Revelaţia naturală si supranaturală

A. GENERALITĂȚI: Revelatio (lat.) = descoperire. Revelația divină este actul liber, supranatural,prin care Dumnezeu, din propria inițiativă și putere, Se

descoperă oamenilor (arătându-le acestora voința și planurile Sale în legătură cu lumea și cu oamenii). Revelația nu trebuie înțeleasă doar ca o cunoaștere (intelectuală) a lui Dumnezeu, ci mai ales ca o apropiere reală, o comunicare și împărtășire reală a lui Dumnezeu spre oameni; în acest sens, se mai numește „ieșirea lui Dumnezeu din lumina cea neapropiată” (1 Timotei 6) spre a Se face cunoscut omului. Revelația divină exprimă taina relației vii și personale între Dumnezeu și om, descoperirea Persoanei și lucrării lui Hristos, Dumnezeu-Omul, prin care se manifestă iubirea Sfintei Treimi față de lume. În această iubire, la care omul este chemat să răspundă, inițiativa o are Dumnezeu. Semnul Revelației este dorul după Dumnezeu trăit în relația chemare-răspuns dintre Dumnezeu și om, după cum mărturisește și Sfântul Siluan Athonitul: „Inima mea tânjește după Domnul... Cum aș putea să nu Te caut? Tu m-ai găsit, mai intâi. Dacă nu m-ai fi atras prin iubirea Ta, nu Te-aș căuta așa cum Te caut”. Necesitatea Revelației: Revelația divină este absolut necesară omului, deoarece fără ea, omul nu ar putea cunoaște nimic despre Dumnezeu și despre voia Sa, și astfel nu ar putea dobândi fericirea veșnică: „Și aceasta este viața veșnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul și adevăratul Dumnezeu, și pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis” (Ioan 17).

Posibilitatea Revelației: a) prin Revelație, Dumnezeu nu încalcă libertatea omului, deoarece, El fiind Creatorul și Proniatorul acestuia,

este și Părintele său iubitor, care i se descoperă din iubire, pentru a-l ajuta să-și împlinească scopul: „Străin sunt eu pe pământ, să nu ascunzi de la mine poruncile Tale” (Psalm 118);

b) Revelația nu contrazice neschimbabilitatea lui Dumnezeu: „Tatăl meu până acum lucrează, și Eu lucrez” (Ioan 5);

c) Revelația nu este ceva neconform cu firea omului, pentru că fiind creat după chipul lui Dumnezeu, omul trebuie să ajungă la asemănarea cu El, prin desăvârșire: „Fiți desăvârșiți, precum Tatăl vostru cel din ceruri desăvârșit este” (Matei 5);

d) omul, deși mărginit, este capabil să primească uriașul conținut al Revelației divine, pentru că este creat după chipul și asemănarea cu Dumnezeu;

e) chiar dacă Revelația depășește posibilitățile de cunoaștere și înțelegere ale rațiunii omenești, rațiunea omului poate fi iluminată și ajutată prin credință, care ne determină să acceptăm adevărurile descoperite de Dumnezeu: „Prin credință înțelegem că s-au întocmit veacurile cu cuvântul lui Dumnezeu, că s-au făcut din cele nevăzute cele ce se văd” (Evrei 11).

B. REVELAȚIA NATURALĂ: În Revelația naturală, prin ordinea și frumusețea dumnezeiască a lumii create, omul Îl cunoaște pe Dumnezeu ca fiind Creatorul și Atotțiitorul întregului univers: „Cerurile spun slava lui Dumnezeu și facerea mâinilor Lui o vestește tăria” (Psalm 18); sfântul Apostol Pavel spune și el: „Încă de la facerea lumii, cele nevăzute ale Lui, adică veșnica Sa putere și dumnezeire, se văd din făpturi, prin cugetare” (Romani 1). Întreaga lume este ca o scară prin care omul urcă spre Dumnezeu, întrucât toate au fost făcute prin Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu: „Toate prin El s-au făcut, și fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut” (Ioan 1)

Revelația naturală constă în sensurile divine imprimate de Dumnezeu în tot universul, prin însuși actul creării lui. Omul se constată pe sine ca pe o ființă rațională, apoi constată că și lumea înconjurătoare este impregnată de raționalitate. Însă omul, fiind singura ființă din lume conștientă de sine, este într-un fel conștiința lumii, el este cel care dă sens, sau este sensul existenței lumii văzute. Totodată, omul nefiind nici autorul raționalității lumii, nici al conștiinței și rațiunii sale (care este conformă cu raționalitatea lumii), devine limpede pentru om că există o Rațiune și o Conștiință superioară, supremă, care a creat și raționalitatea lumii, și conștiința și rațiunea umană conformă cu raționalitatea lumii.

Revelația naturală nu se referă doar la natura înconjurătoare (nu are în vedere doar raționalitatea existențelor nepersonale), ci și la natura rațională a omului, ca persoană. Deși e conformă cu raționalitatea lumii, totuși rațiunea umană o depășește pe aceasta, dându-i sens, și nu poate fi concepută decât numai în raport cu o Rațiune supremă, divină. În acest sens, Revelația naturală deplină, autentică, este de fapt persoana umană. Și mai mult decât atât, în cel mai înalt grad, Revelația naturală în persoana umană se trăiește prin paternitatea și filiația umană, ca imagini sau chipuri ale paternității și filiației divine. (Capacitatea părintelui de a se înfățișa copilului ca izvor de existență, de adevăr, de certitudine, de autoritate, ca instanță primă și absolută, nu i se datorează omului ca părinte, ci se dovedesc un dat de care chiar el simte că este depășit; această capacitate se datorează lui Dumnezeu aflat între ei, care primește la Sine iubirea de la unul și o reflectă apoi celuilalt).

Revelația naturală singură nu este suficientă, deoarece nu dovedește limpede caracterul personal al lui Dumnezeu, existând pericolul căderii în panteism sau deism. Ea trebuie completată cu Revelația supranaturală, în care Dumnezeu, ca Persoană, i se adresează în mod direct omului. În același timp, nu se poate face o separație netă între Revelația naturală și cea supranaturală, existând o reciprocitate și o legătură profundă între ele. Întrucât cosmosul și omul se arată imprimate de o Rațiune superioară, iar raționalitatea din lume și din om nu sunt de la sine și pentru sine, ci se dovedesc un dat, și în plus rațiunea omului se dovedește conformă cu raționalitatea lumii, putem

1

spune că Revelația naturală nu este pur naturală, ci este „naturală” în chip supranatural. Pe de altă parte, în lumina Revelației supranaturale, creștinii înțeleg mai bine felul în care Dumnezeu li se descoperă prin natura înconjurătoare. De aceea, Sfinții Părinți au subliniat legătura organică dintre cele două forme ale Revelației divine: „Cel ce vrea să călătorească drept și fără greșeală spre Dumnezeu, are nevoie în chip necesar de amândouă, de cunoștința Scripturii în duh și de contemplația naturală a lucrurilor după duh...” (Sf. Maxim Mărturisitorul)

C. REVELAȚIA SUPRANATURALĂ: Revelația supranaturală sau directă este revelația prin persoane, prin vorbirea lui Dumnezeu, ca Persoană, cu

persoane sfinte (cărora le-a făcut cunoscută existența Sa atotputernică, personală și iubitoare, și le-a încredințat răspunderea de a transmite mai departe adevărul, voia și intenția Lui pentru oameni); este descoperirea prezenței și lucrării lui Dumnezeu în istoria omenirii, care devine astfel un cadru de întâlnire între Dumnezeu și om.

Fără Revelația supranaturală, omul nu ar fi putut înțelege nici pe cea naturală, deoarece numai Revelația supranaturală primordială, făcută primei perechi de oameni, Adam și Eva, deschide calea pentru Revelația naturală de după cădere. Astfel, Revelația naturală se precizează și se completează cu cea supranaturală.

Numele de Revelație supranaturală îl poartă deoarece ea ni se comunică în chip supranatural și este acceptată de om prin credință. Ea se deosebește de cea naturală prin faptul că este mai limpede, mai clară, mai precisă și mai sigură, apoi că ea cuprinde adevăruri mult mai numeroase și mai variate, unele dintre acestea fiind mai presus de puterea de înțelegere a minții omenesti, de aceea trebuie primite de om prin credință. Revelația supranaturală este mult superioară celei naturale atât prin faptul că precizează limpede existența personală a lui Dumnezeu, cât și prin faptul că precizează scopul existenței omului și al lumii. Ea poate fi de două feluri: externă, când este făcută de Dumnezeu unor persoane în mod vizibil, fiind însoțită de semne externe, minuni sau profeții, și internă, când se produce în sufletul omului, fără manifestări exterioare, ci numai printr-o iluminare interioară (în cazul în care omul este îndemnat să scrie cele descoperite, atunci este vorba de inspirația divină). După căderea în păcat a primilor oameni, Adam și Eva, Dumnezeu Se descoperă în istorie în mod special prin legămintele încheiate cu patriarhii și profeții Vechiului Testament. În desfășurarea Revelației supranaturale sunt mai multe etape: de la Adam la Noe, de la Noe la Avraam, de la Avraam la Moise, de la Moise la Hristos. Prin descoperirile din perioada Vechiului Testament, lumea a fost pregătită pentru primirea lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, ca Mântuitor al întregii lumi: „După ce Dumnezeu odinioară, în multe rânduri și în multe chipuri a grăit părinților noștri prin prooroci, în zilele acestea mai de pe urmă ne-a grăit nouă prin Fiul, pe Care L-a pus moștenitor a toate și prin Care a făcut și veacurile” (Evrei 1). Precum rezultă din cuvintele Sfântului Apostol Pavel, „în multe rânduri și în multe chipuri”, Revelația supranaturală s-a făcut în trepte sau etape care marchează o creștere și dezvoltare în timp a ei; se poate vorbi astfel de un progres în Revelația supranaturală, dar caracteristica ei rămâne unitatea, ea fiind expresia neschimbabilității și continuității planului iconomiei divine pentru neamul omenesc. Dar punctual culminant al ei, atins „în zilele acestea mai de pe urmă”, este Revelația în Iisus Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu întrupat.

Ea se încheie astfel în Iisus Hristos și în Sf. Apostoli, prin care ni s-a transmis. Hristos este originea, conținutul și sensul întregii revelații: „Eu sunt Alfa și Omega, zice Domnul Dumnezeu, Cel ce este, Cel ce era și Cel ce vine, Atotțiitorul” (Apocalipsa 1). Hristos împlinește Revelația supranaturală, dar aceasta nu înseamnă o înțelegere statică a revelației, deoarece fiecare credincios este implicat în istoria mântuirii, fiind chemat să împărtășească roadele biruinței lui Hristos asupra păcatului și a morții. Revelația supranaturală s-a încheiat deci în Iisus Hristos și în Sfinții Apostoli, mai precis cu moartea ultimului apostol; ea este deci închisă, completă și desăvârșită.

Revelația supranaturală rămâne însă activă mai departe, se află într-o perpetuă desfășurare în Biserică, prin lucrarea lui Hristos în continuare, de extindere a vieții dumnezeiești din trupul Său înviat în cei credincioși, și prin lucrarea Duhului Sfânt. Aceasta înseamnă însă că, după încheierea ultimei etape istorice a Revelației supranaturale, marcată de moartea ultimului apostol, a urmat doar un proces de explicare, de păstrare, de transmitere și de însușire a ei, de transpunere a adevărurilor revelate în cele mai adecvate forme pentru a putea fi însușite corect de credincioșii din toate timpurile și locurile. Această lucrare se săvârșește sub asistența Sfântului Duh numai în Biserică, singura păstrătoare, transmițătoare și interpret al Revelației divine supranaturale, cuprinsă în Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție.

Criteriile Revelației autentice:

1) criterii interne (care provin din însuși conținutul Revelației):

a) pozitive (ne arată ce trebuie să cuprindă Revelația: adevăruri religioase și morale incontestabile, expuse într-o formă clară și precisă, fără să fie în contrazicere cu alte adevăruri);

b) negative (ne arată ce nu este îngăduit să cuprindă Revelația: idei absurde, contrare logicii și bunului simț, idei imorale, antisociale și antiumane).

2

2) criterii externe (care rezultă din împrejurările în care se face Revelația, precum și din faptele care o însoțesc):

a) criterii naturale (se referă la persoana prin mijlocirea căreia se face Revelația, la calitățile sale morale și intelectuale, precum și la modul în care se face Revelația);

b) criterii supranaturale: minunile și profețiile. Minunile presupun în mod necesar prezența și lucrarea lui Dumnezeu – sunt fenomene ori fapte sensibile, care nu pot fi explicate pe temeiul legilor naturii, deoarece le depășesc pe acestea, căci autorul lor este Dumnezeu, iar scopul lor este religios-moral, și anume adeverirea Revelației. Prin minuni, Dumnezeu nu anulează legile pe care tot El le-a dat, căci acest lucru este un nonsens. Nici măcar nu le încalcă sau nu le suspendă temporar, deși ar avea și dreptul, și puterea de a o face. Prin minuni, Dumnezeu depășește uneori aceste legi naturale, datorită voinței și atotputerniciei Sale. (După cum, prin ridicarea unei haltere, nu este încălcată sau suspendată temporar legea gravitației, ci doar este depășită forța de greutate a halterei prin aplicarea asupra ei a unei forțe mult mai mari). Minunile sunt dovada cea mai convingătoare despre originea divină a religiei creștine: Dacă nu Mă credeți pe Mine, credeți lucrurilor Mele (Ioan 10); De nu aş fi făcut între ei lucruri pe care nimeni altul nu le-a făcut, păcat nu ar avea (Ioan 15); Rabi, ştim că de la Dumnezeu ai venit învăţător; că nimeni nu poate face aceste minuni, pe care le faci Tu, dacă nu este Dumnezeu cu el (Ioan 3). Profeția este o prezicere al cărui conținut este făcut cunoscut prin Descoperirea dumnezeiască. Ultimul profet este Sf. Ioan Botezătorul. Așadar, încheindu-se Revelația supranaturală, minunile și profețiile și-au încheiat rolul de adeverire a Revelației supranaturale, ele însă au continuat să existe prin bunăvoința lui Dumnezeu, rolul lor fiind zidirea sufletească și mântuirea oamenilor.

Sfanta Scriptura si Sfanta Traditie

Revelația divină se cuprinde în Sfânta Scriptură și în Sfânta Tradiție, cele două căi sau moduri de fixare, păstrare și transmitere a Revelației; ele nu se deosebesc ca fond, între ele existând o strânsă legătură; întregul conținut al Revelației se găsește în amândouă, de aceea ele au o valoare egală ca păstrătoare și transmițătoare ale Revelației.

A. Sfânta Scriptură: 1. a) Definiție: Sf. Scriptură sau Biblia este colecția de cărți sfinte scrise de prooroci, apostoli și alți oameni

aleși, sub inspirația Duhului Sfânt, într-o perioadă de aproape 1500 de ani; b) Cuprins: Sf. Scriptură cuprinde adevăruri de credință, norme de viață, precum și unele relatări istorice

descoperite de Dumnezeu credincioșilor în scopul mântuirii lor; deoarece ea cuprinde adevăruri descoperite de Dumnezeu, i s-a spus și Cuvântul lui Dumnezeu;

c) Autori: Sf. Scriptură este cartea cărților, de o valoare inestimabilă, cuprinzând 66 de cărți canonice scrise de aproape 40 de autori deosebiți ca stare socială și intelectuală; cu toate acestea, ea este o carte unitară, datorită inspirației divine prin care a fost scrisă; așadar, autorul ei principal este Duhul Sfânt Dumnezeu; d) Împărțire: Sf. Scriptură se împarte în Vechiul Testament (pe o perioadă de 5508 ani, de la crearea lui Adam până la venirea Mântuitorului), care cuprinde 39 de cărți canonice (inspirate) și 14 cărți necanonice (13 + Rugăciunea lui Manase), neinspirate, dar bune de citit (anaghinoscomena), și Noul Testament, care cuprinde 27 de cărți canonice (lista cărților canonice s-a stabilit la sinodul local de la Laodiceea, în 360).

2. Raportul dintre Vechiul și Noul Testament: a) ambele Testamente sunt normative, adică obligatorii pentru viața creștină, dar cea mai mare valoare o are

Noul Testament, pentru că el cuprinde Descoperirea dumnezeiască făcută de Însuși Fiul lui Dumnezeu întrupat; b) Revelația cuprinsă în Vechiul Testament are caracter pedagogic, de călăuză/pedagog spre Hristos

(Galateni 3); ea este nedesăvârșită și are caracter prefigurativ, pe când Revelația absolută adusă de Hristos are caracter ultim, definitiv, desăvârșit și irevocabil; valoarea Vechiului Testament (îndeosebi a legii morale sintetizate în Decalog) este însă recunoscută în Noul Testament: Să nu socotiţi că am venit să stric Legea sau proorocii; n-am venit să stric, ci să împlinesc (Matei 5), Deci, Legea (lui Moise) e sfântă şi porunca e sfântă şi dreaptă şi bună (Romani 7);

c) numind legea mozaică umbra bunurilor viitoare (Evrei 10), Sf. Apostol Pavel arată superioritatea Noului Testament față de cel Vechi, pentru că el cuprinde cuvintele vieții veșnice, adică învățăturile dumnezeiești descoperite de Fiul lui Dumnezeu întrupat pentru mântuirea noastră; Noul Testament este absolut necesar pentru cunoașterea lui Dumnezeu și desăvârșirea noastră morală, deci este indispensabil pentru mântuire: Şi aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis (Ioan 17);

3

d) Sfinții Părinți au arătat legătura dintre cele două Testamente, precum și superioritatea celui Nou: „Noul Testament este ascuns în cel Vechi, Vechiul Testament se deschide în cel Nou” (Fericitul Augustin); ele alcătuiesc un întreg, un tot unitar, neputând fi despărțite, pentru că amândouă sunt Cuvântul lui Dumnezeu.

3. Inspirația Sfintei Scripturi: a) dovezi: din multe locuri ale Vechiului Testament rezultă că autorii acestuia l-au scris după porunca lui

Dumnezeu: Fost-a cuvântul Domnului către mine... (Ieremia 2), Şi a zis Domnul către mine: "Ia o carte mare şi scrie deasupra ei cu slove omeneşti (Isaia 8); Însuși Mântuitorul spune: Cercetaţi Scripturile, că socotiţi că în ele aveţi viaţă veşnică. Şi acelea sunt care mărturisesc despre Mine (Ioan 5); în Noul Testament avem multe dovezi despre inspirația divină a întregii Scripturi: Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos spre învăţătură, spre mustrare, spre îndreptare, spre înţelepţirea cea întru dreptate (2 Timotei 3), După ce Dumnezeu odinioară, în multe rânduri şi în multe chipuri, a vorbit părinţilor noştri prin prooroci, în zilele acestea mai de pe urmă ne-a grăit nouă prin Fiul (Evrei 1), Pentru că niciodată proorocia nu s-a făcut din voia omului, ci oamenii cei sfinţi ai lui Dumnezeu au grăit, purtaţi fiind de Duhul Sfânt (2 Petru 1);

b) Inspirația sau insuflarea dumnezeiască este acțiunea de înrâurire dumnezeiască asupra unui autor sfânt, prin care Dumnezeu îi luminează mintea acestuia spre a cunoaște și înțelege cele descoperite, îl îndeamnă să scrie și îl ferește de greșeli în decursul scrisului. Inspirația divină nu trebuie înțeleasă ca o inspirație verbală (așa cum cred neoprotestanții, sau cum credeau în trecut Filon, Iustin Martirul, Ipolit), ci numai ca o inspirație dinamică, de conlucrare între factorul divin și cel uman, în care omul primește de la Dumnezeu conținutul Revelației, însă Dumnezeu nu îi anulează personalitatea, cugetarea ori voința, ci îi lasă libertatea de a reda în felul său propriu conținutul Revelației.

4. Lectura și tâlcuirea Sfintei Scripturi: Biserica recomandă credincioșilor citirea Sfintei Scripturi, dar aceasta nu înseamnă că fiecare poate să o

tâlcuiască după mintea și priceperea sa; pentru că, spune Apostolul Petru, în scrierile Apostolului Pavel sunt unele lucruri cu anevoie de înţeles, pe care cei neştiutori şi neîntăriţi le răstălmăcesc, ca şi pe celelalte Scripturi, spre a lor pierzare (2 Petru 3); de asemenea, diaconul Filip, întâlnind pe famenul etiopian care citea din Isaia, l-a întrebat: Înţelegi, oare, ce citeşti? Famenul i-a răspuns: Cum aş putea să înţeleg, dacă nu mă va călăuzi cineva? (Fapte 8); tot Apostolul Petru spune: nicio proorocie a Scripturii nu se tâlcuieşte după socotinţa fiecăruia; pentru că niciodată proorocia nu s-a făcut din voia omului, ci oamenii cei sfinţi ai lui Dumnezeu au grăit, purtaţi fiind de Duhul Sfânt (2 Petru 1). Așadar, credincioșii trebuie să se mențină pe linia tâlcuirii Sfintei Scripturi pe care o dă Biserica, prin Sfinții Părinți, neinterpretând niciun text contrar tâlcuirii Bisericii.

B. Sfânta Tradiție: 1. Traditio (lat.) = predare, transmitere. În sens teologic, în înțeles larg, prin tradiție se înțelege învățătura

dată de Dumnezeu în mod direct oamenilor aleși (întreaga Revelație supranaturală, inclusiv Sf. Scriptură). În sens restrâns, prin Sfânta Tradiție înțelegem totalitatea adevărurilor revelate care nu se cuprind în Sfânta Scriptură, ci au fost predate prin viu grai de către Mântuitorul și Sfinții Apostoli, fiind ulterior consemnate în scris și păstrate de către Sfânta Biserică până în zilele noastre.

2. Mântuitorul nu ne-a lăsat nimic scris, propovăduirea Evangheliei Sale a făcut-o numai prin predică orală, și tot așa i-a îndemnat și pe Apostoli să facă: Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă (Matei 28). Din Sf. Scriptură rezultă că modul obișnuit de predare a învățăturii evanghelice de către Apostoli era tot propovăduirea orală: Multe având a vă scrie, n-am voit să le scriu pe hârtie şi cu cerneală, ci nădăjduiesc să vin la voi şi să vorbesc gură către gură, ca bucuria noastră să fie deplină (2 Ioan), Multe lucruri aveam să-ţi scriu; totuşi, nu voiesc să ţi le scriu cu cerneală şi condei, ci nădăjduiesc să te văd în curând, şi atunci vom grăi gură către gură (3 Ioan). Cărțile Noului Testament sunt scrieri ocazionale, prilejuite de ivirea unor probleme sau situații deosebite în comunitățile creștine din secolul I, și nu cuprind toată învățătura lăsată de Mântuitorul Hristos.

3. Această practică a Sf. Apostoli de a propovădui Evanghelia mai ales prin viu grai, pe lângă faptul că este întemeiată pe exemplul și pe porunca Mântuitorului, este și modalitatea cea mai bună de răspândire a credinței creștine, căci credinţa vine din auzire, iar auzirea prin cuvântul lui Hristos (Romani 10); prin predica vie se creează o comuniune sufletească ce poate insufla mai ușor ascultătorilor credință și dragoste față de Dumnezeu, mesajul transmis oral este mai bogat și mai bine înțeles.

4. Fiind scrise mai mult ocazional, cărțile Sfintei Scripturi nu cuprind întreaga învățătură revelată, lucru mărturisit chiar de ele: Dar sunt şi alte multe lucruri pe care le-a făcut Iisus şi care, dacă s-ar fi scris cu de-amănuntul, cred că lumea aceasta n-ar cuprinde cărţile ce s-ar fi scris (Ioan 21), Deci şi alte multe minuni a făcut Iisus înaintea ucenicilor Săi, care nu sunt scrise în cartea aceasta (Ioan 20). Prin urmare, dacă Sf. Scriptură cuprinde numai o parte din Descoperirea dumnezeiască, înseamnă că cealaltă parte a acestei Descoperiri, neconsemnată în Sf. Scriptură, s-a

4

păstrat pe cale orală, formând un tezaur la fel de prețios ca și Sf. Scriptură, purtând numele de Sf. Tradiție sau Predanie.

5. Învățăturile cuprinse în Sf. Tradiție au aceeași valoare cu cele din Sf. Scriptură, pentru că ambele provin din aceeași Descoperire dumnezeiască: Deci, dar, fraţilor, staţi neclintiţi şi ţineţi predaniile pe care le-aţi învăţat, fie prin cuvânt, fie prin epistola noastră (2 Tesaloniceni 2), Ţine dreptarul cuvintelor sănătoase pe care le-ai auzit de la mine, cu credinţa şi cu iubirea ce este în Hristos Iisus(2 Timotei 1), Şi cele ce ai auzit de la mine, cu mulţi martori de faţă, acestea le încredinţează la oameni credincioşi, care vor fi destoinici să înveţe şi pe alţii (2 Timotei 2).

6. Însăși Sf. Scriptură a fost scrisă pe temeiul Sfintei Tradiții, căci la început a fost numai Tradiția, și apoi s-a scris Scriptura ca o parte a acesteia (cea mai veche carte a Noului Testament s-a scris abia la anul 43, iar Apostolul Ioan scrie până spre sfârșitul secolului I). În unele locuri din Sf. Scriptură, autorii redau învățături și fapte cunoscute numai din Sf. Tradiție, care nu apar anterior nicăieri în Sf. Scriptură: astfel, Apostolul Pavel îndeamnă pe preoții din Efes, adunați la Milet: să vă aduceţi aminte de cuvintele Domnului Iisus, căci El a zis: Mai fericit este a da decât a lua (Fapte 20); în 2 Timotei 3, el amintește de vrăjitorii egipteni Iannes și Iambres care i s-au împotrivit lui Moise în Egipt (lucru neconsemnat în Vechiul Testament), iar Sf. Iuda, în epistola sa, amintește de cearta arhanghelului Mihail cu diavolul pentru trupul lui Moise, și de proorocia lui Enoh, lucruri preluate de asemenea din Sf. Tradiție.

7. Sfinții Părinți, în unanimitate, afirmă valoarea Sfintei Tradiții, egală cu a Sfintei Scripturi, ca păstrătoare a Revelației divine: „Din dogmele și practicile ținute de Biserică, pe unele le avem în învățătura scrisă, iar pe altele le-am primit din Tradiția Apostolilor. Ambele au aceeași valoare pentru pietate” (Sf. Vasile cel Mare). Sf. Tradiție a mai fost numită „memoria vie a Bisericii” (Bulgakov), „viața Duhului Sfânt în Biserică” (Lossky).

