documente diplomatice romÂne seria i volumul 11 ...documente diplomatice române, i, 11, 1883 xi...

DOCUMENTE DIPLOMATICE ROMÂNE

SERIA I

Volumul 11

1883

ROMANIAN DIPLOMATIC DOCUMENTS

SERIES I

Volume 11

1883

MINISTERUL AFACERILOR EXTERNE INSTITUTUL DIPLOMATIC ROMÂN

DOCUMENTE DIPLOMATICE ROMÂNE

SERIA I

VOLUMUL 11

1883

Volum realizat de Alin CIUPALĂ, Rudolf DINU, Antal LUKÁCS

Cuvânt înainte de

Mihai-Răzvan UNGUREANU Ministrul Afacerilor Externe

Introducere de Rudolf DINU

EDITURA ACADEMIEI

BUCUREŞTI, 2006

Copyright © Editura Academiei Române, 2006. Toate drepturile asupra acestei ediţii sunt rezervate editurii.

Adresa: EDITURA ACADEMIEI ROMÂNE Calea 13 Septembrie, nr. 13, sector 5, 050 711, Bucureşti, România Tel.: 40-21-318 81 46, 40-21-318 81 06, Fax: 40-21-318 24 44 E-mail: [email protected] Adresa web: www.ear.ro

Referenţi ştiinţifici: prof.dr. Ion BULEI, prof.dr. Nicolae ISAR Control lingvistic: Anca-Graziella MOGA Traducerea documentelor din limba germană: Anca-Graziella MOGA,

Radu DUDĂU Traducerea listei documentelor în limba engleză: Maria-Suzana SOPA,

Rodica FLORESCU Traducerea cuvântului înainte în limba engleză: Alin-Victor MATEI

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României Documente diplomatice române / sub îngrijirea: Lukács

Antal, Rudolf Dinu, Alin Ciupală. - Bucureşti : Editura Academiei Române, 2006- vol. Seria 1. Vol. 11: 1883. - 2006. - ISBN (10) 973-27-1460-3 ;

ISBN (13) 978-973-27-1460-7 I. Lukács Antal (coord.) II. Dinu, Rudolf (coord.) III. Ciupală, Alin (coord.) 327(498) 94(498)

Redactori: Rodica Florescu, Julieta Rotaru, Gabriel Matei Albastru

Tehnoredactor: Daniela Florescu Coperta: Mariana Şerbănescu Bun de tipar: 20.12.2006; Format: 16/70 × 100

Coli de tipar: 46,5 C.Z. pentru biblioteci mari: 327(498)

C.Z. pentru biblioteci mici: 327

CUPRINS

CUVÂNT ÎNAINTE.................................................................................... VII FOREWORD ............................................................................................... IX INTRODUCERE ......................................................................................... XI INTRODUCTION ....................................................................................... XXXV NOTĂ ASUPRA EDIŢIEI .......................................................................... LXI NOTE ON THE EDITION .......................................................................... LXV LISTA DOCUMENTELOR ........................................................................ LXIX LIST OF THE DOCUMENTS .................................................................... CVII ABREVIERI/ABBREVIATIONS............................................................... CXLVII DOCUMENTE/DOCUMENTS................................................................... 1 INDICE DE NUME PROPRII ŞI AL PRINCIPALELOR

MATERII/INDEX OF THE NAMES AND SUBJECT MATERS.... 577

Institutul Diplomatic Român

VI

Documente Diplomatice Române, I, 11, 1883

VII

CUVÂNT ÎNAINTE

În orice evaluare despre starea de normalitate istoriografică a unui stat, publicarea colecţiilor de documente şi a altor categorii de surse istorice se constituie într-un criteriu inevitabil. Acum, colecţia naţională „Documente Diplomatice Române” vine să se adauge celorlalte colecţii de documente şi surse care au fost şi sunt încă publicate de-a lungul ultimelor decenii, istoriografia română dispunând de o nouă categorie de surse relative la politica externă a statului român de la mijlocul secolului al XIX-lea până la finalul regimului comunist. Tentativa publicării unei astfel de colecţii are propria sa istorie, deseori accidentată, supusă turbulenţelor mediului politic şi ideologic, orgoliilor exacerbate şi câteodată dezinteresului public. Crearea Institutului Diplomatic Român în toamna anului 2005, imaginat ca o structură dinamică şi flexibilă, a constituit premisa anulării unei întârzieri vinovate. În cadrul acestuia, un grup de tineri istorici universitari, deopotrivă entuziaşti şi dispunând de autentică expertiză ştiinţifică, şi-a asumat misiunea publicării colecţiei naţionale „Documente Diplomatice Române” pe baza unor norme riguroase, perfect compatibile cu cele utilizate în cazul marilor colecţii de documente diplomatice.

Colecţia „Documente Diplomatice Române” cuprinde trei serii care corespund marilor etape ale devenirii statului român în perioada evocată mai sus: prima serie este consacrată diplomaţiei româneşti până la finalul Marelui Război, cea de-a doua diplomaţiei interbelice şi epocii celui de-al doilea război mondial iar ultima serie este dedicată politicii internaţionale a statului român în deceniile comunismului.

Volumul inaugural cuprinde o selecţie a pieselor documentare ce reconstruiesc diplomaţia românească în cursul anului 1883, moment esenţial în afirmarea opţiunii securitare a României pentru următoarele trei decenii, explicabilă prin traumele suferite la sfârşitul războiului de independenţă şi prin percepţia clasei politice româneşti a posibilei ameninţări la adresa suveranităţii noului stat independent. Documentele, atent selectate şi adnotate, provin nu doar din Arhivele Diplomatice, ci şi din alte fonduri arhivistice, în intenţia de a oferi o imagine coerentă şi articulată asupra mecanismelor de elaborare a deciziilor de politică externă şi a rezultatelor obţinute. Profesionalismul selecţiei şi al întregului aparat referenţial vor induce, credem, fiecărui specialist care se va osteni asupra acestor pagini, sentimentul unei reuşite ştiinţifice. Mai mult, acest prim volum implică o promisiune pe care sperăm că viitorul imediat o va valida şi considerăm că această întreprindere ştiinţifică de amploare, ferită de imprevizibile şi brutale viraje instituţionale, va fi un instrument al progresului istoriografic şi al cooperării intelectuale atât la nivel naţional cât la cel internaţional.

Mihai-Răzvan UNGUREANU Ministrul Afacerilor Externe


VIII


IX

FOREWORD

The editing of documents collections and other categories of historical sources is a sine qua non criterion for any attempt to define what we may call a state a historiographic normalcy. “Romanian Diplomatic Documents” is at the present time an extremely important addition to the other collections of documents and sources that are being published or have been published over the last decades as it aims at offering access to a new category of sources regarding the Romanian state’s foreign policy from the middle of the nineteenth century to the end of the communist rule.

The endeavour to edit such a collection has its own history, a history that was at times erratic, affected as it was by the turmoil of the political and ideological environment, by exacerbated egotisms and not in the least by the public’s lack of interest. The founding in the autumn 2005 of the Romanian Diplomatic Institute, a structure which is meant to be highly flexible and dynamic, became a necessary pre-condition in order to overturn the consequences of this condemnable postponement. Part of this project, a group of young historians, both enthusiastic and possessing a solid scientific background, took up the task of editing the national collection “Romanian Diplomatic Documents” based on rigorous standards, consistent with the rules the great diplomatic documents collections use.

The “Romanian Diplomatic Documents” collection includes three series which correspond to the main stages in the evolution of the Romanian state. The first one focuses on the Romanian diplomacy up to the end of the Great War, the second one on the Romanian foreign policy between the wars and during the Second World War, while the last series is centered on Romanian diplomacy during communism.

The inaugural volume contains a selection of documents aiming at reconstructing Romanian diplomacy during 1883, a vital year if we are to understand Romania’s foreign policy options during the next three decades. The traumas suffered at the end of the war for independence, as well as the way the Romanian political elite perceives the possible threats to the newly independent state’s sovereignty combine to explain these options. The team’s intent being to offer a coherent and articulated image of the decision-making processes and of the achievements of Romania’s foreign policy, the documents were thoroughly annotated and selected not only from the Diplomatic Archives, but from several other archives. Hopefully, the professionalism displayed in selecting and


X

annotating the documents will induce upon every specialist who will dwell on these pages a sense of scientific accomplishment. Moreover, this first volume is part of a promise that we have the confidence the future will validate. We are also persuaded that, disentangled from abrupt and unpredictable institutional changes, this massive scientific project will become an instrument for historiographic advancement and for national and international intellectual cooperation.

Mihai-Răzvan UNGUREANU Minister of Foreign Affaires


XI

INTRODUCERE

România a devenit actor cu drepturi depline al sistemului internaţional, fiind admisă în familia statelor suverane, în urma Războiului ruso-româno-turc din 1877-78, fapt consfinţit de Tratatul de pace de la San Stefano (3 martie 1878) şi, ulterior, de cel de la Berlin (1/13 iulie 1878, art. 43, 44, 45). Primele state care au recunoscut independenţa României au fost Imperiul Otoman (19 februarie/3 martie 1878) şi Austro-Ungaria (2/14 octombrie 1878), urmate de Rusia la 15/27 octombrie 1878 şi de Italia la 5/17 decembrie 1879. Cum Congresul de la Berlin condiţionase această recunoaştere de modificarea art. 7 din Constituţie, celelalte Mari Puteri, Germania, Marea Britanie şi Franţa, la fel ca şi cea mai mare parte a statelor de rang secund au întârziat această recunoaştere pînă la începutul anului 1880. Abia după adoptarea la 13 octombrie 1879 de către Parlamentul României a legii privind revizuirea art. 7 din Constituţie respectiv a legii de răscumpărare a căilor ferate concedate spre construcţie unor consorţii străine (29 ianuarie 1880), guvernele Germaniei, Franţei şi Marii Britanii au notificat recunoaşterea simultan, la 8/20 februarie 1880.

La scurtă vreme după încheierea lucrărilor Congresului de la Berlin, ignorând condiţionările impuse de Tratatul de pace, statul român s-a grăbit să-şi perfecteze instrumentele necesare interacţionării în cadrul sistemului internaţional din postura de membru cu drepturi depline.

La 9 septembrie 1878 Consiliul de Miniştri a hotărât ca Principele Carol I să adopte titlul de Alteţă Regală, oficializat la 13 octombrie în urma notificărilor de recunoaştere venite din partea Austro-Ungariei, Italiei, Marii Britanii, Franţei, Germaniei şi Rusiei. La aceeaşi dată a fost promulgat decretul ce fixa ceremonialul Curţii Române de primire în audienţă a Miniştrilor plenipotenţiari şi a Miniştrilor rezidenţi acreditaţi pe lângă Alteţa Sa Regală Domnul României.

