ANALIZA ECONOMICO-FINANCIARĂCurs – Partea I
Capitolul 1 Obiect de studiu
Analiza cuprinde toate acţiunile de descompunere a fenomenelor şi mecanismelor
economice în elemente componente cu scopul de a identifica, conţinutul elementelor şi a
relaţiei cauză- efect.
Identificarea realţiei cauză- efect are ca punct de plecare o serie de legităţi:
1. aceeaşi cauză în economie poate să aibă mai multe efecte cu conţinut diferit( efect
pozitiv sau negativ);
2. mai multe efecte negative se pot combina şi determină un alt efect final pozitiv
(grade ridicate de îndatorare dau indicator de lichiditate şi solvabilitate
necorespunzător dar per total determină creşterea capacităţii de lucru iar
întreprinderea îşi creşte profitabilitatea şi volumul);
3. lucrurile neesenţiale în economie sunt determinante( punctualitatea unui furnizor
sau jocul nesemnificativ al preţurilor).
Tipuri de analize
În funcţie de importanţa analizelor acestea se clasifică astfel:
1. După sfera de cuprindere:
analiză microeconomică (la nivel de întreprindere)
analiză mezoeconomică (la nivel de ramură)
analiză macroeconomică (la nivel de ţară sau macroregiune)
2. După legătura între timpul când se efectuează analiza şi momentul analizat
analiză curentă
analiză post factum (analiza trecutului întreprinderii)
1
analiză previzională (analiza viitorului)
3. După natura analizei
analiză cantitativă se măsoară şi se cuantifică elementele componente ale
fenomelor economice
analiză calitativă se identifică relaţiile cauză-efect
4. După conţinut
analiză globală (se doreşte poziţionarea unei întreprinderi sau unei ţări în
mediul extern)
analiză funcțională (se utilizează pentru a identifica relaţia dintre diferite
sectoare sau diferite ramuri ale economiei naţionale)
analiză economică (se studiază activitatea de producţie a întreprinderilor)
analiză tehnico-economică (studiază combinat activitatea de producţie cu
nivelul tehnologic)
analiză financiară (se studiază analiza fluxurilor financiare)
analiză economico-financiară (studiază activitatea de producţie cu
activitatea monetară)
analiza resurselor (se studiază resursele şi factorii de producţie- capitalul,
munca, managementul).
Metode ale analizei calitative
1. Comparația
În general orice judecată de valoare presupune o comparaţie cu un standard dat sau cu
un interes.
Analiza tehnico-economică foloseşte:
Comparația în timp când se analizează evoluţia în timp a unor indicatori
economici (creşterea sau descreşterea cifrei de afaceri)
Comparația în funcție de locație sau în spațiu (se compară o ţară cu alta, o
regiune cu alta)
2
Comparația mixtă în timp şi spaţiu
Comparația în funcție de anumite standarde
Comparații cu caracter special când alegem variantele optime în funcție de
venit, profit , cheltuieli.
2. Descompunerea rezultatelor
Presupune descompunerea unui rezultat economic pe elemente componente cu scopul
de a indentifica relațiile dintre ele.
3. Benchmarking
Presupune identificarea soluțiilor optime de dezvoltare a unei întreprinderi, analizând
deciziile de management de la firmele concurente.
4. Modelarea economică
Presupune identificarea relației cauză-efect prin construirea de modele economice în
funcție de interesul definit.
5. Generalizarea rezultatelor
Presupune identificarea soluțiilor optime în funcție de rezultatele obținute în
întreprindere. Practic se consideră că un rezultat obținut în întreprinderea X se poate
obține și în întreprinderea Y.
Metode de analiză cantitativă
1. Metoda substituțiilor în lanț
Presupune identificarea răspunsului la întrebarea “Cu cât la sută factorul n
(capital) influențează rezultatul întreprinderii ?”. pentru a răspunde se identifică toți
determinanții rezultatului (determinanții producției : munca. Capitalul, cererea,
managementul, prețul) și se respectă reguluile:
Fiecare determinant primește un grad de importanță
3
Se începe substituirea cu determinanții cantitativi și se incheiei cu cei
calitativi
În timpul substituirii un determinant va fi variabil restul ficși
Determinantul substituit rămâne în această stare până la sfârșitul analizei.
2. Metoda balanțieră
Presupune analiza reultatului economic prin prisma diferenței dintre intrări
și ieșiri. Practic se pun în oglindă veniturile și cheltuielile.
