităţi independente,
competente în a controla respectarea regulilor de
protejare a datelor personale.
Impunerea acestei din urmă obligaţii în sarcina
statelor membre este anterioară adoptării Cartei, ca
urmare a intrării în vigoare a Directivei nr. 95/46/EC,
act care trebuia transpus în legislaţia tuturor statelor
membre până la data de 24 octombrie 1998, şi
ulterior acestei date, pentru statele candidate la
aderare, ca parte componentă a acquis-ului comu -
nitar. Astfel, art. 28 din actul comunitar prevede ca
fiecare stat membru să stabilească una sau mai multe
autorităţi publice, care să fie responsabile de supra -
vegherea aplicării pe teritoriul său a dispoziţiilor
adoptate în temeiul directivei şi care să acţioneze în
condiţii de independenţă deplină în exercitarea
atribuţiilor cu care sunt învestite.
O autoritate similară este înfiinţată şi la nivelul
Uniunii Europene (Autoritatea europeană pentru
protecţia datelor), cu rol în monitorizarea respectării
reglementărilor privind protecţia datelor de către
instituţiile, organele şi agenţiile Uniunii Europene, în
conformitate cu Regulamentul (CE) nr. 45/2001 al
Parlamentului European şi al Consiliului privindprotecţia persoanelor fizice cu privire la prelucrareadatelor cu caracter personal de către instituţiile şiorganele comunitare şi privind libera circulaţie aacestor date6
.
În procesul de transpunere a directivei în
legislaţia internă a statelor membre, s-au constatat
diferenţe, în special sub aspectul modalităţii de
desemnare a autorităţii de supraveghere sau a
întinderii atribuţiilor acestora. Trebuie menţionat că
unele dintre aceste autorităţi funcţionau dinainte de
adoptarea Directivei nr. 95/46/EC, autorităţile din
Franţa sau Germania constituind model pentru
instituţiile similare create după anul 1995.
Cu toate acestea, autorităţile naţionale de
supraveghere din statele Uniunii Europene întrunesc
principalele caracteristici şi atribuţii conferite prin
textul Directivei nr. 95/46/EC (nerespectarea acestor
dispoziţii poate atrage condamnarea statului membru
în cadrul unei acţiuni de infringement introduse de
Comisia Europeană în faţa Curţii de Justiţie a Uniunii
Europene
7
):
– statutul de autoritate publică independentă;
– competenţa generală de monitorizare a
aplicării pe teritoriul naţional a prevederilor adoptate
în baza directivei;
– atribuţiile de consultare legislativă, în
materia protecţiei datelor personale;
– atribuţiile de investigare (drept de acces la
datele prelucrate şi colectarea informaţiilor necesare
pentru îndeplinirea atribuţiilor de supraveghere);
– atribuţiile de intervenţie efectivă (emiterea
de avize publice înainte de începerea prelucrărilor, în
cadrul controlului prealabil; dispunerea unor măsuri
precum: blocarea, ştergerea, distrugerea datelor,
interzicerea temporară ori definitivă a prelucrării;
sancţionarea contravenţională a operatorilor; susţi -
nerea de rapoarte în faţa parlamentelor naţionale sau
a altor instituţii politice);
Studii, opinii, informări
Buletin de informare legislativă nr. 2 / 2011 11
4
Publicată în J. Of. L 281 din 23 noiembrie 1995.
5 Explicaţii privind Carta drepturilor fundamentale a UniuniiEuropene, publicate în J. Of. C 303 din 14 decembrie 2007.
6
Publicată în J. Of. L 8 din 12 ianuarie 2001.
7
În acest sens, cităm Hotărârea din 9 martie 2010, pronunţată în
cauza C-518/07, Comisia Europeană/Republica FederalăGermania, prin care Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a
declarat că statul pârât nu şi-a îndeplinit obligaţiile prevăzute la
art. 28 alin. (1) din Directiva nr. 95/46, întrucât a transpus
incorect cerinţa ca autorităţile de protecţie a datelor personale să
îşi exercite atribuţiile „în independenţă totală”. Cauza a avut ca
obiect situaţia existentă cu privire la autorităţile din landuri, care
supraveghează prelucrarea datelor personale efectuată de către
organele care nu sunt publice şi de cele care, deşi guvernate de
dreptul public, concurează pe piaţă. Aceste autorităţi, potrivit
legii germane, sunt supuse controlului de stat („state scrutiny”),
ceea ce, în opinia Curţii de Justiţie a Uniunii Europene,
contravine prevederilor directivei.
– atribuţiile legate de sesizarea instanţelor de
judecată în cazul încălcării dispoziţiilor legale;
– atribuţiile de soluţionare a plângerilor şi
sesizărilor vizând încălcarea drepturilor şi libertăţilor
în cadrul prelucrărilor de date personale;
– controlul judiciar exercitat asupra deciziilor
autorităţilor de supraveghere;
– publicitatea activităţii autorităţilor de supra -
veghere prin rapoartele periodice;
– colaborarea şi asistenţa reciprocă în relaţia
cu autorităţile de supraveghere din celelalte state
membre;
– respectarea obligaţiei de secret profesional
impusă personalului şi reprezentanţilor autorităţilor
de supraveghere, cu privire la informaţiile confi den -
ţiale la care au avut acces, chiar şi după terminarea
raporturilor de muncă/serviciu.
Printre atribuţiile specifice reglementate de
actul comunitar în competenţa autorităţilor de
supraveghere din statele membre, se numără ţinerea
unui registru al notificărilor transmise de operatori,
privind prelucrările de date personale realizate, prin
intermediul căruia se asigură publicitatea acestor
operaţiuni de prelucrare faţă de orice persoană
interesată. O altă atribuţie importantă a acestor
autorităţi se referă la efectuarea unor controale
(verificări) prealabile începerii operaţiunilor de
prelucrare susceptibile de a prezenta riscuri specifice
pentru drepturile şi libertăţile persoanelor.
Aceste două atribuţii, în mod particular, pot fi
încredinţate unei alte instituţii reglementate de
Directiva nr. 95/46/EC – funcţionarul pentruprotecţia datelor personale (personal data protectionofficial), cu rol în a urmări respectarea legislaţiei
privind protecţia datelor personale în interiorul unei
entităţi ce îndeplineşte condiţiile legale pentru a fi
considerat operator de date personale. Instituţia, de
inspiraţie germană, preia o parte dintre atribuţiile
administrative ale autorităţilor de supraveghere, în
special cele legate de ţinerea evidenţei exacte a
prelucrărilor efectuate la nivelul unui operator, fără
însă să o înlocuiască. Directiva nu instituie o obligaţie
în a fi desemnat un astfel de funcţionar în baza legilor
interne din statele membre, normele incidente având
un caracter supletiv, permiţând ca, prin numirea
acestuia, să devină aplicabilă exceptarea operatorilor
de date personale de la obligaţia de a depune
notificare pentru prelucrarea datelor personale, la
autorităţile de supraveghere.
Astfel, art. 18 alin. (2) din Directiva
nr. 95/46/EC prevede atribuţiile principale ce pot fi
exercitate de către funcţionarul pentru protecţia
datelor personale: asigurarea, în mod independent, a
aplicării interne a dispoziţiilor naţionale adoptate în
temeiul directivei; păstrarea registrului cu prelu -
crările efectuate de operator, conţinând informaţiile
care în mod obişnuit sunt declarate în cazul depunerii
unei notificări
8
.
La nivelul Uniunii Europene, Regulamentul nr.
45/2001 (art. 24), preluând această inovaţie introdusă
prin Directiva nr. 95/46/EC, a instituit, cu caracter
obligatoriu, desemnarea unui responsabil cu pro -tecţia datelor personale de către toate instituţiile şi
organele comunitare.
În prezent, sunt puţine statele membre
9
care au
decis să includă în legislaţia lor specifică o astfel de
instituţie, cu toate că atât Comisia Europeană, cât şi
autorităţile de protecţie a datelor personale din
Uniunea Europeană consideră benefică funcţionarea
sa şi încurajează statele să o adopte
10
. Alte state
prevăd în legile lor interne posibilitatea sau obligaţia
de a fi numit un responsabil pentru protecţia datelor
personale de către operatori (denumirile diferă), dar
fără a considera această instituţie ca substituind obli -
gaţia de a depune notificare la autoritatea naţională
de supraveghere
11
.
În lucrarea de faţă vom analiza regimul juridic
al responsabilului cu protecţia datelor personaleînfiinţat în cadrul Ministerului Administraţiei şi
Internelor în baza Instrucţiunilor nr. 27/2010 privindmăsurile de natură organizatorică şi tehnică pentruasigurarea securităţii prelucrărilor de date cucaracter personal efectuate de către struc tu -rile/unităţile Ministerului Administraţiei şi
Studii, opinii, informări
12 Buletin de informare legislativă nr. 2 / 2011
8
Conform art. 21 alin. (2), coroborat cu art. 19 alin. (1) lit. a)-e)
din Directiva nr. 95/46/EC, registrul de notificări trebuie să
conţină cel puţin următoarele informaţii:
a) numele şi adresa operatorului şi a persoanei împuternicite,
dacă este cazul;
b) scopul sau scopurile prelucrării;
c) o descriere a categoriei sau categoriilor de persoane vizate şi
a datelor sau categoriilor de date privitoare la acestea;
d) destinatarii sau categoriile de destinatari cărora li se pot
comunica datele;
e) propunerile de transferuri de date către ţări terţe.
9
Statele în care funcţionează data protection official (sub diverse
denumiri) sunt: Franţa, Germania, Luxemburg, Olanda, Suedia.
10 Raportul Grupului de lucru Articolul 29 privind obligaţia denotificare a autorităţilor de supraveghere, utilizareaexcepţiilor şi a cazurilor de simplificare, rolul funcţionarilorpentru protecţia datelor personale în Uniunea Europeană –
WP 106, din 18 ianuarie 2005, disponibil la:
http://ec.europa.eu/justice/policies/privacy/docs/wpdocs/2005/w
p106_en.pdf.
11
În Slovacia, desemnarea unui astfel de funcţionar/responsabil
nu scuteşte operatorul de obligaţia notificării la autoritatea de
supraveghere a prelucrărilor de date personale efectuate.
Internelor12şi a Ordinului nr. 50/2011 pentru apro -
barea Regulamentului de organizare şi funcţionare aOficiului responsabilului cu protecţia datelor per -sonale13
, pentru a putea decela în ce măsură această
nouă instituţie juridică îndeplineşte (sau nu)
condiţiile prevăzute pentru a fi asimilat unui funcţio -nar pentru protecţia datelor personale, în sensul
Directivei nr. 95/46/EC.
2. Cadrul legal privind protecţia datelor personale în România
Fără a intra într-o analiză detaliată a actelor
normative adoptate de România în domeniul
protecţiei datelor personale, trebuie menţionat în
primul rând faptul că transpunerea Directivei
nr. 95/46/EC s-a realizat prin intermediul Legii nr. 677/2001 pentru protecţia persoanelor cu privirela prelucrarea datelor cu caracter personal și liberacirculaţie a acestor date14
(denumită în continuare
Legea nr. 677/2001). În temeiul acestei legi, cât şi în
conformitate cu declaraţiile formulate de România la
depunerea instrumentelor de ratificare a Convenţieipentru protejarea persoanelor faţă de prelucrareaautomatizată a datelor cu caracter personal15
, auto -
ritate naţională de supraveghere a fost desemnat
iniţial Avocatul Poporului. Începând din anul 2005,
atribuţiile specifice de monitorizare şi control
asupra legalităţii prelucrărilor de date personale au
fost preluate de Autoritatea Naţională de Supra -
veghere a Prelucrării Datelor cu Caracter Personal,
înfiinţată ca autoritate publică cu personalitate
juridică, autonomă şi independentă faţă de orice alte
autoritate a administraţiei publice, precum şi faţă de
orice persoană fizică sau juridică din domeniul privat,
în baza Legii nr. 102/2005 privind înfiinţarea, or ganizarea şi funcţionarea Autorităţii �aţionale de Supraveghere a Prelucrării Datelor cu Ca rac -ter Personal16
(denumită în continuare Legea nr. 102/2005).
Atribuţiile
17
cu care a fost învestită autoritatea
din România nu diferă faţă de cele consacrate deja
prin textul Directivei nr. 95/46/EC, dispunând, de
altfel, de mijloace legale de intervenţie pentru a-şi
exercita competenţa de control şi monitorizare a
prelucrărilor de date personale la un nivel chiar
superior faţă de alte state din Uniunea Europeană
care, spre exemplu, nu au posibilitatea de a aplica
sancţiuni pecuniare (contravenţionale) în cazul
încălcării legii. Printre atribuţiile de ordin admi nis -
trativ, menite să asigure publicitatea şi transparenţa
prelucrărilor de date personale efectuate de
operator, se numără ţinerea registrului de evidenţă a
prelucrărilor de date personale, organizat în baza
notificărilor depuse de operatori, anterior începerii
Studii, opinii, informări
Buletin de informare legislativă nr. 2 / 2011 13
12
Publicată în M. Of., Partea I, nr. 98 din 12 februarie 2010.
13
Publicat în M. Of., Partea I, nr. 170 din 10 martie 2011.
14
Publicată în M. Of., Partea I, nr. 790 din 12 decembrie 2001.
15 Convenţia a fost ratificată prin Legea nr. 682/2001 privindratificarea Convenţiei pentru protejarea persoanelor faţă deprelucrarea automatizată a datelor cu caracter personal,adoptată la Strasbourg la 28 ianuarie 1981, publicată în M. Of.,
Partea I, nr. 830 din data de 21 decembrie 2001.
16
Publicată în M. Of., Partea I, nr. 391 din 9 mai 2005.
17
Art. 21 alin. (3) din Legea nr. 677/2001: „Autoritatea de
supraveghere monitorizează şi controlează sub aspectul legalităţii
prelucrările de date cu caracter personal care cad sub incidenţa
prezentei legi. În acest scop autoritatea de supraveghere exercită
următoarele atribuţii:
a) elaborează formularele tipizate ale notificărilor şi ale
registrelor proprii;
b) primeşte şi analizează notificările privind prelucrarea datelor
cu caracter personal, anunţând operatorului rezultatele
controlului prealabil;
c) autorizează prelucrările de date în situaţiile prevăzute de lege;
d) poate dispune, în cazul în care constată încălcarea dispoziţiilor
prezentei legi, suspendarea provizorie sau încetarea prelucrării
datelor, ştergerea parţială ori integrală a datelor prelucrate şi
poate să sesizeze organele de urmărire penală sau să intenteze
acţiuni în justiţie;
d
1
) informează persoanele fizice sau/şi juridice care activează în
aceste domenii, în mod direct sau prin intermediul structurilor
asociative ale acestora, asupra necesităţii respectării obligaţiilor
şi îndeplinirii procedurilor prevăzute de prezenta lege;
e) păstrează şi pune la dispoziţie publicului registrul de evidenţă
a prelucrărilor de date cu caracter personal;
f) primeşte şi soluţionează plângeri, sesizări sau cereri de la
persoanele fizice şi comunică soluţia dată ori, după caz,
diligenţele depuse;
g) efectuează investigaţii din oficiu sau la primirea unor plângeri
ori sesizări;
h) este consultată atunci când se elaborează proiecte de acte
normative referitoare la protecţia drepturilor şi libertăţilor
persoanelor, în privinţa prelucrării datelor cu caracter personal;
i) poate face propuneri privind iniţierea unor proiecte de acte
normative sau modificarea actelor normative în vigoare în
domenii legate de prelucrarea datelor cu caracter personal;
j) cooperează cu autorităţile publice şi cu organele administraţiei
publice, centralizează şi analizează rapoartele anuale de activitate
ale acestora privind protecţia persoanelor în privinţa prelucrării
datelor cu caracter personal, formulează recomandări şi avize
asupra oricărei chestiuni legate de protecţia drepturilor şi
libertăţilor fundamentale în privinţa prelucrării datelor cu caracter
personal, la cererea oricărei persoane, inclusiv a autorităţilor
publice şi a organelor administraţiei publice; aceste recomandări
şi avize trebuie să facă menţiune despre temeiurile pe care se
sprijină şi se comunică în copie şi Ministerului Justiţiei; atunci
când recomandarea sau avizul este cerut de lege, se publică în
Monitorul Oficial al României, Partea I;
k) cooperează cu autorităţile similare de peste hotare în vederea
asistenţei mutuale, precum şi cu persoanele cu domiciliul sau cu
sediul în străinătate, în scopul apărării drepturilor şi libertăţilor
fundamentale ce pot fi afectate prin prelucrarea datelor cu
caracter personal;
l) îndeplineşte alte atribuţii prevăzute de lege.”
prelucrărilor. Tendinţa tot mai evident manifestată la
nivelul Uniunii Europene
18
, de a fi simplificate
procedurile de notificare şi de a fi utilizate pe scară
largă excepţiile de la această obligaţie, este reflectată
şi de cadrul legal relativ flexibil din România,
asigurat de Legea nr. 677/2001
19
şi de deciziile
20
emise de Autoritatea Naţională de Supraveghere a
Prelucrării Datelor cu Caracter Personal (denumită în
continuare Autoritatea naţională de supraveghere).
Excepţiile reglementate vizează în special acele
prelucrări care prezintă riscuri reduse pentru
respectarea drepturilor şi libertăţilor persoanelor, în
special, în cazul celor care nu implică operaţiuni de
colectare, utilizare, dezvăluire, etc., a datelor
sensibile
21
. Cu toate acestea, legiuitorul român nu a
preluat soluţia propusă de actul Uniunii Europene
vizând stabilirea excepţiei de la obligaţia de
notificare prin instituirea unui funcţionar responsabilcu protecţia datelor personale („data protection
official”) la nivelul operatorilor de date personale,
care ar fi preluat o parte dintre atribuţiile de ordin
administrativ încredinţate Autorităţii naţionale de
supraveghere.
În legislaţia românească, instituţia unui
funcţionar responsabil cu protecţia datelor personale,
în sensul prevăzut de Directiva nr. 95/46/EC, ar putea
fi asemănat cu cel al auditului intern, reglementat de
Legea nr. 672/2002 privind auditul public intern22
care îşi îndeplineşte, de asemenea, sarcinile
23
în mod
independent (cu privire la formarea şi utilizarea
fondurilor publice, precum şi la administrarea
patrimoniului public), aflându-se în subordinea
directă a conducătorului entităţii publice unde îşi
desfăşoară activitatea.
Deşi legea-cadru în materia protecţiei datelor
personale în România (Legea nr. 677/2001) nu a
prevăzut o astfel de posibilitate, operatorii de date
personale din sectorul privat (în special la nivelul
companiilor multinaţionale) recurg la organizarea
internă a unui compartiment sau la desemnarea unei
persoane responsabile cu urmărirea respectării
legislaţiei privind protecţia datelor. În ceea ce
priveşte operatorii din sectorul public, în lipsa unei
obligaţii legale în acest sens, sunt puţini cei care au
adoptat un model similar cu cel folosit de operatorii
din domeniul privat. Merită însă remarcat faptul că,
pe fondul angajamentelor asumate de România în
cadrul procesului de aderare la spaţiul Schengen, la
nivelul Ministerului Administraţiei şi Internelor, s-a
conştientizat necesitatea stabilirii prin acte aparţinând
legislaţiei secundare a obligaţiei de numire a unui
responsabil cu protecţia datelor personale pentru
fiecare structură cu rol de operator (dar şi de
împuternicit, după cum vom vedea) din acest
minister.
3. Responsabilul cu protecţia datelor personale din cadrul
Ministerului Administraţiei şi Internelor
Numirea unui responsabil cu protecţia datelor
personale la nivelul Ministerului Administraţiei şi
Internelor a apărut iniţial, aşa cum am menţionat
anterior, ca o necesitate impusă de aderarea României
la spaţiul Schengen, un astfel de obiectiv strategic,
de natură instituţională, fiind prevăzut în Strategia�aţională privind aderarea la spaţiul Schengenpentru perioada 2008-2011, aprobată prin Hotărârea
Guvernului nr. 1540/2008
24
.
Studii, opinii, informări
14 Buletin de informare legislativă nr. 2 / 2011
18 Raportul Grupului de lucru Articolul 29 privind obligaţia denotificare a autorităţilor de supraveghere, utilizarea excepţiilorşi a cazurilor de simplificare, rolul funcţionarilor pentruprotecţia datelor personale în Uniunea Europeană, citat mai sus.
19
Excepţia prevăzută de art. 22 alin. (2) din Legea nr. 677/2001
corespunde dispoziţiilor similare din Directiva nr. 95/46/EC (art.
18 alin. (3)).
Art. 22 alin. (2):
„Notificarea nu este necesară în cazul în care prelucrarea are ca
unic scop ţinerea unui registru destinat prin lege informării
publicului şi deschis spre consultare publicului în general sau
oricărei persoane care probează un interes legitim, cu condiţia ca
prelucrarea să se limiteze la datele strict necesare ţinerii
registrului menţionat.”
20Decizia nr. 90/2006 privind cazurile în care nu este necesarănotificarea prelucrării unor date cu caracter personal, publicată
în M. Of., Partea I, nr. 654 din 28 iulie 2006 şi Decizia nr.100/2007 privind cazurile în care nu este necesară notificareaprelucrării unor date cu caracter personal, publicată în M. Of.,
Partea I, nr. 823 din 3 decembrie 2007.
21
Sunt considerate „date sensibile” (sau „categorii speciale de
date”) datele personale legate de originea rasială sau etnică, de
convingerile politice, religioase, filozofice sau de natură similară,
de apartenenţa sindicală, precum şi datele cu caracter personal
privind starea de sănătate.
22
Publicată în M. Of., Partea I, nr. 953 din 24 decembrie 2002.
23
Art. 2 lit. a) din Legea nr. 672/2002 defineşte astfel auditulpublic intern: „activitatea funcţional independentă şi obiectivă,
care dă asigurări şi consiliere conducerii pentru buna administrare
a veniturilor şi cheltuielilor publice, perfecţionând activităţile
entităţii publice; ajută entitatea publică să îşi îndeplinească
obiectivele printr-o abordare sistematică şi metodică, care
evaluează şi îmbunătăţeşte eficienţa şi eficacitatea sistemului de
conducere bazat pe gestiunea riscului, a controlului şi a
proceselor de administrare”.
24
Publicată în M. Of., Partea I, nr. 832 din 10 decembrie 2008.
„SUBSECŢIUNEA 2: Obiectiv strategic II – Asigurarea cadrului
instituţional necesar aderării la spaţiul Schengen
Modul de organizare şi funcţionare a acestei
instituţii la nivelul fiecărei unităţi sau structuri din
cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor a fost
însă reglementată abia în anul 2010 prin
Instrucţiunile nr. 27/2010 privind măsurile de naturăorganizatorică şi tehnică pentru asigurarea secu -rităţii prelucrărilor de date cu caracter personalefectuate de către structurile/unităţile MinisteruluiAdministraţiei şi Internelor25
, emise de ministrul
administraţiei şi internelor (denumite în continuare
Instrucţiuni). O parte dintre prevederile acestor
instrucţiuni au fost particularizate în anul 2011, la
nivelul instituţiei înfiinţate cu rol de coordonare în
cadrul aparatului central al acestui minister, prin
Ordinul nr. 50/2011 pentru aprobarea Regulamen -tului de organizare şi funcţionare a Oficiuluiresponsabilului cu protecţia datelor personale26
(denumit în continuare Ordinul nr. 50/2011). Potrivit
acestui din urmă act normativ, competenţa generală a
Oficiului responsabilului cu protecţia datelor per -
sonale
27
constă în urmărirea aplicării unitare (prin
activităţi de îndrumare, coordonare şi monitorizare) a
legislaţiei în domeniul protecţiei persoanelor cu
privire la prelucrarea datelor cu caracter personal, în
cadrul structurilor/unităţilor Ministerului Adminis -
traţiei şi Internelor.
Din perspectiva Legii nr. 677/2001 şi a Legii nr.238/2009 privind reglementarea prelucrării datelor cucaracter personal de către struc tu rile/unităţileMinisterului Administraţiei şi Internelor în activităţilede prevenire, cercetare şi combatere a infracţiunilor,precum şi de menţinere şi asigurare a ordinii publice28
(denumită în continuare Legea nr. 238/2009), struc tu -
rile şi unităţile Ministerului Admi nis traţiei şi Internelor
pot întruni individual (sau alternativ) calitatea de
„operator de date cu caracter personal”
29
sau de
„persoană împuternicită”
30
care prelucrează date în
numele şi pe seama operatorului, în contextul unor
activităţi specifice (operaţiuni) de prelucrare a datelor
per so nale.
Legislaţia adoptată de Ministerul Ad mi -
nistraţiei şi Internelor (la care facem referire în
prezentul studiu) impune desemnarea unei structuri
specializate sau a unei persoane responsabile cu
protecţia datelor personale, la nivelul fiecărui
operator (şi împuternicit) care funcţionează în cadrul
ministerului, indiferent de stabilirea centrală sau
teritorială a acestuia. Criteriile de diferenţiere în baza
cărora operatorii (împuterniciţii) dispun de o singură
persoană sau de o structură organizată sunt legate de
cantitatea şi frecvenţa operaţiunilor de prelucrare a
datelor personale, precum şi de numărul utili za -
torilor implicaţi în aceste operaţiuni
31
. Aceste criterii
sunt inspirate din legislaţia germană care în mod
similar prevede obligaţia desemnării unui responsabil
cu protecţia datelor personale („Beauftragter für den
Datenschutz”
32
), în cazul în care operatorul foloseşte
cel puţin 20 de persoane pentru prelucrarea datelor
personale
33
(legea germană se referă la un astfel de
responsabil fără să facă distincţie între numirea unei
persoane sau înfiinţarea unei structuri interne
specializate în acest sens; cu toate acestea, în sectorul
privat, este obligatorie numirea responsabilului cu
Studii, opinii, informări
Buletin de informare legislativă nr. 2 / 2011 15
(64) În vederea stabilirii unor mecanisme ferme, care să asigure
o platformă unică de coordonare la nivelul Ministerului Inter -
nelor şi Reformei Administrative în domeniul protecţiei datelor
personale şi care să răspundă, în acelaşi timp, exigenţelor impuse
de viitoarele misiuni de evaluare, a rezultat necesitatea numirii
unui responsabil cu protecţia datelor personale la nivelul
ministerului, în subordinea nemijlocită a ministrului internelor şi
reformei administrative, care în îndeplinirea atribuţiilor sale să
fie ajutat de un aparat de lucru.”
25
Publicată în M. Of., Partea I, nr. 98 din 12 februarie 2010.
26
Publicat în M. Of., Partea I, nr. 170 din 10 martie 2011.
27
Înfiinţarea Oficiului s-a realizat încă din anul 2008, în baza
Ordinului ministrului internelor şi reformei administrative
nr. S/II/2826/13.05.2008, aspect evidenţiat şi în cadrul
Planului de Acţiune Schengen 2008 (disponibil la
http://www.schengen.mai.gov.ro/Documente/pas%20romana
%202008.pdf – consultat la 27 aprilie 2011).
28
Publicată în M. Of., Partea I, nr. 405 din 15 iunie 2009.
29
Art. 3 lit. e) din Legea nr. 677/2001: „operator – orice persoană
fizică sau juridică, de drept privat ori de drept public, inclusiv
autorităţile publice, instituţiile şi structurile teritoriale ale
acestora, care stabileşte scopul şi mijloacele de prelucrare a
datelor cu caracter personal; dacă scopul şi mijloacele de
prelucrare a datelor cu caracter personal sunt determinate
printr-un act normativ sau în baza unui act normativ, operator
este persoana fizică sau juridică, de drept public ori de drept
privat, care este desemnată ca operator prin acel act normativ sau
în baza acelui act normativ”.
30
Art. 3 lit. f) din Legea nr. 677/2001: „persoană împuternicită de
către operator – o persoană fizică sau juridică, de drept privat ori
de drept public, inclusiv autorităţile publice, instituţiile şi
structurile teritoriale ale acestora, care prelucrează date cu
caracter personal pe seama operatorului”.
31
Art. 4 alin. (2) din Instrucţiuni: „Prin derogare de la prevederile
alin. (1), pentru structurile/unităţile MAI care au un număr de cel
mult 500 de înregistrări ori interogări pe zi sau care au un număr
de până la 30 de utilizatori ori gestionează numai în mod sporadic
date cu caracter personal, se desemnează o persoană ca responsabil
cu protecţia datelor cu caracter personal, în directa subordonare a
conducătorului operatorului. Personalul care urmează să ocupe o
astfel de funcţie trebuie să aibă cunoştinţe IT.”
32
În versiunea în limba engleză a legii federale, instituţia este
desemnată în mod identic cu terminologia Directivei nr.
95/46/EC: „data protection official”.
33
Art. 4f din Legea federală privind protecţia datelor din
Germania, disponibilă la
http://www.bfdi.bund.de/Vorschaltseite_DE_node.html.
protecţia datelor indiferent de numărul persoanelor
implicate în prelucrarea datelor, în cazul unor
prelucrări particulare, de genul celor care impun
efectuarea unui control prealabil ori au ca scop
efectuarea de activităţi de transfer ori de sondare a
pieţei prin mijloace automate).
Cu toate că art. 48
34
din Instrucţiuni prevede un
cadru de aplicare destul de larg a acestui act, potrivit
considerentelor din preambul, Instrucţiunile se referă
strict la activităţile ce intră sub incidenţa Legii nr.
238/2009, astfel că se aplică exclusiv în cazul
prelucrărilor de date personale efectuate în cursul
activităţilor de prevenire, cercetare şi combatere a
infracţiunilor, precum şi de menţinere şi asigurare a
ordinii publice
35
. În consecinţă, numirea unui
responsabil cu protecţia datelor personale nu este, în
prezent, obligatorie pentru alte structuri din subordinea
(sau coordonarea) Ministerului Administraţiei şi
Internelor, cum ar fi Agenţia Naţională de Cadastru şi
Publicitate Imobiliară sau Arhivele Naţionale
36
.
4. Statutul responsabilului cu protecţiadatelor personale
O caracteristică fundamentală care deosebeşte
responsabilul cu protecţia datelor personale din
cadrul operatorilor (împuterniciţilor) ce funcţionează
la nivelul Ministerului Administraţiei şi Internelor de
orice altă instituţie cu denumire similară din statele
Uniunii Europene, este determinată de relaţiile de
subordonare existente într-o astfel de instituţie.
Astfel, şi ceilalţi responsabili cu protecţia datelor
personale din statele membre sunt direct subordonaţi
conducătorului operatorului de date personale
(indiferent că sunt angajaţi sau nu ai acestuia), în
scopul asigurării unui nivel corespunzător şi operativ
de implementare a regulilor de protecţie a datelor în
cadrul oricărei structuri componente a organizaţiei
respective, fără alte interferenţe de natură a afecta
capacitatea responsabilului de a sesiza şi interveni
eficient în corectarea unor eventuale deficienţe.
Cu toate acestea, statutul unui „data protection
official”
37
(indiferent de denumire) rămâne unul
independent, operatorul de date dispunând de puteri
limitate în a decide cu privire la încetarea funcţiei
sale, şi numai după obţinerea avizului autorităţii de
protecţie a datelor din statul membru în cauză. În
unele cazuri (Luxemburg, Slovacia), acest atribut al
autorităţii de supraveghere, de a dispune o astfel de
măsură, se manifestă sub forma unui aviz conform,
ce are ca scop tocmai prezervarea statutului inde -
pendent al „data protection official”, o garanţie a
exercitării plenare a competenţei sale (cu atât mai
mult cu cât în anumite cazuri se subrogă în unele
atribuţii delegate prin lege autorităţilor de supra -
veghere). De altfel, autorităţile de supraveghere au
un rol esenţial nu doar în procedura de încetare a
funcţiei, dar şi în numirea unui „data protection
official” şi ţinerea evidenţei publice a acestora.
Astfel, în Franţa, în cazul nerespectării dispoziţiilor
legale sau a cerinţelor impuse de autoritatea de
supraveghere, la solicitarea sau după consultarea
acesteia, operatorul de date personale este obligat să-l
elibereze din funcţie pe respectivul responsabil cu
protecţia datelor personale („correspondant infor -
matique et libertés”/”correspondant à la protection
des données personnelles”)
38
.