În vederea alinierii la normele internaţionale fixate de protocolul de la Aix-la-Chapelle din 21 noiembrie 1818, la 7/19 septembrie 1878 a fost emis decretul prin care se stabileau titlul şi rangul agenţilor diplomatici români, aceştia fiind organizaţi în trei clase: Trimişi extraordinari şi Miniştri plenipotenţiari, Miniştri rezidenţi şi Însărcinaţi cu Afaceri. După o dezbatere rapidă dar nu lipsită de puncte de controversă, la 14/26 februarie 1879 a fost votată în Parlament legea suplimentară relativă la legaţiile şi consulatele române menită să restructureze „reprezentaţiunea diplomatică” conform cu noua poziţie internaţională ce fusese creată României. În baza acestei legi misiunile diplomatice ale României au fost ridicate la rang de legaţie, organisme indicate ca având (la fel ca şi agenţiile diplomatice şi consulatele generale) competenţa generală de reprezentare a suveranităţii României şi a intereselor sale în străinătate, precum şi atribuţii de ordin economic, juridic şi notarial.


XII

În ideea de a se asigura statului român o reprezentare cât mai largă pe scena europeană şi în concordanţă cu interesele politice şi economice ale ţării, precum şi cu capacităţile bugetare, art. 1 al noii legi consfinţea instituirea de legaţii la Atena, Berlin, Belgrad, Constantinopole, Londra, Paris, Petersburg, Roma şi Viena. O a zecea legaţie a fost creată pentru Belgia şi Olanda, cu reşedinţa la Bruxelles, prin legea promulgată la 16 februarie 1880. Prima legaţie deschisă a fost cea de la Viena, la 11/23 septembrie 1878, urmată de cele de la Petersburg şi Constantinopol, la 10 octombrie 18781. Celor zece legaţii li se adăuga Agenţia Diplomatică instalată la Sofia la 7 august 1879, reţeaua diplomatică a tânărului stat român însumând aşadar la începutul deceniului nouă al veacului al XIX-lea un număr de 11 misiuni. Conform unei surse statistice contemporane, reprezentanţele diplomatice ale statului român (cu excepţia consulatelor) erau deservite în mai 1882 de cca. 27 de diplomaţi, dintre care nouă miniştri plenipotenţiari, 12 secretari de legaţie şi 6 ataşaţi (ceea ce însemna o cifră aproape dublă în raport cu aceea a Serbiei, de exemplu, dar în acelaşi timp pe jumătate, comparativ ce aceea a Belgiei)2.

Documentele din volumul de faţă sunt în marea lor majoritate produsul diplomaţilor aflaţi în fruntea acestor misiuni, respectiv al factorilor de decizie români, abilitaţi în câmpul afacerilor externe: Ministrul de Externe, Preşedintele Consilului de Miniştri, Suveranul. Cronologic, ele acoperă intervalul 1 ianuarie – 31 decembrie (stil nou) 1883. Din punct de vedere tematic, paleta este relativ variată – oarecum eterică poate, prin comparaţie cu acelea oferite de marile colecţii diplomatice ale unor state ca Germania, Franţa, Italia, ori Statele Unite – raportată însă, evident, la dimensiunile reţelei diplomatice româneşti din epocă, şi la problematica internaţională modestă specifică unei ţări de recentă formaţie statală, de dimensiunile, ponderea şi capacităţile României; o tematică circumscrisă în bună măsură unor chestiuni de interes direct şi din punct de vedere geografic restrânsă la aria vechiului continent (o legaţie românească la Tokio va fi deschisă abia la 13 septembrie 1917, la fel cum în Lumea Nouă, la Washington de exemplu, o primă reprezentanţă va fi stabilită doar la 1 octombrie 1917), în legătură directă cu Sud-Estul european, de unde şi ponderea informaţiilor privind realităţile balcanice, ori, în general, aferente aşa-numitului Orient European.

Două problematici în particular beneficiază de o amplă reprezentare în prezenta documentaţie, două problematici interdependente la un moment dat şi de interes major în epocă, ce au ocupat atenţia şi au concentrat mare parte din eforturile responsabililor români: navigaţia danubiană, funcţionarea şi prerogativele Comisiei Europene a Dunării, respectiv strategia de politică externă şi de securitate a României, definită la finele anului 1883 de orientarea spre alianţa cu Imperiile Centrale.

1 Cf. Ion MAMINA, Monarhia constituţională în România, Bucureşti, Ed. Enciclopedică,

2000, p. 137 sqq.; I. MAMINA, Ghe. NEACŞU, G. POTRA (editori), Organizarea instituţională a Ministerului Afacerilor Externe. Acte şi documente, vol. I, 1859-1919, p. XXXI-XXXII, 241, 393 sqq.

2 Cf. Annuaire diplomatique et consulaire des États des deux mondes. Supplément à l’Almanach de Gotha, Gotha, Justus Perthes, 1882, p. 53-54, 60.


XIII

Prin recunoaşterea independenţei României şi Serbiei şi a autonomiei Bulgariei, Congresul de la Berlin a pus capăt autorităţii otomane asupra Dunării de Jos (de la Porţile de Fier la Sulina), transformând fluviul, cel puţin oficial, într-un curs de apă internaţional. România a căpătat astfel drepturi suverane de navigaţie şi comerţ pe Dunăre şi a devenit membră a Comisiei Europene a Dunării (art. 53 al Tratatului de la Berlin) organism înfiinţat în 1856 pentru a reglementa folosirea apelor ei. În vara anului 1880, Austro-Ungaria a elaborat noi norme de navigaţie pentru Dunărea de Jos, care i-ar fi dat într-adevăr un vot decisiv în această chestiune şi ar fi forţat statele riverane mici să-şi orienteze comerţul în direcţia ei. Instrumentul acestei preponderenţe urma să fie Comisia Mixtă, prezidată de către delegatul austro-ungar, având autoritate asupra navigaţiei de la Porţile de Fier până la Galaţi. În contrapartidă, guvernul de la Bucureşti a propus ca acţiunea de supraveghere să fie executată de către o comisie tripartită a riveranilor (împreună cu Serbia şi Bulgaria). Austria a pretins participarea cu vot preponderent şi preşedinţia Comisiei. Proiectul de regulament adoptat în final de CED (proiectul Barrère), în ciuda protestelor României şi Bulgariei, a dat câştig de cauză pretenţiilor austro-ungare. Hotărârile CED au fost transpuse în Tratatul de la Londra (10 martie 1883). România nu a recunoscut decizia europeană şi cum în tratat nu erau prevăzute măsuri punitive, ea a continuat să exercite activitatea de poliţie şi supraveghere în apele sale teritoriale3. Chestiunea danubiană a ocazionat prima acţiune diplomatică de amploare a României, la nivel continental, menită să-i apere interesele a căror justeţe apărea ca fiind indicată de toate normele de drept internaţional în vigoare, o acţiune lipsită poate de supleţea diplomatică dată de tradiţie şi experienţă, dar energică, susţinută, în ton cu ceea ce întreg spectrul politic autohton şi opinia publică românească rezona la momentul respectiv. Aparent o dispută zonală fără prea multe şanse de escaladare în faza sa incipientă, diferendul danubian a evoluat relativ rapid, datorită contingenţei directe cu politicile de expansiune politică şi economică şi strategiile de securitate ale unor puteri interesate de zona Dunării de Jos, într-o problemă cu ample conotaţii politice şi de securitate pentru România, de a cărei rezolvare putea depinde, în mare măsură, viitorul său ca stat independent în cadrul sistemului internaţional. Dezvoltarea sa a pus în evidenţă falimentul politicii de neutralitate promovate de România după 1878, a catalizat eforturile în vederea ieşirii din izolarea internaţională, subliniind imperativ necesitatea rezolvării diferendului cu Austro-Ungaria şi, în ultimă instanţă, a „dilemei securităţii” în ansamblul său.

O parte importantă din documentaţia prezentului volum se circumscrie acestei din urmă problematici: opţiunile de strategie externă, şi de securitate ale

3 Cf. Şerban RĂDULESCU-ZONER, La souveraineté de la Roumanie et le problème du

Danube après le Congrès du Berlin, în „Revue des études sud-est européennes”, IX, nr. 1, 1971, p. 152 sqq; G. N. CĂZAN, La question du Danube et les relations roumano-austro-hongroises dans les années 1878-1883, în „Revue roumaine d’histoire”, XVIII, nr. 1, 1979, p. 43-61; Şerban RĂDULESCU-ZONER, Dunărea, Marea Neagră şi Puterile Centrale, Cluj-Napoca, 1982, p. 88 sqq.


XIV

României şi alegerea operată de factorii de decizie, pe acest tărâm, în decursul anului 1883, laolată cu etapele discuţiilor în acest sens. Documentaţia respectivă s-a aflat în epocă, din raţiuni impuse de canoanele diplomaţiei secrete, în custodia directă şi permanentă a Regelui Carol I şi nu a Ministerului Afacerilor Externe. La momentul actual ea poate fi găsită în depozitele Arhivelor Naţionale.

Variatele aspecte ale acestei problematici au fost amplu investigate de-a lungul timpului de istoriografia românească şi internaţională4, motiv pentru care reperele aici inserate privind procesul de decantare a opţiunii externe a României am ales să fie, pentru a nu nara realităţi bine cunoscute, pe cât posibil sumare.

După 1878, odată cu dispariţia umbrelei protectoare – garanţia colectivă a celor şapte Mari Puteri – creată de Congresul de pace de la Paris, România a trebuit, în mod necesar, să-şi definească o nouă strategie externă. O interpretare facilă a argumentului ar putea fi, şi este uneori, aceea că ipoteza în sine a unei alianţe a existat în calculele guvernanţilor români în intervalul imediat următor obţinerii independenţei şi că opţiunile întrevăzute, în teorie variate, s-au restrâns – date fiind condiţiile geopolitice şi geostrategice ale ţării, precum şi raportul de forţe al momentului – la cele două Imperii vecine, Austro-Ungaria şi Rusia. Pentru ca în final, balanţa să încline în favoarea Monarhiei dualiste. În realitate, parcursul României spre alianţa cu Imperiile Centrale a presupus mult mai mult decât o

4 Lilio CIALDEA, La politica estera della Romania nel quarantennio prebellico, Bologna, L. Cappelli Editore, 1933; Assen SMEDOVSKI, La Roumanie et la Triple Alliance, în „Revue d’histoire diplomatique”, anul 51, nr. 1, 1937, p. 39-56; Ernst EBEL, Rumänien und die Mitelmächte von der rußisch-türkischen Krise (1877-78) bis zum Bukarest Frieden vom 10 August 1913, Berlin, 1939; Arthur KRAUSNEKER, Kálnoky´s Rumänienpolitik in den Jahren 1881-1895. Ein Beitrag zur Geschichte der Balkanenpolitik Österreich-Ungarns auf Grund der Akten des Wiener Haus-hof und Staatsarchivs, Doctoral dissertation, Graz, 1951; E. R. von RUTKOWSKI, Gustav Graf Kálnoky von Koröspatak, Österreich-Ungarns Außenpolitik von 1881-1885, Doctoral dissertation, Vienna, 1952; IDEM, Österreich-Ungarn und Rumänien, 1880-83. Die Proklamierung des Königreiches und die rumänischen Irredenta, în „Südost-Forschungen”, 25, 1966, p. 150-284; William L. LANGER, European Alliances and Alignments, 1871-1890, New York, Alfred Knopf, 2nd ed., 1966, p. 329-35; Ghe. CAZAN, Tratatul secret de alianţă dintre România şi Austro-Ungaria (1883), în „Revista română de studii internaţionale”, anul I, nr. 1, 1973, p. 176 sqq.; Francis Roy BRIDGE, From Sadowa to Sarajevo. The Foreign Policy of Austria-Hungary, 1866-1914, London and Boston, Routledge&Kegan Paul, 1972, p. 107-141; Uta BINDREITER, Die diplomatischen und wirtschaftlischen Beziehungen zwischen Österreich-Ungarn und Rumänien in den Jahren 1875-1888, Wien-Köln-Graz, Hermannn Böhlaus Nachf., 1976; Ghe. CĂZAN, Ş. RĂDULESCU-ZONER, România şi Tripla Alianţă, 1878-1914, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică şi Pedagogică, 1979; L. BOICU, V. CRISTIAN, Gh. PLATON (coord.), România în relaţiile internaţionale, 1699-1939, Iaşi, Junimea, 1980, p. 302-374; Dan BERINDEI, La politica estera della Romania dall’indipendenza nazionale alla Triplice Alleanza în Giulia LAMI (a cura di), Risorgimento. Italia e Romania, 1859-1879. Esperienze a confronto, Atti del Covegno internazionale „Italia e Romania dal 1859 al 1879. Unità nazionale e politica europea”, Milano, 2-3 luglio 1979, Milano – Bucureşti, CIRSS – Ed. Anima, 1992, p. 21-28; V. CRISTIAN, Diplomaţia României în slujba împlinirii idealului naţional, în Cum s-a înfăptuit România modernă: o perspectivă asupra strategiei dezvoltării, (Gh. Platon, Ion Agrigoroaie et alii), Iaşi, Ed. Univ. “Al. I. Cuza”, 1993, p. 223-96; Teodor PAVEL, Între Berlin şi Sankt Petersburg. Românii în relaţiile germano-ruse din secolul al XIX-lea, Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană, 2000.


