domnul ibrahim si florile din coran

95
I

Upload: lucia-dobre

Post on 23-Oct-2015

338 views

Category:

Documents


39 download

DESCRIPTION

.

TRANSCRIPT

I

RaftulDeniseiSeria de autorEric-Emmanuel SchmittSerie coordonată deDENISA COMĂNESCU

Eric-Emmanuel SchmittDomnul Ibrahimşi florile din CoranTraducere din franceză de Paola Bentz-FauciHUMANITASfi£tion

Coperta seriei deGABI DUMITRURedactorIUSTINA CROITORUERIC-EMMANUEL SCHMITTMONSIEUR IBRAHIM ET LES FLEURS DU CORAN© Editions Albin Michel, S.A. - Paris 2001.Published by arrangement with Literary Agency „Agence del'Est".© HUMANITAS, 2006, pentru prezenta versiune româneascăEDITURA HUMANITASPiaţa Presei Libere 1, 013701 Bucureşti, Româniatel. 021/317 18 19, fax 021/317 18 24www.humanitas.roComenzi CARTE PRIN POŞTĂ: tel. 021/311 23 30,fax 021/313 50 35, C.P.C.E. - CP 14, Bucureştie-mail: [email protected] CIP a Bibliotecii Naţionale a RomânieiSCHMITT, ERIC-EMMANUELDomnul Ibrahim şi florile din Coran / Eric-EmmanuelSchmitt; trad.: Paola Bentz-Fauci. - Bucureşti; Humanitas, 2006ISBN (10) 973-50-l450-5; ISBN (13) 978-973-50-l450-6I. Bentz-Fauci, Paola (trad.)821.133.l-31=135.1

Lui Bruno Abraham-Kremer

La treisprezece ani mi-am spart puşcu-liţa si m-am dus la curve.Puşculiţa era un purcel din porţelansmălţuit de culoarea vomei şi prevăzut cuo fantă pe unde puteai să bagi banul, darnu si să-l scoţi. Tata alesese puşculiţa astacu sens unic pentru că ilustra întru totulconcepţia lui de viaţă, şi anume că banule făcut să-l pui bine, nu să-l cheltuieşti.Două sute de franci se adunaseră dejaîn burta porcului. Câştigul pe patru lunide muncă.Intr-o dimineaţă, înainte să plec la liceu,tata mi-a zis:— Nu înţeleg ce se întâmplă, Moise, auînceput să ne dispară bani din casă. De azi7

înainte te poftesc să treci în caietul de chel-tuieli din bucătărie tot ce iei pentru cum-părături.Poftim, după ce că toată ziulica erammuştruluit şi la liceu, acasă, după ce că spă-lam, îmi făceam lecţiile, găteam şi căramcumpărăturile, după ce că-mi petreceamtimpul singur singurel, lipsit de iubire, în-tr-un apartament gol şi întunecos, după cecă eram mai degrabă sluga decât fiul unuiavocat fără procese şi fără nevastă, iată căacum eram taxat si de hot! Păi dacă tot erasă fiu bănuit, măcar să m-apuc de-a bine-lea de furat.Cum ziceam, erau două sute de franciîn burta porcului. Preţul unei fete din celece fac trotuarul pe Rue de Paradis. Preţulbărbăţiei.Primele pe care le-am abordat au cerutsă-mi vadă buletinul de identitate. In po-fida vocii, a staturii, a faptului că aduceamcu un sac îndesat ochi cu acadele, cei şaispre-zece ani cu care mă lăudam nu prea păreau8

să le convingă. Poate unde mă văzuseră cres-când pe când treceam zilnic sub ochii lorstrângând vajnic în mână toartele plasei culegume.In capul străzii, sub portic, se instalaseuna nouă. O fată rotofeie, frumoasă ca ocadra. Ii arătai banii. Ea îmi zâmbi.— Şi zici că ai şaisprezece ani ?— Păi, da. Chiar azi-dimineaţă i-am îm-plinit.Ne-am urcat în odăiţa ei. Nici nu în-drăzneam să cred că-i adevărat. Avea, dupămine, douăzeci şi doi de ani bătuţi pe mu-chie - o babă, ce mai! - şi uite că se lăsatoată în voia mea. Mi-a explicat cum tre-buie să mă spăl şi cum se face dragoste...Bineînţeles că eu ştiam deja cum, dar olăsai să vorbească, să se simtă în largul său,mai cu seamă că-mi plăcea vocea ei niţelîmbufnată şi tristă.Tot timpul am fost parcă la un pas deleşin. La sfârşit, ea m-a mângâiat pe păr şimi-a zis:9

— Să mai vii pe la mine. Şi vezi, nu uitasă-mi faci un cadou !Asta aproape că mi-a umbrit toată bucuria,ce-i drept uitasem de cadou. Devenisembărbat, îmi făcusem botezul virilităţii în-tre pulpele unei femei, picioarele îmi tre-murau încă, de-abia mă mai ţineam pe ele,şi, poftim, neplăcerile începuseră deja, uitasemcadoul !M-am întors val-vârtej acasă şi m-amnăpustit în camera mea pe care începui s-oscotocesc din priviri doar-doar oi dibuivreun cadou demn de acest nume, după careo rupsei la fugă înapoi pe Rue de Pardis.Fata era tot acolo, sub portic. Ii pusei înbraţe ursul meu de pluş.Cam tot pe vremea aia l-am cunoscut şipe domnul Ibrahim.Domnul Ibrahim a fost întotdeauna bă-trân. Nu-i locuitor de pe Rue Bleue sau depe Faubourg Poissonnière care să şi—1 amin-tească pe domnul Ibrahim altfel decât în10

băcănia lui, unde, de la orele opt diminea-ţa şi până în puterea nopţii, putea fi văzutaplecat asupra tejghelei sau a raftului cuproduse de curăţenie, cu un picior pe cu-loarul dintre rafturi si cu celălalt ascuns subun maldăr de cutii de chibrituri, îmbrăcatîntotdeauna în halatul cenuşiu de lucrupeste cămaşa albă, cu dinţii de fildeş mi-jindu-i pe sub mustăţile uscate, cu ochiimaronii-verzui de forma sâmburelui de fis-tic, mai deschişi la culoare decât pielea bru-nă împestriţată toată de petele senectuţiiînţelepte.Căci, după părerea tuturor, domnulIbrahim era un înţelept. Ceea ce se datorafără îndoială faptului că de mai bine de patru-zeci de ani domnul Ibrahim era „arabul depe uliţa evreiască". Faptului că zâmbeamult şi vorbea puţin. Că părea să fi scăpatcu desăvârşire de sub imperiul agitaţieicontinue a muritorilor de rând, a murito-rilor parizieni mai cu seamă, întotdeaunanemişcat pe taburetul său de lemn de parcăar fi fost o cracă altoită acolo, nedându-si11

niciodată osteneala, ca alţi negustori, sărânduiască ba un articol, ba altul pe raft,de ochii clientului, pentru ca apoi să dis-pară între miezul nopţii şi opt dimineaţadoar el ştia unde.Cum spuneam, cumpărăturile casei eule făceam şi tot eu pregăteam de mâncare.Nu cumpăram decât conserve. Şi, dacă măduceam zilnic după ele, nu era ca să fieproaspete, ci fiindcă tata nu-mi lăsa decâtbanii trebuitori pentru o zi; şi pe urmăconservele erau şi mai uşor de gătit.Pe domnul Ibrahim am început să-l furtot când am început să-l fur şi pe tata dreptpedeapsă că mă bănuise. Mi-era niţeluş camruşine, dar ca să-mi treacă îmi repetam în-tr-una în gând pe când îmi aşteptam rân-dul la casă:Ce dacă, la urma urmelor nu-i decât unarab !In fiecare zi îl priveam ţintă în ochi şiasta îmi dădea curaj.Ce dacă, la urma urmelor nu-i decât unarab!12

— Eu nu sunt arab, Momo, sunt origi-nar din Cornul de Aur.Nici nu ştiu cum mi-am adunat cumpă-răturile şi m-am năpustit năuc în stradă.Domnul Ibrahim îmi auzea gândurile ca-revasăzică! Şi dacă-mi auzea gândurile, astaînsemna că poate ştia şi de matrapazlâcu-rile mele prin prăvălia lui.A doua zi, n-am mai ciordit nici o cutie;îl întrebai:— Ce-i aia Cornul de Aur?Mărturisesc că toată noaptea nu făcusemdecât să-l visez pe domnul Ibrahim călarepe vârful unui corn de aur şi zburând peîntinderea unui cer înstelat.— E o regiune cuprinsă între Anatoliaşi Persia, Momo.In ziua următoare, pe când îmi scoteamportofelul, îi spusei:— Pe mine nu mă cheamă Momo, ciMoise.El îmi răspunse abia a doua zi:— Ştiu că te cheamă Moise, de-aia îţi şizic Momo. E mai puţin impresionant.13

Numărând restul, i-o întorsei şi eu, tot ozi mai târziu :— Ce-ţi pasă dumitale ? Moise e un numeevreiesc, nu arab.— Eu nu sunt arab, ci musulman, Momo.— Atunci de ce zic oamenii că esti ara-bul de pe strada noastră, dacă nu eşti arab ?— Când spui despre un băcan că-i arab,asta înseamnă că ţine deschis de la opt di-mineaţa până la miezul nopţii, chiar şi du-minica.Astfel mergea conversaţia noastră. Ziuaşi fraza. Aveam tot timpul. El, dat fiind căera bătrân, eu, fiindcă eram tânăr. Tot ladouă zile îi şterpeleam o cutie de conserve.Probabil că o conversaţie de o oră întrenoi ar fi durat un an sau doi, dacă n-ar fifost s-o întâlnim pe Brigitte Bardot.Mare animaţie mare la noi pe Rue Bleue.Circulaţia oprită. Strada baricadată. Se tur-nează un film.Tot purtătorul de sex din perimetrul RueBleue, Papillon şi Faubourg Poissonnière14

- în stare de alertă maximă. Femeile voiausă vadă cu ochii lor dacă actriţa era într-a-devăr chiar aşa de bine pe cât se spunea.Bărbaţii nu se mai gândeau la nimic, li seblocase piuitul în fermoarul de la şliţ.Brigitte Bardot, la noi în cartier! BrigitteBardot de-adevăratelea, în carne si oase!Mă proptisem şi eu la fereastră. Mă ui-tam de-acolo la ea şi mă gândeam că parcăar aduce cu pisica vecinilor de la al patru-lea, o pisicuţă drăguţă căreia îi plăcea să steatolănită la soare pe balcon şi despre care aifi zis că nu trăieşte, nu respiră şi nu clipeş-te decât pentru a stârni admiraţia. Ba chiar,uitându-mă mai atent, găsii că Brigitte se-măna leit cu fetele de pe Rue de Paradis, fărăsă-mi dau seama că de fapt ele îi semănauei când se maimuţăreau ca Brigitte Bardotpentru a-şi atrage clienţii. Dar mare mirareavăzând că domnul Ibrahim în persoană ieşiseşi el în pragul prăvăliei! Pentru prima oară- cel puţin de când venisem eu pe lume -îşi părăsise taburetul.15

