Dispoziţii generale privind procedura judiciară

Coordonator ştiinţific: Conf. Dr. Hurubă Eugen

Masterand: Moldovan Alin

Tîrgu Mureş

2015

Dispoziţii generale privind procedura judiciară

Organizarea judiciară se instituie având ca finalitate asigurarea respectării drepturilor

şi a libertăţilor fundamentale ale persoanei prevăzute, în principal, în următoarele documente:

Carta internaţională a drepturilor omului, Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a

libertăţilor fundamentale, Convenţia Organizaţiei Naţiunilor Unite asupra drepturilor

copilului şi Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene, precum şi pentru garantarea

respectării Constituţiei şi a legilor ţării.

Organizarea judiciară are, de asemenea, ca obiectiv de bază asigurarea respectării

dreptului la un proces echitabil şi judecarea proceselor de către instanţe judecătoreşti în mod

imparţial şi independent de orice influenţe extranee.

Dreptul la un proces echitabil ocupă un loc special printre drepturile fundamentale

recunoscute într-o societate democratică a cărui garantare trebuie să fie inerentă oricărui

sistem de drept.

Dispoziţia introdusă în art.21 alin.(3) din Constituţia României face doar o referire la

un „proces echitabil”, fără să lămurească acea stă sintagmă. Distinct de consacrarea integrării

dreptului internaţional în sistemul juridic naţional, legea fundamentală a României conţine

reglementări specifice referitoare la tratatele internaţionale privind drepturile omului.

Astfel, art.20 stabileşte că interpretarea şi aplicarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti se

fac în concordanţă cu prevederile tratatelor internaţionale la care România este parte şi că

reglementările internaţionale din domeniul drepturilor omului, cuprinse în tratatele ratificate de

România, au prioritate faţă de reglementările interne în cazul în care între ele există neconcordanţe.

Prin Legea nr.30 din 18 mai 1994, publicată în Monitorul Oficial nr.135 din 31 mai

1994, România a ratificat Convenţia Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului

(C.E.D.O.), precum şi protocoalele adiţionale la aceasta nr.1, 4, 6, 7, 9, 10.

În acest mod, conform art.11 şi 20 din Constituţie, Convenţia şi protocoalele ei

adiţionale au devenit parte integrantă a dreptului intern, având prioritate faţă de acesta, altfel

spus C.E.D.O. şi protocoalele adiţionale au devenit izvor de drept intern obligatoriu şi

prioritar, ceea ce, în plan naţional, are drept consecinţă imediată aplicarea convenţiei şi

protocoalelor de către instanţele judecătoreşti române, iar în plan internaţional acceptarea

controlului prevăzut de C.E.D.O. cu privire la hotărârile judecătoreşti naţionale.

Prin Protocolul nr.11 al Convenţiei Europene al Drepturilor Omului, intrate în vigoare la

data de 1 noiembrie 1998, a intervenit o reformă a sistemului de control în faţa Curţii;s-a urmărit

menţinerea şi întărirea eficacităţii apărări drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale prevăzute

de Convenţie.

Ca o garanţie a respectării drepturilor omului, Convenţia prevede, în art.6 pct.1,

dreptul oricărei persoane la un proces echitabil :”Orice persoană are dreptul de a-i fi

examinată cauza în mod echitabil, public şi într-un termen rezonabil, de către un tribunal

independent şi imparţial, stabilit prin lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi

obligaţiilor cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală

îndreptată împotriva sa. Hotărârea trebuie să fie pronunţată în public, dar accesul în sala de

şedinţă poate fi interzis presei şi publicului, pe întreaga durată a procesului sau a unei părţi a

acestuia, în interesul moralităţii, al ordinii publice ori al securităţii naţionale într-o societate

democratică, atunci când interesele minorilor sau protecţia vieţii private a părţilor la proces o

impun, sau în măsura considerată strict necesară de către tribunal, atunci când, datorită unor

împrejurări speciale, publicitatea ar fi de natură să aducă atingere intereselor justiţiei”.

Cerinţa din art.6 pct.1 al Convenţiei, aceea ca o cauză să fie examinată în mod

echitabil, trebuie înţeleasă în sensul de a se asigura respectarea principiilor fundamentale ale

oricărui proces şi anume principiul contradictorialităţii şi principiul dreptului la apărare,

ambele asigurând egalitatea deplină a părţilor în proces.