XV

simplă alegere şi el trebuie privit într-o lumină mai nuanţată decât aceea în care îl înfăţişează rudimentara dihotomie a „simpatiilor” şi „antipatiilor” pentru Imperiile Centrale sau Puterile occidentale5. Poziţia de forţă adoptată de Imperiul ţarist în lunile imediat următoare încheierii ostilităţilor cu Turcia, în relaţiile sale cu fostul aliat, a fost resimţită ca o traumă, de o importantă parte a elitei româneşti; a deschis o rană ce nu avea să se închidă decît odată cu dispariţia unei întregi generaţii. Rusia a ajuns să însemne practic l’incubo, obsesia factorilor de decizie români, coşmarul unei epoci şi al unei generaţii, care, pornind de la bătrânul Brătianu, va fi purtat mai departe de junimişti, conservatori şi liberali laolată, prin Sturdza, Carp şi Maiorescu pînă în preajma Primului Război Mondial. Bună parte din istoria acestor ani, în materie de politică externă, nu înseamnă în fond nimic altceva decât istoria unei obsesii, obsesia pericolului rus. Experienţele ulterioare Războiului de Independenţă, au modificat într-adevăr structural relaţiile României cu Marile Puteri vecine. Însă tratamentul administrat la Berlin şi mai ales obligaţia de a ceda Rusiei Basarabia meridonală, au contribuit nu atât la „pavarea drumului către o apropiere de Austro-Ungaria”6, cât la diluarea, pentru multă vreme, a şanselor unei alianţe cu Rusia7.

Existenţa unui atare dezechilibru de forţe pe tărâmul influenţelor exercitate de Austro-Ungaria şi Rusia în România, era atestată şi de Ministrul italian la Bucureşti, contele Giuseppe Tornielli-Brusati, în primăvara anului 1880: „În Principatele Unite fu predominantă influenţa occidentală pe care partidul [pro]francez o ţinea în mare cinste. Dispărută însă această influenţă şi deocamdată nereconstituită, toţi cei care aici în respectiva căutau o bază pentru politica antirusă, au devenit austrieci. Mirajul forţei asupra celor slabi a făcut restul în momentul în care a devenit evident că preponderenţa austriacă în Orient, dorită de Congresul de

5 Sunt ilustrative, credem, în acest sens opiniile exprimate în martie 1884 de Ministrul austro-ungar la Bucureşti, Mayr, relativ la rolul Preşedintelui Consiliului în perfectarea alianţei cu Imperiile Centrale, adesea citate, niciodată însă pentru folosul a ceea ce mai degrabă indică, şi anume că ipoteza alianţei, ca de altfel şi decizia aferentă, a prins contur în mintea lui I.C. Brătianu doar în decursul verii lui 1883. „…Atunci cînd el [Brătianu] s-a hotărât pentru călătoria la Viena şi Gastein…, a înţeles, cu mintea sa limpede, că interesele României reclamau o mai strânsă aderare la alianţa austro-ungaro-germană. Însuşi E.V. a remarcat că el a realizat această evoluţie cu o repeziciune miraculoasă. Această însuşire lasă însă să se presupună şi faptul că atunci când Brătianu va fi de părere că situaţia s-a schimbat, el ar fi în stare să îndeplinească aceeaşi manevră în sens contrar”. Cf. ANIC, Casa Regală, dosar 4/1884, f. 14, Mayr către Kálnoky, Bucureşti, 4 martie 1884. Vezi şi RĂDULESCU-ZONER, Poziţia internaţională a României după Congresul de la Berlin. Premise ale unei opţiuni, în „Studii şi materiale de istorie modernă”, 6, 1979, p. 39–65.

6 Formularea îi aparţine lui LANGER, European Alliances…, op. cit., p. 330. 7 Cf. BERINDEI, La politica estera della Romania…, loc. cit., p. 27-28. Conform relatării

unui ofiţer din Marele Stat Major austro-ungar, întocmite după o călătorie de documentare în România, „după cedarea Basarabiei româneşti, dictate de Congres, întreaga populaţie – inclusiv ţăranul lipsit de cultură – este stăpînită de o stare de spirit foarte agitată împotriva Rusiei. În timpul prezenţei mele, tema Basarabia şi Dobrogea era discutată pretutindeni, iar ţarul era acuzat de călcare a cuvîntului dat…”. Cf. [1918 la Români]. Desăvârşirea unităţii naţional-statale a poporului român. [Documente externe], 1879-1916, vol. I, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1983, p. 100.


XVI

la Berlin, avea tot sprijinul puterii germane. Cu toate acestea aici, în variile partide politice…, persistă împărţirea între acei care acceptă înalta influenţă austriacă şi acei care înclină în mod tradiţional către Rusia. Cât anume reprezintă cei din urmă, nu e uşor de definit. De notat însă în aşa numitul partid rus, separatiştii şi prezenţa lor dăunează, în mod logic, influenţei Rusiei asupra părţii sănătoase a naţiunii”8. Analiza diplomatului italian, aplicată tendinţelor autohtone în materie de politică externă, se rezuma la următoarele două concluzii: 1° uşurinţa de a ademeni România spre a intra în combinaţii de alianţe anti-ruse; 2° lipsa absolută a unei pregătiri pentru a exercita în această ţară o contra-acţiune care să echilibreze mijloacele de care dispunea Austro-Ungaria9.

O atare realitate nu însemna însă în mod necesar acceptarea ideii unei alianţe, în sensul de angajament bine determinat, cu Austro-Ungaria sau cu o altă Mare Putere. Sub acest aspect este edificator, de exemplu, sondajul efectuat la finele anului 1879 de Ministrul austro-ungar la Bucureşti, Hoyos printre diverse personalităţi ale vieţii politice, sondaj din care rezulta foarte clar că, în accepţiunea românilor, „alăturarea ori dirijarea politicii lor către Austro-Ungaria se rezuma la o uniune vamală”10!

La nivelul establisment-ului o dispoziţie mai fericită nu va exista pentru multă vreme nici faţă de alte Mari Puteri, altădată curtate cu asiduitate. Franţa era încă, la începutul anilor ’80, sub raport sentimental, preferata opiniei publice. Literatura şi cultura franceză se bucurau de un prestigiu enorm, iar mulţi lideri politici studiaseră în Franţa. Dar atitudinea guvernului francez faţă de România la Congresul de la Berlin şi în intervalul imediat următor, micşorase simţitor entuziasmul faţă de ea. Decisivă era probabil pentru factorii de decizie români, perceperea faptului că Franţa era izolată din punct de vedere diplomatic şi, ca atare, incapabilă să protejeze în vreun fel România11.

În fapt, ideea unei alianţe s-a impus cu destulă greutate într-un climat politic dominat de ideile şi principiile ce se aflaseră, la fel ca şi în cazul Italiei, la baza procesului constitutiv al statului. România s-a aflat şi ea în situaţia de a-şi elabora strategiile de politică externă într-un moment în care era încă impregnată de

8 A[rchivio] S[torico] D[iplomatico] del M[inistero] degli A[ffari] E[steri], Roma, D[ivisione] P[olitica], Rapporti in arrivo, Romania, busta 1396: R 39, Tornielli către Cairoli, Bucureşti, 25 aprilie 1880. Vezi şi D[ocumenti] D[iplomatici] I[taliani], 2, XII: 633-36, nr. 783, Tornielli către Cairoli, Bucureşti, 25 martie 1880. „…Au existat şi există deci în toate partidele cei ce înclină spre Rusia şi cei ce înclină spre Austro-Ungaria. Persoane care să se gândească în mod serios la dezvoltarea naţiunii prin intermediul propriilor forţe interne fără a amesteca influenţa externă, sunt puţine şi acestea visează pentru ţara lor o situaţie de neutralitate garantată de Europa”.

9 Ibidem. 10 1918 la Români. Documente externe, vol. I, p. 103-105. 11 Keith HITCHINS, România, 1866-1947, Bucureşti, Humanitas, 1994, p. 155-156. Cf. şi

concluziile aceluiaşi Ministru austro-ungar, Hoyos: “Azi România nu trebuie să se aştepte [s. orig.] sau să se teamă de ceva din partea nici unei alte puteri, decât de la cele două mari imperii vecine, şi de aceea nu se mai poate vorbi de un partid turc sau francez, ci numai de unul rus şi de unul anti-rus”, 1918 la Români. Documente externe, vol. I, p. 103.


XVII

experienţa celor aproximativ 25 de ani de „neutralitate garantată”, de politică de echilibru între Marile Puteri vecine. Aşadar, pentru încă o vreme, cuvântul de ordine a continuat să fie neutralitatea, „politica independentă”, iar consensul aproape unanim existent pe marginea acestei opţiuni în sferele politice a împiedicat orice tentativă a grupului de decizie în direcţia unui angajament politico-militar formal. La această politică de neutralitate urmărită de guvernele româneşti de după 187812, la „echilibriştii” din peisajul politic şi mediatic românesc şi la consecinţele nefaste ale unei atari conduite, făcea trimitere, de exemplu, în termeni extrem de critici, Ministrul român la Viena, Bălăceanu, în primăvara anului 1881, într-o scrisoare particulară adresată Regelui Carol I. În optica diplomatului român, strategia externă promovată de guvernul de la Bucureşti era la fel de nefericită ca şi aceea urmată de Italia şi urmările – izolarea în plan internaţional, devenită deja o tristă realitate pentru cea din urmă – se întrevedeau şi în cazul României:

„…Le dernier mot de cette politique, c’est l’isolement! À cette heure, l’Italie est le pays le plus vilipendé de l’Europe. Avis aux équilibristes de tous genres! Chose digne de remarque: les journaux qui prétendent que la Méditerranée est un lac italien dirigent tout aussi souverainement l’opinion et la politique de leur pays, que ceux qui soutiennent que le Danube est un fleuve roumain [aluzie directă la afirmaţiile făcute în acest sens de Alexandru Lahovari în presă şi în Camera Deputaţilor – n.R.D.]! Cependant et les uns et les autres trompent le public, mais qui oserait s’inscrire en faux contre leurs assertions [s.R.D.]? L’école de l’imposture politique a pris un tel essor, qu’il faudra bientôt un courage surhumain pour oser dire, à haute et intelligible voix, que… deux et deux font quatre! […]”13.