De la pisicuţa Bardot care se alinta înfaţa camerelor de luat vederi gândul îmizbură la frumoasa blondină căreia-i dărui -sem ursul meu de pluş, şi socotii că mo-mentul ar fi cum nu se poate mai nimeritsă cobor în băcănia domnului Ibrahim şi,profitând de neatenţia lui, să-i mai şparlesccâteva cutii de conserve. Ei, fir-ar să fie, ui-te-l că s-a întors iar la tejghea! Ochii îi râdîn cap admirând-o pe Bardot pe deasupracutiilor de săpun şi a cârligelor de rufe. Nici-odată nu-l mai văzusem astfel.— Sunteţi însurat, domnule Ibrahim ?— Da, fireşte că sunt.Nu era obişnuit să i se pună întrebări.Aş fi jurat în clipa aceea că domnul Ibra-him nu-i chiar atât de bătrân pe cât credelumea.— Să ne închipuim, domnule Ibrahim,că vă aflaţi într-o barcă cu soţia dumnea-voastră şi cu Brigitte Bardot. Ce-aţi face dacăbarca ar începe să ia apă ?— Sunt sigur că soţia mea ştie să înoate.16

în viata mea nu mai văzusem ochi caresă râdă ca ai lui, râdeau în hohote, cu zgo-mot de cascadă.Deodată îl văd pe domnul Ibrahim căzvâcneşte de pe taburet şi ia poziţie dedrepţi: Brigitte Bardot intră în băcănie!— Bună ziua, domnule. Aveţi apă ?— Avem, cum să nu, domnişoară.Şi, să vezi şi să nu crezi, domnul Ibra-him se duce în persoană la raft, ia sticla şii-o aduce.— Mulţumesc. Cât vă datorez, domnule ?— Patruzeci de franci, domnişoară.Brigitte tresare. Eu de asemenea. O sti-clă de apă abia dacă făcea vreo doi franci.— Nu ştiam că apa este atât de rară pela dumneavoastră.— Nu apa e rară pe la noi, domnişoară,ci starurile.A spus-o cu atâta farmec, cu un surâsatât de irezistibil, încât Brigitte Bardot n-aputut decât să roşească uşor, să-i dea ceipatruzeci de franci şi să plece.17

Mie-mi pierise graiul.— Ce tupeu, domnule Ibrahim...— Ce să fac, Momo, trebuie să mă des-păgubesc şi eu cumva pentru toate cutiilede conserve pe care mi le şterpeleşti tu.Din ziua aceea am devenit prieteni.O să ziceţi că n-aveam decât să mă ducîn altă prăvălie să ciordesc câte-o cutie deconserve, numai că domnul Ibrahim măpusese să jur:— Dacă-i vorba să furi, mai bine să furide la mine, Momo.De altminteri, în zilele ce-au urmat, dom-nul Ibrahim mă învăţă o mulţime de trucurica să ciupesc bani de la tata fără să bage deseamă: să-i servesc la masă pâine vechedată la cuptor; să-i adaug din ce în ce maimultă cicoare în cafea; să-i fac ceai cu plicu-leţe deja folosite; să-i îndoiesc beaujolais-ulpreferat cu un vin ordinar la trei franci li-trul, dar ideea cea mai straşnică, ideea cuadevărat măreaţă, dovada că fără doar şipoate domnul Ibrahim nu-şi avea pereche18

când era vorba de dat lumii cu tifla, a fostcă mă învăţă să înlocuiesc pateul obişnuitcu un pate pentru câini.Graţie domnului Ibrahim, în carapaceaoamenilor mari se ivise o fisură, nu mă maiizbeam orbeşte de zidul acela implacabil,uniform, o mână părea că mi se întindeprin spărtură.Pusesem iar de-o parte două sute defranci, puteam din nou să-mi dovedesc căsunt bărbat.Odată ajuns pe Rue de Paradis, mădusei glonţ spre porticul unde stătea deobicei noua proprietară a ursului meu depluş. Ii dăruisem un ghioc pe care-l pri-misem cadou, un ghioc adevărat, adus chiarde la mare.Fata îmi surâse. In aceeaşi clipă apăru-ră pe alee un tip care alerga de-i sfârâiaucălcâiele şi o fată care fugea după el urlând:— Hoţule! Prindeţi-l, puneţi mâna peel! Mi-a furat poşeta!19

Fără să pierd o clipă, ridicai piciorul,hoţul se împiedică de el şi se întinse pe bur-tă, cât era de lung, la câţiva metri de noi.Eu îi sării în cârcă.Hoţul mă privi şi, văzând că nu-s decâtun puşti, se pregăti să-mi administreze omamă de bătaie, dar cum tipa ajunsese lân-gă noi zbierând cât o ţineau bojocii, săriîn picioare şi o luă la sănătoasa. Noroc cărăcnetele ei îmi ţinură loc de muşchi.Fata se apropie de mine mergând ca vaide lume pe tocurile înalte ale pantofilor. Iiîntinsei geanta pe care-o apucă şi-o strân-se la pieptul opulent care ştia aşa de binesă geamă contra cost.— Mersi, băiatu'! Cum să te răsplătesceu pe tine, hm ? Ce-ai zice de una gratis ?Mă uitai la ea, era bătrână rău. Treizecide ani ca nimica. Dar cum zice domnulIbrahim, nu trebuie niciodată să jigneşti ofemeie.-O.K.Urcarăm la cameră. Proprietara ursule-ţului, ofuscată că-i fusesem suflat chiar de20

sub nas, îmi şopti pe când treceam prindreptul ei:— Vino mâine. Iţi fac şi eu una, tot pegratis.N-am mai aşteptat până mâine...Din pricina domnului Ibrahim şi a fete-lor, viaţa alături de tata mi se părea din ceîn ce mai greu de suportat. Cu atât mai multcu cât prinsesem un obicei îngrozitor, ca-re-mi dădea un soi de ameţeală: făceamcomparaţii. Când eram cu tata mi-era în-totdeauna frig. Lângă domnul Ibrahim saulângă curve era cald şi parcă mai multă lu-mină.Mă uitam la biblioteca de la noi de-aca-să înaltă şi încăpătoare, la toate cărţile aleacare conţineau, pare-se, chintesenţa spiritu-lui uman, inventarul legilor, subtilităţile fi-lozofiei, mă uitam la ele prin întunericulodăii - „închide obloanele, Moise, soare-le distruge cotoarele cărţilor!" - şi-apoi măuitam la tata cum citea în fotoliu, izolat încercul de lumină al lampadarului drept cao conştiinţă gălbuie deasupra paginilor.21

Complet închis între zidurile ştiinţelor ju-ridice, tata nu-mi acorda nici atâta atenţiecâtă ai acorda unui cîine - de altfel detes-ta câinii -, nu-l interesa nici măcar să-miarunce din când în când vreun oscior dinştiinţa aceea a lui. Si dacă fără să vreau fă-ceam un pic de zgomot...— Scuză-mă, tată...— Taci, Moise. Nu vezi că citesc ? Eu lu-crez aici...„Lucrez!", argumentul suprem, justifi-carea absolută.— Iartă-mă...— Noroc că Popol, fratele tău, nu era catine...Popol era celălalt prenume al nevredni-ciei mele. Când făceam câte o greşeală, tatanu rata ocazia să mă compare cu fratelemeu mai mare: „Popol era harnic la şcoală.Lui Popol îi plăceau matematicile, nu chiu-lea niciodată. Popol nu murdărea niciodatăcada. Popol nu făcea un strop de pipi ală-turi de vasul de toaletă, Popol adora să ci-tească din cărţile lui tati...".22

Dacă stau să mă gândesc, bine a făcutmama că s-a cărat cu Popol al ei la scurtăvreme după naşterea mea, îmi era deja des-tul de greu să mă lupt cu amintirea, traiulalături de o asemenea perfecţiune întruchi-pată cred că ar fi fost peste puterile mele.— Dacă Popol trăia, crezi că m-ar fi iu-bit, tată ?Tata se uită îndelung la mine, sau maibine zis mă descifrează înspăimântat:— Ce întrebare!Asta era răspunsul pe care-l primeam:„Ce întrebare!"învăţasem să privesc oamenii prin ochiitatei. Cu neîncredere şi dispreţ. Faptul căstăteam de vorbă cu un băcan arab, chiardacă nu era arab de-adevăratelea, ci numaifiindcă „arab înseamnă să ţii băcănia des-chisă de la opt dimineaţă până la miezulnopţii, chiar şi duminica", faptul că nu pre-getam să sar în ajutorul unei prostituateerau lucruri pe care le tăinuiam cu grijă înadâncul sufletului, oficial ele nu făceau partedin existenţa mea.23

— De ce nu zâmbeşti niciodată, Momo ?mă întrebă într-o zi, tam-nisam, domnulIbrahim.A naibii întrebare, ca un pumn sub cen-tură, nu eram pregătit să-i răspund.— Zâmbetul e o chestie care se potriveştedoar celor cu dare de mână, domnule Ibra-him. Eu n-am mijloace pentru aşa ceva.El îmi zâmbi, doar ca să mă pună înîncurcătură:— Iţi închipui poate că eu sunt un ombogat, Momo ?— Tejgheaua dumitale e întotdeauna pli-nă cu bani, n-am cunoscut în viaţa mea penimeni care să aibă zilnic în fata ochiloratâtea bancnote.— Bancnotele astea servesc la plata măr-fii si a localului. La sfârşitul lunii nu măaleg cu mare lucru, Momo.Şi iar îmi arse un zâmbet, ca o sfidare.— Ştii, domnule Ibrahim, când zic căzâmbetul e o chestie pentru ăia cu dare demână, vreau să zic că-i pentru oameniifericiţi.24

— De aici se trage greşeala. Află că de faptzâmbetul e cel care-l face pe om fericit.— Pe dracu'!— încearcă.— Pe dracu'-ti zic!y— Şi eu care te ştiam băiat politicos,Momo!— Numai eu ştiu câte palme mă costăpoliteţea asta.— Ştii, politeţea e bună, nu zic, dar ama-bilitatea e parcă şi mai plăcută. încearcă săzâmbeşti, Momo, si-ai să vezi.y 7 ' yBun, dacă-i vorba să fiu rugat cu blân-deţe de domnul Ibrahim care-mi mai siy jvâră în traistă pe daiboj o cutie cu varzămurată, nu văd de ce n-as încerca...' yA doua zi, ieşind în lume, aruncam zâm-bete la dreapta şi la stânga, de-ai fi zis căfusesem dus peste noapte la spital şi-mi in-jectaseră ăia vreun ser al veseliei.— Scuzaţi-mă, doamnă profesoară, darn-am înţeles exerciţiul la matematică.y yŞi pac, un zâmbet.25