3. Metoda grilelor
Presupune analiza unei întreprinderi luând în considerare un număr definit
de criterii. Astfel:
Se stabilesc criteriile (număr produse, prețuri)
Se notează criteriile cu o notă de la 1 la 5 sau de la 1 la 10
Se face suma notelor iar în final se poziționează întreprinderea.
4. Metoda ratelor
Presupune calcularea unor indicatori sintetici ca raport între două fluxuri
sau între două stocuri sau un flux și un stoc, cu scopul de a evidenția cât mai bine un
fenomen economic (se calculează rate de rentabilitate comercială, financiară).
În economie ratele au o valoare mai mare de exprimare față de indicatorii
absoluți.
5. Metoda scorurilor
Se utilizează pentru a identifica sănătatea financiară a întreprinderilor. În
acest sens se apreciază indicatorii financiari cu note pe o scară de la 1 la 10 (dacă
lichiditatea firmei este mai mare de 2, aceasta primește nota 10, dacă este mai mică de 1,
firma primește nota 3; dacă rentabilitatea capitalului propriu este mai mare de 5%, firma
primește nota 10, dacă este mai mică de 1%, firma primește nota 3; dacă gradul de
îndatorare este cuprins între 0 și 0,3, firma primește nota 10, iar dacă acesta este mai
mare decât 1, firma primește nota 3).
4
6. Metoda marginală
Presupune analiza marginală a fenomenelor economice. Raspunde la
întrebarea “Cu cât crește un rezultat dacă efortul crește cu 1%?” (practic prin această
metodă se masoară elasticitatea rezultatului economic la efort).
7. Ancheta economică
Presupune analiza fenomenelor și mecanismelor economice. Folosește
metode din sociologie bazate pe chestionar cu întrebări și răspunsuri.
Capitolul 2 Analiza mediului concurențial
Mediul concurențial cuprinde relațiile întreprinderii cu furnizori, cu clinți și cu
statul. În relația cu furnizorii, întreprinderea efectuează plăți, respectiv face cheltuieli, în
relația cu clienții, întreprinderea încasează venituri iar în relația cu statul, plătește
impozite și primește subvenții.
În principal analiza mediului concurențial răspunde la 2 întrebări:
Care este poziția firei pe o piață dată?
Care este avantajul competitiv al întreprinderii în raport cu concurenții?
Pentru a răspunde la aceste întrebări analiza mediului concurențial presupune:
1. analiza cotei de piață
2. analiza poziției concurențiale
3. analiza structurii concurențiale
4. analiza contextului concurențial
5. analiza avantajului competitiv la nivel național și internațional
1. Analiza cotei de piață
Cota de piață permite poziționarea întreprinderii pe o piață dată în funcție de cifra
de afaceri a întreprinderii și a cifrei de afaceri a pieței considerate.
5
Cifra de afaceri este un indicator care exprimă un flux monetar real în sens de
valoare a vânzărilor efective (este diferită de venituri care nu exprimă fluxuri monetare
reale, ci pe lângă vânzări efective includ și stocurile, cheltuielile în avans, etc.).
Pentru poziționarea unei firme pe o piață dată se utilizează 3 cote de piață:
a) cota de piață absolută
b) cota de piață relativă
c) cota de piață specifică
a) Cota de piață absolută
Răspunde la întrebarea: Care este poziția firmei pe piața totală a sectorului din
care face parte?
Acest indicator reprezintă partea exprimată relativ (procentual) deținută de firmă
în piața totală.
Se calculează după relația:
Pi=(Cai/Capt)*100
Din punct de vedere economic acest indicator are valoare scăzută deoarece crează
doar o imagine generală privind locul ocupat de o firmă pe piață. Practic, indicatorul nu
evidențiază aspecte privind productivitatea, rentabilitatea, competitivitatea. De multe ori
din motive politice și sociale multe întreprinderi rentabile și cu cote de piață mari sunt
menținute artificial pe piață.
b) Cota de piață relativă
Răspunde la întrebarea: Care este poziția unei firme în raport cu principalul
concurent?
Indicatorul exprimă cât % deține o firmă X din total piață raportantă la principalul
concurent.
Se calculează după relația:
Pir=(CAi/Cam)*100
Dacă indicatorul are valoare 100% este lider pe piață.
Dacă indicatorul are valoare 50%, înseamnă că firma analizată deține 50% din
piața principalului concurent.