Politica independentă, a „libertăţii de manevră”, era din contră, încă apărată cu ardoare de unul dintre organele de presă ale conservatorilor, L’Indépendance Roumaine, în august 1881, în momentul în care începea să treacă drept sigură apropierea Italiei de Imperiile Centrale şi se zvonea că propuneri concrete în vederea unui acord formal aveau să fie avansate şi României de către cabinetul de la Viena: „…E opinia multora că în prezenţa invitaţiilor ce ne vor fi făcute, situaţia noastră va fi foarte dificilă. Ei cred că chestiunea ne va fi pusă în mod precis şi categoric. Aşa cum declara acum cîteva zile Pester Lloyd, ni se va spune: ‚cine nu e cu noi, este contra noastră’. Noi nu credem că lucrurile au ajuns deja într-un asemenea punct; dar şi dacă ar fi aşa, nu vom ezita un singur moment în a sfătui să se răspundă: ‚noi nu suntem nici contra voastră, nici cu voi; noi suntem cu noi înşine’. Dreptul neutrilor, iată forţa noastră [s.n.]. Unicul nostru scop poate şi trebuie să fie dezvoltarea a ceea ce avem. Pentru asta nu e nevoie de alianţe care să ne aducă protecţii oneroase şi să ne înstrăineze unul dintre principalele noastre

12 Afirmaţiile lui Bălăceanu îl vizau în principal pe Vasile Boerescu, Ministru Afacerilor Externe între 11 iulie 1879 – 9 aprilie 1881, cel care, la începutul anului 1881, atacând ideile lui Grigore Sturdza privind o alianţă cu Rusia, se pronunţase de la tribuna Senatului în favoarea unei politici „naţionale” [s.n.], fără angajamente formale faţă de vreuna din Marile Puteri vecine sau mai îndepărtate, cf. CĂZAN, ZONER, op. cit., p. 99-100.

13 ANIC, Casa Regală, dosar 28/1881, f. 14, SP, Bălăceanu către Carol I, Viena, 28 mai 1881.


XVIII

puncte de sprijin, Occidentul european. O alianţă indiferent cât de puternică ar fi, nu poate conduce decât la ruina României [s.n.]. Acest limbaj – comenta Ministrul italian Tornielli, semnalând articolul Consultei – reproduce gândurile ce sunt comune majorităţii românilor în aceste zile”14.

Situaţia nu ajunsese într-adevăr în punctul în care o decizie era imperativă şi un asemenea pas avea să mai întârzie mai bine de doi ani. Ipoteza alianţei începea însă să prindă tot mai mult contur si avea să se maturizeze în mintea guvernanţilor români sub influenţa evoluţiilor înregistrate în plan internaţional, în principal ca urmare a reconstituirii Dreikaiserbund-ului, în iunie 188115. Deja, în ianuarie 1881, Titu Maiorescu, unul dintre fruntaşii „Junei drepte”, publica în Deutsche Revue un articol în care, după o trecere în revistă a poziţiei internaţionale a României, pleda pentru o înţelegere cu Germania, liderul continental al momentului, înţelegere ce trebuia însă a fi, în mod obligatoriu, precedată de un agrement cu Austria, partenerul Berlinului din octombrie 1879. Datorită poziţiei sale geografice, argumenta Maiorescu, România era practic obligată să intre în sfera de influenţă fie a Rusiei, fie a Austro-Ungariei. Cum ipoteza unei alianţe cu Rusia ieşise deja din calculele guvernanţilor, din motive tuturor cunoscute, singura opţiune rămasă era Viena. Nici măcar chestiunea românilor din Transilvania nu trebuia să constituie un obstacol. Români asupriţi se aflau şi în Basarabia şi condiţia lor era cu mult mai gravă decât a celor care trăiau sub sceptrul Monarhiei Habsburgilor. Rusia îşi „devora” naţionalităţile, Austria le ocrotea. Rusia avea un regim absolut, centralizat şi opresiv, Austro-Ungaria era un stat bazat în esenţă pe un compromis federativ. Ca atare, legătura cu Viena era, de departe, preferabilă16.

Între circumstanţele ce, de asemenea, recomandau o atare alegere se numărau şi cele economice. România era deja la acea dată dependentă din punct de vedere economic de Imperiile Centrale. Trimitea mari cantităţi de grâne şi vite în Europa Centrală şi devenise un valoros importator al bunurilor manufacturate, în special al celor din Austro-Ungaria, în timp ce piaţa financiară germană constituia o importantă, dacă nu cumva principala, sursă de împrumuturi de stat. În cifre brute,

14 [35 anni] di relazioni italo-romene, 1879-1914. Documenti diplomatici italiani (a cura di Rudolf DINU, Ion BULEI), Bucureşti, Univers Enciclopedic, 2001, p. 110-11, nr. 60, Tornielli către Mancini, Bucureşti, 1 septembrie 1881.

15 Keith, HITCHINS, op. cit., p. 155. 16 Titu MAIORESCU, Zur politischen Lage Rumäniens, în „Deutsche Revue”, VI, ianuarie

1881, p. 12-20. Maiorescu considera Dreikaiserbund-ul un sistem al trecutului şi percepea relaţiile ruso-germane ca fiind tensionate şi chiar în înrăutăţire continuă, acestea constituind punctele slabe ale argumentaţiei sale. În plus, Maiorescu exagera în mod evident, afirmând că ideea alianţei cu Imperiile centrale era împărtăşită de un mare număr de oameni politici şi de stat români. Asupra „consensului” existent între conservatori pe marginea acestei opinii vezi IDEM, Istoria politică a României sub domnia lui Carol I, Bucureşti, Humanitas, 1994, p. 119-21. În fapt, ideea unei alianţe cu Imperiile Centrale era împărtăşită, în principal de liderii aşa numitei „June drepte”. Pe de altă parte, strategia formulată de Maiorescu în articolul respectiv era în mod virulent atacată de C. A. Rosetti în „Românul”, într-o serie de articole de fond apărute între 12 ianuarie şi 5 februarie 1881 (st. v.), fruntaşul liberal apărând, nimic altceva, decât „politica independentă”.


XIX

rezultă de exemplu că în intervalul cuprins între 1875 şi 1882 peste 50% din importurile române au provenit din Austro-Ungaria, respectiv că 32% din export s-a îndreptat tot către Dubla Monarhie17. Inclusiv sub raportul comunicaţiilor terestre România era preferenţial racordată la spaţiul austro-ungar, graţie a două mari tronsoane de cale ferată, Turnu-Severin–Vârciorova–Timişoara şi Piteşti–Predeal–Braşov, ultima joncţiune fiind realizată în vara lui 187918.

A fost determinantă, fără îndoială şi prezenţa în cadrul grupului de decizie, unul extrem de restrâns – caracteristică comună de altfel mai tuturor statelor europene – a unei componente majoritar filogermane şi, într-o oarecare măsură, rusofobe. Alături de Suveran, un Hohenzollern, pentru care funcţiona inclusiv o legătură sentimentală cu Germania, au fost implicaţi în procesul decizional19

17 LANGER, op. cit., p. 331-332. 18 Cf. CĂZAN, ZONER, op. cit., p. 38. 19 Diplomaţia a constituit domeniul rezervat al Regelui Carol I în România prebelică, monarhul

fiind văzut – în condiţiile vieţii parlamentare – în România, ca şi în multe alte state europene, drept singurul garant al continuităţii politicii externe. Maniera în care Suveranul României şi Miniştrii săi, asemenea de altfel majorităţii capetelor încoronate ale acelei epoci, au gestionat afacerile externe, a fost, cel puţin pînă la Primul Război Mondial, una „iluministă”, raţională, bazată încă pe ideea de arcana imperii şi scăpând controlului instanţelor parlamentare. Regele Carol I a însemnat, pe parcursul întregii domnii, prezenţa constantă în tărâmul afacerilor externe, centrul de decizie în această materie definindu-se şi configurându-se preponderent în funcţie de voinţa sa. Asociaţi i-au fost îndeobşte, Preşedintele Consiliului de Miniştri şi/sau Ministrul de Externe. Termenii cartei fundamentale au fost cei care l-au obligat permanent pe Suveran să-şi aleagă cu grijă colaboratorii, în cadrul guvernului, dat fiind fapul că la articolul 92 din Constituţia României era prevăzut că nici un act al Regelui nu poate avea valoare/forţă, dacă nu era contrasemnat de un Ministru, care prin aceasta devine răspunzător de acel act. Schema grupului de decizie român (unitatea de decizie ultimă) a prezentat un înalt grad de mobilitate, în special din perspectiva structurii, extrem de fluctuantă în timp, bipolarismul, preponderent în formula Rege – Preşedintele Consiliului, dar şi Rege – Ministrul Afacerilor Externe, substituindu-se tripolarismului R – PC – MAE. Dimensiunile sale permanent reduse şi, indirect, mobilitatea, s-au datorat, înainte de toate, dorinţei exprese a Suveranului, o dorinţă în directă corespondenţă cu idea de arcana imperii. Centrul de decizie în materie de politică externă, a avut, am putea spune, un aşa numit moment zero, moment ce a corespuns, în teorie, cu obţinerea independenţei, în practică cu ieşirea României din epoca „nealinierii”: negocierea şi perfectarea alianţei cu Imperiile Centrale, aproximativ iunie – octombrie 1883. Decizia efectivă a aparţinut în 1883 Preşedintelui Consiliului, Ion C. Brătianu, Regelui Carol I şi Ministrului de Externe D.A. Sturdza, o astfel de ordine a înşiruirii lor nefiind, aşa cum o demonstrează destul de clar documentaţia de arhivă, deloc aleatorie. Pe o treaptă imediat inferioară s-au aflat un număr la fel de redus de „executanţi” şi „iniţiaţi”: Ministrul plenipotenţiar la Viena, junimistul Petre P. Carp, a cărui activitate, în anumite momente a depăşit cu mult cadrele unui simplu negociator şi executant al deciziilor venite de la centru, Ministrul plenipotenţiar la Berlin, Gheorghe Vârnav-Liteanu, Alexandru Beldiman, doctor în drept la Berlin, Şeful Diviziei Politice a MAE din iulie 1883 (Gerant al Legaţiei din Berlin în vara aceluiaşi an şi Ataşat pe lîngă Primul Ministru I.C. Brătianu în timpul negocierilor de la Gastein), şi, nu în ultimul rând, Regina Elisabeta, confidenta Suveranului inclusiv în chestiunile de politică externă, în mod cert informată asupra negocierilor de aderare şi, se pare, chiar inspiratoare a unei anumite linii de conduită în desfăşurarea acestor tratative. Construcţia colectivă a deciziei a caracterizat indiscutabil mecanismul decizional autohton în întreg intervalul de timp delimitat de marea guvernare liberală, până la retragerea lui Ion C. Brătianu în 1888. Ulterior, rolul Regelui în interiorul grupului de decizie a devenit preponderent, ajungându-se destul de rapid la subordoanarea


XX

oameni politici şi diplomaţi, mai toţi în mod evident atraşi de această Mare Putere, căreia îi admirau forţa militară şi economia dinamică, unii dintre ei având un background educaţional german (Ministrul de Externe D.A. Sturdza, Ministrul la Viena, Petre P. Carp), ori fiind chiar adepţi ai „modelului” german de dezvoltare (P.P. Carp)20. Inclusiv Preşedintele Consiliului, Ion C. Brătianu, fostul revoluţionar radical devenit între timp, potrivit Ministrului britanic la Bucureşti, un „conservator-liberal”21, avea să întrevadă, în final, aceeaşi unică opţiune: situată „între cele două Rusii”22, România trebuia să se orienteze astfel încât să nu devină bulevardul Petersburgului către Bulgaria!

