Cursurile 2-3: Retorica clasică Concepte cheie: I. situaţia retorică; II. canoanele retoricii;

II. I. Inventio – găsirea argumentelor; III. tipologia discursurilor; IV. modurile persuasiunii şi strategia persuasivă (apelul la ethos, logos, pathos);

II. 2. Dispositio – (V) structura discursului; II. 3. Elocutio – stilul discursului; II. 4. Memoria – memorarea discursului; II. 5. Actio – „livrarea” discursului către audienţă;

+ Abilităţile retorice şi pedagogia retorică I. Situaţia retorică: “un ansamblu de persoane, evenimente, obiecte şi relaţii prezentând o exigenţă actuală sau potenţială, ce poate fi rezolvată sau îndepărtată (total sau parţial) prin discursul care, inserat în această situaţie, poate constrânge acţiunea umană, realizând astfel o modificare semnificativă a exigenţei (T. Sloane, Encyclopedia of rhetoric )”. Situaţie de comunicare orientată predominant pe funcţia persuasivă a limbajului (Jakobson). Presupune un dezacord (de intensitate a adeziunii sau de orientare a adeziunii), o posibilitate a acordului (bazată pe elemente comune oratorului şi audienţei – condiţia minimă: un limbaj comun) şi cuprinde cinci elemente: 1. Exigenţa: problemă sau chestiune de rezolvat (ex. un rău social), care nu ţine de necesitate,

şi care instituie un set de aşteptări ale audienţei cu privire la aceasta, constituindu-se ca principiu de organizare a discursului. Exigenţa poate fi directă – poate fi rezolvată doar prin intermediul discursului (ex. atitudinea rasistă) sau indirectă – discursul este unul din factorii care pot duce la rezolvarea exigenţei (ex. poluarea);

2. Momentul (Kairos): etimologia greacă a termenului vine din mitologie: momentul oportun de a elibera săgeata din arc către ţintă. În retorică desemnează ocazia oportună pentru discurs. În accepţiune lărgită, kairos vizează dubla adecvare la situaţia retorică şi la scopurile discursului – considerată condiţia de succes a actului oratoric;

3. Audienţa : Actor vital în actul retoric, în funcţie de care este construit discursul. În analiza retorică trebuie luate întotdeauna în considerare modul în care audienţa percepe şi reacţionează la un discurs. Facem distincţie între audienţa nominală (cei care sunt prezenţi la discurs) şi audienţa reală (cei cărora le este adresat discursul, cei care trebuie convinşi), precum şi între audienţe omogene (vectorul adeziunii e acelaşi pentru toţi membrii audienţei) şi audienţe eterogene (vectorul audienţei nu este acelaşi);

4. Locul discursului (Decorum): în sens strict reprezintă locul discursului. În sens larg, decorum face apel la o gamă de specificităţi sociale şi de memorie comune oratorului şi audienţei pentru a da eficacitate discursului. Locul discursului poate fi un loc al memoriei, care legitimează discursul; pe de o parte face apel la ethos (poziţia morală a vorbitorului în raport cu locul memoriei), pe de altă parte facilitează apelul la pathos (mai ales în cazul unei „flash-bulb memory”)

5. Oratorul: relevant pentru orator este ethosul: poziţia morală recunoscută a oratorului vizând chestiunea discursului, în raport cu audienţa sa. La Aristotel termenul ethos are o nuanţă strict morală – ce fel de cetăţean era cel care lua cuvântul; de asemenea desemna bunăvoinţa oratorului faţă de subiectul dezbaterii în chestiune. Sensul se modifică în modernitate, unde termenul ethos capătă o nuanţă intelectivă şi socială: autoritatea oratorului de a se exprima în respectiva dezbatere; legitimitatea oratorului se bazează fie pe un drept fundamental (dreptul la exprimare liberă într-o democraţie), fie pe o cunoaştere aparte (un argument mascat sau evident al autorităţii), fie pe un rol social (femeie, negru, redactor, procuror etc.).