6
c) Cota de piață specifică
Răspunde la întrebarea: Care este partea de piață deținută de o întreprindere în
raport cu piața pe care aceasta este prezentă efectiv? (o servește efectiv)
Se calculează după relația:
Pis=(Cai/Cas)*100
Acest indicator este întotdeauna mai mare decât cota de piață absolută.
Indicatorul cota de piață este primul indicator care se apreciază în toate analizele
economice.
Capitolul 3 Analiza avantajului concurențial
Avantajul concurențial este dat de forța unei firme de a domina factorii
contextului concurențial mai bine decât rivalii săi.
Factorii contextului concurențail sunt:
1. concurența sectorului –nivelul de rivalitate și de coeziune dintre firmele
care activează într-un sector dat;
2. Probabilitatea apariției de noi concurenți –este dată de atracția sectorului
(profituri bune);
3. Forța de negociere a furnizorilor –raritatea acestor;
4. Forța de negociere a clienților –raritatea acestora;
5. Probabilitatea apariției de noi produse care se diferențiază de cele
existente.
Pentru a domina factorii contextului concurențail o firmă, indiferent de forța ei,
trebuie să prezinte 2 avantaje:
1. avantaj de cost
2. avantaj de preț
Cele două avantaje sunt în general date de experiența firmei și de tipul de piață.
În general costuri reduse obțin firmele mature (cu experiență), iar avantaj de preț
se obțin pe piețele în creștere.
7
Avantajul de cost este legat în general de lanțul de valori a lui Michael Porter.
Lanțul de valori cuprinde activități principale și secundare legate de întreprindere.
Activitățile principale sunt:
- logistica internă a firmei: tot ce este legat de administrarea stocurilor
- producția: tot de este legat de fluxul tehnologic, capacitățile de producție;
- logistica externă: tot ce ste legat de livrarea producției
- vânzarea
- serviciile post vânzare
Administrarea acestor activități determină avantaje de cost (costuri mici).
Activitățile secundare cuprind:
- aprovizionarea
- dezvoltarea tehnologică: deschiderea firmei spre noi tehnologii
- gestiunea resurselor umane: recrutarea și formarea salariaților
- infrastructura generală: serviciul financiar-contabil.
Activitățile care formează lanțul de valori se supun în general următorilor factori
care combinați dau avantaj concurențial.
Factorii sunt:
1. competența economică și tehnică a națiunii din care face parte firma (orice
națiune este dotată cu anumite resurse și competențe care influențează
direct întreprinderea din interior);
2. cererea națiunii (internă) a pieței pe care jucăm; nivelul cererii
impulsionează firmele spre dezvoltare; cererea unei națiuni și capacitatea
inovativă a acererii stimulează firmele pentru a se dezvolta într-un sector
sau altul;
3. modul de organizare al economiei naționale și sursa concurenței –tipul de
întreprindere și o concurență bazată pe egalitate de șansă determină în
general avantaj concurențial: cele două elemente sunt efectul legislațiilor
naționale care pot frâna sau dezvolta spiritul de antreprenor.
4. hazardul –toate avantajele date de resursele și competențele unei națiuni
au valoare doar dacă acea națiune se află în centru unui flux economic real
8
de mărfuri, capital, tehnologie, resurse umane; dacă hazardul nu plasează
națiunea sau întreprinderea într-un asemenea flux, stagnarea economică
este sigură.
În funcție de avantajul concurențail, firmele por adopta una din cele trei strategii:
1. strategii dominate de cost – pentru firmele care au avantaj de cost; sunt
mature și produc produse standardizate; aceste produse au prețuri stabile
iar profiturile sunt date numai de costuri;
2. strategii dominate de diversificarea producției (preț) –este cazul
produselor de nișă care odata identificate determină profituri mari pentru
firme;
3. strategii de concentrare pe cost sau pe preț.
Modele de analiză a mediului concurențial
Analiza mediului concurențial are la bază modele apărute din necesitatea practică
a firmelor de a se poziționa i de a acționa pe o piață dată. Important pentru o firmă este să
cunoască: locul ei pe piață (poziția) și caracteristicile pieței (este în creștere sau în
scădere).
Pentru a răspunde la aceste souă concepte toate modelele de analiză a mediului
concurențial împart activitățile întreprinderilor în sectoare omogene numite domenii de
activitate strategică. Acest domeniu de activitate strategică cuprinde produse care au
aceeași bază tehnologică și comercială.