8. Aspectul statornic al Sfintei Tradiții: a) Sf. Tradiție cuprinde două aspecte: un aspect statornic, care se identifică cu Tradiția apostolică (ceea ce

Apostolii au predat Bisericii prin viu grai) și un aspect dinamic, în care Biserica, preluând Tradiția apostolică și rămânând statornic în ea, o dezvoltă continuu, după nevoile ei, ca răspuns la problemele fiecărei epoci; b) aspectul statornic al Tradiției poate fi delimitat în timp, ca începând la Cincizecime și ținând până la moartea ultimului Apostol, fiind fixat apoi în scris de Biserică în epoca sinoadelor ecumenice; iar aspectul dinamic al Tradiției începe odată cu cel statornic și se continuă până la sfârșitul veacurilor;

c) părțile principale ale Tradiției statornice sunt definițiile dogmatice și canonice ale sinoadelor ecumenice, precum și învățăturile Sf. Părinți care se bucură de consensul majorității lor; d) cele 8 izvoare ale Tradiției statornice sunt: 1) Hotărârile (definițiile) dogmatice și canonice ale celor 7 sinoade ecumenice și 9 sinoade locale aprobate de Sinoadele trulan; 2) Cele 80 de canoane apostolice (care cuprind rânduielile apostolilor); 3) Canoanele Sf. Părinți; 4) Scrierile Sf. Părinți care se bucură de consensul majorității lor; 5) Simbolurile de credință apostolic, atanasian și niceo-constantinopolitan, precum și Mărturisirile de credință ale Bisericii Ortodoxe (cea a lui Petru Movilă, mitropolitul Kievului, aprobată de sinodul de la Iași în 1642, cea a lui Dositei, patriarhul Ierusalimului, aprobată de sinodul din Ierusalim în 1672, cea a lui Ghenadie Scholarul, patriarhul Constantinopolului, făcută la cererea sultanului Mahomed al II-lea în 1456 și cea a lui Mitrofan Kritopulos în 1625);6) Mărturisirile de credință ale martirilor, consemnate în Actele martirice (Iar când vă vor duce în sinagogi şi la dregători şi la stăpâniri nu vă îngrijiţi cum sau ce veţi răspunde, sau ce veţi zice, că Duhul Sfânt vă va învăţa chiar în ceasul acela, ce trebuie să spuneţi – Luca 12); 7) Practicile de cult bisericești (rânduiala Sf. Taine, a ierurgiilor, etc.) și cărțile de slujbă, mai ales cele 3 Sfinte Liturghii ale Bisericii;8) Mărturii istorice și arheologice referitoare la credința creștină apostolică (catacombe, documente, epistole, scrieri, etc.), precum și datele oferite de canoanele arhitecturii și picturii bisericești (formate în epoca patristică) și de cântările bisericești (care cuprind învățătura Bisericii fără greșeală). 9. Criteriile Sfintei Tradiții, după Vincențiu de Lerin (sec. IV), care a precizat că tradiția adevărată constă în „ceea ce s-a crezut totdeauna, pretutindeni și de către toți”: conform acestui principiu, Tradiția adevărată trebuie să îndeplinească trei criterii:

a) ceea ce se găsește în Tradiție să fi fost crezut totdeauna în Biserică, începând cu Biserica veche apostolică;b) ceea ce se găsește în Tradiție să fie crezut în toate Bisericile de pretutindeni; c) ceea ce se găsește în Tradiție să fie la fel consemnat de către Sf. Părinți și scriitori bisericești, adică de cea

mai mare parte dintre ei.

5

Biserica, loc de pastrare a Revelatiei

Revelația dumnezeiască, atât Sfânta Scriptură cât și Sfânta Tradiție, reprezintă cuvântul infailibil al lui Dumnezeu adresat omului, și acest cuvânt trebuie transmis omului tot prin mijloace infailibile. Omul singur este păcătos. Singurul mijloc infailibil este Sfânta Biserică, pentru că ea este Trupul lui Hristos și are cap pe Hristos: Şi toate le-a supus sub picioarele Lui şi, mai presus de toate, L-a dat pe El cap Bisericii, Care este trupul Lui, plinirea Celui ce plineşte toate întru toţi (Efeseni 1). Biserica este stâlpul și temelia adevărului (1 Timotei 3) și în ea lucrează permanent Sfântul Duh.

Biserica este singurul mijloc de păstrare, judecare și interpretare a cărților sfinte și canonice, cât și a Tradiției adevărate. Astfel, Sf. Scriptură există datorită Bisericii și este aplicată și interpretată de Biserică. Nu Biserica a luat ființă prin mijlocirea Sfintei Scripturi, ci Sfânta Scriptură a luat naștere în sânul Bisericii, ca fixare în scris a unei părți din Tradiția apostolică, deci a unei părți a Revelației dumnezeiești. Sf. Scriptură nu s-a scris deci în afară de Biserică, ci în Biserică, de Sf. Apostoli și ucenicii lor – Apostolii fiind nucleul și temelia Bisericii creștine. Apoi Biserica este cea care a stabilit cărțile canonice ale Sfintei Scripturi pe temeiul autenticității și inspirației lor divine (la Sinodul de la Laodiceea, în 360). Aceasta pentru că, deși spune Apostolul Pavel: Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos spre învăţătură, spre mustrare, spre îndreptare, spre înţelepţirea cea întru dreptate (2 Timotei 3), totuși Sf. Scriptură nu ne spune câte cărți sunt inspirate și care sunt acestea. Lista cărților canonice ale Sfintei Scripturi o stabilește Biserica. Sf. Chiril al Alexandriei scrie: „Să cunoști de la Biserică, care sunt cărțile Vechiului și Noului Testament. Fără Biserică nu ar fi fost Sf. Scriptură, sau cel puțin nu ar fi cum o avem azi. În al doilea rând, tot Biserica este cea care judecă și păstrează Sf. Tradiție”. Biserica, prin Sf. Tradiție, actualizează, aprofundează și aplică în viața credincioșilor conținutul Sfintei Scripturi. Sf. Tradiție este explicatoarea adevărată a Sf. Scripturi, iar această explicare este în esență apostolică. De la început, Biserica stăruia în învăţătura apostolilor (Fapte 2), aceștia relatând cuvintele și faptele lui Hristos, dar dându-le și o explicare comună, pe înțelesul tuturor. Deși această explicare sau învățătură apostolică îmbracă forme variate în expunere, în esență ea rămâne aceeași, fiind făcută prin Duhul lui Hristos. De aceea ea trebuie să rămână ca un model permanent, ca o regulă de neschimbat în înțelegerea și interpretarea Sfintei Scripturi. Numai prin Sf. Tradiție și în Biserică, conținutul Sfintei Scripturi devine mereu viu, actual, eficient pentru fiecare generație de credincioși. În Biserică, cultul divin actualizează momente din Sf. Scriptură; prin slujbele bisericești, adevărurile Sfintei Scripturi capătă „o adâncă tâlcuire dogmatică și morală. Sf. Scriptură, fără explicarea liturgică și fără aplicarea ei în Liturghie și în celelalte Taine, se usucă, se desfigurează” (Pr. D. Stăniloae). Dacă Sf. Scriptură a apărut în sânul Bisericii, în ce privește Sf. Tradiție, ea apare odată cu Biserica, și Biserica apare odată cu Sf. Tradiție, căci Tradiția nu reprezintă altceva decât datina, predania, rânduielile Bisericii. Fără Biserică, Tradiția nu ar mai exista, încetând de a mai fi practicată și transmisă. Dar nici Biserica nu ar fi putut exista fără Tradiție, căci Tradiția este însăși lucrarea Duhului Sfânt în Biserică, este „viața Bisericii în Duhul Sfânt” (V. Lossky). Biserica este, de asemenea, și cea care discerne adevărata Tradiție de falsele tradiții. Biserica este cea care dezvoltă Tradiția statornică în Tradiție dinamică, și cea care păstrează Sf. Tradiție. În Biserică, aspectul statornic al Tradiției se dezvoltă în cel dinamic. Vincențiu de Lerin spune: „Dezvoltarea Tradiției nu înseamnă schimbarea ei, ci o amplificare în ea însăși”. În Biserică este de fapt mereu aceeași Tradiție, aceeași învățătură, aceeași credință, același har, explicate însă și actualizate, făcute contemporane tuturor generațiilor de credincioși. Astfel, învățătura Bisericii împotriva drogurilor, fumatului, avorturilor, eutanasiei, în problema calendarului, a reprimirii ereticilor în Biserică, instituirea de noi sărbători, noi canonizări de sfinți și noi slujbe închinate lor, constituie exemple de Tradiție dinamică. Așadar, dezvoltarea, îmbogățirea Sfintei Tradiții nu se face prin adăugarea unor învățături necunoscute, ci prin aplicarea și adâncirea celor știute, primite de la Sfinții Apostoli, în momente și situații diferite din viața Bisericii.

Așadar, între Biserică, Sf. Scriptură și Sf. Tradiție este un raport de intercondiționare, de reciprocă împlinire și confirmare. Biserica se mișcă în interiorul Revelației supranaturale, adică se orientează mereu după Sf. Scriptură și Sf. Tradiție, fiind zidită pe temelia Apostolilor și a proorocilor, și având cap pe Hristos: Zidiţi fiind pe temelia apostolilor şi a proorocilor, piatra cea din capul unghiului fiind însuşi Iisus Hristos (Efeseni 2). Dar în același timp, Biserica propovăduiește cuprinsul adevărat al Sf. Scripturi și Sf. Tradiții, păstrându-le nealterate și dând mereu garanție pentru autenticitatea lor. Biserica explică și aplică Sf. Scriptură în conținutul ei autentic prin Tradiția apostolică păzită de ea. Sf. Scriptură își descoperă conținutul ei în interiorul Bisericii și al Tradiției, iar Sf. Tradiție este vie în interiorul Bisericii. Această împletire între Sf. Scriptură, Sf. Tradiție și Biserică este rezultatul lucrării Duhului Sfânt.

6

Crearea lumii nevazute

1. Originea lumii: Concepții eronate: dualism (Dumnezeu a creat lumea dintr-o materie preexistentă, eternă), panteism (lumea

este o emanație din Dumnezeu), materialism. Corect: Lumea a fost creată de Dumnezeu (împotriva materialismului) (Facere 1:1, Crezul) din nimic.

2. Creația din nimic: nu din materie preexistentă (împotriva dualismului), ci din nimic, numai din voința lui Dumnezeu (El a zis și s-a făcut, El a poruncit și s-a zidit – Ps.148); rezultă o deosebire esențială între El și lume (împotriva panteismului). Dovezi: 2 Macabei 7 (Te rog, acum, copile, uită-te la cer și la pământ și la toate cele ce sunt într-însele și cugetă că Dumnezeu le-a făcut din nimic și că neamul omenesc are aceeași obârșie); Ioan 1:3 (Toate printr-Însul s-au făcut și fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut).

3. Creația în timp: Dumnezeu a creat lumea în timp, deodată cu timpul, astfel încât începutul timpului este și începutul lumii (Facere 1:1 - La început a făcut Dumnezeu cerul și pământul) spre deosebire de existența din veșnicie a lui Dumnezeu (Ps.89:2 – Mai înainte de ce s-au făcut munții și s-a zidit pământul și lumea, din veac și până în veac ești Tu). Prin urmare, având un început, lumea nu e veșnică și va avea un sfârșit. Crearea în timp a lumii nu contrazice neschimbabilitatea lui Dumnezeu, pentru că planul sau ideea creării lumii a existat din veșnicie în Dumnezeu.

4. Lumea e opera Sfintei Treimi: Să facem om după chipul și asemănarea Noastră (Facere 1:26); 1 Corinteni 8:6 – Pentru noi este un singur Dumnezeu, Tatăl, din Care sunt toate și noi întru El; și un singur Domn, Iisus Hristos, prin Care sunt toate și noi prin El; Iov 33 – Duhul lui Dumnezeu este Cel ce m-a zidit. Tatăl, Făcătorul cerului și al pământului, a luat hotărârea și a făcut planul creării lumii; Fiul, prin Care toate s-au făcut, a adus la îndeplinire planul Tatălui; Duhul Sfânt, Domnul de viață Făcătorul, a dat viață, a plinit și a desăvârșit toate.

5. Dumnezeu a creat lumea prin Cuvântul Său (Și a zis Dumnezeu: Să fie lumină! – Facere 1; El a zis și s-a făcut – Ps.148), care este Logosul (La început era Cuvântul... Și Cuvântul S-a făcut trup – Ioan 1) => lumea creată pe o ordine logică (microcosmos), care e reflectarea raționalității Logosului în structura întregului univers.

6. Motivul și scopul creației: Dumnezeu a făcut lumea în mod liber, nu în urma vreunei necesități interne sau externe. Motivul pentru care a creat Dumnezeu lumea este iubirea, bunătatea și milostivirea Sa, deoarece El a vrut să împărtășească tuturor făpturilor bunătățile Sale. Scopul întregii creații este preamărirea lui Dumnezeu și fericirea creaturilor, strâns legate (Așa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât, văzând ei faptele voastre cele bune, să-L preamărească pe Tatăl vostru Care este în ceruri – Matei 5).

7. Dumnezeu a creat lumea bună (Și a privit Dumnezeu toate câte a făcut, și iată erau bune foarte – Facere 1), dar nu absolut perfectă, ci de o perfecțiune relativă; răul nu este opera lui Dumnezeu, ci a apărut din cauza libertății omului, având originea în îngerii căzuți (Căci făptura a fost supusă deșertăciunii nu de voia ei, ci din cauza aceluia care a supus-o – Romani 8).

1. Îngerii – (άγγελος – trimis, vestitor) – ființe spirituale, reale și personale, inferioare lui Dumnezeu dar superioare omului.

2. Existența îngerilor: a) angelofaniile din Vechiul Testament (îngerul ce păzește drumul spre pomul vieții, îngerul ce-l oprește pe

Avraam să-l jertfească pe Isaac, îngerii de pe scara din visul lui Iacov, îngerul ce vorbește cu Ilie, la fel cu Daniel, cu Zaharia, serafimii văzuți de Isaia, heruvimii văzuți de Iezechiel, îngerii sunt superiori omului – Ps.8); angelofaniile din Noul Testament (îngerul Gavriil anunță nașterea lui Ioan Botezătorul, apoi nașterea lui Iisus, un înger îl înștiințează pe Iosif, apoi pe păstorii din Betleem despre nașterea Domnului, îngerii Îi slujesc lui Iisus după întreita ispitire, Îl întăresc în grădina Ghetsimani, vestesc mironosițelor Învierea, se arată la Înălțarea Domnului, etc.); Iisus vorbește despre îngeri în parabola neghinei, a bogatului nemilostiv și a săracului Lazăr, îngerii celor mici văd pururea în ceruri fața Tatălui (Matei 18), în fața îngerilor va mărturisi și Iisus pe cei care L-au mărturisit pe El (Luca 12), după înviere oamenii vor fi ca îngerii din cer (Matei 22), îngerii nu știu ziua celei de-a doua veniri (Marcu 13), ei vor însoți pe Iisus la a doua venire (Matei 25), etc.; Sfânta Tradiție vorbește despre îngeri (în Crez se afirmă că Tatăl este și Făcătorul celor nevăzute, iar sinodul VII ecumenic stabilește și cinstirea îngerilor; Ignatie Teoforul spune că există o ierarhie a îngerilor);

b) argumente raționale: universalitatea credinței în îngeri (explicată prin admiterea unei Revelații primordiale), constituția dihotomică a omului (așa cum elementul material există și în afara omului, în lumea văzută, și elementul spiritual trebuie să existe independent de om, într-o lume nevăzută), ierarhia lumii (există o ierarhie în

7

lumea materială, de la cele mai simple făpturi până la om, cea mai complexă ființă, trebuie ca această ierarhie să se continue și în lumea spirituală, prin îngeri, ființe superioare omului, aflate între om și Dumnezeu), scopul creației (trebuie să existe ființe care să-L preamărească și mai deplin pe Dumnezeu și să se bucure de o fericire și mai mare).

3. Originea îngerilor a) îngerii, ca și întreaga lume, sunt creați de Dumnezeu din nimic, nu sunt emanații din Dumnezeu, cum

credeau gnosticii și maniheii; crearea lor este arătată în mod tainic prin cuvintele “La început a făcut Dumnezeu cerul (lumea spirituală, a îngerilor) și pământul (lumea materială, universul)”, pentru ca evreii să nu cadă în idolatrie; apoi, în mod mai clar se afirmă că Dumnezeu a făcut cerurile, cerurile cerurilor și toată oștirea lor (Neemia 9), iar în Noul Testament se vorbește despre cetele îngerești: întru El au fost făcute toate, cele din ceruri și cele de pe pământ, cele văzute și cele nevăzute, fie tronuri, fie domnii, fie începătorii, fie stăpânii (Coloseni 1);

b) timpul creării îngerilor: înainte de crearea lumii văzute (întâi cerul și apoi pământul); argumente: în ziua a IV-a, când s-au făcut stelele, îngerii lăudau pe Dumnezeu (Iov 38), iar pe Eva a ispitit-o diavolul, sub forma șarpelui.

4. Natura îngerilor:a) îngerii sunt ființe raționale, personale, de natură exclusiv spirituală, nematerială; sunt duhuri pure,

nemateriale, nemuritoare, necorporale, superioare omului dar mărginite, circumscrise spațial, inferioare lui Dumnezeu. a) sunt duhuri (πνευματα): Îngerii, oare, nu sunt toți duhuri slujitoare? – Evrei 1, duhuri nemateriale (“puteri netrupești” – sin.7 ec.) și necorporale; unii Părinți, plecând de la ideea că nematerialitatea și necorporalitatea absolută aparțin exclusiv lui Dumnezeu, atribuie îngerilor un trup ca de aer sau ca de foc (nu însă trup sensibil): Cel ce face pe îngerii Săi duhuri și pe slugile Sale pară de foc (Ps.103);

b) sunt ființe nevăzute, dar pot lua, cu voia lui Dumnezeu, înfățișări omenești pentru a comunica cu oamenii;c) sunt inferiori lui Dumnezeu (fiind creaturi sunt limitați, nu pot fi în două locuri deodată sau omniprezenți,

nu sunt atotștiutori, nici atotputernici, nu cunosc adâncurile ființei dumnezeiești, nici tainele sau gândul Lui, nici chiar gândul omului, nu pot face minuni cu puterea lor), dar superiori omului (în înțelepciune, putere, apropiere de Dumnezeu, lipsa afectelor sau a slăbiciunilor omenești); totuși, omul are o oarecare superioritate asupra îngerilor (Hristos a venit să mântuiască pe om, nu pe îngeri – Tertulian; omul face legătura dintre cele văzute și cele nevăzute);

d) îngerii au însușiri esențial spirituale: văd fața lui Dumnezeu, se bucură de întoarcerea oricărui păcătos, doresc să cunoască tainele mântuirii, preamăresc pe Dumnezeu și împlinesc poruncile Lui.

5. Funcția îngerilor: a) preamărirea lui Dumnezeu, în sensul că reflectă bogăția, frumusețea și fericirea lui Dumnezeu; b) transmiterea și împlinirea voii lui Dumnezeu (legat de slujirea oamenilor, există îngeri păzitori ai

popoarelor, cetăților, și chiar ai fiecărui om). 6. Starea morală a îngerilor: starea lor actuală este una de sfințenie (sunt în comuniune cu Dumnezeu) și

impecabilitate, dar nu prin natura lor, ci prin harul lui Dumnezeu în care ei s-au întărit pentru că au rezistat ispitei luciferice de a se împotrivi lui Dumnezeu.

7. Numărul îngerilor: este constant (nu mor și nici nu mai sunt creați alții) și foarte mare (legiuni, zeci de mii, mulțime de oaste, cum zice Biblia, sau, metaforic, popoare infinite de puteri netrupești ale căror mii nu le poate număra nimeni, cum zice Sf. Ioan Gură de Aur).

8. Ierarhia îngerilor:Conform Sfintei Scripturi:

Facere 3 – Heruvimii; Isaia 6 - Serafimii; Efeseni 1 - Începătoriile, Stăpâniile, Puterile, Domniile; Coloseni 1 – Tronurile, etc.; Romani 8 – Îngerii, etc.; 1 Tesaloniceni 4 – Arhanghelii)

Conform Sfintei Tradiții: Ierarhia cerească a Sf. Dionisie Areopagitul, îngerii sunt împărțiți în 9 cete îngerești, grupate în 3 triade: 1)

Scaunele, Heruvimii, Serafimii, 2) Domniile, Stăpâniile, Puterile, 3) Începătoriile, Arhanghelii, Îngerii, deosebindu-se unii de alții după luminare și după rang, luminându-se unii pe alții potrivit superiorității rangului, cei mai de sus împărtășind celor mai de jos luminarea și cunoștința.

Sinodul V ecumenic a condamnat concepția origenistă după care ierarhia îngerească s-a făcut mai târziu, drept consecință a căderii unora dintre ei. Crearea lor în cete e expresia diversității (în unitate) a lumii făcute de Dumnezeu. 9. Menirea îngerilor:

a) preamărirea lui Dumnezeu în cunoaștere dreaptă și în necondiționată împlinire a voinței Sale;b) slujirea oamenilor spre mântuire.

10. Îngerii răi: a) numiri: duhuri rele, duhuri necurate, duhuri ale răutății, diavoli, draci, demoni, îngerii diavolului, îngerii

satanei, iar căpetenia lor: diavolul, ispititorul, satana, belzebut, veliar, domnul lumii acesteia, domnul dracilor; b) numărul lor e mare, răutatea lor are grade, au o căpetenie și se găsesc pe trepte diferite (începătoriile,

domniile, stăpâniile întunericului – Efeseni 6). Ca număr, trebuie să fie mai puțini decât îngerii rămași buni, după

8

unii Sfinți Părinți cam o treime din total, numărul lor urmând a fi plinit cu oamenii sfinți, care vor trăi alături de îngeri în slava veșnică;

c) existența lor: nu sunt personificări ale răului sau ființe imaginare, Biblia îi prezintă ca pe ființe reale atât în Vechiul Testament (diavolul produce lui Iov nenorociri, muncește pe Saul când acesta e părăsit de duhul Domnului, ispitește pe David, etc.) cât și în Noul Testament (parabola neghinei, răspunsul lui Iisus la acuzația că scoate dracii cu ajutorul domnului acestora, pedepsirea celor nemilostivi în focul cel veșnic pregătit diavolului și îngerilor lui, diavolul păcătuiește dintru început – 1 Ioan 3, diavolii cred și se cutremură – Iacov 2, etc; pentru aceasta S-a arătat Fiul lui Dumnezeu, ca să strice lucrurile diavolului – 1 Ioan 3);

d) originea lor: au fost creați buni, dar având și libertatea de a păcătui au devenit răi prin propria lor voință: Diavolul dintru început a fost ucigător de oameni și nu a stat întru adevăr (Ioan 8); Am văzut pe satana ca un fulger căzând din cer (Luca 10) – așadar, autorul răului este diavolul, care, fiind creat bun, singur s-a hotărât spre păcat, devenind din arhanghel, diavol, adică clevetitor, și antrenând în căderea lui și alți îngeri aflați sub influența sa („îngeri ai diavolului”);

e) timpul căderii lor: înainte de crearea omului, deoarece: de la crearea lor până la cădere a trebuit să se scurgă un oarecare timp; diavolul i-a ispitit pe primii oameni, deci căzuse deja; Sfânta Scriptură ne spune că diavolul păcătuiește dintru început (1 Ioan 3);

f) păcatul prin care au căzut este mândria: au vrut să aibă independent de Dumnezeu plenitudinea existenței și fericirea desăvârșită, făcându-se asemenea cu Cel Prea Înalt (Isaia 14) și chiar mai presus decât El (2 Tes. 2); începutul păcatului este mândria (Înțelepciunea lui Sirah 10), iar episcopul să nu fie de curând botezat, ca să nu se mândrească și să cadă în osânda diavolului (1 Timotei 3);

f) căderea lor e veșnică deoarece nu au fost ispitiți de nimeni, iar ca ființe spirituale superioare omului aveau o gândire intuitivă (nu discursivă), care le permitea să sesizeze îndată ultimul scop; în plus, neavând trup și pofte trupești, păcatul lor este numai al răutății, nu și al slăbiciunii. De aceea nu se pot pocăi, iar Biserica a condamnat apocatastaza lui Origen; g) însușirile diavolului: ura față de adevăr, fiind tatăl minciunii (Ioan 8) și înșelător a toată lumea (Apoc. 12); activitatea lui e opusă lui Dumnezeu, iar împărăția lui este a morții spirituale (Evrei 2) și a întunericului; acțiunea lui este îndreptată împotriva mântuirii omului (umblă ca un leu răcnind, căutând pe cine să înghită – 1 Petru 5), pe care îl ispitește indirect prin senzații, reprezentări, gânduri, neputând să constrângă însă libertatea omului.

Crearea lumii vazute

1. REFERATUL BIBLIC DESPRE CREAȚIE (Cartea Facerii) La început (întru început) a făcut (a creat) Dumnezeu cerul şi pământul. Şi pământul era netocmit şi gol

(nevăzut și netocmit). Întuneric era deasupra adâncului şi Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor (1:1,2) Şi a zis Dumnezeu: "Să fie lumină!" Şi a fost lumină. Şi a văzut Dumnezeu lumina că este bună, şi a despărţit Dumnezeu lumina de întuneric. Lumina a numit-o Dumnezeu ziuă, iar întunericul l-a numit noapte. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua întâi (una zi) (1:3-5)

Şi a zis Dumnezeu: "Să fie o tărie prin mijlocul apelor şi să despartă ape de ape!" Şi a fost aşa. A făcut Dumnezeu tăria şi a despărţit Dumnezeu apele cele de sub tărie de apele cele de deasupra tăriei. Tăria a numit-o Dumnezeu cer. Şi a văzut Dumnezeu că este bine. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a doua (1:6-8)

Şi a zis Dumnezeu: "Să se adune apele cele de sub cer la un loc şi să se arate uscatul!" Şi a fost aşa. Și s-au adunat apele cele de sub cer la locurile lor şi s-a arătat uscatul. Uscatul l-a numit Dumnezeu pământ, iar adunarea apelor a numit-o mări. Şi a văzut Dumnezeu că este bine. Apoi a zis Dumnezeu: "Să dea pământul din sine verdeaţă: iarbă, cu sămânţă într-însa, după felul şi asemănarea ei, şi pomi roditori, care să dea rod cu sămânţă în sine, după fel, pe pământ!" Şi a fost aşa. Pământul a dat din sine verdeaţă: iarbă, care face sămânţă, după felul şi după asemănarea ei, şi pomi roditori, cu sămânţă, după fel, pe pământ. Şi a văzut Dumnezeu că este bine. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a treia (1:9-13)

Şi a zis Dumnezeu: "Să fie luminători pe tăria cerului, ca să lumineze pe pământ, să despartă ziua de noapte şi să fie semne ca să deosebească anotimpurile, zilele şi anii, și să slujească drept luminători pe tăria cerului, ca să lumineze pământul. Şi a fost aşa. A făcut Dumnezeu cei doi luminători mari: luminătorul cel mai mare pentru cârmuirea zilei şi luminătorul cel mai mic pentru cârmuirea nopţii, şi stelele. Şi le-a pus Dumnezeu pe tăria cerului, ca să lumineze pământul, să cârmuiască ziua şi noaptea şi să despartă lumina de întuneric. Şi a văzut Dumnezeu că este bine. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a patra (1:14-19)

Apoi a zis Dumnezeu: "Să mişune apele de vietăţi, fiinţe cu viaţă în ele şi păsări să zboare pe pământ, pe întinsul tăriei cerului!" Şi a fost aşa. A făcut Dumnezeu animalele cele mari din ape şi toate fiinţele vii, care mişună în ape, unde ele se prăsesc după felul lor, şi toate păsările înaripate după felul lor. Şi a văzut Dumnezeu că este bine. Şi le-a binecuvântat Dumnezeu şi a zis: "Prăsiţi-vă şi vă înmulţiţi şi umpleţi apele mărilor, şi păsările să se înmulţească pe pământ!" Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a cincea (1:20-23)

Apoi a zis Dumnezeu: "Să scoată pământul fiinţe vii, după felul lor: animale, târâtoare şi fiare sălbatice după felul lor". Şi a fost aşa. A făcut Dumnezeu fiarele sălbatice după felul lor, şi animalele domestice după felul lor, şi

9

toate târâtoarele pământului după felul lor. Şi a văzut Dumnezeu că este bine. Şi a zis Dumnezeu: "Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră, ca să stăpânească peştii mării, păsările cerului, animalele domestice, toate vietăţile ce se târăsc pe pământ şi tot pământul!" Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie. Şi Dumnezeu i-a binecuvântat, zicând: "Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi; şi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului, peste toate animalele, peste toate vietăţile ce se mişcă pe pământ şi peste tot pământul!" Apoi a zis Dumnezeu: "Iată, vă dau toată iarba ce face sămânţă de pe toată faţa pământului şi tot pomul ce are rod cu sămânţă în el. Acestea vor fi hrana voastră. Iar tuturor fiarelor pământului şi tuturor păsărilor cerului şi tuturor vietăţilor ce se mişcă pe pământ, care au în ele suflare de viată, le dau toată iarba verde spre hrană. Şi a fost aşa. Şi a privit Dumnezeu toate câte a făcut şi iată erau bune foarte. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a şasea (1:24-31)