— Nu-i nimic, Moise, îl mai explic o dată.Să vezi si să nu crezi. Nu tu un refecacolo, nu tu un avertisment, nimic.Şi apoi la cantină...— Aş mai lua puţină îngheţată de cas-tane, se poate ?Şi pac, un zâmbet!— Cu frişca, vă rog!Nici o problemă!La ora de gimnastică anunţ candid cămi-am uitat acasă bascheţii. Pac, un zâmbet!— Ii pusesem afară să se usuce, domnu-le profesor, şi...Profesorul îmi zâmbeşte blajin şi măbate pe umăr.Plutesc de-a binelea. Nimic nu-mi mairezistă. Domnul Ibrahim mi-a dăruit se-cretul armei absolute. Mitraliez lumea cuzâmbetele mele cât e ziua de lungă. Nimeninu se mai uită la mine ca la un gândac.După ore o zbughesc acasă să-mi las ser-vieta şi de-acolo, glonţ pe Rue de Paradis.Mă opresc în faţa celei mai mişto dintre26

fete, o negresă înaltă care mă trimisese laplimbare de fiecare dată.— Hei, tu...Pac, un zâmbet!— Urcăm amândoi ?— Ai şaişpe ani ?— De când tot vin pe-aici încă n-ai ob-servat ?Pac, un zâmbet!Urcăm.Şi pe când ne îmbrăcăm mă apuc să-ipovestesc cum că sunt ziarist şi scriu o car-te despre prostituate...Pac, un zâmbet!...şi că m-ar ajuta mult dacă ar vreasă-mi vorbească niţel despre ea.— Nu zău, şi chiar eşti ziarist, băieţică ?Pac, un zâmbet!— Vreau să spun, student la ziaristică...începe să-mi vorbească. Ii privesc sâniicum palpită uşor când se însufleţeşte. Şinu-mi vine să cred. O femeie îmi vorbeşte.Mie. O femeie. Ii zâmbesc. Ea-mi vorbeşte.Ii zâmbesc. Ea-mi vorbeşte.527

Seara, când tata vine acasă, îl ajut ca deobicei să-şi scoată paltonul şi-apoi măproptesc în faţa lui, sub lumina becului, casă fiu sigur că mă vede.— Masa e gata.Pac, un zâmbet!El mă priveşte mirat.Eu tot într-un zâmbet. Cam obositordupă o zi de zâmbete, da' mă ţin tare.— Ia spune-mi, ce prostie ai mai făcut ?La care îmi piere zâmbetul.Dar tot nu mă las.La desert mai fac o încercare.Pac, un zâmbet!Se uită stânjenit la mine.— Vino încoace, îmi zice.Hopa, zâmbetul meu începe să-şi facăefectul! Am făcut o nouă victimă, ce mai!Mă apropii de el. O vrea oare să mă sărute ?Mi-a povestit odată că Popol era un copiltandru care adora să fie sărutat. Poate căPopol ăsta dibuise chestia cu zâmbetul decum venise pe lume ?28

Sau poate că mama apucase să-l înveţepe Popol... ?Sunt în picioare lângă tata, umăr la umărcu el. Clipeşte des din gene. Eu zâmbescde simt că-mi plesneşte gura.— Va trebui să-ţi punem aparat dentar.N-am văzut niciodată până acum că din-ţii din faţă îţi cresc în afară, ca la iepuri.începând din seara aceea am prins obi-ceiul să mă duc la domnul Ibrahim noap-tea, după ce tata se culca.— E vina mea. Dacă aş fi şi eu ca Popol,tatei i-ar veni poate mai uşor să mă iubească.— De unde ştii ? Mai întâi că Popol aplecat.— Ei si, ce dacă ?— Poate că nu-l suporta pe taică-tu.— Crezi dumneata asta ?— Cred nu cred, vorba e c-a plecat. Nu-io dovadă, după tine ?Domnul Ibrahim îmi dădu un pumn debănuţi galbeni să-i fac fişic, asta mă calmade obicei.29

— Dumneata l-ai cunoscut pe Popol,domnule Ibrahim, spune-mi adevărul, l-aicunoscut? Ce părere ai despre el?— N-am să-ţi spun decât un singur lu-cru, Momo: eu te prefer de o sută de ori petine.— Zău, domnu' Ibrahim ?Eram bucuros nevoie mare, dar nu vo-iam s-o arăt. Strânsei pumnii şi scosei ole-cuţă colţii, asa de formă. Omul trebuie să-siapere întotdeauna familia, nu ?— Ia seama cum vorbeşti despre fratelemeu, domnu' Ibrahim. Ce-aveai contra lui ?— Nimic, ce să am ? Era băiat bun, Popolăsta, nimic de zis, numai că eu te prefer petine Momo, asta e!Mărinimos, îl iertai.In cursul săptămânii ce-a urmat, dom-nul Ibrahim mă trimise la un prieten de-allui, un dentist care şedea pe Rue Papillon.Avea braţul lung, domnu' Ibrahim, ce să maivorbim! A doua zi îmi zise:— De-acum poţi să zâmbeşti mai puţin,Momo, e suficient... Nu, nu mă lua în30

seamă, glumeam. Prietenul meu mă asigurăcă dinţii tăi n-au nevoie de nici un fel deyaparat, aşa să ştii.Se aplecă spre mine, cu ochii lui mu-caliţi :— Cum ti-ar sta să te vadă domnişoare-le din Rue de Paradis cu fiarele alea în gură ?Proaste ar fi ele să te mai credă că ai şaiş-pe ani împliniţi ?Trebuie să spun să mi-a căzut falca au-zindu-l. Ca să-mi vin în fire a trebuit să-icer domnului Ibrahim să-mi mai dea bă-nuţi galbeni să-i fac fişicuri.— Da' de unde o mai ştii şi pe asta, dom-nu' Ibrahim ?— Eu să stiu, ce să stiu ? Eu nu stiu de-y 7 y ycât ce e la mine în Coran.Făcui în ziua aceea mai multe fisicuri debănuţi galbeni.— E bine că te duci la femei de meserie,Momo. La început e bine să mergi la ele căştiu treaba, mai târziu, când o să fie vorbade dichisuri şi sentimente, ai să te poţi mul-ţumi şi cu câte-o amatoare.31

Mi se luase parcă o piatră de pe inimă.— Şi dumneata mergi câteodată acolo,pe Rue de Paradis, domnu' Ibrahim ?— Paradisul e deschis tuturor, băiete.— Râzi de mine, domnu' Ibrahim! Lavârsta dumitale ?— De ce spui asta, Momo ? E rezervatnumai pentru minori ?De-abia atunci îmi dădui seama ce tâm-penie spusesem.— Ce-ai zice să facem o plimbare amân-doi, Momo ?— Ţi se întâmplă să mergi pe picioareledumitale, domnu' Ibrahim ?Na, c-am mai scos o tâmpenie! Trăseiun zâmbet de-mi scăpărară toţi dinţii dingură.— Spun asta fiindcă nu te-am văzut decâtaşezat pe taburetul din băcănie, nu te su-păra.In realitate eram bucuros nevoie mare.A doua zi, domnul Ibrahim mă scoasela plimbare prin Paris, Parisul cel frumos32

vreau să spun, acela al cărţilor poştale şi alturiştilor. Merserăm de-a lungul Senei carenu curge deloc în linie dreaptă.— Ia uite, Momo, cât de mult îi plac Seneipodurile. Ca unei femei frumoase brăţările.Ne-am dus apoi în grădinile de peChamps Elysees, între clădirile teatrelor şiteatrul de marionete. Pe Faubourg Saint-Ho-nore văzurăm o mulţime de magazine cepurtau nume de mărci celebre - Lanvin,Hermes, Yves Saint-Laurent, Cardin...Era ciudat să vezi buticurile alea imense siaproape goale, gândindu-te că în băcăniadomnului Ibrahim nu mai mare ca o baiede bloc, tixită de n-aveai unde s-arunci unac şi unde, pe etajerele ce urcau de la po-dea până la tavan, pe trei rânduri şi de pa-tru ori mai adânci ca unele obişnuite, găseaitot soiul de articole de prima, de a doua şichiar de a treia necesitate.— Da' ce sărace sunt vitrinele bogaţilor,domnu' Ibrahim. Nu e nimic în ele.33

— Aşa e luxul, Momo, ioc în vitrină, iocîn magazin. Totul e-n preţ.Ne-am isprăvit plimbarea în grădinilesecrete de lângă Palais Royal, unde dom-nul Ibrahim m-a cinstit pe mine cu o ci-tronadă, iar el a luat un pahar de anasonSuze pe care l-a sorbit fără grabă, redobân-dindu-şi acolo, pe taburetul barului, legen-dara sa imobilitate.— Trebuie să fie straşnic că stai la Paris,zisei.— Păi tu stai la Paris, Momo!— Nu, eu stau pe Rue Bleue.îl priveam cum îşi savura băutura.— Am crezut întotdeauna că musulma-nii nu beau alcool.— Asa este. Numai că eu sunt sufist.Simţii că devin indiscret, că domnulIbrahim nu avea chef să vorbească despreboala lui - dreptul său, nu ? -, aşa că până-nRue Bleue nu mai scosei o vorbă.Seara, deschisei Larousse-ul tatei. Tre-buie să fi fost îngrijorat rău, căci altmineri34

pot spune că nu-s prea prieten cu dicţio-narele, m-au decepţionat întotdeauna.„Sufism: curent mistic în religia islamică,apărut în secolul al VHI-lea. Opus legalis-mului, el pune accentul pe religia interioară."Păi, ce spunem eu ? Dicţionarele nu-ţiexplică decât cuvintele pe care le ştii.Bun, până una, alta sufismul n-ar păreasă fie o boală, ci un mod de a gândi, ceeace mă mai linişti oarecum, deşi după spu-sele domnului Ibrahim există şi moduri dea gândi care sunt ca o boală. Mă lansai apoiîntr-o nouă căutare, încercând să înţelegfiece cuvânt al definiţiei. Operaţie din carereieşea că nea' Ibrahim ăsta care-si sorbealiniştit paharul de anason Suze credea înDumnezeu conform legii musulmane, darcredinţa lui era nitelus cam de contrabandăy y ydat fiind că era „opusă legalismului", ceea cemi-a pricinuit oarecare bătaie de cap, căcidacă legalismul însemna „respectarea custrăşnicie a legii", cum ziceau ăia în dicţio-nar ... asta însemna grosso modo o chestie35

cam supărătoare, şi anume că domnul Ibra-him nu prea stătea bine cu cinstea şi că înce mă priveşte legasem prietenie cu o per-soană nu tocmai frecventabilă. Insă, în ace-laşi timp, dacă respectarea legii însemnasă te faci avocat ca tata, să ai tot timpul omutră întunecată şi în casa ta să pluteascănumai tristeţea, eu, unul, preferam să fiude partea domnului Ibrahim şi contra le-galismului. Mai era apoi şi faptul că, dupăcum scriau ăia în dicţionar, sufismul fuse-se creat de doi tipi din vremurile de de-mult, Al-Halladj şi Algazel, care, cu astfelde nume nu puteau locui decât în te mirice mansardă din fundul curţii pe vreo RueBleue ca a noastră, şi, mai zicea la defini-ţie, că sufismul era o religie interioară, cu altecuvinte discretă, or, domnul Ibrahim eradiscret, mai cu seamă dacă era să-l comparicu evreii de pe strada noastră, putem spunecă era chiar foarte discret.Pe când lua masa, nu mă putui împiedi-ca să nu-l descos niţel pe tata care tocmai36

savura o tocăniţă de miel cu iz de RoyalCanin1.— Tu crezi în Dumnezeu, tată ?Mă privi şi-apoi murmură:— Devii bărbat, din câte văd...Nu prea am înţeles unde era legătura.Ba, preţ de o secundă, mă întrebai îngri-jorat dacă cineva nu-i dăduse raportul căumblam pe la fetele din Rue de Paradis.Dar el adăugă:— Nu, n-am reuşit niciodată să cred înDumnezeu.— N-ai reuşit ? De ce ? Trebuie să facieforturi ca să crezi în el ?El scrută penumbra apartamenului şi zise:— Nu. Ca să crezi că toate astea au unsens. Trebuie să faci eforturi foarte mari.— Păi, tată, doar suntem evrei. Tu şi cumine, vreau să spun.