Utilizând aceste domenii, metodele încearcă să identifice care sunt cele mai bune
strategii de evitare a riscului economic și de îndeplinire a obiectivului de succes.
Principalele modele de analiză a mediului concurențial sunt:
1. Modelul Boston Consulting Group
2. Modelul Arthur D. Little
3. Modelul McKenzie
4. Modelul Ansoff
5. Modelul Profit Impact of Marketing Strategy (PIMS).
9
1. Modelul Boston Consulting Group
Modelul consideră că pentru o firmă foarte importante sunt două variabile:
a) rata de creștere a pieței
b) cota de piață relativă
În funcție de acestea orice firmă va avea în portofoli produse care se află în una
din situațiile:
>1 Pr <1
DAS 1 – strategie de menținere, de creștere a volumului;
DAS 2 –produsul domină piața, firma înregistrează avantaj de cost (pentru că este
principalul concurent) și va avea o strategie bazată pe costuri (mai poate avea o startegie
bazată pe preț pentru că piața este în stagnare, are rate de creștere mai mici de 10%);
DAS 3 – firma înregistrează avantaj de preț pentru că piața este foarte flexibilă și
în creștere mai mare de 10% și este în dilema de a investi având la bază strategii de preț
sau de a renunța la produs pentru că are o cotă nesemnificativă pe piață în raport cu
principalul concurent;
DAS 1 Vedetă
DAS 3 Produse în
dilemă
DAS 2 Vacă de
muls
DAS 4 Povară
10
20%
10%
0%
+
-
DAS 4 – firma nu înregistrează niciun avantaj (preț sau cost) și caută răspuns dacă merită
să dezvolte produsul transformându-l în DAS 2 sau DAS 1 sau este mai simplu un
abandon.
Considerâand dezavantajul modelului în sensul că nu consideră explicit avantaj de
cost și avantaj de preț, iar în general experiența acumulată nu are valoare în economia
globalizării, autorii au propus un nou model numit Modelul Boston Consulting Group
Actualizat care consideră important avantejul de preț și avantajul de cost.
- +
Avantaj de cost
1. strategia va fi de fragmentare, de identificare a produselor de nișă pentru că
prețul este foarte important în obținerea profitului;
2. produsele sunt profitabile, firma are experiență iar strategia va fi de menținere
a avantajului de preț și a avantajului de cost;
3. piața este foarte stabilă, firmele mature iar strategia este de menținere a
situației existente (cazul pâinii, oțetului);
P Profit C
P Profit C
P Profit C
P Profit C
1
3
2
4
A
vant
aj d
e pr
eț
+
-
11
4. firma înregistrează avantaj de cost, sens în care strategia va fi de volum de
creștere a producției pentru că profiturile sunt determinate de cost și volum.
2. Modelul A.D.L.
Este utilizat pentru identificarea competitivității produselor pe piață utilizând
două concepte referitoare la vârsta întreprinderii și la poziția concurențială.
În funcție de etapa de maturitate se consideră că o firmă poate ocupa pozițiile pe
piață: a) poziție dominantă: controlează piața independent de ceilalți;
b) poziție puternică: nu controlează piața dar este independentă în
definirea poziției;
c) poziție favorabilă: firma are atuuri rezultate fie din experiență
fie din competența tehnică;
d) poziție nefavorabilă: produsele pe care le deține sunt rentabile
dar nu stabilește prețurile și condițiile de proprie dezvoltare;
e) poziție marginală: firma este în situația de a abandona
portofoliul de produse.
Cele 5 poziții ale firmei pe o piață dată se evaluează cu metoda scorurilor prin
notarea factorilor cheie ai succesului.
Din acest punct de vedere factorii succesului sunt împărțiți în grupe care
caracterizează:
1. piața în general (ne interesează activitatea comercială a firmei exprimată prin
produse, prețuri, marja comercială);
2. producția (intereseză capacitatea tehnologică a firmei, competența tehnică,
calitatea produselor, costurile);
3. structura financiară (sănătatea financiaă a firmei dată de lichiditate, solvabilitate
și stabilitate);
4. capacitatea de organizare – se exprimă prin flexibilitatea managementului, a
infrastructurii de aprovizionare și de vânzare.
12
Conform acestui model orice firmă se poate afla în mod natural în una din aceste
poziții și în una din cele 4 etape de vârstă: faza de început, faza de creștere, faza de
maturitate, faza de declin.