Aşa s-au făcut cerul şi pământul şi toată oştirea lor. Şi a sfârşit Dumnezeu în ziua a şasea lucrarea Sa, pe care a făcut-o; iar în ziua a şaptea S-a odihnit de toate lucrurile Sale, pe care le-a făcut. Şi a binecuvântat Dumnezeu ziua a şaptea şi a sfinţit-o, pentru că într-însa S-a odihnit de toate lucrurile Sale, pe care le-a făcut şi le-a pus în rânduială (2:1-3)

2. CÂTEVA EXPLICAȚII a) Lumea văzută a fost creată de Dumnezeu din nimic (a creat, nu a făcut – Dumnezeu este Creator, nu

Demiurg); cuvântul bara – a crea din nimic – apare doar în prima zi, în celelalte apar cuvintele a face și a zidi.

b) Cuvintele "La început a creat Dumnezeu cerul şi pământul" arată că lumea materială, ca și cea spirituală, a fost creată, deci a luat ființă în timp (cuvântul "la început" arată primul contact, prima unire a lui Dumnezeu Cel veșnic cu timpul). Mai corect: Întru început a creat – adică întru Hristos, Alfa și Omega, începutul și sfârșitul.

c) Pământul (lumea materială) era netocmit și gol (nevăzut și netocmit -– nevăzut, pentru că era acoperit de ape). Materia primă din care s-au format toate cele văzute era la început lipsită de formă, în ea se cuprindeau, amestecate și nedeterminate, toate elementele, ca într-o mare sau într-un abis întunecat. Catolicii vorbesc despre două lucrări mari:1) creatio prima a materiei informe, deci creația propriu-zisă (opus creationis); 2) creatio secunda sau organizarea lumii, în care se deosebesc iar două etape: despărțirea elementelor în primele trei zile, mai puțin apariția vegetației (opus distinctionis) și apoi înfrumusețarea și împodobirea universului (opus ornatus). După unii teologi ortodocși însă, nu putem vorbi de o materie informă, căci forma universului este dată în materie odată cu aducerea ei la existență. De altfel, sfinții Atanasie cel Mare și Maxim Mărturisitorul vorbesc despre o raționalitate a creației, care constituie structura spirituală și logică a întregului univers (nu materia precede spiritul, ci forma materiei este implicată în spirit). Așadar, după acei teologi ortodocși, evoluția în creație (de la simplu la complex, de la anorganic la organic, de la regnul vegetal la cel animal) ar fi putut fi dirijată de Dumnezeu din interiorul creației, prin acea raționalitate a materiei. Teoria catolică, în care forma rămâne exterioară materiei, duce la ideea unui Dumnezeu total transcendent, izolat de lumea imanentă. Numai structura interioară a universului, raționalitatea lui, constituie puntea dinamică de legătură între Dumnezeu și oameni. Pe lângă evoluționismul materialist, care exclude ideea unui Dumnezeu creator, s-a încercat construirea unui evoluționism teist, care consideră că evoluția speciilor este un fapt real, dar ea nu s-a produs la întâmplare, ci ar fi fost condusă de Dumnezeu, pe perioada unor ere geologice. Dar asta ar însemna că moartea în natură ar fi existat înainte de păcatul lui Adam, iar Adam, deși este primul om, ar fi descins din niște părinți animali. O altă teorie este cea a creaționismului științific, care deși nu își propune să demonstreze existența Creatorului, prin rezultatele sale bazate pe genetică, biofizică, biochimie, teoria probabilităților și teoria informației, arată că este imposibil ca vietățile să apară prin fenomene întâmplătoare din materie nevie, și este imposibil să evolueze pe cale naturală. Gradația în realizarea creației corespunde firii lucrurilor și este necesară în ordinea acestora, fiecare regn și specie apărând ca mijloc de existență și condiție pentru cele imediat superioare, cel mineral pentru cel vegetal, cel vegetal pentru cel animal, și toate pentru om. O specie superioară presupune pe toate cele inferioare ei. Aceasta nu înseamnă însă că speciile superioare au evoluat din cele inferioare.

d) Purtarea Duhului lui Dumnezeu pe deasupra apelor este o icoană prin care se exprimă acțiunea creatoare a Duhului Sfânt, dătătorul de viață, acțiune care ne arată că elementele lumii create la început n-au fost lăsate să se dezvolte de la sine, ci s-au aflat în permanentă legătură cu puterea și voința lui Dumnezeu.

e) Să se facă lumină – prima lumină s-a făcut la cuvântul lui Dumnezeu în afara oricărei surse de lumină, apoi alternanța luminii și întunericului a fost făcută de Dumnezeu pentru a da o măsură a timpului care a început să curgă. "Acum, după ce a fost făcut soarele, este zi când văzduhul este luminat de soare. Atunci, la început, se făcea zi și urma noapte atunci când se revărsa lumina aceea care a fost făcută la început, și când iarăși se retrăgea, potrivit măsurii rânduite de Dumnezeu" (Omilii la Hexaimeron, Sf. Vasile cel Mare). "Astfel că prima poruncă învață natura ce are de făcut în cursul timpurilor" – totdeauna când a creat, Dumnezeu a dat și un model pentru viitor.

10

f) Una zi – facerea unității de timp numită zi a avut loc o singură dată, celelalte o repetă pe prima. Durata unei zile a creației nu trebuie să fie neapărat cea a unei ere geologice (ca în evoluționismul teist), pentru că Dumnezeu atunci lucra în mod minunat, fără a se folosi de legile pe care le va pune în creația Sa. Cuvintele psalmului 89, "O mie de ani înaintea ochilor Tăi sunt ca ziua de ieri care a trecut" nu se referă la timpul din creație, ci la legătura lui Dumnezeu cu timpul asociat creației, nu în sensul că la Dumnezeu timpul trece altfel, ci în sensul că Dumnezeu este cu totul în afara timpului nostru.

g) "Pentru că unii socotesc că soarele este cauza celor ce răsar din pământ, Dumnezeu a dat pământului această podoabă înainte de facerea soarelui, ca să înceteze cei rătăciți să se mai închine soarelui, ca unuia care ar fi cauza vieții" (Omilii la Hexaimeron, Sf. Vasile cel Mare). La început plantele au apărut fără să existe semințe. Duhul Sfânt a însămânțat pământul direct cu "sufletul" plantei (puterea vitală care le ridică și le întreține un trup viu), iar după apariția plantelor, Dumnezeu a poruncit ca ele să facă "sămânță după fel și asemănare" – înmulțirea viitoare în cadrul aceleiași specii. "Astfel că prima poruncă învață natura ce are de făcut în cursul timpurilor" (Sf. Vasile cel Mare). Același lucru se va întâmpla și în regnul animal.

h) Odihna lui Dumnezeu după creație nu înseamnă o totală încetare a activității lui Dumnezeu, pentru că El continuă să lucreze purtând de grijă lumii Sale; este vorba doar de faptul că planul Său cu privire la creație s-a împlinit întru totul, și Dumnezeu nu mai creează nimic nou.

i) Un aspect specific al învățăturii creștine este perfecțiunea lumii create. Sfânta Scriptură învață că, după ce a fost încheiată creația, toate erau bune foarte, într-o ordine și o armonie care dădeau mărturie despre puterea și bunătatea Creatorului: Cerurile spun slava lui Dumnezeu și facerea mâinilor Lui o vestește tăria (Psalmul 18). Sfântul Vasile cel Mare, Lactanțiu și alți părinți bisericești subliniază faptul că lumea a fost făcută pentru om, iar omul pentru Dumnezeu. Astfel, omul nu poate fi conceput în afara naturii sau universului, dar nici natura sau universul nu pot fi înțelese fără om. Motivul creării lumii este bunătatea lui Dumnezeu, căci "Binele, prin însuși faptul că există ca bine ființial, întinde bunătatea sa la toate cele ce sunt" (Dionisie Areopagitul). Întreaga natură este destinată slavei de care vor fi părtași oamenii în împărăția lui Dumnezeu (Romani 8).

Antropologia crestina

„Apoi a creat Dumnezeu pe om, care e alcătuit din suflet nematerial și rațional și din trup material, ca din această alcătuire a omului, pe de o parte să se cunoască adevărul că Dumnezeu e creator al lumii spirituale, iar pe de altă parte, că El a zidit și lumea cea materială. Din această cauză, omul se numește și lume mică, deoarece el poartă în sine chipul a toată lumea cea mare” (Mărturisirea Ortodoxă)

„Şi a zis Dumnezeu: "Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră, ca să stăpânească peştii mării, păsările cerului, animalele domestice, toate vietăţile ce se târăsc pe pământ şi tot pământul!" Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie" (Facere 1:26,27) „Și a făcut Dumnezeu pe om, țărână luând din pământ, și a suflat în fața lui suflare de viață și s-a făcut omul cu suflet viu" (Facere 2:7)

A. CREAREA OMULUI

1. Deși în crearea omului s-ar părea că sunt două acte separate: pentru trup, a făcut Dumnezeu pe om, țărână luând din pământ, iar pentru suflet a suflat în fața lui suflare de viață și s-a făcut omul cu suflet viu, totuși Biserica învață crearea sufletului odată cu trupul (preexistența sufletului este condamnată la sinodul V ecumenic).

2. Teodoret observă că în vreme ce pe toate celelalte creaturi le-a făcut Dumnezeu numai prin cuvânt, pe om l-a făcut cu mâinile Sale, ceea ce arată adevărul creației omului direct de către Dumnezeu și grija deosebită a Lui față de om (Mâinile Tatălui – Fiul și Duhul Sfânt).

3. Apolinariștii, sprijinindu-se pe filozofia lui Platon și Plotin, susțin concepția trihotomistă despre natura omului (trup, suflet și spirit), prin interpretarea greșită a Sfintei Scripturi (1 Tes. 5, Evrei 4). Biblia învață însă în nenumărate locuri despre dihotomia naturii omenești, sufletul – psihi (puterea vieții organice) și spiritul sau duhul – pnevma (puterea vieții spirituale) fiind două funcții ale aceleiași naturi spirituale. Astfel, există oameni psihici (trupești, firești) care nu au spirit (care nu au Duhul) – Iuda 19, opoziția dintre omul psihic sau trupesc și omul duhovnicesc nefiind ființială (bazată pe existența unor principii deosebite în componența spirituală a omului), ci morală (bazată pe viața morală deosebită a aceluiași principiu spiritual, a sufletului) – (vezi 1 Corinteni 2).

11

4. Trupul participă și el la mântuire, nu este un reflex sau o umbră a sufletului, nici o închisoare a lui, ci o componentă esențială a persoanei umane, organul de manifestare a sufletului, e templu al Duhului Sfânt (1 Corinteni 3).

5. Monogenismul uman: întregul neam omenesc provine dintr-o singură pereche umană, Adam și Eva. Fără această concepție monogenistă nu putem înțelege universalitatea păcatului strămoșesc și universalitatea mântuirii prin Iisus Hristos, nici egalitatea și demnitatea tuturor oamenilor ca persoane, indiferent de rase, națiuni, etc.

6. Sufletul este o substanță reală, vie, imaterială sau spirituală și nemuritoare. Sufletul este real și superior trupului care se întoarce în țărână, iar el la Dumnezeu. Sufletul este imaterial sau spiritual, pentru că este insuflat omului direct de Dumnezeu. Sufletul este înzestrat cu rațiune, cu simțire sau sensibilitate și cu voință liberă. Sufletul este nemuritor (Dumnezeu este al lui Avraam, al lui Isaac și al lui Iacov, nu este Dumnezeu al morților, ci al viilor; dacă acest cort, locuința noastră pământească, se va strica, avem zidire de la Dumnezeu, casă nefăcută de mână, veșnică, în ceruri – 2 Corinteni 5). Argumente ale nemuririi sufletului: argumentul ontologic (natura sufletului este nematerială și necompusă), argumentul teleologic (setea sufletului de a cunoaște desăvârșirea și fericirea veșnică), argumentul moral (răsplătirea binelui și pedepsirea răului și dincolo de viața aceasta pământească), argumentul istoric (credința universală și dintotdeauna în nemurirea sufletului), argumentul teologic (sufletul este creat direct de Dumnezeu, care este nemuritor).

7. Teorii privind transmiterea sufletului: a) preexistențialismul (Origen), care afirmă că sufletele au fost create înainte, toate deodată, de la început, și că, păcătuind, sunt trimise ca pedeapsă în trupuri; a fost condamnat la sinodul V ecumenic; b) traducianismul (Tertulian) – tradux, traducis = răsad – teorie care afirmă că sufletele copiilor se nasc din sufletele părinților, ca și răsadurile; pare să aibă avantajul de a explica transmiterea păcatului strămoșesc; dar contrazice natura și simplitatea sufletului, care nu se poate divide sau înmulți precum trupul, căci atunci s-ar supune și descompunerii și morții, precum trupul; în plus, s-ar transmite astfel și păcatele personale ale părinților, ceea ce este inacceptabil; c) creaționismul – teorie care afirmă că Dumnezeu creează direct și personal fiecare suflet nou în clipa când are loc fecundarea; argumente biblice: sufletul se întoarce la Dumnezeu, care l-a dat (Ecclesiastul 12), Dumnezeu zidește duhul omului înlăuntrul său (Zaharia 12); dificultăți ale teoriei: nu explică transmiterea păcatului strămoșesc, contrazice odihna lui Dumnezeu și leagă activitatea creatoare a lui Dumnezeu de patimile omenești. De aceea unii teologi ortodocși încearcă să găsească unele explicații de compromis, cum ar fi cea conform căreia crearea unui nou suflet de către Dumnezeu nu este o creație nouă, ci o creație din sufletul deja existent al părinților (Macarie), sau cea conform căreia originea sufletului poate fi explicată îmbinând creaționismul cu participarea omului, adică cu traducianismul (Andrutsos).

B. CHIP ȘI ASEMĂNARE – STAREA PRIMORDIALĂ ȘI CĂDEREA ÎN PĂCAT

1. Chipul lui Dumnezeu nu se referă în primul rând la trup (dar și trupul participă oarecum la acest chip prin unirea lui cu sufletul, prin forma, poziția și funcția lui de a exprima puterea și măreția sufletului - Justin, Irineu). Dumnezeu fiind spirit pur, chipul lui Dumnezeu din om se referă în primul rând la sufletul nemuritor și liber, înzestrat cu rațiune, sentiment și voință ce tind spre Dumnezeu, ca spre Adevărul, Iubirea și Binele absolut. O consecință a chipului dumnezeiesc din om este stăpânirea lui asupra naturii (Teodoret, Sf. Ioan Gură de Aur), de unde dimensiunea cosmică a mântuirii în Hristos.

2. Chipul lui Dumnezeu aparține însăși naturii omului, prin creație, asemănarea o are însă omul numai în potență, ea urmează să se actualizeze prin libera conlucrare a omului cu harul divin. Chipul este asemănarea în potență, iar asemănarea este chipul în actualitate (Sf. Vasile cel Mare). Sfântul Grigorie de Nyssa arată că dacă Scriptura nu mai zice că a făcut Dumnezeu pe om și după asemănare, ci doar după chip, aceasta nu înseamnă nici lipsa de putere a Creatorului, nici schimbarea planului Său: Suntem după chip prin creație, iar după asemănare ajungem noi înșine, prin voința noastră liberă.

3. Starea primordială a omului. La început, puterile fizice, spirituale și morale ale omului erau îndreptate spre Dumnezeu, omul fiind într-o

stare de dreptate originară ce reflecta armonia cu el însuși, cu natura și cu Dumnezeu.Astfel: a) puterile fizice: trupul era fără pătimire și nestricăcios (putea să nu moară), în armonie cu sufletul; de aceea,

prin el se arăta maiestatea dumnezeiască (chipul lui Dumnezeu), având ca rezultat stăpânirea omului asupra naturii, deci armonia omului cu natura;

b) puterile spirituale: rațiunea era îndreptată spre cunoașterea adevărului dumnezeiesc, simțirea era îndreptată spre iubirea lui Dumnezeu;

12

c) puterile morale: voința liberă săvârșea binele, supunându-se voii lui Dumnezeu. Așadar, dreptatea originară, pe lângă armonia omului cu el însuși și cu natura (arătată prin stăpânirea sufletului asupra trupului nestricăcios și prin stăpânirea omului asupra naturii), cuprindea și armonia omului cu Dumnezeu (arătată prin cunoașterea rațională a lui Dumnezeu ca Adevărul absolut, prin iubirea față de Dumnezeu care este Iubirea desăvârșită, prin sfințenia sau curăția voinței care asculta de voia lui Dumnezeu, ca de Binele suprem).

În urma căderii, omul nu a pierdut complet chipul lui Dumnezeu, ci această dreptate originară. Străduința omului spre asemănarea cu Dumnezeu în starea primordială depindea pe de o parte de harul lui Dumnezeu, care nu putea lipsi nici în rai, iar pe de altă parte de puterile spirituale și morale ale omului, adică de rațiunea și voința liberă a omului, care nu erau indiferente față de adevăr și bine, ci într-o legătură internă, naturală, cu acestea.

4. Relativitatea perfecțiunii adamice: a) relativitatea puterilor fizice: avea posse non mori (putința de a nu muri, DACĂ nu ar fi păcătuit), nu non

posse mori (nu imposibilitatea de a muri); b) relativitatea puterilor spirituale: cunoașterea omului nu era desăvârșită; c) relativitatea puterilor morale: curăția voinței nu era sfințenie și dreptate deplină, desăvârșită, deoarece

acestea, fiind virtuți, implică formare și întărire prin exercițiu și încercare. Relativitatea perfecțiunii adamice rezultă și din următoarele considerații: 1) fără această relativitate a perfecțiunii adamice, căderea omului ar deveni cu totul inexplicabilă; 2) chipul lui Dumnezeu, exprimat prin acea dreptate originară sau perfecțiune relativă, trebuia să se dezvolte liber spre asemănarea cu Dumnezeu, în sensul desăvârșirii omului; 3) mântuirea înseamnă și readucerea omului în starea originară prin refacerea chipului lui Dumnezeu în om, dar este mai mult decât atât; mântuirea se ridică deasupra creației, prin înfierea în Hristos și prin viața duhovnicească în El (1 Cor.15), pe care viața adamică nu le avea.

5. Diferențe confesionale: a) catolicii împart starea primordială a omului în două: starea naturală a omului, în care există o permanentă

luptă între înclinarea trupului spre simțuri și pasiuni și înclinarea sufletului spre bine și adevăr, și dreptatea originară supranaturală, adăugată prin har, care remediază ca un frâu de aur acea luptă a omului natural, supunând puterile inferioare ale trupului, puterilor superioare ale rațiunii. După catolici, starea primordială era perfectă dintru început, dar această perfecțiune se datora numai harului, adică dreptății originare supranaturale adăugate (căderea devine atunci inexplicabilă). În schimb, antagonismul dintre trup și suflet e real, deci materia e ... considerată rea în sine, suferințele și moartea fiind transpuse asupra naturii primordiale a omului (se alunecă spre pelagianism); în felul acesta însă, păcatul strămoșesc nu mai reprezintă o cădere sau o stricare a naturii omului, ci numai o pierdere a dreptății adăugate prin har (dreptate ce nu aparținea naturii omului), având drept consecință în urmașii lui Adam doar o vină juridică, externă, și o pedepsire numai din cauza descendenței lor din Adam;

b) protestanții stabilesc dreptatea originară în firea omului, nu în ceva supraadăugat lui, dar exclud harul divin din componența dreptății originare, omul fiind drept și sfânt din creație, fără să mai aibă nevoie de har în starea paradisiacă (și pentru protestanți starea primordială era perfectă, dar acea perfecțiune se datora numai firii create a omului); în felul acesta însă, deși privesc în mod corect păcatul strămoșesc ca pe o stricăciune lăuntrică a omului, protestanții exagerează urmările acestuia, considerând că păcatul are drept consecință distrugerea totală a chipului lui Dumnezeu în om, nimicirea totală a puterilor spirituale ale omului, acesta devenind incapabil de a face binele (acest lucru este însă contrazis de existența unei revelații naturale și la păgâni, căci păgânii care nu au lege din fire fac ale legii). Din punct de vedere ortodox, starea primordială a omului nu a fost de la început perfectă, dreptatea originară se datora conlucrării firii omului cu harul divin, iar prin păcat omul a pierdut harul divin și acea dreptate originară, dar căderea lui nu este ireparabilă, fiindcă firea omului, deși alterată de păcat (nu ca la catolici), nu a fost nimicită cu desăvârșire (așa cum cred protestanții).

6. Căderea omului: a) Originea păcatului strămoșesc (vezi și referatul biblic despre cădere): Pentru desăvârșirea lui morală,

omul trebuia să treacă printr-o încercare sau examen, care să-i ofere ocazia pe de o parte să-și recunoască și să exprime dependența și supunerea sa față de Dumnezeu, iar pe de altă parte să contribuie prin efort propriu și conștient la definitivarea stării sale morale, câștigând și o vrednicie personală. Porunca primită de om în rai era așadar necesară, cum observă Sf. Ioan Damaschin, pentru că nu era folositor ca omul să dobândească nemurirea fără să fie ispitit și încercat, ca să nu cadă în mândria și condamnarea diavolului. Porunca primită este ușoară, dar însoțită de amenințarea unor urmări foarte grave în cazul neîndeplinirii ei. Importanța acestei porunci este dată și de faptul că ea cuprindea întreaga lege morală; respectarea ei era semnul voinței libere și conștiente a omului că vrea să ajungă la asemănarea cu Dumnezeu prin dragostea, încrederea și supunerea lui față de Creator, iar încălcarea poruncii era semnul că omul, nesocotind drumul desăvârșirii morale arătat de Dumnezeu, vrea să încerce să se înalțe prin propriile sale puteri. Desigur, nu pomul era aducător de moarte, ci călcarea poruncii – Teofil al Antiohiei. (Pe lângă realitatea clară a celor doi pomi ai raiului, pomul vieții poate simboliza și viața de comuniune cu Dumnezeu, iar cel al

13

cunoștinței binelui și răului, pierderea comuniunii și cunoașterea acestei rupturi; sau, după Sf. Ioan Damaschin, contemplarea lui Dumnezeu sau cunoștința dumnezeiască, respectiv cunoașterea exclusiv rațională, care poate fi luciferică; sau, după Sf. Maxim Mărturisitorul, mintea care caută cele veșnice, respectiv simțirea legată de cele vremelnice).

b) Izvorul păcatului strămoșesc: Păcatul protopărinților este nesupunere și neascultare, neîncredere și nerecunoștință, dar izvorul acestora este mândria, care și constituie natura acelui păcat: Începutul păcatului este trufia (Sir. 10); primul om a căzut în păcat prin mândrie, dorind a fi ca Dumnezeu (Sf. Ioan Gură de Aur).

c) Urmările păcatului strămoșesc: pierderea harului și a dreptății originare, moartea (plata păcatului este moartea – Romani 6); trupul devine muritor, stricat de patimi, chipul lui Dumnezeu din sufletul omului se alterează (rațiunea se întunecă și nu mai poate cunoaște adevărul dumnezeiesc, inima și sentimentele ei se pervertesc, voința slăbește și înclină mai mult spre rău decât spre bine), se pierde armonia omului cu el însuși, cu natura (care decade și ea odată cu omul) și cu Dumnezeu.

d) realitatea și universalitatea păcatului strămoșesc, cât și originea lui în păcatul lui Adam, sunt arătate în multe locuri din Sf. Scriptură: precum printr-un om a intrat păcatul în lume și prin păcat moartea, așa moartea a trecut la toți oamenii, pentru că în acela toți păcătuiseră (Romani 5), și precum în Adam toți mor, așa în Hristos toți vor învia (1 Corinteni 15), precum și din Sf. Tradiție (practica botezului copiilor, Sf. Părinți precum Justin Martirul, Irineu, Tertulian, Ciprian, etc., sinodul din 418, Cartagina, care condamnă erezia pelagiană). De la universalitatea păcatului strămoșesc nu există decât o singură excepție, Iisus Hristos (dogma catolicilor din 1854, a neprihănitei zămisliri a Fecioarei Maria, este o greșeală).

e) ființa păcatului strămoșesc: 1) după partea lui materială (după felul în care se manifestă el material, în conținutul lui):

negativ: pierderea dreptății originare (ieșirea din comuniunea cu Dumnezeu, retragerea harului divin, alipirea de lumea materială);

pozitiv: alterarea chipului lui Dumnezeu în om (coruperea naturii spirituale a omului, care se arată în întunecarea minții îndreptată mai mult spre cele materiale, în înclinarea voinței spre rău, precum și în pofta trupului, concupiscența); 2) după partea lui formală: vina în fața lui Dumnezeu. Păcatul este atât fapta personală izolată (păcatul actual), cât și dispoziția păcătoasă generală (păcatul habitual), care stă la rădăcina tuturor păcatelor și care, la rândul ei, se întărește prin acestea. Vina se găsește atât în păcatul actual, cât și în cel habitual, căci unde e păcat, acolo e și vină. În păcatul strămoșesc se găsesc cele două aspecte, atât păcatul actual ca faptă personală a lui Adam, pentru care este vinovat el și nu se impută urmașilor, cât și dispoziția păcătoasă rezultată din prima călcare a voinței divine și care este transmisă și nouă, ca viciozitate a naturii. La Adam este o imputare directă, la urmași, imputare indirectă (teoria imputației indirecte). Până la recâștigarea harului, păcătosul este vinovat și supus pedepsei dumnezeiești ca fiu al mâniei, pentru că toți ne naștem ca fii ai mâniei dumnezeiești (Efeseni 2) – este starea de păcătoșenie reală, lăuntrică, în care ne naștem toți, numită păcat strămoșesc. Căci păcatul nu-i simplă vină, ci și modificare a naturii în adâncurile ei, și transmis cu aceasta tuturor, printr-o împărtășire tainică dar reală cu păcatul lui Adam. În virtutea comuniunii, ceea ce există într-o parte se răsfrânge asupra întregului, toată omenirea rămânând solidară în fața lui Dumnezeu.

Teorii romano-catolice asupra păcatului strămoșesc: 1) Teoria imputației externe – sec.XVI, Albertus Pighius – urmașii lui Adam sunt vinovați întrucât provin din

Adam; 2) Teoria Fericitului Augustin, că Adam a păcătuit ca om universal ce cuprindea tot neamul omenesc în el; 3) Teoria peccatum naturae, a păcatului strămoșesc ca păcat al naturii – vina se naște în natura moștenită de

la Adam, nu în persoana oamenilor; 4) Teoria păcatului formal – vina e văzută ca o hotărâre juridică, un contract între Dumnezeu și Adam; 5) Teoria aligațiunii, prin care Dumnezeu a stabilit o legătură morală între voința lui Adam și voința

urmașilor lui]; 3) păcatul sub aspectul pedepsei: pedeapsa trebuie să urmeze păcatului; pedepsele se reflectă prin sentimentul vinovăției și se suportă prin relele din lume. Pedeapsa cea mai mare este moartea: moartea trupească (despărțirea sufletului de trup), moartea sufletească (despărțirea sufletului de comuniunea cu Dumnezeu), moartea veșnică (despărțirea veșnică de Dumnezeu).

Sfanta Treime - insusiri interne si externe

1. Caracterul personal și întreit al lui Dumnezeu: Existența Supremă și atotputernică este absolută pentru că este persoană. Dacă Dumnezeu nu ar fi persoană,

nu ar fi de fapt Dumnezeu. Dar caracterul de persoană iubitoare atrage cu necesitate existența tripersonală, adică deplin iubitoare, căci numai prin a treia persoană iubirea dintre două persoane se deschide și se obiectivează.