În fine, nu e mai puţin demn de reţinut faptul că singurele Mari Puteri ce şi-au manifestat intenţia de a stabili o relaţie apropiată cu România, în sensul unei alianţe politico-militare, aproape concomitent cu recunoaşterea independenţei, au fost Imperiile Centrale23. Tatonări foarte precise în direcţia unei atari finalităţi au fost efectuate de către guvernul austro-ungar încă din a doua jumătate a anului 1879. Vizita Arhiducelui Albrecht la Bucureşti, în toamna acelui an a ocazionat o primă discuţie cu Principele Carol I privind asistenţa militară mutuală în cazul unui atac rus24. Câteva luni mai târziu, în primăvara lui 1880, lucrurile au mers şi mai departe. Într-o scrisoare celorlalţi poli de decizie. O atare realitate este amplu atestată în sursele vremii, diplomatice sau de altă natură. Tendinţa Regelui Carol I după acest moment zero, oarecum irealistă, a fost aceea de „îngheţare” a componenţei grupului de decizie şi chiar de restrângere a cercului iniţiaţilor, în condiţiile în care, de exemplu, nici unul dintre Trimişii Extraordinari ce i-au succedat lui Carp la Viena, după 1884, nu a mai fost informat asupra existenţei tratatului de alianţă cu Imperiile Centrale. Într-o situaţie similară s-a aflat de altfel şi Legaţia regală la Berlin între 1888-1896, în intervalul de timp marcat de retragerea lui Vârnav-Liteanu şi instalarea ultimului titular prebelic, Alexandru Beldiman. Beldiman a devenit de fapt, din 1888, singurul diplomat, iar din 1896 singurul Plenipotenţiar român acreditat pe lângă una din Puterile aliate, ce cunoştea, oficial, sensul şi amplitudinea angajamentelor internaţionale ale României. Desigur, nu doar membrii corpului diplomatic au fost excluşi din procesul de elaborare şi gestionare a politicii externe, ci şi membrii Reprezentanţei Naţionale, precum şi majoritatea membrilor Cabinetului, inclusiv un număr deloc derizoriu de Miniştrii de Externe.

20 Cf. Andrei CORBEA, Cu privire la critica «modelului german» al «Junimii», în Al. ZUB (ed.), Cultură şi societate. Studii privitoare la trecutul românesc, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică, 1991, p. 242-253.

21 BAR, mss., Fond Ion Ghica, S 7(6)/DCXIV, W.A. White către Ministrul român la Londra, Ion Ghica, Bucureşti, 15 mai 1882. “…Mais il y’a deux choses sérieuses pour le pays, d’abord une certaine disharmonie entre Rosetti et Jean Bratiano le premier voudrait pousser les théories radicales de sa jeunesse… en avant, pendant que Bratiano, muni par la pratique des affaires et inquiet par la situation extérieure, est devenu conservateur liberal, hence they do not pull well together. …The second question, la façon dont les Austro-Hongrois agacent et irritent sans cesse l’opinion de ce pays-ci…”.

22 Citat în RUTKOWSKI, op. cit., p. 151. Referitor la I.C. Brătianu şi poziţia sa relativ la alianţa cu Imperiile Centrale vezi Gheorghe I. BRĂTIANU, Bismarck şi Ion C. Brătianu, în „Revista Istorică Română”, vol. V-VI, 1935-36, p. 86-103.

23 Potrivit Ministrului italian la Bucureşti, Tornielli, avansuri ar fi existat şi din partea Franţei, în primăvara lui 1880: „… Je sais que [le] Ministre de France a cherché à sonder le terrain au sujet de [la] possibilité d’une entente intime qui paraît être dans ses instructions, mais on a répondu à ses ouvertures par un silence obstiné. […]”, cf. ASDMAE, DP, Rapporti in arrivo, Romania, busta 1396, anexa cifrată la R 25, Tornielli către Cairoli, Bucureşti, 17 martie 1880.

24 Cf. BRIDGE, op. cit., p. 111.


XXI

din 21 aprilie, ex-Ministrului imperial de Externe, contele Andrassy a adresat Suveranului român, cu acordul Împăratului Franz-Josef şi al Ministrului în funcţie, Haymerle, invitaţia de a adera, la momentul oportun, la alianţa austro-germană25. Ipoteza a fost discutată, în termeni similari, de viitor, şi la Berlin, în mai 1880, de către I. C. Brătianu şi cancelarul Bismarck: „…Am vorbit cu dânsul – îi va scrie Bismarck Principelui Carol I – fără rezervă despre interesele noastre de pace şi apărare pe care Austria le împărtăşeşte cu noi şi cred că m-a priceput şi a rămas mulţumit”26.

Pentru guvernul de la Viena alianţa cu România era, din motive de securitate, precum şi datorită unor imperative decurgând din politica sa balcanică, nu doar oportună, ci necesară. Din perspectivă strategico-militară, o atare finalitate era mai mult decît stringentă. La vremea respectivă, frontiera româno-rusă avea peste 900 km lungime, iar cea austro-română peste 1300 km. Pe de altă parte, frontiera între Austro-Ungaria şi Rusia măsura aproximativ 1440 km. În consecinţă, dacă România intra în război alături de Imperiile Centrale, frontul rus se alungea mai mult de jumătate; dacă, dimpotrivă, ea participa ca aliat al Rusiei, frontul austriac aproape că se dubla, în raport cu faza iniţială. Chiar şi în cazul unei neutralităţi absolute, Austro-Ungaria s-ar fi văzut obligată să menţină forţe importante la frontiera cu România27. Era aşadar vital ca micul principat danubian să devină mai mult decât o simplă zonă tampon, respectiv să fie parte integrantă a glacisului de securitate austro-ungar. Sfera de influenţă a Imperiului – scria în 1880 Gustav Kálnoky, Ambasador la Petersburg în acea vreme – trebuia în mod necesar să includă şi România, alături de Serbia („pivotul poziţiei noastre în sud-est”). „Numai aşa puterea noastră în Balcani va avea baze puternice în acord cu importantele interese ale Monarhiei”28. Chestiunea “asigurării” spaţiului românesc a constituit de altfel subiect de tratative între Viena şi Berlin încă din a doua jumătate a anului 1880, în contextul deschiderii negocierilor privind refacerea Dreikaiserbund-ului.

În cadrul colocviului desfăşurat între 4 şi 5 septembrie 1880 la Friedrichsruh, de exemplu, Ministrul austro-ungar de Externe, Haymerle, acceptând în principiu ideea unui acord cu Rusia, a expus cancelarului Bismarck „interesele particulare ale Austro-Ungariei” ce trebuiau salvgardate indiferent de înţelegerile ce urmau a se realiza. Important pentru Viena – temătoare că va pierde monopolul prieteniei germane – era, între altele, ca Dubla Alianţă să nu fie în vreun fel slăbită. Dimpotrivă, ea trebuia întărită, perfecţionată chiar, incluzându-se un fel de garanţie a securităţii României contra unui atac rus [s.n.]29. La începutul anului

25 Memoriile Regelui Carol I al României. De un martor ocular (ed. Stelian Neagoe), vol. IV, Bucureşti, Ed. Machiavelli, 1994, IV, p. 327-28.

26 Ibidem, p. 333. 27 Cf. România în relaţiile internaţionale…, p. 305. 28 Citat în Solomon WANK, Foreign Policy and the Nationality Problem in Austria-Hungary,

1867-1914, în „Austrian History Yearbook”, vol III, partea a 3-a, 1967, p. 37-56, 44. 29 Textul integral al rapoartelor lui Haymerle către Franz Joseph, privind întâlnirea de la

Friedrichsruh este reperabil în W.N. MEDLICOTT, Bismarck und Haymerle: Ein Gespräch über


XXII

1881, la scurtă vreme după cunoaşterea primei variante ruso-germane de tratat (23 ianuarie), guvernul austro-ungar şi-a precizat şi mai clar poziţia, comunicând Berlinului, într-o formă mult mai elaborată, condiţiile în care era dispus să accepte un acord în trei. Conform recomandării exprese a Şefului Marelui Stat Major austro-ungar, generalul Beck, Viena trebuia să aibă dreptul absolut de veto faţă de intrarea trupelor ruse în România, stat de o importanţă strategică vitală pentru Monarhie. Totodată termenii Dublei Alianţe urmau a fi modificaţi în aşa fel încât nu doar ameninţarea teritoriului Austro-Ungariei să constituie motiv de casus foederis, ci şi „ameninţarea capacităţii sale militare” – Kriegsmacht – prin asta înţelegându-se ocuparea României de către Rusia [s.n.]30! Cancelarul Bismarck a refuzat însă să discute o asemenea extensie a obligaţiilor prevăzute în tratatul din octombrie 187931, propunând în schimb ca eventuala ocupare militară a oricărui stat balcanic să depindă de consimţământul celorlalţi doi parteneri din alianţă. O atare clauză nu putea fi însă pe placul guvernului de la Viena ce nu dorea a fi legat de mâini în relaţiile cu vecinii săi slavi, ca atare ideea a fost respinsă. În final, ca urmare a lipsei de cooperare a Berlinului, Haymerle a abandonat discuţiile privind „asigurarea” spaţiului românesc. Dreikaiserbund-ul a renăscut la 18 iunie 1881 fără ca în textul tratatului său să existe vreo referire expresă la România şi nici vreo restricţie în privinţa trimiterii de trupe în statele din sud-estul Europei32. Asanarea temporară a relaţiilor cu Petersburgul n-a eliminat însă din calculele guvernului austro-ungar ideea stabilirii unor raporturi „intime” cu cabinetul de la Bucureşti. Dimpotrivă, un astfel de obiectiv a continuat să fie prospectat şi în intervalul de timp imediat următor, concretizarea lui devenind, odată cu „incidentul Skobelev”, imperativ necesară. La momentul crizei, de exemplu, în februarie 1882, Statul Major austro-ungar a reiterat Ballhausplatz-ului recomandarea de a se proceda la Rußland, în „Berliner Monatshefte”, November 1940, p. 719-29. Celelalte rezerve formulate de Haymerle erau: uniunea celor două Bulgarii, dorită de Rusia, trebuia să se producă „natural” şi nu ca urmare a instigărilor Petersburgului; o atare dezvoltare nu putea şi nu urma a fi privită ca o condiţie a anexării Bosniei-Hertzegovina; uniunea nu trebuia să afecteze interesele economice austro-ungare în Bulgaria, în special investiţiile în căi ferate şi comerţ, aceste interese urmând a fi garantate; nu trebuia permisă o viitoare expansiune bulgară în Macedonia, zonă în care Viena avea propriile interese; Rusia trebuia de asemenea să înceteze a se mai opune influenţei austriece în Serbia.