În România însă, responsabilul cu protecţia
datelor personale de la nivelul Ministerului
Administraţiei şi Internelor se subordonează direct
Studii, opinii, informări
16 Buletin de informare legislativă nr. 2 / 2011
34
Art. 48 din Instrucţiuni: „Prezentele instrucţiuni sunt aplicabile
unităţilor aparatului central al MAI şi unităţilor, instituţiilor şi
structurilor aflate în subordinea ministerului, în conformitate cu
statutul şi relaţia acestora cu ministerul, stabilite prin dispoziţii
legale şi în măsura în care nu contravin acestora.”
35
Prelucrarea datelor personale în cadrul activităţilor de
prevenire, cercetare şi combatere a infracţiunilor, precum şi de
menţinere şi asigurare a ordinii publice, în contextul divizării
acţiunilor Uniunii Europene în cei trei piloni, care guverna
dreptul unional anterior intrării în vigoare a Tratatului de la
Lisabona, a fost exclusă din câmpul de aplicare a Directivei nr.
95/46/EC. Cu toate acestea, statele membre, în procesul de
transpunere a directivei, aveau posibilitatea de a extinde
domeniul de aplicare internă şi la aceste categorii de activităţi,
aşa cum a procedat şi legiuitorul român la adoptarea Legii
nr. 677/2001, în art. 2 alin. (5): „În limitele prevăzute de prezenta
lege, aceasta se aplică şi prelucrărilor şi transferului de date cu
caracter personal, efectuate în cadrul activităţilor de prevenire,
cercetare şi reprimare a infracţiunilor şi de menţinere a ordinii
publice, precum şi al altor activităţi desfăşurate în domeniul
dreptului penal, în limitele şi cu restricţiile stabilite de lege.”
36
A se vedea Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 30/2007privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Internelor şiReformei Administrative, publicată în M. Of., Partea I, nr. 309
din 9 mai 2007, aprobată prin Legea nr. 15/2008 pentruaprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 30/2007privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Internelor şiReformei Administrative, publicată în M. Of., Partea I, nr. 127
din 19 februarie 2008, precum şi Hotărârea Guvernului nr. 416/2007 privind structura organizatorică şi efectivele
Ministerului Administraţiei şi Internelor, publicată în M. Of.,
Partea I, nr. 311 din 1 mai 2007. Ambele acte normative au suferit
succesive modificări şi completări ulterioare.
37
În prezentul studiu vom prefera să utilizăm denumirea „data
protection official”, chiar dacă instituţia poartă diverse denumiri
în statele membre, preluând în acest fel terminologia consacrată
de Directiva nr. 95/46/EC.
38
Art. 22 III din Legea nr. 78-17/1978 referitoare la informatică,
fişiere şi libertăţi, disponibilă la http://www.cnil.fr/.
conducătorului operatorului (împuternicitului) sau
ministrului (în cazul responsabilului desemnat în baza
Ordinului nr. 50/2011), relaţiile ierarhice de
subordonare, specifice funcţiei publice sau poliţis tului
cu statut special, nepermiţând acestuia exercitarea
atribuţiilor în condiţii de independenţă specifice unui
veritabil „data protection official”. În aceeaşi măsură,
la numirea sau încetarea funcţiei de responsabil,
Autorităţii naţionale de supraveghere nu îi revine
nicio atribuţie legală. O eventuală ţinere a evidenţei
responsabililor numiţi în cadrul structurilor cu rol de
operatori (împuterniciţi) din Ministerul Administraţiei
şi Internelor, de către această autoritate, este posibilă,
dar nu şi obligatorie potrivit legii, putând fi alcătuită
pe baza rapoartelor întocmite şi transmise anual de
aceşti operatori către autoritate (în temeiul art. 21 alin.
(3) lit. j)
39
din Legea nr. 677/2001). Şeful Oficiului
responsabilului cu protecţia datelor personale
(denumit în continuare Oficiul) din cadrul
Ministerului Administraţiei şi Internelor îndeplineşte
cumulativ, potrivit fişei postului aprobată prin Ordinulnr. 50/2011 (anexa nr. 3), atât funcţia de responsabil cu
protecţia datelor personale la nivelul ministerului, cât
şi pe cea de funcţionar de securitate, în privinţa
gestionării informaţiilor clasificate. În cazul celorlalţi
responsabili din structurile ministerului, Instrucţiunilenu prevăd o astfel de obligaţie.
5. Condiţii de numire a responsabilului cu protecţia datelor personale
Una dintre condiţiile prevăzute de Instrucţiunipentru numirea responsabilului cu protecţia datelor
personale de la nivelul operatorilor (împuterniciţilor)
din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor,
se referă la deţinerea cunoştinţelor de specialitate
informatică
40
. În cazul responsabilului desemnat în
aparatul central al ministerului, Ordinul nr. 50/2011nu prevede o condiţie specială în acest sens pentru
şeful Oficiului sau pentru angajaţii din cadrul
acestuia. Cu toate acestea, se poate prezuma
necesitatea de a-şi desfăşura activitatea în cadrul
Oficiului cel puţin o persoană specializată în
domeniul informaticii, pentru exercitarea eficientă a
unora dintre atribuţiile sale: efectuarea de misiuni de
evaluare a nivelului de conformitate a măsurilor
instituite la nivelul structurilor Ministerului
Administraţiei şi Internelor privind protecţia datelor
cu caracter personal, cu cerinţele minime de
securitate a prelucrărilor de date cu caracter personal
prevăzute de lege (art. 10 lit. g) din Ordinul nr.50/2011). În ceea ce priveşte desemnarea ca
responsabil cu protecţia datelor personale, din analiza
prevederilor legale incidente, rezultă că numirea sa
se realizează potrivit regulilor de recrutare a
personalului de specialitate din acest minister
(funcţionari publici, poliţişti), poziţionându-se în
directa subordine a conducătorului entităţii cu rol de
operator (împuternicit) sau a ministrului. După cum
am observat deja, în cadrul procedurii de numire, nu
este prevăzut un anume rol în competenţa Autorităţii
naţionale de supraveghere, de avizare sau consultare,
aşa cum există în legislaţia statelor membre care au
reglementat instituţia „data protection official”. În
alte sisteme de drept, autorităţile de supraveghere
sunt direct implicate în stabilirea condiţiilor legale
pentru ocuparea acestei funcţii şi verificarea
capacităţii unei persoane de a o ocupa. Spre exemplu,
în Luxemburg, pot ocupa funcţia de responsabil cu
protecţia datelor personale („chargé de la protection
des données”) numai persoanele agreate de auto -
ritatea de supraveghere, care verifică respectarea
condiţiilor de formare profesională expres prevăzute
de lege
41
, care se poate opune numirii sau menţinerii
în funcţie a acestuia şi care urmăreşte îndeplinirea
obligaţiei de perfecţionare profesională obligatorie în
domeniul protecţiei datelor personale
42
.
Studii, opinii, informări
Buletin de informare legislativă nr. 2 / 2011 17
39
Art. 21 lit. j) din Legea nr. 677/2001: „cooperează cu
autorităţile publice şi cu organele administraţiei publice,
centralizează şi analizează rapoartele anuale de activitate ale
acestora privind protecţia persoanelor în privinţa prelucrării
datelor cu caracter personal, formulează recomandări şi avize
asupra oricărei chestiuni legate de protecţia drepturilor şi
libertăţilor fundamentale în privinţa prelucrării datelor cu caracter
personal, la cererea oricărei persoane, inclusiv a autorităţilor
publice şi a organelor administraţiei publice; aceste recomandări
şi avize trebuie să facă menţiune despre temeiurile pe care se
sprijină şi se comunică în copie şi Ministerului Justiţiei; atunci
când recomandarea sau avizul este cerut de lege, se publică în
Monitorul Oficial al României, Partea I;”
40
Art. 4 alin. (1) teza a doua: „În cadrul acestei structuri este
obligatoriu ca cel puţin o persoană să aibă specializare IT.”
Art. 4 alin. (2) teza a doua: „Personalul care urmează să ocupe o
astfel de funcţie trebuie să aibă cunoştinţe IT.”.
41
Lista specializărilor prevăzute de lege – absolvenţi de drept,
economie, management, ştiinţele naturii, informatică – poate fi
suplimentată şi cu alte profesii stabilite în baza unui regulament
emis de Marele Duce.
42
Art. 40 din Legea din 2002 referitoare la protecţia persoanelorcu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal,Regulamentul Marelui Duce nr. 20 din 2004 privindresponsabilul cu protecţia datelor şi în executarea art. 40 alin.(10) din Legea din 2002 referitoare la protecţia persoanelor cuprivire la prelucrarea datelor cu caracter personal, disponibilă
la http://www.cnpd.public.lu/fr/index.html.
6. Atribuţii generale şi speciale
Competenţa generală atribuită responsa -
bilului cu protecţia datelor personale este similară cu
cea recunoscută oricărui „data protection official” din
statele membre, asigurând îndrumarea, coordonarea
şi monitorizarea aplicării unitare a legislaţiei în
domeniul protecţiei datelor personale, în cadrul
operatorilor (împuterniciţilor) care funcţionează la
nivelul Ministerului Administraţiei şi Internelor.
Atribuţiile efectiv conferite prin reglementările apli -
cabile pot să difere în funcţie de nivelul la care
responsabilul cu protecţia datelor personale îşi
îndeplineşte sarcinile, anumite atribuţii revenind
exclusiv Oficiului de la nivel central.
Exercitarea competenţei legale se realizează
printr-o serie de atribuţii specifice, care ar putea fi
grupate astfel:
1. Atribuţii de coordonareAceste atribuţii sunt specifice numai Oficiului
din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor,
urmărind în principal aplicarea unitară a prevederilor
legale şi adoptarea măsurilor de securitate pentru
protejarea datelor personale, de către toţi operatorii
(împuterniciţii) din subordinea acestui minister, ca o
rezultantă a structurii instituţionale ierarhice
specifice. În acelaşi context, Oficiul este răspunzător
pentru avizarea, consilierea şi susţinerea coordonată
a acţiunilor întreprinse de aceste structuri în domeniul
protecţiei datelor personale. Mutatis mutandis,responsabililor cu protecţia datelor personale
desemnaţi pentru fiecare dintre structurile cu rol de
operator (împuternicit) le revine obligaţia de a pune
la dispoziţia Oficiului informaţiile şi documentele
solicitate de acesta, în legătură cu prelucrarea datelor
personale pe care le deţin, în vederea exercitării
atribuţiilor de monitorizare ale Oficiului. Această
obligaţie poate fi considerată una cu caracter general,
comunicarea informaţiilor sau documentelor
solicitate fiind obligatorie şi în cazul exercitării altor
atribuţii ale Oficiului, cum ar fi cele de control.
În plus, responsabilii cu protecţia datelor
coordonează:
– activitatea personalului pe linia protecţiei
datelor personale la nivelul operatorului (împuter -
nicitului) şi propune conducerii operatorului (împu -
ternicitului), în condiţiile legii, măsuri privind
modificarea, suspendarea ori revocarea drepturilor
utilizatorilor care accesează sistemele de evidenţă a
datelor personale, în îndeplinirea sarcinilor de
serviciu (art. 7 alin. (1) lit. e) din Instrucţiuni). Astfel,
responsabilii au obligaţia de a elabora şi actualiza
listele cu utilizatorii autorizaţi, pe baza propunerilor
efectuate de compartimentele de resurse umane din
cadrul structurilor ministerului. În mod similar cu
reglementările aplicabile informaţiilor clasificate,
utilizatorii, anterior începerii exercitării sarcinilor de
serviciu ce implică accesul la date personale,
semnează în faţa responsabilului cu protecţia datelor
personale o declaraţie de asumare a obligaţiei de
păstrare a confidenţialităţii (modelul este prevăzut în
anexa nr. 1 la Instrucţiuni). Chiar şi în lipsa altor
precizări exprese, se poate presupune că semnarea
unui astfel de angajament de confidenţialitate este
obligatorie şi în cazul responsabililor cu protecţia
datelor personale (inclusiv în cazul şefului Oficiului
de la nivel central), aceştia întrunind la rândul lor
calitatea de utilizatori43
;
– soluţionarea cererilor persoanelor vizate (art.
7 alin. (1) lit. h) din Instrucţiuni). În acest ultim caz,
responsabilii vor urmări respectarea dispoziţiilor
legale aplicabile pentru exercitarea drepturilor
persoanelor vizate (cele mai importante fiind dreptul
de informare, dreptul de acces, dreptul de intervenţie
şi dreptul de opoziţie), aşa cum sunt reglementate
acestea de Legea-cadru (art. 12-16 din Legea nr.
677/2001), dar şi de alte dispoziţii cu caracter special,
cum ar fi art. 11 din Legea nr. 238/2009 sau art. 62-
63 din Legea nr. 141/2010 privind înfiinţarea,organizarea şi funcţionarea Sistemului Informatic�aţional de Semnalări şi participarea României laSistemul de Informaţii Schengen44
.
2. Atribuţii de reprezentarePentru susţinerea şi promovarea intereselor
Ministerului Administraţiei şi Internelor în relaţia cu
instituţiile Uniunii Europene şi cu cele cu atribuţii în
domeniul protecţiei datelor personale, potrivit
dispoziţiilor legale în vigoare, cât şi pentru a asigura
participarea la acţiunile desfăşurate, la nivel naţional
şi internaţional, în acest domeniu, Oficiului îi revin
exclusiv astfel de atribuţii de reprezentare. O critică
ce poate fi adusă totuşi unora dintre reglementările
incidente în materie (art. 10 lit. p) şi art. 15 lit. g) din
Ordinul nr. 50/2011) constă în lipsa de precizie şi
claritate a textului reglementării, ce poate induce
confuzii cu privire la limitele mandatului de
reprezentare la nivel naţional şi internaţional şi la
Studii, opinii, informări
18 Buletin de informare legislativă nr. 2 / 2011
43
Conform art. 3 alin. (3) din Instrucţiuni, „are calitatea de
utilizator al datelor cu caracter personal, denumit în continuare
utilizator, personalul operatorului sau al împuternicitului acestuia
ale cărui atribuţii de serviciu presupun operaţiuni de prelucrare a
datelor cu caracter personal.”
44
Publicată în M. Of., Partea I, nr. 498 din 19 iulie 2010.
condiţiile de exercitare a acestui mandat, mai ales în
acele cazuri în care singura instituţie care ar putea să
exercite astfel de atribuţii ar fi Autoritatea naţională
de supraveghere
45
.
3. Atribuţii de reglementareÎn urma exercitării atribuţiilor de monitorizare
a modului în care legislaţia privind protecţia datelor
personale (din România şi din Uniunea Europeană)
este implementată de structurile Ministerului
Administraţiei şi Internelor, Oficiul poate să
analizeze şi chiar să iniţieze proiecte de acte
normative în domeniu, să elaboreze puncte de vedere
cu privire la proiecte de acte normative şi alte lucrări
cu incidenţă în domeniul de activitate al Oficiului, cât
şi proiecte de acte normative în domeniul protecţiei
datelor personale (art. 14 lit. a) şi b) din Ordinul nr.50/2011). În legătură cu acelaşi tip de atribuţii,
Oficiul, prin compartimentele sale de specialitate,
urmăreşte, la nivelul Ministerului Administraţiei şi
Internelor, armonizarea legislaţiei, a reglementărilor
şi practicilor cu acquis-ul european din domeniul
protecţiei datelor personale şi participă în cadrul
grupurilor de lucru la elaborarea legislaţiei în
domeniul protecţiei datelor personale (art. 14 lit. i) şi
l) din Ordinul nr. 50/2011). În măsura în care
propunerile înaintate de Oficiu se aprobă şi se
concretizează în proiecte de acte normative, acestea
vor trebui supuse în mod obligatoriu avizării
Autorităţii naţionale de supraveghere
46
, în cadrul
procedurilor de consultare interinstituţională şi
avizare, anterioară aprobării unui proiect de act
normativ elaborat la nivelul Guvernului.
În cazul celorlalţi responsabili cu protecţia
datelor personale, atribuţiile de reglementare se
manifestă în legătură cu elaborarea de proceduri
proprii, supuse avizării Oficiului şi aprobării
conducătorilor entităţilor care au calitatea de
operatori (împuterniciţi). O astfel de atribuţie este
similară cu cea conferită responsabilului din
Slovacia
47
, care este obligat să elaboreze planul de
securitate pentru prelucrările efectuate de operatorul
unde este numit.
4. Atribuţii de monitorizare şi controlO componentă importantă a activităţii de
monitorizare a aplicării legislaţiei privind protecţia
datelor personale constă în efectuarea de verificări şi
controale la nivelul operatorilor şi împuterniciţilor
acestora. În cazul responsabililor cu protecţia datelor
personale, exercitarea acestor atribuţii se realizează
în paralel, în relaţiile cu Autoritatea naţională de
supraveghere şi cu Oficiul din structura centrală a
Ministerului Administraţiei şi Internelor. În prima
situaţie, atât conducătorii structurilor cu rol de
operator (împuternicit), cât şi responsabilii cu
protecţia datelor personale se supun obligaţiilor
generale ce decurg din prevederile Legii
nr. 677/2001, de a pune la dispoziţia acestei Autorităţi
documentele, informaţiile, înregistrările relevante
pentru prelucrarea datelor personale, în cadrul unui
control prealabil
48
sau a unei investigaţii întreprinse
din oficiu sau pentru soluţionarea plângerilor
persoanelor vizate
49
. Un refuz în a da curs
solicitărilor Autorităţii se poate concretiza în
aplicarea sancţiunii contravenţionale prevăzute de
art. 34
50
din Legea nr. 677/2001. În cea de-a doua
situaţie, responsabilii cu protecţia datelor personale
sunt obligaţi să informeze conducerea operatorului
Studii, opinii, informări
Buletin de informare legislativă nr. 2 / 2011 19
45
Art. 2 din Legea nr. 102/2005:
„(1) Autoritatea naţională de supraveghere îşi exercită atribuţiile
în mod transparent şi imparţial.
(2) În exercitarea atribuţiilor sale Autoritatea naţională de
supraveghere nu se substituie autorităţilor publice.
(3) Autoritatea naţională de supraveghere nu poate fi supusă
niciunui mandat imperativ sau reprezentativ şi nu poate fi
obligată să se supună instrucţiunilor sau dispoziţiilor altei
autorităţi.”
46
Conform art. 21 alin. (3) lit. h) din Legea nr. 677/2001,
Autoritatea naţională de supraveghere „este consultată atunci
când se elaborează proiecte de acte normative referitoare la
protecţia drepturilor şi libertăţilor persoanelor, în privinţa
prelucrării datelor cu caracter personal”.
47 Legea privind protecţia datelor personale nr. 428/2002,
disponibilă la http://www.dataprotection.gov.sk/buxus/generate_
page.php?page_id=92
48
Controlul prealabil se efectuează de către autoritatea de
supraveghere în conformitate cu dispoziţiile art. 23 din Legea nr.
677/2001, în cazul în care operatorii notifică prelucrări de date
personale care sunt susceptibile de a prezenta riscuri speciale
pentru drepturile şi libertăţile persoanelor. Aceste tipuri de
prelucrări sunt stabilite în baza Deciziei preşedintelui Autorităţii�aţionale de Supraveghere a Prelucrării Datelor cu CaracterPersonal nr. 11/2009 privind stabilirea categoriilor de operaţiunide prelucrare a datelor cu caracter personal, susceptibile de aprezenta riscuri speciale pentru drepturile şi libertăţilepersoanelor, publicată în M. Of., Partea I, nr. 155 din 12 martie
2009.
49
În temeiul art. 21 alin. (3) lit. g) din Legea nr. 677/2001,
autoritatea de supraveghere „efectuează investigaţii din oficiu
sau la primirea unor plângeri ori sesizări”, atribuţie reiterată şi
de art. 13 din Legea nr. 102/2005. Aceste atribuţii sunt detaliate
în cadrul prevederilor specifice ale art. 25 şi 27 din Legea nr.
677/2001.
50
Art. 34 din Legea nr. 677/2001: „Refuzul de a furniza autorităţii
de supraveghere informaţiile sau documentele cerute de aceasta
în exercitarea atribuţiilor de investigare prevăzute la art. 27
constituie contravenţie, dacă nu este săvârşită în astfel de condiţii
încât să constituie infracţiune, şi se sancţionează cu amendă de la
10.000.000 lei la 150.000.000 lei.”
(împuternicitului) despre vulnerabilităţile şi
riscurile semnalate în sistemul de securitate a
prelucrării datelor personale al structurii unde îşi
desfăşoară activitatea şi propune măsuri pentru
înlăturarea acestora (art. 7 alin. (1) lit. d) din
Instrucţiuni). La rândul lor, conducătorii operatorului
(împuternicitului) au obligaţia de a informa Oficiul
în legătură cu orice încălcare a normelor de protecţie
a datelor personale de natură a prejudicia drepturile
persoanei vizate, cu privire la măsurile dispuse pentru
identificarea persoanei responsabile şi limitarea
efectelor unei diseminări neautorizate a datelor,
precum şi cu privire la situaţiile în care au fost emise
recomandări sau aplicate sancţiuni de către Auto -
ritatea naţională de supraveghere sau când aceasta a
dispus efectuarea unui control prealabil ori a unor
investigaţii (art. 6 alin. (1) lit. h) din Instrucţiuni).Informarea Oficiului este rezultatul activităţilor de
monitorizare şi efectuare a unor verificări prin sondaj,
pe care responsabilii sunt obligaţi să le efectueze în
privinţa modului de aplicare a regulilor de protecţie
a datelor de către utilizatorii implicaţi în prelucrarea
acestor date la nivelul unui operator (împuternicit).
Instrucţiunile detaliază o componentă impor -
tantă a acestor verificări, în legătură cu controlul
autentificărilor şi tipurilor de acces şi a măsurilor de
securitate specifice sistemelor de comunicaţii folosite
pentru transmiterea acestor date (art. 43 alin. (2) şi
(3) din Instrucţiuni) şi verificarea încercărilor de
acces neautorizat în sistemele de evidenţă electronice
cu ajutorul cărora se prelucrează date personale (art.
42 alin. (3) din Instrucţiuni). Eventualele disfuncţio -
nalităţi şi măsurile de remediere ce se impun sunt
consemnate de responsabilul cu protecţia datelor
personale într-un raport supus aprobării conducerii
operatorului (împuternicitului).
La rândul său, pentru urmărirea gradului de
conformitate cu obligaţiile legale ce le revin
operatorilor (împuterniciţilor) din structura minis -
terului, Oficiul planifică, organizează şi efectuează
misiuni de evaluare la nivelul acestor structuri, prin
care este verificată îndeplinirea atât a măsurilor
impuse de autoritatea de supraveghere, în urma
acţiunilor de control ale acesteia, cât şi a celor
dispuse la nivel intern, inclusiv sub aspectul respec -
tării măsurilor de securitate a prelucrărilor de date
personale (art. 10 lit. g), m) şi n) din Ordinul nr. 50/2011). Rezultatul acestei activităţi de moni -
torizare constă în elaborarea de studii, rapoarte,
analize şi recomandări pe care Oficiul le prezintă
conducerii ministerului, în vederea îmbunătăţirii
nivelului de implementare a legislaţiei privind
protecţia datelor personale de către structurile
Ministerului Administraţiei şi Internelor.
Efectuarea verificărilor de către Oficiu şi
responsabilii cu protecţia datelor personale se poate
dispune fie din oficiu, în baza unor planificări sau
prin sondaj, fie în urma sesizării unor neregularităţi
de către utilizatori (acestora le revine obligaţia,
legală, conform Instrucţiunilor şi de serviciu,
conform fişei postului, de a aduce la cunoştinţa
conducerii structurii din care face parte şi a
responsabilului cu protecţia datelor personale a
oricăror încălcări privind protecţia datelor, în special
a diseminărilor neautorizate de date personale –
art. 8 alin. (1) lit. f) din Instrucţiuni).Reglementarea unor astfel de atribuţii în
sarcina responsabililor cu protecţia datelor personale,
aparent, ar intra în conflict cu cele exercitate în mod
independent de către Autoritatea naţională de
supraveghere. Evitarea unor astfel de suprapuneri
de competenţe este totuşi posibilă, având în vedere
că, pe de o parte, structurile din cadrul Ministerului
Administraţiei şi Internelor nu au posibilitatea de a
se opune exercitării atribuţiilor de control de către
Autoritate, fiind pasibili de sancţionare contra -
venţională, iar pe de altă parte, realizarea unei
monitorizări interne de către responsabili şi de către
Oficiu corespunde structurii ierarhice şi specificului
activităţii acestui minister, contribuind totodată, la
prevenirea şi corectarea în timp util a eventualelor
deficienţe ce ar putea surveni în prelucrarea datelor
personale în scopuri asociate activităţilor de
prevenire, cercetare şi combatere a infracţiunilor,
precum şi de menţinere şi asigurare a ordinii publice.
De altfel, art. 2 alin. (3)
51
din Instrucţiuni reiterează
dintru început obligaţia structurilor ministerului de a
se supune activităţilor de control exercitate de
Autoritatea naţională de supraveghere. Mai mult
decât atât, Oficiul are posibilitatea de a participa la
controalele efectuate de Autoritate în cadrul
ministerului şi structurilor acestuia, la solicitarea
Autorităţii (în astfel de situaţii, rolul Oficiului nu
poate depăşi sfera unor atribuţii de asistenţă a
operatorului/împuternicitului controlat, neavând
putere de sancţionare în cazul în care se constată
încălcări ale legislaţiei privind protecţia datelor
personale).
Studii, opinii, informări
20 Buletin de informare legislativă nr. 2 / 2011
51
Art. 2 alin. 3 din Instrucţiuni: „În cadrul activităţii de prelucrare
a datelor cu caracter personal, operatorii şi împuterniciţii acestora
se supun activităţilor de control prealabil sau de investigare
efectuate de Autoritatea naţională de supraveghere şi, la cerere,
acordă acesteia sprijin deplin pentru exercitarea atribuţiilor sale.”
Prin urmare, atribuţiile de control exercitate de
către Autoritatea naţională de supraveghere şi de
către responsabilii cu protecţia datelor personale
(Oficiu) nu se exclud reciproc, dimpotrivă, pot
facilita implementarea legislaţiei privind protecţia
datelor personale, prin competenţa legală a
Autorităţii, dublată de un auto-control responsabil,
asigurat chiar de operatorii (împuterniciţii) supuşi
obligaţiilor legale. În acest sens, legislaţia română se
aliniază tendinţei manifestate la nivelul Uniunii
Europene de impunere a unor noi principii care să fie
consacrate legislativ o dată cu amendarea Directivei
nr. 95/46/EC
52
: principiul responsabilităţii opera -
torilor („principle of accountability”) şi o mai bună
administrare a datelor personale („a better data
governance”).
În realizarea atribuţiilor de monitorizare a
aplicării legislaţiei privind protecţia datelor
personale, Oficiul ţine două tipuri de evidenţe: unarezultată din acţiunile de control ale Autorităţii
naţionale de supraveghere (evidenţa sancţiunilor apli -
cate de aceasta operatorilor din cadrul ministerului –
art. 10 lit. l) din Ordinul nr. 50/2011), iar cealaltă,
pentru stabilirea exactă a structurilor cu rol de
operatori (constituirea şi actualizarea Registrului de
evidenţă a operatorilor din cadrul Ministerului
Administraţiei şi Internelor – art. 6 din Ordinul nr. 50/2011). În registru sunt consemnate informaţii
precum: datele de contact ale responsa bi lului sau
şefului compartimentului, tipul şi denumirea siste -
mului de evidenţă, data şi numărul de înregistrare a
notificării, scopul prelucrării şi baza legală, sursa de
colectare, operaţiunile de prelucrare efectuate. Lipsa
precizărilor privind caracterul public al acestui
registru (aşa cum este reglementat în legislaţiile
statelor membre care au instituit un „data protection
official”) este suplinită prin asigurarea publicităţii
registrului de evidenţă a prelucrărilor de date
personale ţinut de Autoritatea naţională de supra -
veghere
53
, unde sunt înregistrate toate notificările
primite din partea operatorilor de date.
Aceste atribuţii de control şi ţinere a evidenţei
operatorilor corespund într-o anumită măsură
principalelor atribuţii pe care Directiva nr. 95/46/EC
le-a prevăzut în sarcina unui „data protection official”
(a se vedea supra). În acest sens, „data protection
official” din statele membre are obligaţia de a asigura
publicitatea prelucrărilor efectuate de operatorul care
l-a desemnat, a căror transparenţă ar fi fost asigurată
de autoritatea de supraveghere în absenţa instituirii
acestei scutiri de la obligaţia de a notifica. La rândul
lor, autorităţile de supraveghere din statele membre
ţin evidenţa publică a responsabililor cu protecţia
datelor personale, numiţi şi agreaţi la nivelul
operatorilor, datele de contact ale acestora fiind utile
persoanelor care doresc să-şi exercite drepturile pe
lângă respectivii operatori, sau să depună o plângere.
Legislaţia olandeză
54
(art. 62) precizează însă în mod
expres că desemnarea unui astfel de responsabil
(„privacy functionarisse”) nu împiedică autoritatea
de supraveghere să-şi exercite atribuţiile legale de
monitorizare şi de constrângere asupra prelu -
crărilor efectuate de aceşti operatori.
5. Atribuţii administrativeÎn afara atribuţiilor efective de monitorizare a
modului de respectare a legislaţiei privind protecţia
datelor personale, responsabilii cu protecţia datelor
personale îndeplinesc şi alte atribuţii, comune
oricărei alte funcţii administrative. Aceste atribuţii
sunt mai detaliate în cazul şefului Oficiului de la
nivel central, acesta având obligaţii precum:
efectuează propuneri privind pregătirea profesională
în domeniul protecţiei datelor personale, putând fi
direct implicat în organizarea unor astfel de activităţi;
implementează metodele, mijloacele şi măsurile
necesare gestionării şi protecţiei informaţiilor în
format electronic la nivelul Oficiului; asigură
executarea operaţiunilor de păstrare, clasare, arhivare
şi inventariere a documentaţiei Oficiului, inclusiv a
informaţiilor clasificate, în condiţiile prevăzute de
lege; ţine, la nivelul Oficiului, evidenţa statistică
privind bunurile de comunicaţii şi informatică;
asigură aprovizionarea cu materiale consumabile,
imprimate tipizate, rechizite şi instrumentar, necesare
desfăşurării activităţilor din cadrul Oficiului şi
urmăreşte încadrarea acestora în normele legale de
consum (art. 10 din Ordinul nr. 50/2011).
Studii, opinii, informări
Buletin de informare legislativă nr. 2 / 2011 21
52
Documentul Grupului de Lucru Art. 29, nr. 168 din 1
decembrie 2009, The Future of Privacy. Joint contribution to theConsultation of the European Commission on the legalframework for the fundamental right to protection of personaldata, disponibil la adresa
http://ec.europa.eu/justice_home/fsj/privacy/docs/wpdocs/2009/
wp168_en.pdf
53
Art. 24 alin. (5) din Legea nr. 677/2001: „Registrul de evidenţă
a prelucrărilor de date cu caracter personal este deschis spre
consultare publicului. Modalitatea de consultare se stabileşte de
autoritatea de supraveghere.”
54 Legea pentru protecţia datelor personale nr. 92 din 2000,
disponibilă la http://www.cbpweb.nl/Pages/home.aspx.
Atribuţiile specifice ale responsabililor cu
protecţia datelor personale sunt reglementate de cele
două acte normative care reglementează în principal
activitatea lor (Ordinul nr. 50/2011 şi Instrucţiunile),
detalierea acestora fiind lăsate la aprecierea
conducătorilor operatorilor (împuterniciţilor), prin
fişa postului. Un model de fişă a postului este furnizat
în cazul şefului Oficiului, ca anexă la Ordinul nr. 50/2011 (anexa nr. 3).
Trebuie precizat faptul că atribuţiile pe care
reglementările din România le-au stabilit în sarcina
responsabilului cu protecţia datelor personale din
structurile Ministerului Administraţiei şi Internelor
se regăsesc într-o mai mică sau mai mare măsură în
legislaţia statelor membre care au adoptat instituţia
„data protection official”. Cu toate acestea, o dife -
renţă importantă între cele două tipuri de instituţii
constă în faptul că responsabilului cu protecţia
datelor personale din România nu îi revine obligaţia
de a notifica Autoritatea naţională de supraveghere
în cazul în care constată încălcarea legislaţiei privind
protecţia datelor personale de către structura în cadrul
căreia funcţionează şi refuzul conducerii acesteia de
a remedia deficienţele constatate; orice raportare de
acest gen se poate realiza exclusiv pe cale ierarhică.