Contradictorialitatea este principiul care îngăduie părţilor din proces să participe în

mod activ şi egal la prezentarea, argumentarea şi dovedirea drepturilor lor în cursul

desfăşurării procesului, mai precis să discute şi să combată susţinerile făcute de fiecare dintre

ele şi să-şi exprime opinia asupra iniţiativelor instanţei în scopul stabilirii adevărului şi al

pronunţării unei hotărâri legale şi temeinice.

În virtutea contradictorialităţii, părţile îşi aduc reciproc la cunoştinţă pretenţiile,

apărările şi probele de care înţeleg să se folosească în proces, prin cererile scrise adresate

instanţei, judecata nu se poate face decât după legala lor citare, în cursul procesului toate

părţile sunt ascultate în mod egal, inclusiv asupra împrejurărilor de fapt sau de drept puse în

discuţie de instanţă, în vederea aflării adevărului în cauză, încuviinţarea probelor se face în

şedinţă publică, după prealabila lor discutare de către părţi, iar hotărârile judecătoreşti sunt

comunicate părţilor, în vederea exercitării căilor legale de atac.

Dreptul la un proces echitabil înseamnă şi posibilitatea rezonabilă a oricărei părţi de a

expune cauza sa instanţei de judecată, în condiţii care să nu o dezavantajeze faţă de partea

adversă, ceea ce se realizează prin asigurarea dreptului său la apărare.

Dreptul la apărare are în dreptul românesc şi valoare de principiu constituţional,

ţinând seama că prin art.24 alin.1 din Constituţie se stabileşte că dreptul la apărare este

garantat, iar prin alineatul 2 al aceluiaşi articol se prevede că în tot cursul procesului părţile

au dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu.

În sens material, acest drept include toate drepturile şi garanţiile procesuale, care

asigură părţilor posibilitatea de a-şi apăra interesele, iar în sens formal el include dreptul

părţilor de a-şi angaja un avocat.

Realizarea dreptului la apărare este asigurată şi prin modul de organizare şi

funcţionare a instanţelor judecătoreşti, la baza căruia stau principiile legalităţii, egalităţii

părţilor, gratuităţii, colegialităţii, publicităţii, controlului judiciar, imutabilităţii şi rolului activ

al instanţei.

Repartizarea cauzelor in mod aleatoriu este o norma de organizare judiciara cu

rang de principiu, instituita prin art. 11 si 53 din Legea nr. 304/2004 cu scopul de a conferi o

garantie in plus independentei functionale a judecatorului si impartialitatii actului de justitie.

Odata consacrat legislativ principiul fundamental al repartizarii aleatorii a cauzelor, trebuie

asigurata si respectarea lui prin reglementarea modalitatii concrete in care se aplica acest

principiu. In legislatia noastra aceasta reglementare a fost stabilita prin Regulamentul de

ordine interioara al instantelor, care a stabilit ca repartizarea aleatorie se face prin sistemul

informatic – ECRIS.

Principiul fundamental al repartizarii aleatorii consacrat de legislatia Romaniei

corespunde rigorilor impuse de art. 6 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului care

consacra si garanteaza dreptul la un proces echitabil, drept circumstantiat sub urmatoarele

aspecte relevante: “Orice persoana are dreptul la judecarea in mod echitabil, (…) de catre o

instanta independenta si impartiala, instituita de lege…”

Cerinţa examinării cauzei în public, prevăzută de art. 6 pct.1 din Convenţie, înseamnă

publicitatea dezbaterilor, care se realizează, pe de o parte prin asigurarea accesului părţilor la

dezbateri, aceasta fiind o condiţie inerentă a exercitării drepturilor lor procesuale, constând în

dreptul la apărare şi dreptul la dezbateri contradictorii, iar pe de altă parte, prin asigurarea

accesului la dezbateri al oricăror persoane.

În acelaşi mod este înţeleasă noţiunea de publicitate şi în dreptul intern.