II. Canoanele retoricii clasice: Retorica, în dimensiunea ei artistică (tehnică) a fost divizată în cinci categorii sau canoane. Aceste canoane au trei scopuri:

• analitice (canoanele furnizează paşii de urmat în analiza persuasivităţii discursului);

• pedagogice (canoanele structurau modul în care era predată retorica); • generative (canoanele furnizau paşii în elaborarea discursului);

Cele cinci canoane ale retoricii sunt: 1. Inventio; 2. Dispositio; 3. Elocutio; 4. Memoria; 5. Actio (Pronuntatio); II. 1. INVENTIO Inventio – se ocupă de găsirea unui conţinut al discursului (lat.invenire – a găsi ). Inventio este în relaţie directă cu logosul şi reprezintă de fapt o metodă de brainstorming pentru a găsi toate argumentele disponibile pentru un caz, apelând la topice (locuri comune) şi la stasis – un set de întrebări adresate pentru a structura un conţinut. În cadrul inventio-ului, topicele reprezintă categoriile de bază ale relaţiilor, fiecare putând servi ca o metodă euristică pentru a descoperi ceva de spus despre un subiect. “Topice de invenţie” înseamnă literar “locuri pentru a găsi lucruri de spus”. Aristotel le divide în topice comune, mai generale, aplicabile oricărei situaţii retorice, şi topice speciale, specifice fiecărui tip de oratorie:

Topice comune Topice speciale 1.Definiţia: genul şi speciile; 2.Diviziunea: parte / întreg & esenţial / accidental; 3.Comparaţia: asemănare / neasemănare & gradualitatea (în mai mare sau mai mică măsură);4.Relaţia: cauză / efect , antecedent / consecvent, contrariile şi contradictoriile; 5.Circumstanţele: posibil / imposibil;

1. Judiciar: justiţie / injustiţie & corect / incorect; 2. Deliberativ: binele / răul; avantajos / dezavantajos; 3. Epidictic: viciul / virtutea; nobleţea / vulgaritatea

Acestea mai sunt numite de Aristotel şi probele tehnice (artistice), în opoziţie cu probele netehnice (neartistice): mărturia benevolă sau sub tortură, actele, dovezile materiale etc.

III. Tipologia discursurilor – rămasă neschimbată de la Aristotel:

Tip de discurs

Topica specifică

Modalitate discursivă

Secvenţă de timp

Apel predominant

Mijloc specific de argumentare

Situaţie / loc

Judiciar Dreptate / nedreptate

Acuzare / apărare

Trecut Logos Entimema Tribunal

Epidictic Virtuos / Vicios

Laudă / blam

Prezent Pathos Exagerarea Ceremonial

Deliberativ Avantajos / dezavantajos

Persuadare / disuadare

Viitor Ethos Exemplul Agora

Există şi o a doua accepţiune a topicelor: puncte de vedere generale sau comune mai multor tipuri de raţionament; argumente „de-a gata” pe care oratorul le poate plasa în diferite secvenţe ale discursului său. Se caracterizează printr-o mare încărcătură valorică, generalitate, admisibilitate si gradualitate. Prin folosire excesivă ele duc la clişee de gândire şi chiar de exprimare (şi sunt frecvent în relaţie directă cu limba de lemn).

Exemple de locuri comune:

• al modestiei; • al realismului („să rămânem cu picioarele pe pământ”); • al respectului pentru persoana umană („suntem oameni, nu …”);

• al libertăţii de expresie (e democraţie, pot să spun ce vreau, nu?); • al resurselor limitate ce nu trebuie irosite („toate la timpul lor”, banii puţini etc.); • ale cantităţii, calităţii şi unicităţii („nu trăim decât o dată”); • al promisiunii nerespectate; • al lipsei de strategie sau de voinţă; • al muncii care justifică anumite acţiuni (eu muncesc, eu nu gândesc, dar dacă ar face toţi ca mine ne-ar fi mult mai bine);

Stasis: o procedură a invenţiei retorice, specifică oratoriei judiciare, prin care se puneau anumite întrebări pentru a se ajungea la subiectul dezbaterii în chestiune. Stasis-ul este o metodă euristică, dar şi de structurare a conţinutului argumentativ al discursului; tradiţia romană a categorizat stasis-ul astfel: conjectural, definiţional, calitativ, şi translativ.