7. Răspunderea responsabilului cu protecţia datelor personale
Nerespectarea obligaţiilor ce decurg din regle -
mentările aplicabile şi din fişa postului pot să atragă
angajarea răspunderii personale a responsabilului cu
protecţia datelor personale. În funcţie de gravitatea
faptelor săvârşite şi de raporturile juridice implicate,
tipul de răspundere diferă, aceasta putând fi disci pli -
nară, civilă, materială sau penală (art. 49 din Instruc -ţiuni). Conform art. 13 din Ordinul nr. 50/2011, şeful
Oficiului de la nivel central răspunde pentru întreaga
activitate desfăşurată de Oficiu. Încălcarea angaja -
mentului de confidenţialitate pe care orice utilizator
trebuie să îl semneze, după cum am arătat deja,
presupune atragerea răspunderii. Potrivit modelului
de declaraţie din anexa nr. 1 la Instrucţiuni, forma de
răspundere a utilizatorilor a fost determinată prin mai
multe tipuri decât cele enumerate în art. 49, prin
adăugarea răspunderii administrative. În opinia
autorilor de drept administrativ, răspunderea
administrativă este de fapt orice formă de
răspundere juridică stabilită pe baza unui raport de
drept administrativ de subordonare
55
. Prin urmare, în
cazul în care autorii actului normativ în discuţie au
avut în vedere de fapt, specificarea răspunderiicontravenţionale (ca formă a răspunderii adminis -
trative), acest tip de răspundere nu ar putea fi angajat
pentru încălcarea prevederilor Legii nr. 677/2001 în
sarcina utilizatorilor, întrucât contravenţiile regle -
mentate de aceasta (art. 31-34) se referă exclusiv la
răspunderea contravenţională a operatorilor de date
personale sau a împuterniciţilor acestora, şi nu a
utilizatorilor (în rândul cărora intră şi responsabilii
cu protecţia datelor personale). Aceştia, conform
Legii nr. 677/2001, au statutul unor persoane care
prelucrează date personale sub autoritatea directă a
operatorului (împuternicitului). Desigur, aplicarea
unei sancţiuni contravenţionale de către Autoritatea
naţională de supraveghere în sarcina operatorului
(împuternicitului) ar putea să conducă la angajarea
răspunderii disciplinare şi/sau materiale a
utilizatorilor care au contribuit la comiterea faptei
contravenţionale. Pe de altă parte, în măsura în care
Autoritatea naţională de supraveghere, în urma
exercitării atribuţiilor de control, constată că anumite
fapte ar putea să intre sub incidenţa normelor de drept
penal, are competenţa de a sesiza organele de ur -
mărire penală
56
. Sesizarea în acest caz poate fi
îndreptată atât împotriva operatorului (împuter -
nicitului), cât şi împotriva unei persoane fizice,
utilizator (deci inclusiv responsabil cu protecţia
datelor personale), dacă se constată indicii privind
săvârşirea unei infracţiuni. Procedura de angajare a
răspunderii responsabililor cu protecţia datelor
personale va urma reglementările aplicabile şi în
funcţie de calitatea subiectului activ al răspunderii
(funcţionar public, poliţist, personal contractual).
8. Concluzii
Numirea unui responsabil cu protecţia datelor
personale nu constituie o obligaţie, potrivit textului
Directivei nr. 95/46/EC, după cum am analizat deja,
Studii, opinii, informări
22 Buletin de informare legislativă nr. 2 / 2011
55
În acest sens, A. Iorgovan, „Drept administrativ. Tratat
elementar”, volumul al III-lea, Editura Proarcadia, Bucureşti,
1993, p. 198 şi urm.
56
În temeiul art. 21 alin. (3) lit. d) din Legea nr. 677/2001,
Autoritatea naţională de supraveghere „poate dispune, în cazul
în care constată încălcarea dispoziţiilor prezentei legi,
suspendarea provizorie sau încetarea prelucrării datelor, ştergerea
parţială ori integrală a datelor prelucrate şi poate să sesizeze
organele de urmărire penală sau să intenteze acţiuni în justiţie”.
fiind o instituţie care substituie parţial rolul autorităţii
de supraveghere dintr-un stat membru, în cadrul
activităţilor de monitorizare a legalităţii prelucrării
datelor personale desfăşurate de operatorii din
sectorul public sau privat. Caracterul alternativ al
rolului îndeplinit de responsabilul cu protecţia datelor
personale se manifestă în două direcţii principale
prevăzute de directivă: notificarea prelucrărilor de
către operator şi realizarea controlului prealabil
începerii unei prelucrări susceptibile de a prezenta
riscuri pentru drepturile persoanelor.
Condiţiile care se desprind din Directiva
nr. 95/46/EC (considerentul (49) din preambul şi
art. 18 alin. (2) a doua liniuţă) în privinţa desemnării
unui responsabil cu protecţia datelor personale sunt
următoarele:
– scopul desemnării unei astfel de persoane
este evitarea formalităţilor administrative inadecvate;
– desemnarea responsabilului cu protecţia
datelor personale este posibilă în cazul oricărei
prelucrări de date, chiar şi a acelora care pot prezenta
riscuri pentru drepturile şi libertăţile persoanelor
vizate;
– măsura instituirii unui responsabil cu
protecţia datelor personale trebuie să fie prevăzută în
mod expres în legislaţia statului membru respectiv,
cu precizarea limitelor în care este admisă; prin
urmare, este la latitudinea statului membru de a
stabili caracterul obligatoriu sau facultativ al numirii
unui astfel de responsabil;
– operatorul, prin desemnarea unui responsabil
cu protecţia datelor personale, îşi asumă obligaţia de
a garanta că, odată cu scutirea de la obligaţia de
notificare a prelucrărilor pe care le efectuează,
acestea nu aduc atingere drepturilor şi libertăţilor
persoanelor;
– responsabilul cu protecţia datelor personale
poate fi un angajat al operatorului de date sau un
colaborator extern;
– statutul responsabilului cu protecţia datelor
personale este unul de independenţă deplină în
exercitarea atribuţiilor sale;
– principalele atribuţii ale responsabilului cu
protecţia datelor personale privesc ţinerea registrului
de evidenţă a prelucrărilor realizate de operatorul
care l-a desemnat şi urmărirea aplicării independente
a legislaţiei privind protecţia datelor personale, având
obligaţia de a consulta în caz de dubiu, autoritatea de
supraveghere, în cadrul controalelor prealabile pe
care le efectuează.
Instituţia responsabilului cu protecţia
datelor personale din România, în condiţiile în care
a fost reglementată prin Instrucţiuni şi Ordinul nr. 50/2011, este similară celei consacrate de directivă
şi cu trăsături asemănătoare instituţiilor existente în
prezent în unele state membre ale Uniunii Europene,
sub aspectul atribuţiilor conferite. Cu toate acestea,
din analiza regulilor aplicabile, se pot constata şi o
serie de diferenţe semnificative, cum ar fi: instituţia
este prevăzută deocamdată la nivel sectorial, nefiind
reglementată ca o obligaţie erga omnes, în temeiul
legii-cadru în materia protecţiei datelor personale;
numirea unui responsabil cu protecţia datelor
personale nu implică scutirea de la obligaţia de
notificare a prelucrărilor efectuate de operatori (deci,
nu are un caracter alternativ); responsabilul din
cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor nu
beneficiază de statut independent faţă de operator şi
conducerea acestuia; lipsa numirii unui responsabil
nu atrage aplicarea unei sancţiuni din partea
Autorităţii naţionale de supraveghere, aşa cum este
cazul altor state membre
57
; pot fi desemnaţi
responsabili cu protecţia datelor personale nu doar în
cadrul structurilor Ministerului Administraţiei şi
Internelor cu rol de operatori, dar şi la nivelul
împuterniciţilor acestora; Autoritatea naţională de
supraveghere nu îndeplineşte niciun rol în numirea
sau încetarea îndeplinirii funcţiei de responsabil cu
protecţia datelor personale; responsabilii din minister
nu sunt obligaţi să aducă la cunoştinţa Autorităţii
naţionale de supraveghere încălcările constatate în
urmărirea aplicării legislaţiei privind protecţia datelor
personale.
Noul cadru legislativ de reformare a Directivei
nr. 95/46/EC, propus de Comisia Europeană şi la care
au achiesat autorităţile de supraveghere din statele
membre (conform documentului „Viitorul vieţii
private. Contribuţie comună la Consultarea Comisiei
Europene privind cadrul legal pentru dreptul
fundamental la protecţia datelor personale”
58
),
prevede necesitatea simplificării procedurilor de
Studii, opinii, informări
Buletin de informare legislativă nr. 2 / 2011 23
57
Spre exemplu, în Slovacia, constituie contravenţie
sancţionabilă cu amendă neîndeplinirea obligaţiei de autorizare în
scris a unui responsabil cu protecţia datelor pentru supravegherea
internă a protecţiei datelor personale.
58
Documentul Grupului de Lucru Art. 29, nr. 168 din 1
decembrie 2009, The Future of Privacy. Joint contribution to theConsultation of the European Commission on the legalframework for the fundamental right to protection of personaldata, disponibil la adresa http://ec.europa.eu/justice_home/fsj/
privacy/docs/wpdocs/2009/wp168_en.pdf.
notificare a prelucrărilor de date personale. Rolul
notificărilor, de creştere a gradului de conştientizare
a obligaţiilor în rândul operatorilor de date şi de
monitorizare din partea autorităţilor de supraveghere,
poate fi îndeplinit şi prin alte mijloace, cum ar fi
respectarea cerinţelor de asumare a unei bune
gestionări a datelor şi a responsabilităţii operatorilor.
Într-o astfel de perspectivă, ţinerea unui registru
general al operatorilor şi desemnarea la nivelul lor a
funcţionarilor responsabili cu protecţia datelor
personale ar contribui la atingerea acestor obiective.
Ca propunere de lege ferenda, considerăm că,
şi în România, o modificare importantă a Legii
nr. 677/2001 ar putea să aibă ca obiect reglementarea
instituţiei funcţionarului responsabil cu protecţiadatelor personale, ca obligaţie legală a operatorului,
alternativă la procedura actuală de notificare a
prelucrărilor de date la autoritatea de supraveghere,
cu stabilirea unui sistem adecvat de garanţii
suplimentare.
Studii, opinii, informări
24 Buletin de informare legislativă nr. 2 / 2011
Capitolul I
Scurt istoric şi câteva
consideraţii introductive
Acordând condescendenţă suveranităţii
statelor mai mult decât reglementarea jurisdicţională,
arbitrajul a precedat-o pe aceasta din urmă în istoria
relaţiilor internaţionale, fiind utilizat prima dată în
antichitate pentru soluţionarea anumitor conflicte
religioase între cetăţile greceşti. În Evul Mediu, atâta
vreme cât Papalitatea şi Sfântul Imperiu Roman îşi
puteau impune autoritatea asupra prinţilor, aceştia au
supus diferendele arbitrajului acestor instanţe
„suprastatale”. Odată cu apariţia statelor moderne,
arbitrajul a fost folosit mai rar. Temându-se pentru
recenta lor suveranitate, noile state nu au mai acceptat
să se supună judecăţii terţilor. Potrivit lui Vattel
1
,
„pentru conflictele minore care nu puneau în pericolnoile naţiuni, statele l-au utilizat rareori; pentruconflictele majore, procedeul politic al negocieriidiplomatice rămânea singurul mod de reglementarepaşnică”. Această situaţie s-a prelungit până în sec. al
XVIII-lea.
În sec. al XIX-lea se consacră trei forme de
arbitraj, în cadrul cărora rolul de arbitru a fost
încredinţat fie unui şef de stat, fie unei comisii mixte,
fie unui tribunal arbitral.
Spiritul practic al anglo-saxonilor şi predilecţia
acestora către soluţii convenţionale au fost principalii
factori pentru a dezvolta arbitrajul interstatal.
În scopul rezolvării amiabile a problemelor
multiple şi complexe produse odată cu dobândirea
independenţei americane (delimitări de frontiere,
contencios financiar şi comercial etc.), Statele Unite
ale Americii şi Regatul Unit au semnat, la 19
noiembrie 1794, un tratat, denumit Tratatul Jay,
pentru a-şi supune disputele arbitrajului comisiilor
mixte, cărora le-a fost atribuită competenţă pentru a
adopta decizii obligatorii. Aceste comisii au
funcţionat până în anul 1831, iar activitatea deosebită
a acestora a fost suficientă pentru a determina alte
state să încheie astfel de înţelegeri. După adoptarea
acestui tratat şi până la Conferinţa de la Haga din anul
1899, s-au încheiat peste 300 de convenţii prin care
se dădea expresie voinţei părţilor de a soluţiona
litigiile dintre ele prin procedura arbitrală.
Ca expresie a aprecierii eficacităţii acestei
proceduri, la prima Conferinţă internaţională astatelor americane, care a avut loc la Washington
între anii 1889 şi 1890, s-a elaborat Planul deArbitraj, document care reglementa în mod detaliat
modalităţile de aplicare a procedurii arbitrale.
Cele mai complete reglementări în privinţa
procedurii arbitrale au fost statuate de Conferinţelede Pace de la Haga din anii 1899 şi 1907,
concretizate în Convenţiile pentru reglementareapaşnică a conflictelor internaţionale. Prima
Convenţie de la Haga vorbeşte în Titlul IV „Despre
arbitrajul internaţional”. La 18 octombrie 1907,
cea de-a doua Conferinţă de la Haga a adoptat o nouă
convenţie de modificare şi completare a celei din
1899. Noua convenţie a reluat, cu unele mici
modificări, textele referitoare la procedura arbitrală,
texte care constituiau în mare măsură o codificare a
regulilor utilizate până atunci.
Carta ONU prevede, de asemenea, în mod
expres în alin.1 al art.33, arbitrajul printre mijloacele
Studii, opinii, informări
Buletin de informare legislativă nr. 2 / 2011 25
1
E. de Vattel – The Law of �ations or the Principles of �aturalLaw Applied to the Conduct and to the Affairs of �ations and ofSovereigns, 1758, republicată de T. & J. W. Johnson,
Philadelphia, SUA
Arbitrajul internaţional :delimitări de competenţe între Curtea permanentă
de arbitraj, Tribunalul Internaţional pentru DreptulMării şi mecanismele jurisdicţionale NAFTA
drd. Raluca Dinu
Expert, Consiliul Legislativ
Secţia de Drept Privat
la care pot recurge statele membre pentru a-şi
soluţiona orice diferend între ele. Totodată, arbitrajul
a fost inclus printre mijloacele de soluţionare paşnică
a unor litigii în tratatele de pace încheiate după al
doilea război mondial, iar Comisia de Drept
Internaţional a elaborat, în anul 1958, un proiect în
acest sens, denumit Modelul de reguli privindprocedura arbitrală, pe care Adunarea Generală a
ONU l-a transmis statelor membre
2
.
Rolul principal în realizarea acestei proceduri
a fost conferit Curţii Permanente de Arbitraj
(CPA), care a fost înfiinţată la Haga în anul 1899,
fiind confirmată prin Convenţia de la Haga din 1907
3
.
Arbitrajul a devenit obligatoriu, fiind un mijloc de
soluţionare paşnică a diferendelor internaţionale, în
care părţile la acestea, printr-un acord formal,
încredinţează soluţionarea diferendului unui terţ, care
poate fi reprezentat de una sau mai multe persoane şi
se supun deciziei acestuia, ca urmare a unei proceduri
contencioase, din care rezultă o hotărâre definitivă
4
.
Aceasta explică, de fapt, şi curentul de opinie
favorabil acestei proceduri, considerându-se că va
asigura astfel instaurarea unor relaţii paşnice
reglementate prin drept şi eliminarea recurgerii la
forţă în relaţiile internaţionale.
O dezvoltare notabilă a ultimilor ani a fost
stabilirea de noi organe arbitrale permanente şi
obligatorii, învestite cu largi competenţe materiale.
Astfel de mecanisme arbitrale instituţionalizate au
fost introduse în anii ’90 în contextul Organizaţiei
Mondiale a Comerţului (OMC) – sistemul de
paneluri
5
:
1. Centrul Internaţional pentru Reglemen -
tarea Diferendelor privind Investiţiile (CIRDI)
reprezintă o altă procedură de arbitraj instituţionalizat
în domeniul dreptului internaţional public – pe lângă
CPA – care a fost înfiinţat la iniţiativa Băncii
Mondiale (Banca Internaţională pentru Reconstrucţie
şi Dezvoltare), instituţie specializată a ONU, prin
Convenţia pentru reglementarea diferendelor privind
investiţiile între state şi naţionali ai altor state
(Convenţia CIRDI), adoptată în 1965, la Washington
şi intrată în vigoare în octombrie 1966. Competenţa
CIRDI priveşte orice diferend juridic, care rezultă
direct dintr-o investiţie, între un stat membru şi o
persoană fizică sau juridică a altui stat membru, pe
care părţile o supun CIRDI, în scris, diferende
apărute după ce Convenţia a intrat în vigoare pentru
ambele state implicate;
2. Organul de Soluţionare a Diferendelor
(OSD) din cadrul Organizaţiei Mondiale a
Comerţului (OMC) a fost constituit prin Anexa nr.2
la Tratatul instituind OMC din 1994 de la Marrakech,
intitulată „Înţelegerea privind regulile şi procedurileguvernând soluţionarea diferendelor”. OSD este
succesorul mecanismului de soluţionare a diferen -
delor din cadrul GATT (Acordul General pentru
Tarife şi Comerţ) şi este considerat în Înţelegere ca
„elementul central pentru asigurarea securităţii şipredictibilităţii sistemului multilateral de comerţ”,
având competenţa să judece toate diferendele din
sistemul OMC, rezultate din nerespectarea acordului
OMC, listate într-un apendix al Înţelegerii, numite
„acorduri acoperite”;
3. Mecanismele jurisdicţionale de solu ţio -
nare a diferendelor din cadrul �AFTA (Acordul
�ord-Atlantic de Liber Schimb) au fost create prin
Tratatul NAFTA, semnat la 11 şi 17 decembrie 1992
şi intrat în vigoare în 1994, încheiat între SUA,
Canada şi Mexic, având ca obiective eliminarea
barierelor comerciale pentru bunuri şi servicii şi
promovarea concurenţei corecte, a investiţiilor şi
protecţia drepturilor de proprietate intelectuală în
statele membre. Competenţa sa se referă la
soluţionarea diferendelor privind interpretarea şi
aplicarea Tratatului NAFTA, prin crearea unui Panel
de Arbitraj de 5 membri, prevăzându-se şi posibi-
litatea arbitrajelor mixte (de tip CIRDI);
4. Curtea Permanentă de Revizuire a
MERCOSUR – Piaţa Comună a Sudului (CPR
MERCOSUR) este parte a sistemului de soluţionare
a diferendelor din cadrul MERCOSUR, fiind creată
prin Protocolul privind soluţionarea diferendelor în
cadrul MERCOSUR, semnat la Olivos, în Argentina,
la 18 februarie 2002. Competenţa Curţii este de a
confirma, modifica sau revoca bazele juridice şi
deciziile unei Curţi de Arbitraj ad-hoc, procedura de
soluţionare fiind prevăzută mai întâi cu negocierea
între statele părţi la diferend, urmată de implicarea
Grupului Pieţei Comune, care este facultativă, şi, în
cazul în care nu se ajunge la o soluţie acceptabilă,
constituirea unei Curţi de Arbitraj ad-hoc, a cărei
decizie trebuie să fie pronunţată în cel mult 60 de
zile;
5. Curtea de Conciliere şi Arbitraj a OSCE
(CCA OSCE) a fost constituită prin Convenţia privind
concilierea şi arbitrajul în cadrul CSCE/OSCE,
Studii, opinii, informări
26 Buletin de informare legislativă nr. 2 / 2011
2
D. Mazilu – Dreptul internaţional public, vol.II, ediţia a IV-a,
Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2009, pp.323-324
3
S. Bastid – Cours de droit international public, Paris, 1964-
1965, p.860 şi urm.
4
R. Miga-Beşteliu – Drept internaţional public, vol.II, Editura
C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p.8
5
Y. Shany – The Competing Jurisdiction of International Courtsand Tribunals, Oxford University Press, 2004, p.6
adoptată la 26 octombrie 1992, prin consens, în cadrul
Consiliului de Miniştri al OSCE, fiind semnată la
Stockholm la 15 decembrie 1992, şi intrată în vigoare
la 5 decembrie 1994. Conform art.18 alin.1 din
Convenţie, orice stat parte poate supune, unilateral,
unei comisii de conciliere constituite potrivit Con -
venţiei, orice diferend cu un alt stat parte, care nu a
putut fi soluţionat prin negocieri într-o perioadă de
timp rezonabilă; potrivit art.26 din Convenţie, prin
acordul părţilor, se poate constitui un tribunal arbitral
pentru soluţionarea unui diferend;
6. Tribunalele arbitrale mixte (TAM) sunt
tribunale arbitrale create în urma tratatelor de pace
încheiate atât după primul, cât şi după al doilea război
mondial, care au examinat un număr mare de
pretenţii pecuniare ale unor persoane particulare
pentru daunele cauzate de război. Comisiile Mixte de
Conciliere prevăzute de tratatele de pace din 1947 au
constituit astfel Comisia de Concilere Anglo-Italiană,
Comisia de Conciliere Italia-SUA, Comisia de
Conciliere prevăzută de art.32 al Tratatului de pace cu
România etc. Aceste tribunale sunt create ca urmare
a unor diferende interstatale, care constituie un cadru
temporar, inclusiv pentru soluţionarea unor plângeri
individuale ale cetăţenilor îndreptate împotriva
celeilalte ori celorlalte părţi, pe lângă plângerile
interstatale propriu-zise
6
:
a) Tribunalul de Reclamaţii Iran-SUA a fost
creat în anul 1981 în cadrul eforturilor de soluţionare
a crizei dintre cele două state, ca urmare a deţinerii
personalului diplomatic şi consular al ambasadei
americane la Teheran în anul 1979, urmată de
îngheţarea bunurilor iraniene în SUA de către
autorităţile acestei ţări. Competenţa Tribunalului are
în vedere plângerile cetăţenilor americani împotriva
Iranului şi ale cetăţenilor iranieni împotriva SUA,
rezultate din datorii contractate, exproprieri sau alte
măsuri de natură să afecteze dreptul de proprietate,
plângeri interstatale privind vânzarea-cumpărarea de
bunuri şi servicii şi privind interpretarea şi aplicarea
Declaraţiilor de la Alger, precum şi plângeri între
SUA şi instituţii bancare iraniene;
b) Comisia de Reclamaţii Eritrea-Etiopia a
fost constituită în anul 2000 pentru a soluţiona prin
arbitraj toate plângerile rezultate în urma conflictului
armat dintre cele două state. Competenţa Tribu -
nalului se extinde asupra plângerilor interstatale sau
ale cetăţenilor unei părţi împotriva celuilalt stat parte
ori a entităţilor aflate în proprietatea sau controlate
de cealaltă parte, legate de conflict sau rezultate din
violarea dreptului internaţional umanitar, inclusiv a
Convenţiei de la Geneva din 1949, sau din alte
încălcări ale dreptului internaţional;
c) Curtea Internaţională de Arbitraj şi
Conciliere în domeniul Dreptului Mediului
(CIACM) este o asociaţie înfiinţată în anul 1994 de
28 de jurişti, în conformitate cu dreptul mexican,
pentru a soluţiona prin conciliere şi arbitraj disputele
de mediu între state, persoane fizice şi juridice şi
pentru a elabora avize consultative în probleme ale
dreptului mediului la solicitarea oricărei persoane
fizice sau juridice, publice sau private, naţionale sau
internaţionale, inclusiv state şi autorităţi locale.
Capitolul II
Competenţa Curţii Permanente de Arbitraj
Un moment important pentru instituţionali -
zarea arbitrajului ca mijloc de soluţionare paşnică a
diferendelor îl reprezintă adoptarea Convenţiei de la
Haga din 1899 pentru reglementarea paşnică a
conflictelor internaţionale şi înfiinţarea Curţii
Permanente de Arbitraj (CPA) prin art.41,
Convenţia de la Haga din 1907 reconfirmând rolul
CPA. Este de reţinut însă că această denumire nu
corespunde întru totul instituţiei pe care o
desemnează, întrucât „Curtea permanentă” nu este în
realitate decât o listă de personalităţi de naţionalităţi
diferite, fiecare parte contractantă numind cel mult
patru persoane cu o competenţă recunoscută în
chestiunile de drept internaţional, bucurându-se de
cea mai înaltă consideraţie morală şi profesională,
dispuse să accepte funcţiunile de arbitru (art.44).
Semnalăm că această „Curte de arbitraj” nu
este permanentă întrucât nu se întâlneşte decât pe
durata unui litigiu cu care este sesizată, funcţionând
deci ocazional, iar compunerea sa nu este
permanentă, variind pentru fiecare litigiu după cum
decid părţile care aleg din lista de personalităţi
anumiţi arbitri, numai pentru soluţionarea acelui
litigiu
7
. CPA nu este, de fapt, o curte propriu-zisă, ci
o listă de potenţiali arbitri, un cadru în interiorul
căruia se pot constitui tribunale arbitrale ad-hoc.
Singurul organism permanent, retribuit, este Biroul
Internaţional, care are atribuţii administrative.
CPA, cu sediul al Haga, funcţionează din anul
1902, însă până la izbucnirea celui de-al doilea război
mondial, nu a fost sesizată decât pentru 25 de litigii.
Având în vedere prevederile art.4 din Statutul Curţii
Studii, opinii, informări
Buletin de informare legislativă nr. 2 / 2011 27
6
B. Aurescu – Sistemul jurisdicţiilor internaţionale, Editura All
Beck, Bucureşti, 2005, p.42
7
R. Miga-Beşteliu, op. cit, p.9
Internaţionale de Justiţie (CIJ), conform cărora o
competenţă „tradiţională” a CPA este aceea de a
prezenta candidaţi pentru funcţia de judecător la CIJ,
preocupările de a diversifica domeniile de compe -
tenţă ale acestei instanţe şi de a o deschide spre noi
participanţi s-au intensificat după anul 1945.
CPA este o organizaţie interguvernamentală,
înfiinţată în anul 1899, pentru a facilita arbitrajul şi
alte diferende dintre state. În prezent, 111 state sunt
părţi la una sau la cealaltă dintre cele două Convenţii
ori la ambele
8
. Aceasta a evoluat într-o instituţie
modernă, care soluţionează aspecte multiple ale
arbitrajului şi este elementul de legătură între dreptul
internaţional public şi cel privat, în scopul de a
soluţiona cu celeritate disputele din cadrul comu -
nităţii internaţionale. Astăzi, CPA oferă proceduri
pentru rezolvarea litigiilor, referitoare la state, la
entităţile din cadrul statelor, la organizaţiile intergu -
vernamentale, precum şi la persoane fizice.
Temeiul arbitrajului este reprezentat de
acordul părţilor exprimat prin clauza compromisorie(de tip special, pentru diferende ce pot apărea în
legătură cu tratatul în care este inclusă sau de tip
general, pentru toate diferendele ce pot să apară între
părţi), care se constituie într-un articol sau mai multe
dintr-un tratat bilateral ori multilateral sau prin
acordul compromisoriu, care se încheie ulterior
apariţiei unui diferend.
Având în vedere că acordul compromisoriu se
încheie ulterior apariţiei unui diferend, în timp ce
clauza compromisorie precede eventuala apariţie a
unui diferend, primul este mai detaliat, fiind adaptat
parametrilor diferendului respectiv, deşi atât acordul,
cât şi clauza compromisorie au aceleaşi elemente
constitutive.
În cazul procedurilor arbitrale reglementate
prin tratate multilaterale – instituţionalizate sau nu –
arbitrajul poate fi declanşat şi prin intermediul
declaraţiei facultative (de exemplu, art.26 alin.2 din
Convenţia privind concilierea şi arbitrajul în cadrul
OSCE, referitor la tribunalul arbitral ce poate fi
constituit în cadrul Curţii de Conciliere şi Arbitraj a
OSCE ori art.287 din Convenţia ONU privind dreptul
mării)
9
.
Deosebit de importantă este stabilirea de către
părţi a limitelor competenţei tribunalului arbitral,
adică formularea exactă a problemei care trebuie
soluţionată de acesta. Deşi din folosirea procedurii
arbitrale de-a lungul timpului rezultă principiul care
este, de altfel, comun şi reglementării judiciare, con -
form căruia tribunalul arbitral este judecătorul
propriei competenţe (kompetenz-kompetenz), preci -
zarea corectă a limitelor competenţei permite
adoptarea unei soluţii valide: în caz de depăşire a
competenţei (pronunţare ultra petitia), sentinţa poate
fi anulată.
Este, de asemenea, importantă precizarea
dreptului aplicabil şi a regulilor de procedură
aplicabile, inclusiv puterile arbitrilor, cvorum, modul
de luare a deciziilor, eventualul termen-limită al
pronunţării sentinţei. Părţile pot hotărî ca tribunalul
arbitral să decidă în echitate.
Prin urmare, cuprinsul unui acord compro -misoriu sau a unei clauze compromisorii trebuie să
evidenţieze:
– precizarea părţilor diferendului (în cazul
acordului compromisoriu – părţile acordului; în cazul
clauzei compromisorii – părţile tratatului care conţine
clauza sau subiectele de drept internaţional indicate
de acesta ca posibili beneficiari ai clauzei în cazul
apariţiei unui diferend în viitor);
– alegerea modalităţii jurisdicţionale de
soluţionare a diferendului – arbitraj sau regle men -
tarea judiciară; în cazul recurgerii la organe arbitrale
preexistente, acestea se desemnează împreună cu
temeiul recurgerii la acestea, dacă se alege consti -
tuirea unui tribunal arbitral ad-hoc, se prevede
modalitatea de constituire, inclusiv modul de
desemnare a supraarbitrului;
– precizarea diferendului şi a soluţiei cerute
(numai în cazul acordului compromisoriu: de
exemplu în cazul unui diferend teritorial sau de
delimitare maritimă, se poate cere fie stabilirea
traseului frontierei sau liniei de delimitare, fie doar
precizarea principiilor şi a regulilor şi procedurilor
pe care părţile să le urmeze pentru stabilirea frontierei
sau liniei de delimitare); în cazul clauzei compro -
misorii, precizarea diferendului şi a soluţiei cerute se
face prin cererea sau sesizarea pe care oricare dintre
părţi o adresează organului arbitral; clauza com -
promisorie prevede doar tipurile de diferend a căror
soluţionare o are în vedere şi condiţiile în care
reglementarea eventualului diferend se activează;
– precizarea dreptului aplicabil şi a regu -
lilor de procedură aplicabile se decid de către părţi,
fie prin stabilirea lor concretă în acordul compro-
misoriu sau în clauza compromisorie, fie prin
trimiterea, în acord sau clauză, la reguli-cadru ela -
borate în cadrul anumitor organizaţii internaţionale
Studii, opinii, informări
28 Buletin de informare legislativă nr. 2 / 2011
8
Statele fiind părţi la una sau la cealaltă dintre Convenţii ori la
ambele, le permite nominalizarea „grupului naţional” de arbitri
9
B. Aurescu – op. cit., pp.19-20
sau instanţe (de exemplu, Regulile-cadru ale CPA),
fie prin stabilirea, în acord sau în clauză, a sarcinii
elaborării lor pentru tribunalul arbitral;
– eventualele căi de recurs, interpretare,
revizuire pot fi fondate pe un fapt nou, exces de
putere, corupţie, absenţa motivării sentinţei, dero -
garea de la o regulă de jus cogens sau de la o regulă
fundamentală de procedură ori nulitatea com pro -
misului;
– angajamentul formal al părţilor de a
respecta şi executa decizia organului arbitral;
desemnarea agenţilor, consilierilor părţilor, în cazul
acordului compromisoriu; în cazul unei clauze
compromisorii, aceste elemente sunt conţinute în
notificări adresate instanţei;
– celelalte elemente cuprinse în mod
obişnuit într-un tratat, în cazul acordului com -
promisoriu, acesta este un tratat propriu-zis, supus
regulilor dreptului tratatelor în privinţa formei,
structurii şi modului de intrare în vigoare; în cazul
clauzei compromisorii, care este un articol sau mai
multe dintr-un tratat, aceasta are regimul tratatului
care o conţine (pentru a fi aplicabilă, tratatul care o
conţine trebuie să fi intrat în vigoare; poate fi
modificată conform procedurilor acestuia etc.).