Astfel, art.126 din Constituţie, art.5 din Legea de organizare judecătorească nr.92/1992 şi

art.21 alin.1 din Codul de procedură civilă proclamă că şedinţele de judecată sunt publice, afară de

cazurile prevăzute de lege; cazurile de excepţie de la regula publicităţii sunt nominalizate în lege,

prin indicarea unor criterii de apreciere, pe baza cărora instanţa de judecată trebuie să le determine –

alin.2 al art.121 Cod procedură civilă stabileşte că instanţa poată să dispună ca dezbaterile să se facă

în şedinţă secretă, dacă dezbaterea publică ar putea vătăma ordinea sau moralitatea publică ori

părţile.

Pentru asigurarea publicităţii, şedinţele de judecată se ţin la sediul stabil şi cunoscut al

instanţei, în zilele şi la orele fixate de instanţă, potrivit listei de şedinţă, care se afişează la uşa

sălii de şedinţă, cu cel puţin o oră înainte de începerea şedinţei de judecată ( art. 125 Cod de

procedură civilă ).

Publicitatea este o garanţie a corectitudinii şi imparţialităţii judecătorilor, a

independenţei acestora, pentru că nu este suficient să se facă dreptate, ci este nevoie să se şi

vadă acest lucru; pentru acest motiv părţile nu pot fi împiedicate să participe la dezbaterea

cauzelor proprii, nici măcar atunci când s-a declarat şedinţă secretă(art. 121 alin.2 Cod

procedură civilă), iar terţele persoane nu pot fi îndepărtate din sala de judecată decât în cazul

şedinţelor secrete.

Caracterul dezbaterilor nu influenţează, însă, pronunţarea hotărârii judecătoreşti, care

se face, întotdeauna, în şedinţă publică, fapt prevăzut expres în art.6 pct.1 din Convenţie, dar

şi în art. 121 alin.3 Cod procedură civilă.

Cerinţa Convenţiei ca examinarea cauzei să se facă într-un termen rezonabil trebuie

raportată la fiecare caz în parte, luând în considerare durata procedurii, natura pretenţiilor,

complexitatea procesului, comportamentul autorităţilor competente şi al părţilor, dificultatea

dezbaterilor, aglomerarea rolului instanţei şi exercitarea căilor de atac.

Celeritatea judecării proceselor nu este consacrată în legislaţia naţională în mod

expres, decât într-un număr limitat de litigii, de pildă, în materia restituirii imobilelor preluate

abuziv în perioada comunistă, reglementată prin legea 10/2001 sau în materia adopţiilor,

reglementată prin O.U.G. 25/1997, aprobată prin legea 87/1998.

Cu toate acestea, în Regulamentul pentru organizarea şi funcţionarea instanţelor,

aprobat prin Ordinul nr.991/C/1993 al Ministerului Justiţiei, se reglementează măsurile ce se

dispun de instanţă la primirea sesizării, stabilindu-se că prin acestea trebuie să se asigure

soluţionarea cu celeritate a cererilor primite şi că aceleaşi măsuri trebuie luate, în acelaşi

scop, şi de către judecătorul căruia i s-a repartizat cauza spre soluţionare ( art.44 ).

De asemenea, Codul de procedură civilă cuprinde o suită de norme prin care se

asigură soluţionarea, într-un termen rezonabil, a cererilor deduse judecăţii, indiferent de

natura lor. Dintre acestea, cele mai importante sunt cele din art. 155 alin.1 şi art.156 alin.1,

care permit amânarea judecăţii, o singură dată, pe temeiul învoielii părţilor, respectiv pentru

lipsă de apărare temeinic motivată, precum şi cele din art.260 alin.1 şi art.264 alin.1 Cod

procedură civilă, potrivit cărora pronunţarea se poate amâna pentru un termen ce nu poate

depăşi 7 zile, iar redactarea hotărârii se face în termen de 30 de zile de la pronunţarea ei.

Judecarea procesului într-un termen rezonabil are ca scop înlăturarea incertitudinii în

care se găsesc părţile prin restabilirea, cât mai curând posibil, a drepturilor încălcate şi prin

reinstaurarea legalităţii, care trebuie să guverneze toate raporturile juridice într-un stat de

drept, ceea ce constituie o garanţie a unui proces echitabil.

Independenţa presupune două laturi şi anume independenţa instanţelor şi

independenţa magistratului.

Independenţa instanţelor, are în vedere că sistemul instanţelor prin care se realizează

justiţia nu face parte şi nu este subordonat puterii executive sau legislative.