Întrebări pentru a determina stasis-ul: Tip de întrebare Tip de stasis A făcut X fapta Y ? Factuală stasis conjectural În ce constă de fapt Y ? de definire stasis definiţional A fost corect ca X să facă Y ? de calitate stasis calitativ X a primit ceea ce i se cuvenea pentru fapta sa? de jurisdicţie stasis translativ Echivalent contemporan al stasis-ului în Teoria Generală a Dreptului: încadrarea faptei; Echivalent contemporan al stasis-ului ca tehnică euristică: întrebările jurnalistice: cine, ce, unde, când, cum, de ce; IV. Modurile persuasiunii şi strategia persuasivă Apel la logos: termenul logos desemnează apelul la raţiune. Aristotel admite că orice formă de comunicare ar trebui, dacă oamenii ar fi fiinţe perfecte, să fie realizată doar prin această modalitate, dar dată fiind slăbiciunile oamenilor, trebuie să luăm în considerare şi celelalte două forme. Oricum, în greceşte, termenul logos are multe alte înţelesuri: vorbire coerentă, discurs, oraţie. Apel la pathos: vizează stimularea emoţiilor audienţei. Cicero încuraja apelul la pathos în finalul oricărui discurs, dar provocarea emoţiilor se poate regăsi şi în alte secvenţe ale discursului. Retorica lui Aristotel conţine o amplă discuţie despre afectarea emoţiilor, categorizând răspunsul la acest tip de apel în funcţie de specificităţile demografice ale audienţei (vezi cartea a II-a a Retoricii lui Aristotel). Apelul la pathos constituie dimensiunea implicit psihologică a retoricii, Aristotel analizând:

- în ce stare de spirit a audienţei pot interveni emoţiile; - ce categorii de persoane sunt susceptibile de a fi influenţate prin apelul la emoţii

şi la care emoţii anume; - în legătură cu ce motive anume emoţia poate fi „indusă”; (Retorica, 1378, a 20-

25); Tabel sintetic al emoţiilor aristotelice:

Emoţie Suferinţă sau plăcere produsă sufletului

Emoţia opusă

Absenţa suferinţei / plăcerii

Mânie Suferinţă produsă de o presupusă ofensă nemeritată la adresa propriei persoane

Blânde-ţe Absenţa suferinţei produse de ...

Prietenie Plăcere produsă de un presupus beneficiu adus altuia

Ură Absenţa plăcerii prieteniei

Frică Suferinţă produsă de un presupus pericol iminent

Încrede-re

Absenţa suferinţei fricii

Ruşine Suferinţă produsă de o presupusă situaţie dezonorantă

Lipsa de ruşine

Absenţa suferinţei produse .....

Recunoştin-ţă

Plăcere produsă de un presupus favor primit

Ingrati-tudine

Lipsa plăcerii recunoştinţei

Milă Plăcere produsă de un presupus lucru rău întâmplat altuia şi nemeritat

Indigna-re

Suferinţă produsă de un presupus lucru bun întâmplat altuia şi nemeritat

[Satisfacţie] Plăcere produsă de un presupus lucru rău întâmplat altuia şi meritat

Invidie Suferinţă produsă de un presupus lucru bun întâmplat altuia

Emulaţie / Rivalitate

Suferinţă produsă de o presupusă lipsă de recompensă care ţi se cuvenea în raport cu semenii

Dispreţ Absenţa suferinţei produse de ...

Apelul la ethos: apelul persuasiv la caracterul oratorului, dar şi la cel al auditoriului (vezi politeţea conversaţională) realizat mai ales prin mijlocirea discursului (vs. modalităţi extradiscursive). Aristotel susţine că oratorul trebuie să creeze impresia prin discursul său că este un om de încredere (phronesis, arete, eunoia – chibzuit (înţelepciune practică), virtuos şi binevoitor) dar şi competent în problema în discuţie. De la Isocrate la Cicero ethos-ul este considerat în perspectivă extradiscursivă (ca reputaţie): ei consideră că porţiunea introductivă a unui discurs (exordium) este locul unde oratorul îşi stabileşte credibilitatea faţă de audienţă. În neoretorică: ethosul este o poziţie construită prin discurs, care dă legitimitate rostirii; (vezi observaţiile despre orator); Tabel sintetic: resursele ethos-ului Ethos Exprimat Implicit Extradiscursiv PREZENŢA: corporalitate,

gesturi şi postură, vestimentaţie, ton al vocii;

REPUTAŢIE: cunoaştere prealabilă pe care o are audienţa despre orator

Discursiv AUTOPREZENTARE: anectode biografice, auto-critică, auto-elogiere etc.;

PERSOANĂ RETORICĂ: construită prin argumente, stil, exprimare a emoţiilor;