2. Descoperirea Sfintei Treimi în istorie:

14

a) etapa păgână: deși există urme ale Revelației primordiale, se oscilează între un dumnezeu care se manifestă în trei forme (Trimurti din hinduism, cu Brahma, Vișnu, Șiva) și politeismul cu o treime de zei (ca la egipteni, cu Osiris, Isis și Horus);

b) etapa Vechiului Testament: pluralul Elohim, teofania de la stejarul Mamvri, cântarea serafimilor de la Isaia 6 (Sfânt, Sfânt, Sfânt, Domnul Savaot), personificarea Înțelepciunii lui Dumnezeu (Pildele și Înțelepciunea lui Solomon, Sirah), psalmul 32 (Prin Cuvântul lui Dumnezeu s-au întemeiat cerurile și prin Duhul gurii Lui toată podoaba lor), prezentarea lui Mesia ca persoană divină (Fiul Meu ești Tu, Eu astăzi Te-am născut – Ps. 2) și ca Sfetnic minunat, Dumnezeu tare, biruitor, Domn al păcii, Părinte al veacului ce va să fie (Isaia 9), care Se va naște din Fecioară (Isaia 7:14), locul treimic de la Isaia 61 (Duhul Domnului este peste Mine, că Domnul M-a uns să binevestesc săracilor...); în această etapă învățătura despre Sfânta Treime nu este foarte clar precizată, pentru a se evita căderea evreilor în politeism (în Vechiul Testament nu predomină iubirea, ca rezultat al existenței celor trei persoane în Dumnezeu, ci dreptatea, ca rezultat al existenței unui singur Dumnezeu);

c) etapa Noului Testament: Treimea în unitate: Mergând învățați toate neamurile botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh (Matei 28) - είς τò ονομα = în numele (la sg.), nu τά ονοματα (la pl.); trei Persoane: cuvintele îngerului la Buna Vestire (Duhul Sfânt se va pogorî peste tine și puterea Celui Prea Înalt te va umbri, pentru aceea și Sfântul care se va naște din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema), teofania de la Botezul Domnului, promisiunea Mângâietorului (Când va veni Mângâietorul pe care Eu îl voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul Adevărului, care de la Tatăl purcede, Acela va mărturisi pentru Mine – Ioan 15), binecuvântarea de la 2 Corinteni 13 (Harul Domnului nostru Iisus Hristos și dragostea lui Dumnezeu și împărtășirea Sfântului Duh să fie cu voi toți), urarea introductivă de la 1 Petru 1 (către cei aleși după cea mai dinainte-știință a lui Dumnezeu-Tatăl și prin sfințirea de către Duhul spre ascultare și stropirea cu sângele lui Iisus Hristos); unitatea în Treime: a Tatălui cu a Fiului (Ioan 10: Eu și Tatăl Meu una suntem; Tatăl este întru Mine și Eu întru El), a Tatălui cu a Duhului Sfânt (1 Corinteni 2: Căci cine dintre oameni știe ale omului, decât duhul omului care este în el?; așa și cele ale lui Dumnezeu nimeni nu le-a cunoscut, decât Duhul lui Dumnezeu), a tuturor persoanelor dumnezeiești (Bine a grăit Duhul Sfânt prin Isaia proorocul, când a zis: Cu auzul veți auzi și nu veți înțelege, și uitându-vă veți privi dar nu veți vedea – zice apostolul Pavel în Faptele Apostolilor 28, referindu-se la Isaia 6, unde proorocul îl vede pe Domnul Savaot, adică pe Tatăl; iar apostolul Ioan afirmă în Ioan 12 că acestea a zis Isaia când a văzut slava Lui – a Fiului - și a grăit despre El; deci, după apostolii Pavel și Ioan, Isaia a văzut pe Dumnezeu cel unul în ființă și întreit în persoane).

3. Formularea dogmei Sfintei Treimi: în primele veacuri prin Simbolul apostolic (Cred în Dumnezeu Tatăl atotputernic, în Iisus Hristos unicul Său

Fiu... și în Duhul Sfânt); prin Simbolul Atanasian (Trebuie să venerăm pe un Dumnezeu în Treime și Treimea în unime, nici

confundând Persoanele, nici împărțind ființa); prin formula Botezului și întreita scufundare; prin doxologia cea mică (Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh); prin cântarea Lumină lină (...lăudăm pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh, Dumnezeu); prin Părinții Apostolici (repetă expresiile din scrierile Sf. Apostoli); Apologeți (încearcă să lămurească Sfânta Treime combătând sabelianismul și subordinațianismul); Sfinții Părinți (prin analogii cum ar fi: familia – în Răsărit, la Părinții capadocieni – caracter de comuniune;

sufletul cu rațiune, simțire, voință – în Apus, la Fericitul Augustin – caracter individualist; cărămida, descompusă în pământ, apă și foc – Sf. Spiridon; floarea, culoarea, mirosul; râul, apa, izvorul; soarele, lumina, căldura; copacul cu rădăcină, trunchi, coroană; timpul cu trecut, prezent, viitor; spațiul cu cele trei dimensiuni, etc);

nu trebuie să uităm nici mărturiile martirilor care și-au dat viața glorificând Sfânta Treime; în mod special dogma Sfintei Treimi a fost formulată prin Simbolul de credință de la sinoadele I și II ecumenic și în scrierile speciale referitoare la Sfânta Treime ale lui Atanasie cel Mare (Contra arienilor despre Fiul, și Către Serapion despre Duhul Sfânt), Vasile cel Mare (Contra lui Eunomie și Despre Duhul Sfânt), Grigorie de Nyssa (Contra lui Eunomie), Grigorie de Nazianz (Cele 5 Cuvântări teologice), Didim cel Orb (Despre Sfânta Treime), Ambrozie (De fide), Ioan Damaschin (Dogmatica).

4. Explicarea terminologiei trinitare:

Cuvântul Treime este folosit prima dată în Orient de Teofil al Antiohiei, iar în Occident de Tertulian. Dumnezeu este o ființă (1) în trei persoane (3). Termenii care se referă la unitate sunt:

a) esență;

b) substanță;

15

c) natură.

Fiind vorba despre Sfânta Treime, cuvintele esență, substanță și natură sunt redate în limba română prin cuvântul ființă; a) esența (ούσια) sau ființa (fisis) înseamnă fondul, baza unei realități;

Sf. Vasile cel Mare spune că esența este fondul naturii comune mai multor indivizi, de exemplu: omul, umanitatea, omenitatea pentru toți indivizii speciei noastre;

La Aristotel ούσια avea două sensuri: prima esență, esența concretă, existența individuală (dacă Sf. Părinți ar fi luat acest înțeles al termenului ar fi căzut în triteism) și esența secundară, esența abstractă, natura specifică realizată în mai mulți indivizi de aceeași specie (dacă Sf. Părinți ar fi luat acest înțeles al termenului, ar fi însemnat că fiecare Persoană divină ori ar primi numai o parte din esența abstractă, și atunci ființa dumnezeiască s-ar împărți între persoane, ori ar primi întreaga ființă, cu excluderea celorlalte);

Sf. Părinți au învățat însă, împotriva triteismului, că cele trei Persoane au aceeași esență, dar în mod concret, nu abstract, ca la oameni (oamenii au toți aceeași esență, dar ea se repetă în fiecare individ, unitatea ei fiind cugetată abstract; la Dumnezeu însă nu se repetă, ci există o singură dată în cele trei Persoane, unitatea ei fiind concretă);

Sf. Părinți au respins și împărțirea ființei dumnezeiești între persoane, folosind termenul OMOOUSIOS, care arată că Persoanele au una și aceeași ființă întreagă (ființa Tatălui există întreagă în Tatăl, întreagă în Fiul, întreagă în Duhul Sfânt); [o vreme, termenii esență și ipostas au circulat amestecați în Răsărit și Apus;

Sinodul din Alexandria, 362, arată însă că același adevăr îl exprimă și orientalii care spun că în Dumnezeu este o esență și trei ipostasuri, și occidentalii care spun că Dumnezeu este un ipostas și trei persoane;

Sf. Vasile cel Mare explică deosebirea dintre esență și ipostas, raportând esența la unitate (fondul naturii comune...) și ipostasul la Treime (ipostasul este individul subzistent, Petru sau Pavel; aplicând aceasta la ființa divină, trebuie să recunoaștem aceeași substanță divină și trei subzistenți în natura divină)]; b) substanța este cam același lucru cu esența, în plus, etimologic (substare = a sta sub, ca și ipostasis = stau sub) substanța e o bază pe care stau însușirile, o esență ce există într-un lucru subzistent în sine și pentru sine (deci opusă însușirior, pentru că ele au nevoie de o ființă în care să existe ca într-un subiect); c) natura, sinonimă cu esența, este materialul din care constă o realitate (de exemplu, lemnul e natura din care e făcută masa);

Natura e însăși esența considerată ca subiect al proprietăților și principiu intern al lucrărilor (natura arată ceva dinamic, esențele par statice). Termenii care se referă la Treime sunt: a) ipostas; b) subzistență; c) persoană. În teologia actuală, ca și pentru Sf. Vasile cel Mare și alți Sfinți Părinți, cuvântul ipostas are același sens ca și cuvântul persoană (πρόσωπον); a) ipostasul este substanța care nu e parte dintr-un tot, ci o substanță individuală completă, existând în sine și pentru sine; e natura în formă individuală de sine stătătoare, dar nu este nici identic cu natura, nici cu o parte din ea, și nici nu e un adaos de conținut în natură. El este forma de a exista a naturii.

Ipostasul este subiectul sau purtătorul naturii. Sf. Vasile cel Mare zice că ipostasul e individul determinat, existând aparte, care posedă natura dar este opus naturii, așa după cum e opus ceea ce e propriu la ceea ce e comun, ca particularul la general; b) subzistența este felul de a exista al substanței; prin urmare este egală cu ipostasul; c) persoana este un ipostas de natură rațională (sau substanța individuală, independent existentă, a unei naturi raționale); persoana are conștiință de sine (rațiune), dorința de a fi în comuniune cu alte persoane (sentiment) și puterea de a determina (voință). Persoana structurează din interior, imprimă în întreaga ființă a omului o structură care nu se mai întâlnește la alte ființe umane. Persoana e deosebită de individ, arătând că omul nu rămâne o ființă închisă în ea, ci deschisă către celelalte persoane, în legătura dragostei: Ca toți să fie una, precum Tu, Părinte, întru Mine și Eu întru Tine, așa și aceștia în Noi să fie una (Ioan 17).

5. Erezii antitrinitare:

a) monarhianismul: Dumnezeu, fiind unul singur, nu pot exista în El mai multe persoane; Tatăl, Fiul și Sfântul Duh sunt fie numai niște puteri (monarhianismul dinamic – ebioniții, Pavel de Samosata), fie numai niște moduri de manifestare (monarhianismul modalist – patripasienii, Sabeliu) ale uneia și aceleiași ... .persoane dumnezeiești; (pentru primii Hristos e numai fiu adoptiv al Tatălui, ca și noi, pentru ceilalți patrea passum esse – Tatăl a pătimit pe cruce);

16

b) subordinaționismul: arianismul: Fiul e primul creat de Tatăl, nu din ființa Tatălui, nu din veșnicie; după sinodul I ecumenic s-au împărțit în trei: arienii riguroși, semiarienii (Fiul nu e deoființă cu Tatăl – omoousios – ci de o ființă asemănătoare cu a Tatălui – omiousios) și la mijloc acacienii (Fiul e asemenea Tatălui, dar nu după ființă, ci Tatăl se reflectă în Fiul ca într-o icoană); macedonianismul: Duhul Sfânt e creat de Tatăl și slujitor al Tatălui și al Fiului; combătut de sinodul II ecumenic, dar nu cu omoousios, ci cu formula doxologică echivalentă Cel ce împreună cu Tatăl și cu Fiul este închinat și mărit;

c) antitrinitarii moderni (socinienii sau unitarienii);

d) triteismul: separă ființa după persoane, ajungând la trei dumnezei (în tetrateism chiar la patru, considerându-se ființa divină ca al patrulea dumnezeu).

6. Distincții și însușiri:

În Dumnezeu există trei persoane reale, deci în Dumnezeu trebuie să existe anumite distincții sau deosebiri reale, căci persoanele sunt și trebuie să fie deosebite una de alta (nu ca în modalism sau sabelianism). Împreună slăvim pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh, unindu-i după dumnezeire și distingându-i după osebiri (Penticostar); deosebindu-i în dumnezeirea feței, iar nu după ființă, care în sine este nedespărțită (Mărturisirea Ortodoxă).

Distincțiile se referă la persoane și la modul de a poseda ființa divină. Revelația divină ne prezintă PROPRIETĂȚILE sau ÎNSUȘIRILE PERSONALE INTERNE prin care cele trei Persoane se disting una de alta:

a) TATĂL este nenăscut, posedă ființa divină în Sine, neprimită de la nimeni. Despre Tatăl ne spune Sf. Scriptură că este nepricinuit și că are viață în sine: Precum Tatăl are viață întru Sine, așa i-a dat și Fiului să aibă viață întru Sine (Ioan 5). De aceea Sf. Părinți Îl numesc pe Tatăl άναρχος (fără început, fără principiu), άναίτιος (fără cauză), iar însușirea prin care se distinge de celelalte Persoane o numesc άγεννησία (nenaștere). Sf. Grigorie de Nazianz zice: Deoarece Tatăl ca persoană nu are originea Sa în altul, pentru aceasta Își este El Însuși principiul Său și pentru aceasta El nu este nici născut, nici purces;

b) FIUL primește ființa de la Tatăl prin naștere, este Unul născut, care din Tatăl S-a născut mai înainte de toți vecii; așadar, Fiul are ca proprietate (sau însușire personală) nașterea Sa din veci din Tatăl: Din pântece, mai înainte de luceafăr Te-am născut (Psalm 109). Tatăl dăruiește întreaga Sa ființă Fiului prin naștere, nu doar o parte din ea, fără însă a pierde El ceva din ființa Sa prin această comunicare. Comunicarea se face din veci, de aceea și Fiul este veșnic; nu a existat niciodată Tatăl singur, fără Fiul: După cum focul există deodată cu lumina din el, și nu este mai întâi focul și pe urmă lumina, și după cum lumina se naște totdeauna din foc și este totdeauna în el, fără să se despartă deloc de el, tot astfel și Fiul se naște din Tatăl, fără să se despartă deloc de El, ci este pururea cu El (Sf. Ioan Damaschin);

c) DUHUL SFÂNT primește ființa de la Tatăl prin purcedere, așadar are ca proprietate (sau însușire personală) purcederea Sa din veci din Tatăl. Despre această proprietate vorbește și sinodul II ecumenic în Crez, și ea este exprimată clar de Mântuitorul, care spune: Când va veni Mângâietorul, pe care Eu Îl voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul Adevărului, Care de la Tatăl purcede, Acela va mărturisi pentru Mine (Ioan 15). Prin aceste cuvinte, Domnul ne arată că Duhul Sfânt Își are originea din veci din Tatăl, și astfel este deoființă cu Tatăl. Între nașterea Fiului și purcederea Duhului Sfânt este deosebire, dar în ce constă această deosebire nu putem ști. [După Sf. Ioan Damaschin, unii autori consideră într-un anumit fel că Fiul sau Cuvântul ar fi un produs al intelectului divin, și de aceea (după cum producerea ideii și a cuvântului prin spirit o numim concepere și naștere) zicem despre Fiul că e născut din Tatăl, iar Duhul Sfânt ar fi un produs al voinței divine, și de aceea (după cum realitățile ce se produc prin voința unei persoane, nu se zice că se nasc, ci că purced de la acea persoană) spunem că Duhul Sfânt nu se naște, ci purcede din Tatăl].

Aceste PROPRIETĂȚI sau ÎNSUȘIRI PERSONALE INTERNE sunt cu adevărat însușiri deosebitoare, în timp ce PREDICATELE sau ÎNSUȘIRILE EXTERNE (Tatăl – Creatorul și Proniatorul lumii, Fiul – Răscumpărătorul sau Mântuitorul lumii, Duhul Sfânt – Sfințitorul și Desăvârșitorul lumii), aratând deosebirile dintre persoanele Sfintei Treimi în ceea ce privește lucrările lor în lume, disting persoanele numai în sens impropriu, nu real. Pentru că în realitate, în viața sau în lucrarea extratrinitară, înspre lume, a Sfintei Treimi, totdeauna lucrează toate cele trei Persoane împreună: Același Dumnezeu lucrează toate în toți (1 Corinteni 12). Prin urmare, proprietățile (însușirile

17

interne) disting cu adevărat Persoanele Sfintei Treimi, dar predicatele (însușirile externe) sunt comune celor trei Persoane.

7. Antinomii în Sfânta Treime:

antinomia = contradicție în legi; în dogmatică, antinomia înseamnă o realitate paradoxală, dublă, aparent contradictorie din punct de vedere rațional-omenesc, dar care conține două afirmații ce sunt adevărate și justificate fiecare în felul ei, deși ni se par contradictorii. Contradicția se produce însă doar din punct de vedere uman, subiectiv; pentru a-L înțelege și cunoaște pe Dumnezeu este nevoie de o dilatare a logicii naturale într-o logică supranaturală, în care contradicțiile se reconciliază într-un mod tainic, misterios. Sfânta Treime este Realitatea antinomică supremă. Exemple de antinomii în Sfânta Treime:

a) în fiecare Persoană este cuprinsă întreaga ființă a lui Dumnezeu, fără ca ființa să se împartă după persoane,iar Persoanele rămânând distincte;

b) deși Tatăl naște pe Fiul și purcede pe Duhul Sfânt, totuși Tatăl nu are întâietate de existență, ci toate Persoanele există din veșnicie (proprietățile Persoanelor, deși le disting, nu acordă prioritate niciuneia dintre ele);

c) deși Fiul este născut din veci, El se naște și acum, se naște mereu; la fel și purcederea Duhului Sfânt. (Sf. Ioan Damaschin încearcă să explice ultimele două antinomii prin analogie cu focul și lumina care se naște din el).

Perihoreza si apropriere

Raportul dintre Persoanele Sfintei Treimi poate fi înfățișat după mai multe aspecte, și anume după: A) aspectul dumnezeirii Persoanelor și al distincțiilor dintre ele; B) aspectul comuniunii intratreimice și al întrepătrunderii Persoanelor (perihoreza); C) aspectul lucrărilor dumnezeiești comune celor trei Persoane, dar atribuite în mod special numai

uneia (aproprierea).

A) Dumnezeirea Persoanelor Sfintei Treimi: 1) Dumnezeirea Tatălui: nu a fost contestată nici de eretici, Tatăl fiind considerat de către toți ca Dumnezeu

Atotțiitorul, Făcătorul cerului și al pământului, văzutelor tuturor și nevăzutelor. Mântuitorul Însuși mărturisește despre Tatăl că este Dumnezeu adevărat: Şi aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis (Ioan 17). În multe alte locuri din Sf. Scriptură, Tatăl este numit Dumnezeu: Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică (Ioan 3); Tuturor celor ce sunteţi în Roma, iubiţi de Dumnezeu, chemaţi şi sfinţi: har vouă şi pace de la Dumnezeu, Tatăl nostru, şi de la Domnul Iisus Hristos (Romani 1), etc. Uneori textul Sf. Scripturi dă impresia că Dumnezeu Tatăl ar avea o întâietate în Sfânta Treime (Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru – Ioan 20; Dumnezeul Domnului nostru Iisus Hristos, Tatăl slavei, să vă dea vouă duhul înţelepciunii şi al descoperirii, spre deplina Lui cunoaştere – Efeseni 1), dar această impresie greșită este cauzată de imposibilitatea omenească de a exprima în mod deplin adecvat raporturile reale dintre Persoanele divine și unitatea Lor de principiu.

2) Dumnezeirea Fiului, ca Persoană distinctă de Tatăl, este afirmată în multe locuri din Sf. Scriptură, fie direct, fie indirect, Fiul fiind Cuvântul, înțelepciunea, puterea, chipul lui Dumnezeu celui nevăzut, mai întâi născut decât toată făptura (Coloseni 1), strălucirea slavei lui Dumnezeu şi chipul fiinţei Sale (Evrei 1). În mod direct, dumnezeirea Fiului este mărturisită atât în Vechiul Testament (Domnul a zis către Mine: Fiul Meu eşti Tu, Eu astăzi Te-am născut – Psalm 2; Din pântece mai înainte de luceafăr Te-am născut – Psalm 109), cât și în Noul Testament (la Botez Tatăl Îl numește Fiul Meu iubit – Matei 3, înaintea lui Caiafa Hristos Se recunoaște ca Fiu al lui Dumnezeu – Matei 26; Sf. Apostol Petru mărturisește: Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu – Matei 16, iar Apostolul Toma: Domnul meu și Dumnezeul meu – Ioan 20). În mod indirect, dumnezeirea Fiului este afirmată în locurile în care lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat, i se atribuie însușiri dumnezeiești ca veșnicia (Şi acum, preaslăveşte-Mă Tu, Părinte, cu slava pe care am avut-o la Tine, mai înainte de a fi lumea – Ioan 17), atotputernicia (Datu-Mi-s-a toată puterea, în cer şi pe pământ – Matei 28), omniprezența (Că unde sunt doi sau trei, adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor – Matei 18), etc. Uneori textul Sf. Scripturi pare să contrazică dumnezeirea Fiului (Tatăl este mai mare decât Mine – Ioan 14; Iar despre ziua aceea şi despre ceasul acela nimeni nu ştie, nici îngerii din cer, nici Fiul, ci numai Tatăl – Marcu 13), dar aceste expresii se referă la Iisus Hristos numai ca om.

18

3) Dumnezeirea Duhului Sfânt este și ea afirmată clar în Sf. Scriptură, fie în mod direct (Oricui va spune vreun cuvânt împotriva Fiului Omului, i se va ierta; dar celui ce va huli împotriva Duhului Sfânt, nu i se va ierta – Luca 12; Iar când va veni Mângâietorul, pe Care Eu Îl voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul Adevărului, Care de la Tatăl purcede, Acela va mărturisi despre Mine – Ioan 15; Anania, de ce a umplut satana inima ta, ca să minţi tu Duhului Sfânt?... N-ai minţit oamenilor, ci lui Dumnezeu – Fapte 5), fie în mod indirect, Duhul Sfânt având însușiri dumnezeiești, este un alt Mângâietor (Şi Eu voi ruga pe Tatăl şi alt Mângâietor vă va da vouă ca să fie cu voi în veac, Duhul Adevărului, pe Care lumea nu poate să-L primească, pentru că nu-L vede, nici nu-L cunoaşte – Ioan 14), este atotștiutor, învață toate (Acela vă va învăţa toate şi vă va aduce aminte despre toate cele ce v-am spus Eu – Ioan 14), este atotputernic, participând la creație (şi Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor – Facere 1; Cu cuvântul Domnului cerurile s-au întărit şi cu duhul gurii Lui toată puterea lor – Psalm 32); Botezul se face și în numele Duhului Sfânt, El fiind egal cu Tatăl și cu Fiul; mântuirea vine prin nașterea din nou, din apă și din Duh (Ioan 3), etc. Uneori textul Sf. Scripturi pare să contrazică dumnezeirea Duhului Sfânt: Iar când va veni Acela, Duhul Adevărului, vă va călăuzi la tot adevărul; căci nu va vorbi de la Sine, ci toate câte va auzi va vorbi şi cele viitoare vă va vesti – Ioan 16 (aici însă nu se neagă atotștiința Duhului Sfânt, ci se arată că El nu va descoperi nimic deosebit de cele spuse de Hristos până la Înălțare); Nimeni nu cunoaşte pe Fiul, decât numai Tatăl, nici pe Tatăl nu-L cunoaşte nimeni, decât numai Fiul – Matei 11 (nici aici nu se neagă atotștiința Duhului Sfânt, căci în alt loc se spune: Fiindcă Duhul toate le cercetează, chiar şi adâncurile lui Dumnezeu (...); cele ale lui Dumnezeu, nimeni nu le-a cunoscut, decât Duhul lui Dumnezeu – 1 Corinteni 2).

B) Comuniunea intratreimică și întrepătrunderea Persoanelor divine (perihoreza): 1. Posedând una și aceeași ființă divină, Persoanele Sfintei Treimi sunt în perfectă unitate ființială

dumnezeiască. Deosebirea care există între Ele constă doar în însușirile interne personale (Tatăl nenăscut și nepurces, Fiul născut, Duhul purces); între Ele este deci o deosebire personală (pentru că cele trei Persoane sunt distincte, deosebite), nu ființială. Dată fiind identitatea de ființă neîmpărțibilă, cele trei Persoane care o au întreagă fiecare, nu pot fi cugetate altfel decât existând Una în Alta, întrepătrunzându-Se reciproc: Tatăl este și rămâne în Fiul și în Duhul Sfânt, Fiul este în Tatăl și în Duhul Sfânt, Duhul Sfânt este în Tatăl și în Fiul. Persoanele Sfintei Treimi Se întrepătrund, Se înconjoară reciproc, locuiesc Una în Alta, fiecare este întreagă în celelalte două Persoane. Această împreună existență a Persoanelor divine în înțelesul de a fi fiecare în celelalte, fără amestecare, fără contopire sau confundare, se numește perihoreză. Ideea de perihoreză a existat totdeauna în Biserică, exprimată prin alți termeni; termenul de perihoreză îl avem de la Sf. Ioan Damaschin (sec. VIII).

2. Perihoreza este mărturisită în Sfânta Scriptură: Nu crezi tu că Eu sunt întru Tatăl şi Tatăl este întru Mine? Cuvintele pe care vi le spun nu le vorbesc de la Mine, ci Tatăl - Care rămâne întru Mine - face lucrările Lui (Ioan 14); Tatăl este întru Mine şi Eu întru Tatăl (Ioan 10); Duhul toate le cercetează, chiar şi adâncurile lui Dumnezeu (1 Corinteni 2).

3. Perihoreza Persoanelor divine își are temeiul în deoființimea acestora, adică în faptul că Tatăl împărtășește veșnic celorlalte două Persoane divine întreaga Sa ființă dumnezeiască, Fiului prin naștere și Duhului Sfânt prin purcedere, fără ca prin aceasta Tatăl să-Și știrbească integritatea ființei, sau celelalte două Persoane să primească doar o parte din ea, ci fiecare o primește întreagă. De altfel, împărțirea ființei dumnezeiești e imposibilă, dat fiind spiritualitatea ei absolută, și deci simplitatea ei absolută.

4. Perihoreza exprimă atât unitatea ființială a Sfintei Treimi (pentru că la baza perihorezei stă deoființimea Persoanelor), cât și trinitatea Persoanelor divine (pentru că prin perihoreză se afirmă că ființa cea una și neîmpărțită subzistă, se menține deci întreagă în fiecare Persoană, Care rămâne totuși deosebită de celelalte două).

5. Fără perihoreză, Persoanele divine ar fi concepute ca existând alături Una de Alta, fiind despărțite, ca în lumea creată, și în concluzie s-ar afirma trei dumnezei, nu Unul singur, și s-ar ajunge la erezii antitrinitare.

C) Despre apropriere: 1. Tot ce se referă la ființa divină sau la acțiunile externe ale lui Dumnezeu, este comun celor trei Persoane.

În Dumnezeu există o singură ființă, există o singură voință și o singură activitate externă. Când unele numiri, atribute sau activități ce se referă la toate trei Persoanele sunt împrumutate și atribuite unei Persoane, vorbim de apropriere. Aproprierea ar fi deci atribuirea unei însușiri sau unei lucrări comune, uneia dintre Persoanele Sfintei Treimi, înseamnă adică a face ceva propriu din ceea ce este comun. Scopul aproprierilor este de a caracteriza cât mai clar pentru noi Persoanele Sfintei Treimi, de a ne ajuta să le înțelegem într-o măsură cât mai mare. Dar ceea ce i se atribuie, ceea ce i se apropriază unei Persoane, nu i se atribuie cu excluderea celorlalte Persoane. De exemplu, dacă spunem că Tatăl este puterea, Fiul înțelepciunea și Duhul Sfânt bunătatea, nu trebuie înțeles că Fiul și Duhul Sfânt sunt excluși de la putere, Tatăl și Fiul de la bunătate, sau Tatăl și Duhul Sfânt de la înțelepciune, pentru că toate acestea, ca și celelalte atribute, sunt comune Persoanelor divine nedespărțite. În general, toate însușirile ființiale pot fi

19

apropriate unei Persoane, după cum și o însușire sau lucrare poate fi atribuită celor trei Persoane, întrucât ea nu este rezervată unei singure Persoane, datorită unității lor ființiale.