În lipsa unor mecanisme de arbitraj inter na -
ţional, acceptate în cadrul ONU, această modalitate
de soluţionare a diferendelor a fost însuşită de
unele convenţii cu caracter regional, între care şi
Convenţia europeană pentru reglementarea paşnicăa diferendelor, adoptată în cadrul Consiliului Europei
în 1957, această convenţie dispunând că, în cazul
recurgerii la procedura arbitrală, hotărârile sunt
obligatorii, iar în cazul neîndeplinirii acestora, poate
fi sesizat Comitetul Miniştrilor al Consiliului
Europei
10
.
CPA a soluţionat iniţial doar diferende
interstatale, fiind autorizată încă din anii ’30 să
folosească facilităţile de care dispunea pentru
concilierea şi arbitrajul disputelor internaţionale între
state şi părţi private referitoare la diferende
comerciale şi la cele privind investiţiile. Modificarea
şi modernizarea regulilor de procedură ale CPA, după
1992, a reflectat şi o lărgire a competenţelor, atât
ratione personae, cât şi ratione materiae, ceea ce a
contribuit la creşterea interesului pentru CPA, precum
şi a numărului de cazuri
11
.
Astfel, au fost adoptate începând cu anul 1992:
– Regulile opţionale ale CPA privind arbi tra -rea diferendelor între două state (1992);
– Regulile opţionale ale CPA privindarbitrarea diferendelor între două părţi, dintre carenumai una este stat (1993);
– Regulile opţionale ale CPA pentru arbitrajulcare implică organizaţii internaţionale şi state(1996);
– Regulile opţionale ale CPA pentru arbitrajulîntre organizaţii internaţionale şi părţi private(1996);
– Regulile opţionale ale CPA privind conci -lierea (1996);
– Regulile opţionale ale CPA privind comisiilede anchetă (1997);
– Regulile opţionale ale CPA privindarbitrarea diferendelor referitoare la resurselenaturale şi/sau mediu (2001);
– Regulile opţionale ale CPA privindconcilierea diferendelor referitoare la resurselenaturale şi/sau ale mediului (2002);
– Linii directoare ale CPA privind disputelecare rezultă din tratatele multilaterale şi dincontractele pluripartide (2005).
Mai multe litigii interstatale sau „mixte” au
beneficiat aşadar de regulile de procedură oferite de
CPA, cum au fost, de exemplu, sentinţele din 9
octombrie 1998 şi 19 decembrie 1999 referitoare la
diferendul dintre Eritrea şi Yemen privind
suveranitatea anumitor insule din Marea Roşie12
,
sentinţa din 24 mai 2005 în cazul Calea ferată „IronRhine” (Belgia c. Olanda), prin care tribunalul arbitral
a fost solicitat să pronunţe o soluţie „pe baza dreptului
internaţional, inclusiv a dreptului european, dacă este
necesar, cu luarea în considerare a obligaţiilor părţilor
conform art.292 din Tratatul CE” sau sentinţa parţială
din 30 ianuarie 2007 în diferendul dintre Franţa c.
Regatul Unit în cazul Eurotunel.Totodată, alte documente de bază pe care se
întemeiază competenţa CPA sunt: Regulile de arbitrajale U�CITRAL (United Nations Commission on
International Trade Law), adoptate la 15 decembrie
1976, textul revizuit al acestor reguli a fost publicat
în 12 iulie 2010, urmând ca acestea să intre în vigoare
la 15 august 2010; Fondul de asistenţă financiarăpentru soluţionarea diferendelor internaţionale;
Regulile de procedură ale Consiliului Administratival CPA; Regulile referitoare la organizarea şiactivitatea Biroului Internaţional al CPA.
Studii, opinii, informări
Buletin de informare legislativă nr. 2 / 2011 29
10
R. Miga-Beşteliu – op. cit., p.9
11
B. Aurescu – op. cit., p.41
12
RSA, vol.XXII, pp.211-334
Capitolul III
Contribuţia Curţii Permanente de Arbitraj
la arbitrajul între state
Diversitatea domeniilor care sunt supuse
competenţei CPA priveşte diferendele între state
referitoare la dreptul mării, dar şi diferendele între
persoane private şi state.
1. Relaţia Curţii Permanente de Arbitraj cu
dreptul mării
Referitor la relaţia CPA cu dreptul mării, cu
toate că unele state au declarat că preferă metode
diferite, modul de soluţionare implicită a diferendelor
este arbitrajul (art.287 alin.5 din Convenţia ONU
privind dreptul mării). Totuşi, statele care nu au
declarat că preferă competenţa CPA, sunt considerate
că au acceptat arbitrajul (art.287 alin.3 din Convenţia
privind dreptul mării). Acesta este cadrul juridic în
care părţile a 4 litigii privitoare la Convenţia de la
Montego Bay au recurs la arbitraj, organizat cu
concursul CPA.
Astfel, este cazul Fabricii MOX (Irlanda c.
Marea Britanie), în care Guvernul irlandez a înaintat
la 9 noiembrie 2001 o cerere pentru măsuri
conservatorii în aşteptarea constituirii unui tribunal
arbitral, conform Anexei VII a Convenţiei ONU
privind dreptul mării. Diferendul cu Marea Britanie
se referea la fabrica MOX din Sellafield, transportul
internaţional de material radioactiv şi protecţia
mediului marin în Marea Irlandei. Guvernul irlandez
a cerut Tribunalului să decidă măsuri conservatorii
care să prevină concesionarea fabricii. Prin ordinul
din 3 decembrie 2001, Tribunalul a cerut ambelor
părţi să schimbe informaţii suplimentare privind
posibilele consecinţe pentru Marea Irlandei ale
concesionării fabricii, să monitorizeze măsurile sau
efectele funcţionării fabricii, să ia măsuri de
prevenire a poluării mediului ce ar putea rezulta din
funcţionare, precum şi prezentarea unui raport al
părţilor cu privire la măsurile de executare a
ordinului.
Marea Britanie a contestat dreptul Irlandei de
a supune diferendul unui tribunal arbitral, fiind
susţinută în argumentarea sa şi de Comisia
Europeană. Cele două au considerat că diferendul
privea chestiuni relative la competenţa Comunităţii
Europene, or art.292 din Tratatul CE interzicea
statelor membre de a supune litigii privitoare la
interpretarea şi aplicarea sa altor moduri de
soluţionare decât cele prevăzute în Tratatul CE. În
ciuda acestor obiecţii, Irlanda şi-a menţinut intenţia
de a recurge la arbitraj
13
. La 6 iunie 2008, Tribunalul
arbitral a luat act de retragerea pretenţiilor Irlandei
contra Marii Britanii şi decide încheierea procedurilor.
Alte cazuri au vizat Pretenţii teritoriale alestatului Singapore în şi în vecinătatea Strâmtorii Johor(Malaezia c. Singapore, 2003); Delimitarea zoneieconomice exclusive şi a platoului continental dintreBarbados şi Trinidad de Tobago (Barbados c. Trinidad
and Tobago, 2004); Delimitarea frontierei maritimeîntre Guiana şi Suriname (Guiana c. Suriname, 2004).
2. Rolul Curţii Permanente de Arbitraj la
soluţionarea altor diferende între state
14
Privitor la soluţionarea altor diferende între
state, CPA a avut un rol important în cazul Comisiade Reclamaţii Eritrea – Etiopia, creată în confor mi -
tate cu art.5 din Acordul interguvernamental din 12
decembrie 2000 între Eritrea şi Republica Federală
Democratică Etiopia, pentru a soluţiona prin arbitraj
toate plângerile rezultate în urma conflictului armat
dintre cele două state. Biroul Internaţional al CPA
oferă servicii de grefă pentru Comisie, care este un
organism independent, cu sediul la Haga. Com-
petenţa se extinde asupra plângerilor interstatale sau
ale cetăţenilor unei părţi împotriva celuilalt stat parte
ori a entităţilor aflate în proprietatea sau controlate
de cealaltă parte legate de conflict sau rezultate din
violarea dreptului internaţional umanitar.Totodată
competenţa se extinde inclusiv asupra Convenţiei de
la Geneva din 1949 pentru îmbunătăţirea sorţii
răniţilor şi bolnavilor din forţele armate în campanie
ori din alte violări ale dreptului internaţional: plângeri
rezultate din modul de desfăşurare a operaţiilor mili -
tare în zona frontului, tratamentul prizonierilor de
război, al civililor şi proprietăţilor lor, încălcarea imu -
nităţilor diplomatice şi din impactul economic al unor
acţiuni guvernamentale din perioada conflictului.
Este de reţinut faptul că, în această speţă,
dreptul aplicabil este reprezentat de „reguli relevante
de drept internaţional”, neadmiţându-se decizii exaequo et bono.
Studii, opinii, informări
30 Buletin de informare legislativă nr. 2 / 2011
13
T. T. Van den Hout – La Cour permanente d’arbitrage: un étatdes lieux, JDI nr.3/2008, Clunet, p.736
14
Competenţa CPA se referă şi la diferendele interstatale, aşa
cum a fost cazul compromisului de arbitraj încheiat la 7 iulie
2008 de Guvernul statului Sudan cu Armata populară de eliberare
a Sudanului, prin care supun arbitrajului diferendul privitor la
frontierele zonei Abyei şi încredinţează CPA administrarea
procedurii. Compromisul prevedea, de fapt, aplicarea Regulilor
opţionale ale CPA privind arbitrarea diferendelor între două părţi,
dintre care numai una este stat.
În decizia sa finală, Tribunalul a hotărât în data
de 17 august 2009 că se acordă Etiopiei despăgubiri
în valoare de 174.036.520 dolari US, iar pentru
Eritrea se atribuie despăgubiri în valoare de
161.455.000 dolari US, în conformitate cu pretenţiile
lor, iar în numele cetăţenilor statului Eritrea,
despăgubiri în valoare de 2.065.865 dolari US. În
urma acestei decizii, Comisia reiterează încrederea
că despăgubirile vor fi plătite prompt de către cele
două state, asigurându-se astfel repararea pagubelor
suferite de proprii cetăţeni
15
.
Alte cazuri au privit Protecţia Rinuluiîmpotriva poluării cu cloruri (Franţa c. Olanda,
2004); Calea ferată „Iron Rhine” (Belgia c. Olanda,
2005).
3. Curtea Permanentă de Arbitraj şi litigiile
dintre un stat şi persoane private
În ceea ce priveşte CPA şi litigiile dintre un
stat şi persoane private, exemplificăm cazul RadioCorporation of America c. China din anul 1935 în
care consiliul său administrativ a decis să autorizeze
CPA să arbitreze acest tip de litigiu, în această primă
etapă a funcţionării Curţii diferendele rămânând
interstatale, statele uzând de mecanismul protecţiei
diplomatice pentru a acţiona în numele resortisanţilor
săi.
Un alt caz este Eurotunel (France Manche SA
şi The Channel Tunnel Group Ltd. c. Franţa şi
Regatul Unit al Marii Britanii) din anul 2007, în care
tribunalul a afirmat responsabilitatea nu numai a
Guvernului francez, dar şi cea a Guvernului britanic,
cel din urmă susţinând că nu este responsabil cu
menţinerea ordinii publice pe teritoriul francez.
Tribunalul a considerat că Marea Britanie este
responsabilă de participarea sa la conferinţa
interguvernamentală (CIG), organ de acţiune al
statelor concesionare asupra celor două teritorii. O a
doua problemă se referea la ajutoarele primite de
societatea de transport SeaFrance. Chestiunea privea
originea ajutorului, pe care Eurotunel îl imputa
Guvernului francez, iar Franţa îl imputa unei societăţi
de stat, SNCF, dar se referea şi la legalitatea sa,
tribunalul respingând aceste cereri. Speţa se află încă
pe rolul CPA.
Cazul Saluka (Saluka Investment BV c.
Republica Cehă) priveşte vânzarea forţată de către
Republica Cehă a unei bănci ceheşti, în care investise
o societate olandeză, Saluka. Saluka invoca
încălcarea clauzelor protecţiei investiţiilor dintr-un
tratat bilateral privind investiţiile, încheiat între
Olanda şi Republica Cehă. În sentinţa provizorie din
17 martie 2006, Tribunalul declara că Republica
Cehă a încălcat dreptul societăţii Saluka cu privire la
„un tratament just şi echitabil”, afirmând totodată că
Saluka nu a fost expropriată ilegal şi nici lipsită de
investiţiile sale, respingând cererile din acest punct
de vedere. Tribunalul a recunoscut dreptul Republicii
Cehe de a pune banca cehă sub o administrare forţată,
ţinând cont de situaţia financiară precară şi de
responsabilitatea Guvernului de a lua măsuri în
această privinţă. Diferendul a făcut recent obiectul
unei tranzacţii între părţi.
Capitolul IV
Sistemul procedural al Convenţiei
privind dreptul mării
Convenţia ONU privind dreptul mării poate fi
considerată principalul instrument juridic interna -
ţional în materie, dat fiind şi numărul mare de
ratificări şi aderări (160 în total, dintre care 159 de
state, precum şi Uniunea Europeană) şi principalul
for internaţional care are în conţinutul său drept
cutumiar
16
.
Statutul Tribunalului Internaţional privind
Dreptul Mării (TIDM) este prevăzut în Anexa VI la
Convenţia ONU privind dreptul mării de la Montego
Bay din 1982, fiind inspirat în mai multe prevederi
ale sale din Statutul CIJ. Adunarea Generală a acordat
TIDM statutul de observator al ONU în anul 1996,
iar în 1997 Tribunalul a încheiat un acord de
cooperare cu ONU.
Potrivit art.287 din Convenţie, un stat este liber
să aleagă, printr-o declaraţie scrisă, unul sau mai
multe dintre mijloacele de rezolvare a diferendelor
referitoare la interpretarea sau aplicarea Convenţiei,
atunci când semnează, ratifică sau aderă la aceasta
ori în oricare alt moment ulterior, după cum urmează:
TIDM, constituit în conformitate cu Anexa VI; CIJ;
un tribunal arbitral constituit conform Anexei VII; un
tribunal arbitral special constituit potrivit Anexei
VIII, pentru una sau mai multe dintre categoriile de
diferende specificate în această anexă. Dacă părţile
nu au făcut aceeaşi alegere a instanţei, diferendul va
fi supus arbitrajului.
În consecinţă, avantajul este în favoarea
arbitrajului care va funcţiona ca „o procedură
Studii, opinii, informări
Buletin de informare legislativă nr. 2 / 2011 31
15
http://www.pca-cpa.org/upload/files/EECC%20Final%20
Awards%20Press%20Release.pdf
16
T. Treves – The Law of the Sea, Oxford University Press, 2006,
p.417
reziduală”. Un asemenea mecanism realizează un
compromis şi permite celor care nu vor să apeleze la
instanţe rigide preconstituite, cu proceduri lungi şi
dificile, şi implicit cu pretenţii pecuniare, să găsească
un mod adecvat de soluţionare a diferendelor
17
.
Convenţia de la Montego Bay a stabilit aşadar
principiul soluţionării obligatorii a diferendelor,
prin care orice diferend privitor la aplicarea sau
interpretarea Convenţiei să fie supus unui organ
judiciar ori arbitral internaţional a cărui hotărâre este
obligatorie; însă competenţa TIDM nu este nici
exclusivă şi nici prioritară, de fapt, procedura de
drept comun este cea a arbitrajului, stabilită de Anexa
VII a Convenţiei.
S-a opinat în sensul ca jurisdicţia TIDM să
cuprindă toate diferendele şi cererile care îi sunt
supuse în conformitate cu Convenţia şi toate cazurile
prevăzute în mod special în orice alt acord conferind
jurisdicţie Tribunalului. În cazul în care una dintre
părţi nu se prezintă în faţa Tribunalului sau se abţine
să-şi apere cauza, cealaltă parte poate cere tribuna -
lului să continue procedura şi să decidă. Absenţa sau
neprezentarea unei părţi nu va constitui un impe di -
ment pentru procedură. Înainte de a decide, tribunalul
trebuie să se asigure nu numai că are jurisdicţie
asupra diferendului, dar şi că decizia este funda men -
tată în fapt şi în drept
18
.
Practica a demonstrat că una dintre chestiunile
cele mai complexe o constituie stabilirea răspun -
derilor în cele mai diferite cazuri. Aceasta presupune
o evaluare a daunelor, precum şi precizarea
modalităţilor de recuperare.
Capitolul V
Fenomenul de forum shopping în cazul
Delimitarea maritimă în Marea �eagră(România c. Ucraina)
Referitor la cazul Delimitarea maritimă înMarea �eagră din anul 2009 (România c. Ucraina)
menţionăm că, teoretic, ar fi fost competent pe fond
pentru soluţionarea delimitării maritime şi TIDM,
instanţă permanentă specializată în diferende
privitoare la aplicarea dreptului mării, dacă România
şi Ucraina l-ar fi ales în Acordul Conex. De
asemenea, ar mai fi putut fi creat un tribunal arbitral
ad-hoc (numai pentru rezolvarea acestui diferend),
dacă cele două state ar fi convenit acest lucru.
Totuşi, în 1997, când a fost finalizat Tratatul
politic de bază cu Ucraina, TIDM abia începea să
funcţioneze. Până în prezent, Tribunalul de la
Hamburg nu a fost sesizat cu cazuri de delimitare
maritimă. Or, prin comparaţie, CIJ avea deja în 1997
un număr mare de cazuri de acest tip; mai mult decât
atât, jurisprudenţa CIJ produsese deja o influenţă
considerabilă asupra dezvoltării dreptului mării. Prin
urmare, varianta supunerii diferendului TIDM nu ar
fi fost mai avantajoasă decât recurgerea la CIJ.
Varianta unui tribunal arbitral ad-hoc nu ar
fi fost, nici ea, mai avantajoasă decât CIJ, deoarece
organizarea tribunalului ar fi putut întâmpina difi -
cultăţi dacă una dintre părţi ar fi tergiversat numirea
arbitrilor proprii (spre deosebire de CIJ unde există
judecători permanenţi, în cazul tribunalelor arbitrale
constituirea lor concretă depinde de părţi, care
numesc un număr de arbitri şi, în plus, trebuie să
convină asupra preşedintelui tribunalului) sau ar fi
întârziat finanţarea tribunalului (în cazul tribunalelor
arbitrale, toate cheltuielile referitoare la activitatea
tribunalului se suportă în mod egal de părţi, costurile
fiind mai mari decât la CIJ); tribunalele arbitrale nu
au o jurisprudenţă proprie, ele fiind create special
pentru un diferend, după care se desfiinţează. Nu în
ultimul rând, spre deosebire de CIJ, care beneficiază
de un mecanism de monitorizare a executării,
Consiliul de Securitate al ONU poate obliga partea
care nu respectă hotărârea CIJ să o execute, tribunalul
arbitral nu are un astfel de mecanism.
Componenţa CIJ, modul de alegere a judecă -
torilor, competenţa profesională şi statutul acestora,
precum şi jurisprudenţa şi influenţa pe care o au
hotărârile CIJ asupra evoluţiei dreptului internaţional
sunt garanţii serioase pentru soluţionarea echitabilă,
conform dreptului internaţional a oricărui diferend
internaţional supus spre soluţionare, inclusiv
delimitări ale spaţiilor maritime.
Capitolul VI
Arbitrajul interstatal instituţionalizat
Mai multe iniţiative recente au considerat că
arbitrajul interstatal instituţionalizat ar putea cunoaşte
un regim de favoare după războiul rece, cel puţin la
nivel european. Acestea au rămas fără viitor, în timp
ce mecanismele instituite de NAFTA sunt vivace.
1. Comisia de arbitraj pentru fosta
Iugoslavie
Astfel, Comisia de arbitraj pentru fosta
Iugoslavie a fost constituită de Declaraţia privind
Studii, opinii, informări
32 Buletin de informare legislativă nr. 2 / 2011
17
M. Couston – La multiplication des jurisdictionsinternationales. Sens et dynamiques, JDI nr.1, Paris, 2002., p.27
18
D. Mazilu – Dreptul mării – Concepte şi instituţii consacratede Convenţia de la Montego Bay, Editura Lumina Lex, Bucureşti,
2006, p.365
Iugoslavia, adoptată la 27 august 1991 de către
miniştri de externe din 12 ţări membre ale Uniunii
Europene. Iniţial compusă din preşedinţii a 5 curţi
constituţionale a statelor membre UE, Comisia a fost
completată după Conferinţa de la Londra privind
fosta Iugoslavie din 26-27 august 1992, de 3
preşedinţi de curţi constituţionale, de un judecător
CEDO şi de un membru desemnat de preşedintele
CIJ. După crearea sa, Comisia a fost prezidată de
preşedintele Consiliului constituţional francez, dl. M.
R. Badinter, denumită „Comisia Badinter”.
În principiu, competenţa de a da sentinţe
arbitrale în diferendele pe care statele i le supun
reiese din desfiinţarea Iugoslaviei (sub rezerva unei
„autorizaţii” a co-preşedinţilor Conferinţei
internaţionale pentru fosta Iugoslavie); aceasta nu a
fost sesizată decât cu titlu consultativ, fie de către co-
preşedinţi, fie de către Consiliul de miniştri ai
Comunităţii şi a emis 15 avize asupra anumitor
chestiuni juridice din cadrul conferinţei
19
. Ulterior, a
căzut în desuetudine
20
.
2. Curtea de Conciliere şi Arbitraj a OSCE
Sfârşitul războiului rece a permis crearea, la
începutul anilor ’90, de mecanisme pan-europene
pentru soluţionarea diferendelor internaţionale.
„Procedura de la Valetta” a fost constituită
în anul 1991, iar punerea sa în aplicare poate avea
drept consecinţă, cu titlu opţional, ajungerea la un
cvasi-arbitraj, în măsura în care părţile în litigiu pot
decide „să accepte avizul sau observaţiile
Organismului ca având forţă juridică obligatorie
parţial sau în totalitate”. Organismul are sarcina să
încerce mai întâi stabilirea contactului cu părţile
diferendului pentru stabilirea metodei de lucru; poate
formula declaraţii sau avize, preconizând angajarea
sau reluarea procesului de negociere sau adoptarea
unei alte metode: anchetă, conciliere, bune oficii,
arbitraj sau cale judiciară. În cazul în care părţile nu
cad de acord asupra unui mijloc de soluţionare,
oricare dintre părţi poate, într-un interval de 3 luni de
la notificarea dezacordului, către Organism sau către
cealaltă parte, să solicite Organismului să formuleze
avize ori observaţii asupra fondului diferendului,
părţile rămânând libere să accepte sau nu aceste
avize. Această procedură imposibilă, care este, de
fapt, un document politic, neavând forţă obligatorie,
a fost îmbunătăţită de Consiliul OSCE, reunit la
Stockholm la 15 decembrie 1992
21
. În cursul aceleiaşi
întâlniri, Consiliul a adoptat Convenţia privind con -cilierea şi arbitrajul în cadrul OSCE, care a instituit
o Curte de conciliere şi arbitraj, a cărei funcţionare
este inspirată din Regulile de procedură ale CPA, iar
Regulile de procedură au fost adoptate la 1 februarie
1997.
Celelalte sisteme de reglementare pe cale
paşnică a diferendelor în cadrul OSCE sunt: Dispo -
ziţii privind o Comisie de conciliere şi Dispoziţii
privind concilierea dirijată.
Concilierea este un mijloc politico-diplomatic;
obligativitatea soluţionării prin aplicarea dreptului
internaţional particularizează activitatea acestei
comisii de conciliere, care se întemeiază şi „pe
angajamentele părţilor care au subscris în cadrul
CSCE/OSCE” (art.24 din Convenţie).
Potrivit art.18 alin.1 din Convenţie, orice stat
parte poate supune unilateral unei comisii de
conciliere constituite potrivit Convenţiei, orice
diferend cu un alt stat parte, care nu a putut fi
soluţionat prin negocieri într-o perioadă de timp
rezonabilă. De asemenea, se poate constitui conform
art.26 din Convenţie, prin acordul părţilor, un tribunal
arbitral, pentru soluţionarea unui diferend. Noutatea
absolută a Convenţiei constă în posibilitatea
sesizării unilaterale a unei comisii de conciliere
pentru soluţionarea unui diferend, concilierea fiind
obligatorie
22
.
Convenţia aplică principiul subsidiarităţii. În
conformitate cu art.19 alin.1 din Convenţie, comisia
de conciliere sau tribunalul arbitral constituite pentru
soluţionarea unui diferend vor înceta examinarea
acestuia, dacă:
a) înainte de sesizarea comisiei sau tribu -
nalului, diferendul a fost supus unei curţi sau unui
tribunal a cărui competenţă părţile în litigiu sunt
obligate să o accepte ori dacă o asemenea instanţă a
pronunţat deja o hotărâre asupra fondului;
b) părţile în litigiu au acceptat anterior
competenţa exclusivă a unui alt organ jurisdicţional,
care este competent să decidă, cu forţă obligatorie,
asupra diferendului ce i-a fost supus sau dacă părţile
au decis să soluţioneze litigiul exclusiv prin alte
mijloace.
Potrivit art.19 alin.2, comisia de conciliere
încetează să examineze diferendul dacă una sau toate
părţile supun diferendul unei curţi ori unui tribunal a
Studii, opinii, informări
Buletin de informare legislativă nr. 2 / 2011 33
19
A se vedea, A. Pellet, AFDI 1991, pp.329-348; 1992, pp.220-
238; 1993, pp.286-304; M. Weller, AJIL, 1992, pp.569-607; C. R.
Craven, BYBIL 1995, pp.333-414
20
N. Quoc Din, P. Daillier, M. Forteau, A. Pellet – Droitinternational public, 8
e
édition, LGDJ, Paris, 2009
21
Convenţia privind concilierea şi arbitrajul în cadrul OSCE a
intrat în vigoare la 5 decembrie 1994
22
Comisia de conciliere poate fi sesizată şi prin acordul părţilor,
caz în care părţile pot fi şi state nemembre OSCE
cărui competenţă părţile respective sunt obligate să o
accepte.
Conform art.19 alin.3, comisia de conciliere
suspendă examinarea diferendului dacă, anterior, a
fost supus altui organ care are competenţă să facă
propuneri cu privire la diferend. Dacă acest demers
anterior nu soluţionează diferendul, comisia îşi reia
lucrările, la cererea părţilor sau a uneia dintre ele.
La momentul semnării, ratificării sau aderării
la Convenţie, statele pot face rezerve pentru a asigura
compatibilitatea mecanismului de soluţionare a
diferendelor instituit de Convenţie cu alte mijloace
de soluţionare, care rezultă din alte angajamente
internaţionale aplicabile statului respectiv. De exem -
plu, rezerva făcută de România la ratificare prevede
că: „În aplicarea prevederilor art.19 par.4, România
îşi rezervă dreptul de a opta pentru folosirea proce -
durilor de conciliere sau de arbitraj prevăzute în
tratatele bilaterale şi multilaterale încheiate ori pe
care ea le va încheia”.
Există posibilitatea, prevăzută de art.26 alin.2
din Convenţie, de atragere a competenţei tribu -
nalului arbitral prin declaraţii facultative de
acceptare a jurisdicţiei tribunalului, pe termen
limitat sau nelimitat, pentru orice diferend sau cu
excluderea diferendelor referitoare la integritatea
teritorială, apărarea naţională, la titluri de suvera-
nitate asupra teritoriului naţional ori la pretenţii
concurente cu privire la jurisdicţia asupra altor zone.
Până în prezent, niciun diferend nu a fost supus
spre soluţionare Curţii de Conciliere şi Arbitraj a
OSCE, statele fiind reticente să experimenteze noi
căi de soluţionare a diferendelor, fără o practică
jurisprudenţială pe care să o cunoască
23
.
3. Mecanismele jurisdicţionale de soluţio -
nare a diferendelor din cadrul �AFTA
Convenţia din 17 decembrie 1992
24
, încheiată
între SUA, Canada şi Mexic, care a instituit NAFTA
(Acordul Nord-American de Liber Schimb), prevede
mai multe moduri de soluţionare a diferendelor.
NAFTA are ca obiective eliminarea barierelor
comerciale pentru bunuri şi servicii şi promovarea
concurenţei loiale, a investiţiilor şi protecţia dreptu -
rilor de proprietate intelectuală în statele membre,
aplicând prevederile Convenţiei.
Procedura generală de soluţionare a dife -
rendelor îşi are fundamentul în Capitolul 20 care
priveşte interpretarea sau aplicarea Convenţiei.
Etapele acesteia se referă la soluţionarea prin inter -
mediul negocierilor, în măsura posibilului, debutând
cu consultări ale guvernelor părţilor. Dacă diferendul
nu poate fi rezolvat pe această cale, una dintre părţi
poate solicita convocarea Comisiei de liber schimb a
NAFTA, care este compusă din miniştri de comerţ ai
părţilor. Dacă Comisia nu poate soluţiona disputa, o
parte poate solicita instituirea unui Panel de arbitraj
compus din 5 membri.
Capitolul 20 prevede, de asemenea, înfiinţarea
unor consilii de analiză ştiinţifică ce ar putea fi
constituite din grupul special de arbitri, în consultare
cu părţile, al căror obiectiv este de a prezenta un
raport scris asupra chestiunilor referitoare la mediu,
sănătate sau securitate ori la alte chestiuni, cu scopul
de a ajuta grupul special de arbitri pentru a pronunţa
decizia.
Totodată, diferendele referitoare la dispoziţiile
următoarelor capitole pot fi supuse procedurilor de
soluţionare a diferendelor prevăzute de acest capitol:
Cap.7 – Agricultura şi măsuri sanitare şi fitosanitare,
Cap.10 – Pieţele publice, Cap.11 – Refuzul unei părţi
de a se conforma unei sentinţe definitive, Cap.14 –
Servicii financiare.
Celelalte proceduri privesc contenciosul între
particulari: Capitolul 11 are în vedere soluţionarea
diferendelor dintre o parte şi un investitor al altei
părţi, prin care se asigură un tratament egal între
investitori, părţi la Convenţie, în concordanţă cu
principiul internaţional al reciprocităţii, garantând un
proces echitabil în faţa unui tribunal imparţial. Un
investitor al NAFTA poate recurge la unul dintre
următoarele mecanisme de arbitraj: CentrulInternaţional pentru Reglementarea Diferendelorprivind Investiţiile (CIRDI) al Băncii Mondiale,
Regulile de procedură complementare ale CIRDI,Regulile de arbitraj U�CITRAL. Alternativ,
investitorul poate opta să se adreseze tribunalelor
naţionale ale ţării gazdă. Un aspect important al
dispoziţiilor Cap.11 referitoare la arbitraj este că
sentinţele definitive pronunţate de tribunalele
arbitrale sunt executorii în faţa instanţelor naţionale.
Capitolul 19 instituie un mecanism de
revizuire a politicii antidumping şi obligaţii de
compensare, prin crearea unui panel binaţional,
alcătuit din persoane alese de pe o listă de foşti
judecători, cetăţeni ai statelor părţi. Un panel este
constituit atunci când o cerere de revizuire este
adresată secretariatului NAFTA de către un sector al
Studii, opinii, informări
34 Buletin de informare legislativă nr. 2 / 2011
23
B. Aurescu – op. cit., p.107
24
Convenţia NAFTA a intrat în vigoare în 1994
industriei naţionale, care doreşte revizuirea deciziei
emise de autoritatea responsabilă cu ancheta
referitoare la importurile unui stat NAFTA.
În Canada, cea care determină dacă există sau
nu dumping ori subvenţionare este Agenţia pentru
Servicii Frontaliere din Canada (ASFC), în timp ce
Tribunalul Canadian de Comerţ Exterior (TCCE)
analizează dacă politica de dumping sau subven -
ţionarea în cauză a produs un prejudiciu unui sector
al industriei naţionale, dacă există riscul să cauzeze
un prejudiciu acestui sector ori dacă întârzie
nejustificat dezvoltarea unui astfel de sector.
În Statele Unite ale Americii, Agenţia guver-
na mentală de Comerţ Exterior din cadrul Departa -
mentului de Comerţ se ocupă cu examinarea politicii
de dumping sau de subvenţionare, iar Comisia de
Comerţ Exterior anchetează prejudiciile care rezultă
din acestea.
Deciziile definitive referitoare la existenţa
politicii de dumping sau de subvenţionare, precum şi
cele care privesc prejudiciile sunt adoptate în Mexic
de Unidad de Prácticas Comerciales Internacionales
din cadrul Ministerului Economiei.