— Şi faptul că suntem evrei n-are nici olegătură cu Dumnezeu ?— Pentru mine nu, nu mai are. Să fii evreunu înseamnă nimic altceva decât să ai me-morie. O memorie proastă de altfel.Şi, într-adevăr, tata avea mutra unuia că-ruia i-ar prinde bine să ia câteva aspirine.Poate unde se epuizase rău tot vorbind cumine. De altfel, sculându-se de la masă, seduse direct să se culce.La câteva zile după asta, se întoarse aca-să mai livid ca de obicei. Simţii imediat unfel de vinovăţie. îmi ziceam că poate, dân-du-i să mănânce toate porcăriile alea, şi-ofi paradit sănătatea, sărmanul de el.După ce se aşeză îmi făcu semn că vreasă-mi vorbească. Ii trebuiră însă mai binede vreo zece minute până să deschidă gura.— Am fost pus pe liber, Moise. Cabine-tul de avocatură pentru care lucram nu maiare nevoie de serviciile mele.La drept vorbind, faptul că unii nu eraudin cale afară de dornici să lucreze cu tata38

- care probabil reuşea să-i bage în depre-sie până şi pe criminalii cei mai îndârjiţi -nu m-a impresionat cine ştie ce, numai cănu^mi închipuisem niciodată că un avocatputea într-o bună zi să nu mai fie avocat.— Nu-mi rămâne decât să-mi caut de lu-cru de mâine. Va trebui să strângem cureaua,băiete.După care se duse să se culce. Era vizibilcă ceea ce gândeam eu despre toate asteanu-l interesa câtuşi de puţin.Coborâi să vorbesc cu domnul Ibrahimcare surâdea mulţumit ronţăind alune.— Cum faci dumneata, domnu' Ibrahim,de esti întruna fericit ?— Ştiu ce-i la mine-n Coran.— Va trebui să-ţi şterpelesc într-o zi Co-ranul ăsta al dumitale. Deşi nu se face pen-tru un evreu ca mine.— Ia spune-mi şi mie, Momo, ce înseam-nă pentru tine să fii evreu ?— Păi, ştiu şi eu, domnu' Ibrahim ? Pen-tru tata înseamnă să fii posomorât cât e

ziua de lungă. Pentru mine nu-i decât...ceva care mă împiedică să fiu altceva.Domnul Ibrahim îmi întinse o alună.— Stai prost cu încălţămitea, Momo. Mâi-ne mergem să-ţi luăm pantofi.-Dar...— Omul îşi petrece viaţa în două locuri:în pat şi în pantofi.— N-am bani de pantofi, domnu' Ibra-him.— Ti-i ofer eu. Cadou de la mine. N-aidecât o singură pereche de picioare, Momo,trebuie să ai grijă de ele. Când pantofii terod, trebuie să-i schimbi. Că picioarele n-aicum să le schimbi.In ziua următoare, venind acasă de la li-ceu, în holul întunecat al apartamentuluizării pe jos un bilet. Nu ştiu de ce, dar, re-cunoscând scrisul tatei, inima prinse să mise zbată ca o pasăre speriată:Moise,Iartă-mă, dar plec. N-am în mine nimicde tată. Cu Popol aş fi...40

O ştersătură. Avusese desigur intenţiasă-mi mai toarne iar o chestie despre Popol,gen: „Cu Popol poate că aş fi reuşit, darcu tine..." sau „Popol îmi dădea forţa, ener-gia de a fi un tată bun, tu însă...". O por-cărie, ce mai calea-valea, pe care în ultimaclipă i-a fost ruşine s-o scrie. Oricum, arfi fost inutil, am priceput şi singur, mersi!Poate cane vom revedea, într-o bună zi,când vei fi mare. Când mie îmi va fi maipuţin ruşine, iar tu mă vei fi iertat. Adio.Chiar asa, adio.P.S. Pe masă vei găsi toţi banii pe care-imai am. Ai aici lista persoanelor cărora tre-buie să le anunţi plecarea mea. Vor aveagrijă de tine.Urmau patru nume complet necunos-cute pentru mine.Hotărârea mea era luată. De azi înain-te aveam să mă prefac. Nici nu putea fivorba să recunosc c-am fost părăsit. Şi încăde două ori, o dată de mama, la naştere, iar41

apoi, ca adolescent, de tata. Cine mi-ar maifi dat vreo şansă, dacă lucrul ar fi dat în vi-leag ? Ce naiba aveam oare de-i îngrozeamaşa pe toţi ? De ce nu putea nimeni să măiubească ? A, nu, hotărât lucru, aveam să-ifac pe toţi să creadă că tata e prezent ca şipână acum. Că locuieşte şi ia masa acasă,că petrecem împreună, ca şi până acum, serilungi şi plicticoase.Fără să pierd o secundă, coborâi la bă-cănie.— Pe tata îl doare burta, domnu' Ibrahim,ceva i-a căzut rău, ce crezi că ar trebui să-idau ?— Un păhărel de Fernet Brânca. Uite,am aici o sticluţă prima-ntâi.— Mersi. Urc repede să-i dau.Cu banii oe care mi-i lăsase puteam trăicam o lună. Invăţai să-i imit semnătura casă pot răspunde la scrisori şi iscăli în car-netul meu de elev. De mâncare făceam totca pentru doi, puneam tacâmul tatei ca deobicei în faţa mea; atâta doar că la sfârşi-tul mesei aruncam porţia lui la gunoi.42

De ochii vecinilor din fată, câteva seripe săptămână mă aşezam în fotoliul tatei,punându-mi puloverul şi pantofii lui, dupăce-mi presarăm părul cu făină, şi încercamsă buchisesc o pagină două din Coranulnou-nouţ pe care mi-l oferise, la insisten-ţele mele, domnul Ibrahim.La liceu, luai hotărârea că n-aveam timpde pierdut şi că trebuia să mă îndrăgostescurgent de o fată. Şcoala nefiind mixtă, ofer-ta era mai curând limitată; în sensul că toţibăieţii se dădeau în vânt după fiica porta-rului, Myriam, care pricepuse iute pentrucei treisprezece ani ai ei, că domnea dupăbunul plac asupra a trei sute si ceva de bă-ieţandri puberi şi hămesiţi. începui şi eusă-i fac o curte mortală, agăţându-mă deea cu ardoarea unui înecat.Pac, zâmbetul!Trebuia să-mi dovedesc mie însumi căputeam fi iubit, trebuia ca lumea întreagăs-o ştie înainte de a afla că părinţii mei, sin-gurele persoane obligate să mă suporte,preferaseră să-şi ia tălpăşiţa.43

Domnului Ibrahim îi povesteam desprecucerirea lui Myriam, pe măsură ce avan-sam. El mă asculta cu zâmbetul mucalit alcelui care cunoaşte deja sfârşitul. Eu mă fă-ceam că nu văd nimic.— Ce mai face tatăl tău, Momo ? Nu-lmai văd dimineţile...— Are mult de lucru de când cu noul post.E obligat să plece mai devreme de acasă...— Aha. Da', ia zi, nu se supără că te vedecitind din Coran ?— Păi ce, mă vede ? Citesc pe ascuns. Şicum nici nu prea pricep mare lucru...— Când vrei să înveţi ceva, cartea nu teajută, Momo. Trebuie să vorbeşti cu unulcare ştie deja. Eu, unul, nu cred în cărţi.— Cum asta, păi nu spui dumneata me-reu, domnu' Ibrahim, că ştii ce...— Ştiu ce am în Coran, desigur... Ascul-tă, Momo, tare aş vrea să revăd marea, ce-arfi să mergem în Normandia ? Vii cu mine ?— Zău, mă iei, domnu' Ibrahim ?— Dacă tatăl tău îti dă voie, bineînţeles.44

— îmi dă, nici o grijă...— Eşti sigur ?— Dacă-ţi spun.Când am ajuns în holul de recepţie dela Grand Hotel din Cabourg, nu mai pu-tui să mă abţin si izbucnii în lacrimi. Amplâns aşa două-trei ore, nu ştiu, nu izbu-team să-mi recapăt suflarea.Domnul Ibrahim se uita la mine cumplâng. Aştepta răbdător să pot vorbi. încele din urmă reuşii să bâigui:— E prea frumos aici, domnu' Ibrahim,prea frumos. Nu-i de mine. Nu merit...Domnul Ibrahim zâmbi.— Frumuseţea e peste tot, Momo. Ori-unde ţi-ai întoarce privirea. Aşa zice lamine în Coran.Ne plimbarăm apoi pe malul mării.— Omului căruia Dumnezeu nu i-a re-velat viaţa în mod nemijlocit, nu cărţile ausă i-o reveleze, să ştii asta de la mine,Momo.45

Eu vorbeam pe nerăsuflate despre My-riam, încercând să evit a vorbi despre tata.După ce mă primise în suita ei de preten-denţi, fata începea parcă să mă elimine cape un candidat ce nu merita luat în seamă.— Nu-i nimic. Iubirea ta pentru ea îţiaparţine, zicea domnul Ibrahim. Myriampoate s-o refuze, dar nu şi să ţi-o ia. Nu sebucură de ea, atâta tot. Ceea ce dai, Momo,îţi aparţine pe vecie. Ceea ce păstrezi e pier-dut pentru totdeauna.— Dumneata ai o soţie, domnu' Ibrahim ?-Da.— Atunci, de ce nu-i aici, cu dumneata ?El îmi arătă marea cu mâna.— Asta-i cu adevărat o mare englezeas-că, verde cu gri, astea nici măcar nu-s cu-lorile apei, să juri că-i o mare care-a căpătataccent.— Nu mi-ai răspuns la întrebare, dom-nu' Ibrahim. Răspunde-mi, unde-i soţiadumitale ?— Absenţa unui răspuns e şi ea un răs-puns, Momo.46

