DOINA

Trăsăturile generale ale speciei

Creaţie literară reprezentativă a folclorului nostru, doina exprimă cel mai bine sufletul românesc, preponderent liric şi înclinat spre interiorizare. Spre deosebire de basme, balade ori snoave (opere epice), unde sentimentele şi ideile sunt exprimate indirect, prin intermediul acţiunii şi al personajelor, doinele sunt creaţii lirice în versuri, în care trăirile sunt comunicate direct de către eul liric (vocea autorului), cu ajutorul figurilor de stil şi al unor procedee de sintaxă poetică. Astfel, se creează o anumită stare de spirit, o anumită atmosferă, care sunt transmise şi cititorului.

Dacă în basme şi balade, construite pe opoziţia dintre bine şi rău, se evidenţiază concepţiile etice ale poporului român, în doine se exprimă direct o diversitate de gânduri, idei, emoţii atitudini şi aspiraţii. Doina e expresia atitudinii omului faţă de natură, de timp, de viaţă şi de moarte. Ea comunică stări afective personale, trăiri intime, îmbrăcând forma unei confesiuni.

În funcţie de sentimentele exprimate, aceste creaţii se clasifică în doine de dor, de jale de dragoste, de înstrăinare, de cătănie, de haiducie şi păstoreşti. Trăsătura lor comună este profunzimea, trăirile eului liric fiind deosebit de puternice.

Dacă prin toate aceste trăsături doina se individualizează în cadrul literaturii populare româneşti, ea întruneşte, totuşi, şi caracteristicile generale ale oricărei creaţii folclorice. Fiind opera unor oameni talentaţi din popor, a căror identitate nu este cunoscută, doina are un caracter anonim. Transmisă din generaţie în generaţie, prin viu grai, ea se caracterizează şi prin oralitate (caracter oral). Deşi exprimă trăiri personale, ea are şi caracter colectiv, deoarece fiecare creator de talent operează anumite modificări în procesul de transmitere pe cale orală, în funcţie de starea lui sufletească şi de talent. Aşa se explică existenţa mai multor variante ale aceleiaşi doine. Deoarece textul doinei se cântă îmbinându-se, aşadar, literatura cu muzica, ea are şi caracter sincretic. Fiecare creator de talent respectă anumite tipare (versificaţia de tip popular, teme, motive), ceea ce înseamnă că doina are şi caracter tradiţional.

Caracterul popular al doinei nu este dat numai de anumite elemente lexicale, ci şi de faptul că sentimentele, atitudinile sunt proiectate într-un mediu specific rural sau pastoral. Totodată, fiind o creaţie specifică poporului român, ea are şi caracter naţional.

Un mare admirator al folclorului nostru, V. Alecsandri, vedea în doină “cântecul cel mai frumos, cel mai jalnic, cel mai cu suflet” din lume. El a şi cules un număr mare de creaţii populare, printre care şi “Doina”, care are drept titlu însuşi numele speciei pe care o reprezintă şi în care autorul anonim îşi exprimă dragostea, preţuirea şi admiraţia nemărginită pentru ea.

Identificăm în această poezie toate trăsăturile specifice doinei, care poate fi definită ca o operă lirică în versuri, în care se exprimă o gamă largă de sentimente (dor, jale dragoste, înstrăinare etc.), caracterizate de o deosebită profunzime şi care se interpretează deseori pe muzică.

“Doina” inclusă în volumul “Poezii populare ale românilor adunate şi îndreptate de V. Alecsandri” este, prin lirismul, prin profunzimea idelor şi sentimentelor exprimate, o adevărată sinteză, un “cântec despre cântec”. E o doină mai deosebită, care se încadrează în tematica generală a speciei, dar care le aminteşte pe toate celelalte.

Procedeul artistic fundamental este personificarea. Eul liric (vocea prin care poetul popular îşi exprimă ideile şi sentimentele) i se adresează direct, ca unei fiinţe dragi, apropiate aşa cum reiese din folosirea substantivului în vocativ “doină”. El este fermecat de armonia, de dulceaţa versurilor ei, care îi alină suferinţele, dar şi de “focul” melodiei care o însoţeşte, căci ea exprimă în acelaşi timp şi durerea profundă: “ Doină, doină, cântic dulce! / Când te-aud nu m-aş mai duce! / Doină, doină, viers cu foc! / Când răsuni eu stau în loc.”