30 Cf. BRIDGE, op. cit., p. 117; Marvin L. BROWN JR., Bismarck and Haymerle: the clashing allies, în Nancy N. BARKER, M.L. BROWN JR. (eds.), Diplomacy in an Age of Nationalism. Essays in Honor of Lynn Marshall Case, The Hague, 1971, p. 176-91, 190.

31 Între altele şi pentru că ştia că Rusia nu ar fi acceptat, din aceleaşi considerente strategice ce funcţionau în cazul Vienei, introducerea României în sfera de influenţă austro-ungară. Dimpotrivă, la vremea tratativelor privind refacerea Dreikaiserbund-ului oficialii ruşi considerau că spaţiul românesc trebuie, în mod natural, să facă parte din zona de control proprie. Cf. Charles şi Barbara JELAVICH, Jomini and the Revival of the Dreikaiserbund, 1879-1880, în „The Slavonic and East European Review”, vol. XXXV, nr. 85, June 1957, p. 523-550, 547, Jomini către N.K. Giers, 7 septembrie 1880. „…Encore y aurait-il lieu de tracer, comme dit Oubril, la sphère d’action et d’expansion des 2 pays. Novibazar – passe, même la Serbie qui peut rentrer dans la sphère autrichienne. […] Mais la Roumanie et le bas Danube devraient rentrer dans notre sphère [s.R.D.]”.

32 Cf. J.Y. SIMPSON, The Saburov Memoirs, or Bismarck and Russia, Cambridge, 1929, p. 233-55; LANGER, European Alliances…, pp. 210-12;


XXIII

întărirea sistemului diplomatic şi militar defensiv al Monarhiei, prin stabilirea cât mai grabnică a unor alianţe cu Roma şi Bucureştiul33!

Din nefericire, modul în care evoluaseră relaţiile româno-austro-ungare începând cu 1880 (mai bine zis maniera în care Viena înţelesese să le gestioneze), relaţii greu puse la încercare de adânci diferende economice şi politice, ridica mari semne de întrebare faţă de posibilitatea încheierii unei alianţe34. După 1878, în special ca urmare a încălcării sistematice de către guvernul austro-ungar a prevederilor convenţiei comerciale din 1875 în vederea limitării exporturilor româneşti de vite, relaţiile economice şi comerciale dintre cele două state deveniseră, progresiv, o sursă de tensiune, un prim derapaj consumându-se în noiembrie 1881 odată cu incidentul diplomatic provocat de Mesajul către Parlament al Regelui Carol I35. Diferendului economic i s-a adăugat începând cu vara anului 1880, un altul şi mai grav născut pe marginea chestiunii controlului navigaţiei pe Dunărea de Jos, starea conflictuală dintre cele două ţări accentuându-se. Pentru factorii de decizie români chestiunea danubiană a funcţionat, pe termen lung, întocmai ca şi criza tunisiană pentru Italia, în 1881. A fost dovada supremă care a pus în evidenţă izolarea României în plan internaţional şi imposibilitatea practicării unei politici de neutralitate, acţionând în acelaşi timp ca un factor catalizator în procesul de decantare a strategiei externe, respectiv a opţiunii pentru politica de alianţe.

Parcursul către o atare finalitate a presupus însă aproape trei ani de înfruntări directe şi acerbe cu marele vecin de la apus, în cadrul unei dezbateri devenite foarte rapid una internaţională. Cel puţin într-o primă fază, guvernul român a încercat să promoveze o complicată politică de echilibru între Marile Puteri interesate, în ideea creării unui lobby cât mai consistent în sprijinul propriei cauze. Între membrii „areopagului european”, Italia, – probabil prin prisma experienţei din decembrie 1879, când regatul subalpin se desprinsese de „concertul european înjumătăţit” (Germania, Marea Britanie, Franţa), recunoscând în avans independenţa României – a fost considerată pentru o vreme de cercurile dirigente române drept un potenţial

33 Cf. E. R. von RUTKOWSKI, General Skobelev, die Krise des Jahres 1882 und die Anfänge der militärischen Vereinbarungen zwischen Österreich-Ungarn und Deutschland în „Ostdeutsche Wissenschaft”, vol. 10, 1963, p. 81-151, 134.

34 Evident, în optica Vienei, culpabilă pentru eşecul politicii de „apropiere” era România! Cel puţin aşa va afirma Ministrul austro-ungar de Externe, Kálnoky, în august 1883, în momentul în care Bismarck revenea asupra ideii introducerii României în sistemul de alianţe al Imperiilor Centrale. În discuţia avută în acea ocazie cu Ambasadorul german, von Reuss, contele Kálnoky, a arătat că, „de comun acord cu Suveranul său, el a avut de mult în vedere o apropiere de România. …Apropierea nu a fost posibilă datorită nu numai atitudinii României în problema Dunării, ci şi faptului că guvernul român nu a făcut nici un pas care să arate dorinţa de a o realiza”, cf. Die Große Politik der europäischen Kabinette, 1871-1914, [GP], Deutsche Verlagsgesellschaft für Politik und Geschichte M. B. H., vol. III, 1922, III, p. 263-264.

35 Hilde MUREŞAN, Date cu privire la restricţiile comerciale faţă de România, impuse de guvernul austro-ungar în anii 1878-1879, în „Anuarul Institutului de Istorie din Cluj”, XI, 1968, p. 291-305; CĂZAN, ZONER, op. cit., p. 73-81.


XXIV

aliat în dezbaterea privind chestiunea danubiană, în ciuda faptului că primele sale dispoziţii şi manifestări în acest sens păreau a infirma o asemenea interpretare. Numai că în această dispută, din raţiuni decurgând din opţiunea apropierii de Imperiile Centrale, Italia a ajuns în scurtă vreme să secondeze necondiţionat proiectele Austro-Ungariei privind navigaţia pe Dunărea de Jos şi, în general, politica sa balcanică36.

La 15/27 aprilie 1882 guvernul român a luat cunoştinţă în mod oficial de propunerea Barrère (în fapt una franco-austriacă) privind reglementarea navigaţiei la Dunărea de Jos, prin intermediul unei note transmise de Legaţia Franţei la Bucureşti Ministerului Afacerilor Externe al României37. Cum nu era nimic neaşteptat în proiectul Barrère, guvernul român nu şi-a modificat poziţia de rezistenţă, pregătind două variante de amendamente spre a fi prezentate în plenul CED. Lucrările comisiei au debutat la 3/15 mai 1882, dar confruntarea principală a avut loc în şedinţa din 11/23 mai, când s-au luat în discuţie articolele privind supravegherea navigaţiei între Porţile de Fier şi Galaţi, conţinute în proiectul de regulament. Germania, alături de Austro-Ungaria, Italia, Marea Britanie, Imperiul Otoman şi Serbia, a aderat la propunerea Barrère, (Franţa), respingând amendamentul român. În şedinţa de închidere a sesiunii CED din 2 iunie 1882, la propunerea Marii Britanii, a fost redactat un protocol final în care a fost înscris ca anexă Regulamentul de navigaţie şi poliţie fluvială sancţionat la 23 mai. România a refuzat să semneze protocolul, în timp ce Rusia a făcut-o ad referendum. Cum, în cadrul CED hotărârile se luau în unanimitate, prin opoziţia delegatului român s-a ajuns într-un nou impas38.

Rămas să-şi apere singur poziţia, guvernul de la Bucureşti s-a pregătit pentru noua rundă de înfruntări39, apelând la oamenii cei mai adecvaţi momentului şi luând în calcul toate alternativele posibile. La 1/13 august 1882, I.C. Brătianu a procedat la remanierea cabinetului liberal, portofoliul Afacerilor Externe fiind încredinţat lui D.A. Sturdza. Conform Ministrului italian la Bucureşti, prezenţa sa în cabinet, merita o atenţie specială din cel puţin două motive. Mai întâi pentru că Sturdza era la acel moment unul dintre puţinii oameni politici din România care, în dezbaterile parlamentare relative la chestiunea danubiană, evitase să se angajeze prin declaraţii publice. În al doilea rând, pentru că era o persoană bine văzută la Berlin, unde dusese

36 Rudolf DINU, România între neutralitate şi alianţă, 1880-1883: percepţii şi interferenţe italiene, în „Revista de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale”, tomul I, nr. 2-3-4, 2004, p. 99-108, 95-106, 107-116.

37 MCR-Roma, Archivio Mancini, busta 709, fasc. 10 (4), T cifr., Tornielli către Mancini, Bucureşti, 12 aprilie 1882. Pentru textul acestei propuneri vezi CĂZAN, ZONER, op. cit., p. 82-83, nota 155.

38 Pentru o expunere detaliată a problemei vezi CĂZAN, ZONER, p. 84-87. 39 La Bucureşti o nouă confruntare nu era reţinută ca iminentă, datorită izbucnirii crizei egiptene.

De la Berlin, Ministrul român, Liteanu, informa că „afacerile Eghipetului” sunt marea preocupare a momentului şi că pentru lungă vreme ele vor ocupa diplomaţia Marilor Puteri. „Prin urmare, avem mult timp înaintea noastră, şi în tot acest timp chestiunea Dunărei are să doarmă”, BN, mss., Fond Brătianu, dosar 534, f. 910-14, T cifr., Liteanu către Preşedintele Consiliului, I.C. Brătianu.


XXV

la bun sfârşit misiuni private delicate în interesul Coroanei. Contele Tornielli aprecia totodată că noul Ministru era printre puţinii capabili să iniţieze şi să conducă tratative cu guvernul de la Viena. Prin numirea lui Sturdza, concluziona diplomatul italian, era afirmată „tendinţa guvernului român de a urmări, în anumite eventualităţi, preferenţial, politica austro-germană, şi nu politica rusă”40. Din aceleaşi imperative decurgând din necesitatea soluţionării acceptabile a chestiunii Dunării, la 15 noiembrie 1882 Ion Bălăceanu a fost înlocuit la Viena în funcţia de Ministru Plenipotenţiar cu junimistul Petre P. Carp. Având un background educaţional german41 şi fiind cunoscut ca militant pentru apropierea României de Imperiile Centrale, Carp, gentilhomme de la Chambre42 sau altfel spus, un iniţiat în arcanele Regelui Carol I, era considerat, la fel ca şi D.A. Sturdza, în măsură să realizeze o înţelegere cu cabinetul de la Viena. „Numirea sa – raporta Însărcinatul cu Afaceri al Italiei – pare a fi destul de binevenită acolo şi este semnalată de jurnalele austro-ungare drept un favorabil complement al numirii domnului Sturdza în funcţia de Ministru al Afacerilor Străine, şi ca un nou simptom al dorinţei guvernului român de a trăi în bună armonie cu Imperiul vecin”43.