2. Tradiția patristică, potrivit Sfintei Scripturi, a apropriat Persoanelor divine numiri, însușiri ființiale și lucrări externe ale lui Dumnezeu: a) numiri: Tatălui i se atribuie numele de Dumnezeu, Fiului numele de Domn, iar Duhului Sfânt numele de Duh, fără ca prin aceasta să fie despărțite sau amestecate Persoanele divine, ci, fiind deoființă, poate fiecare în parte să fie numit Dumnezeu, Domn și Duh; b) însușiri ființiale (sau atribute divine, energii divine necreate, existând ca potențe din veșnicie în Dumnezeu, dar fiind actualizate în timp potrivit voinței lui Dumnezeu): Tatălui i se atribuie eternitatea și puterea, Fiului i se atribuie adevărul și înțelepciunea, Duhului Sfânt i se atribuie bunătatea, harul, darul; c) lucrări externe (sau manifestări în afară, acțiuni dumnezeiești externe, activitate divină): Tatălui i se atribuie hotărârea dimpreună cu planul, Fiului i se atribuie săvârșirea sau executarea, iar Duhului Sfânt i se atribuie desăvârșirea. Sau, bazându-ne pe textul de la Romani 11 (Pentru că de la El şi prin El şi întru El sunt toate), putem spune împreună cu Sf. Atanasie cel Mare: „Dumnezeu Tatăl toate le face prin Fiul în Duhul Sfânt”.

3. În ce privește activitatea divină în lume, Tatălui i se atribuie crearea, Fiului răscumpărarea sau mântuirea, iar Duhului Sfânt sfințirea.

4. Aproprierile nu sunt deosebiri reale, obiective, între Persoanele divine. Persoanele divine se deosebesc în mod real prin proprietățile sau însușirile personale interne (Tatăl nenăscut și nepurces, Fiul născut, Duhul Sfânt purces). Predicatele sau însușirile personale externe, în raport cu lumea (crearea, mântuirea și sfințirea), nu introduc deosebiri reale, obiective, între Persoanele Sfintei Treimi, pentru că în lume Persoanele divine acționează împreună, în comuniune, în mod sinergic, ele fiind nedespărțite una de alta, căci Același Dumnezeu lucrează toate în toți (1 Corinteni 12).

5. Pentru a exprima activitatea divină comună în lume, Sfinții Părinți spun că orice lucrare pornește din sau de la Tatăl, trece prin Fiul și se desăvârșește în Duhul Sfânt. Revelația divină supranaturală, de asemenea, s-a făcut de Tatăl prin Fiul în Duhul Sfânt, atât în Vechiul, cât și în Noul Testament. În lucrarea providenței, Tatăl este „susținătorul și purtătorul de grijă al tuturor prin Fiul, în Duhul Sfânt” (Sf. Grigorie Sinaitul). În Răscumpărarea lumii, Fiul a săvârșit întreaga operă mântuitoare prin Duhul Sfânt, împlinind voia Tatălui. Sfințirea lumii e atribuită Duhului, Care vine de la Tatăl, fiind trimis în lume de Fiul.

6. Dar, deși acțiunea dumnezeiască externă este produsul voinței celei una și neîmpărțite a lui Dumnezeu, deci comună Persoanelor divine, totuși fiecare Persoană își are contribuția personală prin lucrări proprii. Însă lucrarea proprie a fiecărei Persoane nu trebuie gândită ca petrecându-se separat de a celorlalte Persoane, ci doar ca o ieșire în prim plan a unei Persoane divine și ca o împreună lucrare a Persoanelor Sfintei Treimi. Totuși, în lucrarea mântuirii lumii, numai Fiul S-a întrupat, S-a răstignit, a înviat ca om, celelalte două Persoane divine conlucrând doar prin bunăvoință.

Pronia divina

Dumnezeu a creat lumea din motivul bunătății și iubirii Sale, pentru a-i face și pe alții părtași la fericirea dumnezeiască. Scopul creării lumii este preamărirea lui Dumnezeu, și prin aceasta, fericirea creaturilor. Așadar, dacă Dumnezeu a creat lumea din iubire pentru a-i împărtăși din bunătatea Sa, ar fi de neînțeles ca Dumnezeu, după ce a adus făptura la existență, să-Și întoarcă fața Sa de la ea, nemaipurtându-i de grijă, și aceasta cu atât mai mult cu cât creatura singură, fără ajutorul divin, nu poate împlini scopul pentru care a fost creată. Astfel, este logic și absolut necesar ca acțiunii de creare a lumii să-i urmeze și lucrarea purtării de grijă permanentă a lui Dumnezeu. Providența divină sau pronia dumnezeiască este purtarea de grijă pe care Dumnezeu o manifestă în mod permanent față de întreaga creație și în mod special față de om. Ea este manifestarea iubirii lui Dumnezeu față de lume. Este o activitate externă, reală și continuă a lui Dumnezeu, în care deosebim trei acte, momente sau aspecte: conservarea, conlucrarea și conducerea.

1. Conservarea lumii este lucrarea dumnezeiască prin care lucrurile și ființele create sunt păstrate în forma lor originară. Aceasta nu înseamnă însă numai ferirea creaturii de distrugere, ci trebuie înțeleasă ca o influență neîntreruptă a lui Dumnezeu asupra lumii, pentru ca ea, în continuă mișcare și schimbare, să ajungă la ținta ei finală, desăvârșirea.

Conservarea nu înseamnă o creație nouă, pentru că Dumnezeu, după crearea omului, S-a odihnit, adică a încetat de a mai crea ființe noi pe pământ. Dar această lucrare dumnezeiască poate fi numită o creație continuă, pentru că ea constă, pe de o parte, din ferirea creaturii de distrugere, iar pe de altă parte, dintr-o influență continuă a lui Dumnezeu asupra făpturilor Sale, dându-le puterea de a exista (așa după cum uzina electrică dă putere de

20

luminare becurilor). Făpturile fiind mărginite, nu pot exista singure fără a fi în legătură unele cu altele, fără a se sprijini unele pe altele. Dacă făpturile nu pot exista singure, atunci nici lumea în întregul ei (care e compusă din făpturi) nu poate exista singură, ci pentru conservarea ei are nevoie de un sprijin din afară. Are nevoie de sprijinul și influența lui Dumnezeu. Așadar, conservarea nu e numai ceva negativ (păzirea de distrugere), ci și ceva pozitiv (o influență continuă asupra lumii).

Adevărul despre conservarea lumii prin Dumnezeu îl găsim exprimat în multe locuri din Sf. Scriptură; Mântuitorul ne îndeamnă: Priviţi la păsările cerului, că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în hambare, şi Tatăl vostru Cel ceresc le hrăneşte. Oare nu sunteţi voi cu mult mai presus decât ele? (Matei 6), iar Sf. Apostol Pavel scrie că Dumnezeu este principiul existenței tuturor făpturilor și că în El avem viață, în El ne mișcăm și suntem (Fapte 17). Sf. Tradiție exprimă și ea aceeași învățătură despre conservarea lumii prin Dumnezeu, numindu-L pe Dumnezeu Tatăl: Tatăl Atotțiitorul (Simbolul de credință), iar Sf. Ioan Gură de Aur afirmă: „Conservarea lumii nu este o faptă inferioară creării ei, ci, dacă trebuie să spunem ceva minunat, este chiar superioară. Înseamnă mult a produce ceva din nimic; dar a conserva lucrurile care tind spre inexistență și a le ține laolaltă, când vor să se împrăștie, este o faptă mare și un semn de multă putere”.

Revelația divină ne arată deci că Dumnezeu poartă de grijă de toate făpturile, dar El nu le conservă pe toate în veci.

2. Conlucrarea sau cooperarea este acțiunea prin care Dumnezeu împărtășește întregii creaturi ajutorul Său, pentru ca aceasta să-și atingă scopul pentru care Dumnezeu a creat-o. Acest ajutor se împărtășește fiecărei făpturi potrivit cu natura, cu puterile ei, și în marginile legilor fizice. Cu făpturile fără viață, Dumnezeu lucrează totdeauna uniform, de exemplu cu soarele lucrează să lumineze și să încălzească. Cu făpturile neraționale lucrează prin și în colaborare cu instinctul acestora. Cu omul colaborează Dumnezeu atât prin instinctul pus în el, cât și mai presus de instinct, prin rațiune. Dar, spre deosebire de animale, rațiunea omului poate lucra împotriva instinctului. Dumnezeu nu conlucrează cu omul decât în cazul în care acesta săvârșește binele, nu și când face răul. Atunci când omul se îndreaptă spre un scop rău, Dumnezeu îi luminează mintea spre a putea înțelege urmările acțiunii sale și a se opri astfel de la ceea ce și-a propus, dar niciodată, în activitatea Sa de conlucrare, Dumnezeu nu încalcă libertatea omului. Conlucrarea lui Dumnezeu cu lumea se vede din mai multe locuri ale Sfintei Scripturi: Tatăl Meu până acum lucrează; şi Eu lucrez (Ioan 5), Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cel ce rămâne întru Mine şi Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteţi face nimic (Ioan 15), Căci Dumnezeu este Cel ce lucrează în voi şi ca să voiţi şi ca să săvârşiţi, după a Lui bunăvoinţă (Filipeni 2). Iar Sf. Ioan Gură de Aur spune: „Dumnezeu în unele conlucrează cu noi, iar pe altele numai le admite. Că El nu voiește nici un rău, dar nu numai prin voința Lui se întâmplă toate, ci și prin voința noastră, și totodată și prin conlucrarea lui Dumnezeu”.

3. Conducerea, guvernarea sau cârmuirea lumii este activitatea prin care Dumnezeu conduce creatura în general și fiecare creatură în apecial spre înfăptuirea scopului ei. Și această lucrare se realizează într-un fel cu creatura neînsuflețită și în alt fel cu omul. Creația neînsuflețită este condusă de Dumnezeu prin legile pe care El le-a așezat în natură, după cuvântul psalmistului care spune: Hotar ai pus (apelor), pe care nu-l vor trece şi nici nu se vor întoarce să acopere pământul (Psalm 103). Omenirea e condusă de Dumnezeu spre scopul ei suprem prin diferite mijloace, prin diferiți oameni și prin diferite concursuri de împrejurări. Dumnezeu Se folosește nu numai de forțele bune, ci și de forțe rele (de răutatea oamenilor și a demonilor) în conducerea lumii spre mântuire și îndumnezeire. Omul, care are voință proprie, este condus de Dumnezeu printr-o influență binefăcătoare și printr-o împreună lucrare la bine. E vorba de o influență, nu de o constrângere; de un imbold și o întărire a voinței spre a face binele și de un îndemn de a se feri de facerea răului. Guvernarea lumii de către Dumnezeu mai este legată și de o anumită lucrare creatoare progresivă a lui Dumnezeu. Aceasta se deosebește de creația propriu-zisă, care a încetat după facerea omului, dar o are ca fundament. De exemplu, aducerea la viață a noi generații de oameni este opera de creație continuă sau progresivă a lui Dumnezeu.

Sf. Scriptură vorbește despre guvernarea lumii atunci când numește pe Dumnezeu Domn al cerului și al pământului (Fapte 17), iar Sf. Efrem Sirul spune: „Văd lumea și cunosc Providența. Văd cum se îneacă corabia dacă-i lipsește cârmuitorul, cunosc că lucrările omenești rămân de nimica dacă nu le îndreaptă Dumnezeu” .

Providența divină poate fi generală (cuprinde creația în ansamblu), dar și specială (pentru fiecare făptură în parte); poate fi ordinară (prin mijloace, legi naturale fixate de la crearea lumii), dar și extraordinară (prin acte supranaturale, mai presus de legile naturii, adică prin minuni).

Despre realitatea Providenței divine avem nenumărate dovezi în Sf. Scriptură: Dacă Dumnezeu n-ar cugeta decât la Sine Însuşi şi dacă ar lua înapoi la Sine duhul Său şi suflarea Sa, toate făpturile ar pieri deodată şi omul s-ar întoarce în ţărână (Iov 34); Toate către Tine aşteaptă ca să le dai lor hrană la bună vreme. Dându-le Tu lor, vor aduna, deschizând Tu mâna Ta, toate se vor umple de bunătăţi; dar întorcându-ţi Tu faţa Ta, se vor tulbura; lua-vei duhul lor şi se vor sfârşi şi în ţărână se vor întoarce. Trimite-vei Duhul Tău şi se vor zidi şi vei înnoi faţa pământului (Psalm 103); Căci în El trăim şi ne mişcăm şi suntem (Fapte 17). Acțiunea Providenței, ca toate lucrările divine, este comună celor trei Persoane ale Sfintei Treimi: Deci, nu duceţi grijă, spunând: Ce vom mânca, ori ce vom bea, ori cu ce ne vom îmbrăca? Că după toate acestea se străduiesc neamurile; ştie doar Tatăl vostru Cel ceresc că aveţi nevoie de ele

21

(Matei 6); Tatăl Meu până acum lucrează; şi Eu lucrez (Ioan 5); Trimite-vei Duhul Tău şi se vor zidi şi vei înnoi faţa pământului (Psalm 103).

Obiecții împotriva Providenței:a) providența ar distruge libertatea omului; b) existența răului în lume ar contrazice realitatea providenței; c) de ce cei buni sunt de multe ori nefericiți pe acest pământ iar cei răi fericiți? Sistemul deist afirmă că

Dumnezeu a creat lumea și apoi S-a retras în transcendența Sa (Herbert de Cherbury, Voltaire, Rousseau). Tuturor acestora li se poate răspunde cu cuvintele cu care Dumnezeu i-a răspuns lui Iov: Cine este cel ce pune pronia sub obroc, prin cuvinte fără înţelepciune? (Iov 38)

Dumnezeirea si umanitatea lui Hristos

1. Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire (Crezul), sau: Căci Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască pe cel pierdut (Luca 10), Iisus Hristos a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu (1 Timotei 1).

2. Hotărârea din veci a lui Dumnezeu cu privire la mântuirea lumii a fost împlinită de Fiul lui Dumnezeu, Care S-a întrupat la plinirea vremii.

3. Biserica învață pe temeiul Revelației că Iisus Hristos este Dumnezeu-Om, Dumnezeu adevărat și om adevărat întru toate asemenea nouă, afară de păcat. Astfel, în Persoana cea una a lui Iisus Hristos se cuprind două firi: dumnezeiască și omenească.

Acest adevăr este mărturisit de: a) Profețiile mesianice:Firea dumnezeiască: Din pântece mai înainte de luceafăr Te-am născut (Psalm 109); Domnul a zis către

Mine: Fiul Meu eşti Tu, Eu astăzi Te-am născut! (Psalm 2); Şi tu, Betleeme Efrata, deşi eşti mic între miile lui Iuda, din tine va ieşi Stăpânitor peste Israel, iar obârşia Lui este dintru început, din zilele veşniciei (Miheia 5). Firea omenească este mărturisită în locurile în care Mesia este numit sămânța femeii (Facere 3), a lui Avraam (Facere 12), a lui Isaac (Facere 26), a lui Iacov (Facere 28); este numit „Mlădița din tulpina lui Iesei" (Isaia 11); „Odraslă a lui David" (Ieremia 23), care se va naște dintr-o Fecioară în Betleem, și numele Lui va fi Emanuel (Isaia 7: 14); în locurile unde sunt prezentate fapte minunate din viața Sa pământească (Isaia 71 și 72), suferințele și moartea Lui (Isaia 53); b) Însuși Mântuitorul, vorbind despre Sine, Își atribuie și firea dumnezeiască și firea omenească, numindu-Se Fiul lui Dumnezeu și Fiul omului. Firea dumnezeiască: În convorbirea cu Nicodim, Mântuitorul Își atribuie omniprezența firii dumnezeiești: Și nimeni nu s-a suit în cer, decât Cel ce S-a coborât din cer, Fiul Omului, Care este în cer (Ioan 3), și mai departe tot Mântuitorul spune: Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică (Ioan 3); în alt loc Își atribuie aceeași lucrare cu Tatăl: Tatăl Meu până acum lucrează; şi Eu lucrez (Ioan 5), aceeași putere făcătoare de minuni, aceeași adorare și aceeași aseitate ca și Tatăl: Căci, după cum Tatăl scoală pe cei morţi şi le dă viaţă, tot aşa şi Fiul dă viaţă celor ce voieşte. Tatăl nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului. Ca toţi să cinstească pe Fiul cum cinstesc pe Tatăl. Cine nu cinsteşte pe Fiul nu cinsteşte pe Tatăl care L-a trimis (…). Căci precum Tatăl are viaţă în Sine, aşa I-a dat şi Fiului să aibă viaţă în Sine (Ioan 5); Își atribuie veșnicia: Adevărat, adevărat zic vouă: Eu sunt mai înainte de a fi fost Avraam (Ioan 8), atotștiința: Toate Mi-au fost date de către Tatăl Meu şi nimeni nu cunoaşte pe Fiul, decât numai Tatăl, nici pe Tatăl nu-L cunoaşte nimeni, decât numai Fiul şi cel căruia va voi Fiul să-i descopere (Matei 11) și unitatea de ființă cu Tatăl: Iar Eu şi Tatăl Meu una suntem (Ioan 10).

Firea omenească: Despre firea Sa omenească Iisus vorbește atunci când se numește pe Sine om: Dar voi căutați să Mă ucideți pe Mine, Omul care v-am spus adevărul pe care l-am auzit de la Dumnezeu (Ioan 8), și când se numește foarte adesea Fiul Omului;

b) Apostolii și evangheliștii – învață și ei despre cele două firi ale Mântuitorului: Firea dumnezeiască: atunci când vorbesc despre Botezul Domnului și Schimbarea la Față, arătând că Tatăl Îl declară pe Iisus Fiul Său iubit; apoi, Evanghelia este a lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu (Marcu 1); El este Dumnezeu Cuvântul: Şi Cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr (Ioan 1: 14); Iar acestea s-au scris, ca să credeţi că Iisus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, şi, crezând, să aveţi viaţă în numele Lui (Ioan 20). Firea omenească: se mărturisește în genealogiile de la Matei și Luca, în istorisirea despre nașterea Domnului și întreaga Sa viață pământească, de la naștere până la moarte; Iisus Hristos este prezent în toate Evangheliile ca un om adevărat cu trup și suflet omenesc, având toate însușirile și funcțiile specifice firii omenești;

c) Sfinții Părinți, combătând ereziile hristologice, învață și ei despre cele două firi ale Mântuitorului, aducând și argumente raționale în sprijinul acestei învățături:

22

1) ca mijlocitor între Dumnezeu și oameni (Căci unul este Dumnezeu, unul este şi Mijlocitorul între Dumnezeu şi oameni: omul Hristos Iisus – 1 Timotei 2), Mântuitorul trebuia să fie și Dumnezeu și om, „trebuia ca Mijlocitorul între Dumnezeu și oameni să-i aducă la prietenie și unire printr-o înrudire cu amândouă părțile”;

2) ca Învățător desăvârșit și lumină a lumii, care revelează oamenilor în mod absolut pe Dumnezeu, trebuia să fie El Însuși Dumnezeu, căci: Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată; Fiul cel Unul-Născut, Care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut (Ioan 1); însă, pentru a împărtăși oamenilor această cunoaștere, trebuia să vină în maximă apropiere de noi prin Întrupare, deoarece, spun Sfinții Părinți, „omul neputând să învețe decât de la semenul lui, Mântuitorul a luat o natură omenească asemenea cu a noastră, ca să învețe mai ușor pe oameni”;

3) ca Răscumpărător și restaurator al firii umane căzute, Mântuitorul trebuia să fie și Dumnezeu și om: trebuia să fie Dumnezeu, pentru că numai uniți cu Cel nestricăcios și nemuritor, adică cu Dumnezeu, noi puteam ajunge la nestricăciune și nemurire; trebuia să fie și om, pentru că, precum omul a fost învins odată, tot omul trebuia acum să devină învingător.

4. Prerogativele Mântuitorului Hristos față de ceilalți oameni: a) Întruparea și nașterea lui Iisus Hristos din Sfânta Fecioară Maria, în mod supranatural: Zămislirea Fiului

lui Dumnezeu s-a făcut prin conlucrarea celor trei Persoane divine: Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea şi Sfântul care Se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema (Luca 1). Biserica ne învață, pe baza Sfintei Scripturi și a Sfintei Tradiții, că Născătoarea de Dumnezeu a fost fecioară înainte de naștere, a rămas fecioară în timpul nașterii și după naștere: Şi a zis Maria către înger: Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu ştiu de bărbat? Şi răspunzând, îngerul i-a zis: Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea şi Sfântul care Se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema(...). Că la Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă (Luca 1); Iată, Fecioara va lua în pântece şi va naşte fiu şi vor chema numele lui Emanuel (Isaia 7); Înainte de a se zvârcoli în dureri de naştere, ea a născut; înainte de a simţi chinul, ea a născut un fiu (Isaia 66); Şi mi-a zis Domnul: "Poarta aceasta va fi închisă, nu se va deschide şi niciun om nu va intra pe ea, căci Domnul Dumnezeul lui Israel a intrat pe ea. De aceea va fi închisă (Iezechiel 44), iar Sf. Efrem Sirul explică: „Duhul a făcut mamă pe aceea ce nu știa de bărbat; de aceea rodul n-a rupt pecetea fecioriei și Fecioara a rămas fără suferință”.

b) Impecabilitatea – Lipsa oricărui păcat, atât originar cât și personal, în Iisus Hristos: din Iisus Hristos sunt excluse orice ispită internă și luptă a patimilor (în El nu există porniri păcătoase), iar ispitele externe nu au nicio putere asupra Sa. Astfel, impecabilitatea hristică nu este doar o lipsă de păcat, ci și imposibilitatea de a păcătui, de a voi răul, deci impecabilitate în sens absolut. Lipsa păcatului strămoșesc: Și Sfântul Care Se va naște din tine Fiul lui Dumnezeu Se va chema (Luca 1); Sfinții Părinți învață și ei despre lipsa păcatului strămoșesc în Iisus Hristos, pe de o parte din nașterea Lui supranaturală dintr-o Fecioară curățită de păcatul strămoșesc de către Sfântul Duh, la concepere, iar pe de altă parte din faptul că Cel ce Se naște din Fecioară nu este o persoană nouă, ci o Persoană divină, deci absolut sfântă și lipsită de păcat. Lipsa păcatului personal: Cine dintre voi poate să Mă vădească de păcat? (Ioan 8), Şi voi ştiţi că El S-a arătat ca să ridice păcatele şi păcat întru El nu este (1 Ioan 3), Că nu avem Arhiereu care să nu poată suferi cu noi în slăbiciunile noastre, ci ispitit întru toate după asemănarea noastră, afară de păcat (Evrei 4)

Definirea dogmatica a Persoani lui Hristos

1. Definiție : Iisus Hristos e Dumnezeu adevărat și om adevărat, Dumnezeu-Om, având două firi, dumnezeiască și omenească, unite într-o singură persoană sau ipostas, Persoana lui Dumnezeu Cuvântul. Această unire între Fiul sau Cuvântul lui Dumnezeu și firea omenească în Iisus Hristos se numește unire ipostatică sau personală (spre deosebire de unirea după ființă a celor trei Persoane divine, sau de unirea după har între oameni și Dumnezeu). Prin această unire, Iisus Hristos este din prima clipă a zămislirii Sale minunate Dumnezeu-Om, adică Persoană divino-umană.

2. Însemnătatea dogmatică și morală a unirii ipostatice: a) numai fiind Dumnezeu adevărat, mântuirea realizată de El are putere și valoare absolută, și numai fiind și

om adevărat, poate înfățișa mântuirea și ca operă a omenirii, a celui de-al doilea Adam; b) unirea ipostatică, prin care s-a realizat unirea maximă a lui Dumnezeu și a omului în Iisus Hristos, devine

modelul unirii spirituale a omului cu Dumnezeu: așa cum în Iisus Hristos voința omenească era în perfectă armonie cu cea dumnezeiască, tot astfel prin har, omul trebuie să-și unească voința sa cu voința lui Dumnezeu, ca să fie asemenea chipului Fiului Său (Romani 8) – importanța morală a unirii ipostatice.

3. Definirea dogmatică a Persoanei Mântuitorului în sinoadele ecumenice: În lupta cu ereziile hristologice care răstălmăceau grav taina persoanei lui Iisus Hristos, fie negând divinitatea, fie umanitatea Lui, fie

23

neînțelegând unirea ipostatică a firilor, sinoadele ecumenice au căutat să cuprindă în formulări concise, fără echivoc, chipul evanghelic integral, viu, al persoanei divino-umane a lui Iisus Hristos. Sinodul I si sinodul II ecumenic au stabilit textul definitiv al Simbolului de credință în care se mărturisește despre persoana lui Iisus Hristos că este Dumnezeu și om adevărat, Fiul lui Dumnezeu, "Unul Născut, Care din (...) Fecioara Maria S-a facut om", apărând prin aceasta: dumnezeirea Sa, egalitatea și deoființimea Fiului cu Tatăl, Întruparea Lui pentru mântuirea noastră, îndumnezeirea firii omenești prin unirea cu firea dumnezeiască în ipostasul Logosului divin. Sinodul III ecumenic hotărăște că Iisus Hristos este Dumnezeu și om desăvârșit, constituit din trup și suflet rațional; Același, deoființă cu Tatăl după dumnezeire și deoființă cu noi după omenitate, afară de păcat. Cu acestea se aduc noi precizări referitoare la integritatea firilor și la relația lui Hristos cu Dumnezeu și cu oamenii. Sinodul IV ecumenic dezvoltă mărturia sinoadelor anterioare, precizând că unirea ipostatică a celor două firi în persoana Logosului divin se face neamestecat, neîmpărțit, neschimbat și nedespărțit: „Iisus Hristos este Unul și Același Dumnezeu Adevărat și om adevărat, din trup și suflet rațional, deoființă cu Tatăl după dumnezeire și deoființă cu noi după omenitate, întru toate asemenea nouă, afară de păcat, născut mai înainte de veci după dumnezeire, iar în zilele din urmă din Fecioara Maria, Născătoarea de Dumnezeu, după omenitate, cunoscut în două firi în chip neamestecat, neîmpărțit, nedespărțit și neschimbat, deosebirea firilor nefiind desființată din cauza unirii, ci păstrându-se însușirea fiecărei firi și concurgând într-o persoană și într-un ipostas”. Sinodul V ecumenic combate pe ereticii teopasiți (Dumnezeu în Treime a pătimit pe cruce) prin contribuția călugarilor sciți, aducând noi precizări în definirea persoanei Mântuitorului, învățând că Unul din Treime a pătimit în trup. Deși putem spune că Dumnezeu s-a născut, întrupat și că a murit, totuși în fiecare dintre aceste cazuri vorbim despre Dumnezeu Care s-a făcut om și nu despre Dumnezeu în ființa Sa transcendentă, Care nu este subiectul nașterii și al morții; nașterea și moartea au fost asumate liber de către Logosul întrupat pentru mântuirea și îndumnezeirea noastră după har. Sinodul VI ecumenic a preluat și dezvoltat ceea ce s-a spus la Calcedon, afirmând că dacă în Iisus sunt două firi, divină și umană, cu toate proprietățile lor specifice, atunci în Iisus Hristos sunt două voințe și două lucrări (energii sau activități), omenească și dumnezeiască, potrivit celor două naturi, și acestea (voințele și lucrările) sunt unite ipostatic în unica Persoană a Mântuitorului Iisus Hristos, în chip neamestecat și neschimbat, neîmpărțit și nedespărțit. Deci, în Iisus Hristos există două voințe corespunzătoare fiecărei firi: o voință dumnezeiască și o voință omenească naturală (nu însă o voință omenească ipostatică, personală, care să se poată opune voinței dumnezeiești, căci Hristos ca om nu are un ipostas sau persoană omenească), voința omenească naturală supunându-se întru totul (fără luptă) voinței dumnezeiești.