Acest aspect este reflectat în art.126 alin.1 Constituţia României, care prevede că

justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe

judecătoreşti stabilite de lege, adică judecătorii,tribunale şi Curţi de apel.

În acelaşi sens sunt şi prevederile art.126 alin.3 din Constituţie care prevăd că prin

lege sunt stabilite competenţa şi procedura de judecată.

Independenţa judecătorilor este reflectată în art.124 alin.2 din Constituţia României,

care prevede că judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii.

Aceasta presupune, ca şi în cazul instanţelor de judecată,faptul că în realizarea actului

de justiţie, magistraţii nu pot fi influenţaţi de puterea executivă sau legislativă.

Independenţa, astfel înţeleasă, nu exclude intervenţia instanţelor de control judiciar

care intervine în urma exercitării căilor de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti.

În acelaşi timp trebuie subliniat că nici verificările atribuite prin Legea nr.92/1992

pentru organizarea judecătorească, în competenţa conducătorului instanţei,nu afectează

independenţa.

Acest control nu vizează în nici un fel activitatea de judecată.

Astfel, în art.18 alin.4 din Legea nr.92/1992 pentru organizarea judecătorească se

prevede că”În nici o împrejurare verificările efectuate nu pot conduce la imixtiuni în

desfăşurarea proceselor în curs sau la repunerea în discuţii a ceea ce a fost deja judecat”.

Independenţa judecătorilor este dată de garanţiile aflate în acest sens, de statutul său.

Astfel, prin dispoziţii speciale prevăzute de Legea nr.92/1992 pentru organizarea

judecătorească, sunt reglementate numirea şi avansarea în funcţie a magistraţilor(titlul IV).

În acelaşi timp, propunerile de numire în funcţie a magistraţilor sunt date în

competenţa Consiliului Superior al Magistraturii, în condiţiile legii sale organice(conform

art.125 alin.2 din Constituţia României).

O altă garanţie oferită magistraţilor şi care asigură independenţa acestora, este dată de

inamovibilitate.

Aceasta presupune că orice avansare sau transferare nu se poate face decât cu

consimţământul judecătorilor.

Inamovibilitatea era reglementată în Constituţia României, la rang de principiu; astfel,

conform art.125 alin.1 judecătorii numiţi de Preşedintele României sunt inamovibili, în

condiţiile legii. Acelaşi text arată în alin.2 că promovarea, transferarea şi sancţionarea

judecătorilor este de competenţa Consiliului Superior al Magistraturii, în condiţiile legii sale

organice.

Imparţialitatea, ca element al unui proces echitabil,reprezintă garanţia încrederii

justiţiabililor în magistraţii şi instituţiile în care aceştia îşi desfăşoară activitatea,prin care se

realizează actul de justiţie.

Importanţa acestui aspect este recunoscută prin consacrarea unui întreg titlu din Codul

de procedură civilă – titlul V -, care prevede cazurile concrete în care un magistrat şi celelalte

persoane implicate în actul de justiţie sunt incompatibili precum şi procedurilor de urmat în

cazul intervenirii acestora.

Aspecte vizând imparţialitatea pot fi regăsite şi în titlul VI Cod procedură civilă,

referitor la strămutarea pricinilor

În acelaşi timp şi prin Constituţie s-a recunoscut importanţa acestei laturi a unui

proces echitabil, prevăzându-se că funcţia de judecător este incompatibilă cu orice altă

funcţie publică sau privată, cu excepţia funcţiilor didactice din învăţământul superior.

Principiul desfăşurării procedurii judiciare în limba română. Pentru a fi asigurate

condiţiile necesare pentru desfăşurarea unui process echitabil este necesară existenţa unor

reguli procedurale care să stabilească modul de utilizare a limbii folosite într-un proces.

Limba de procedură care apără nu doar un interes personal, rolul acestei reguli fiind deopo-

trivă important şi pentru întreaga societate.