Dimineaţa, domnul Ibrahim se sculaprimul. Se ducea la fereastră, adulmeca lu-mina şi apoi îşi începea gimnastica, fărăgrabă - în fiecare dimineaţă, gimnastică,şi asta de-o viaţă. Era neobişnuit de supluşi, iscodindu-l de pe pernă, printre pleoapelemijite, părea că-l revăd pe tânărul subţiresi nonşalant care trebuie să fi fost odinioară.Surpriza cea mare fu însă când desco-perii la baie că domnu' Ibrahim era şi el cir-cumcis.— Si dumneata, domnu' Ibrahim ?» 7— Musulmanii, ca şi evreii, Momo. Cir-cumcizia simbolizează sacrificiul lui Avraamcând l-a înfăţişat pe fiul său lui Dumnezeuzicându-i că poate să-l ia. Fâşia de pielecare ne lipseşte e semnul lui Avraam. Pânăîn zilele noastre tatăl trebuie să-si tină fiulj yla circumcizie, ca o ofrandă a propriei saledureri de părinte întru pomenirea sacrifi-ciului lui Avraam.Descopeream graţie domnului Ibrahimcă evreii si musulmanii, ba chiar si creştinii,j 7 y > 747

aveau în comun o mulţime de oameni deyseamă înainte de-a fi apucat să se încaiereîntre ei ca orbeţii. Nu că era treaba mea, darîmi făcea bine s-o stiu.>Revenind din Normandia şi regăsin-du-mă din nou singur în apartamentul mareşi gol, n-aş putea spune că mă simţii dife-rit de ceilalţi, nu, nu era asta, dar înţele-geam că lumea putea fi diferită. îmi ziseică, uite, dacă vreau, n-am decât să deschidferestrele, să dau o culoare mai deschisă pe-reţilor, şi că nimic nu mă obligă să păstrezmobilele alea cu iz de trecut, nu un trecutfrumos, nu, un trecut învechit, rânced şicare pute a cârpă de spălat podelele.Banii se isprăviseră. începui să vând cutoptanul cărţile din bibliotecă buchiniştilorde pe cheiurile Senei pe care-i descoperi-sem în cursul plimbărilor mele cu domnulIbrahim. Cu fiecare carte vândută mă sim-ţeam mai liber.Trecuseră de-acum trei luni de când dispă-ruse tata. Eu o ţineam înainte cu prefăcătoria,48

găteam pentru două persoane, şi, lucru ciu-dat, domnul Ibrahim mă descosea din ceîn ce mai rar în legătură cu tata. Relaţiilemele cu Myriam şchiopătau şi ele din ceîn ce mai mult, dar aveau măcar meritulcă-mi ofereau un inepuizabil subiect deconversaţie cu domnul Ibrahim.Uneori, seara, mi se strângea inima gân-dindu-mă la Popol. Acum, că tata plecase,tare mi-ar mai fi plăcut să-l cunosc pe Popol.Eram sigur că, nemaifiind nimeni care sămi-l tot vâre sub nas ca pe un antipod alpropriei mele nulităţi, l-aş fi suportat maiuşor. De multe ori adormeam gândin-du-mă că am şi eu undeva în lumea astamare un frate necunoscut, deştept şi fru-mos cum nu mai e altul şi că poate, cine ştie,avem chiar să-l întâlnesc într-o zi.Intr-o bună dimineaţă, bătăi în uşă. Po-liţia. Urlau ca-n filme:— Deschideţi! Politia!Gata cu mine, îmi zisei. Prea am ţinut-oîntr-o minciună. Vin să mă aresteze.49

îmi pusei halatul pe mine şi trăsei toatezăvoarele. Poliţaii îmi părură mult mai puţinînspăimântători decât mi-i închipuisem;chiar m-au întrebat politicos dacă le dauvoie să intre. Aş fi preferat totuşi să fi apu-cat să mă îmbrac din cap până-n picioaredacă tot era să merg la închisoare.Ajunşi în salon, inspectorul mă luă demână si-mi zise cu blândeţe:— Vă aducem o veste proastă din păcate.Tatăl dumneavoastră a murit.Pe moment nu ştiu ce m-a surprins maimult, vestea despre moartea tatei sau fap-tul că poliţistul îmi vorbea cu dumneavoas-tră. Cert e că mă prăbuşii în fotoliu.— S-a aruncat în faţa unui tren, nu depar-te de Marsilia.Si asta m-a şocat. Ce-a căutat tata să-si facăde petrecanie tocmai la Marsilia ? Că doartrenuri sunt peste tot. Ba la Paris chiar maimulte ca oriunde. Ce mai, n-aveam să-l în-ţeleg niciodată pe omul ăsta.50

— Toate indiciile o confirmă - în pra-gul disperării, tatăl dumneavoastră şi-a puscapăt zilelor.Un tată sinucigaş! Era tot ce-mi lipsea casă mă simt si eu bine în viată. Parcă în celedin urmă tot era mai bine când aveam untată care mă părăsise; aşa măcar îmi puteamînchipui că e ros de remuşcări.Poliţiştii păreau că-mi înţeleg tăcerea.Priveau biblioteca golită de cărţi, aparta-mentul sinistru în care ne aflam, gândin-du-se, probabil cu uşurare, că peste câtevaminute vor putea să iasă la lumină.— Cui trebuie să-i anunţăm decesul ?Având în fine o reacţie ca lumea, măsculai şi adusei lista cu cele patru nume pecare tata mi le lăsase la plecare. Inspecto-rul o băgă în buzunar.— Asistenţa Socială va face demersuri-le necesare.După care se apropie de mine, privin-du-mă cu nişte ochi de câine bătut, ceea cemă făcu să pricep pe loc că plănuia să-mifacă vreo porcărie.51

— Aş mai avea să vă adresez o rugămin-te deosebit de delicată: va trebui să veniţicu noi la Marsilia să identificaţi cadavrul.Fraza rezona în mine ca un semnal dealarmă. începui să urlu de parcă cineva arfi apăsat pe buton. Poliţaii se agitau în jurulmeu încercând să găsească întrerupătorul.Din păcate întrerupătorul eram chiar eu şiera peste puterile mele să mă opresc.Atunci a intrat în scenă şi domnul Ibra-him care-mi auzise urletele din stradă.Dintr-o ochire pricepu situaţia şi le spusepoliţiştilor că are să meargă el la Marsiliapentru identificarea cadavrului. La începutaceştia părură cam circumspecţi, prea aveamutră de arab, dar, cum eu mă apucai dinnou să răcnesc, nu le rămase decât să accep-te propunerea domnului Ibrahim.— De când ştii despre tata ? îl întrebaidupă înmormântare.— De când ne-am dus la Cabourg. Daraflă, Momo, că nu trebuie să fii supărat petatăl tău.52

— Nu mai spune, domnu' Ibrahim ?! Untată care-ţi amărăşte zilele, care te părăseş-te şi-apoi se mai şi sinucide, asta zic şi eucapital de încredere în viaţă pentru un fiu!— Tatălui tău, Momo, i-a lipsit în viaţăexemplul. A crescut fără părinţi deoareceaceştia au fost prinşi de nazişti si ucişi înlagăr. Fără îndoială s-a simţit întotdeaunavinovat de a nu le fi împărtăşit soarta. Dea fi rămas în viată. Si, dacă a decis s-o sfâr-şească sub roţile unui tren, poate că nu-io întâmplare.— Cum adică ?— Părinţii si rudele lui au fost încărcaţiîn trenuri, ca animalele, şi duşi la moarte.Poate că tatăl tău a căutat toată viata untren, propriul său tren... Şi, dacă i-a lipsitforţa de a trăi, n-a fost din cauza ta, Momo,ci din pricina a tot ceea ce s-a întâmplat saunu s-a întâmplat înainte de venirea ta pelume.Domnul Ibrahim îmi vârî nişte bancno-te în buzunar.53

— Şi acum, şterge-o! Fetele din Rue deParadis se întreabă fără îndoială ce-o maifi cu cartea aia pe care-o scrii despre ele...începui să schimb totul în apartament.Domnul Ibrahim mi-a dat vopsele şi pensule.Şi de asemenea sfaturi cum s-o zăpăcesc decap pe asistenta socială pentru a câştigatimp.într-o după-amiază, când tocmai des-chisesem geamurile ca să iasă mirosul devopsea acrilică, o femeie intră în aparta-ment. Nu stiu cum se face, dar văzând câtera de încurcată, cum se codea să spună dece-a venit, cum încerca stângace să treacăpe sub batantul scării de zugrav pe careeram cocoţat, ocolind petele de vopsea depe podea, înţelesei numaidecât cine era.Mă prefăcui că, absorbit de treabă, nu-iremarcasem prezenţa.Ea îşi drese uşor glasul.Mă arătai surprins:— Căutaţi pe cineva ?— Pe Moise, zise mama.54

Era ciudat cât de greu îi era să-mi pro-nunţe numele, de parcă sunetele i se îne-cau în gâtlej.îmi oferii luxul de a o pune în încurcă-tură.— Da' cine sunteţi dumneavoastră, vă rog ?— Mama lui.Biata femeie, mi se făcu milă de ea. în cehal era. Sunt sigur că i-a fost teribil de greusă facă pasul ăsta. Mă priveşte pătrunzătorîncercând să-mi descifreze chipul. Se teme,al naibii ce se teme!— Şi tu, cine eşti ?-Eu?Am chef să mă distrez niţel. Cine a pus-osă se bage într-o astfel de chestie, după trei-sprezece ani ?— Mi se spune Momo.O văd cum îi cade fata.Adaug, cu gura până la urechi:— E diminutivul de la Mohamed.Devine mai albă ca vopseaua cu care-amdat tavanul.55

— Cum, nu esti tu Moise ?— Nicidecum, doamnă. Nu faceţi asa oconfuzie. Eu sunt Mohamed.înghite în sec. La drept vorbind nu-ichiar nemulţumită de evoluţia lucrurilor.— Dar nu stă aici un băiat cu numeleMoise ?Am chef să răspund: Ce treabă am eu,esti mama lui, n-ai decât să stii. Dar mă ab-ţin, biata femeie se clatină pe picioare. Aşacă-i servesc o minciună ceva mai blândă.— Moise a plecat, doamnă. Se săturasede casa asta. N-avea decât amintiri urâte.— Asa...Mă întreb dacă crede ce-i spun. Parcăn-ar fi prea convinsă. Poate că la urma ur-mei nu-i chiar aşa proastă.— Ştii cumva când se întoarce ?— Habar n-am. Când a plecat zicea căvrea să-si caute fratele.— Fratele ?— Da, Moise are un frate.— Aşa, aşa...Pare complet dezorientată.56

— Păi da, unu' Popol, doar trebuie să-lştiţi...— Popol ?— Popol, doamnă, fratele mai mare al luiMoise.Mă întreb dacă nu cumva mă ia dreptvreun întârziat mintal. Sau poate că chiara luat-o de bună că mă cheamă Mohamed.— Dar eu n-am avut nici un alt copil îna-intea lui Moise. N-am nici un fiu cu nu-mele Popol.De data asta eu sunt cel care se clatinăpe picioare.Ea bagă de seamă şi faptul pare s-o im-presioneze într-atât, încât e nevoită să seaşeze într-un fotoliu. Ceea ce fac si eu larândul meu.Ne uităm tăcuţi unul la celălalt, sufocaţide mirosul acid al vopselei acrilice care neînţeapă nările. Ea îmi studiază chipul, nicicel mai mic freamăt al pleoapelor mele nu-iscapă.— Ia spune-mi, Momo...57