POZIȚIE STRAT CREȘTERE MATURITATE DECLIN
D
P
F
N
M
NATURAL SELECTIV (ALEG) ABANDON
În mod natural o firmă analizată segmentat pe produse se poate afla indiferent de
poziție într-o situație favorabilă sau nefavorabilă conform tabelului de mai sus. Cu alte
cuvinte, o firmă trăiește într-o lume iar lumea nu este întotdeauna bună și nici scopul
firmei nu sunt întotdeauna banii.
3. Modelul McKensy
Se aseamănă cu modelul ADL cu deosebirea că în loc de etapa de maturitate ia în
considerare atracția sectorului. Practic acest model evaluează pe o scală cu 3 trepte
(puternic, mediu, slab) poziția concurențială și atracția sectorului.
SECTOR
PIAȚĂP M S
P
M
S
13
MENȚINERE PIAȚĂ SELECTIVĂ ABANDON
Poziția firmei pe piață se determină evaluând factorii cheie ai succesului
concretizați în: volum vânzări, prețuri, efecte de experiență, calitate, marje comerciale.
Atracția sectorului se apreciază puternică, medie sau slabă evaluând volumul total
al vânzărilor, performanța sectorului, competențele, structura concurențială, contextul
concurențial și avantajul sectorului.
3. Modelul Ansoff
Este un model de evaluare a mediului concurențial utilizând 2 variabile legate de
riscul comercial și cel tehnologic.
Riscul comercial este dat de piață, în sensul cunoașterii acesteia de firmele
interesate prin atributele:
- piață actuală (foarte cunoscută)
- piață legată de cea actuală (cunoscută)
- piață nouă dar cunoscută
- piață nouă și necunoscută
În mod asemănător se apreciază și riscul tehnologic cu calificativele:
- tehnologie actuală (cunoscută)
- tehnologie legată de cea actuală (cunoscută)
- tehnologie nouă pentru întreprindere dar cunoscută în sectorul de
activitate
- tehnologie nouă necunoscută de întreprindere sau sector.
Conform modelului cele mai riscante opțiuni sunt date de depărtarea față de piața
și tehnologia actuală (riscul crește pe măsură ce ne depărtăm de o situație cunoscută).
4. Modelul PIMS
Este un studiu generat de firma General Electric cu scopul de identifica factorii
succesului prin analiza statistică a unui număr dat de firme. Studiul a pornit cu analiza a
80 de firme importante care activează aproape în toată economia.
14
În urma rezultatelor privind analiza firmelor (obiect de activitate, cifra de afaceri,
piață, produse, management) s-a ajuns la concluzia că 37 de variabile sunt statistic
corelate a fi factorii succesului.
Cele 37 de variabile acoperă toate sectoarele de activitate ale unei firme și se
rezumă în final la 5: prețul relativ, salariul relativ, calitatea relativă, produsele noi și
costurile.
Sensul de relativ este egal cu probabilitatea de creștere; sunt răspunsuri la
întrebările: “Cum mai creștem prețurile pentru a ne mări fluxul monetar în firmă? ”, “Cât
mai creștem salariile pentru ca angajații să se simtă mulțumiți?”, “Ce calitate trebuie să
avem pentru ca clienții să fie mulțumiți?”, „Care costuri sunt optime pentru firmă?”.
Capitolul 4 Analiza potențialului intern a întreprinderii
Potențialul intern al unei întreprinderi este dat de resursele materiale, umane și
financiare.
Resursele materiale
Resursele materiale prezente într-o întreprindere formează activele întreprinderii
și cuprind mijloacele fixe și mijloacele circulante (termenul de mijloace este utilizat când
exprimăm resursele firmei în valori fizice; când resursele se exprimă în valori monetare
termenul utilizat este fonduri, când dorim o exprimare neutră fără a avea ideea unei valori
fizice sau monetare se folosește termenul activ).
Analiza mijloacelor fixe
Mijloacele fixe cuprind toate bunurile care au folosință îndelungată (mai mare de
1 an) și se uzează anual prin amortizare.
Analiza acestor bunuri se face din punct de vedere al valorii, a structurii în timp, a
evoluției în timp și a productivității.