Sinodul VII ecumenic continuă linia ultimelor sinoade ecumenice și a învățăturii Sf. Părinți (Ioan Damaschin și Teodor Studitul), hotărând că reprezentarea feței lui Hristos în sfintele icoane este legitimă și necesară:

a) pentru că Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om; b) pentru că Iisus este o singură persoană sau față și nu două, fața Lui divină având posibilitatea de a avea și

chip și față umană; c) pentru că icoanele nu înfățișează firea dumnezeiască și nici cea omenească despărțită de cea dumnezeiască,

ci ele infățișează unica persoană a Logosului întrupat; d) orice icoană a cuiva nu reprezintă ființa lui, ci imaginea sau fața văzută a ipostasului lui, cu toate

trăsăturile personale ale protochipului; icoana există virtual în protochip, înainte chiar de a fi confecționată; e) deși icoana și protochipul sunt în strânsă corelație, ele se deosebesc după substanța lor, deoarece icoana

este din altă substanță decât persoana pe care o reprezintă, totuși ele sunt asemănătoare dupa ipostas; icoana se identifică cu persoana celui reprezentat, nu cu ființa acestuia; de aceea, cinstirea icoanei nu este adusă materiei, ci ipostasului reprezentat pe ea, respectiv protochipului ei;

f) prin întrupare, Iisus, Care este chipul Tatălui, ia acum față umană pentru a arăta marea iubire a lui Dumnezeu, pentru că iubirea cuiva se arată și prin întoarcerea feței spre celălalt, prin fața Sa iubitoare întoarsă iarăși spre noi; Tatăl, uitându-se la Fiul, îi vede pe toți oamenii, respectiv îi vede pe toți precum pe Fiul Său;

g) după înălțarea la cer, între modalitățile pe care Dumnezeu ni le pune la îndemână pentru a ne face conștienți de prezența, sunt, pe lângă Sfintele Taine (punctul culminant fiind Euharistia) și pe lângă Cuvântul Său dumnezeiesc, tocmai chipul sau fața Sa văzută, prezentată în icoană, prin care rămâne prezent mereu între noi și prin care ne întâlnim cu El.

4. Conținutul dogmei unirii ipostatice conform sinoadelor ecumenice: Astfel, potrivit sinoadelor ecumenice, Biserica învață că:

a) În Iisus Hristos sunt două firi: divină și umană, cu două voințe și două lucrări corespunzătoare, unite într-o singură persoană sau ipostas;

b) Această Persoană este Dumnezeu Cuvântul sau Fiul lui Dumnezeu, Care rămâne subiect unic neîmpărțit al celor două firi (purtător unic al ambelor firi);

c) Modul de unire este fără împărțire, fără despărțire, fără amestecare și fără schimbare a celor două naturi.

5. Precizări în legătură cu unirea ipostatică: a) cele două firi, dumnezeiască și omenească, sunt păstrate în integritatea lor în unirea ipostatică, dar, în

același timp, ele se întrepătrund și se înconjoară reciproc, fără amestecare sau schimbare; această locuire una într-alta a celor două firi se numește perihoreză (același termen folosit și pentru dogma Sfintei Treimi);

24

b) firea omenească a lui Iisus Hristos nu are persoană sau ipostas propriu, ci ea este însușită, asumată, actualizată sau împropriată de Persoana sau Ipostasul divin al Fiului lui Dumnezeu. Fiul lui Dumnezeu a luat în Persoana Sa întreaga fire sau natură omenească (adică cu toate însușirile ei ființiale), deplină, curată din Fecioara Maria (firea umană a lui Iisus Hristos a avut afectele ireproșabile, nepăcătoase sau naturale, ca urmări ale păcatului în firea noastră căzută – foamea, setea, oboseala, durerea, întristarea – dar nu a avut și păcatul însuși, sau putința de a păcătui – a luat slăbiciunile firii, dar nu pervertirea voinței);

c) Leonțiu de Bizanț este cel care a introdus termenul de enipostaziere pentru primirea firii omenești în Ipostasul preexistent al lui Dumnezeu Cuvântul.

6. Modul unirii ipostatice: Împotriva dioprosopismului nestorian (care susținea că unirea celor două firi în Hristos este doar o unire

morală, și că fiecărei firi i-ar corespunde o persoană deosebită, Fecioara Maria nemaifiind Născătoare de Dumnezeu, ci de om, ori cel mult de hristos), sinodul III ecumenic precizează că cele două firi sunt unite în una și aceeași persoană a Logosului întrupat, Iisus Hristos, în chip neîmpărțit (unica Pesoană a lui Iisus Hristos rămâne subiect neîmpărțit al celor două firi, cele două firi nesubzistând separat în Hristos) și nedespărțit (odată unite cele două firi în momentul zămislirii minunate, ele rămân nedespărțite pentru veșnicie). Împotriva monofizismului eutihian (care susținea că în Hristos există doar o fire, cea dumnezeiască, pentru că aceasta a absorbit-o pe cea omenească la întrupare, firea omenească pierzându-și astfel însușirile proprii și nemaipăstrând decât aparența ei), sinodul IV ecumenic precizează că cele două firi sunt unite în chip neschimbat (fiecare fire și-a păstrat propriile sale însușiri) și neamestecat (cele două firi nu s-au confundat, nici nu s-au contopit sau amestecat astfel încât să rezulte o a treia fire, ori firea omenească să se transforme în fire dumnezeiască sau invers). În ce privește întrepătrunderea celor două firi, trebuie precizat că întrepătrunderea se face numai de către firea dumnezeiască, pentru că fiind necreată, aceasta trece prin toate și nimic nu poate să treacă prin ea.

7. Dogma unirii ipostatice în raport cu Sfânta Treime: a) În Iisus Hristos întreaga fire dumnezeiască s-a unit cu firea omenească, totuși nu s-a întrupat întreaga

Treime, ci doar Fiul lui Dumnezeu; altfel spus, dumnezeirea se unește cu omenitatea în Iisus Hristos, dar e vorba de firea dumnezeiască ipostatică sau personală a Fiului lui Dumnezeu, astfel încât nu dumnezeirea s-a făcut om, ci Dumnezeu Cuvântul S-a făcut om. Desigur, Persoanele Sfintei Treimi având toate însușirile și lucrările comune, și la Întruparea Fiului au participat și Tatăl și Duhul Sfânt.

b) Prin Întrupare nu s-a produs nicio schimbare în Sfânta Treime, pentru că firea dumnezeiască a Cuvântului, unindu-se prin intermediiul Persoanei lui Iisus Hristos cu firea omenească, rămâne neschimbată. Doar firea omenească a lui Iisus Hristos, în unire cu cea divină, se ridică, se perfecționează, se îndumnezeiește, fără să se transforme, fără să se schimbe însă în fire dumnezeiască.

c) Unirea ipostatică începe în momentul zămislirii Fiului lui Dumnezeu și rămâne pentru veșnicie, fără nicio schimbare sau întrerupere. Și în timpul dintre moarte și Înviere, deși sufletul era despărțit de trup, unirea ipostatică nu s-a desfăcut, sufletul și trupul fiind în continuare în unire în unicul Ipostas al Cuvântului lui Dumnezeu: „În mormânt cu trupul, în iad cu sufletul, ca un Dumnezeu în rai cu tâlharul și pe scaun împreună cu Tatăl și cu Duhul ai fost, Hristoase, toate umplându-le, Cel ce ești necuprins”. Sf. Ioan Damaschin spune că, deși Hristos a murit ca om, iar sufletul s-a desprins de trupul Său, dumnezeirea nu s-a despărțit nici de suflet, nici de trup, ipostasul Cuvântului nedespărțindu-se în două; așadar, chiar dacă sufletul s-a îndepărtat spațial de trup, ele au rămas totuși unite în Ipostas, astfel încât sufletul se pogoară la iad împreună cu dumnezeirea, iar trupul rămâne unit cu dumnezeirea în mormânt, fiind astfel ferit de stricăciune. Tot așa și după Înviere și Înălțare, unirea ipostatică rămâne pentru veșnicie, căci Cel înviat Se arată cu trupul, Se înalță cu trupul la cer, și tot cu trupul, ca Fiu al Omului, va veni și la judecata de apoi, unde va ședea pe tronul slavei Sale (Matei 25).

8. Consecințele dogmatice ale unirii ipostatice: a) comunicarea însușirilor: dat fiind ipostasul comun al ambelor firi, firii dumnezeiești i se atribuie însușirile

omenești, iar firii omenești, însușirile dumnezeiești, însușirile fiecărei firi comunicându-se celeilalte prin intermediul Persoanei, fără ca o fire să se schimbe în cealaltă; Drept aceea, luaţi aminte de voi înşivă şi de toată turma, întru care Duhul Sfânt v-a pus pe voi episcopi, ca să păstraţi Biserica lui Dumnezeu, pe care a câştigat-o cu însuşi sângele Său (Fapte 20); Şi deşi era Fiu, a învăţat ascultarea din cele ce a pătimit (Evrei 5); pe când eram vrăjmaşi, ne-am împăcat cu Dumnezeu, prin moartea Fiului Său... (Romani 5); Ci propovăduim înţelepciunea de taină a lui Dumnezeu, ascunsă (…), pe care niciunul dintre stăpânitorii acestui veac n-a cunoscut-o, căci, dacă ar fi cunoscut-o, n-ar fi răstignit pe Domnul slavei (1 Corinteni 2); Că Domn este şi al sâmbetei Fiul Omului (Matei 12); Şi nimeni nu s-a suit în cer, decât Cel ce S-a coborât din cer, Fiul Omului, Care este în cer (Ioan 3); Iar ca să ştiţi că Fiul Omului are pe pământ putere să ierte păcatele, a zis slăbănogului... (Luca 5); Când va veni Fiul Omului întru slava Sa, şi toţi sfinţii îngeri cu El, atunci va şedea pe tronul slavei Sale… (Matei 25); Şi atunci vor vedea pe Fiul Omului venind pe nori cu putere şi cu slavă multă (Luca 21). Potrivit Sf. Ioan Damaschin, nu este permis însă să spunem că dumnezeirea a pătimit în trup, ci Dumnezeu a pătimit în trup. Iar Sf. Maxim Mărturisitorul zice: Hristos pătimea dumnezeiește, căci

25

suferea de bunăvoie deoarece nu era om simplu, și săvârșea minuni omenește, căci le săvârșea în trup, deoarece nu era Dumnezeu dezvăluit.

b) îndumnezeirea firii omenești și lipsa de păcat în Iisus Hristos: îndumnezeirea firii umane în Iisus Hristos înseamnă maxima înălțare și perfecționare a acestei firi, până la deplina asemănare cu Dumnezeu (scop cuprins în creația omului), dar în limitele firii omenești, nu ca o lărgire a ei la dimensiuni divine, nici ca o schimbare de natură; astfel, cunoștința omenească a lui Iisus Hristos, datorită unirii ipostatice a celor două firi, se îmbogățește și se ferește de orice rătăcire, dar nu se transformă în atotștiință (Sf. Ioan Damaschin, explicând expresia Iisus sporea cu înțelepciunea și cu vârsta și cu harul lui Dumnezeu, Luca 2, arată că, înaintând în vârstă, „Hristos Își arăta înțelepciunea care se afla în El”, iar Sf. Teofilact precizează că Hristos nu a devenit înțelept, ci „puțin câte puțin se arăta înțelepciunea din El, urmând vârstei Sale trupești”; de asemenea, explicând faptul că despre ziua și ceasul acela, adică despre a doua Sa venire, nimeni nu știe, nici îngerii, nici Fiul, ci numai Tatăl – din Marcu 13 – Sf. Grigorie Teologul și Ioan Damaschin ... arată că este vorba raportarea la firea omenească privită în sine, independent de unirea ei ipostatică cu firea dumnezeiască; mai departe, cum se mișcă cercul cunoștinței omenești în cercul nemărginit al atotștiinței firii dumnezeiești, rămâne pentru noi o taină nepătrunsă); ca și cunoașterea, și voința omenească primește, datorită unirii ipostatice, daruri deosebite, lipsei de eroare din domeniul cunoașterii corespunzându-i, în sfera voinței și a acțiunii, lipsa de păcat. Numai că, în timp ce în cunoaștere se poate presupune o sporire pe linie umană, în sfera voinței un progres moral în Iisus Hristos este de neconceput; opinia lui Teodor de Mopsuestia și a nestorienilor, că Hristos S-a perfecționat moral, ridicându-se prin lupta cu patimile la o viață morală perfectă, a fost condamnată la sinodul V ecumenic. Biserica învață că, având de purtător Persoana Cuvântului, voința omenească este dumnezeiește povățuită și călăuzită, este îmbogățită cu tot harul și împodobită cu toată virtutea, încât devine absolut inaccesibilă păcatului: pentru aceea şi Sfântul care Se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema (Luca 1) – lipsa păcatului strămoșesc – apoi: Cine dintre voi Mă vădeşte de păcat? (Ioan 8), Şi voi ştiţi că El S-a arătat ca să ridice păcatele şi păcat întru El nu este (1 Ioan 3), Care n-a săvârşit nici un păcat, nici s-a aflat vicleşug în gura Lui (1 Petru 2) – lipsa păcatelor personale. Lipsa de păcat în Iisus Hristos nu este doar o impecabilitate relativă (în sensul că ar fi putut păcătui, dar nu a vrut să păcătuiască), ci o impecabilitate absolută, voința Sa omenească neputând păcătui și neputând voi răul. Sfinții Părinți mărturisesc unanim lipsa de păcat a Mântuitorului, conform Sfintei Scripturi, întemeind-o pe zămislirea supranaturală și pe unirea ipostatică.

c) lui Iisus Hristos i se cuvine o singură închinare, anume adorare, atât după divinitatea Sa, cât și după omenitatea Sa – aceasta întrucât închinarea nu se adresează firilor, ci Persoanei. Doar dacă L-am împărți și despărți pe Hristos Cel neîmpărțit și nedespărțit (căci firile așa sunt unite), am putea aduce divinității Lui adorare, și omenității venerare. Tatăl nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului. Ca toţi să cinstească pe Fiul cum cinstesc pe Tatăl. Cine nu cinsteşte pe Fiul nu cinsteşte pe Tatăl care L-a trimis (Ioan 5) Pentru aceea, şi Dumnezeu L-a preaînălţat şi i-a dăruit Lui nume, care este mai presus de orice nume; ca întru numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor cereşti şi al celor pământeşti şi al celor de dedesubt (Filipeni 2). Sinoadele III, V, VII ecumenice mărturisesc adorarea Fiului lui Dumnezeu întrupat în întregimea Persoanei Sale, de asemenea Sfinții Părinți: „Noi nu adorăm trupul despărțindu-l de Cuvântul, nici voind să adorăm Cuvântul, nu-L despărțim de trup” (Sf. Atanasie cel Mare); „Cu adevărat lucru mare și minunat este că trupul nostru șade în cer și primește închinare de la îngeri, arhangheli, serafimi și heruvimi” (Sf. Ioan Gură de Aur); „Trupul este adorat în singurul ipostas al Cuvântului, care s-a făcut ipostasul trupului” (Sf. Ioan Damaschin).

d) Fecioara Maria este Născătoare de Dumnezeu – lucru confirmat la sinoadele III, V, VII ecumenice. Astfel, deși Fecioara Maria L-a născut pe Hristos după omenitatea Sa, dar pentru că omenitatea lui Hristos este unită ipostatic cu Dumnezeu Cuvântul, ea L-a născut deci pe Dumnezeu întrupat: Iar când a venit plinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub Lege (Galateni 4), pentru aceea şi Sfântul care Se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema (Luca 1). e) în Iisus Hristos există două voințe și două lucrări corespunzătoare celor două firi ale Sale, dumnezeiască și omenească: dar, datorită unirii ipostatice, voința omenească este doar naturală, nu ipostatică, supunându-se totdeauna voinței dumnezeiești (vezi Grădina Ghetsimani), iar cele două lucrări se întrepătrund în toate ca o singură lucrare teandrică, fără însă să se confunde lucrarea omenească cu cea dumnezeiască; datorită perihorezei firilor, firea dumnezeiască este cea care lucrează și împărtășește, iar firea omenească, cea care primește.

Persoana si lucrarea Sf. Duh

1. În Noul Testament Duhul Sfânt apare ca Persoană dumnezeiască, deoființă cu Tatăl și cu Fiul: a) Drept aceea, mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului

Duh (Matei 28) – „în numele” arată însușirea de persoane a celor trei, iar Botezul săvîrșit în numele lor având ca efect iertarea de păcate, înseamnă că cele trei Persoane au natură dumnezeiască;

b) Oricui va spune vreun cuvânt împotriva Fiului Omului, i se va ierta; dar celui ce va huli împotriva Duhului Sfânt, nu i se va ierta (Luca 12);

c) Iar Petru a zis: Anania, de ce a umplut satana inima ta, ca să minţi tu Duhului Sfânt şi să doseşti din preţul ţarinei? (...) N-ai minţit oamenilor, ci lui Dumnezeu (Fapte 5);

26

d) Iar când va veni Mângâietorul, pe Care Eu Îl voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul Adevărului, Care de la Tatăl purcede, Acela va mărturisi despre Mine (Ioan 15). 2.

2. Mărturii în Sfânta Tradiție despre dumnezeirea Duhului avem în: a) Simbolurile de credință (apostolic, atanasian și niceo-constantinopolitan); b) săvîrșirea Tainei Botezului; c) doxologia mică; d) mărturiile martirilor.

3. Articolul 8 al Crezului (formulat de sin. II ec. împotriva ereziei lui Macedonie) cuprinde învățătura esențială despre Persoana și lucrarea Sfântului Duh:

a) Domnul de viață făcătorul: participă la crearea lumii văzute (Şi pământul era netocmit şi gol. Întuneric era deasupra adâncului şi Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor – Facere 1), pe care o umple de viață (Duhul este cel ce dă viaţă; trupul nu foloseşte la nimic. Cuvintele pe care vi le-am spus sunt duh şi sunt viaţă – Ioan 6) și la crearea omului în special (Atunci, luând Domnul Dumnezeu ţărână din pământ, a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul cu suflet viu – Facere 2); participă la lucrarea proniatoare (Trimite-vei duhul Tău şi se vor zidi şi vei înnoi faţa pământului – Psalmul 103), precum și la crearea din nou a lumii prin redobândirea harului divin (Pogorârea Sf. Duh la Cincizecime și „nașterea din apă și din Duh” la Taina Botezului);

b) Care de la Tatăl purcede (Ioan 15): purcederea este un alt mod, deosebit de naștere, prin care Duhul Își ia ființa din veșnicie din Tatăl. Sf. Ioan Damaschin spune că Duhul purcede de la Tatăl și Se odihnește în Fiul, sau strălucește prin Fiul, de aceea se numește nu numai Duh al Tatălui, ci și Duh al Fiului (nu în sensul că purcede și din Fiul, ci pentru că este trimis în lume și de Fiul);

c) Cel ce împreună cu Tatăl și cu Fiul este închinat și slăvit: Lui I se cuvine aceeași slavă și închinare, fiind deoființă cu Tatăl și cu Fiul;

d) Care a grăit prin prooroci.

4. Numirile date Sfântului Duh: „Duhul Domnului este peste Mine, pentru care M-a uns să binevestesc săracilor (Isaia 61, Luca 4), Fiindcă nu

voi sunteţi care vorbiţi, ci Duhul Tatălui vostru este care grăieşte întru voi (Matei 10), Şi pentru că sunteţi fii, a trimis Dumnezeu pe Duhul Fiului Său în inimile noastre, care strigă: Avva, Părinte! (Galateni 4), Dar voi nu sunteţi în carne, ci în Duh, dacă Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi. Iar dacă cineva nu are Duhul lui Hristos, acela nu este al Lui (Romani 8), iar în legătură cu slujirile și darurile Sale, Se mai numește: Duhul Adevărului (Ioan 15), Şi Se va odihni peste El Duhul lui Dumnezeu, duhul înţelepciunii şi al înţelegerii, duhul sfatului şi al tăriei, duhul cunoştinţei şi al bunei-credinţe. Şi-L va umple pe El duhul temerii de Dumnezeu (Isaia 11), Pentru că n-aţi primit iarăşi un duh al robiei, spre temere, ci aţi primit Duhul înfierii, prin care strigăm: Avva! Părinte! (Romani 8), duhul harului (Evrei 10). Denumirea de Sfânt este dată pentru a deosebi pe Sfântul Duh de alte duhuri create, însă sfințenia aparține întregii Sfintei Treimi: Sfinţiţi-vă şi veţi fi sfinţi, că Eu, Domnul Dumnezeul vostru, sfânt sunt (Levitic 11), Sfânt, sfânt, sfânt, Domnul Savaot (Isaia 6, ca și în Apocalipsă 4).

5. Însușirea personală externă a Sfântului Duh: Desigur, sfințenia este proprie dumnezeirii, dar Duhul Sfânt este sfințenia ipostatică sau ipostasul sfințeniei.

Astfel, Duhul are menirea sfințirii noastre prin har – aceasta este însușirea Sa personală externă. Fiind ipostasul sfințeniei, iar aceasta fiind iubire desăvârșită, opusă egocentrismului, Duhul Sfânt este și ipostasul comuniunii (Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi – 2 Corinteni 13). Duhul Sfânt este comuniunea sau împărtășirea Tatălui cu Fiul prin iubire infinită (căci iubirea desăvârșită se manifestă în treimea de persoane), și totodată, prin harul Său, Duhul Sfânt este comuniunea noastră cu Tatăl prin Fiul (Că prin El – prin Hristos – avem şi unii şi alţii apropierea către Tatăl, într-un Duh – Efeseni 2).

6. Rugăciunea Împărate ceresc cuprinde și ea o întreagă și adevărată teologie despre Persoana Sf. Duh.

7. Duhul Sfânt lucrează în Biserică prin Sfintele Taine. Dacă Biserica este Trupul lui Hristos, atunci Duhul Sfânt este sufletul acestui trup. Duhul Sfânt desăvârșește opera de mântuire a lui Hristos după Înălțarea Sa la cer, prin Duhul Sfânt ne însușim roadele Jertfei Mântuitorului, adică mântuirea subiectivă. Prin Duhul Sfânt s-a întemeiat Biserica la Cincizecime, și tot prin Duhul Sfânt Hristos este permanent prezent în Biserică (Iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului. Amin - Matei 28). Această prezență permanentă a lui Hristos în Biserică este privită ca o Cincizecime continuă (vezi rugăciunea epiclezei: „Doamne, Cel ce ai trimis pe Preasfântul Tău Duh, în ceasul al treilea, Apostolilor Tăi, pe Acela, Bunule, nu-L lua de la noi, ci ni-L înnoieşte nouă, celor ce ne rugăm Ţie”). Legătura organică dintre Duhul Sfânt și Biserică este mărturisită clar de Sfinții Părinți: „Dacă Biserica există, este evident că este de față Duhul” (Sf. Ioan Gură de Aur); „Acolo unde este Biserica, acolo este și Duhul Sfânt, și unde este Duhul Sfânt, acolo este Biserica și tot harul” (Sf. Irineu).

27

8. Relația dintre Hristos și Duhul Sfânt în iconomia mântuirii: Mântuirea obiectivă, realizată de către Mântuitorul Hristos prin Întruparea, Răstignirea, Învierea și Înălțarea

la cer, este desăvârșită prin Pogorârea Duhului Sfânt la Cincizecime, prin care se întemeiază Biserica și se pune început mântuirii subiective, sălășluirii trupului îndumnezeit al lui Hristos în celelalte ființe umane. Există deci o strânsă legătură între lucrarea Fiului lui Dumnezeu întrupat și lucrarea Duhului Sfânt în iconomia mântuirii noastre, și chiar o reciprocitate, lucrarea unuia pregătind și continuând lucrarea celuilalt (de altfel, datorită perihorezei, Persoanele și lucrările divine nu sunt despărțite).

Astfel: a) Duhul Sfânt pregătește venirea și lucrarea Fiului: în Vechiul Testament Duhul Sfânt „a grăit prin

prooroci”, iar „Toată Revelația prin prooroci este o Cincizecime preliminară care pregătește actul Întrupării” (Paul Evdokimov); Duhul Sfânt este Cel ce Îl trimite pe Fiul în lume: Duhul Domnului este peste Mine, pentru care M-a uns să binevestesc săracilor (Isaia 61, cf. și Luca 4) – dar nu singur, ci împreună cu Tatăl (Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică – Ioan 3); Duhul Sfânt umbrește pe Sfânta Fecioară la zămislirea și nașterea Fiului lui Dumnezeu (Luca 1), Se coboară la Botez peste Fiul (Ioan 1) și rămâne asupra Lui pentru totdeauna, însoțindu-L în lucrarea Sa mântuitoare (Cu Duhul lui Dumnezeu scot demonii...);

b) Fiul pregătește coborârea Duhului Sfânt și Îl trimite la Cincizecime: Cel ce crede în Mine, precum a zis Scriptura: râuri de apă vie vor curge din pântecele lui. Iar aceasta a zis-o despre Duhul pe Care aveau să-L primească acei ce cred în El. Căci încă nu era (dat) Duhul, pentru că Iisus încă nu fusese preaslăvit (Ioan 7); Şi Eu voi ruga pe Tatăl şi alt Mângâietor vă va da vouă ca să fie cu voi în veac (Ioan 14); Dar Eu vă spun adevărul: Vă este de folos ca să mă duc Eu. Căci dacă nu Mă voi duce, Mângâietorul nu va veni la voi, iar dacă Mă voi duce, Îl voi trimite la voi (Ioan 16).

Făptura, curățată prin Întruparea, Răstignirea, Învierea și Înălțarea lui Hristos, devine vrednică să primească din nou harul Duhului Sfânt: „Scopul și destinația întregii opere a mântuirii noastre prin Hristos este ca cei credincioși să primească pe Duhul Sfânt” (Sf. Simeon Noul Teolog);

„Care este efectul și rezultatul actelor lui Hristos? Nimic altceva decât coborârea Duhului Sfânt peste Biserică” (Nicolae Cabasila);

„Dumnezeu s-a făcut purtător de trup pentru ca noi să ne facem purtători de Duh” (Sf. Atanasie); „Hristos este marele Înaintemergător al Duhului Sfânt” (Paul Evdokimov). Viața pe care o revarsă și o întemeiază în noi Duhul Sfânt este viața în Hristos. Precum Duhul Sfânt a sfințit

trupul Fecioarei pentru a-L zămisli și naște pe Hristos, la fel Duhul Sfânt sfințește prin Botez pe credincios pentru ca Hristos să ia chip în el. Prin Duhul Sfânt ne unim cu Sfânta Treime: Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu, şi Tatăl Meu îl va iubi, şi vom veni la el şi vom face locaş la el (Ioan 14).

Relația dintre iconomia Fiului în realizarea mântuirii obiective și iconomia Duhului Sfânt în mântuirea și sfințirea noastră subiectivă se vede și din faptul că Duhul Sfânt ne împărtășește harul divin mântuitor câștigat de Iisus Hristos prin jertfa Sa, sau Harul Domnului nostru Iisus Hristos (2 Corinteni 13), pentru că Legea prin Moise s-a dat, iar harul şi adevărul au venit prin Iisus Hristos (Ioan 1); de asemenea, dacă Hristos este Calea, Adevărul și Viața (Ioan 14), Duhul Sfânt este Duhul Adevărului, (Care) vă va călăuzi la tot adevărul (Ioan 16), adică la Hristos.

Când Sf. Serafim de Sarov spune că scopul vieții creștine este dobândirea Duhului Sfânt, nu înseamnă că Hristos nu ar mai fi centrul vieții creștine, ci doar că numai împărtășindu-ne tot mai deplin de darul Duhului Sfânt Îl descoperim tot mai mult pe Hristos prezent în inimile noastre de la Botez și ne unim tot mai deplin cu El: În ziua aceea (a Pogorârii) veţi cunoaşte că Eu sunt întru Tatăl Meu şi voi în Mine şi Eu în voi (Ioan 14), sau, cum explică acest text Paul Evdokimov, „Cincizecimea restituie lumii prezența interiorizată a lui Hristos, și-L revelează nu înaintea, ci înăuntrul ucenicilor”.