Limba în care se desfăşoară un proces judiciar are o importanţă deosebită pentru orice

proces judiciar, pentru că aceasta se ră sfrânge asupra majorităţii regulilor procedurale. De

asemenea regulile referitoare la limba de procedură au o influenţă direct asupra tuturor

fazelor procesuale. Astfel, principiul publicităţii nu-şi va putea atinge scopul dacă persoanele

sau unele din persoanele participante la proces nu cunosc limba de procedurăşi nici nu au

beneficiat de sprijinul interpretului, principiul contradictorialităţii nu-şi poate avea nici el

rostul în cazul în care una dintre părţi nu cunoaşte limba procesului, aflarea adevărului este

imposibilă pentru aceleaşi motive, etc. Prin urmare, pentru a fi asigurate condiţiile necesare

pentru desfăş urarea unui proces echitabil este necesară existenţa unor reguli procedurale care

să stabilească modul de utilizare a limbii în proces.

Elementul lingvistic există acolo unde există comunicare, iar importanţa limbii pentru

procedura în faţa instanţelor judecătoreşti reiese chiar din atenţia acordată acesteia de către

constituţii.

Principiul este consacrat în art. 128 din Constituţie, republicată, şi preluat de Legea nr.

304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, în art. 14, potrivit cărora, procedura

judiciară se desfăşoară în limba română. Totodată, este permisă şi folosirea limbii materne de

către minorităţile naţionale, prin interpret; astfel, cetăţenii români aparţinând minorităţilor

naţionale au dreptul să se exprime în limba maternă, în faţa instanţelor de judecată, în

condiţiile prevăzute de lege:

a) în cazul în care una sau mai multe părţi solicită să se exprime în limba maternă,

instanţa de judecată trebuie să asigure, în mod gratuit, folosirea unui interpret sau traducător

autorizat;

b) dacă toate părţile solicită sau sunt de acord să se exprime în limba maternă, instanţa

de judecată trebuie să asigure exercitarea acestui drept, precum şi buna administrare a

justiţiei, cu respectarea principiilor contradicto-rialităţii, oralităţii şi publicităţii; 

c) dezbaterile purtate de părţi în limba maternă se înregistrează, consemnându-se în

limba română; obiecţiunile formulate de cei interesaţi cu privire la traduceri şi consemnarea

acestora se rezolvă de instanţa de judecată până la încheierea dezbaterilor din acel dosar,

consemnându-se în încheierea de şedinţă;

d) interpretul sau traducătorul va semna pe toate actele întocmite, pentru conformitate,

atunci când acestea au fost redactate sau consemnarea s-a făcut în baza traducerii sale;

e) cererile şi actele procedurale se întocmesc numai în limba română.

Reglementarea care impune ca şedinţele de judecatăse înregistrează prin mijloace

tehnice video sau audio, se regăseşte în art. 13 din legea care reglementează organizarea

judiciară.

Majoritatea dosarelor judecate sunt civile, peste 80 la sută. Şi pentru că inevitabil una

dintre părţi este nemulţumită la finalul dosarului, sunt foarte multe plângeri şi la CEDO -

România ocupă locul şase din 47.

La finalul anului trecut, statul român era depăsit de doar alte cinci state în clasamentul

statelor cu cele mai multe procese pe rolul CEDO, respectiv Federaţia Rusă, Italia, Ucraina,

Serbia şi Turcia. Din ţara noastră provin şase la sută din cererile înregistrate pe rol, respectiv

6.050. O scădere majoră faţă de anul 2009, când România se situa pe locul trei în acelaşi top.

Există şi o explicaţie - CEDO nu a mai înregistrat solicitări referitoare la retrocedări,

ca urmare a adoptării hotărârii pilot în domeniu.

În anul 2013, CEDO a decis în 83 de cazuri că autorităţile din România au încălcat cel

puţin un drept prevăzut de Convenţia Drepturilor Omului, fiind adoptate alte 26 de decizii

prin care s-a constatat soluţionarea amiabilă. În alte 99 de cazuri însă Curtea a constatat că nu

a existat o încălcare a unui drept prevăzut de convenţie.

Principalul motiv pentru care România a fost condamnată la CEDO este durata

excesivă a procedurilor judiciare, urmat de încălcarea dreptului la libertate şi siguranţă, a

dreptului la un proces echitabil şi, în al patrulea rând, a dreptului la libertate de gândire sau

religie.

Specialiştii pun volumul mare de procese împotriva statului pe numărul mare de

procese înregistrate pe rolul instanţelor din ţară. În acest domeniu s-au înregistrat, în ultimii

cinci ani, creşteri exponenţiale. Volumul total de activitate înregistrat la nivelul instanţelor

judecătoreşti în anul 2013 a fost de peste 3 milioane 300 de mii de cauze, în creştere sensibilă

faţă de 2012. Dacă însă ne raportăm la anul 2009, când pe rol erau două milioane de procese,

observăm o creştere de aproape 40 la sută.  