La 11/23 noiembrie 1882 Carp a avut prima întrevedere oficială, pe marginea diferendului danubian, cu Ministrul Imperial de Externe, Kálnoky. Cu această ocazie, diplomatul român a fost informat, între altele, că urma a fi reunită la Londra o conferinţă a celor şapte Mari Puteri în vederea soluţionării chestiunii danubiene. Imediat înştiinţat, guvernul român a transmis Ministrului la Londra, Ion Ghica, ordinul de a întreprinde toate demersurile necesare pentru ca România să fie acceptată la această conferinţă cu vot deliberativ. Instrucţiuni asemănătoare au fost transmise şi Legaţiei române la Roma, deşi e greu de spus ce anume alimenta speranţa unui răspuns pozitiv din partea unui stat ce-şi demonstrase deja solidaritatea cu Austro-Ungaria. Noul Ministru, Ion Bălăceanu, trebuia să solicite guvernului italian să sprijine pe lângă celelalte Mari Puteri cererea României de a fi reprezentată la conferinţa de la Londra. Lucrul – avea să noteze câteva decenii mai târziu în Memoriile sale diplomatul român – era dificil, pentru că Ministrul italian de Externe, Mancini, evita în general să se explice franc asupra unei chestiuni chiar şi mai puţin delicate. Înainte de a-l aborda, Bălăceanu s-a adresat unui membru al Parlamentului italian, senatorul Maurigi, ce demonstrase în mai multe ocazii sentimente amicale pentru România, rugându-l să interpeleze Ministerul în privinţa a ceea ce se pregătea la Londra şi asupra consecinţelor eventuale pentru România.

40 35 anni, p. 123-124, nr. 71, Tornielli către Mancini, Bucureşti, 13 august 1882. 41 Asupra personalităţii lui P.P. Carp, în general, vezi C. GANE, P.P. Carp şi locul său în

istoria politică a ţării, vol. I-II, ed. a II-a, Bucureşti, Ed. Universul, 1937. Pentru o prezentare sumară a misiunii sale diplomatice la Viena vezi Ion BULEI, P.P. Carp – un aristocrat al politicii româneşti, studiu introductiv la P.P. CARP, Discursuri parlamentare, (ed. M. DUŢĂ), Bucureşti, 2000, p. V-LXXX, XXII-XXIX; IDEM, Conservatori şi conservatorism în România, Bucureşti, Ed. Enciclopedică, 2000, p. 50-51.

42 BAR, mss., Arh. I. Bălăceanu, I mss. 1, Souvenirs politiques et diplomatiques, 1848-1903, p. 202. 43 ASDMAE, DP, Rapporti in arrivo, Romania, busta 1397, R 323, Însărcinatul cu Afaceri la

Bucureşti, Pansa, către Mancini, Bucureşti, 15 noiembrie 1882.


XXVI

Interpelarea a avut într-adevăr loc la începutul lunii decembrie 1882 în contextul discuţiilor anuale privind politica externă şi Mancini a răspuns afirmând, între altele, că: „Românii sunt fraţii noştri, sunt carne din carnea nostră, sânge din sângele nostru, ei pot conta pe noi!” În urma acestei „strălucitoare peroraţii”, Plenipotenţiarul român s-a deplasat la Consulta pentru a cunoaşte în mod formal dacă guvernul său putea conta sau nu pe ajutorul Italiei pentru a fi admis cu vot deliberatv la Londra. Răspunsul Ministrului italian de Externe a fost că „Italia îşi va face o datorie din susţinerea şi apărarea drepturilor României [de a fi reprezentată în cadrul conferinţei – n.R.D.]”44. Probabil că la primirea veştii, oficialii români au avut o senzaţie de déjà vu, mai precis de già sentito!

Ceva însă avea să nu funcţioneze şi de această dată. La jumătatea lunii ianuarie 1883, Ministrul român de Externe, Sturdza, din însărcinarea Preşedintelui Consiliului, a efectuat o vizită de informare la Berlin, unde a avut o întrevedere cu Bismarck pe marginea chestiunii danubiene. Cu această ocazie i s-a reafirmat intenţia Germaniei de a-şi susţine pe deplin aliatul în această situaţie: „ca simplu judecător – ar fi afirmat cancelarul german – aş da poate dreptate României, dar ca Ministru nu pot să pierd din vedere interesul Germaniei de a conserva intacte relaţiile sale amicale cu Austro-Ungaria”45. Sfatul său era ca România să caute o cale de înţelegere cu Dubla Monarhie. De la Berlin Sturdza s-a deplasat la Viena, însă discuţiile purtate cu Kálnoky nu au dus la nici un rezultat, ba dimpotrivă, după spusele Ministrului român la Berlin, acolo chestiunea Dunării a făcut un pas înapoi.

Câteva luni mai târziu, la începutul verii, Ministrul italian de Externe, Mancini avea să se confeseze Trimisului român că „poziţia diplomatică a României ca Stat danubian [în sensul de potenţial participant cu vot deliberativ la conferinţa ce se pregătea la Londra] fusese compromisă cu ocazia călătoriei efectuate de domnul Sturdza”46. Ca urmare a limbajului „intransigent” folosit de Ministrul român în discuţiile de la Berlin şi Viena, Marile Puteri au considerat că prezenţa în sânul conferinţei, a unui plenipotenţiar român înarmat cu dreptul de veto, ar fi făcut imposibilă soluţionarea chestiunilor pendente47. Motiv pentru care dispoziţia

44 BAR, mss., Arh. I. Bălăceanu, I mss. 1, Souvenirs… diplomatiques, pp. 206-207. 45 Vezi doc. nr. 49, Liteanu către Brătianu, Berlin, 10/22 ianuarie 1883. 46 ASDMAE, Rapporti in arrivo, Romania, busta 1397, R 428, Tornielli către Mancini, 10

august 1883; MCR-Roma, Archivio Mancini, busta 638, fasc. 15(1), Mancini către Tornielli, Roma, 21 august 1883.

47 M[useo] C[entrale] del R[isorgimento]-Roma, Archivio Mancini, busta 638, fasc. 15 (2), SP confidenţială, Bălăceanu către Mancini, Sorrento, 2 octombrie 1883. „Au cours des entretiens confidentiels dont V. E. m’a accordé la faveur, Elle m’a fait l’honneur de me dire que l’admission – avec voix délibérative – de la Roumanie à la Conférence de Londres, avait été décidée, entre les grandes puissances avant le voyage de M. Stourdza à Vienne et à Berlin, mais que le langage qu’il y a tenu, à cette occasion, ne laissant plus de doute sur l’intention bien arrêtée du Cabinet de Bukarest de ne pas se départir de son intransigeance, par rapport à la question du Danube, les Puissances avaient jugé que la présence, au sein de la Conférence, d’un plénipotentiaire roumain armé du droit de veto, rendrait impossible la solution des questions soumises à leur déliberations. […]”. Vezi şi doc. nr. 439, Bălăceanu către D.A. Sturdza, Sorento, 26 octombrie 1883; BAR, mss. Fond I. Bălăceanu, S 63(2)/CCCXLV, Mancini către Bălăceanu, Roma, 9 noiembrie 1883. Faptul este confirmat şi de Ministrul român la Berlin, Liteanu. La Viena, Kálnoky a interpretat voiajul ca pe o misiune


XXVII

cancelariilor europene, inclusiv a celei italiene, de a accepta România inter pares, s-a destrămat pe ultima sută de metri.

Ceea ce a urmat se cunoaşte: Conferinţa celor 7 Puteri privind navigaţia danubiană s-a deschis la Londra, la 27 ianuarie/8 februarie 1883. În şedinţa din 30 ianuarie/10 februarie, la propunerea Germaniei, Italia, alături de celelalte Mari Puteri, a votat contra dreptului României de a fi reprezentată cu vot deliberativ, delegatul guvernului de la Bucureşti, Ion Ghica, urmând a fi doar “consultat”48. Reprezentantul român a declinat această „onoare”, declarând neobligatorii pentru România hotărârile ce vor fi luate fără participarea ei. Actul final al conferinţei, s-a semnat la 10 martie 1883 şi stipula, între altele, extinderea jurisdicţiei CED până la Brăila (art. I) şi prelungirea mandatului comisiei cu 21 de ani (art. II). Articolul VII aproba Regulamentul de navigaţie şi poliţie fluvială elaborat la 2 iunie 1882 de către CED49. Cum fără asentimentul României principalele prevederi ale tratatului nu puteau fi aplicate, problema Dunării rămânea deschisă.

Neschimbată se menţinea însă şi situaţia de izolare în plan internaţional a guvernului român. La 8 martie 1883, de exemplu, Ministrul român de Externe, Sturdza avea ocazia să asculte în această privinţă previziuni nu tocmai încurajatoare, în cursul unui colocviu cu Ambasadorul italian la Constantinopol, contele Luigi Corti: „La Roumanie isolée n’a de son côté que sa grande habileté; la dificulté de la situation est grande et décisive”! Nici unul dintre cabinetele Marilor Puteri nu avea intenţia să sprijine guvernul de la Bucureşti: Anglia era satisfăcută prin garantarea libertăţii de navigaţie, Germania era aliatul Austriei şi “o urma în Orient”, Franţa nu însemna nimic în acel moment. Puterea care “dădea tonul în chestiunea Dunării era Austro-Ungaria”, iar „Italia o urma [s.n.]”50.

România a receptat negativ comportamentul Italiei la conferinţa de la Londra – o atare percepţie accentuându-se după 13 martie 1883, dată la care era confirmată oficial, în Parlamentul italian, existenţa Triplei Alianţe – şi sentimentul a părut să fie unanim, de la guvernanţi la opinia publică51. Publicarea unui volum de documente diplomatice italiene (Libro verde – Questione Danubiana, 1881-1883 –prezentată Senatului la 11 aprilie 1883), referitor la modul în care acţionase guvernul de la Roma în raport cu afacerile danubiene, a adâncit această percepţie. La 22 iunie 1883, Gazette de Roumanie, considerată în mediul diplomatic jurnalul oficial al Ministerului Afacerilor Externe, prezenta respectiva publicaţie drept o dovadă a faptului că atitudinea guvernului italian în chestiunea Dunării era extraordinară menită să conducă la un aranjament, „pentru că un Ministru nu se prezintă Cabinetelor pentru a le opune o rezistenţă pe care este mai inteligent să o faci de departe decît de aproape”. „Je crois, pour conclure, que la mission de votre collègue n’a pas été heureuse”! Cf. doc. nr. 49, Liteanu către Brătianu, Berlin, 10/22 ianuarie 1883.

48 AMAE, Arhiva istorică, vol. 196, dosar 8 Convenţii, Conférence de Londres (8 februarie – 10 martie 1883), Protocolul nr. 2, şedinţa din 10 februarie 1883.

49 RĂDULESCU-ZONER, La souveraineté…, p. 152. 50 BAR, mss., Arhiva D.A. Sturdza, VII. Acte. 48, Conversation avec le Comte Corti,

Ambassadeur d’Italie à Constantinople – quelques jours après la clôture de la Conférence de Londres; ASDMAE, Carte Pansa, busta 1, Diario, II, Giovedì, 8 marzo 1883.

51 35 anni, p. 133-34, nr. 79, R. 371, Tornielli, către Mancini, Bucureşti, 2 mai 1883.