Analiza vaalorii presupune evaluarea tuturor mijloacelor fixe la un moment dat. Se
exprimă într-o unitate monetară. Analiza valorii este însoțită de calculul următorilor
indicatori:
15
1. Coeficientul intrărilor de mijloace fixe
Ci=(I/Ff)*100
2. Coeficientul ieșirilor
Ce=(E/Ff)*100
3. Coeficientul mișcării totale
Ct=[(I+E)/Ff]*100
4. Coeficientul de uzură
Cn=(Am/Ff)*100
5. Coeficientul de modernizare
Cm=(M/Ff)*100
6. Coeficientul de reînnoire
Cri=(It/Ff)*100
Indicatorii de mai sus exprimă mobilitatea totală a mijloacelor fixe și potențialul
întreprinderii de a ține pasul cu tehnologia și de a avea o productivitate cât mai mare.
Spre exemplu întreprinderea în care coeficientul de uzură se apropie de 100%,
nivelul de productivitate va fi scăzut, invers unde coeficientul de reînnoire este mare.
Analiza dinamicii mijloacelor fixe indică atây evoluția structurii în timp cat și a
valorilor.
Structura mijloacelor fixe se calculează pe grupe de resurse (clădiri, mașini, utilaje,
echipamente, brevete) și pe efectul acestora în producție (echipamente direct sau indirect
productive).
În analiza mijloacelor fixe este foarte important să determinăm următorii
indicatori:
1. gradul de utilizare a capacității de producție (raport între producția efectiv
obținută și cea posibil de obținut);
2. gradul de utilizare a timpului de muncă pentru fiecare echipament (raport între
timpul efectiv lucrat și timpul maxim posibil de lucrat)
3. productivitatea echipamentelor (raport între producția obținută și timpul efectiv
lucrat);
4. economicitatea mașinilor și utilajelor (exprimată prin consumul de energie, piese
de schimb și muncă pentru fiecare echipament);
16
5. rentabilitatea fiecărui echipament sau a mijlocului fix considerat prin calculul
cifrei de afaceri, profitului, marjei comerciale și valorii adăugate.
În general mijloacele fixe determină cheltuieli fixe la nivel de întreprindere iar
costul mediu fix pe unitate de produs scade pe măsură ce întreprinderea folosește la
mixim toate mijloacele fixe (costul mediu fix tinde spre 0 când toate capacitățile de
producție au fost utilizate).
Analiza mijloacelor circulante
Mijloacele circulante reprezintă toate bunurile prezente într-o întreprindere care
se consumă la prima utilizare.
Din punct de vedere economic, mijloacele circulnte se numesc stocuri. Practic
analiza mijloacelor circulante înseamnă analiza stocurilor.
Pentru o firmă mărimea stocurilor reprezintă punctul cheie al performanței. Dacă
stocurile sunt prea mari firma acumulează cantități mari de lichidități, iar efectul este
reducerea circulației banilor ceea e determină reducerea rentabilității (la o rotație
completă a banilor rezultă profit; dacă numărul rotațiilor se reduce, scade și numărul
profiturilor). Dacă stocurile sunt prea mici are loc ruptură de producție cu efecte negative
asupra ritmicității vânzărilor (dacă stocul se rrupe se oprește producția, apare timp de
lucru nelucrat, scade productivitatea, cresc costurile și scade profitul).
Pe baza acestor considerente la nivelul unei întreprinderi trebuie să existe 3 tipuri
de stocuri:
1. stocuri medii necesare (specifice)
2. stocuri de risc (plus de stoc pentru situațiile în care avem plus de cerere)
3. stoc conjunctural (se formează când fie prețurile pe piață ssunt foarte bune
la materiile prime, fie când producția se oprește din motive independente
de stocuri)
La nivel de firmă în funcție de tipul de stoc se face analiza strcuturii acestora și
analiza duratei medii de stocare a unei materii prime măsurate în zile.
Analiza resurselor umane
Presupune:
1. analiza gradului de aprovizionare cu forța de muncă a întreprinderii
17
2. analiza modului de utilizare a forței de muncă
3. analiza eficienței economice a utilizării muncii
1. Analiza gradului de aprovizionare cu forța de muncă a întreprinderii
Modul de aprovizionare se evaluează cantitativ (se analizează dimensiunea forței,
structura și mobilitatea acesteia) și calitativ (se analizează gradul de calificare și
conflictualitatea).
Dimensiunea forței de muncă se măsoară prin indicatorii:
numărul total de salariați (numărul contractelor de muncă încheiate)
numărul mediu de salariați
numărul de personal (număr de salariați plus persoanele cu care firma are
contracte de colaborare)
Dimensiunea forței de muncă este în relație directă cu capacitate de producție și
cu nivelul tehnologic.
