Download - articol (1)
Referindu-ne la dreptul muncii ca ramură de drept, trebuie de ţinut cont de faptul că
dreptul civil reprezintă dreptul comun pentru dreptul muncii.1 Locatio operatum, locaţiunea de
servicii prin care un om liber se obliga să muncească la un patron în schimbul unei sume de bani,
a servit drept sursă pentru contractul individual de muncă. Prin urmare, temeiurile de exercitare
abuzivă a dreptului subiectiv civil sînt aplicabile şi în dreptul muncii.
Doctrina juridică civilistă a formulat următoarea noţiune a fenomenului abuzului de
drept: deturnarea dreptului de la raţiunea sa intrinsecă, exprimată în scopul pentru care el a fost
recunoscut şi garantat, ori, altfel spus, utilizarea dreptului în alte scopuri decît cele avute în
vedere prin norma juridică ce îl întemeiază – scopuri considerate ca fiind incompatibile cu
interesul obştesc şi exigenţele normelor de convieţuire socială. Abuzul de drept reprezintă
trecerea exerciţiului dreptului de la normal la anormal, scoaterea de sub protecţia juridică şi
expuerea sa sancţionării.2 Reieşind din noţiunea enunţată orice exercitare a unui drept subiectiv
civil realizată cu:
nesocotirea legiii şi moralei;
cu rea-credinţă;
cu depăşirea limitelor acestuia;
prin nesocotirea scopului economic şi social pentru care a fost recunoscut echivalează cu
exercitarea abuzivă a drepturilor subiective civile.3
Norma fundamentală în materia abuzului de drep este consfinţită la art. 9, alin. 1 C. civ.
al RM, care stabileşte, că persoanele fizice şi juridice participante la rapoartele juridice civile
trebuie să îşi exercite obligaţiile cu bună-credinţă, în acord cu legea, cu contractul, cu ordinea
publică şi cu bunele moravuri.
În plus, faţă de textul de lege menţionat, art. 9, alin. 2 al C. mun. al RM incumbă
salariatului obligaţia de a-şi îndeplini conştiincios obligaţiile prevăzute în contractul individual
de muncă. Reieşind din egalitatea în drepturi a subiecţilor raportului juridic de muncă,
considerăm că şi angajatorul are datoria de a-şi îndeplini conştiincios obligaţiile ce izvorăsc din
contractul individual de muncă. În acest sens, executarea obligaţiilor cu bună-credinţă,
imperativ al normei civile şi îndeplinirea în mod conţtiincios obligaţiile care izvorăsc din
contractul individual de muncă, imperativ al normei de dreptul muncii sînt sinonime. Atît buna-
credinţă, cît şi conştiinciozitatea fiind sinonimele cuvintelor onestitate, corectitudine şi
sinceritate, reprezintă esenţa noţiunii de drept, care cuprinde grosso modo inclusiv aceste calităţi
anterior menţionate.4
1 Al. Athanasiu, L. Dima, Dreptul muncii, Curs universitar, Editura All Beck, Bucureşti, 2005, p.232 I. Deleanu, Drepturile subiective şi abuzul de drept, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1988, pag. 513 Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Editura Şansa, Bucureşti, 1993, p. 814 Dicţionar explicativ al limbii române,
Reglementări similare ale principiului bunei-cedinţe în contextul raporturilor de muncă le
putem remarca şi în legislaţia altor state. În acest context menţionăm:
Codul muncii al României la art. 8, alin. 1 stabileşte că „Relaţiile de muncă se
bazează pe principiul consensualităţii şi al bunei-credinţe”;
Codul muncii al Federaţiei Ruse enunţă în art. 21 (drepturile şi obligaţiile părţilor)
următoarele: «Работник обязан добросовестно исполнять свои трудовые
обязанности, возложенные на него трудовым договором.» - salariatul este obligat
să-şi înndeplinească obligaţiunile de muncă cu bună-credinţă;
Codul muncii al Republicii Francez la art.120, alin.4 prevede că executarea
contractului de muncă se realizează cu bună-credinţă.
După cum se observă în textele de lege menţionate principiul bunei-credinţe reprezintă
un fundament pe care se întemeiază raportul juridic de muncă, exercitarea de către subiecţii
raportului a drepturilor sale subiective cu nesocotirea acestui principiu, fără un motiv legitim
constituie abuz de drept. Merită să fie reţinut că acea condiţie a inexistenţei interesului legitim a
fost consacrată tocmai în materia raporturilor de muncă, cu referire la încetarea contractului
individual de muncă la iniţiativa uneia dintre părţi. În doctrina interbelică românească a fost
enunţat că exercitarea dreptului de a denunţa contractul individual de muncă va fi considerată
legitimă sau abuzivă, după cum îşi va găsi sau nu justificarea într-un motiv real. 5 Autorii francezi
Caen şi Pellisier au preluat noţiunea interesului legitim, stabilind că la baza desfacerii
contractului individual de muncă trebuie să fie întotdeauna o cauz reala şi serioasă.
De aceea, instanţele chemate să se pronunţe într-un litigiu de muncă au obligaţia de a
efectua o analiză minuţioasă a tuturor ipostazelor consacarte anterior în jurisprudenţă şi în
doctrină. Altfel spus, limitarea, spre exemplu, a situaţiilor de desfacre a contractului individual
de muncă ori, dimpotrivă, stabilirea unor temeiuri generale de denunţare a contractelor
individuale de muncă nu vor modifica obligaţia instanţelor de a analiza o decizie unilaterală a
angajatorului de concedierea salariatului, atît sub aspectul legalităţii sale, dar şi sub aspectul
temeiniciei cauzei sale.6
5 R. A. Florescu, Încetarea contractului individual de muncă şi teoria abuzului de drept, Tipografia G. Albrecht, Bucureşti, 1937, p.1376 V. Pribac, Abuzul de drept şi contractele de muncă, Editura Wolters Kluwer, Bucureşti, 2007