XXVIII

„eminamente favorabilă Austriei”52. Că Italia secondase necondiţionat proiectele Austro-Ungariei privind navigaţia pe Dunărea de Jos şi, în general, politica sa balcanică, o va recunoaşte chiar Ministrul italian de Externe, Pasquale S. Mancini, un an mai târziu, în corespondenţa sa cu Ambasadorul Italiei la Viena, Di Robilant: „…Nici la Viena nu se poate să se fi uitat deosebitul serviciu pe care l-am făcut aliatului nostru [atunci] cînd, prin atitudinea noastră în [raport cu] chestiunea danubiană, am contribuit la aşezarea României în acea condiţie de izolare care, chiar dacă nu a dus până acum la găsirea unei soluţii efective a problemei fluviale, a avut însă, pentru Austro-Ungaria, un şi mai important rezultat, schimbarea radicală a raporturilor sale cu tânărul regat [s.R.D.]”53. În baza acestei mărturii documentare se poate afirma aşadar că, prin concursul dat în acţiunea de izolare politico-diplomatică a Romaniei, Italia a determinat, cel puţin indirect, dar conştient, apropierea României de Viena şi, în ultimă instanţă, alianţa cu aceasta.

Ideea alianţei politico-militare cu Austro-Ungaria începuse a fi studiată de factorii de decizie români ca strategie alternativă pentru soluţionarea chestiunii danubiene, din iarna lui 1882. Iniţiativa în acest sens i-a aparţinut, se pare, lui Petre P. Carp, Ministrul plenipotenţiar la Viena. La 16 decembrie 1882 Carp expunea pentru prima oară acestă ipoteză într-o scrisoare personală către Ministrul de Externe, D.A. Sturdza: „...Ce ai zice tu dacă urmând a ne opune Austriei cu energie în chestia Dunării am veni totodată cu o propunere de alianţă în caz de război [s.n.]? Eu aş face-o, aş întreba mai întîi la Berlin şi chiar dacă această propunere nu ar fi primită…, s-ar convinge Austria că nu suntem instrumentul Rusiei. …”54. La 17 decembrie revenea declarând că este dispus să meargă la Berlin, cu două scrisori de la Rege – una pentru Prinţul Leopold, alta pentru Kronprinz – pentru a sonda terenul „căci nu e bine să facem aici un pas atât de serios fără ca Bismarck să fie la vreme încunoştiinţat de aceasta”55.

Dorită de Regele Carol I şi Ministrul de Externe, Sturdza, agreată de Preşedintele Consiliului, o atare opţiune a fost prospectată, foarte probabil, de Suveranul român cu ocazia unei călătorii efectuate în Germania în cursul lunii aprilie 188356. Potrivit lui C. Gane, în luna iunie 1883, P.P. Carp a fost autorizat să

52 Ibidem, p. 142, nr. 87, Tornielli către Mancini, 23 iunie 1883, şi nota 12. „On s’occupe beaucoup de nous, en ce moment, à Vienne. C’est d’abord la Gazette Allemande qui, parlant de l’Italie et la Triple alliance, fait payer à Roumanie les frais de l’intimité austro-italienne. S’il fallait, dit l’organe viennois, encore une preuve de l’existence de la Triple alliance, elle serait donnée par le nouveau. Livre vert italien. L’attitude de M. Mancini, dans la question du Danube, est, en effet, éminemment favorable à l’Autriche’. Cette attitude du cabinet de Rome devrait nous surprendre si nous n’avions depuis longtemps reconnu sa politique entrainée sur une pente de concessions et de sacrifices qu’a provoqué son idée d’entrer, quand même, dans l’alliance austro-germanique [s.R.D.]”.

53 DDI, 2, XVII-XVIII, p. 171, nr. 170, Mancini către Di Robilant, Roma, 15 aprilie 1884. 54 Apud Ion BULEI, Conservatori şi conservatorism…, p. 50-51, analiză fondată pe

corespondenţa Carp-Sturdza conservată la BAR, coresp., D.A. Sturdza, S 9(8)/DCCCLXVII. 55 Ibidem. 56 La 21 martie 1883 Carp îi scria lui Sturdza că l-a însoţit pe Rege pînă la Marburg, având

ocazia să discute împreună „toate amănuntele”. Carol I l-a informat că se va opri la Sigmaringen


XXIX

expună Ambasadorului german la Viena, Prinţul Heinrich VII Reuss, dorinţa României de a intra în Tripla Alianţă şi de a solicita o întrevedere cu Prinţul Bismarck57. Evenimentele s-au complicat însă datorită incidentului diplomatic româno-austro-ungar provocat de toastul iredentist al senatorului Petre Grădişteanu la serbările de la Iaşi prilejuite de dezvelirea monumentului închinat lui Ştefan cel Mare58. Austria a reacţionar dur, cerând ultimativ dezavuarea manifestărilor „insolente”. Ministrul imperial la Bucureşti, Mayr, a fost instruit să declare că guvernul său era „decis să pună capăt acestor periculoase activităţi”, inclusiv prin intermediul războiului, dacă va fi necesar!59 La scurt timp după acest incident, Carol I avea să se confeseze contelui Tornielli că „emoţia fusese atât de mare” în acea ocazie, „încât chiar şi Împăratul Wilhelm [I] a crezut că vom avea război”60. Cabinetul român a fost obligat să prezinte scuze şi să accepte publicarea unei declaraţii, virtual dictate de Kálnoky, prin intermediul căreia „dezaproba” discursurile de genul celui ţinut de Grădişteanu şi se angaja să condamne manifestările împotriva integrităţii Austro-Ungariei61. La jumătatea lunii iulie 1883, Sturdza s-a deplasat la Viena pentru aplanarea definitivă a incidentului. Cu această ocazie l-a asigurat pe Kálnoky de faptul că România se consideră „aliatul natural” al Austro-Ungariei62.

Demersurile în vederea racordării României la sistemul de alianţe al Puterilor Centrale au fost reluate în prima jumătate a lunii august, de această dată din iniţiativa Prinţului Bismarck. Îngrijorat de evoluţia situaţiei din Bulgaria unde operaţiunile de înarmare declanşate de generalii Kaulbars şi Sobolev păreau să prefigureze o intervenţie militară a Rusiei, cancelarul german a decis „să întindă o mână” României şi să o atragă în „Liga păcii”63. Guvernul român, se pare, la fel de îngrijorat de ceea ce se întâmpla la sud de Dunăre64, a intuit pe deplin semnificaţia

unde, ulterior, dorea să-i întâlnească pe el, Carp, şi pe Sturdza „pour mettre les points sur les i”. Cf. doc. nr. 202, Carp către Sturdza, Viena, 21 martie (st.n.) 1883.

57 GANE, op. cit., I, pp. 293-94. Afirmaţia nu este susţinută documentar. 58 Asupra acestui aspect vezi CĂZAN, ZONER, op. cit., p. 109-12. 59 BRIDGE, op. cit., p. 138. 60 ASDMAE, DP, Rapporti in arrivo, Romania, busta 1397, anexa cifrată la R 415, Tornielli

către Mancini, Bucureşti, 23 iulie 1883. 61 Cf. doc. nr. 314, Carp către Sturdza, Viena, 2 iulie (st.n.) 1883, ora 18,30; BRIDGE, op. cit.,

p. 138 şi anexa nr. 14. 62 RUTKOWSKI, Österreich-Ungarn und Rumänien…, p. 246. Asupra acestei vizite vezi şi

DDI, 2, XV-XVI, p. 609-10, nr. 63, R. 1920, Di Robilant, către Mancini, Viena, 18 iulie 1883. 63 La 19 august 1883 Ambasadorul german, prinţul Reuss, era instruit de Bismarck să aducă în

atenţia cabinetului de la Viena chestiunea lărgirii „Ligii păcii” prin includerea României şi, posibil a Serbiei (!) şi Turciei. Kálnoky a primit cu entuziasm sugestia, grăbindu-se să informeze Berlinul asupra acordului cu Belgradul din 1881. Cf. LANGER, op. cit., p. 333.

64 ASDMAE, DP, Rapporti in arrivo, Romania, busta 1397, anexa cifrată la R 444, Tornielli către Mancini, Bucureşti, 8 septembrie 1883. „…În momentul plecării domnului Brătianu [în concediu] se credea aici în cercurile Curţii că Prinţul Alexandru [de Battenberg] era pe punctul de a părăsi ţara. Se aştepta o competiţie între Rusia ce dorea să-l înlocuiască pe Prinţul Alexandru cu un


XXX

gestului şi la recomandarea expresă a lui I.C. Brătianu, Preşedintele Consiliului65, Carol I a decis să accepte invitaţia adresată de Kronprinz-ul Frederik Wilhelm de a participa la botezul fiului său, urmând ca la întoarcere să aibă o întrevedere şi cu Împăratul Austriei, Franz-Josef.

Motivele ce împingeau România să caute alianţa cu Imperiile Centrale erau sintetizate de Ministrul de Externe, D.A. Sturdza într-un memoriu redactat la Sinaia, la 3/15 august 1883, în preziua plecării Regelui spre Potsdam:

„La situation incertaine de l’Europe est un fait évident pour tout observateur attentif des affaires politiques. S’il fallait pour la Roumanie des indices particuliers, nous en citerons les suivants: 1° La conversation du Prince de Bismarck avec Monsieur Stourdza en novembre de l’année dernière [1882], de laquelle ressortent trois points essentiels: la rupture de l’Allemagne avec la Russie – l’alliance de l’Allemagne avec l’Autriche-Hongrie et l’Italie dirigée contre la Russie – l’impossibilité de la part de l’Allemagne, à cause de cette alliance, de peser sur l’Autriche-Hongrie dans la question du Danube. …3° L’attitude de l’Allemagne avant, pendant et après la Conférence, ne faisant parvenir à Bucarest que des conseils de conciliation sans se séparer de l’Autriche-Hongrie dans les décisions à prendre. 4° Les paroles du Comte Hatzfeldt à Monsieur Liteano il y a quelques semaines, qui laissaient entrevoir la possibilité d’une guerre européenne qu’on cherchait à écarter, mais [qui] pourrait éclater d’un moment à l’autre. 5° Enfin la lettre de l’Empereur d’Allemagne au Prince de Hohenzollern, qui indique une situation grave et dangereuse pour la Roumanie. En face de cette situation, la Roumanie se trouve complètement isolée [s.R.D.]. Il y a plus que cela. Si une guerre doit éclater prochainement, chacun cherchera à rejeter la responsabilité sur l’autre. Combien cette tâche serait-elle rendue plus facile, si on pourrait s’en prendre à un tiers. Le différend, rayant sa source dans le Traité de Londres et touchant à son exécution, peut donner le pretexte d’un conflit général. …Toute la situation future pivote donc pour la Roumanie sur la question du Danube. …Un arrangement de la question du Danube paraît comme une nécessité aussi bien pour la Roumanie, que pour l’Autriche-Hongrie: Pour cette dernière et pour l’Allemagne, l’alliance de la Roumanie ne peut être indifférente. Pour la première l’entrée dans la ligue de l’Europe centrale est une question vitale, car jetée dans le tourbillon de l’action slave, elle ne pourra en sortir qu’ayant perdu pour le moins, la base de sa situation politique européenne. […]66

Consideraţiile Ministrului român de Externe e