— Mohamed.— Ia spune-mi, Mohamed, tu ai să-l re-vezi pe Moise, nu ?— Tot ce se poate.Am spus-o pe un ton detaşat, parcă nicimie nu-mi vine să cred că pot avea un tonatât de detaşat. Ea mă priveşte în adânculochilor. N-are decât să mă scruteze cât opofti, n-o să scoată nimic de la mine, măsimt stăpân pe situaţie.— Dacă într-o zi îl revezi pe Moise, spu-ne-i că eram foarte tânără când m-am căsă-torit cu tatăl său. Pe care nu l-am luat decâtca să scap de acasă. Nu l-am iubit nicioda-tă pe tatăl lui Moise. Dar aş fi fost gata să-liubesc pe el, pe Moise. Numai că am întâl-nit un alt bărbat. Tatăl tău...— Pardon ?— Tatăl lui, vreau să zic, al lui Moise,m-a gonit: Pleacă. Moise rămâne cu mine,dacă nu... Am plecat. Doream să-mi refacviaţa, să fie şi puţină fericire în ea...— Vezi bine, e mai plăcut aşa.58

Ea lăsă ochii în jos.Se apropie de mine. Ştiu că ar vrea să măsărute, dar mă fac că nu pricep.— Ai să-i spui lui Moise, da ? mă întrea-bă cu o voce care imploră.— Tot ce se poate.In aceeaşi seară mă dusei la domul Ibra-him si-i zisei râzând:— Când mă înfiezi, domnu' Ibrahim ?— Când vrei tu, Momo!Ne-am luptat nu glumă. Lumea oficiali-tăţilor, a ştampilelor, a autorizaţiilor, a func-ţionarilor cărora le sare ţandăra când sunttreziţi din somn ne erau ostile, nici uneianu-i ardea de noi. Numai că nimic si ni-meni n-ar fi putut să-l descurajeze pe dom-nul Ibrahim.— Stăm bine Momo, pe nu îl avem dejaîn buzunar. Nu ne mai rămâne acum să decâtsă-l obţinem şi pe da.La insistentele asistentei sociale, mamaîşi dădu în cele din urmă acordul pentrudemersurile domnului Ibrahim.59

— Dar soţia dumitale, domnule Ibrahim,crezi că ea va fi de acord ?— Soţia mea s-a întors în tară de ani siani. Din partea ei, pot să fac ce vreau. Dardacă ţii, mergem amândoi să-i facem o vi-zită, la vară.Când în sfârşit obţinurăm faimosul do-? ycument unde scria că de azi înainte aveamsă devin fiul aceluia pe care mi-l alesesemdrept tată, domnul Ibrahim, hotărârăm căne vom cumpăra o maşină spre a sărbătorievenimentul.— Ce de călătorii o să facem, Momo! Iarla vară ne ducem în Cornul de Aur, să-ţiarăt marea, o mare cum nu mai e alta. Ma-rea pe malul căreia m-am născut.— Ne-am putea duce şi cu covorul zbu-rător, nu, la ce ne trebuie maşină ?— Du-te şi ia un catalog şi alege o ma-şină, băiete.— Bine, tată.E nemaipomenit cum aceleaşi cuvintepot stârni în om sentimente diferite. Când60

îi ziceam „tată" domnului Ibrahim râdeainima-n mine, o simţeam cum se umflă debucurie, viitorul îmi apărea în culorile celemai strălucitoare.Ne duserăm apoi la un vânzător de ma-şini.— Aş dori să cumpăr maşina asta. Fiulmeu a ales-o.Domnul Ibrahim era mai ceva ca mine.Nu pronunţa o frază din care să lipseascăvorbele „fiul meu", de-ai fi zis că el era ălacare inventase paternitatea.Negustorul începu să laude marfa. Căaşa, că pe dincolo.— Nu vă mai osteniţi de pomană, dom-nule, doar v-am spus că fiul meu şi cu minevrem s-o cumpărăm.— Aveţi permis de conducere ?— Bineînţeles.Si domnul Ibrahim scoase la iveală dinTportofelul său de marochin un documentcare trebuia să dateze cel puţin de pe vre-mea Egiptului antic. Negustorul examina61

îngrozit papirusul ăla din care o mulţimede litere îşi luaseră valea cu timpul şi careera scris într-o limbă cu totul necunoscu-tă pentru el.— Şi... ziceţi că-i un permis de condu-cere ?— Păi, nu se vede ?— Bun. In cazul acesta, vă propun săeşalonăm plata în mai multe rate lunare.Ce-aţi zice, de exemplu, de trei ani ? Astaar însemna...— Domnule, când spun că vreau să cum-păr o maşină înseamnă că pot. O plătesc cash.Era ofuscat la culme domnul Ibrahim.Negustorul ăsta făcea gafă după gafă.— Rămâne atunci să-mi scrieţi un cecde...— Da' mai lasă-mă, domnule, cu cecuri-le dumitale! Iţi spun doar că plătesc cash.Cu bani adică. Cu bani adevăraţi, ce nai-ba, nu pricepi ?Şi începu să alinieze pe tejgheaua omu-lui fişicuri de bancnote pe care le scotea dinpunga de plastic în care le avea rânduite.62

Negustorul mai avea puţin şi se sufoca.— Dar... dar... domnule, nimeni nu plă-teşte cu bani lichizi... nu... nu se poate...— Ascultă, domnule, ăştia sunt bani, orinu sunt bani ? Eu i-am primit în băcăniamea, dumneata de ce nu le-ai primi ? Ce-iasta, Momo, în ce magazin m-ai adus ? Eo firmă seriosă, sau ce naiba ?— Staţi domnule, n-o luaţi aşa, uitaţi, văpropun un aranjament: vă punem la dis-poziţie maşina peste cincisprezece zile.— Cincisprezece zile ? Ce vorbă-i asta,domnule ? Păi pot să şi mor de azi în cinci-sprezece zile.Peste două zile, maşina ne era livrată lascară. La scara băcăniei. Tare, nu jucărie,domnul Ibrahim!După ce se instala pe scaunul şoferului,domnul Ibrahim prinse a atinge sfielnic,unele după altele, toate comenzile cu de-getele lui lungi şi subţiri; apoi îşi ştersefruntea, verde la faţă.— Am uitat, Momo, nu mai ştiu!63

— Dar ai învăţat barem ?— Demult, da, de la prietenul meu Ab-dullah. Numai că...-Ce?— Pe vremea aia maşinile nu erau asa...Ce mai calea-valea, domnul Ibrahim erala mare ananghie, cu nici un chip nu reu-şea să-şi regăsească stăpânirea de sine.— Maşinile alea pe care ai învăţat dum-neata să conduci, nu cumva erau trase decai, domnule Ibrahim ?— Nici măcar, dragă Momo, de catâri.De catâri.— Şi permisul de conducere pe care l-aipus sub nasul tipului, ce era de fapt ?— O scrisoare de la prietenul Abdullahcare îmi povestea ce recoltă bună a avutanul ăsta.— Pe scurt, domnu' Ibrahim, suntem înrahat pân' la sprâncene!— Cum zici, Momo.— Şi nu s-ar găsi vreo şmecherie în Co-ranul ăla al dumitale, care să ne scoatădin... impas?64

— Da' ce-ţi închipui tu, Momo, dragă,Coranul nu-i un manual de mecanică! Itipoate folosi în problemele spirituale, nu înmaterie de fierătanii. Şi pe urmă nu uita căîn Coran oamenii călătoreau cu cămila!— Nu te enerva, domnu' Ibrahim, cautsi eu o soluţie.Tot domnul Ibrahim fu acela care o găsi.El decise că avem să luăm amândoi lecţiide conducere. Cum eu nu aveam încă vâr-sta, oficial el era cel înscris, în vreme ce eu,pe bancheta din spate a maşinii, nu pierdeamun cuvânt din indicaţiile instructorului. Decum scăpăm de la curs, scoteam amândoimaşina din garaj şi eu mă instalam la volan.Rulam prin Paris mai ales noaptea, ca săevităm circulaţia.Mă descurcam din ce în ce mai bine.A dat Dumnezeu de-a venit si vara, asacă am pornit-o la drum.Un drum de mii de kilometri. Traversa-răm toată Europa de sud. Cu geamurile des-chise. Cap-compas spre Orientul Mijlociu.65

Eram încântat să descopăr cât de interesan-tă devenea lumea odată ce călătoreai în to-vărăşia domnului Ibrahim. Cum eu eramcrispat la volan şi mă concentram asupradrumului, el îmi descria peisajul, cerul, oraşe-le, locuitorii. Pălăvrăgeala domnului Ibra-him, vocea lui fragilă ca hârtia de ţigară,stropul acela de accent, imaginile, exclama-ţiile, uimirile urmate de năzdrăvăniile celemai diabolice vor rămâne totdeauna pen-tru mine sinonimele drumului ce duce dela Paris la Istanbul. Pot spune că eu n-amvăzut Europa, ci doar am auzit-o.— Ia seama, Momo, aici suntem la bo-gătani. Inchipuie-ţi că au şi pubele!— Şi ce dacă au pubele ?— Când vrei să ştii dacă te afli printrebogaţi sau printre sărăntoci, te uiţi la pube-le. Dacă nu vezi nici pubele, nici gunoaie,înseamnă că ai pus piciorul la bogătani dinăia greii. Dacă vezi pubele, dar fără gunoaieîn ele, înseamnă că eşti la bogaţi. Acolounde gunoaiele-s aruncate pe jos, lângă66

pubele, nu eşti nici la bogaţi, nici la săraci,ci într-o zonă turistică. Si unde nu vezi de-ycât gunoaie, şi pubele ioc, înseamnă că eştila săraci. Iar dacă vezi că locuiesc oameniprintre gunoaiele alea, să ştii că eşti la să-răntoci. Aici suntem la bogaţi.— Cred si eu, suntem în Elveţia.> 7 y— Nu, nu intra pe autostradă, Momo.Autostrada spune: circulaţi, aici nu-i nimicde văzut. Autostrada a fost făcută pentruimbecilii care nu vor decât să se deplasezecât mai iute cu putinţă de la punct la altul.Noi călătorim, nu facem geometrie. Vezide găseşte un drumuleţ drăguţ care să nearate tot ce e de văzut.— Se vede că nu dumneata eşti la volan,mormăii eu.— Uite ce este, Momo, dragă, dacă n-aichef să vezi pe unde treci, n-ai decât să ieiavionul ca toată lumea.— Da' pe aici, lumea-i săracă, domnu'Ibrahim ?— Foarte. Aici suntem în Albania, băiete.— Si aici ?T67

— Opreşte maşina, Momo. Simţi ? Mi-roase a fericire. E Grecia, băiatule. Oame-nii sunt nemişcaţi ca statuile, au chiar timpsă se uite la noi cum trecem, ăstia-s oameni7 5care respiră, Momo. Vezi tu, eu am mun-cit mult la viaţa mea, dar fără grabă, făcân-du-mi timp pentru asta, n-am muncit nicipentru cifra de afaceri, nici pentru a vedearoiuri de clienţi defilându-mi prin băcănie.Secretul fericirii este s-o iei pe îndelete,Momo. Tu ce-ai vrea să te faci ?— Nu prea ştiu, domnu' Ibrahim, adică,ba da. Mi-ar plăcea să mă ocup de im-port-export.— De import-export ?Aici cred că am marcat un punct. Gă-sisem cuvântul magic, „import-export".Domnul Ibrahim nu se mai sătura să-şiumple gura cu el, era în acelaşi timp un cu-vânt serios si cu iz de aventură, un cuvânty 7care te făcea să te gândeşti la călătorii, lavapoare, la baloturi cu marfă, la cifre deafaceri astronomice, într-un cuvânt, tot atât68

de plin de greutate, pe cât erau şi silabelecare-l constituiau - „im-port-ex-port"!— Vi-l prezint pe fiul meu, Momo. Sepregăteşte să se ocupe de import-export.Aveam amândoi o mulţime de jocuri.Mă lega la ochi şi mă băga în câte un mo-nument religios, iar eu trebuia să ghicescdupă miros ce religie se practica în el.— Miroase a lumânare, e o bisericăcatolică.— Ai ghicit. E catedrala Sfântul Anton.— Aici miroase a tămâie, e o biserică or-todoxă.— Bravo. Suntem la Sfânta Sofia.— Aici miroase a picioare, e la musul-mani. Pfu, da' ce putoare...— Iţi dai seama ce spui ? Eşti în Mosche-ea Albastră, Momo! Să nu-mi zici că undemiroase a sudoare omenească nu-i de nasultău subţire! Ce, tie nu-ti miros niciodatăpicioarele ? Un loc de rugăciune unde mi-roase a om, care-i făcut pentru oameni, undemusteşte de oameni, pe tine te dezgustă ?69