Aceste agenţii sunt autorităţile responsabile cu
investigarea acestor politici. Alte autorităţi care
analizează politicile de dumping, de subvenţionare
sau prejudiciile cauzate de acestea sunt în Canada –
Curtea Federală a Canadei, în Statele Unite ale
Amercii – Curtea de Comerţ Exterior, iar în Mexic –
Tribunalul Fiscal al Federaţiei
25
.
Concluzii
Arbitrajul internaţional, organism creat ad-hoc,
ale cărui sentinţe ex aequo et bono au oferit o garanţie
a menţinerii păcii şi securităţii internaţionale şi au
contribuit eficace la prevenirea şi soluţionarea
diferendelor, asigură stabilitate relaţiilor interna -
ţionale, fiind primul şi pentru multă vreme singurul
procedeu jurisdicţional.
Stabilirea de noi organe arbitrale permanente şi
obligatorii, apărute după anii’90, învestite cu largi
competenţe materiale sunt impresionante în contrast
cu cele doar două proceduri de arbitraj instituţio na -
lizat preexistente în domeniul dreptului internaţional
public – Curtea Permanentă de Arbitraj (CPA) şi
Centrul Internaţional pentru Reglementarea Diferen -
delor privind Investiţiile (CIRDI).
Totodată, prevederile OMC în materia solu ţio -
nării diferendelor au cunoscut un succes remarcabil.
Deoarece OMC a clarificat modul de implicare a
avocaţilor privaţi în procedurile acestei organizaţii de
soluţionare a diferendelor, aceasta a făcut mai uşoară
exercitarea de presiuni ale corporaţiilor private
asupra guvernelor naţionale, pentru a activa pro -
cedurile OMC.
Studii, opinii, informări
Buletin de informare legislativă nr. 2 / 2011 35
25
http://www.nafta-sec-alena.org/en/view.aspx?x=226
Între consilierii
tem porari ai celui de-al
doilea Consiliu Legis lat iv
s-a re mar cat în mod deo -
sebit Constantin (Dinu)
Cunescu.
Constantin (Dinu)
Cunescu s-a năs cut în
1927 la Buşteni, locali -
tatea de pe Valea Prahovei
în care familia Cunescu
şi-a dus, ani de-a rândul,
copiii în vacanţe.
Părinţii săi au fost Stavri C. Cunescu (1888-
1977) şi Aurelia Cunescu (1900-1987). Stavri C.
Cunescu era originar din satul Boboştiţa aflat în
Albania, de unde a fugit, când era copil, împreună cu
un frate al său, din cauza persecuţiilor religioase pe
care turcii le exercitau asupra populaţiei creştin-
ortodoxe din zona aflată sub stăpânirea lor în Balcani,
venind clandestin în România. La început a fost un
fel de băiat de prăvălie la băcănia unui frate mai mare
stabilit deja la Bucureşti. Dornic să înveţe carte şi
să-şi însuşească o profesie, Stavri C. Cunescu a urmat
cursurile unei şcoli de meserii, după absolvirea căreia
s-a înscris ca student la Institutul de Electrotehnică,
unde a obţinut titlul de inginer. S-a preocupat de
problemele muncitorimii, abordate în mai multe
lucrări pe care le-a publicat. Grigore Trancu-Iaşi,
numit ministru al muncii în 1920, l-a apreciat şi l-a
luat drept colaborator apropiat. Stavri C. Cunescu a
fost apreciat şi de miniştrii care s-au perindat ulterior
la conducerea Ministerului Muncii şi a exercitat, în
consecinţă, timp de mai mulţi ani, funcţia de director
general în acest minister. În perioada 30 martie 1938 –
3 iulie 1940, când Mihai Ralea a fost ministru al
muncii, Stavri C. Cunescu a participat activ la
înfiinţarea primelor cămine pentru muncitori, a
caselor de odihnă muncitoreşti şi a şcolilor de meserii
din România. În anul 1940, Stavri C. Cunescu a fost
distins cu Legiunea de Onoare de către Preşedintele
Franţei. Stavri C. Cunescu a activat până în 1941 în
învăţământul superior, fiind conferenţiar de desen
industrial la Institutul Politehnic din Bucureşti. În
vara anului 1952, într-o noapte în care au fost arestate
mii de persoane în ţară, Stavri C. Cunescu a fost
ridicat de la locuinţa sa, dintr-o eroare a celor veniţi
să-l aresteze pe fiul său, Constantin (Stavri) Cunescu
(Dinu), ca fost membru al Partidului Social Democrat
Titel Petrescu, aripa de tineret. Deşi eroarea
determinată de inversările de prenume a ieşit la
iveală, Stavri C. Cunescu a fost deţinut, timp de un an
şi jumătate, la închisorile Ghencea şi Văcăreşti,
cruţându-şi, astfel, fiul, pe Constantin (Dinu)
Cunescu, de detenţia politică. În perioada activităţii
pe care a desfăşurat-o la Ministerul Muncii, Stavri C.
Cunescu a fost apropiat de profesorii Traian
Gheorghiu, Stanciu Stoian şi Tudor Ionescu, de
Lothar Rădăceanu, Marcu Barasch, Demostene Botez
şi de academicianul Tudor Vianu, care au dat
recomandări privind integritatea sa şi i-au susţinut
cererile de reabilitare pe care le-a depus după ieşirea
din închisoare, fapt ce l-a ajutat să primească integral
pensia pentru perioada de detenţie.
36 Buletin de informare legislativă nr. 2 / 2011
Constantin (Dinu) Cunescuunul dintre cei mai apreciaţi consilieri juridici
din sistemul de comerţ exterior românesc,consilier temporar la al doilea Consiliu Legislativ
Sorin POPESCU Tudor PRELIPCEANU
Preşedinte de Secţie
Consiliul Legislativ
PERSONALITĂŢI ALE CONSILIULUI LEGISLATIVde-a lungul timpului
Aurelia Cunescu, având numele da fată
Şerbănescu, a fost una dintre puţinele fete admise, în
prima parte a secolului XX, la Institutul Politehnic
din Bucureşti, unde a fost studenta lui Stavri C.
Cunescu. După ce s-au căsătorit, Stavri C. Cunescu
i-a cerut să renunţe la studii. A colaborat însă cu soţul
ei la elaborarea mai multor lucrări. A rămas
cunoscută în epocă pentru sprijinul pe care l-a dat, în
noiembrie 1916, locotenenţilor Tătăranu şi Rădulescu
să părăsească zona ocupată de germani a ţării, în
timpul primului război mondial, pentru a ajunge în
Moldova neocupată şi a continua lupta cu duşmanii.
Cei doi ofiţeri, închişi în spitalul din Bucureşti
condus de Martha Bibescu, au reuşit să obţină o
permisie de ieşire în oraş, de unde au fugit. Odiseea
lor a durat mai multe luni, fiind prinşi, și apoi reuşind
să evadeze. N. Tătăranu, ajuns între timp general, a
publicat în 1940, la Bucureşti, cartea Acum un sfertde veac, amintiri din război, în care-şi exprima
recunoştinţa pentru sprijinul pe care l-au primit la
Piteşti, el şi colegul său de arme Rădulescu, de la o
elevă de liceu, Aurelia Şerbănescu, şi de la sora
acesteia, care în acest fel şi-au riscat libertatea şi
poate chiar viaţa.
Vlad Cunescu, fratele cel mai mare al lui
Constantin Cunescu, a fost medic primar cardiolog
la Spitalul „Gheorghe Marinescu” nr.9 din Bucureşti
şi coautor al unui tratat de cardiologie. Din nefericire,
Vlad Cunescu s-a stins din viaţă încă de tânăr, în anul
1973. Are un băiat stabilit în Belgia.
Celălalt frate, Sergiu Cunescu (16 martie 1923 –
16 martie 2005), a fost inginer şef la Uzinele „Tudor
Vladimirescu” şi unul dintre specialiştii implicaţi în
crearea reţelei de troleibuze din Bucureşti, cadru
universitar la Institutul Politehnic din Bucureşti şi
cercetător în cadrul Institutului Naţional de Motoare
Termice. După 1948, a fost deţinut politic, pentru o
perioadă de timp, după care şi-a reluat activitatea de
inginer. În ianuarie 1990, curând după Revoluţia din
Decembrie 1989, Sergiu Cunescu a organizat reîn -
fiinţarea Partidului Social Democrat Român (PSDR),
devenind preşedinte al acestui partid (preşedinte de
onoare a fost marele logician Anton Dimitriu) între
anii 1990 şi 2001. A fost ales deputat în 1990, 1992
şi 1996 şi a devenit membru al Comisiei parla -
mentare mixte România – Uniunea Europeană şi mai
târziu al Comisiei de Politică Externă şi al Comisiei
de Integrare Europeană ale Camerei Deputaţilor.
Sergiu Cunescu a fost una dintre cele mai distinse şi
integre personalităţi politice ale perioadei post
comuniste. După unirea în iunie 2001 a PSDR cu
Partidul Democraţiei Sociale din România (PDSR),
Sergiu Cunescu s-a retras din viaţa publică. Pasionat
de alpinism (a urmat una din primele şcoli de
alpinism din România din perioada interbelică),
Sergiu Cunescu a fost, între 1990-1992, primul
preşedinte al reînfiinţatului Club Alpin Român.
Pasiunea pentru alpinism a avut-o din
adolescenţă şi Constantin (Dinu) Cunescu. De altfel,
a parcurs, până la maturitate, împreună cu Sergiu
Cunescu, mai multe trasee în premieră în Munţii
Bucegi.
Fraţii Cunescu au urmat şcoala în Bucureşti.
Constantin (Dinu) Cunescu a absolvit şcoala primară
cu sediul în strada Visarion şi apoi, în anul 1946,
Liceul „Spiru Haret”. S-a înscris, în 1946, la
Facultatea de Ştiinţe Juridice din cadrul Universităţii
„C.I. Parhon” din Bucureşti. Dar, pentru că a fost
membru activ al organizaţiei de tineret a Partidului
Social Democrat condus de Titel Petrescu, Constantin
(Dinu) Cunescu a fost exmatriculat din facultate, în
urma declanşării prigoanei politice de către autori -
tăţile comuniste ale vremii. A fost reprimit ca student
în urma intervenţiei profesorului universitar doctor
Tudor R. Popescu, jurist eminent care i-a îndrumat
lucrarea de licenţă, l-a apreciat şi l-a încurajat pe tot
parcursul evoluţiei sale profesionale. A absolvit
Facultatea de Ştiinţe Juridice în anul 1950, avîndu-i
drept colegi şi buni prieteni pe Victor Dan Zlătescu,
Mihai Giugariu, Mihail Ghiga şi Dumitru Gal.
Mihai Giugariu, reputat jurist şi binecunoscut,
în acelaşi timp, ca un apreciat scriitor, relata, refe -
rindu-se la Constantin (Dinu) Cunescu: „Constantin(Dinu) Cunescu a păşit în lumea aceasta sub buneauspicii. Părinţii lui au fost oameni vrednici, de oînaltă ţinută morală, care au nădăjduit pentru ei şipentru urmaşii lor o viaţă remarcabilă, cu reuşiteprofesionale şi sociale dobândite prin merit şiintegritate. Mai cu seamă patriarhul întemeietor alfamiliei poate fi considerat, într-o galerie de reperemorale de care ne căinăm adesea că suntem lipsiţi,un solid punct de referinţă.
Constantin (Dinu) Cunescu a sporit cu cinsteşi dăruire talantul încredinţat. La calităţile naturalecu care a fost înzestrat a adăugat stăruinţă,tenacitate şi disciplină intelectuală. Silinţa puberuluis-a transformat în dăruirea şi ambiţia adolescentuluicare şi-a construit, în ciuda multor adversităţi, ocarieră solidă, exemplară, devenind mai apoi, larândul său, în plenitudinea vieţii, un nume dereferinţă pentru profesia căreia i s-a dăruit. �u arămas însă niciodată un om al unei singure
Personalități ale Consiliului Legislativ de-a lungul timpului
Buletin de informare legislativă nr. 2 / 2011 37
devoţiuni. A iubit, neîndoielnic, lumea reperelormorale ale dreptului, dar s-a aplecat mereu cu ocuriozitate vie în meandrele ştiinţei şi tehniciidisciplinelor juridice, chiar şi atunci când acesteaerau înceţoşate de un filtru sever al oportunităţilornon juridice. I-a plăcut să citească literatură pă -trunzând nu numai universul balzacian, ci şimultiplicarea lumii în variabilele altor repere,crezând în puterea de iradiere multipolară aficţionalului. Sunt convins, cunoscându-i genero -zitatea sufletească, nu numai că a fost un iubitor debine şi frumos, dar că a nutrit întotdeauna o dragosteromanţioasă de adolescent pentru cei din jurul său,mai apropiaţi sau mai îndepărtaţi, că nu a fost avarci mai degrabă risipitor cu sentimentele sale”.
Din cauza dosarului său politic, Constantin
(Dinu) Cunescu nu s-a putut angaja la absolvire decât
desenator la Institutul de Proiectări pentru Construcţii
Industriale din Bucureşti, unde a lucrat până în anul
1955, când a reuşit să ocupe un post de jurisconsult
la Întreprinderea de Stat pentru Exploatări Miniere,
devenită apoi Întreprinderea de Foraj şi Lucrări
Geologice Speciale. În această întreprindere a activat,
în perioada 1956-1980, în calitate de consilier juridic
în domeniul cercetării geologice şi al explorării resur -
selor naturale.
La solicitarea Ministerului Minelor, Petrolului
şi Geologiei, Constantin (Dinu) Cunescu a fost,
începând din anul 1971, lector la toate cursurile de
perfecţionare profesională a jurisconsulţilor din
unităţile subordonate şi a efectuat instructaje la mai
multe întreprinderi privind activitatea comisiilor de
judecată. Începând cu anul 1972 a fost delegat de
acelaşi minister, pentru că vorbea fluent engleza,
franceza şi italiana, descurcându-se şi în limba
germană, să acorde asistenţa juridică necesară pentru
constituirea de societăţi mixte, cu participarea
României, în câteva ţări africane, cum a fost cazul
Algeriei, Marocului, Africii Centrale. Între 1973 şi
1980 a fost expert al României în cooperarea juridică
şi tehnică în cadrul CAER. Din 1975 până în 1985,
Constantin (Dinu) Cunescu a fost reprezentantul
României în Comitetul Est-Vest – CCI Paris.
În anul 1968, Constantin (Dinu) Cunescu a
obţinut o bursă a Facultăţii Internaţionale de Drept
Comparat de la Strasbourg, pentru specializarea în
drept civil şi în drept comercial comparat. Astfel, în
perioada 1968-1971 a participat la cursurile de vară
organizate la facultăţile din Exeter, Amsterdam,
Milano şi Salamanca, absolvindu-le cu calificative
maxime şi obţinând în final diploma de studii
postuniversitare în „Drept comercial” a Facultăţii
Internaţionale de Drept Comparat de la Strasbourg.
„�e trăiam viaţa din plin şi ceea ce a fost frumos –şi pentru aceasta îi mulţumesc şi acum lui Victor DanZlătescu – este că datorită ajutorului său am reuşit,rând pe rând, toţi prietenii să pătrundem ca studenţila Facultatea Internaţională de Drept Comparat dela Strasbourg, fiind beneficiarii unor burse”, a
precizat Constantin (Dinu) Cunescu în cadrul unei
emisiuni radio dedicată profesorului universitar
doctor Victor Dan Zlătescu. „Vă daţi seama căîmpreună fiind am putut gusta deplin tot ce ne puteaoferi mirajul, pe vremea aceea fantastic, al Occi -dentului. Studiile erau foarte serioase, dar, nu înultimul rând, toate plimbările, vizitele la muzee, toateieşirile seara, având în vedere că fondurile de caredispuneam erau foarte limitate, pentru a bea obăutură locală şi a depăna amintiri, m-au legat deVictor Dan Zlătescu”, relata, la aceeaşi emisiune
radio, Constantin (Dinu) Cunescu, care de asemenea
remarca: „Am avut şansa să merg o dată cu Victor laLausanne să vizităm, să studiem la o mare bibliotecă.Atunci am fost uimit să văd că nu prea se luau cărţi,pentru că totul era pe microfilme. Şi eu şi Victor amcăscat ochii mari şi am început să înţelegemdeosebirea fantastică dintre posibilităţile deinformare de la noi din vremea aceea şi posibilităţiepe care le oferea Occidentul. Este cert că aceste ieşirine-au format şi o cultură juridică puternică, nunumai o gândire, în general, mai matură, ceea ce nucred că puteam să realizăm rămânând doar în ţară”.
A urmat de asemenea cursuri de drept
comparat al muncii la facultatea de specialitate din
Trieste, în anii 1975 şi 1976.
În cadrul Ministerului Comerţului Exterior,
Constantin (Dinu) Cunescu a urmat cursurile de pre -
gă tire şi specializare organizate pentru perfec ţionarea
în munca juridică specifică activităţii de comerţ exte -
rior, colaborând ulterior frecvent cu acest minister şi
reprezentând România în procese din străinătate,
alături de nume prestigioase, cum ar fi Victor
Tănăsescu, Grigore Florescu, Mihai Constan ti nescu.
Din 1974 a fost membru fondator al Asociaţiei
române de drept comparat.
În 1977, Constantin (Dinu) Cunescu a partici -
pat la Programul de studii asupra organizaţiilor
europene derulat de Facultatea Internaţională de
Drept Comparat de la Strasbourg, pentru ca în 1982
să obţină diploma de studii postuniversitare pentru
„Organizaţii Europene” a Facultăţii Internaţionale de
Drept Comparat de la Strasbourg.
Personalități ale Consiliului Legislativ de-a lungul timpului
38 Buletin de informare legislativă nr. 2 / 2011
În perioada 1980-1992, Constantin (Dinu)
Cunescu a fost şef al Departamentului juridic din
cadrul Camerei de Comerţ şi Industrie a României.
În această calitate a avut ocazia să pledeze în faţa
unor instanţe judecătoreşti şi arbitrale străine şi a
reprezentat cu onoare România.
Ca avocat a fost implicat în diverse cazuri de
arbitraj comercial intern şi internaţional, precum şi în
diferite proceduri de mediere. De remarcat că a avut
calitatea de arbitru în panelul următoarelor curţi
străine de arbitraj comercial internaţional: Curtea de
Arbitraj Internaţional CCI – Paris; Curtea de Arbitraj
Comercial Internaţional din Bulgaria; Curtea de
Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă
Federaţia Camerelor de Comerţ şi Industrie din India.
Între 1987 şi 1989, Constantin (Dinu) Cunescu,
având posibilitatea să pledeze în cadrul unor procese
în străinătate, a sprijinit Asociaţia franceză de ajutor
medical al românilor, organizaţie condusă la Paris de
doctor Rodica Ivanov, o prietenă apropiată şi devotată
a sa. De asemenea, a adus în ţară, pe ascuns,
medicamente pentru bolnavii care au avut şansa să
comunice problemele lor grave de sănătate disi -
denţilor români stabiliţi în Franţa
În adresa Nr.49/II trimisă la 11 septembrie
1986 de Constantin Roşca, preşedinte al celui de-al
doilea Consiliu Legislativ în perioada august 1986 –
mai 1988, către Nicolae Andrei, preşedintele Camerei
de Comerţ şi Industrie a României, se solicita: „Vărugăm să vă daţi acordul la desemnarea, în calitatede consilier temporar la Consiliul Legislativ, atovarăşului Cunescu Constantin, consilier juridic lainstituţia pe care o conduceţi. Menţionăm că, potrivitart.8-10 din Legea nr.15/1971, la realizarea unoradin atribuţiile sale, Consiliul Legislativ are obligaţiasă consulte specialişti din toate domeniile deactivitate, desemnarea lor în calitate de consilieritemporari făcându-se cu acordul conducătoruluiinstituţiei la care sunt încadraţi. Consilieriitemporari urmează să fie consultaţi, în raport cudomeniul de activitate în care sunt specializaţi, lapregătirea unor proiecte de acte normative dispusede Conducerea superioară de partid şi stat”.
La 18 februarie 1987, Constantin Roşca,
preşedinte al celui de-al doilea Consiliu Legislativ,
trimitea lui Nicolae Andrei, preşedintele Camerei de
Comerţ şi Industrie a României, adresa nr.32/II în
care se arată: „Vă facem cunoscut că în bazaOrdinului nr.3 din 18 februarie 1987 al preşedinteluiConsiliului Legislativ, tovarăşul Cunescu Constantin,consilier juridic şef în cadrul instituţiei pe care oconduceţi, a fost desemnat în funcţia de consilier
temporar la Consiliul Legislativ. Desemnarea înaceastă funcţie s-a făcut cu acordul dumneavoastră,solicitat anterior, în condiţiile art.9 alin.2 din Legeanr.15/1971. Potrivit prevederilor art.8-10 din aceeaşilege, consilierii temporari urmează a fi consultaţi, înraport cu domeniul de activitate în care suntspecializaţi, la pregătirea unor proiecte de actenormative dispuse de Conducerea superioară departid şi de stat”.
Constantin (Dinu) Cunescu şi-a desfăşurat
activitatea, în calitate de consilier temporar, în cadrul
celui de-al doilea Consiliu Legislativ până la
desfiinţarea acestei instituţii juridice curând după
Revoluţia din Decembrie 1989.
Calităţile profesionale remarcabile, seriozi -
tatea şi devotamentul faţă de profesia de jurist au
făcut din Constantin (Dinu) Cunescu unul dintre cei
mai apreciaţi consilieri juridici din comerţul exterior
românesc.
La conferinţe internaţionale ce au avut loc în
România ori în străinătate, Constantin (Dinu)
Cunescu a prezentat o serie de lucrări considerate de
referinţă, precum: Raport privind dreptul român,
prezentat la „Second Congress of Comparative Law”,
Exeter, Anglia, 1968; Raport privind dreptul român,
prezentat la „Legal Balkan Meeting”, Bucureşti,
România, 1979; Raport privind dreptul român,prezentat la Simpozionul internaţional privind
societăţile mixte „East – West Joint Ventures and
Arbitration”, Paris, Franţa, 1989; Raport privinddreptul român, prezentat la masa rotundă „New
legislation in post-communist East Countries”,
organizată de „Forum de l’Expanssion”, Paris,
Franţa, 1990; Raport privind arbitrajul internaţionalîn România, prezentat la seminarul „Refereeing
Disputes in Emerging Markets”, organizat de
societatea de avocaţi Norton Rose, Londra, Anglia,
2000; Principiul non-retroactivităţii în materiefiscală, lucrare realizată împreună cu Beatrice Onica
Jarka şi Crenguţa Leaua şi susţinută în cadrul
seminarului Asoiaţiei Internaţionale a Avocaţilor
(UIA) privind aplicarea Convenţiei Europene a
Drepturilor Omului în dreptul fiscal, Bucureşti,
România, 2003.
A fost remarcat de profesorii şi colegii jurişti
străini, păstrînd legătura cu ei timp îndelungat.
Despre aceştia avea amintiri foarte vii, făcându-i
plăcere să le relateze cu mult umor şi căldură.
Constatin (Dinu) Cunescu a fost, în 1990,
expert în drept al României la Conferinţa Europeană
pentru Cooperare Economică de la Bonn, Germania.
Personalități ale Consiliului Legislativ de-a lungul timpului
Buletin de informare legislativă nr. 2 / 2011 39
În 1991, Constantin (Dinu) Cunescu, Sorin
Popescu şi Victor Tănăsescu au înfiinţat o firmă de
consultanţă în domeniul afacerilor şi dreptului,
denumită BESTCONSULT S.R.L., care, însă, nu a
activat decât o scurtă perioadă de timp. Din 1992,
Constantin (Dinu) Cunescu şi-a deschis un cabinet
propriu de avocatură.
„Pe Dinu Cunescu l-am cunoscut în anii ‘70,în casă la Victor Zlătescu, cu prilejul unei aniversăria acestuia. Am devenit mai apropiaţi ulterior, cândDinu a fost adus de profesorul universitar TudorPopescu ca şef al Oficiului juridic din cadrulCamerei de Comerţ şi, totodată, arbitru la Comisiade arbitraj internaţional ce funcţiona pe lângăCameră. Cu acest prilej am ajuns să-l cunosc maibine, să-i preţuiesc inteligenţa vie, competenţa –rezultatul unei îndelungi expereinţe profesionale –,precum şi calităţile morale şi sufleteşti, spirituliscoditor, dar metodic, apetenţa fără greş pentruvalorile perene ale dreptului.
După Revoluţie, mi-a propus să devin asociat,împreună cu Victor Tănăsescu, într-o societate deconsultanţă juridică – BESTCO�SULT -, care, dinpăcate, n-a avut o viaţă prea lungă, întrucât eu num-am retras din serviciul public, iar ei şi-au înfiinţat,ulterior, cabinete proprii de avocatură.
Am rămas însă pe mai departe în relaţii deamiciţie, favorizate de aplecarea amândurora sprefrumuseţea operei de artă, dar şi de convingerile şiaspiraţiile comune. Provenind dintr-o familie cutradiţii social-democrate şi ştiind că sunt colecţionarde manuscrise, mi-a dăruit unele pagini scrise deTitel Petrescu – bun prieten al tatălui său –, precumşi versuri inedite provenind de la Victor Eftimiu, unalt apropiat al familiei, având aceleaşi originiaromâne.
La sfârşitul vieţii, Dinu, împreună cu fratelesău, Sergiu, au reuşit să recupereze unele imobile alepărinţilor şi să se bucure, pentru scurt timp însă, deo restitutio venită, din păcate, prea târziu. A plecatdintre noi cu inima neîmpăcată că nu a avut urmaşidirecţi, însă cu satisfacţia datoriei împlinite atât faţăde semeni, cât şi de înaintaşi”1
.
Începând din anul 1993, Constantin (Dinu)
Cunescu a devenit membru al Uniunii Avocaţilor din
România în cadrul Baroului Bucureşti, desfăşurîn -
du-şi, cu predilecţie, activitatea în sfera dreptului
afacerilor şi arbitrajului comercial. A fost de ase me -
nea membru al Curţii de Arbitraj Internaţional din
Londra (LCIA).
În 1995, Constantin (Dinu) Cunescu a devenit
preşedinte al Comisiei de drept comercial din cadrul
Camerei de Comerţ şi Industrie a României, pentru ca
în 1996 să ajungă avocat partener la Societatea Civilă
de Avocaţi „Cunescu, Balaciu & Asociaţii”, unde a
lucrat împreună cu Alina Balaciu, o prietenă
apropiată şi juristă experimentată.
Dinu Petre, în prezent avocat coordonator al
Biroului de avocatură „Cunescu, Balaciu & Asociaţii”
arăta: „Întâlnirea mea cu Constantin (Dinu) Cunescus-a petrecut în anul 1997, în ultimul meu an destagiatură în Baroul Bucureşti. Primul an de stagiu îlpetrecusem deja alături de prestigiosul avocat MihailGhiga, coleg şi prieten apropiat al lui Constantin(Dinu) Cunescu, împreună cu care, prin asocierea lorprofesională în cadrul biroului de avocatură„Cunescu, Balaciu & Asociaţii”, mi-au schimbatdestinul profesional şi personal. Începu turile pro fe -siei de avocat alături de Constantin (Dinu) Cunescunu au însemnat pentru mine numai iniţierea îndomeniul dreptului comercial sau al comerţuluiinternaţional, al arbitrajului comercial şi al avo -caturii de bussiness în anii în care această ramurăprofesională abia se năştea. Îmi amintesc primadiscuţie despre arbitrajul comercial în care mi-aufost mai degrabă dăruite decât predate elemente debază ale acestei alternative de soluţionare a litigiilor.Amintindu-mi şi acum cu claritate acea discuţie şijudecând după mai bine de un deceniu realizez că amfost martorul unei lecţii care cuprindea mult mai multdecât descrierea clauzelor compromisorii sau pro -cedurii şi diferenţelor specifice ale arbitrajului, daram participat la o lecţie de altruism, atât în sensprofesional cât şi uman, fără să realizez cu aceaocazie că sunt un privilegiat. Am realizat acest lucruîn următorii 12 ani în care m-am bucurat de darul dea asista aproape în fiecare zi la câte o lecţie, ani încare a încercat să ne dăruiască tot ce ştia. Constantin(Dinu) Cunescu mi-a oferit privilegiul în aceşti anisă lucrăm împreună, să fim asociaţi, să purtăm lungidiscuţii, să-i cunosc o parte din istoria personală,să-i împărtăşesc istoria mea personală, să ascult şisă fiu ascultat, să fim învingători sau învinşi înprocese, să fiu trist sau vesel, să-l însoţesc în vacanţesau să-l fac părtaş la cele mai importante momenteale vieţii mele.
Biroul lui Constantin (Dinu) Cunescu nu aveaniciodată închisă uşa pentru oricare dintre colegi,
Personalități ale Consiliului Legislativ de-a lungul timpului
40 Buletin de informare legislativă nr. 2 / 2011
1
Fragmentul este preluat dintr-o lucrare rămasă în manuscris
consacrată unor reprezentanţi de frunte ai dreptului românesc pe
care i-am cunoscut personal (n.aut. – S.P.)
fiind întotdeauna bucuros să răspundă unorîntrebări, să ofere un sfat, să ne spună una dintremultele şi celebrele sale glume, sau să-şi exprimeopinia profesională. Biroul său era şi locul în careputeai întâlni personalităţile de marcă ale dreptuluiromânesc, referindu-mă aici, fără a avea pretenţia căepuizez lista, la profesor universitar doctor OctavianCapăţînă, profesor universitar doctor Ion Băcanu,Victor Dan Zlătescu, doctor Şerban Beligrădeanu,Mihai Giugariu, Victor Tănăsescu, Victor Babiuc,Sorin Popescu, întâlniri la care participarea, chiarşi în calitate de martor mut, m-a îmbogăţit uneorimai mult decât citirea unui tratat de drept.
Standardele impuse celor din jurul său prinpropriul comportament erau ţinte greu de atins, dar,în aceeaşi măsură, ne-au pregătit pentru anii ce auurmat. Deşi depăşise 70 de ani, îşi începea ziua delucru venind de cele mai multe ori primul la birou şiplecând printre ultimii, arareori îşi lua câteva zilelibere, se informa in fiecare zi asupra noutăţilorlegislative şi ne informa pe toţi, la primele ore aledimineţii, asupra apariţiilor cu importanţă îndomeniul avocaturii de afaceri.
Urmărea cu interes viaţa politică tumultoasăde la sfârşitul anilor ’90, pe care o comentam îndiscuţiile noastre de început al zilei.
Ca avocat, îşi pregătea cu o minuţiozitate şirăbdare deosebită lucrările, încercând şi reuşind săînţeleagă problema clientului în ansamblul ei înlungi, răbdătoare şi foarte amănunţite discuţii cuacesta.
Avocatul Constantin (Dinu) Cunescu – sau aşacum obişnuiam să îl numim noi, generaţia maitânără, „Maître” – ne-a învăţat prin comportamentullui că avocatura înseamnă mai mult decât opledoarie sau opinie juridică ireproşabilă, înseamnărespect faţă de client şi faţă de adversar, înseamnăpoliteţe şi bună purtare sau un compliment bine
făcut. Am învăţat de la un gentleman că avocaturanu este desăvârşită fără cultură generală şi nu poatedeveni o pasiune dacă este făcută fără umor.
Îi mulţumesc lui Constantin (Dinu) Cunescupentru că m-a primit alături de el, pentru că mi-adăruit o parte din experienţa sa excepţională, dinprestigiul său profesional, pentru că am putut aveaun model şi un prieten de neînlocuit”.
Constantin (Dinu) Cunescu a fost un excelent
formator de tineri avocaţi, un maestru desăvârşit şi
un minunat coleg, umorul şi căldura sa sufletească
păstrându-şi rezonanţa în biroul de avocatură pe care
l-a creat şi care îi poartă numele.
În decursul timpului, Constantin (Dinu) Cunescu
s-a specializat în drept comercial român şi internaţional,
arbitraj comercial internaţional, drept fiscal şi în special
drept vamal, dreptul referitor la resursele naturale (ţiţei,
gaz metan, alte resurse energetice), dreptul asigurărilor,
regimul investiţiilor cu accent pe investiţiile străine,
drept societar, regimul construcţiilor, drept civil,
contracte şi proprietate imobiliară.