Întreaga iconomie divină începând de la creație are loc prin conlucrarea Fiului cu Duhul Sfânt în numele Tatălui. Prin harul Duhului Sfânt devenim fii adoptivi ai lui Dumnezeu, pentru că am primit Duhul înfierii, prin care strigăm: Avva! Părinte!, și Duhul însuşi mărturiseşte împreună cu duhul nostru că suntem fii ai lui Dumnezeu (Romani 8).

Sf. Simeon Noul Teolog spune că dacă Fiul este ușa prin care intrăm la Tatăl, atunci Sf. Duh este cheia care ne deschide această ușă.

9. „Chenoza” Duhului Sfânt: După pr. Dumitru Stăniloae, Duhul Sfânt este Persoana cea mai misterioasă a Sfintei Treimi, nu ne apare

destul de distinctă ca celelalte, ci pare să rămână acoperită în smerenie; Pe El Îl desprindem cu greu de subiectul nostru renăscut, pentru că El este în ochiul nostru sufletesc care

vede pe Iisus, în glasul nostru care spune cu credință lui Iisus: „Doamne!” (Nimeni nu poate să zică: Domn este Iisus, decât în Duhul Sfânt – 1 Corinteni 12). Duhul Sfânt ni Se împărtășește prin har, Se unește cu noi, Se identifică cu subiectul nostru, prin El ne unim cu întreaga Sfântă Treime: Căci Dumnezeu este Cel ce lucrează în voi şi ca să voiţi şi ca să săvârşiţi, după a Lui bunăvoinţă (Filipeni 2), căci fără Mine nu puteţi face nimic (Ioan 15).

Toate sentimentele care îl înalță pe om la Dumnezeu sunt ale Duhului Sfânt: Iar roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia

28

(Galateni 5). Precum fierul aruncat în foc devine una cu focul, precum ochiul se unește cu lumina, tot așa Duhul Sfânt Se unește cu duhul nostru, încât, după Sf. Petru Damaschin, credinciosul adevărat are în loc de suflet pe Duhul Sfânt, iar Paul Evdokimov spune că dacă facerea lumii este o lucrare pogorâtoare a Tatălui prin Fiul în Duhul Sfânt, iconomia mântuirii ia calea inversă: de la Duhul Sfânt, prin Fiul, spre Tatăl.

10. Harul divin:Duhul Sfânt nu ne dă ceva propriu Lui, ci dumnezeirea comună a celor trei persoane, înțelegând prin

dumnezeire, în sens palamit, nu ființa dumnezeiască însăși, ci energia comună a ființei (Iar când va veni Acela, Duhul Adevărului, vă va călăuzi la tot adevărul; căci nu va vorbi de la Sine, ci toate câte va auzi va vorbi şi cele viitoare vă va vesti. Acela Mă va slăvi, pentru că din al Meu va lua şi vă va vesti – Ioan 16). Harul divin mântuitor este energia, puterea sau lucrarea dumnezeiască necreată, care izvorăște din ființa divină a celor trei Ipostasuri, fiind nedespărțită de acestea, și care se revarsă prin Duhul Sfânt asupra oamenilor, în scopul mântuirii și sfințirii lor. Având în vedere că rezultatul lucrării harului divin este mântuirea adusă de Hristos, înțelegem de ce el se numește „Harul Domnului nostru Iisus Hristos”.

Harul este revărsat de Duhul Sfânt peste noi numai prin umanitatea înviată și înălțată a lui Iisus Hristos; harul este chiar comuniunea noastră cu Hristos prin Duhul Sfânt, și prin Hristos cu întreaga Sfântă Treime („Prin har, Dumnezeu ne-a pus în relație cu Sine. Harul este fereastra deschisă spre infinitatea lui Dumnezeu ca Persoană” – pr. D.Stăniloae). Harul divin se manifestă, este prezent și lucrează permanent în Biserică, îndeosebi prin Sf. Taine.

Însușirile harului divin: a) necesitatea harului: pentru că omul nu se poate mântui prin propriile puteri; Rămâneţi întru Mine şi Eu

întru voi. Precum mlădiţa nu poate aduce rod de la sine, de nu va fi în viţă, aşa şi voi, de nu veţi fi întru Mine... Fără de Mine nu puteţi face nimic (Ioan 15); Sf. Macarie cel Mare: „Precum peştele nu poate vieţui fără apă sau precum nimeni nu poate umbla fără picioare, vedea fără ochi, vorbi fără limbă ori auzi fără urechi, tot astfel fără Domnul Iisus şi fără conlucrarea puterii dumnezeieşti nu este cu putinţă a înţelege tainele atotînţelepciunii dumnezeieşti şi a fi creştin desăvârşit”;

b) gratuitatea harului: nu se dă omului pentru vreun merit personal, ci numai din dragostea şi bunătatea lui Dumnezeu care voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi să ajungă la cunoştinţa adevărului (1 Timotei 2);

c) universalitatea harului: se dă tuturor oamenilor spre a se putea mântui, oferindu-se în mod egal tuturor, dar nu forţează libertatea, silindu-l pe acesta să-l primească şi astfel să se mântuiască fără voia lui (protestanţii susţin că însuşirea mântuirii realizate de Hristos este numai opera harului, omul neputând face nimic prin propriile sale puteri); S-a dat pe Sine preţ de răscumpărare pentru toţi (1 Timotei 2); Sf. Ioan Gură de Aur: „Dumnezeu nu ...constrânge pe nimeni, dar dacă Dumnezeu voieşte şi noi nu voim, mântuirea noastră este cu neputinţă. Aceasta însă nu din cauză că voinţa Sa ar fi neputincioasă, ci pentru că nu voieşte să facă silă nimănui”.

11. Mântuirea subiectivă (îndreptarea) e împreună-lucrarea lui Dumnezeu şi a omului, prin care ultimul îşi însuşeşte roadele jertfei Mântuitorului, fiind eliberat din robia păcatului şi a morţii, începând de la Botez şi Mirungere o nouă viaţă, prin care se face drept înaintea lui Dumnezeu.

Etapele îndreptării:

a) chemarea şi pregătirea omului pentru renaştere, pentru primirea harului divin;

b) renaşterea omului în Hristos prin taina Sf. Botez – constă, pe de o parte în curăţirea de păcatul strămoşesc şi de păcatele personale săvârşite până la botez, iar pe de altă parte, în sălăşluirea harului lui Hristos în el;

c) progresul creştinului în viaţa cea în Hristos – arătându-l pe Hristos prezent în viaţa şi în faptele lui. Condiţiile însuşirii mântuirii subiective:

a) credinţa – este adeziunea noastră liberă la cele descoperite de Dumnezeu sau la revelaţia divină; pentru mântuire este necesară credinţa lucrătoare prin iubire (Gal.5); Mergeţi în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la toată făptura. Cel ce va crede şi se va boteza se va mântui, iar cel ce nu vacrede se va osândi (Marcu 16); Fără credinţă, cu neputinţă este a bine plăcea lui Dumnezeu (Evr.11); De vei mărturisi cu gura ta pe Domnul Iisus şi vei crede în inima ta că Dumnezeu l-a înviat pe El din morţi te vei mântui (Rom.10);

b) faptele bune – sunt absolut necesare pentru mântuire, alături de credinţă; reprezintă singurul mijloc prin care ne putem dobândi mântuirea; dacă credinţa e cea care îndreptează şi mântuieşte, fiind vie şi lucrătoare prin iubire, ea însăşi este în acelaşi timp şi faptă bună, cuprinzând şi faptele externe în mod necesar; iar faptele bune aduc cu sine mântuirea, dacă izvorăsc din credinţa în Hristos; Nu tot cel ce-Mi zice Doamne, Doamne va intra în împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu, care este în cer (Matei 7); Matei 25 vorbește despre faptele milei trupeşti;

29

Credinţa fără fapte moartă este (Iacob 2); Sf. Chiril al Alexandriei: „Cinstirea de Dumnezeu constă în două părţi; din cunoaşterea exactă a dogmelor pietăţii şi din faptele bune. Dogmele fără fapte nu sunt plăcute lui Dumnezeu. El nu primeşte însă nici faptele, dacă nu sunt întemeiate pe dogmele pietăţii”.

12. Darurile Sf. Duh:

Ca energie dumnezeiască ce se revarsă prin Sf: Duh asupra oamenilor în scopul sfințirii și mântuirii lor, harul divin este unul după natura sa, dar se deosebește după lucrările și efectele sale asupra celor ce îl primesc și colaborează cu el. Nici Biserica în totalitatea ei, nici membrii Bisericii nu au în actualitate deplină bogăția nesfârșită a dumnezeirii sau a harului, ci această bogăție devine actuală pe măsura eforturilor ce le face Biserica sau diferiții credincioși (harul se împărtășește pe măsura efortului uman, omul se umple tot mai mult de energiile divine, se unește tot mai mult cu Dumnezeu, potrivit vredniciei sale). Actualizarea dumnezeirii împărtășite sau a harului se arată în ceea ce se numesc darurile Duhului Sfânt, sau duhuri. Darurile Duhului Sfânt sunt distincte de harul divin împărtășit prin Sfintele Taine, absolut necesar pentru mântuire (alături de credință și fapte bune), dar nu sunt separate de acest har, având același izvor – Duhul Sfânt: Darurile sunt felurite, dar acelaşi Duh (1 Corinteni 12). Darurile presupun existența harului primit prin Sfintele Taine și sunt rodiri ale lui, sau sunt o înflorire variată a bogăției nesfârșite a harului, care, deși unul după natura sa, se arată felurit în formele lui de manifestare și în efectele sale asupra celor ce îl primesc și colaborează cu el, după cum spune și Sfântul Marcu Ascetul: „Harul Duhului este unul și neschimbat, dar, intrând în inimile credincioșilor, dă fiecăruia lucrările care se potrivesc: celui ce flămânzește după Hristos, i se face hrană; celui ostenit, odihnă; celui ce se roagă, deplină încredințare; celui care plânge, mângâiere”. Prof. N. Chițescu compară harul cu „un ocean de daruri ce scaldă zidirea lui Dumnezeu”. Darurile Duhului Sfânt se desemnează adesea prin numele celor șapte duhuri, potrivit Isaia 11: duhul înţelepciunii şi al înţelegerii, duhul sfatului şi al tăriei, duhul cunoştinţei şi al bunei-credinţe și duhul temerii de Dumnezeu. Numărul 7 e semnul plenitudinii harismatice. Aceste daruri se dau celui nou botezat prin Mirungere, prin care se pune „pecetea darului Sf. Duh”. După 1 Corinteni 12, darurile Sf. Duh sunt mult mai numeroase: Darurile sunt felurite, dar acelaşi Duh. Că unuia i se dă prin Duhul Sfânt cuvânt de înţelepciune, iar altuia, după acelaşi Duh, cuvântul cunoştinţei. Şi unuia i se dă întru acelaşi Duh credinţă, iar altuia, darurile vindecărilor, întru acelaşi Duh; unuia faceri de minuni, iar altuia proorocie... Şi toate acestea le lucrează unul ... ...şi acelaşi Duh, împărţind fiecăruia deosebi, după cum voieşte, iar în Romani 12: Avem felurite daruri, după harul ce ni s-a dat, după care se enumeră slujirea aproapelui, blândețea, răbdarea, rugăciunea, milostivirea, iubirea frățească. În același timp însă, Duhul Sfânt îi leagă pe credincioși întreolaltă, fiind prezent în ei prin diferitele daruri împărțite lor. Astfel, Duhul Sfânt ca Persoană îi unifică pe cei ce posedă daruri diferite, fiind Duhul unității (Efeseni 4) și al comuniunii: Pentru că într-un Duh ne-am botezat noi toţi, ca să fim un singur trup, fie iudei, fie elini, fie robi, fie liberi, şi toţi la un Duh ne-am adăpat (1 Corinteni 12). Se poate face o analogie, comparând legătura dintre Sf. Duh și Biserică cu legătura dintre suflet și trup: „Duhul ține legate între ele mădularele trupului lui Hristos, prin darurile care se intercondiționează” (Sf. Vasile cel Mare), tot așa precum sufletul ține întreg trupul într-o unitate. Harismele sunt daruri sporite ale Duhului Sfânt, împărtășite unor credincioși ce au sporit mult pe calea virtuții. Astfel de daruri speciale sunt: darul facerii de minuni, al înainte vederii, etc., iar în Biserica primară existau și darul vorbirii în limbi, darul tălmăcirii limbilor, harisma apostoliei. După Sf. Apostol Pavel, dragostea creștină, ca harismă și ca virtute, le înglobează și le întrece pe toate.

Sfanta Biserica

A. Generalități : 1. În aspectul recapitulativ al Răscumpărării, Hristos, jertfindu-Se ca om și îndumnezeindu-Și firea umană,

noi toți am fost aduși jertfă și îndumnezeiți într-un chip virtual, duhovnicesc. Mântuirea personală, subiectivă, este însușirea prin voință a ceea ce avem virtual de la început în El, adică este o prefacere a unirii virtuale cu El într-o unire actuală, prin credință și fapte bune. Această actualizare a unirii noastre cu Hristos și viețuire tainică împreună cu El, se realizează în Biserică, organul sfințirii și mântuirii noastre. Fiind, în primul rând, comuniunea oamenilor cu Dumnezeu, Biserica începe de la Întruparea Fiului lui Dumnezeu, când firea dumnezeiască s-a unit cu cea omenească în Hristos, și mai pregnant prin Jertfa de pe Cruce și Învierea Domnului, când s-a restabilit deplin comuniunea noastră cu Dumnezeu. Biserica este „viața lui Dumnezeu în oameni” (Homiakov), viața dumnezeiască extinsă din Trupul lui Hristos în umanitate, extensiunea socială a lui Hristos cel înviat.

30

2. Biserica este trupul sobornicesc, comunitar sau social al lui Hristos. Apostolul Pavel arată că Biserica este Trupul lui Hristos, Care este Capul ei (Efeseni 1), și că ea are multe mădulare: Iar voi sunteţi trupul lui Hristos şi mădulare fiecare în parte (1 Corinteni 12). Această comuniune deplină cu Hristos, în Biserică, a persoanelor umane, se realizează prin Sfintele Taine, care sunt centrul întregii vieți a Bisericii, condiția indispensabilă pentru creșterea Trupului Bisericii sau pentru aducerea ei treptată la starea de înviere în care se află umanitatea personală a lui Hristos. „Euharistia este inima vieții Bisericii” (Nicolae Cabasila).

3. Biserica – totalitatea (comunitatea) credincioșilor în Hristos, care se împărtășesc cu Sfintele Taine și sunt călăuziți spre mântuire de ierarhie și biserica – locaș de cult; Biserica luptătoare și Biserica triumfătoare, de fapt o singură unitate deplină prin legătura iubirii, unitate care se mai numește și comuniunea sfinților. Așadar, Biserica este instituția divino-umană întemeiată de către Mântuitorul Iisus Hristos, spre mântuirea și sfințirea oamenilor, constând din oamenii care au aceeași credință, se împărtășesc de aceleași Taine și se împart în popor și clerul conducător, cler care își primește puterea, prin succesiune neîntreruptă, de la Apostoli, și prin ei de la Domnul (Hristu Andrutsos).

B. Întemeierea Bisericii: 1. Mântuitorul Hristos, prin Jertfa Sa, a inaugurat Împărăția harului pe pământ, în sufletele oamenilor (Pentru

că Legea prin Moise s-a dat, iar harul şi adevărul au venit prin Iisus Hristos – Ioan 1). Această împărăție a harului este împărăția cerurilor sau împărăția lui Dumnezeu, despre care Mântuitorul spune că se află înăuntrul oamenilor (Căci, iată, împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru – Luca 17). Deci, împărăția lui Dumnezeu este sălășluirea lui Dumnezeu în sufletele oamenilor. Biserica, fiind tocmai viața de comuniune a oamenilor cu Dumnezeu prin Iisus Hristos, putem afirma că întemeierea Bisericii este strâns legată de Împărăția lui Dumnezeu. Biserica creștină este reprezentanta împărăției cerurilor, pentru că împărățirea lui Hristos cu drepții de mii de ani (Apocalipsa 20) se referă la perioada Bisericii creștine.

2. Despre întemeierea Împărăției lui Dumnezeu pe pământ (adică întemeierea Bisericii) au vestit profeții în Vechiul Testament (Isaia 2, Daniel 2, tâlcuind visul lui Nabucodonosor), iar în Noul Testament a vorbit despre acest lucru Sf. Ioan Botezătorul (Pocăiţi-vă că s-a apropiat împărăţia cerurilor – Matei 3) și Însuși Mântuitorul (idem – Matei 4).

3. Întrucât lucrarea de mântuire a lui Iisus Hristos începe cu Întruparea Sa, și Biserica, fiind viața de comuniune a oamenilor cu Dumnezeu, începe odată cu Întruparea Fiului lui Dumnezeu. Însă, îndeosebi, în chip nevăzut și obiectiv, Biserica ia ființă prin Răstignirea Mântuitorului pe Cruce, pentru că prin Cruce s-a săvârșit deplin și definitiv, mântuirea obiectivă, adică împăcarea oamenilor cu Dumnezeu: Drept aceea, luaţi aminte de voi înşivă şi de toată turma, întru care Duhul Sfânt v-a pus pe voi episcopi, ca să păstraţi Biserica lui Dumnezeu, pe care a câştigat-o cu însuşi sângele Său (Fapte 20). Întemeierea Bisericii a fost anunțată clar de Mântuitorul: Şi Eu îţi zic ţie, că tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui (Matei 16).

4. Biserica a fost inaugurată în chip văzut și subiectiv (concret, ca adunare a credincioșilor) la Cincizecime, ziua ei de naștere, când Duhul Sfânt S-a pogorât peste Apostoli în chipul limbilor de foc, și, în urma predicii lui Petru, au primit credința, botezându-se, ca la trei mii de suflete (Fapte 2).

5. După porunca Domnului: Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh (Matei 28), Apostolii au întemeiat în diferite regiuni Biserici locale, ei considerându-se drept colaboratori ai Domnului și iconomi ai tainelor lui Dumnezeu (Aşa să ne socotească pe noi fiecare om: ca slujitori ai lui Hristos şi ca iconomi ai tainelor lui Dumnezeu – 1 Corinteni 4), iar pe Domnul, drept Întemeietorul Bisericii (... pe care a câştigat-o cu însuşi sângele Său – Fapte 20; Căci nimeni nu poate pune altă temelie, decât cea pusă, care este Iisus Hristos – 1 Corinteni 3) și piatra din capul unghiului (Zidiţi fiind pe temelia apostolilor şi a proorocilor, piatra cea din capul unghiului fiind însuşi Iisus Hristos – Efeseni 2), Capul Bisericii (Şi toate le-a supus sub picioarele Lui şi, mai presus de toate, L-a dat pe El cap Bisericii, Care este trupul Lui, plinirea Celui ce plineşte toate întru toţi – Efeseni 1). 6. Întemeind Biserica Sa ca organ al mântuirii și sfințirii oamenilor, pentru continuarea lucrării Sale mântuitoare în lume, Hristos a investit-o cu puterea de a continua întreita Sa slujire: învățătorească, arhierească și împărătească. Pentru continuarea lucrării Sale, El i-a investit pe Apostoli cu putere dumnezeiască, și după ei, pe toți urmașii lor.

C. Ființa Bisericii: 1. Biserica – organism teandric, divino-uman, în care viața umană se unește cu cea divină (pentru că în

Biserică omul se mântuiește, se sfințește, adică se unește cu Dumnezeu), după modelul arătat de Fiul lui Dumnezeu, în Care firea dumnezeiască s-a unit cu cea omenească, iar voința Sa umană s-a supus celei divine. Teandria Bisericii își are baza în Sfânta Treime a) în sensul că unitatea creștină are ca model unitatea Persoanelor dumnezeiești (Ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una – Ioan 17); b) în sensul că viața Bisericii este împletită cu viața Sfintei Treimi, fiindcă prin harul Sfintelor Taine, și mai ales prin Euharistie, întreaga Treime este prezentă în sufletul credincioșilor (Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu, şi Tatăl Meu îl va iubi, şi vom veni la el şi vom face locaş la el – Ioan 14).

2. Temeiul natural-omenesc al comuniunii credincioșilor în Biserică: omul, chip al lui Dumnezeu, nu poate trăi singur, este o ființă socială, având năzuința spre comuniunea cu semenii.

31

3. Biserica are o latură dumnezeiască, obiectivă, și una omenească, subiectivă – unirea tainică a naturalului cu supranaturalul – împletirea neîntreruptă, vie, organică, între lucrarea harului divin și lucrarea liberă omenească.

4. Existența păcătoșilor în Biserică nu poate atinge sau afecta sfințenia ființială a Bisericii, deoarece sfințenia Bisericii nu este dată de sfințenia credincioșilor, ci de sfințenia Capului ei, care este Iisus Hristos, și de lucrarea Duhului Sfânt, sălășluit în ea, Biserica având tocmai rolul de a sfinți pe credincioși.

5. Biserica este o instituție divino-umană, avându-L ca temei instituțional pe Hristos, Capul și Întemeietorul ei. Caracterul exterior de instituție al Bisericii nu stă în opoziție cu cel interior al ei, de comuniune în iubire.

6. Biserica are un aspect văzut și unul nevăzut. Nevăzut este Capul ei, Hristos, precum și harul sfințitor, ca și unirea duhovnicească a mădularelor ei cu Capul, unire tot așa de nevăzută cum e cea a sufletului cu trupul. În actele văzute, care uneori sunt simboluri ale unor acțiuni nevăzute, se transmite harul lui Dumnezeu.

7. Infailibilitatea Bisericii, dată de calitatea ei de Trup al Domnului, niciodată despărțit de Capul său, Hristos, și de lucrarea Duhului Sfânt, Care e Duhul Adevărului și învață tot adevărul (Ioan 16). De aceea, Biserica este Biserica Dumnezeului celui viu, stâlp şi temelie a adevărului (1 Timotei 3). (Extra Ecclesiam nulla sallus). 8. Biserica rămâne pentru veșnicie, fiind viața de comuniune a celor credincioși cu Dumnezeu.

D. Însușirile Bisericii: Simbolul de credință mărturisește patru însușiri sau atribute ale Bisericii: 1. Unitatea Bisericii: Biserica este una în dublu înțeles, de: a) unică; b) unitară. a) Biserica este una singură: Biserica, fiind Trupul tainic al lui Hristos, este una singură după ființa sa: pe

această piatră voi zidi Biserica Mea (Matei 16); pluralul „biserici” nu se referă la ființa Bisericii, ci la elemente ei exterioare. Biserica este una singură, pentru că Unul singur este Dumnezeu, Unul este Iisus Hristos, Capul și Întemeietorul ei, Unul este Duhul Sfânt sălășluit în ea, Una este Treimea cea de o ființă și nedespărțită, deci și viața de comuniune a oamenilor cu Dumnezeu, care este Biserica, nu poate fi decât una. (Ideea existenței mai multor vieți de comuniune cu Dumnezeu este absurdă, căci ar presupune o anumită opoziție între ele, și deci o opoziție reală în Dumnezeu Însuși). Unitatea ființială a Bisericii este o extensiune a unității dumnezeiești: după cum Dumnezeu este unul în ființă, așa și Biserica este una după ființa sa. Biserica este Trupul cel tainic al lui Hristos cel înviat, deci este una singură: Este un trup şi un Duh, precum şi chemaţi aţi fost la o singură nădejde a chemării voastre; este un Domn, o credinţă, un botez, un Dumnezeu şi Tatăl ... ...tuturor, Care este peste toate şi prin toate şi întru toţi (Efeseni 4); Au doar s-a împărţit Hristos? (1 Corinteni 1). Unitatea ființială a Bisericii se exprimă în unitatea de credință, precum și în unitatea de conducere a ei; aceste două elemente constituie criteriul și temelia unității Bisericii. Unitatea de credință, adică mărturisirea aceleiași învățături de credință de către toți credincioșii și de către toate Bisericile locale, constituie legătura care îi unește pe membrii adevăratei Biserici cu Mântuitorul Hristos și pe toți credincioșii între ei, indiferent de loc și de timp. Unitatea de conducere se manifestă prin supunerea credincioșilor aceleiași conduceri ierarhice (patriarhii sunt în consens unii cu alții, doctrinar, canonic, administrativ).

b) Biserica este unitară: în interiorul ei, Biserica cea una se manifestă ca unitară; această unitate înseamnă întâi o unitate de viață, în baza căreia fiecare membru se simte una cu ceilalți, ca trăind în același Trup al Domnului, având aceeași credință; apoi, Biserica este unitară și în organizarea ei, nu în sensul de centralizare a întregii puteri administrative în mâinile unui singur conducător văzut, ca în catolicism, ci în sensul unei unități armonioase, simfonice, între diferitele Biserici autocefale ce păstrează unitatea doctrinară, canonică și sacramentală. Biserica cea una, unică și unitară, păstrătoare și propovăduitoare a adevărului revelat nealterat, este Biserica Ortodoxă.

2. Sfințenia Bisericii: Hristos a iubit Biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea, ca s-o sfinţească, curăţind-o cu baia apei prin cuvânt, și ca s-o înfăţişeze Sieşi, Biserică slăvită, neavând pată sau zbârcitură, ori altceva de acest fel, ci ca să fie sfântă şi fără de prihană (Efeseni 5). Sfințenia Bisericii nu rezultă din sfințenia membrilor ei, ci sfințenia acestora se alimentează din sfințenia Bisericii (vezi sfinții din Biserică, sfintele moaște). Biserica este sfântă pentru că:

a) sfânt este Capul ei, Hristos, al Cărui Trup este; b) sfânt este Duhul Sfânt, al Cărui templu sau locaș este; c) sfânt este scopul ei: sfințirea și mântuirea credincioșilor; d) sfinte sunt mijloacele ei de sfințire și mântuire: Sfintele Taine.

3. Sobornicitatea sau catolicitatea (universalitatea) Bisericii: este însușirea sau calitatea Bisericii de a fi (deși răspândită în toate părțile lumii) un întreg unitar, viu și activ, peste tot pământul unde s-a răspândit creștinismul. Sobornicitatea Bisericii este implicată în unitatea ei, căci în afirmația că Biserica este una și aceeași pretutindeni, este implicat și caracterul ei universal, ea fiind Biserica lumii întregi.

Sobornicitatea Bisericii are două aspecte: a) aspectul extensiv: arată întinderea spațială a Bisericii pe întreg pământul (în contrast cu sinagoga iudaică,

mărginită la un singur popor);

32

b) aspectul intensiv: arată valoarea universală a credinței adevăratei Biserici (spre deosebire de erezie, care are existență locală și trecătoare); universalitatea în acest sens înseamnă puterea interioară a Bisericii, rezultată din prezența lui Hristos în ea, de a păzi neatinsă unitatea de învățătură, cult și conducere în comunitățile creștine din diferitele părți ale lumii.

Teologul bulgar Ștefan Zankov observă că termenul grecesc folosit în Crez (katolos) înseamnă un întreg ce nu se schimbă în ființa lui prin împărțire, astfel, Biserica sobornicească este un întreg, o unitate care rămâne neschimbată în ființa ei, deși este răspândită pe tot pământul și împărțită în Biserici locale; ea este un întreg care și în cea mai mică parte păstrează aceeași ființă (ca și Sf. Euharistie). În Biserică partea cuprinde plinătatea totului, prin urmare plinătatea întregului nu rezultă din suma părților, pentru că fiecare parte are aceeași plinătate ca și întregul (iar acest lucru nu e valabil doar pentru Bisericile locale, ci și la nivelul simplilor credincioși, pentru că și un singur credincios poate fi asemenea în sfințenie cu întreaga Biserică, în măsura în care primește darurile aceluiași Duh Sfânt care lucrează în ea). Sf. Ignatie al Antiohiei scrie: „Așa cum în Euharistie, Hristos este de față întreg, tot astfel fiecare comunitate bisericească este plinătatea absolută a Trupului lui Hristos; acolo unde este Iisus Hristos, acolo este Biserica universală”. Dar sobornicitatea Bisericii se poate referi și la modul de conducere a Bisericii, arătând că Biserica cea una, care stă pe temelia soboarelor sau a sinoadelor ecumenice (spre deosebire de fracțiunile care s-au desprins de ea), se conduce după principiul sobornicității sau sinodalității, autoritatea supremă de conducere în Biserica Ortodoxă fiind sinodul (spre deosebire de papa al catolicilor).