Da' ce idei pariziene mai sunt şi astea,Momo? Mie, unuia, parfumul de şoseteîmi inspiră mai curând încredere. Mă facesă-mi zic că nu preţuiesc mai mult decât ve-cinul meu. Mă simt, adică ne simt pe amân-doi, în concluzie: mă simt bine!De la Istanbul încolo, domnul Ibrahima devenit mai tăcut. Era emoţionat.^ y— încă niţel şi ajungem la mare. Mareamea, marea de unde mă trag.îmi cerea să rulăm din ce în ce mai încet.Voia să savureze totul. Poate se şi temea.— Unde-i marea aceea din care te tragi,domnu' Ibrahim, arată-mi-o aici, pe hartă.— Nu mă mai bate la cap cu harta aia ata, Momo, că doar nu suntem la liceu!Poposirăm într-un sătuc de munte.— Sunt fericit, Momo. Te am pe tine,ştiu ce am în Coran, ce-mi mai trebuie pelume ? Hai vino, mergem să dansăm.— Să dansăm, domnu' Ibrahim ?— Păi cum ? Cred şi eu trupului! „Su-fletul omului e o pasăre închisă în colivia70

trupului." Când dansezi, sufletul cântă cao pasăre care aspiră să devină una cu Dum-nezeu. Hai, vino, mergem la tekke.— La ce ?— Ce mai dans! zisei, păşindu-i pragul.— Tekke nu-i un dans, ci o mănăstire,Momo. Scoate-ţi pantofii.Acolo am văzut pentru întâia oară oa-meni învârtindu-se. Pe dervişi adică. Pur-tau nişte veşminte lungi, grele, deschise laculoare şi suple. Răpăitul tobelor îi trans-formase în nişte sfârleze.— Se învârtesc în jurul lor înşişi, Momo,vezi? In jurul propriilor lor inimi, caresunt lăcaşul unde Dumnezeu îsi manifes-tă prezenţa în om. Dansul lor este o rugă-ciune.— Asta numeşti dumneata rugăciune ?— Bineînţeles, Momo. Ei pierd astfel oricereper terestru, greutatea aceea pe care o nu-mim echilibru, nu mai sunt altceva decât71

un mănunchi de făclii ce se consumă pe unrug uriaş. încearcă numai, Momo, încear-că. Hai, ia-te după mine.Intrarăm în horă şi începurăm să ne în-vârtim.La primele cercuri îmi repetam cu în-verşunare în minte: Mi-e aşa de bine lângădomnul Ibrahim. Apoi începui să-mi spun:Nu mai sunt supărat pe tata că a plecat.După care: Mama n-a avut de ales în ziuacând...— Ei, cum a fost, Momo ? Te-ai simţitpătruns de sentimente frumoase şi bune ?— Şi încă cum! Ceva de necrezut, parcămă goleam de toată ura. Păcat că n-a maibătut toba că poate rezolvam şi problemacu mama. Straşnică rugăciune, domnu'Ibrahim, deşi mi-ar fi plăcut mai mult săam bascheţii-n picioare. Cu cât corpul ţi-emai greu, cu-atâta spiritul devine mai uşor.Din ziua aceea ne oprirăm tot mai dessă dansăm pe la tekke-un\t ştiute de dom-nul Ibrahim. Uneori el nu se învârtea,72

mulţumindu-se să-şi soarbă ceaiul pliindpleoapele, dar eu mă învârteam ca un apu-cat. Sau, mai bine zis, mă învârteam toc-mai ca să fiu mai puţin apucat.Seara, când ne opream prin piaţa vre-unui sat, încercam să intru în vorbă cu câteo fată. îmi dădeam toată silinţa, dar degea-ba, pe când domnul Ibrahim, care nu fă-cea decât să-şi soarbă surâzător paharul deanason Suze, cu aerul său liniştit si blând,7 ) ? 7se pomenea după o oră înconjurat de omulţime de oameni.— Prea te agiţi, Momo. Dacă vrei să aiprieteni nu trebuie să te mişti deloc.— După părerea dumitale, sunt frumos,domnu' Ibrahim ?— Esti foarte frumos, Momo.5 7— Nu, nu asta voiam să spun. Aş vreasă stiu dacă crezi că mai târziu voi fi des-tul de frumos ca să mă placă fetele fără sătrebuiască să... le plătesc ?— Peste câţiva ani, ele au să te plăteascăpe tine, Momo.73

— O fi. Da' uite că până una, alta miş-carea e mai mult decât slabă...— Nici nu-i de mirare. Uită-te numai ni-ţel la tine cum procedezi, Momo. Le fixezicu privirea de parcă-ai spune: „Te-ai prinsce mai Făt-Frumos sunt ?" Cum vrei să nule pufnească râsul ? Clenciul e să pari că, pri-vind o fată, îi spui: „In viaţa mea n-am văzuto făptură atât de frumoasă ca tine". Pentruun bărbat normal, un om ca tine şi ca mine,vreau să zic - nu ca alde Alain Delon sauMarlon Brando -, frumuseţea noastră esteaceea pe care ştim să i-o găsim femeii.Ne uitam cum soarele se strecura prin-tre munţi, iar cerul devenea violet. Tataprivea ţintă luceafărul.— Ni s-a dăruit o scară ca să putem eva-da, Momo. Omul a fost la început mine-ral, apoi animal - n-are cum să uite c-a fostanimal, e atât de adesea tentat să redevinăce-a fost! -, pentru ca în cele din urmă sădevină om, dotat cu o conştiinţă, cu jude-cată si credinţă. Iti dai seama, Momo, ce74

drum ai străbătut de când nu erai decât unbiet firicel de praf şi până la starea ta deazi ? Iar mai târziu, după ce vei fi depăşitşi condiţia de om, vei deveni înger. Cânddansezi, ai acest presentiment, nu-i aşa ?— Păi, ştiu şi eu ? In ce mă priveşte, nu-miamintesc de nimic... Dumneata, domnu'Ibrahim, îţi mai aduci aminte de când eraiplantă ?— Auzi vorbă! Păi ce altceva crezi tu căfac rămânând nemişcat cu orele pe tabu-retul meu din băcănie ?Veni în sfârşit si ziua când domnul Ibra-him mă anunţă că am ajuns la marea lui debaştină şi că-l vom întâlni pe prietenul săuAbdullah. Era emoţionat ca un tinerel, ţinusă se ducă el înainte, în recunoaştere, zicân-du-mi că să-l aştept acolo, sub un măslin.Cum era tocmai vremea siestei, adormiipe loc sprijinit de trunchi.Când mă deşteptai ziua zburase deja.Rămăsei acolo tot aşteptându-l pe domnulIbrahim până spre miezul nopţii.75

După care o pornii spre satul cel maiapropiat. Ajuns în piaţă, toţi localnicii nă-văliră asupra mea. Nu le înţelegeam graiul,dar ei îmi vorbeau întruna cu însufleţireşi păreau să mă cunoască foarte bine. Măluară cu ei şi mă duseră într-o casă impu-nătoare. Traversai o sală lungă unde maimulte femei, ghemuite pe jos, gemeau. Fuicondus înaintea domnului Ibrahim.Era întins pe spate, cu corpul acoperittot de răni, vânătăi şi sânge închegat.Intrase cu maşina într-un zid.Era slăbit. A deschis ochii si mi-a surâs:— Am ajuns la capătul călătoriei, Momo.— Nu încă. N-am ajuns la marea dumi-tale natală.— Ba da. Eu am ajuns. Afluenţii tutu-ror fluviilor se varsă într-aceeasi mare.Unica.Fără voia mea izbucnii în plâns.— Momo, nu-s mulţumit de tine.— Mi-e frică pentru dumneata, domnu'Ibrahim.— Mie nu. Doar stiu ce am în Coran.76

Uite, chestia asta n-ar fi trebuit s-o zică.Prea îmi aducea aminte de zilele bune. Asacă mă pusei şi mai tare pe plâns.— Momo, tu soarta ta ţi-o plângi, nu pea mea. Eu mi-am trăit traiul. Am ajuns labătrâneţe, după cum vezi. Am avut o soţie,moartă cu ani şi ani în urmă, dar pe care-oiubesc ca-n prima zi. Am avut un prieten,pe Abdullah, pe care te rog să-l saluţi dinpartea mea. O băcănie care mergea bine.Rue Bleue e o stradă plăcută, chiar dacănu-i albastră decât cu numele. Şi pe urmă,ai apărut tu, Momo.Ca să-i fac plăcere îmi înghiţii lacrimileşi, cu un efort straşnic, pac: un zâmbet!Asta-l bucură pe loc. Ai fi zis că nicinu-l mai durea chiar aşa de rău.Eu, pac: iar un zâmbet!închise lin pleoapele.— Domnu' Ibrahim!— Sttt, nu te teme, nu mor, mă reinte-grez în necuprins, Momo.Asta a fost.77

Am mai poposit o vreme prin locurileacelea. Vorbeam mult despre tata cu prie-tenul său, domnul Abdullah. Ne-am şi în-vârtit o mulţime împreună.Domnul Abdulah era şi el tot un fel dedomnu' Ibrahim, scofâlcit însă, folosind latot pasul cuvinte rare, recitând întruna dinpoemele pe care le ştia pe dinafară, pescurt, era un domnu' Ibrahim care ar ficonsacrat un timp mai îndelungat lecturiidecât tejghelei şi casei de bani. Petreceamore întregi învârtindu-ne la tekke. El nu-mea asta dansul alchimistului, dansul caretransformă cuprul în aur. Şi îl cita adeseape Rumi:Aurul n-are nevoie de piatra filozofală,cuprul însă, da.Perfecţionează-te.Viul sorteşte-l morţii: e propriul tău corp.însufleţeşte ce e mort: e inima din tine.Ceea ce e prezent fă-l să nu mai fie,ascunde-l: e lumea asta, cea-n care trăim.78