Structura forței de muncă presupune împărțirea personalului după anumite criterii:
După nomenclatorul meseriilor
muncitori
ingineri
economiști
După efectul în producție
direct productivi
indirect productivi (persoane administrative)
auxiliari
După sex
După vârstă
După vechime
Structura forței de muncă este în funcție de obiectul de activitate al firmei și al
intereselor acesteia.
Mobilitatea este dată de indicatorii care privesc circulația și fluctuația muncii.
Circulația forței de muncă este dată de întrările și ieșirile normale cauzate de fapte legale
(pensionări, concedii medicale). Pentru circulație se calculează coeficientul intrărilor de
18
muncă (intrări/ total personal), coeficientul ieșirilor (ieșiri/ total personal), circulația
totală ( (intrări+ieșiri)/ total personal). Fluctuația forței de muncă este dată de mișcarea
intrări- ieșiri care are cauze nelegale (demiteri, abandon).
Un coeficient ridicat al fluctuației forței de muncă are efecte negative asupra
randamentelor și a performanței economice.
Din acest punct de vedere se apreciază că stabilitatea forței de muncă măsurată ca
raport între numărul de ani din firma X și numărul total de ani, determină o specializare.
În general mobilitatea forței de muncă ține de factori care privesc direct individual
(educație, prezența familiei) și factorii exteriori individualului care țin de situația
economică generală, de puterea de cumpărarea a banilor, de stabilitatea comunității.
Gradul de calificare este în raport cu cultura fiecărei națiuni, iar la nivel de
întreprindere ne interesează ca fiecare activitate să fie desfășurată de persoana potrivită.
În acest sens se calculeazză coeficientul calificării medii. Dacă acesta are valori scăzute
că persoane nespecializate efectuează munci neconforme cu pregătirea lor.
În general analiza calității forței de muncă este o activitate complexă puțin
măsurabilă contitativ.
În acest sens fiecare salariat se analizează prin prisma fișei postului și a
rezultatelor obținute. Evaluarea se face cu note pe o scală cu 5 trepte.
Conflictualitatea exprimă nivelul de mulțumire al angajaților și se măsoară prin
numărul de greve și prin importanța acestora. Numărul de greve se raportează la 1 an
financiar iar importanța lor se apreciază raportând numărul de greviști la numărul total de
salariați (cu cât ponderea persoanelor în grevă este mai mare cu atât importanța grevei
este mai mare).
Calitatea forței de muncă se reflectă direct în performanțele și imaginea firmei.
De asemenea este factorul cheie al succesului la nivel de întreprindere.
2. Analiza modului de utilizare a forței de muncă
Modul de utilizare a muncii se referă la analiza timpului de muncă efectiv care se
raportează șa timpul maxim diponibil și rezultă timp nelucrat.
Timpul nelucrat are cauze fie obiective rezultate din procesul de producție, fie
cauze aleatorii subiective rezultate din conflictualitate.
19
În general interesul firmei este să aibă timp nelucrat 0 și să folosească la maxim
timpul disponibil.
Timpul disponibil se evaluează ca raport între timpul necesar realizării unei
producții date și opțiunii muncitorilor de a lucra cât mai mult peste 8 ore.
Utilizarea timpului de muncă are efect direct asupra productivității muncii și
asupra nivelului salariilor.
În funcție de domeniul de activitate și caracteristicile pieței muncii firmele caută,
în general, persoane din ce în ce mai calificate în raport cu munca prestată efectiv (pentru
că persoanele foarte calificate produc linște în întreprindere și au un bun randament chiar
dacă munca prestată este sub calificare).
3. Analiza eficienței economice a utilizării muncii
Eficiența economică a utilizării muncii se măsoară prin productivitatea muncii și
prin bogăția creată la nivel de întreprindere ce revine pe salariat.
Productivitatea muncii se calculează ca raport între producția totală și timpul de
muncă efectiv exprimat în ore sau număr de salariați.
Bogăția creată la nivel de întreprindere se exprimă printr-un flux pozitiv numit
profit, cifră de afaceri, venit total, valoare adăugată, marjă comercială.
Sursele de creștere a eficienței muncii se află în tehnologie (factorii de producție),
în modul de organizare și conducere și în administrarea vânzărilor.
20