Printre ultimele gesturi făcute de Constantin
(Dinu) Cunescu, înainte de retragerea din profesie în
anul 2009, a fost înfiinţarea unei burse care îi poartă
numele, atribuită anual, pe care foştii săi colegi şi
parteneri din Societatea Civilă de Avocaţi „Cunescu,
Balaciu & Asociaţii” vor continua să o atribuie în
memoria sa. Constantin (Dinu) Cunescu a încetat din
viaţă în decembrie 2010, spre marele regret al celor
care l-au cunoscut şi apreciat. „Speranţa mea,aceeaşi care ne îndeamnă pe toţi să îndreptăm ceeace am uitat sau nu am găsit răgazul să o facem latimpul potrivit”, preciza bunul său prieten Mihai
Giugariu, „este că urma trecerii lui prin viaţaaceasta să fie luată de puţinii descendenţi care îisupravieţuiesc şi care vor putea perpetua blazonulbalanţei între virtute şi datorie al Cuneştilor. Sit tibiterra levis”.
Personalități ale Consiliului Legislativ de-a lungul timpului
Buletin de informare legislativă nr. 2 / 2011 41
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
I. Lucrări juridice
1. Informaţii asupra comerţului exterior, Bucureşti, 1982 (în colaborare)
2. Soluţionarea litigiilor dintre Organizaţiile de Comerţ Exterior din ţările membre C.A.E.R.,Bucureşti, 1985 (în colaborare)
3. Culegere de practică arbitrală în comerţul exterior al României 1981-1985 (în colaborare)
4. Dicţionar juridic de comerţ exterior, Bucureşti, 1986 (în colaborare)
5. Legislaţia de comerţ exterior, Bucureşti, 1988 (în colaborare)
II. Articole şi studii
1. În legătură cu infracţiunea de abandon de familie săvârşită prin neîndeplinirea cu rea-credinţăa obligaţiei de întreţinere prevăzută de lege, în „Revista română de drept”, nr.1/1977
2. Sinteză de practică arbitrală a Comisiei de arbitraj de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie,
în „Revista română de drept”, nr.11/1981 (în colaborare cu Victor Babiuc)
3. Din practica Comisiei de arbitraj de la Bucureşti, în „Revista română de drept”, nr.5/1982 (în
colaborare cu Victor Babiuc)
4. Consecinţele neacordării autorizaţiei de export, în „Revista română de drept”, nr.1/1983 (în
colaborare cu Victor Babiuc)
5. Prezentare de ansamblu şi observaţii critice asupra Legii nr.469/2002 privind unele măsuripentru întărirea disciplinei contractuale, în „Dreptul”, nr.11/2002 (în colaborare cu Alina Anca
Balaciu, Crenguţa Ioana Leaua şi Şerban Beligrădeanu)
Personalități ale Consiliului Legislativ de-a lungul timpului
42 Buletin de informare legislativă nr. 2 / 2011
La Editura “Universul juridic”, în cadrul
colecţiei Studii juridice, a apărut volumul
Prolegomene juridice, al reputatului prof. univ. dr.
Ion Deleanu, lucrare care stă sub semnul motto-
ului: Grandoarea sau decadenţa instituţiilorjuridice depinde numai de oamenii care lecreează, le populează sau le profesează. Cum suntoamenii, aşa sunt instituţiile. Restul e retorică.
Volumul, care însumează 636 de pagini,
este o culegere ce cuprinde articole şi studii
publicate de autor de-a lungul timpului în diverse
reviste cu profil juridic (Dreptul, Pandectele
române, Revista română de drept privat etc.),
tratând teme şi instituţii juridice de mare interes
din dreptul constituţional, dreptul civil, de
procedură civilă şi comercial, evidenţiind dubla
vocaţie pentru dreptul public şi dreptul privat a
marelului profesor.
“Separaţia puterilor în stat – dogmă sau
realitate?”, “Statul de drept”, “Premisele şi meca -
nis mele statului de drept”, “Delegarea legislativă.
Ordonanţele de urgenţă ale Guvernului”, “Cons -
trucţia judiciară a normei juridice”, “Cunoaş terea
legii şi eroarea de drept”, “Aparenţa în drept”,
“Ficţiunile juridice – conotaţii şi încercare de sin -
teză”, “Măsuri normative pentru simplificarea şi
accelerarea soluţionării diferendelor juridice având
ca obiect unele categorii de creanţe”, “Gru pu rile
de contracte şi principiul relativităţii efec telor con -
trac tului – răspunderea contractuală pentru fapta
altuia”, “Procedura somaţiei de plată”, “Propor -
ţionalitatea în procedura civilă”, sunt câteva din
articolele şi studiile ce formează culegerea.
Aşa cum mărturiseşte reputatul profesor,
“unele din aceste studii sunt de-acum istorie,putând avea cel mult o valoare documentară;altele au fost şi au rămas revolte mărturisite,conjunctural, faţă de ignoranţa altora; în fine,câteva, din păcate prea puţine, pot fi considerateîncercări decent provocatoare pentru noiperspective de abordare. Unele sunt augmentăriale unor schiţe de prelegeri; altele sunt schiţe aleunor cărţi apărute sau care urmează să apară.Toate însă, inevitabil, poartă pecetea timpuluicând au fost scrise şi îndemnul de a fi recitite.”
Prin modul în care este concepută şi
elaborată, lucrarea se prezintă ca o realizare de
larg interes, fiind un instrument de lucru, de
informare şi documentare util în egală măsură,
atât celor care studiază dreptul, cât şi tuturor
celor ce sunt interesaţi de cunoaşterea dreptului.
Consilier – şef sector, Izabela Navrotchi
Consiliul Legislativ
Buletin de informare legislativă nr. 2 / 2011 43
NOI APARIŢII EDITORIALE
Ion Deleanu
Prolegomene juridice
Bucureşti, Editura Universul Juridic, 2011, 636 p.
Consiliul Superior al Magistraturii este o
instituţie fundamentală a societăţii româneşti, din ce
în ce mai des invocată în diverse dezbateri, a cărei
existenţă şi bună funcţionare se răsfrânge asupra
întregii societăţi în ansamblul ei şi asupra autorităţii
judecătoreşti, în mod special.
Din acest motiv, lucrarea d-lui dr. Ion Popa
prezintă interes nu numai pentru corpul magistraţilor,
dar şi pentru societatea românească, care nu poate
ignora rolul şi importanţa acestei instituţii, cu atât mai
mult cu cât aceasta este reprezentantul statului român
în cadrul Reţelei Europene a Consiliilor Judiciare.
Deşi titlul lucrării pare oarecum surprinzător,
denotă o analiză obiectivă a instituţiei în ansamblu, a
locului şi rolului magistraţilor în general şi aceasta
din perspectiva deloc de neglijat a unui cunoscător şi
atent observator al evoluţiei de la reînfiinţarea ei de
după 1989 şi până în prezent.
De altfel, la o simplă privire a activităţii
remarcabile a autorului în structurile autorităţii
judecătoreşti, se găseşte explicaţia analizei detaliate
şi critice, dar bine argumentate, atât privind normele
de reglementare a activităţii instituţionale, dar mai
ales a modului de aplicare concretă a acestora.
Evoluţia profesională a autorului, de la funcţia
de judecător de judecătorie până la cea actuală de
judecător la Curtea de Apel Bucureşti, investit
totodată în diverse funcţii de conducere, cum ar fi:
vicepreşedinte, preşedinte de instanţă, inspector
general judecătoresc, director de resurse umane în
Ministerul Justiţiei şi nu în ultimul rând secretar
general al Consiliului Superior al Magistraturii, fac
din opinia sa, concretizată în lucrarea de faţă, mai
mult decât un studiu al instituţiei analizate.
Şansa autorului de a fi contemporan cu
începuturile noilor reglementări de după 1989 i-a dat
posibilitatea perceperii tuturor convulsiilor suferite
de sistemul judiciar din chiar interiorul acestuia. Din
perspectiva practicianului acest sistem trebuia să facă
aplicarea reglementărilor normative, uneori lacunare,
dar care, la acel moment, constituiau mai mult decât
crearea unui nou sistem instituţional, era chiar
schimbarea conceptuală a societăţii.
Din această perspectivă, lucrarea constituie un
material preţios, fiind o oglindă a sistemului judiciar
în ansamblul său, iar expunerea criticilor obiective,
dar pertinente, atât a aplicabilităţii reglementărilor
din domeniu, cât şi a practicilor, care au creat cu
timpul disfuncţionalităţi în sistemul relaţional intern
sau extern, l-au determinat pe autor să aprecieze
anumite segmente a fi un eşec funcţional.
Cu toate acestea, aşa cum spune şi autorul,
“critica lozincardă doar de dragul criticii esteîntodeauna nedreaptă şi incorectă...orice demerscritic impune celui ce îşi asumă responsabilitateainiţierii lui să argumenteze mai întâi şi mai apoi să
�oi apariții editoriale
44 Buletin de informare legislativă nr. 2 / 2011
Ion Popa
Consiliul Superior al Magistraturii – de la succes instituţional la eşec funcţional
Bucureşti, Editura Universul Juridic, 2011, 280 p.
ofere audienţei, inclusiv subiectului criticat, oalternativă fundamentată”, astfel încât, în studiul de
faţă sunt propuse alternative privind revederea
şi revizuirea atât a reglementărilor din domeniu, dar
mai ales a atitudinii ,,decidenţilor” în aplicarea
acestora.
Lucrarea este structurată în cinci capitole:
primul reprezentând expunerea evoluţiei instituţiei de
la înfiinţare, ,,prima reglementare instituţională aConsiliului Superior al Magistraturii prin Legeapentru modificarea unor dispoziţiuni din legilerelative la organizarea judecătorească, publicată înMonitorul Oficial al României nr.286 din 24 martie1909” şi până în prezent, prin pachetul normativ
privind reforma în justiţie, respectiv Legea nr. 317/2004
privind Consiliul Superior al Magistraturii, Legea nr.
303/2004 privind statutul magistraţilor şi Legea
nr.304/2004 privind organizarea judiciară.
Ulterior, aceste legi au suferit modificări şi
completări de substanţă, pe care autorul le analizează,
structurate pe diferite teme, cum sunt: funcţionarea
Consiliului în anumite perioade, statutul şi activitatea
membrilor C.S.M., alegerea membrilor, conducerea
aparatului administrativ şi inspecţia judiciară.
Cel de-al doilea capitol priveşte ,,AtribuţiileConsiliului Superior al Magistraturii”, în care se
analizează: adoptarea regulamentelor, aspecte privind
activitatea de resurse umane – numiri, promovări,
desfăşurarea concursurilor, modificarea relaţiilor de
muncă a magistraţilor, eliberarea din funcţie, diverse
activităţi desfăşurate de magistraţi, care întregesc
atribuţiile puse în seama C.S.M. –ului.
În cadrul capitolului al III-lea, autorul face o
analiză a ,,rapoartelor asupra activităţii ConsiliuluiSuperior al Magistraturii”, elaborate anual, privind
activitatea proprie a instituţiei şi starea justiţiei în
general, prezentate Camerelor reunite ale Parla -
mentului României şi publicate în Monitorul Oficial
al României.
Totodată, autorul analizează ,,Rapoarteleanuale ale Comisiei Europene”, anterioare aderării
României la Uniunea Europeană, începând cu anul
2005, şi care au avut drept scop ajutarea României ca
stat membru ,,să abordeze necesitatea recunoscutăde a realiza o reformă profundă a sistemului judiciarşi combaterea corupţiei”, precum şi ulterioare ade -
rării, prin care se evaluau progresele şi se identificau
deficienţele ce trebuiau remediate pentru îndeplinirea
obiectivelor de referinţă stabilite în momentul
aderării.
Printre aspectele reţinute de Comisia Euro -
peană şi criticate de autor este cel referitor la
unificarea practicii judiciare, care în viziunea acestuia
din urmă reprezintă ,,greşeala consistentă şipăguboasă pe care Comisia o perpetuează, de aresponsabiliza în materie Consiliul Superior alMagistraturii şi implicit de a-i finanţa acestuia omulţime de acţiuni pe tema dată”.
Prerogativele recunoscute prin art.25 şi 27 din
Legea nr. 304/2004 Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi
de Casaţie constituie, în opinia autorului, „singurulpartener de dialog instituţional al Comisiei şi titularal tuturor programelor finanţate pe bani europeni înmateria unificării practicii judiciare...”.
Pe parcursul lucrării, autorul a încercat să
evidenţieze anumite aspecte printr-un stil care ar
putea fi considerat comic, însă importanţa temelor
tratate în realitatea obiectivă a momentelor sociale
conduce în final la recunoaşterea stilului sobru,
profesionist al magistratului, care nu poate fi con -
fundat.
Abordarea relaxată este mai evidentă în partea
finală a lucrării, începând cu capitolul al IV-lea,
intitulat ,,Consiliului Superior al Magistraturii şicetatea”, unde redarea reală a problemelor rela -
ţionale reflectă, totuşi, fără cruţare adevăratul raport
al instituţiei cu cetăţeanul român, cu instituţiile
publice sau media şi, nu în ultimul rând, cu magis -
traţii.
Astfel, membrii C.S.M. s-au străduit ,,an de ansă adopte tot felul de măsuri: organizatorice, deunificare a practicii judiciare, de reprezentarealeatorie a dosarelor.... de sancţionare a magistra -ţilor, au fost adoptate ghiduri peste ghiduri pentrujustiţiabili, au fost organizate o sumedenie de zile aleuşilor deschise, conferinţe peste conferinţe... și cutoate acestea nemulţumirea membrilor cetăţii faţă dejustiţie şi slujitorii ei nu numai că nu se reduce, ci seamplifică” .
În acelaşi timp, ,,acţiunile ostile de bagate -lizare şi decredibilizare a muncii magistratului, pecare o bună parte a decidenţilor politici le genereazăşi le întreţin, sunt vizibile, iar ţintuirea periodică ajustiţiei la stâlpul infamiei, tot deauna desigur subpretextul interesului naţional şi spre binele poporului,constituie deja o ocupaţie cotidiană a politicianuluidecident din România. Oricât de îngăduitori am fi,printre cei responsabili de această situaţie se află şiConsilul Superior al Magistraturii. Păcat.”
�oi apariții editoriale
Buletin de informare legislativă nr. 2 / 2011 45
În finalul studiului, autorul îşi dezvăluie abili -
tatea sa de îndrumător al mai tinerilor magistraţi,
incluzând în cadrul capitolului al V-lea, intitulat
,,Propuneri şi concluzii”, anumite propuneri cu va -
loare de principiu, asupra modului în care viitorii
magistraţi, auditori de justiţie, sunt pregătiţi la
Institutul Naţional al Magistraturii.
Totodată, în cadrul acestui ultim capitol,
autorul face câteva propuneri concrete privind:
restrân gerea competenţelor instituţiei C.S.M. în
domeniul carierei magistraţilor, a independenţei
acestuia, pe care autorul o analizează prin prisma a
două aspecte: ,,funcţională prin asigurarea cadruluilegislativ corespunzător şi independenţa personală a
magistratului....”, ceea ce „impune ca toate proce -durile ce îl vizează pe magistrat să fie predictibile şicuantificabile...”.
Astfel, prin analiza detaliată, atent argumen -
tată, criticile pertinente şi propunerile concrete fac
din lucrarea de faţă nu numai reliefarea segmentului
autorităţii judecătoreşti, dar şi o importantă sursă de
inspiraţie pentru iniţierea unor schimbări normative
atât ale sistemului judiciar, cât şi a componenţei şi
atribuţiilor Consiliului Superior al Magistraturii
garantul independenţei magistraţilor şi a actului de
justiţie.
Expert, Cristina Bărbulescu
Consiliul Legislativ
�oi apariții editoriale
46 Buletin de informare legislativă nr. 2 / 2011
La editura Universul Juridic – Bucureşti, 2010,
a apărut, în condiţii editoriale şi grafice deosebite,
lucrarea „Excepţiile în procesul civil”.
Bazată pe o bogată bibliografie şi jurispru -
denţă, lucrarea de faţă va deveni, cu siguranţă, un
instrument de lucru nelipsit de pe biroul oricărui
practician, având drept scop consolidarea aspectelor
teoretice şi practice.
În literatura juridică au existat şi există nume -
roase încercări de a defini noţiunea de excepţieprocesuală, fiecare autor încercând să propună cea
mai bună variantă, lucrarea de faţă le analizează,
atrăgând atenţia asupra aspectelor pro şi contra,
propunând la rândul ei o definiţie.
Problematica atât de vastă, complexă şi diversă
a materiei excepţiei în procesual civil este abordată în
mod detaliat, fiecare aspect fiind minuţios analizat.
Se remarcă faptul că materia analizată este foarte bine
structurată, cititorul parcurgând în mod cursiv şi
plăcut paginile lucrării.
Lucrarea de faţă, care prin valorificarea vastei
bibliografii este foarte bine documentată, este struc -
turată în trei părţi, fiecare parte fiind divizată pe
capitole şi secţiuni.
Prima partea intitulată „Consideraţii generale”,
alcătuită din şapte capitole, tratează într-un mod clar,
logic şi coerent trăsăturile definitorii ale excepţiei.
Tot în prima parte regăsim două capitole în
care autorii realizează comparaţii între excepţii şi
apărările pe fond, pe de o parte, şi excepţii şi inci -
denţele procedurale, pe de altă parte.
Partea a doua, intitulată „Excepţiile de pro -
cedură”, este alcătuită din trei capitole, în primul
capitol se regăseşte definiţia excepţiilor de procedură,
iar în următoarele două sunt tratate excepţiile privind
compunerea şi competenţa instanţei, respectiv
excepţiile privind procedura de judecată.
Sunt analizate fiecare excepţie în parte făcân -
du-se trimiteri către jurisprudenţa relevantă.
Partea a treia, „Excepţiile de fond”, tratează,
plecând de la definiţie, excepţiile privitoare la părţile
în proces şi excepţiile privitoare la dreptul la acţiune,
ultimul subiect asupra căruia se apleacă autorii fiind
cel privitor la netimbrare deoarece aceasta nu este
considerată ca fiind o „veritabilă excepţie, ci o con -diţie prealabilă de învestire a instanţei, în sensul că,în lipsa dovezii privind achitarea taxelor judiciare detimbru, judecătorul nu poate trece la analiza cauzei.”
Ideile bine argumentate din conţinutul bogat al
lucrării conferă o mare utilitate pentru toţi cei ce se
interesează de problemele acestui subiect.
Expert, Adina Alexandrescu
Consiliul Legislativ
�oi apariții editoriale
Buletin de informare legislativă nr. 2 / 2011 47
Dumitru A.P. Florescu, Roxana Popa, Adrian Bordea, Liviu Popa, Marius Epure,
Gabriela Spătaru, Daniel Zamfirache
Excepţiile în procesul civil
Bucureşti, Editura Universul Juridic, 2010, 590 p.
Doamna Diana Marilena Popescu Petrovszki,
doctor în ştiinţe administrative al Facultăţii de
Administraţie Publică a Scolii Naţionale de Studii
Politice şi Administrative Bucureşti, ne supune atenţiei,
prin lucrarea de faţă, o temă de interes şi de actualitate:
examinarea statutului funcţionarului public, privit din
perspectivă românească şi euro penană.
Volumul apare cu o prefaţă semnată de
doamna prof. univ. dr. Irina Moroianu Zlătescu.
Începând cu primele pagini, autoarea face
referiri la statutul funcţionarului public în general, la
necesitatea modernizării şi alinierii lui la normele
impuse de integrarea României în Uniunea
Europeană. Deşi există particularităţi de la ţară la
ţară, “există o dimensiune europeană a funcţieipublice şi anume necesitatea existenţei unui corp defuncţionari publici în care politicienii pot găsispecialişti ale căror calităţi au fost selectate şi testateriguros”, se subliniază în introducere.
Urmează definirea noţiunilor de administraţie
publică, serviciu public şi relaţia dintre acesta şi
funcţia publică şi funcţionarul public. În literatura
românească se arată că funcţia publică este
complexul de competenţe organizat de lege pentru
satisfacerea unui interes general, definit printr-un
complex de atribuţii – drepturi şi obligaţii.
Sunt evidenţiate în continuare 11 trăsături ale
funcţiei publice şi clasificarea lor, iar in capitolul al
III-lea, noţiunile, trăsăturile, rolul funcţionarului
public, precum şi categoriile în care se împart. Tot la
acest capitol, autoarea subliniază necesitatea unui
Statut al funcţionarilor publici şi face o analiză
comparativă a categoriilor de funcţii şi funcţionari
publici din România şi din Uniunea Europeană.
Concluzia ce se desprinde este aceea că în ambele
sisteme de drept, prin noţiunea de post se înţelege
funcţia individualizată, locul de muncă ocupat de o
persoană anume, în condiţiile legii, şi care este
finanţat de la bugetul de stat sau bugetele locale
(pentru funcţia publică din România) şi din bugetul
Uniunii Europene (pentru funcţia publică europeană).
Capitolul următor tratează printre altele rolul
Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici în
gestiunea funcţiei publice, subliniind că ”abordărileprivitoare la tendinţele noii societăţi informaţionaleconsideră capitalul uman o resursă strategică celpuţin la fel de importantă ca şi capitalul financiar”.
Managementul funcţiei şi al funcţionarilor publici
reprezintă o preocupare constantă a Guvernului, care,
în strategiile adoptate, urmăreşte reforma funcţiei
publice, alături de reforma administraţiei publice
locale.
În capitolul următor este analizată cariera
funcţionarilor publici români şi ai celor europeni,
plecând de la sediul materiei : Legea 188/1999 privind
Statutul funcţionarilor publici şi Statutul funcţionarilor
Uniunii Europene – Capitolul I Recrutarea – care
reglementează „Cariera funcţionarului european”.
Capitolul al VI-lea al volumului de faţă este
unul foarte consistent ca întindere şi ca informaţie,
�oi apariții editoriale
48 Buletin de informare legislativă nr. 2 / 2011
Diana Marilena Popescu Petrovszki
Statutul funcţionarilor publici din România şi din Uniunea Europeană:
principii, drepturi şi obligaţii
Iaşi, Editura Institutului European, 2010, 450 p.
întrucât tratează „Drepturile şi obligaţiile funcţio na -
rilor publici români şi europeni”. Autoarea precizează
de la început că, „spre deosebire de principiile careguvernează funcţia publică românească, principiicare sunt înscrise în Statutul funcţionarilor publiciromâni de unde au fost preluate şi analizate,principiile care guvernează exercitarea funcţieipublice europene, nu sunt toate înscrise în Statutulfuncţionarilor Uniunii Europene”. Pe de altă parte,
autoarea precizează că „principiile funcţiei publiceromâneşti, aşa cum sunt desprinse din Statutulfuncţionarilor publici români, se regăsesc caobligaţii ale funcţionarilor europeni, aşa cum suntprevăzute în Titlul al II-lea al Statutului funcţiona -rilor Uniunii Europene”. Urmează o detaliere a
princi piilor care reglementează exercitarea dreptu -
rilor şi a obligaţiilor funcţionarilor publici români şi
europeni. În acest context, se susţine că „Statutulfuncţionarilor Uniunii Europene fixează drepturile şiobligaţiile acestora, în aşa fel încât să garantezeindependenţa lor faţă de statele ai căror naţionalisunt”. Autoarea face referiri şi la riscurile la care ar
putea fi expusă o organizaţie şi pe care le numeşte
„situaţii de derivă” sau de „angajare a unor indivizi
corupţi”, cazuri în care procedurile de denunţare a lor
trebuie să fie clare şi precise.
Un capitol important al lucrării este cel de-al
VII-lea: „Răspunderea funcţionarilor publici”. Răs -
punderea juridică este o măsură de constrângere,
necesară respectării normelor de drept, aplicată de
organe special învestite ale statului să dispună con -
strân gerea împotriva celor care săvârşesc fapte ilicite,
subliniază doamna profesor. Sunt apoi enumerate şi
comentate principiile şi formele răspunderii funcţio -
narilor publici : răspunderea administrativ-disciplinară,
răspunderea administrativ-contravenţională, răspun -
derea civilă şi cea penală. Urmează analiza răspunderii
juridice a funcţionarilor europeni şi o paralelă între
răspunderea funcţionarilor publici români şi răspun -
derea funcţionarilor publici europeni. Astfel, ase mă -
nări sunt în ceea ce priveşte atribuţiile funcţionarului
public naţional sau internaţional, care trebuie să şi le
îndeplinească nu pentru că aşa i se impune, ci pentru că
ele reprezintă rostul său profesional. În ceea ce priveşte
asemănările în aplicarea sancţiunilor disciplinare,
doamna profesor apreciază că ele se raportează la
abaterile care impun aceste sancţiuni. „La individua -lizarea sancţiunilor disciplinare se va ţine seama decauzele şi de gravitatea abaterii disciplinare,împrejurările în care aceasta a fost săvârşită, gradulde vinovăţie şi consecinţele abaterii, existenţa înantecedentele funcţionarului public a altor sancţiunidisciplinare”, se arată în continuare. În ceea ce priveşte
deosebirile, în lucrare se subliniază că acestea decurg
din caracterul particular al funcţiei publice europene.
Sunt enumerate exemple de sancţiuni şi modul lor de
radiere sau prescriere, urmărind în paralel prevederile
statutului funcţionarului public român şi al celui
european.
Curpinsul celui de-al VIII-lea capitol al lucrării
este destinat modificării, suspendării şi încetării
raportului de serviciu. Se arată de către autoare că,
dacă se impune modificarea raportului de funcţie
publică (raport de serviciu), inclusiv încetarea lui,
aceasta trebuie să se facă doar în cazuri expres şi
limitativ prevăzute de lege. Sunt analizate pe rând
cazurile de modificare, suspendare şi încetare a
raportului de serviciu. Printre cauzele de încetare
autoarea reţine şi comentează: interimatul, concediul
în interes personal, concediul pentru serviciul militar,
demisia, demisia obligatorie, pensionarea, retragerea
postului în interesul serviciului, licenţierea pentru
insuficienţă profesională.
În sfârşit, în ultimul capitol, al IX-lea, autoarea
face câteva propuneri de lege ferenda, dintre care
amintim:
1) includerea în rândul principiilor care stau la
baza exercitării funcţiei publice şi a principiului
disciplinei muncii, în activitatea desfăşurată de
funcţionarii publici;
2) modificarea articolului 2 alin. 3 din Legea
118/1999 care enumeră activităţile desfăşurate de
funcţionarii publici care implică realizarea prero -
gativelor de putere publică, în sensul eliminării unor
activităţi care nu presupun exercitarea atribuţiilor de
putere publică;
3) adoptarea unui singur act normativ denumit
“Codul de conduită al funcţionarilor care îşi desfăşoară
activitatea în autorităţile şi instituţiile publice”;
4) modificarea dispoziţiilor art. 4, 50 şi 51 din
H.G. 1344/2007 şi art. 79 din Legea 188/1999 în sensul
că membrii comisiei de disciplină să fie desemnaţi pe
baza unui vot secret din rândul funcţionarilor publici ai
instituţiei ierarhic superioare, iar sancţiunea propusă să
nu poată fi modificată de conducătorul autorităţii sau
instituţiei publice şi multe altele.
Lucrarea se adresează în egală măsură funcţio -
narilor publici din România, juriştilor care au de
rezolvat probleme legate de dreptul muncii, specia -
liştilor care pun în aplicare prevederile legislaţiei în
domeniu şi în general tuturor acelora care se
pregătesc pentru o carieră într-o funcţie publică, fie în
România, fie în Uniunea Europeană.
Expert, Lucica Violeta Niculae
Consiliul Legislativ
�oi apariții editoriale
Buletin de informare legislativă nr. 2 / 2011 49
Dintre evenimentele de o însemnătate deo se -
bită privind formarea profesională a angajaţilor din
cadrul Consiliului Legislativ, merită acordată o
atenţie sporită Ciclului Internaţional Specializat de
Administraţie Publică (CISAP) cu tema „Organizarea
activităţii parlamentare” organizat la Paris în perioada
28 februarie-25 martie 2011, de către École Nationale
d’Administration (ENA) în colaborare cu cele două
camere ale Parlamentului francez: Assemblée Natio -
nale şi Senat.
Acest modul al Ciclului Internaţional Specia -
lizat de Administraţie Publică s-a adresat în principal
membrilor Parlamentului României, funcţionarilor
Senatului şi Camerei Deputaţilor şi funcţionarilor
angajaţi ai Secretariatului General al Guvernului,
responsabili de organizarea activităţii parlamentare.
Pentru a reprezenta România la acest curs de
perfecţionare a cunoştinţelor din domeniul desfă -
şurării activităţii parlamentare, după o atentă selecţie
din partea ambasadei Franţei în România, alături de
alţi doi specialişti din structurile de specialitate ale
Camerei Deputaţilor, a fost reţinută şi candidatura
d-lui consilier Ciora Cătălin Ion de la Consiliul
Legislativ.
Cheltuielile legate de şcolarizare, cazare, pre -
cum şi o indemnizaţie de sejur, necesare pentru
participarea d-lui Ciora la acest curs, au fost acoperite
printr-o bursă acordată de Guvernul francez, prin
intermediul Ambasadei Franţei la Bucureşti.
CISAP-urile sunt stagii de intensă pregătire
profesională de două săptămâni sau de o lună orga -
nizate la Paris pentru străini profesionişti ai
administraţiei publice (din administraţia centrală sau
locală), cu scopul de a confrunta experienţele parti-
cipanţilor (funcţionari sau persoane ce lucrează în
domeniu, cu o experienţă de cel puţin 3 ani) şi de a
beneficia de o perspectivă comparată a viziunii
franceze, europene şi internaţionale despre subiectul
pe care îl tratează.
Auditorii la acest curs de perfecţionare au fost
în număr de 33, reprezentând 19 ţări (iniţial erau
înscrişi reprezentanţi din 21 de state de pe toate
continentele – cu excepţia Australiei, însă, datorită
unor probleme interne, auditorii din Ciad şi Coasta
de Fildeş nu au putut participa), numărul maxim de
reprezentanţi pentru fiecare stat fiind de 3 (este cazul
celor din Haiti, Maroc, România, Senegal şi Tunisia).
Dezbaterile din cadrul acestui modul s-au
desfăşurat atât la sediul ENA, dar şi în săli din cadrul
Assemblée Nationale şi Senat, pe parcursul fiecărei zi
lucrătoare, în principiu, între orele 9.30 – 12.30 şi
între 14.30 – 17.30, fiecare sesiune de curs fiind
susţinută de persoane diferite, în total fiind un număr
de aproximativ 40 de intervenienţi.
Cu toate acestea, aproape în fiecare zi, datorită
importanţei subiectelor dezbătute şi problematicilor
abordate, precum şi datorită interesului arătat de
auditori, care au generat ample discuţii, dezbaterile
se prelungeau chiar şi cu câte o oră.
Printre subiectele principale abordate în cadrul
programului de formare amintim următoarele: orga -
nele şi procedurile activităţii guvernamentale şi parla -
mentare, locul adunărilor parlamentare în sistemul
politic, rolul Secretariatului General al celor două
camere ale Parlamentului, procedura legislativă
parlamentară, modul de redactare a proiectelor de
acte normative, precum şi a amendamentele la
acestea, activitatea comisiilor parlamentare, rolul
grupurilor parlamentare, statutul parlamentarilor,
precum şi altele care au legătură directă cu buna
50 Buletin de informare legislativă nr. 2 / 2011
MANIFESTĂRI ȘTIINŢIFICE
Stagiile CISAP organizate de ENA,viziune comparată asupra subiectelor analizate
Consilier – şef sector, Cătălin CIORA
Consiliul Legislativ
desfăşurare a activităţii Parlamentului, făcându-se
remarcată rigoarea expunerilor şi înaltul nivel tehnic
al prezentărilor, care au constituit un model de
claritate aplicată complexităţii aspectelor analizate.
Toate prezentările care au avut loc în cadrul
programului de formare au fost susţinute de repre -
zentanţi cu funcţii de conducere/înalţi funcţionari
publici din cadrul instituţiilor implicate în procesul
legislativ, în principal din cadrul Assemblée Natio nale
şi Senat, dar şi din cadrul Conseil d’Etat, Conseil
Constitutionnel sau École Nationale d’Administration.
Printre aceştia putem aminti pe d-nul Alain Delcamp –
secretarul general al Senatului, d-na Corinne Luquiens
– secretarul general al Assemblée Nationale, d-nul
Christophe Pallez – directorul general al Serviciului
legislativ din cadrul Assemblée Nationale, etc.
În acest context, precizăm faptul că marea
majoritate a auditorilor avea funcţii de conducere în
instituţiile din care făceau parte (de la şef de serviciu la
secretar general), ceea ce denotă nivelul ridicat de
pregătire profesională a celor care au urmat acest modul.