Exemplu: discursul electoral de la Ciorogârla, al lui Mugur Isărescu, la alegerile din 2000; Morala acestui tabel: relevantă este interacţiunea resurselor ethos-ului într-un discurs; Strategia persuasivă: realizarea unei punţi de legătură între sine (ethos) şi ceilalţi (pathos) prin intermediul logosului. Echilibrul celor trei componente dă credibilitatea discursului. Exagerarea pathosului duce la sofistică sau manipulare, exagerarea ethosului duce la megalomanie, iar exagerarea logosului duce la o viziune strict carteziană, bazată pe apodicticitate. II. 2. DISPOSITIO Odată argumentele identificate, urmează stabilirea ordinii invocării acestora. Distingem între ordine argumentativă (efect retoric) şi structură textuală (structura discursului). Ordinea argumentativă vizează un efect de amplificare / atenuare retorică a apelului persuasiv: climax, (ordine crescătoare – aaAA), anticlimax (descrescătoare – AAaa), ordine nestoriană (AAaaAA).

Structura discursului: clasici sunt următorii paşi:

(unii autori exclud praesentatio şi introduc între narratio şi confirmatio un partitio sau divisio: odată prezentarea faptelor terminată, se face apel la o încadrare a faptelor în anumite clase: certe vs. probabile, corecte vs, incorecte etc. De asemenea unii autori consideră refutatio ca o parte a confirmatio şi praesentatio ca o parte a exordium-ului. În diverse momente ale discursului poate interveni digressio (cu rol de sintetizare, anticipare, abatere); vezi Silva Rhetoricae, iar pentru o discuţie mai amplă: Roland BARTHES: L’ancienne rhetorique: aide memoire )

II. 3. ELOCUTIO Elocutio reprezintă faza de redactare a unui discurs, intersecţia dintre argumentare şi stilistică; obiectul principal al acestui canon este reprezentat de stilul discursului, de figuri şi ornarea discursului. De asemenea, elocutio este principalul actor în apelul la pathos. Stilul nu este un accesoriu al discursului, cum au crezut criticii retoricii din sec XIX; „mediul este mesajul” sau „stilul este omul” reprezintă de fapt reluări ale unor locuri comune în retorică. Tradiţia romană: calităţile fundamentale ale stilului:

- latinitas (sermo purus): corectitudinea sintaxei, a vocabularului şi a pronunţiei; relevant pentru ethos;

- persipicuitas: claritate, inteligibilitatea (lipsa ambiguităţilor şi absenţa obscurităţilor); relevant pentru logos;

- evidentia: capacitatea de ilustrare; relevant pentru pathos; - aptum (decorum): adecvarea la situaţia de comunicare şi la chestiunea dezbătută; - ornatus: bogăţia în ornamente a stilului, relevantă pentru ethos;

Registrele stilistice şi funcţiile lor: modest, comun – docere; moderat, mediu – delectare; emfatic, bombastic, magnific – movere; În lingvistica contemporană, sunt considerate calităţi fundamentale ale stilului: - proprietatea (ţine de semantică); - claritatea (ţine de sintaxă); - adecvarea la situaţia de comunicare: concizia, frumuseţea, capacitatea de ilustrare, registrul stilistic (modest sau umil, moderat, emfatic) şi registrul discursiv (vulgar (argou), comun (colocvial), specializat: ex: Şuţul le-a dat un tun şi le-a şterpelit toţi marafeţii. vs. Hoţul le-a spart casa şi le-a furat toţi banii. vs. Infractorul a intrat prin efracţie în domiciliul lor şi şi-a apropriat o sumă importantă de bani); - Vezi DSL, termenul STIL 4. MEMORIA Într-o societate bazată pe comunicarea orală memoria este o resursă foarte preţioasă; Sensul iniţial al memoriei viza mnemotehnicile: un set de tehnici pentru a reţine discursul şi topicele de invenţie necesare improvizaţiei. Ele erau fie analogice, fie abstracte. În neoretorică acest canon a obţinut o dimensiune în plus: elaborarea unui discurs care să poată fi uşor de reţinut. În ajutorul acestei cerinţe vin anumite figuri, ca şi respectarea / nerespectarea trăsăturilor generale ale stilului: corectitudinea, claritatea, puterea de ilustrare, proprietatea, frumuseţea.