4. Apostolicitatea Bisericii: este însușirea prin care Biserica se afirmă ca fiind întemeiată de Iisus Hristos și așezată pe temelia Apostolilor, Hristos fiind piatra cea din capul unghiului: Zidiţi fiind pe temelia apostolilor ... ...şi a proorocilor, piatra cea din capul unghiului fiind însuşi Iisus Hristos (Efeseni 2), și nimeni nu poate pune altă temelie, decât cea pusă, care este Iisus Hristos (1 Corinteni 3). Hristos îi unește pe Apostoli prin credința și învățătura lor despre El, făcându-i temelie pentru Biserica Sa, acea cetate al cărei zid are 12 pietre de temelie şi în ele 12 nume, ale celor 12 apostoli ai Mielului (Apocalipsa 21). Apostolii sunt stâlpii Bisericii (Galateni 2).

Apostolicitatea Bisericii are trei componente principale: Biserica apostolică este întemeiată: a) pe credința și mărturia Apostolilor despre Învierea Domnului; b) pe învățătura primită de Apostoli de la Hristos, care este păstrată întreagă și nealterată de Biserica

adevărată; c) pe succesiunea apostolică neîntreruptă a ierarhiei bisericești. Numai Biserica Ortodoxă a păstrat și a

transmis cu sfințenie Tradiția apostolică integrală, respectând porunca acestora: Fraţilor, staţi neclintiţi şi ţineţi predaniile pe care le-aţi învăţat, fie prin cuvânt, fie prin epistola noastră (2 Tesaloniceni 2).

Păstrarea învățăturii apostolilor este esențială în Biserică, pentru că lor li s-a încredințat misiunea propovăduirii Evangheliei de către Mântuitorul: Mergeţi în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la toată făptura (Marcu 16), Drept aceea, mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă (Matei 28).

Despre moarte si judecata particulara

ÎNVĂȚĂTURA CREȘTINĂ DESPRE MOARTE: 1. Noțiunea: a) Moartea fizică sau trupească – despărțirea sufletului de trup ; sufletul se întoarce la Dumnezeu

(Ecclesiastul 12), spre a fi judecat, iar trupul se întoarce în pământul din care a fost luat (Facere 3); se mai numește despărțire de trup ("doresc să mă despart de trup și să fiu împreună cu Hristos" – Filipeni), desfacerea locuinței pământești ("căci știm că dacă acest cort, locuința noastră pământească, se va strica, avem zidire de la Dumnezeu, casă nefăcută de de mână, veșnică, în ceruri"– 2 Corinteni), lepădarea cortului ("fiindcă știu că degrabă voi lepăda cortul acesta, precum mi-a arătat Domnul nostru Iisus Hristos" – 2 Petru), somn și adormire, a-și da duhul. Moartea fizică limitează păcatul, și astfel răul nu devine muritor ;

b) Moartea spirituală, a sufletului – despărțirea omului de Dumnezeu, încetarea vieții sufletești superioare din om ("păcatul, odată săvârșit, aduce moarte" – Iacov 1 ; "cine nu iubește pe fratele său, rămâne în moarte" – 1 Ioan 3). Ea devine definitivă numai după moartea fizică, dacă omul nu înviază sufletește prin pocăință ;

c) Moartea veșnică sau moartea cea de-a doua (Apocalipsa 20) – despărțirea definitivă de Dumnezeu și condamnarea la chinurile veșnice ale iadului.

2. Cauza morții este păcatul: "în ziua în care vei mânca… vei muri negreșit" – Facere 2; "plata păcatului este moartea" – Romani 6:23. (Caracterul de pedeapsă al morții). Primii oameni aveau posibilitatea de a fi nemuritori (posse non mori) dacă ascultau de Dumnezeu, dar și posibilitatea de a fi muritori (nu aveau non posse mori), dacă nu ascultau de Dumnezeu. "Cauza morții – zice Sf. Ambrozie – a fost neascultarea. Deci omul însuși este vina morții sale și nu trebuie să o impute lui Dumnezeu". Moartea nu are o realitate ontologică. Ea este îndepărtarea, prin păcatul neascultării, de Dumnezeu, Izvorul vieții.

33

3. Universalitatea morții rezultă din universalitatea păcatului: "precum printr-un singur om a intrat păcatul în lume, și prin păcat moartea, așa și moartea a trecut la toți oamenii, pentru că toți au păcătuit în el" (Romani 5:12). După Tertulian, moartea lui Enoh și Ilie este doar amânată, ei urmând să moară în lupta împotriva lui Antihrist. Despre oamenii care vor fi în viață la a doua venire a Domnului, apostolul Pavel spune: "Iată, taină vă spun vouă: Nu toți vom muri, dar toți ne vom schimba deodată, într-o clipeală de ochi, la trâmbița cea de apoi. Căci trâmbița va suna și morții vor învia nestricăcioși, iar noi ne vom schimba" (1 Corinteni 15). [Unii numesc aceasta: "moarte schimbare"]. Puterea morții va fi înfrântă la sfârșitul veacurilor: "vrăjmașul cel din urmă care va fi nimicit este moartea" (1 Corinteni 15). Mântuitorul, prin Învierea Sa, a învins pentru totdeauna moartea în trupul Său, lucru care se va întâmpla în mod similar cu toți oamenii la învierea universală.

4. Însemnătatea morții: prin moarte încetează orice activitate a omului de a spori în virtute sau de a cădea în păcate, de aceea trebuie să ne îngrijim de mântuirea noastră cât mai suntem în viață, căci vine noaptea, când nimeni nu poate să lucreze (Ioan 9) (apocatastaza lui Origen – condamnată la sinodul V ecumenic). Sf. Ioan Gură de Aur spune: Aici e timpul pocăinței, dincolo al judecății, iar Sf. Ioan Damaschin compară moartea cu căderea îngerilor, în sensul că nici păcătoșii, asemenea îngerilor căzuți, nu se mai pot pocăi după moarte. În fața morții toți oamenii sunt egali, de aceea gândul la moarte ne ajută să ne ferim de mândrie, să ne iubim unii pe alții, să nu ne punem nădejdea în bunurile pământești trecătoare, ci să le folosim pentru a câștiga bunurile veșnice. Nesiguranța momentului morții, precum și faptul că după moarte nu mai există pocăință, trebuie să ne îndemne la o viață cât mai curată: În toate faptele tale adu-ți aminte de sfârșitul tău și în veac nu vei păcătui (Sirah 7)

JUDECATA PARTICULARĂ:1. Noțiunea: Sufletul, după despărțirea de trup, fiind nemuritor, își continuă viața într-o altă lume, pe un alt plan de

existență. Dar cum intră sufletul în noul mod de viață sau de existență? Toate popoarele vechi credeau că sufletul intră în noua viață în urma unei judecăți. Și învățătura creștină vorbește despre judecata sufletului după despărțirea lui de trup. Mărturisirea Ortodoxă afirmă că sufletul omului, după despărțirea de trup, este supus dreptei judecăți a lui Dumnezeu, în fața căreia trebuie să dea socoteală de viața de pe pământ, și în urma căreia va primi răsplata sau pedeapsa cuvenită pentru modul viețuirii sale pe pământ. Această judecată particulară, a fiecărui suflet în parte, are în vedere faptele, vorbele și gândurile omului care se află scrise în cartea veșniciei, mai exact haina virtuții sau a păcatului pe care o îmbracă înainte de moarte (starea generală din momentul morții). Faptele rele care au fost șterse prin Harul Pocăinței nu vor fi amintite. Cele bune vor fi puse ca într-o balanță cu cele rele, spre a se vedea în ce parte se îndreptează cumpăna. Judecata particulară nu este completă (la ea nu participă trupul – de aceea, până la înviere, sufletul suferă sau se bucură doar anticipat și parțial de pedeapsa sau fericirea veșnică) și nici definitivă (ca să poată fi omul judecat definitiv, trebuie să se vadă și efectele pe care le-au produs faptele sale în urmași, după cum și rugăciunile celor rămași pe pământ pot influența în bine starea sufletului celor mai puțin păcătoși).

2. Justificarea realității judecății particulare:a) scripturistic: parabola bogatului nemilostiv și a săracului Lazăr (Luca 16), este rânduit oamenilor o dată să

moară, iar după aceea urmează judecata (Evrei 9), căci noi toți trebuie să ne înfățișăm înaintea judecății lui Hristos ca să ia fiecare după cele ce a făcut în trup, ori bine, ori rău (2 Corinteni 5);

b) patristic: Sfinții Părinți afirmă de asemenea existența judecății particulare (Sf. Ioan Gură de Aur spune că sufletele păcătoșilor vor fi duse în fața dreptului Judecător precum sunt duși cei din închisori, legați cu lanțuri, în fața tribunalului);

c) logic: dacă nu ar exista judecata particulară, înseamnă ori că sufletele decedaților așteaptă judecata universală într-o stare de somn, sau de așteptare chinuitoare (ceea ce ar fi avantajos numai pentru păcătoși, că li se amână pedeapsa, dar i-ar lipsi pe cei drepți de bucuria comuniunii cu Dumnezeu), ori că sufletele dezvoltă și dincolo de mormânt o activitate morală (învățătură condamnată odată cu apocatastaza, și care, în plus, l-ar determina pe om să nu se mai îngrijească de viața sa morală pe pământ).

3. Autorul judecății particulare este Mântuitorul Hristos, întrucât Tatăl nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului (Ioan 5). Martorii judecății particulare sunt: propria conștiință, apoi demonii, ca martori ai acuzării pe de o parte, îngerii buni, sfinții, Maica Domnului, ca apărători, pe de altă parte. Rugăciunile Bisericii pentru cei adormiți au un rol important în stabilirea stării sufletului după moarte.

4. Vămile văzduhului: unii Sfinți Părinți, ca Efrem Sirul, Chiril al Alexandriei, susțin existența vămilor văzduhului, care, deși nu constituie o dogmă, nu intră nici în contrazicere cu Sfânta Scriptură. Știm că sufletul săracului Lazăr din parabola Mântuitorului este dus de către îngeri în sânul lui Avraam (Luca 16), iar sufletul bogatului din parabola bogatului căruia i-a rodit din belșug țarina (Luca 12) este cerut de Dumnezeu de la el chiar în această noapte, fiind luat de către îngerii răi. Dacă la judecata universală îngerii vor despărți pe drepți de păcătoși (parabola neghinei – Matei 13) și vor aduna pe cei aleși (Matei 24), putem crede că au un rol dat de Dumnezeu și în cazul judecății particulare. De asemenea, îngerii răi, care își vor primi pedeapsa definitivă la judecata de apoi, pot fi

34

folosiți până atunci și ca instrumente ale mâniei divine împotriva celor păcătoși (incestuosul din Corint dat pe mâna satanei – 1 Corinteni 5; iar în Egipt, mânie, urgie și necaz a trimis prin îngeri nimicitori – Psalm 77), prin urmare pot servi și la judecata particulară ca instrumente ale dreptății divine.

5. Învățături heterodoxe: a) catolicii accentuează atât de mult judecata particulară, încât, după ei, judecata universală devine aproape

inutilă, deoarece nu mai schimbă nimic, sufletele sfinților bucurându-se îndată după moarte de fericirea completă și definitivă;

b) protestanții au căzut în cealaltă extremă, admițând numai judecata universală; după unii (psihopanichiți) sufletele dorm până la învierea morților, iar după alții (tritopsichiți) sufletul moare deodată cu trupul și învie la învierea generală.

Invierea mortilor si judecata universala

A. Învierea morților : 1. Învierea morților, adică revenirea la viață a trupurilor tuturor oamenilor, de la Adam până la cei care vor fi

murit înainte de Parusia Domnului, și unirea din nou a sufletelor cu trupurile înviate, este amintită în Simbolul de credință.

2. Credința în înviere se întemeiază, întâi, pe Revelația Vechiului Testament (Morţii Tăi vor trăi şi trupurile lor vor învia – Isaia 26, viziunea lui Iezechiel despre câmpul cu oase omenești care au înviat – Iezechiel 37), această credință mărturisind-o și Marta înainte de învierea lui Lazăr, atunci când îi spune lui Iisus: Știu că va învia la înviere, în ziua cea de apoi (Ioan 11).

3. Adevărul despre învierea morților este exprimat clar de Noul Testament, în primul rând de Mântuitorul: Adevărat, adevărat zic vouă, că vine ceasul şi acum este, când morţii vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu şi cei ce vor auzi vor învia (...) Nu vă miraţi de aceasta; căci vine ceasul când toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui, și vor ieşi, cei ce au făcut cele bune spre învierea vieţii şi cei ce au făcut cele rele spre învierea osândirii (Ioan 5). Apostolul Pavel vorbește și el despre învierea morților la 1 Corinteni 15, unde întemeiază credința în învierea morților pe credința în Învierea lui Hristos. El demonstrează posibilitatea învierii morților prin realitatea Învierii Domnului (Dacă se propovăduieşte că Hristos a înviat din morţi, cum zic unii dintre voi că nu este înviere a morţilor? Dacă nu este înviere a morţilor, nici Hristos n-a înviat – 1 Corinteni 15), arătând că fără învierea morților, credința este zadarnică (Şi dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică este şi credinţa voastră. Ne aflăm încă şi martori mincinoşi ai lui Dumnezeu, pentru că am mărturisit împotriva lui Dumnezeu că a înviat pe Hristos, pe Care nu L-a înviat, dacă deci morţii nu înviază. Căci dacă morţii nu înviază, nici Hristos n-a înviat. Iar dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este credinţa voastră, sunteţi încă în păcatele voastre; și atunci şi cei ce au adormit în Hristos au pierit. Iar dacă nădăjduim în Hristos numai în viaţa aceasta, suntem mai de plâns decât toţi oamenii – 1 Corinteni 15). Învierea lui Hristos reprezintă începutul și garanția învierii noastre, la A doua Sa Venire (Dar acum Hristos a înviat din morţi, fiind începătură a învierii celor adormiţi. Că de vreme ce printr-un om a venit moartea, tot printr-un om şi învierea morţilor. Căci, precum în Adam toţi mor, aşa şi în Hristos toţi vor învia. Dar fiecare în rândul cetei sale: Hristos începătură, apoi cei ai lui Hristos, la venirea Lui – 1 Corinteni 15). Apostolul Pavel vorbește aici și despre modalitatea revenirii la viață a trupurilor descompuse, făcând analogie cu lumea plantelor și aducând ca exemplu și argument germinația semințelor: Dar va zice cineva: Cum înviază morţii? Şi cu ce trup au să vină? Nebun ce eşti! Tu ce semeni nu dă viaţă, dacă nu va fi murit. Şi ceea ce semeni nu este trupul ce va să fie, ci grăunte gol, poate de grâu, sau de altceva din celelalte; iar Dumnezeu îi dă un trup, precum a voit, şi fiecărei seminţe un trup al său... Aşa este şi învierea morţilor: se seamănă (trupul) întru stricăciune, înviază întru nestricăciune; se seamănă întru necinste, înviază întru slavă, se seamănă întru slăbiciune, înviază întru putere; se seamănă trup firesc, înviază trup duhovnicesc. Dacă este trup firesc, e şi trup duhovnicesc (1 Corinteni 15).

4. Învierea morților va fi universală – adică vor învia și cei drepți și cei păcătoși, conform cuvintelor Mântuitorului (cei ce au făcut cele bune spre învierea vieţii şi cei ce au făcut cele rele spre învierea osândirii – Ioan 5). Chiar și cei vii în momentul Parusiei (noi cei vii, care vom fi rămas până la venirea Domnului, nu vom lua înainte celor adormiţi, pentru că Însuşi Domnul, întru poruncă, la glasul arhanghelului şi întru trâmbiţa lui Dumnezeu, Se va pogorî din cer, şi cei morţi întru Hristos vor învia întâi, după aceea, noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiţi, împreună cu ei, în nori, să întâmpinăm pe Domnul în văzduh, şi aşa pururea vom fi cu Domnul – 1 Tesaloniceni 4), vor trece printr-o schimbare a trupurilor, care vor deveni asemănătoare trupurilor celor înviați: Nu toţi vom muri, dar toţi ne vom schimba, deodată, într-o clipeală de ochi la trâmbiţa cea de apoi. Căci trâmbiţa va suna şi morţii vor învia nestricăcioşi, iar noi ne vom schimba. Căci trebuie ca acest trup stricăcios să se îmbrace în nestricăciune şi acest trup muritor să se îmbrace în nemurire (1 Corinteni 15).

35

5. Trupurile înviate la Parusia Domnului își vor păstra identitatea personală, dar vor fi spiritualizate asemenea Trupului Mântuitorului înviat și potrivit stării de desăvârșire morală a omului. Afirmația Mântuitorului că la înviere, nici nu se însoară, nici nu se mărită, ci sunt ca îngerii lui Dumnezeu în cer (Matei 22) nu înseamnă că între trupurile înviate nu va mai fi nicio deosebire de gen, ci că aceste trupuri nu vor mai fi supuse trebuințelor materiale.

Ele vor avea însușiri asemănătoare Trupului Domnului înviat, cum ar fi: a) vor fi nestricăcioase, adică nu vor mai fi supuse schimbării sau alterării, îmbătrânirii sau bolilor; b) vor fi nemuritoare – biruința lui Iisus asupra morții va fi deplină abia la învierea obștească (Vrăjmaşul cel

din urmă, care va fi nimicit, e moartea – 1 Corinteni 15); c) vor fi pline de putere, nemaifiind supuse niciunei slăbiciuni; d) vor fi duhovnicești, spiritualizate, fără să mai fie supuse vreunei trebuințe firești (nu vor mai avea nevoie

de hrană, îmbrăcăminte, reproducere, etc.) și putând să intre în comuniune cu Dumnezeu, îngerii, sfinții; e) vor fi cerești, total deosebite de cele pământești (își vor păstra forma lor, precum și o infimă parte din

materia constitutivă de pe pământ, dar datorită faptului că materia lor va fi transfigurată, nu vor mai avea pofte, dorințe și plăceri proprii trupurilor pământești), vor fi suple și ușoare, străine plăcerilor simțurilor, sensibilitatea lor îndreptându-se spre plăcerile pur duhovnicești; după cuvintele Mântuitorului, cei drepți vor fi ca îngerii, iubindu-se cu o dragoste pur spirituală, eliberați de pofte egoiste și senzuale;

f) vor fi pline de slavă (îmbrăcate întru mărire): Atunci drepții vor străluci ca soarele în împărăția Tatălui (Matei 13).

6. Trupurile înviate ale celor păcătoși vor avea parte, din însușirile amintite pentru trupurile înviate ale drepților, numai de nestricăciune și nemurire, având însă imprimată în natura lor și sensibilitatea pentru chinuri și suferințe. Păcătoșii vor fi lipsiți de comuniune, nu numai cu cei drepți, ci și între ei înșiși. Ei vor învia numai pentru că posedă natura general-umană pe care Hristos, prin asumare, a ridicat-o la nemurire. 7. Atât trupurile celor drepți, cât și cele ale păcătoșilor, se vor deosebi între ele, potrivit gradului de desăvârșire (respectiv stricăciune) morală pe care l-au atins aici pe pământ (Alta este strălucirea soarelui şi alta strălucirea lunii şi alta strălucirea stelelor. Căci stea de stea se deosebeşte în strălucire; aşa este şi învierea morţilor – 1 Corinteni 15).

B. Judecata obștească sau universală: În ziua Parusiei Domnului, numită și ziua de apoi, îndată după învierea morților, va avea loc și Judecata

universală. Aceasta se va face de către Mântuitorul Hristos pe tronul măririi Sale, înconjurat de sfinții îngeri (Când va veni Fiul Omului întru slava Sa, şi toţi sfinţii îngeri cu El, atunci va şedea pe tronul slavei Sale Şi se vor aduna înaintea Lui toate neamurile şi-i va despărţi pe unii de alţii, precum desparte păstorul oile de capre – Matei 25), de Sfinții Apostoli (Atunci Petru, răspunzând, I-a zis: Iată noi am lăsat toate şi Ţi-am urmat Ţie. Cu noi oare ce va fi? Iar Iisus le-a zis: Adevărat zic vouă că voi cei ce Mi-aţi urmat Mie, la înnoirea lumii, când Fiul Omului va şedea pe tronul slavei Sale, veţi şedea şi voi pe douăsprezece tronuri, judecând cele douăsprezece seminţii ale lui Israel – Matei 19) și de toți sfinții (Au nu ştiţi că sfinţii vor judeca lumea? Şi dacă lumea este judecată de voi, oare sunteţi voi nevrednici să judecaţi lucruri atât de mici? – 1 Corinteni 6). Desigur, judecata o face singur Mântuitorul, dar îngerii, Apostolii și sfinții vor avea cinstea să asiste de o parte și de alta a scaunului de judecată.

Judecata obștească sau universală va avea următoarele caracteristici: 1. va fi universală, deoarece ei i se vor supune toți oamenii din toate locurile și din toate timpurile; ea se

deosebește de judecata particulară, pentru că atunci vor fi judecați toți oamenii în trup, ținându-se cont și de urmările faptelor lor, și tot atunci vor fi judecate și duhurile rele (Dumnezeu n-a cruţat pe îngerii care au păcătuit, ci, legându-i cu legăturile întunericului în iad, i-a dat să fie păziţi spre judecată – 2 Petru 2); sfinții vor trece printr-o judecată formală, pentru că Cel ce ascultă cuvântul Meu şi crede în Cel ce M-a trimis are viaţă veşnică şi la judecată nu va veni, ci s-a mutat de la moarte la viaţă (Ioan 5); afirmația Apostolului Pavel: Nu ştiţi, oare, că noi vom judeca pe îngeri? Cu cât mai mult cele lumeşti? (1 Corinteni 6) se referă probabil la judecata îngerilor răi.

2. va fi solemnă, deoarece va fi înfăptuită de Mântuitorul Hristos, șezând pe tronul măririi Sale, înconjurat de îngeri, Apostoli și de sfinți; ea va fi solemnă pentru că toți cei prezenți acolo simt că se pecetluiește soarta tuturor oamenilor pentru veșnicie; apoi, pentru că înfățișarea Dreptului Judecător va fi foarte impunătoare: Şi am văzut, iar, un tron mare alb şi pe Cel ce şedea pe el, iar dinaintea feţei Lui pământul şi cerul au fugit şi loc nu s-a mai găsit pentru ele. Şi am văzut pe morţi, pe cei mari şi pe cei mici, stând înaintea tronului şi cărţile au fost deschise; şi o altă carte a fost deschisă, care este cartea vieţii; şi morţii au fost judecaţi din cele scrise în cărţi, potrivit cu faptele lor. Şi marea a dat pe morţii cei din ea şi moartea şi iadul au dat pe morţii lor, şi judecaţi au fost, fiecare după faptele sale (Apocalipsa 20). Vorbind de solemnitatea acestei judecăți, proorocul Daniel zice: Am privit până când au fost aşezate scaune, şi S-a aşezat Cel vechi de zile; îmbrăcămintea Lui era albă ca zăpada, iar părul capului Său curat ca lâna; tronul Său, flăcări de foc; roţile lui, foc arzător. Un râu de foc se vărsa şi ieşea din el; mii de mii Îi slujeau şi miriade de miriade stăteau înaintea Lui! Judecătorul S-a aşezat şi cărţile au fost deschise (Daniel 7), iar psalmistul David scrie: Foc înaintea Lui va merge şi va arde împrejur pe vrăjmaşii Lui. Luminat-au fulgerele Lui lumea; văzut-a şi s-a cutremurat pământul. Munţii ca ceara s-au topit de faţa Domnului, de faţa Domnului a tot pământul. Vestit-au cerurile dreptatea Lui şi au văzut toate popoarele slava Lui (Psalm 96);

36

3. va fi publică, adică se va face înaintea tuturor, „și toți își vor cunoaște reciproc păcatele, cum își citește fiecare fără greșeală cartea conștiinței sale” (Sf. Maxim Mărturisitorul);

4. va fi dreaptă, deoarece autorul ei este Hristos, Dreptul Judecător (De acum mi s-a gătit cununa dreptăţii, pe care Domnul îmi va da-o în ziua aceea, El, Dreptul Judecător, şi nu numai mie, ci şi tuturor celor ce au iubit arătarea Lui – 2 Timotei 4), a Cărui judecată este dreaptă (Eu nu pot să fac de la Mine nimic; precum aud, judec; dar judecata Mea este dreaptă, pentru că nu caut la voia Mea, ci voia Celui care M-a trimis – Ioan 5), pentru că El cunoaște faptele și gândurile cele mai ascunse (... în ziua în care Dumnezeu va judeca, prin Iisus Hristos, după Evanghelia mea, cele ascunse ale oamenilor – Romani 2); criteriul judecății va fi împlinirea sau neîmplinirea faptelor iubirii față de aproapele (Matei 25); ea va fi dreaptă, pentru că fiecare om va fi judecat potrivit cu legea după care a trăit pe pământ: păgânii după legea morală naturală (Căci, când păgânii care nu au lege, din fire fac ale legii, aceştia, neavând lege, îşi sunt loruşi lege, ceea ce arată fapta legii scrisă în inimile lor, prin mărturia conştiinţei lor şi prin judecăţile lor, care îi învinovăţesc sau îi şi apără, în ziua în care Dumnezeu va judeca, prin Iisus Hristos, după Evanghelia mea, cele ascunse ale oamenilor – Romani 2), evreii după legea mozaică (Câţi, deci, fără lege, au păcătuit, fără lege vor şi pieri; iar câţi au păcătuit în lege, prin lege vor fi judecaţi – Romani 2), iar creștinii după Legea Evangheliei;

5. va fi definitivă, pentru că sentința dată de Hristos va fi definitivă și veșnică, deci irevocabilă; 6. va fi supremă, pentru că va fi făcută de Judecătorul Suprem și Atotputernic (Datu-Mi-s-a toată puterea, în

cer şi pe pământ – Matei 28); 7. va fi înfricoșătoare pentru toți: pentru îngeri, fiindcă prin ea li se face o descoperire a planului lui

Dumnezeu cu privire la lume; pentru cei drepți, fiindcă nimeni nu poate fi sigur că va putea da un „răspun bun”; pentru păcătoși, fiindcă sunt deplin conștienți și se cutremură de soarta ce-i așteaptă. Procedura acestei judecăți va fi cu totul deosebită. Dreptul Judecător nu va lua interogatorii, nu va asculta martori, nu va cere dovezi, pentru că El cunoaște totul în mod desăvârșit. Cei judecați își vor privi întreg trecutul ca într-o oglindă sau ca într-o carte deschisă, iar acest trecut va fi cunoscut tuturor celor prezenți. Mântuitorul Hristos, Dreptul Judecător, îi va despărți pe cei buni de cei răi precum desparte păstorul oile de capre (Matei 25), iar după pronunțarea sentinței drepții vor merge la fericirea veșnică, iar păcătoșii la osânda veșnică (Matei 25). „Cărțile” în care sunt scrise faptele oamenilor (Daniel 7, Apocalipsă 20, etc.) sunt înțelese în mod figurat de Sfinții Părinți, ca o exprimare a faptului că totul va fi cunoscut și descoperit.

Locul judecății va fi pământul transfigurat, unde au trăit oamenii și unde Fiul lui Dumnezeu a fost batjocorit și umilit, pentru ca tot acolo să fie preaînălțat. De la Judecata universală încetează împărăția harului (nu în sensul că va dispărea, ci în sensul că oamenii nu își vor mai lucra mântuirea subiectivă ajutați de harul divin) și începe împărăția slavei lui Hristos (Şi a trâmbiţat al şaptelea înger şi s-au pornit, în cer, glasuri puternice care ziceau: Împărăţia lumii a ajuns a Domnului nostru şi a Hristosului Său şi va împărăţi în vecii vecilor – Apocalipsa 11)

37