În cadrul acestui program, ziua de vineri a fost
rezervată comunicărilor auditorilor privind aspecte
legate de funcţionarea Parlamentelor interne şi a
instituţiilor în cadrul cărora îşi desfăşoară activitatea
curentă, comunicări care au fost prezentate în ordinea
alfabetică a statelor. Astfel, în data de vineri 18
martie, cei trei auditori care au alcătuit delegaţia
României, au prezentat aspecte privind organizarea
şi funcţionarea instituţiilor în cadrul cărora sunt
angajaţi, menţionând în deschidere şi o scurtă istorie
atât a statului român, cât şi a instituţiilor funda -
mentale.
Ca urmare a desfăşurării acestui stagiu de
perfecţionare, auditorii şi-au putut formă o părere
asupra perspectivei franceze privind desfăşurarea
activităţii parlamentare, dar şi asupra situaţiei
specifice a fiecărui stat care a avut reprezentanţi,
acumulând multe informaţii noi şi utile, organizatorii
având grijă în distribuirea de materiale care au
legătură cu aspectele analizate.
Reuşita acestui modul de perfecţionare constă
şi în strânsele relaţii care s-au creat între participanţi,
care, datorită mijloacelor moderne de comunicare, au
păstrat legătura, intrând în contact de fiecare dată
când unul dintre aceştia a solicitat informaţii despre
o anumită problemă.
În final, se cuvine să adresăm mulţumiri orga -
nizatorilor pentru modul ireproşabil în care s-au
desfăşurat lucrările acestui modul şi în special per -
soanelor care au fost direct responsabile de auditori,
respectiv d-na Francoise Polak administrator adjunct
în cadrul Diviziei Cooperare Interparla men tară şi dl.
Francois Duluc consilier, şeful Diviziei Cooperare
Interparlamentară, din cadrul Assemblée Nationale,
precum şi dl. Pierre Alleaume, administrator în cadrul
Diviziei Relaţii Internaţionale şi dl. Jacques Bernot
director adjunct al Direcţiei Secertariatul Biroului,
Protocolului şi Relaţiilor Internaţionale din cadrul
Senatului.
Manifestări știinșifice
Buletin de informare legislativă nr. 2 / 2011 51
În zilele de 23, 24 și 25 mai 2011, Curtea
Constituţională a României a fost gazda celui de-al
XV-lea Congres al Conferinţei Curţilor Consti -
tuţionale Europene, organism din care fac parte 40 de
instanţe de contencios constituţional şi a cărui
preşedinţie este deţinută de Curtea Constituţională a
României în perioada 2008 – 2011. Lucrările
Congresului s-au desfăşurat la Palatul Parlamentului
(Sala „I.I.C. Brătianu”) şi au avut în dezbatere o temă
de maximă importanţă şi actualitate: “Justiţiaconstituţională: funcţii şi raporturile cu celelalteautorităţi publice”.
“Avem convingerea că dialogul pe care îl vompurta va genera idei consistente şi inovatoare denatură să consacre independenţa curţilor constitu -ţionale faţă de alte autorităţi ale statului şi săîntărească rolul acestora în consolidarea statului dedrept în societatea contemporană, chemată să facăfaţă unor provocări tot mai complexe şi mai dificile“,
a declarat domnul judecător Augustin Zegrean,
Preşedintele Curţii Constituţionale a României,
înainte de începerea lucrărilor.
Date fiind chestiunile organizatorice, dar şi de
ordin tehnic, ivite ca urmare a numărului tot mai mare
de participanţi, s-a impus necesitatea instituirii unui
cadru formalizat care să permită atingerea obiec tivelor
Conferinţei: în prezent, aceasta funcţionează în baza
unui Statut (adoptat la Varşovia, în 1999), precum şi
a unui Regulament (adoptat la Bruxelles, în 2002).
Potrivit normelor statutare, organele Confe -
rinţei sunt: 1. “Cercul Preşedinţilor” – organul central
de decizie şi iniţiativă alcătuit din preşedinţii Curţilor
şi instituţiilor având calitatea de membru cu drepturi
depline, respectiv 2. „Congresul” – care se desfăşoară
din 3 în 3 ani şi la care participă membrii cu drepturi
depline, membrii asociaţi, observatori din rândul unor
instanţe jurisdicţionale naţionale ori internaţionale,
respectiv grupuri regionale şi lingvistice de curţi
constituţionale, precum şi alţi invitaţi. Preşedinţia
Conferinţei (şi a Cercului Preşedinţilor) este deţinută
de preşedintele Curţii care organizează viitorul
Congres, aceeaşi care asigură totodată şi Secretariatul
Conferinţei.
În anul 2008, cu ocazia celui de-al XIV-lea
Congres de la Vilnius, Curtea Constituţională a
României a fost desemnată să exercite această
calitate, pentru o perioadă de 3 ani, urmând ca în anul
2011, la încheierea celui de-al XV-lea Congres, să o
transfere Curţii Constituţionale din Austria.
La congresul de la Bucureşti au participat 40
de membri cu drepturi depline, membri asociaţi,
observatori şi invitaţi, constituiţi într-un cadru
instituţional, “cu o dimensiune pan europeană”,
potrivit domnului judecător Augustin Zegrean.
Au fost prezente delegaţiile tuturor curţilor
constituţionale europene, precum şi reprezentanţii
altor curţi constituţionale şi organisme similare, în
calitate de observator, între care Comisia pentru
Democraţie prin Drept (Comisia de la Veneţia), Con -
ferinţa Curţilor Constituţionale din Asia, Asociaţia
Curţilor Constituţionale care utilizează Limba
Franceză (ACCPUF), Conferinţa Ibero-Americană
asupra Justiţiei Constituţionale, Confe rinţa Curţilor
Constituţionale care utilizează Limba Portugheză,
Uniunea Curţilor şi Consiliilor Constitu ţionale Arabe,
reprezentanţi ai autorităţilor publice şi personalităţi
ale vieţii ştiinţifice şi culturale româneşti.
Consiliul Legislativ a fost reprezentat de
domnul dr. Dragoş Iliescu, Preşedintele Consiliului
Legislativ şi domnul Sorin Popescu, Preşedintele
Manifestări știinșifice
52 Buletin de informare legislativă nr. 2 / 2011
Al XV-lea Congres al Conferinţei Curţilor Constituţionale Europene
Bucureşti, 23-25 mai 2011
Expert, Mihaela BORA
Consiliul Legislativ
Secţiei de evidenţă oficială a legislaţiei şi docu -
mentare a Consiliului Legislativ.
Locul Curţii Constituţionale în sistemulconstituţional românesc se situează la graniţa dintrecele trei puteri statale, fiind un mijloc de realizare aechilibrului în statul de drept. Curtea Constituţionalăa României este independentă faţă de orice altăautoritate publică şi se supune numai Constituţiei şilegii sale de organizare şi funcţionare. Curtea nupreia niciuna din funcţiile celor trei puteri clasice, cisprijină buna funcţionare a acestora, având în vedereprincipiul separaţiei şi echilibrului puterii”, a
declarat Preşedintele României, dl. Traian Băsescu,
la deschiderea lucrărilor Congresului.
Din programul Congresului amintim şedinţa
“Cercului Preşedinţilor”, sesiunea solemnă şi patru
sesiuni plenare:
– Raporturile Curţii Constituţionale cu Parla -men tul şi Guvernul;
– Soluţionarea conflictelor juridice de naturăorganică de către Curtea Constituţională;
– Executarea deciziilor curţilor constituţionale;– Concluzii.Temele dezbătute cu ocazia celor 14 ediţii ale
Conferinţei Curţilor Constituţionale Europene (devenite
„Congres” după adoptarea Statutului, în 1999) au fost:
– I
a
Conferinţă, 1972 (Dubrovnik): “Compe -tenţa Curţilor Constituţionale şi întinderea efectelorjuridice ale deciziilor acestora”.
– a II
a
Conferinţă, 1974 (Baden-Baden):
“Inter pretarea şi iniţiativa controlului de constitu -ţionalitate”.
– a III
a
Conferinţă, 1976 (Roma): “CurteaConstituţională şi legislativul”.
– a IV
a
Conferinţă, 1978 (Viena): “Statul şisfera de aplicare a drepturilor fundamentale”.
– a V
a
Conferinţă, 1981 (Lausanne): “Statulşi sfera de aplicare a drepturilor fundamentale îndomeniul educaţiei”.
– a VI
a
Conferinţă, 1984 (Madrid):
“Relaţiile dintre autoritatea centrală şi autoritatearegională în jurisprudenţa constituţională”.
– a VII
a
Conferinţă, 1987 (Lisabona):
“�atura, conţinutul şi efectele deciziilor asupraconsti tuţionalităţii normelor”.
– a VIII
a
Conferinţă, 1990 (Ankara):
“Ierarhia normelor constituţionale şi funcţia deprotecţie a drepturilor fundamentale”.
– a IX
a
Conferinţă, 1993 (Paris): “Protecţiaconstituţională şi protecţia internaţională a drep -turilor omului: concurenţă sau complementaritate?”
– a X
a
Conferinţă, 1996 (Budapesta):
“Libertatea conştiinţei. Separaţia puterilor înjurisprudenţa Curţilor Constituţionale”.
– a XI
a
Conferinţă, 1999 (Varşovia):
“Jurisprudenţa constituţională în materia libertăţiireligioase şi regimul juridic al cultelor şi al libertăţiireligioase”.
– al XII
lea
Congres, 2002 (Bruxelles):
“Relaţiile dintre Curţile Constituţionale şi celelalteinstanţe judiciare naţionale, inclusiv interferenţa îndomeniu a jurisdicţiilor europene”.
– al XIII
lea
Congres, 2005 (�icosia):
“Criteriile de limitare a drepturilor omului înpractica justiţiei constituţionale”.
– al XIV
lea
Congres, 2008 (Vilnius):
“Probleme ale omisiunii legislative în jurisprudenţaconstituţională”.
Manifestări știinșifice
Buletin de informare legislativă nr. 2 / 2011 53
Articole din revistele de drept străineintrate în Biblioteca Consiliului Legislativ
– Bibliografie adnotată∗ -
JOUR�AL DU DROIT I�TER�ATIO�AL
1. FORTEAU, MATHIAS. – L’ordre public “transnational” ou “réellment international” = Ordinea publică“transnaţională” sau ”veritabil internaţională”. În: Journal du droit international. – nr.1, 2011, p.3-49.
Dacă ramurile private şi publice ale dreptului internaţional se apropie din ce în ce mai mult în ultima vreme, mai ales din
cauza dreptului european, unele instituţii de drept internaţional privat rămân, însă, supuse, competenţei exclusive a Statului
forului şi dreptului lui intern. Ea merge spre excepţia de ordine publică internaţională, care, pentru că are vocaţia de a proteja
valorile forului – raportat la atingerile ce i-ar putea fi aduse prin aplicarea dreptului străin -, a fost mult timp perceput ca o
instituţie naţională prin definiţie. Observarea practicii contemporane evidenţiază astăzi o veritabilă internaţionalizare a acestei
excepţii, care se manifestă atât pe planul izvoarelor cât şi pe planul modalităţilor de protecţie şi prin consecvenţa funcţiilor sale.
Nu numai ordinea publică “transnaţională” sau “veritabil internaţională” s-a întins la sfera transnaţională, dar şi dreptul
internaţional public îi “irigă” la rândul său, din ce în ce mai mult, conţinutul, dezvoltă resurse şi îi reorientează rolul, cu riscul,
poate, al unei extensii greşit îndreptate a acestei excepţii clasice de drept internaţional privat.
2. REMY, BE�JAMI�. – De la profusion à la confusion: réflexions sur les justifications des clauses
d’élection de for = De la exces la confuzie: reflecţii asupra justificării clauzelor alegerii forului. În: Journal
du droit international. – nr.1, 2011, p.51-66.
Admiterea clauzei alegerii forului este, în general, justificată de motive diverse: grija pentru previzibilitate, neutralitate sau
competenţele tehnice ale judecătorului. Din păcate, această abundenţă de posibilităţi duce la confuzii, care sunt adesea nefaste.
Constituie surse de ambiguitate diferitele întrebări ridicate de reglementarea acestor clauze – condiţia de internaţionalitate,
determinarea jurisdicţiilor alese de către părţi, metoda permiţând apropierea valabilităţii acestor clauze... – găsindu-se
răspunsuri diferite, în funcţie de justificarea care se reţine. Din cauza acestor ambiguităţi, securitatea juridică a părţilor ar
putea fi compromisă. Apoi, doctrina, impresionată de numărul acestor justificări, nu poate şi nu reuşeşte să asigure pertinenţa
fiecareia. In fine, se întâmplă ca doctrina să utilizeze felurite sisteme retorice, construite în vederea justificărilor diferite şi, deci,
nimic nu le asigură compatibilitatea, în vederea găsirii unor soluţii rezonabile.
3. WYLER, ERIC. – La CIJ lit-elle Shakespeare? Retour sur l’interprétation de l’Avis consultatif du 8
juillet 1996 relatif à la menace et l’emploi de l’arme nucléaire = CIJ citeşte din Shakespeare? Întoarcere lainterpretarea Avizului consultativ din 8 iulie 1996 referitor la ameninţarea şi folosirea armei nucleare. În:
Journal du droit international. – nr.1, 2011, p.67-89.
După hermeneutica juridică, interpretarea, departe de a fi o activitate secundară care urmăreşte găsirea sensului textului pe care
l-a dorit autorul, este irezistibilă – atât în drept, cât şi în literatură. În ciuda scopurilor diferite, atât judecătorul cât şi poetul
folosesc figuri retorice, cu scopul de a “ascunde” sensul aparent al textului. In acelaşi mod, în “Jules César” de Shakespeare,
versul “Brutus is an honourable man” înseamnă exact opusul enunţului. În acelaşi mod, în Avizul consultativ al Curţii
internaţionale de Justiţie referitor la ameninţarea şi folosirea armei nucleare, putem observa, în pretinsul “non liquet” al
concluziei, prin acelaşi recurs la antifrază, afirmarea caracterului ilicit al armei nucleare.
REVUE CRITIQUE DE DROIT I�TER�ATIO�AL PRIVÉ
4. A�CEL, BERTRA�D ; MUIR WATT, HORATIA. – Aliments sans frontières = Alimente fără frontiere.
În: Revue critique de droit international privé. – nr.3, 2010, p. 458-484.
Dincolo de angajamentul de prorogare în cadrul Uniunii Europene a eficienţei Convenţiei şi Protocolului de la Haga din 23
noiembrie 2007, referitor la obligaţiile alimentare, regulamentul CE nr. 4/2009 creionează direcţiile caracteristice ale viitorului
dreptul privat european; el impune noi orientări în materie jurisdicţională, fie că este vorba de competenţa autorităţilor, fie, mai
54 Buletin de informare legislativă nr. 2 / 2011
∗Lucrare realizată de Maria Luiza Manea şi Lucica Violeta Niculae, Consiliul Legislativ
REFERINŢE BIBLIOGRAFICE
ales, despre execuţia transeuropeană, eliberată de constrângerile procedurii de exequatur; el caută, pe terenul legii aplicabile,
o coordonare care merge până la alinierea cu Protocolul de la Haga, a cărui aplicabilitate este garanţia circulaţiei deciziilor între
statele membre; în sfârşit, prin extinderea câmpului personal al dreptului european ca şi prin instaurarea unui for de necesitate,
Protocolul îşi afirmă autoritatea dincolo de frontierele pieţei interne, pentru a se ocupa de conflicte implicând state terţe.
5. BASEDOW, JÜRGE�. – Le rattachement à la nationalité et les conflits de nationalité en droit de
l’Union Européenne = �aţionalitatea şi conflictele de naţionalitate în dreptul Uniunii Europene. În: Revue
critique de droit international privé. – nr.3, 2010, p. 427-456.
Constanţa şi varietatea utilizării termenului de naţionalitate în drepturile statelor membre, ca şi în dreptul internaţional privat
al Uniunii, cere ca acesta să fie confruntat cu articolul 18 TFUE, care interzice “orice discriminare pentru cauză de
naţionalitate”. În cazul dublei naţionalităţi, Curtea de justiţie încearcă să împace această nominalizare şi această interdicţie,
îndepărtând soluţiile clasice şi impunând un tratament egal celor două reglementări naţionale, care constrâng în mod automat
şi să se raporteze criteriului de anterioritate a aplicaţiei, asociat principiului recunoaşterii reciproce. O nouă apreciere a legăturii
de naţionalitate, ca indiciu de apropiere şi de interpretare a articoului 18, diminuând impactul asupra normelor unilaterale care
apără drepturile şi privilegiile materiale resortisanţilor statului forului, se deschide spre enunţarea unui ansamblu de reguli
generale de drept internaţional privat.
6. LAAZOUZI, MALIK. – L’impérativité, l’arbitrage international des contrats administratifs et le
conflit des lois = Obligativitatea, arbitrajul internaţional al contractelor administrative şi conflictul de legi.În: Revue critique de droit international privé. – nr.4, 2010, p.653-688.
Departe de “dezactivarea” pe care a cunoscut-o obligativitatea regulilor aplicabile raporturilor de afaceri de drept privat, fie
că sunt de competenţa internaţională a tribunalelor sau de arbitrajul internaţional, obligativitatea internaţională a dreptului
administrativ s-a “dotat” prin Tribunalul de conflict, cu o vigoare menită să reducă semnificativ inclinaţia către “mobilitatea
jurisdicţională” a părţilor în contractele administrative cu caracter internaţional. Hotărârea din 17 mai 2010 a Tribunalului de
conflict a creat un punct de întâlnire al dreptului arbitrajului internaţional, al dreptului administrativ şi al dreptului internaţional
privat, dar care se dovedeşte a fi şi un punct de dezacord.
REVUE DE SCIE�CE CRIMI�ELLE ET DE DROIT PÉ�AL COMPARÉ
7. BRACH-THIEL, DELPHI�E. – La victime d’une infraction extrateritoriale = Victima unei infracţiuniextrateritoriale. În: Revue de science criminelle et de droit pénal comparé . – nr.4, 2010, p. 819-840.
Victima, în sens larg, a unei infracţiuni comisă în străinătate, vede situaţia sa particularizată prin recurs, la competenţe care să
ţină cont de elementul de extraneitate propriu cauzei, ceea ce o plasează, “ipso facto” intr-o poziţie deloc confortabilă.
Competenţa personală pasivă şi competenţa universală formează de aici înainte un tandem în materie. Studiul acestor dispoziţii
de drept penal internaţional demonstrează, în afara altor mize – foarte îndepărtate de recunoaşterea statutului victimei – ,
explicaţia particularitaţii soluţiilor în materie.
8. KHALIFA, F. AHMED . – Les conditions préalables à la responsabilité du supérieur hiérarchique
devant les juridictions pénales internationales = Condiţiile prealabile pentru responsabilitatea superioruluiierarhic în faţa instanţelor penale internaţionale. În: Revue de science criminelle et de droit pénal comparé. –
nr.4, 2010, p.786-803.
Două condiţii prealabile cerute pentru responsabilitatea superiorului ierarhic rezultă din jurisprudenţa instanţelor penale
internaţionale; relaţia de superioritate şi infracţiunea comisă de subordonat. Totuşi, fiecare condiţie e tratată diferit de către
instanţe. Dacă existenţa acestor condiţii pare recunoscută, aplicarea lor arată că sunt încă probleme a căror rezolvare aparţine
judecătorului internaţional. Acesta din urmă, fără un drept penal internaţional în curs de construcţie, are nevoie câteodată de
curaj şi de creativitate, respectând, în acelaşi timp, principiile fundamentale ale dreptului penal.
9. ROUSSEAU, FRA�ÇOIS. – La répartition des responsabilités dans l’entreprise = Repartizarearesponsabilităţilor într-o întreprindere. În: Revue de science criminelle et de droit pénal comparé. – nr.4, 2010,
p.804-818.
Comiterea unei infracţiuni în cadrul întreprinderii poate atrage, în mod teoretic, numeroase responsabilităţi penale: subordonat,
director sau, mai mult, însăşi persoana juridică. Repartizarea acestor responsabilităţi diferite, pare a fi supusă, din principiu,
unei logici de adunare a responsabilităţilor. Responsabilitatea directorului se adaugă la cea a subordonatului, în timp ce cea a
persoanei juridice se adaugă celei a directorului. Totuşi, dreptul penal, urmând modelul dreptului civil, cunoaşte câteva
mecanisme de substituire, în scopul desemnării persoanei cea mai responsabilă. Această logică de substituire are adeziune atât
timp cât participă la dezvoltarea unei politici de prevenţie în cadrul întreprinderii, dar este mai puţin convingătoare când trebuie
să trateze mai indulgent persoanele fizice în detrimentul persoanelor juridice.
10. SOTIS, CARLO. – Criminaliser sans punir = Încriminare fără pedepsire. În: Revue de science criminelle
et de droit pénal comparé. – nr.4, 2010, p.773-785.
Dacă ar trebui să rezumăm într-o frază noutăţile aduse în materie penală de noul tratat de la Lisabona, am putea susţine că,
graţie noilor dispoziţii, Uniunea Europeană devine în mod definitiv competentă în luarea deciziei referitoare la necesitatea
pedepsei, dar că rămâne fără puterea de a pedepsi: o putere de incriminare (ius incriminandi) dar fără puterea de aplicare a
pedepsei (jus puniendi).
Referințe bibliografice
Buletin de informare legislativă nr. 2 / 2011 55
REVUE DU DROIT PUBLIC
11. AILI�CAI, MIHAELA. – Le contrôle parlementaire de l’intervention des forces armées à l’étranger
= Controlul parlamentar al intervenţiei forţelor armate în străinătate. În: Revue du droit public. – nr.1, 2011,
p.129-154.
Decizia de a desfăşura forţe armate în afara teritoriului naţional este greu de luat nu numai pentru că pune în pericol viaţa
personalului angajat şi pe cea a civililor, dar şi pentru că determină un cost politic şi economic ridicat putând avea consecinţe
importante în relaţiile cu state terţe. Este adevărat că numeroase constituţii conferă Parlamentului competenţe referitoare la
declararea războiului. Dar dispoziţiile constituţionale de acest tip sunt desuete, pentru că nu se mai declară război. Această
schimbare în relaţiile internaţionale a avut repercusiuni constituţionale, adică a încurajat pretenţiile executivului la o putere
decizională exclusivă referitoare la desfăşurarea de mijloace militare în străinătate.
12. BAYRAM, MEHMET HA�IFI. – La révision constitutionnelle turque: une réforme de la cour
constitutionnelle sous influence conventionnelle = Revizuirea constituţională în Turcia: o reformă a CurţiiConstituţionale sub influenţă convenţională. În: Revue du droit public. – nr.6, 2010, p. 1789-1805.
În vreme ce, în Franţa, excepţia de neconstituţionalitate a făcut să curgă multă cerneală, în Turcia a avut loc o profundă reformă
a Constituţiei. Această veritabilă rescriere a Constituţiei din 1982 – ca rezultat al juntei militare din 1980 – vizează
democratizarea sistemului judiciar şi întărirea principiului statului de drept. Trebuie subliniat că prima frază a expunerii de
motive a acestei reforme constată “faptul că o constituţie cu participarea populară şi cu metode democratice nu a fost făcută
în cei 150 de ani de tradiţie constituţională, ceea ce este o mare lacună pentru ţara noastră.”
13. BEAUDOI�, MARIE-HÉLÈ�E ; Gaudreault-Desbiens, Jean-François. – Changer la société par le
droit? Les vingt-cinq ans du droit constitutionnel et l’égalité entre les sexes au Canada = Schimbareasocietăţii prin drept? Cei douăzeci şi cinci de ani de drept constituţional şi egalitate între sexe în Canada. În:
Revue du droit public. – nr. 6, 2010, p. 1751-1787.
Contrar a ceea ce se observă în statele a căror identitate juridică este demult cristalizată în jurul caracteristicilor bunurilor
identificabile, ca în Franţa sau în Statele Unite ale Americii, identitatea juridică canadiană este nu este uşor de definit. Ea pare
a fi într-un proces constant de reinventare. Unele jaloane contribuie totuşi, câte puţin, la fixarea ei, iar unul dintre cele mai
importante a fost, cu siguranţă, adoptarea “Cartei canadiene de drepturi şi libertăţi” în 1982. De atunci, peisajul juridic canadian
a fost profund modificat, iar conceptul egalităţii sexelor nu a scăpat acestei transformări.
14. BE�ELBAZ, CLÉME�T. – Le redécoupage électoral sous la Ve République = Reîmpărţirea teritorialăîn circumscripţii electorale în cea de-a V-a Republică. În: Revue du droit public. – nr.6, 2010, p. 1661-1689.
Un om: un vot. Dar depinde de locul unde votează. Nicio reîmparţire teritorială în circumscripţii nu este neutră. Divizarea
teritorială este un act politic: întrebarea se pune asupra marginii de manevră de care dispune autoritatea însarcinată cu aceasta,
ce reguli trebuie să respecte, ce controale sunt efectuate asupra acestor operaţiuni. Este necesară cercetarea mai întâi a istoriei,
apoi a evoluţiilor şi a specificităţii în Franţa, raportat la ceea ce se petrece în alte state.
15. BIOY, XAVIER. – Le statut des restes humains archéologiques = Statutul resturilor umane din siturilearheologice. În: Revue du droit public. – nr.1, 2011, p.89-111.
Chiar imediat după moarte, statutul de cadavru pune dificultăţi juriştilor. “Corpul uman este în principiu protejat după moarte,
pentru că poartă urmele persoanei al cărui suport biologic a fost”, în opinia profesorului Pedrot. Cadavrul constituie o etapă,
ultima, a persoanei umane, care nu mai corespunde deloc personalităţii juridice, una supravieţuind celeilalte. Resturile umane
merită respect prin ele-însele şi pentru ceea ce au reprezentat. Revine deci administraţiei înseşi să aprecieze: capetele maure
ţin de artă, istorie, cult sau bun colectiv al unui popor autohton. Luate pentru estetica tatuajelor care le ornează, dar în acelaşi
timp adulate pentru amintirea războinicilor care au fost, aceste capete au aşteptat un act calificativ care să dovedească, în ochii
francezilor, destinaţia lor “naturală”, sau să zicem “recunoscută”.
16. BOUDO�, JULIE�. – Sur le cumul des mandats: quelle originalité française? = Despre cumulul demandate: originalitatea franceză. În: Revue du droit public. – nr.6, 2010, p. 1691-1707.
Examinarea cumulului de mandate în dreptul comparat întâmpină dificultăţi. In Franţa, în jur de 90% dintre deputaţi şi senatori
exercită un mandat local în acelaşi timp cu mandatul de parlamentar, în timp ce în aproape toate celelalte ţări occidentale, pentru
a ne limita la acestea din urmă, proporţia nu depăşeşte 20%. Materia este adesea abordată dintr-un unghi moral sau politic, mai
mult decât juridic: este mai convenabilă limitarea, condamnarea sau dimpotrivă, perpetuarea cumulului de mandate?
17. DEZALLAI, AMA�DA. – Les archives du pouvoir exécutif français: illustration d’exceptions à de
grands principes du droit public = Arhivele puterii executive franceze: ilustrare a excepţiilor de la principiilede drept public. În: Revue du droit public. – nr.1, 2011, p.155-178.
Un stat de drept trebuie să-şi asume istoria şi să-şi împărtăşească memoriile. În Franţa, în treizeci de ani, referitor la arhive
numai două legi şi Cartea a II-a din Codul patrimoniului au fost adoptate. Reforma generală a politicilor publice, în curs în
acest moment, nu abordează această temă. Legea din 15 iulie 2008 pune principiul comunicabilităţii de drept în arhivele
publice. Totuşi, ca şi în alte state, legiuitorul francez conştientizează că arhivele politice pot avea informaţii specifice care nu
figurează în arhivele publice ale funcţionarilor obişnuiţi. Pare deci interesantă evidenţierea felului în care regimul arhivelor
puterii executive este parţial derogatoriu şi excepţional de la principiile de drept public în numele interesului superior, care nu
este totdeauna legitim.
Referințe bibliografice
56 Buletin de informare legislativă nr. 2 / 2011
18. DUROY, STÉPHA�E. – Le déclassement des biens meubles culturels et cultuels = Declasareabunurilor mobile culturale şi de cult. În: Revue du droit public. – nr.1, 2011, p.55-88.
De-a lungul istoriei sale, începând cu decembrie 1689, când Louis XIV anunţa topirea mobilierului de argint pentru a bate
monedă necesară impulsionării comerţului, trecând prin anul 1789, când vânzarea de bunuri naţionale a avut ca efect dispersarea
multor opere de artă, ajungând în 1886 la vânzarea unei importante părţi din bijuteriile Coroanei, sărind la anul 2009 când
ministrul culturii de atunci, dl. Frédéric Miterand a declasat cinci fresce achiziţionate de Muzeul Luvru, provenind de la
mormânt egiptean din sec. al XVIII-lea, în vederea restituirii lor Egiptului, Franţa a cunoscut numeroase declasări ale
patrimoniului său. Plecând de la aceste exemple, dispoziţiile legale apărute de câţiva ani şi puţina jurisprudenţă în materie, par
să evidenţieze că scoaterea bunurilor mobile culturale şi de cult din domeniul public, în ciuda principiului imuabilităţii şi
inalienabilităţii – ca toate marile principii care nu sunt absolute – operează cu variabile care conduc la distingerea a trei tipuri
de declasare.
19. FLAVIER, HUGO. – Le financement public des cultes en France et le principe de laïcité = Finanţareadin fonduri publice a cultelor în Franţa şi principiul laicităţii. În: Revue du droit public. – nr. 6, 2010, p. 1577-
1615.
Noţiunea de cost la care se face referire, nu are o conotaţie negativă, dar se străduieşte să explice condiţiile financiare în care
se exercită activitatea cultelor în Franţa. Dacă principiul laicităţii constituie unul din elementele de identitate constituţională
ale Franţei şi dacă se doreşte instaurarea unui raport echilibrat între Stat şi actul religios, ar fi important (dar delicat din punct
de vedere politic) ca reprezentanţii Naţiunii să intervină de o manieră generală şi transversală în relaţiile financiare pe care
puterile publice înţeleg să le aibe cu autorităţile religioase.
20. GAHDOU�, PIERRE-YVES. – Repenser la priorité de la QPC = Reconsiderarea priorităţii excepţieide neconstituţionalitate. În: Revue du droit public. – nr.6, 2010, p.1710-1727.
Excepţia de neconstituţionalitate este rezultatul reformei constituţionale din 23 iulie 2008 şi calificată ca atare prin legea
organică nr. 2009-1523 din 9 decembrie 2009, referitoare la aplicarea articolului 61-1 din Constituţie. Imediat a avut parte de
o aprigă contestaţie din partea Curţii de Casaţie şi a unei părţi a doctrinei, cu rădăcini în Hotărârea din 16 aprilie 2010.
21. GAUDEMET, YVES. – La prohibition de l’arrêt de règlement s’adresse-t-elle au juge administratif?
= Interzicerea pronunţării unei hotărâri care excede cererii îl priveşte şi pe judecătorul administrativ. În: Revue
du droit public. – nr.6, 2010, p. 1617-1634.
În reprezentarea actuală “un arrêt de règlement” este hotărârea dată de un judecător într-o cerere particulară, în care soluţia
este extinsă pentru a fixa, de o manieră generală, dreptul aplicabil situaţiei date; o hotărâre într-un litigiu particular, dar care
suportă efecte directe şi imediate şi care exced cauzei supuse judecăţii.
22. LARRIEU PEGGY. – Les partis politiques, en marge du droit? = Partidele politice aproape de limitadreptului? În: Revue du droit public. – nr.1, 2011, p.179-196.
Mult timp cantonate intr-un spaţiu “no man’s land juridique” din cauza ostilităţii publice în privinţa lor, partidele politice au
început să facă obiectul unei recunoaşteri constituţionale. Textele precizează că este vorba de persoane morale de drept privat,
având ca scop, conform art. 4 din Constituţie, cucerirea electoratului. Această recunoaştere juridică se dovedeşte destul de
limitată astfel încât ne întrebăm dacă evoluţia ei nu este oarecum la limita dreptului. Această interogare pune în lumină
ambivalenţa relaţiilor dintre stat şi partidele politice: relaţii atât confidenţiale cât şi conflictuale, uneori chiar acorduri tacite.