Ceea ce este absent fă-l dară să vină: elumea vieţii viitoare.Nimiceşte ce există: e pasiuneaCeea ce nu există fă să fie: intenţia.Aşa se face că până şi în ziua de azi, cândvăd că ceva nu merge, încep să mă învâr-tesc. Ridic o mână spre cer şi mă învârtesc.O cobor pe cealaltă spre pământ şi mă în-vârtesc. Iar cerul se învârteşte deasupramea. Nu mai sunt eu însumi, ci unul din-tre acei atomi care se-nvârtesc în jurul vi-dului care este totul.Cum avea obiceiul să spună domnulIbrahim:— Inteligenţa este la gleznă şi glezna taare o gândire deosebit de profundă.M-am întors acasă cu autostopul. „Lă-sându-mă în voia lui Dumnezeu", cum zi-cea tot domnul Ibrahim vorbind desprecerşetori: ca si ei mi-am cerşit hrana dor-mind sub cerul liber si asta a fost de aseme-nea un cadou minunat pe care tot el mi l-alăsat. N-am vrut să cheltuiesc bancnotele79

pe care mi le vârâse domnul Abdullah înbuzunar, când m-a îmbrăţişat la plecare.La Paris, descoperii că domnul Ibrahimprevăzuse totul. Dispusese să fiu emanci-pat : eram aşadar liber. Mă făcuse moşteni-torul banilor, al băcăniei şi al Coranului său.Notarul îmi înmâna plicul cenuşiu dincare scosei cu mare grijă cartea. Aveam însfârşit să aflu ce era în Coranul domnuluiIbrahim.Erau două flori uscate si o scrisoare dela prietenul său Abdullah.Acum sunt Momo, asa mă stie toată lu-mea de pe Rue Bleue. In cele din urmă num-am mai apucat de import-export, fusesedoar o vorbă, aşa, ca să-l impresionez pedomnul Ibrahim.Mama vine din când în când să mă vadă.îmi zice Mohamed, asta ca să-mi facă miehatârul, şi-mi cere veşti despre Moise. Pecare i le si dau.Aşa de pildă, ultima oară i-am zis căMoise l-a regăsit pe frate-său Popol şi că80

au plecat amândoi într-o călătorie din caren-aş crede să se întoarcă aşa, cu una, cudouă. Şi că, după părerea mea, bine am facesă nici nu mai vorbim despre ei. După cea reflectat un timp - nu ştie niciodată lace să se aştepte din partea mea -, a mur-murat cu blândeţe:— Poate că la urma urmei e mai bine asa.Sunt copilării din care trebuie să ieşi, decare trebuie să te vindeci.Ii răspunsei că psihologia nu era raio-nul meu, raionul meu era băcănia.— Mi-ar face plăcere să te invit la cinăîntr-o seară, Mohamed. Soţul meu doreştemult să te cunoască.— Cu ce se ocupă soţul dumneavoastră ?— Este profesor de engleză.— Şi dumneavoastră ?— De spaniolă.— Si-n ce limbă o să vorbim la cină ? Nu,glumeam... Fie, primesc.Se împurpurase toată de bucurie că pri-mesc, zău, era o adevărată plăcere s-o pri-veşti, ai fi zis că i-am instalat apa caldă.81

— Adevărat, chiar ai să vii ?— Da, da.Ce-i drept, nu vezi în fiecare zi doi pro-fesori, angajaţi ai Ministerului EducaţieiNaţionale, primindu-l la ei în vizită pe bă-canul Mahomed, dar, în cele din urmă, dece nu ? Cum nu sunt rasist...Ce mai, azi aşa, mîine aşa, a devenit unobicei. In fiecare luni seara iau cina la eiîmpreună cu soţia şi copiii. Cum ăia miciiai mei sunt afectuosi, îi zic mama-mare si3 7 3face s-o vezi pe doamna profesoară de spa-niolă cum se topeşte toată auzindu-i! Une-ori e asa de bucuroasă, încât vine si măy 7 yîntreabă discret dacă nu mă deranjează cămicuţii îi spun aşa. Ii răspund că nu, fiind-că am simţul umorului.Asta e. Acum sunt Momo, ăla de tine' 3băcănia de pe Rue Bleue care nici măcarnu-i albastră.82

Pentru toată lumea sunt arabul dincartier.In materie de băcănie, eşti arab când ţiideschis noaptea, chiar şi duminica.83

La preţul de vânzare se adaugă 2%,reprezentând valoarea timbruluiliterar ce se vireazăUniunii Scriitorilor din România,Cont nr. R044 RNCB 5101 0000 0171 0001,B.C.R. Unirea, BucureştiTehnoredactorMANUELA MĂXINEANUCorectorTEODORA TERCIUApărut 2006BUCUREŞTI - ROMÂNIALucrare executată la C.N.I. „CORESI" SA.

Seria Eric-Emmanuel SchmittCiclul invizibiluluiMilarepaDomnul Ibrahim şi florile din CoranOscar şi Tanti RozCopilul lui NoeRomaneSecta egoiştilorEvanghelia lui PilatPe când eram o operă de artăPartea celuilaltEseuViaţa mea cu MozartDin Ciclul invizibilului au apărutMilarepaOscar şi Tanti RozDomnul Ibrahim şi florile din Coran

MilarepaTraducere din franceză de Ileana CantuniariMilarepa e marele yoghin tibetan ce a stră-bătut nouă veacuri, distilând, transmutaţie dupătransmutaţie, toate experienţele lumii de carne şispirit. Acum locuieşte în visele lui Simon şi—1 tul-bură noapte de noapte cu aceeaşi nălucire, pânăcând viaţa trăită şi viaţa visată încep să se confunde:în spaţiul oniric Simon îşi leapădă existenţa, călă-toreşte înapoi în timp şi devine Svastika, unchiullui Milarepa, faţă de care nutreşte o ură inexplica-bilă. Cheia enigmei e oferită de o femeie straniepe care Simon o întâlneşte într-o cafenea dinParisul diurn: pentru a încheia ciclul renaşterilorperpetue, bărbatul trebuie să povestească de o sutăde mii de ori istoria celor doi - istoria sa -, să seidentifice cu ei, să-şi confunde existenţa cu a lorşi să se purifice astfel de balastul propriei vieţi, sprea dobândi cunoaşterea.Totul a început cu un vis...Munţi înalţi... o clădire aşezată pe stânci,o clădire roşie, de un roşu stins, un roşu

ca al soarelui în amurg; mai jos, hoituri decâini care putrezeau acoperite de un no-ian de muşte... Vântul îmi încovoia spi-narea. In vis, stăteam în picioare, dar aveamimpresia că mă aflu foarte sus, mai sus de-cât mine însumi, deasupra unui trup destulde delicat, uscat ca o aripă de fluture. Eratrupul meu şi totuşi nu era al meu. Prin sân-ge îmi circula o nesecată ură, ce mă împin-gea din urmă să caut pe poteci un om pe carevoiam să-l ucid cu bâta; ura era atât de pu-ternică - un lapte negru clocotitor -, încâtpână la urmă a dat pe dinafară şi m-a trezit.M-am regăsit eu cu mine însumi, doarcu mine, în aşternuturile mele obişnuite,în camera mea din Montmartre, sub un cerparizian.Visul m-a amuzat.Numai că visul s-a întors.De unde vin oare visele ?Şi pentru ce se năpustea acesta asupramea?

Noapte de noapte mă pomeneam bă-tând lungile drumuri pietroase cu răzbu-narea aceea ascunsă în suflet. Şi mereuaceleaşi hoituri de câini si bâta din mânamea care-l căuta pe omul pe care trebuiasă-l doboare.A început să mi se facă frică. In modobişnuit, visele apar, apoi se şterg. Visulăsta părea să se instaleze definitiv! înce-peam să frecventez două lumi, la fel de sta-bile, la fel de fixate: aici, la Paris, lumea lalumina zilei în care mă loveam de aceleaşimobile, mă ciocneam de aceiaşi oameni, înacelaşi oras; iar acolo - dar unde oare, aco-lo ? - lumea munţilor înalţi de piatră, încare voiam să ucid un om. Dacă visele serepetă în miezul vieţii trăite când eşti treaz,cum să nu crezi că e vorba de o a doua viaţăpe care o trăieşti ? Oare ce poartă îmi des-chisese mie somnul ?Răspunsul a zăbovit doi ani până să ca-pete chipul unei femei.

Oscar si Tanti RozTraducere din franceză de Paola Bentz-FauciOscar are zece ani şi trăieşte într-un spital. Chiardacă nimeni n-are curajul să i-o spună, băiatul, bol-nav de leucemie, ştie că va muri, iar războiul luiîmpotriva tuturor izbucneşte inocent, pătimaş şideznădăjduit. Singura care-i intră în voie e TantiRoz, o infirmieră neîntrecută în născocit poveştimoderne, adevărate lecţii de viaţă, în care nicibinele, nici răul nu sunt absolute şi nimic nu e aşacum pare. Ea îi dă copilului ideea să trăiască fiecarezi ca şi cum ar însemna zece ani şi, pentru a scăpade singurătate, să-i scrie epistole lui Dumnezeu.Cu Tanti Roz pe post de ghid într-o viaţă trăităfast-forward, Oscar parcurge, printre râsete şi la-crimi, itinerarul emoţionant al tuturor vârstelor şiexperienţelor umane, îmbogăţite de imaginaţia co-pilului, care umple spaţiile albe şi îmbracă realitateaîn veşmântul miraculosului.Spitalul e un loc grozav de simpaticunde sunt o mulţime de oameni mari întot-deauna plini de voie bună şi care vorbesc

în gura mare, cu mormane de jucării şi multetanti roz care nu aşteaptă decât să se joace cucopiii, şi unde prieteni ca Bacon, Einsteinsau Pop Corn îţi sunt în orice clipă la în-demână. Ce mai, spitalul e nemaipomenitcu condiţia să fii un bolnav care le face plă-cere celor din jur.Or, eu nu le mai fac plăcere. De când cugrefa de măduvă văd eu bine că nu mai facplăcere nimănui. Dimineaţa când mă exa-minează, doctorul Diisseldorf pare să n-aibănici cea mai mică tragere de inimă, se vedecă-i decepţionat. Se uită la mine fără să zicăo vorbă, de parcă i-aş fi greşit cu ceva. Or,trebuie să ştii, dragă Dumnezeu, că eumi-am dat toată silinţa la operaţie; am fostcât se poate de cuminte, i-am lăsat să măadoarmă, mi-am luat toate doctoriile si nici7 ymăcar n-am ţipat când m-a durut. Sunt zilecând mai-mai i-as zice de la obraz că laurma urmei poate el, doctorul Diisseldorf,cu sprâncenele alea negre ale lui, e de vină

că n-a reuşit operaţia. Dar, când mă uit lamutra lui amărâtă, parcă nu-mi mai vineşi toate ocările mi se opresc în gât. Ba chiarcu cât doctorul Dtisseldorf tace, privin-du-mă cu ochii lui de câine bătut, cu atâtmă simt mai vinovat. îmi dau seama că nusunt un bolnav cum trebuie, ci unul din ăiacare-i împiedică pe oameni să creadă cămedicina e o chestie formidabilă.Şi să ştii că gândurile unui doctor suntcontagioase. Acum tot etajul mă priveştecu aceiaşi ochi - infirmierele, rezidenţii, fe-meile de serviciu. Au un aer trist când vădcă sunt vesel, iar când spun o glumă se si-lesc să râdă. Pe bune, nici de râs nu mai râ-dem ca altădată.