Capacitatea doinei de a alina suferinţa, dorul şi durerea pătrunzătoare, dar şi capacitatea de a exprima bucuria este sugerată de epitetele “dulce” şi “cu foc”.

Doina îl însoţeşte pe omul din popor în orice moment şi pretutindeni, pentru că se raportează permanent la viaţa naturii, la rotaţia anotimpurilor. Venirea primăverii stârneşte în sufletul său speranţa, dorinţa de evadare în spaţiul nelimitat al naturii şi de aceea îşi exprimă bucuria, entuziasmul: “ Bate vânt de primăvară, / Eu cânt doina pe afară, / De mă-ngân cu florile / Şi privighetorile.”

Verbul “ a îngâna” sugerează deopotrivă armonia doinei, viersul ei şoptit, dar şi ideea de însoţire, de comuniune cu toate elementele firii (flori, privighetori) care devin şi ele simboluri ale frumuseţii doinei.

Dimpotrivă, “iarna viscoloasă” îl obligă pe om la o viaţă de izolare, iar doina este aceea care îi alină suferinţa, singurătatea: “ Vine iarna viscoloasă, / Eu cânt doina-nchis în casă, / De-mi mai mângâi zilele, / Zilele şi nopţile.”

Versul popular devine, aşadar, un remediu al solitudinii şi tristeţii, fapt reliefat prin repetiţie (“…zilele / Zilele şi nopţile.”), dar şi prin verbul “ a mângâia” folosit cu sensul de “ a alina” , “a se consola”.

Imaginea naturii care renaşte primăvarate raportată la doina de haiducie, voinicească, pentru că acum haiducul îşi va găsi adăpost în codrul frate, va fi apărat de poteră. În schimb, căderea frunzei vesteşte venirea toamnei, iar sufletul omului se umple de tristeţe. De aceea, tovarăş nedespărţit îi este “doina cea de jale”, căci nu-şi va mai găsi adăpost în desişul pădurii. Ideea poetică e subliniată de paralelismul sintactic, procedeu fundamental în textul folcloric şi de inversiuni: “ Frunza-n codru cât învie, / Doina cânt de voinicie, / Cade frunza gios în vale, / Eu cânt doina cea de jale.”

Această idee poetică este accentuată prin folosirea unor verbe aparţinând aceluiaşi câmp lexical al zicerii: “spun”, “zic”, “suspin”, “cânt”, “şoptesc”. Se remarcă şi repetiţia adverbului “tot”, folosit cu sensul de “mereu”, pus în evidenţă prin aşezarea la începutul versului. Alte două verbe, “a se ţine” şi “ a vieţui”, ambele cu sensul de “a trăi”, “a-şi duce traiul”, vin şi ele să sublinieze ideea permanenţei doinei în viaţa omului.

Se observă lesne că două cuvinte se repetă pe parcursul întregului text. Substantivul “doină” apare de paisprezece ori, iar verbul “a cânta” de cinci ori. Alte verbe, apaţinând aceluiaşi câmp lexical (“a răsuna”, “a îngâna”) sunt folosite de cinci ori. Astfel, se întăreşte ideea poetică fundamentală şi anume că doina este indisolubil legată de existenţa omului din popor.

Eul liric îşi face simţită prezenţa în poezie prin folosirea pronumelor şi a verbelor la persoana I sigular. Aceste mărci gramaticale ale subiectivităţii demonstrează caracterul de confesiune simplă şi directă a celor mai profunde sentimente.

Versificaţia se încadrează în tiparul tradiţional: măsura versurilor de 7-8 silabe, ritmul trohaic; rima împerecheată. Ele sporesc muzicalitatea textului şi sugerează chiar armonia desăvârşită a doinei.

Valoarea deosebită a acestei creaţii populare este dată de lirismul ei răscolitor, de intensitatea şi sinceritatea sentimentelor exprimate, de măiestria cu care autorul anonim ştie să-şi exprime întrega bogăţie sufletească. De asemenea, motivul comuniunii omului cu natura şi simplitatea stilului, fac din această poezie, care este un cald elogiu adus doinei, o creaţie foclorică de neuitat, o dovadă a gustului desăvârşit şi a dragostei pentru frumos care caracterizează sufletul popular românesc.