23. LOPEZ, MÉLA�IE. – Les politiques concordataires au landemain de la Seconde Guerre mondiale:
de Franco à Guy Mollet = Politicile convenţionale după al Doilea Război Mondial: de la Franco la GuyMollet. În: Revue du droit public. – nr.6, 2010, p.1635-1659.
Încă din Evul Mediu, până în timpurile moderne, statele şi-au afirmat suveranitatea; acordurile încheiate cu Sfântul Scaun au
evoluat de la procedura obişnuită la precizarea – într-un acord bilateral – a prerogativelor autorităţii seculare asupra chestiunilor
religioase. Imediat după cel de-al Doilea Război Mondial, politica convenţională a cunoscut un mecanism nou. Pius al XII-lea,
Papă de tranziţie, a făcut să evolueze aceste relaţii, bazându-se mai mult pe acorduri punctuale decât pe convenţiile solemne.
24. MARI�O-PHILIPPE CLÉME�CE. – Les nouvelles règles de la commande publique: bilan autour
d’un contentieux en perpétuelle évolution = �oile reguli ale contractului persoanelor publice: bilanţul uneidispute în perpetuă evoluţie. În: Revue du droit public. – nr.1, 2011, p.114-128.
Disputa despre contractele persoanelor publice este marcată de o oarecare lipsă de vizibilitate, dificil de descifrat. Recursurile
existente, modificarea lor şi introducerea de noi recursuri duc la situaţia în care acest conflict devine inaccesibil, astfel că
doctrina nu ezită să-l califice ca “schizofrenic”, subliniind apariţia unui arsenal din ce în ce mai bogat şi mai stufos. Situaţia
este cu atât mai complexă, cu cât nici legiuitorul, nici judecătorul nu mai ajung să raţionalizeze acest conflict. Conflictul în
cazul contractelor persoanelor publice este caracterizat prin coexistenţa mai multor recursuri. Întrebarea cui profită aceste
recursuri merită a fi pusă, chiar dacă, într-o primă abordare, răspunsul pare evident. Altfel, multe dintre ele prezintă a priori
similitudini, fiind de asemenea necesară intrebarea asupra coexistenţei lor.
25. MILLET, FRA�ÇOIS-XAVIER. – Le dialogue des juges à l’épreuve de la QPC = Dialogul judecătorilorreferitor la excepţia de neconstituţionalitate. În: Revue du droit public. – nr.6, 2010, p. 1729-1750.
Excepţia de neconstituţionalitate este rodul dreptului constituţional în Franţa. Îndelung discutat la începutul anilor 1990, părea
să se stingă câte puţin. Şi-a făcut apariţia din nou în 2007, în cadrul dezbaterilor Comitetului constituţional, apoi a fost introdusă
în Constituţie la articolul 61-1 prin legea constituţională din 23 iulie 2008: în timpul judecării unei cauze, dacă se ridică
problema că o dispoziţie aduce atingere drepturilor şi libertăţilor garantate de Constituţie, Consiliul Constituţional poate fi
sesizat, la cererea Consiliului de Stat sau a Curţii de Casaţie, care se pronunţă într-un termen determinat.
Referințe bibliografice
Buletin de informare legislativă nr. 2 / 2011 57
26. TEIGE�-COLLY, CATHERI�E. – René Cassin Vice-président du Conseil d’Etat = René Cassin –Vice-preşedintele Consiliului de Stat. În: Revue du droit public. – nr.1, 2011, p.15-53.
La momentul instalării lui René Cassin, pe 23 decembrie 1944, climatul nu era calm, iar viitorul nu era garantat. El a înţeles
că trebuie restaurată autoritatea morală a Consiliului, reamintind ancorarea acestuia în istorie. Grija pentru continuitate
instituţională l-a dus până acolo încât a disociat Consiliul de Stat de cei care, din 17 iunie 1940 au pretins că guvernează Franţa
aservind-o, ascunzând şi chiar negând ceea ce a însemnat Consiliul sub guvernarea de la Vichy. Consiliul de stat a cunoscut
sub mandatului lui Renés Cassin diversele bulversări instituţionale, proiectate şi/sau realizate de cele trei Constituţii care l-au
jalonat.
REVUE FRA�ÇAISE DE DROIT CO�STITUTIO��EL
27. DO��ARUMMA, MARIA ROSARIA. – Intégration européenne et sauvegarde de l’identité nationale
dans la jurisprudence de la Cour de justice et des Cours constitutionnelles = Integrarea europeană şiprotecţia identităţii naţionale în jurisprudenţa Curţii de Justiţie şi a Curţilor Constituţionale. În: Revue française
de droit constitutionnel. – nr. 84, 2010, p. 719 – 750.
Tematica foarte complexă a integrării europene, ca şi raporturile dintre dreptul Comunităţilor europene şi dreptul intern al
statelor membre, instrumentele pentru asigurarea întâietăţii primului şi limitele sale, comparaţia între jurisprudenţa Curţii
Europene de Justiţie şi jurisprudenţele Curţilor supreme ale statelor membre, toate acestea par a găsi noi argumente ca urmare
a tentativelor de “constituţionalizare” a Uniunii europene. Întâietatea absolută a dreptului comunitar asupra dreptului intern
incompatibil, aplicarea necondiţionată, simultană şi uniformă în toată Uniunea a regulilor direct aplicabile, sunt principiile care
au fost afirmate de Curtea de justiţie a Uniunii Europene, începând cu faimoasa hotărâre din 15 iulie 1964 în cauza 6/64, Costa
contra ENEL.
28. DRAGO, GUILLAUME. – Le nouveau visage du contentieux constitutionnel = �oua faţă acontenciosului constituţional. În: Revue française de droit constitutionnel. – nr. 84, 2010, p. 751 – 760.
De la crearea excepţiei de neconstituţionalitate, prin articolul 61-1 din Constituţie, contenciosul constituţional francez are o nouă
faţă. Această nouă procedură, efectivă de la data de 1 martie 2010, vine să echilibreze controlul “a priori” de constituţionalitate,
rezervat autorităţilor constituţionale prevăzute în articolul 61 din Constituţie. Dezbaterea constituţionalităţii legilor, până atunci
limitată la legi înainte de promulgare, numai cu participarea autorităţilor publice, devine o dezbatere concretă, ridicată pentru
o lege intrată în vigoare, cu ocazia unui proces în faţa unui judecător ordinar, administrativ, judiciar sau financiar. Această
schimbare de atitudine referitoare la constituţionalitate, face din justiţiabil şi din consilierii lui, avocaţi sau consilieri, noii
actori ai contenciosului constituţional.
29. MAG�O�, XAVIER. – La QPC face au droit de l’Union: la brute, les bons et le truand = Excepţia deneconstituţionalitate faţă de dreptul Uniunii: aspecte pozitive şi aspecte negative. În: Revue française de droit
constitutionnel. – nr.84, 2010, p.761 – 791.
Dificil de găsit un exemplu mai bun de dialog între judecători decât cel dintre Curtea de Casaţie, Consiliul de Stat şi Curtea
de Justiţie pe tema compatibilităţii excepţiei de neconstituţionalitate cu dreptul Uniunii. Acest dialog este cu atât mai stimulant
cu cât reaminteşte comentarii şi reacţii uitate, care încercau în van să găsească un adevăr în drept. Nici incompatibilitatea, nici
compatibilitatea excepţiei de neconstituţionalitate cu dreptul Uniunii nu s-a impus, iar răspunsurile, câteodată la fel, câteodată
mai nuanţate, fac dovada incontestabilă a relativităţii interpretărilor, oricare ar fi înţelepciunea sau aura, nivelul şi/sau
notorietatea jurisdictiţională care se pronunţă.
30. PERRIER, JEA�-BAPTISTE. – La Cour de cassation et la question prioritaire de constitutionnalité:
de la réticence à la diligence = Curtea de Casaţie şi problematica constituţionalităţii: de la reticenţă ladiligenţă. În: Revue française de droit constitutionnel. – nr. 84, 2010, p. 791 – 809.
Excepţia de neconstituţionalitate, aplicată de la 1 martie 2010, permite oricărui justiţiabil să conteste constituţionalitatea unei
dispoziţii legale. Această procedură presupune, pentru punerea în aplicare, un oarecare dialog între judecători. Analizând
primele decizii ale Curţii de Casaţie, putem constata o poziţie “gris” a acestei jurisdicţii, oscilând între reticenţă şi diligenţă.
Acest studiu, tematic şi cronologic, analizează jurisprudenţa Curţii de Casaţie în materie, încercând să pună în lumină aspectele
şi mizele diferitelor soluţii adoptate.
31. QUERMO��E, JEA�-LOUIS. – La “Fédération d’Etats �ations”: concept ou contradiction? =
Federaţia Statelor �aţiuni: concept sau contradicţie?. În: Revue française de droit constitutionnel. – nr. 84,
2010, p. 677 – 692.
Ratificarea Tratatatului de la Lisabona şi punerea sa în practică au relansat chestiunea naturii politice şi juridice a construcţiei
europene. Simplul fapt al fuziunii Comunităţii cu Uniunea, asociată abandonului “stâlpilor” stabiliţi prin Tratatul de la
Maastricht, justifică interogarea, din nou, asupra a ceea ce a adus această schimbare. De când Jacques Delors, în anii 1980 a
calificat Comunităţile europene ca fiind “un obiect politic neidentificat”, niciun răspuns pertinent n-a fost adus acestei chestiuni,
afară de cea sugerată de fostul preşedinte al Comisiei europene sub forma expresiei “Federaţia Statelor naţiuni”.
Referințe bibliografice
58 Buletin de informare legislativă nr. 2 / 2011
REVUE I�TER�ATIO�ALE DE DROIT COMPARÉ
32. HARAVO�, MICHÄEL. – Quel procès civil en 2010? Regard comparé sur l’accès à la justice civile
en Angleterre, aux Etats-Unis et en France = Ce fel de proces civil în 2010? Comparaţie între accesul lajustiţia civilă din Anglia, Statele Unite şi Franţa. În: Revue internationale de droit comparé. – nr.4, 2010, p. 895-
929.
Acest articol îşi propune analiza accesului la acţiune civilă în 2010 în Franţa, în Anglia şi în Statele Unite. Bazându-se pe
studiile statistice disponibile în cele trei ţări, el pune în lumină unele caracteristici sociologice ţinând de justiţia civilă în ţările
“common law” şi de tradiţie civilistă. Analiza pleacă de la distincţia dintre proces şi audienţă, examinează declinul procesului
civil în Anglia şi în Statele Unite în favoarea aranjamentelor din umbra legii, înainte de întoarcerea la obstacolele accesului la
justiţia civilă, referindu-se aici la durata şi costul procedurilor.
33. LOISEAU, PIERRE. – Introduction furtive au droit civil innu = Discretă introducere în dreptul civilinuit. În: Revue internationale de droit comparé. – nr.4, 2010, p. 1009 – 1020.
Au inuiţii un drept, sau drepturi? Întrebare delicată şi îndrăzneţ cel ce se încumetă s-o pună. “Cine a agăţat acest om acestei
săbii” ar fi întrebat Cicero. Dacă dreptul roman care vine în ajutor, şi dacă “toată ştiinţa dreptului pe care o utilizăm, se
raportează fie la persoane, fie la lucruri, fie la acţiuni” atunci această utilizare ar trebui să se verifice la nord de paralela de 50’.
Astfel inuiţii ar avea, fără îndoială, un drept civil – şi poate chiar un drept ...
34. PRADO, MAURICIO ALMEIDA. – Regards croisés sur les projets de règles relatifs à la théorie de
l’imprévision en Europe = Perspectivă asupra proiectelor de reguli referitoare la teoria impreviziunii înEuropa. În: Revue internationale de droit comparé. – nr. 4, 2010, 863-894.
Acest studiu face o comparaţie între proiectele care vizează ample reforme ale dreptului contractelor în Europa, referitoare la
“teoria impreviziunii”. Importanţa studierii acestor reguli în contextul unei schimbări majore în dreptul contractelor este dată
de faptul că ele joacă un rol important în sistemul juridic, stabilind punctul de echilibru între securitatea juridică şi echitate.
La nivel naţional, acest studiu analizează proiectele de reformă a dreptului şi obligaţiilor în Franţa şi în Spania, care au fost
propuse de guvernele respective. La nivel internaţional, acest studiu se concentrează pe două propuneri pentru Cadrul Comun
de Referinţă European: “the Draft Common Frame of Reference” (propus de Study Group on European Civil Code şi de
Research Group on EC Private Law) şi “Projet de Cadre Commun de Référence. Principes Contractuels Communs” (propus
de Asociatia Henri Capitant şi de către Societatea de Legislaţie Comparată.
35. SIMO�E�KO, VALE�TI�A. – Du respect du droit moral de l’auteur en Russie = Respectareadreptului moral al autorului în Rusia. În: Revue internationale de droit comparé. – nr.4, 2010, p. 1021-1032.
A Patra Parte a Codului Civil rus, intrat în vigoare pe 1 ianuarie 2008, a statuat codificarea legislaţiei referitoare la proprietatea
intelectuală în Federaţia Rusă. Obiectivul acestui articol este acela de a trasa sistemul de protecţie al intereselor morale ale
autorului aşa cum a fost el conceput de către părinţii codificaţiei recente. După ce au examinat prerogativele de ordin extra-
patrimonial acordate creatorilor de opere spirituale, autorul analizează indiciile reformei întreprinse asupra dreptului moral al
autorului şi mai ales principiul inalienabilităţii care a fost recent şi în mod expres consacrat de către legiuitorul rus.
REVUE TRIMESTRIELLE DE DROIT COMMERCIAL
ET DE DROIT ÉCO�OMIQUE
36. ROUGEAU-MAUGER, CORRI�E. – Réflexion sur la nature juridique de l’action en justice du
ministre de l’économie en matière de pratiques restrictives de concurrence = Reflecţii asupra naturiijuridice a acţiunii în justiţie a ministrului economiei în materia practicilor restrictive de concurenţă. În: Revue
trimestrielle de droit commercial et de droit économique. – nr.4, 2010, p.653-670.
Acţiunea ministrului economiei, consacrată de art. L.442-6, III, alin. 2 din Codul comerţului este o abilitare pentru a acţiona
prin substituire sau o abilitate de a acţiona pentru apărarea interesului general? După ce s-au contrazis, judecătorii naţionali,
par a se orienta către cea de-a doua calificare, considerând această acţiune ca fiind autonomă, faţă de cea a victimelor practicii
anticoncurenţiale. Totuşi, dezbaterea ar putea fi dusă în faţa judecătorului european sau constituţional, deoarece, oricare ar fi
calificarea reţinută, textul actual prezintă carenţe în ce priveşte drepturile fundamentale atât procesuale cât şi substanţiale a
victimelor practicilor litigioase.
37. TELLER, MARI�A. – Les normes comptables internationales: la transparence en question = �ormelecontabile internaţionale: transparenţa pusă în discuţie. În: Revue trimestrielle de droit commercial et de droit
économique . – nr.4, 2010, p.671-679.
Din 2005, contabilitatea a început o veritabilă revoluţie teoretică şi practică prin adoptarea normelor internaţionale de informare
financiară, numite “normele IFRS”. Acestea dau un nou sens contabilităţii, facând din investitor un destinatar privilegiat al
informaţiilor. Ele sunt promisiunea unei informaţii moderne, un răspuns adaptat la noile întrebări ale ale pieţelor financiare;
ele au ca obiectiv şi relevarea delicatei provocări la transparenţă, într-o economie mondială marcată de mari scandaluri
financiare. Normele IFRS sunt ele la înălţimea unor asemenea ambiţii? Răspunsul va fi mai mult ca oricând nuanţat, după criza
financiară majoră în cursul căreia aceste norme au fost acuzate.
Referințe bibliografice
Buletin de informare legislativă nr. 2 / 2011 59
38. THÉRO�, JULIE�. – Réflexions sur la nature et l’autorité des décisions rendues en matière
d’admission de créances au sein d’une procédure collective = Reflecţii asupra naturii şi autorităţiihotărârilor date în materia admisibilităţii creanţei în cadrul unei proceduri colective. În: Revue trimestrielle
de droit commercial et de droit économique. – nr.4, 2010, p.635-651.
Jurisprudenţa demonstrează o anume incoerenţă a deciziilor date de judecătorul-comisar în cadrul procedurii de admitere a
creanţelor. Acest studiu propune o nouă analiză a activităţii judecătorului în materie, dar ţinând cont de caracterul relativ al
verificării. In absenţa contestării, judecătorul prezumează creanţa ca fiind exonerată de orice viciu care i-ar putea fi atribuit de
părţi în momentul deliberării. Orice altă cauză de iregularitate ar putea fi invocată după acest moment. Irevocabilitatea creanţei
indusă de autoritatea lucrului judecat nu mai este, deci, absolută. Invers, în materia refuzului, judecătorul constată creanţa ca
fiind atinsă de o iregularitate şi deci, trebuie considerată ca definitiv atinsă. Contrar a ceea ce sugerează Adunarea plenară, nu
este posibilă cererea de admitere în cursul unei noi proceduri.
REVUE TRIMESTRIELLE DE DROIT EUROPÉE�
39. BIAVATI, PAOLO. – L’avenir du droit judiciaire privé d’origine européenne = Viitorul dreptuluijudiciar privat de origine europeană. În: Revue trimestrielle de droit européen. – nr. 3, 2010, p.563-575.
În lumina noutăţilor introduse de Tratatul de la Lisabona şi al recentelor proiecte de texte intervenite în câmpul cooperării
judiciare în materie civilă, pare posibil de afirmat că tendinţa actuală a dreptului judiciar privat de origine europeană este
aceea de a se orienta către omogenizarea rezultatelor, mai degrabă decât către armonizarea regulilor.
40. BROBERG, MORTE� ; FE�GER, �IELS. – L’application de la doctrine de “l’acte clair” par les
juridictions des Etats membres = Aplicarea doctrinei “actului clar definit” de către instanţele statelormembre. În: Revue trimestrielle de droit européen. – nr.4, 2010, p.861-884.
In acest articol se analizează maniera în care instanţele statelor membre ale Uniunii aplică doctrina “actului clar definit”. În
acest sens, se analizează legalitatea unui număr de factori luaţi în calcul de către jurisdicţiile naţionale în scopul aplicării
acestei doctrine. Aceştia includ voinţele părţilor în faţa instanţelor naţionale, pertinenţa diferenţelor existente între versiuni
lingvistice ale aceluiaşi act al Uniunii, importanţa care poate fi dată unei opinii diferite sau hotărârile diferite date de instanţele
altor state membre, etc. Se arată că mulţi dintre aceşti factori nu pot fi luaţi în considerare de către instanţele naţionale pentru
a defini existenţa unui “act clar definit”. Prin acestă analiză se urmăreşte aflarea răspunsului la întrebarea dacă nu este momentul
oportun pentru revizuirea doctrinei “actului clar definit” în chiar fundamentul ei.
41. FERRAUD-CIA�DET, �ATHALIE. – L’Union européenne et la télésanté = Uniunea europeană şitele-sănătatea. În: Revue trimestrielle de droit européen. – nr. 3, 2010, p.537-561.
Asimilarea noilor tehnologii de informare şi comunicare de către medicină, pune în discuţie chestiunea încadrării tele-sănătăţii
la nivel european. Instituţiile europene sunt în măsură să ia decizii în materie, în baza dispoziţiilor tratatului referitor la
realizarea pieţii interne şi protecţia sănătăţii publice, domeniu de competenţa statelor membre. Ca serviciu prestat de la distanţă,
tele-sănătatea este acoperită de principiul libertăţii totale a prestării, în schimbul unei remuneraţii. Dar proliferarea textelor
adoptate de U.E. nu are menirea de a clarifica înţelegerea subiectului, iar ipotezele responsabilităţii juridice sunt multiple în
ce priveşte numărul persoanelor interveniente (medic, pacient, bancă de date, producători, prestatori, intermediari, experţi
tele-consultaţi)
42. MARCIALI, SÉBASTIE�. – L’entrée en vigueur du Traité de Lisbonne et les garanties accordées à
l’Irlande et à la République tchèque = Intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona şi garanţiile acordateIrlandei şi Republicii Cehe. În: Revue trimestrielle de droit européen. – nr.4, 2010, p.885-925.
Urmare a dificultăţilor întâmpinate la ratificarea Tratatului de la Lisabona în Irlanda şi în Republica Cehă, aceste state au
obţinut garanţii din partea Consiliului European în care statele membre răspund dorinţelor şi preocupărilor lor, care uneori s-au
aplicat în acelaşi timp cu intrarea în vigoare, alteori a fost nevoie de o acţiune ulterioară a Consiliului European sau de
exercitarea puterii de revizuire formală de către statele membre. Efectele juridice ale acestor texte sau angajamente sunt uneori
greu de determinat. În realitate, ele evidenţiază dificultăţile analizei efectelor juridice al textelor politice, limitele metodei
interguvernamentale şi a logicii unanime pentru executarea revizuirilor ambiţioase ale tratatelor.
Referințe bibliografice
60 Buletin de informare legislativă nr. 2 / 2011
Cărţi recent achiziţionate deBiblioteca Consiliului Legislativ
– Bibliografie indexată∗
1 – A�TO�IU, GEORGE ; BULAI, COSTICĂ. Dicţionar de drept penal şi procedură penală /
prof.univ.dr. George Antoniu; prof.univ.dr. Costică Bulai. – Bucureşti : Editura Hamangiu, 2011. – 952 p. –
ISBN 978-606-522-183-3 : 125,10 lei.
Cuprinde inclusiv termenii din noul Cod penal şi noul Cod de procedură penală.
SUBIECT: drept penal; dicţionar explicativ;
81’374.3:343/A64
2 – CIOBA�U, ALEXA�DRU-SORI� ; CIOBA�U, A�A-MARIA. Deciziile Curţii
Constituţionale privind Legea contenciosului administrativ nr.554/2004 : (2004-2009) / ed. îngrijită de
Alexandru-Sorin Ciobanu, Ana-Maria Irina Ciobanu. – Bucureşti : Editura Universul Juridic, 2010. – 550 p. –
ISBN 978-973-127-352-5 : 44,20 lei.
SUBIECT: Curtea Constituţională, decizii; Legea nr.554/2004;
342.4(094.8)/D26
3 – Codul muncii : cu modificările aduse prin Legea nr.40/2011 (în vigoare de la 1 mai 2011). –
Bucureşti : Editura Hamangiu, 2011. – 134 p. – ISBN 978-606-522-489-6 : 9 lei.
SUBIECT: Codul muncii; dreptul muncii; Legea nr.40/2011; Curtea Constituţională, decizii; recurs în interesul legii;
349.2/C60
4 – COSTI�, DORI�A MARIA. Răspunderea persoanei juridice în dreptul penal român / Dorina
Maria Costin. – Bucureşti : Editura Universul Juridic, 2010. – 600 p. – ISBN 978-973-127-393-8 : 41,65 lei.
SUBIECT: drept penal; răspundere penală; persoană juridică;
343/C77
5 – DELEA�U, IO�. Prolegomene juridice : Studii şi articole / prof.univ.dr. Ion Deleanu. – Bucureşti
: Editura Universul Juridic, 2010. – 638 p. – ISBN 978-973-127-447-8 : 41,65 lei.
SUBIECT: puteri în stat; stat de drept; constituţie, revizuire; delegare legislativă; normă juridică; ficţiune juridică; C.E.D.O.;
Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene; drept civil;
347/D28
6 – DELEA�U, IO�. Tratat de procedură civilă : Din perspectiva noului Cod de procedură civilă /
Prof.univ.dr. Ion Deleanu. – Bucureşti : Editura Wolters Kluwer, 2010. – ISBN 978-606-8201-32-0.
Vol.
Volumul I / Prof.univ.dr. Ion Deleanu. – Bucureşti : Editura Wolters Kluwer. – 2010. – 936 p. – ISBN
978-606-8201-32-0 : 148,75 lei.
SUBIECT: drept procesual civil;
347.9/D28
7 – Drepturile copilului / Coordonatori : prof.univ.dr. Irina Moroianu Zlătescu, prof. Ioan Oancea. –
ed. a 2-a, revizuită. – Bucureşti : I.R.D.O., 2011. – 390 p. – ISBN 978-973-9316-90-3 : 15 lei.
SUBIECT: drepturile omului; drepturile copilului; drepturile tânărului; acorduri şi tratate internaţionale; drept european;
342.7/D82
8 – DUMITRU, MARIA. Regimul juridic al dobânzii moratorii / Maria Dumitru. – Bucureşti : Editura
Universul Juridic, 2010. – 522 p. – ISBN 978-973-127-367-9 : 35,70 lei.
SUBIECT: dobândă moratorie; creanţă bănească;
347.73/D93
9 – Excepţiile în procesul civil / Dumitru A.P. Florescu (coord.), Roxana Popa, Adrian Bordea. –
Bucureşti : Editura Universul Juridic, 2010. – 592 p. – ISBN 978-973-127-412-6 : 50,15 lei.
SUBIECT: drept civil; proces civil; excepţie procesuală; excepţie de procedură; excepţie de fond;
347.9/F68
Referințe bibliografice
Buletin de informare legislativă nr. 2 / 2011 61
∗Lucrare realizată de Mihaela BORA, Consiliul Legislativ
10 – Explicaţii preliminare ale noului Cod penal / George Antoniu (coord.), Costică Bulai, Constantin
Duvac ... – Bucureşti : Editura Universul Juridic, 2010-. – ISBN 978-973-127-374-7
vol.
Volumul I : (Articolele 1-52) / George Antoniu (coord.), Costică Bulai, Constantin Duvac ... – Bucureşti:
Editura Universul Juridic. – 2010. – 550 p. – ISBN 978-973-127-375-4 : 58,65 lei.
SUBIECT: noul Cod penal;
343/E97
11 – FLORESCU, DUMITRU A�DREIU PETRE ; POPA, ROXA�A; ROTARU, MO�ICA.
Controlul entităţilor publice / Dumitru A. P. Florescu; Roxana Popa; Monica Rotaru... – Bucureşti : Editura
Universul Juridic, 2010. -900 p. -ISBN 978-973-127-421-8 : 67,15 lei.
SUBIECT: control financiar; Curtea de Conturi; Agenţia Naţională de Administrare Fiscală; Garda financiară; protecţia muncii;
347.73/F68
12 – IO�ESCU, CRISTIA�. Constituţia României comentată şi adnotată cu dezbateri
parlamentare şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale : Titlul III, Capitolul I – Parlamentul / prof. univ.
dr. Cristian Ionescu. – Bucureşti : Editura Universul Juridic, 2010. – 390 p. – ISBN 978-973-127-386-0 : 29,75 lei.
SUBIECT: Constituţia României; Curtea Constituţională, decizii;
342.4/I-68
13 – PARASCHIV, MIHAELA. Prezumţiile în materie civilă; Prezumţiile legale absolute şi
prezumţiile simple : Practică judiciară / Mihaela Paraschiv. – Bucureşti : Editura Hamangiu, 2011. – 296 p. –
ISBN 978-606-522-298-4 : 26,10 lei.
SUBIECT: drept civil; prezumţie; prezumţie de nevinovăţie; practică judiciară;
347/P33
14 – PARASCHIV, MIHAELA. Prezumţiile în materie civilă; Prezumţiile legale relative : Practică
judiciară / Mihaela Paraschiv. – Bucureşti : Editura Hamangiu, 2011. – 362 p. – ISBN 978-606-522-299-1 :
29,70 lei.
SUBIECT: drept civil; prezumţie; prezumţie de nevinovăţie; practică judiciară;
347/P33
15 – POPA, IO�. Consiliul Superior al Magistraturii – de la succes instituţional la eşec funcţional /
Ion Popa. – Bucureşti : Editura Universul Juridic, 2011. – 280 p. – ISBN 978-973-127-521-5 : 25,50 lei.
SUBIECT: Consiliul Superior al Magistraturii;
34/P79
16 – POPESCU PETROVSZKI, DIA�A MARILE�A. Statutul funcţionarilor publici din România
şi din Uniunea Europeană : principii, drepturi şi obligaţii / dr. Diana Marilena Popescu Petrovszki. –
Bucureşti : I.R.D.O., 2011. – 528 p. – ISBN 978-973-9316-91-0 : 25 lei.
SUBIECT: statut; funcţionar public; funcţionar public internaţional; funcţionar comunitar;
341.217(4)UE/P60
17 – Rapport public 2010. Activité juridictionnelle et consultative des juridictions administratives /
Conseil d’Etat. – Paris : La documentation Française, 2010. – 448 p – (Études et documents ; 61). – ISBN 978-
2-11-008152-0 : 20 lei.
SUBIECT: Franţa; Consiliu de Stat; raport; jurisdicţie administrativă; activitate jurisdicţională;
342.525/R25
18 – Rapport public 2010. L’eau et son droit / Conseil d’Etat. – Paris : La documentation Française,
2010. – 582 p. – (Études et documents ; 61). – ISBN 978-2-11-008153-7 : 20 lei.
SUBIECT: Franţa; Consiliu de Stat; raport; dreptul mediului;
342.525/R25
19 – Règlement de l’Assemblée �ationale. – Paris, 2010.- 312 p. – ISBN 978-2-11-129045-7 : 15 lei
SUBIECT: Adunarea Naţională, regulament; Constituţia franceză; Adunarea Naţională franceză; parlament; Franţa;
342.53/R39
19 – RISTEA, IO�. Termenele în procedura penală română / dr. Ion Ristea. – Bucureşti : Editura
Hamangiu, 2011. – 116 p. – ISBN 978-606-522-391-2 : 17,10 lei.
SUBIECT: drept penal; drept procesual penal; drept comparat european;
343.1/R57
20 – ROŞU, A�GELICA. Medierea – mijloc alternativ de soluţionare a litigiilor comerciale inter -
naţionale. Medierea în România / Angelica Roşu. – Bucureşti : Editura Universul Juridic, 2010. – 472 p. –
ISBN 978-973-127-259-7 : 33,15 lei.
SUBIECT: mediere comercială internaţională; litigiu comercial internaţional; drept comparat;
316.48/R81
Referințe bibliografice
62 Buletin de informare legislativă nr. 2 / 2011
21 – Tratatele fundamentale ale Uniunii Europene : actualizat 1.04.2010 / dr. Diana Ungureanu
(coord.). – Bucureşti : Editura C.H. BECK, 2010. – 354 p. – ISBN 978-973-115-691-0 : 11,94 lei.
SUBIECT: Uniunea Europeana; Tratat UE;
341.217(4)UE/T81
22 – VEDI�AŞ, VERGI�IA. Orgii procedurale / Verginia Vedinaş. – Bucureşti : Editura Universul
Juridic, 2011. – 90 p. – ISBN 978-973-127-486-7 : 7,65 lei.
SUBIECT: neconstituţionalitate;
34/V40
23 – VRABIE, GE�OVEVA. Le régime politique et constitutionnel de la Roumanie post-
décembriste : Études / Genoveva Vrabie ; pref. Elena Simina Tănăsescu. – Iaşi : Institutul European, 2010. –
450 p. – ISBN 978-973611-720-6 : 25 lei.
SUBIECT: regim politic; Curtea Constituţională; parlament; Constituţia României;
32/V93
Referințe bibliografice
Buletin de informare legislativă nr. 2 / 2011 63
Consiliul Legislativ – Bucureşti, Palatul Parlamentului, Corp B1,
Calea 13 Septembrie, nr. 1-3, Sector 5, Cod poştal 050711
Tel: 313.66.08 fax: 311.29.35 website: www.clr.ro
� Colegiul ştiinţific: Dragoş Iliescu, Preşedintele Consiliului Legislativ
Sorin Popescu, Locţiitorul Preşedintelui Consiliului Legislativ,
Preşedintele Secţiei de Evidenţă Oficială a Legislaţiei şi Documentare
�icolae Turcu, Preşedintele Secţiei de Drept Privat
Benonica Vasilescu, Preşedintele Secţiei de Drept Public, ad-interim
Cristian Kevorchian, Şeful Departamentului de Informatică Legislativă, ad-interim
Cezar Manda, consilier, Departamentul pentru Armonizarea Legislaţiei
cu Reglementările Uniunii Europene
� Colegiul de redacţie: Sorin Popescu (coordonator)
Maria Luiza Manea
Mihaela Bora
Lucica Violeta �iculae
� Tipografia „Monitorul Oficial“ R.A., str. Parcului nr. 65, sectorul 1, București
Punctele de vedere exprimate în această publicaţie nu reprezintă analize oficiale asupra legislaţiei, ci doar opinii
personale ale autorilor.
ISSN 1583-3178