Exordium → Praesentatio → Narratio → Confirmatio → Refutatio → Peroratio Ethos → Ethos + Logos → Logos → Logos + Pathos → Pathos

5. ACTIO (PRONUNTATIO) Ultimul canon al retoricii, care vizează declamarea discursului, are ca obiect controlul nonverbalului şi al paraverbalului în performarea actului oratoric. Foarte importantă în cazul acestui canon exerciţiul. Ultimele două canoane de altfel joacă un rol foarte important în pedagogia retorică şi mai puţin în analiza retorică. ABILITĂŢILE RETORICE ŞI PEDAGOGIA RETORICII: Abilităţile retorice se bazează pe: - talent nativ; - cunoaşterea principiilor teoretice; - exerciţiu practic urmând marile modele (apanajul pedagogiei retorice); Pedagogia retorică se bazează pe patru tipuri de exerciţii: - analiza retorică (plecând de la dihotomia formă / conţinut); - progymnasmata: 14 microgenuri oratorice care puteau fi apoi utilizate ca elemente în

elaborarea discursului (mai cunoscute: elogiul, vituperaţia, fabula, respingerea, apărarea); - imitaţia: plecând de la dihotomia formă / conţinut, imitaţia presupunea fie adaptarea unui

nou conţinut în stilul unui orator consacrat (Demostene şi Cicero sunt modelele cele mai frecvente), fie traducerea unui discurs faimos în alte registre stilistice (epistolă, poem etc.)

- declamarea: improvizarea unui discurs plecând de la o situaţie concretă; Exemplu (Quintilian II, 10, Silva Rhetoricae): judecarea pentru prejudiciu adus proprietăţii private: Un om bogat şi un om sărac au grădinile una lângă cealaltă. Omul bogat are flori în grădină, cel sărac are stupi. Omul bogat se plânge că albinele celuilalt se hrănesc din florile lui şi, pentru că acest lucru le-ar dăuna florilor, îi solicită celuilalt să-şi mute stupii în altă parte. Omul sărac nu dă curs solicitării, aşa că omul bogat îşi stropeşte florile cu o substanţă otrăvitoare pentru albine, astfel încât acestea mor. Omul sărac îl acuză pe cel bogat de prejudiciu adus proprietăţii private. (Studentul trebuie să susţină cauza omului sărac); Bibliografie recomandată: Texte fundamentale: Aristotel: Retorica, (trad. Maria Cristina Andrieş), Bucureşti, Editura IRI, 2004; (ediţia engleză, trad. W. Rhys Roberts, disponibilă online: http://www.public.iastate.edu/~honeyl/Rhetoric/ ) Cicero, Marcus Tullius: Despre invenţiune, în Opere Alese (3 vol.) Ed. îngrijită de Gh. Guţu; Bucureşti, Ed. Univers, 1973 Cicero, Marcus Tullius: Despre orator, în Opere Alese (3 vol.) Ed. îngrijită de Gh. Guţu; Cicero, Marcus Tullius: Arta oratoriei (Ed. bilingvă) Traducere îngrijirea ediţiei de Traian Diaconescu, Bucureşti: Editura Saeculum I.O., 2006; Corbett, Eduard P.J.: Classic rhetoric: for the modern student, New York, Oxford University Press, 1971; (o antologie de texte fundamentale ale retoricii clasice grupate tematic); Quintilianus, Marcus Fabius: Arta oratorică, (trad. Maria Hetco), Bucureşti, Minerva, 1974; Perelman, Chaim & Tyteca, L. O.: Traite de l’argumentation: la nouvelle rhetorique, Bruxelles, Librarie de l’Universite de Bruxelles, 1958; Lucrări şi articole specializate: Barthes, Roland: L’ancienne rhetorique: aide memoire¸ publicat în Communications, 16 /1970, republicat în Communications, 16: Recherches Rhetoriques, Paris, Edition de Seuil, 1994; Corbett, Eduard P.J.: The theory and practice of imitation in classical rhetoric, în College Composition and Communication, vol. 22, nr 3 / 1971; Cârlan, Ion Alexandru: „Former communists condemning communism: ethos, legitimacy and ad hominem argumentation”, Communication and argumentation in the Public Sphere, Galaţi: GUP Press, 2007; Halloran,S. M. On the end of rhetoric, classical and modern, în College English, vol 36, nr. 6 / 1975; Kienpointner, Manfred: On the Art of Finding Arguments: What Ancient and Modern Masters of Invention Have to Tell Us About the ‘Ars Inveniendi’; în Argumentation, vol 11, nr 3 / 1997. Săvulescu, Silvia: Retorică şi teoria argumentării, Bucureşti, Editura Comunicare.ro, 2003; (cap III)