Din interpretarea art. 231 alin. (2) din NCPC rezultă că înregistrarea dezbaterilor nu o

va face grefierul de ședintă, ci instanța de judecată, iar dispoziții cu privire la înregistrarea

dezbaterilor există și în art. 13 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară.

Cu privire la puterea doveditoare a acestor înregistrări, din ultima teză a acestui text

rezultă în mod expres că acestea au puterea doveditoare a încheierilor de ședință, deci au o

valoare imperativă, și nu facultativă; astfel putem constata că înregistrarea dezbaterilor

devine obligatorie în litigiile civile, deci implicit și în litigiile de dreptul muncii și asigurări

sociale.

Din prevederile alin. (1) ale art. 231 din NCPC reiese că în cursul judecății grefierul

trebuie să consemneze în caietul său de note următoarele: numărul dosarului, poziția lui pe

lista cu cauze, susținerile orale ale părților din timpul ședințelor de judecată, depunerile de

acte și cereri, toate măsurile dispuse de instanța de judecată, precum și orice alt aspect legat

de desfășurarea judecății în dosarul respectiv; notele vor fi vizate de președintele

completului care în prealabil este obligat să verifice și conținutul acestor note ale grefierului,

iar la cererea părtilor implicate in litigiu se poate face și corectarea acestora.

De asemenea judecătorul va urmări atașarea listei de ședință la caietul de note, iar

caietul de note al grefierului trebuie să fie semnat și sigilat și se va depune la arhiva instanței

unde se va păstra timp de 3 ani socotiți de la ultimele note înscrise, la fel ca și cazul

înregistrărilor care se vor păstra tot timp de 3 ani de la data efectuării ultimilor înregistrări

(art. 104 alin. (15) - (18) din Regulamentul instanțelor de judecată).

Importanta înregistrărilor ședintei de judecată și a notelor grefierului, rezultă din

prevederile art. 232 din NCPC unde se precizează că pe baza notelor de ședință, iar dacă este

cazul și a înregistrărilor efectuate, grefierul redactează încheierea de ședință.

Dreptul la apărare, ca valoare socială, este necesar oricărui mediu sociouman,

formarea elementelor acestuia în diferitele etape ale civilizaţiei cunoscând un progres evident,

în prezent, recunoaşterea dreptului la apărare fiind un numitor comun în toate sistemele

procedurale ale statelor democratice, lucru ce derivă şi din faptul că statele sunt semnatare ale

documentelor internaţionale ce consacră în mod expres acest drept.

Reglementarea dreptului la apărare în tratatele internaţionale specializate în material

drepturilor omului este de natură să pună în evidenţă importanţa deosebită pe care o are

acesta în cadrul unui proces echitabil, specific oricărei societăţi democratice.

Garantarea dreptului de aparare din persepectiva legislaţiei penale nţionale, are ca

sediul legal:

- art. 6 C.pr.pen.: (1) Dreptul de aparare este garantat invinuitului, inculpatului si

celorlalte parti in tot cursul procesului penal. (2) In cursul procesului penal, organele

judiciare sunt obligate sa asigure partilor deplina exercitare a drepturilor procesuale in

conditiile prevazute de lege si sa le administreze probele necesare in aparare... (4) Orice parte

are dreptul sa fie asistata de aparator in tot cursul procesului penal;

- art. 24 din Constitutia Romaniei: (1) Dreptul la aparare este garantat. (2) In tot cursul

procesului, partile au dreptul sa fie asistate de un avocat,, ales sau numit din oficiu;

- art. 15 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciara: Dreptul la aparare este

garantat. In tot cursul procesului penal, partile au dreptul sa fie reprezentate sau, dupa caz,

asistate, de un aparator, ales sau numit din oficiu, potrivit legii.

In realizarea acestui principiu, organele judiciare au urmatoarele obligatii:

- sa asigure partilor deplina exercitare a drepturilor procesuale si sa administreze probele

necesare in aparare;

- sa incunostinteze, de indata si mai inainte de a-l audia, pe invinuit sau pe inculpat despre

fapta pentru care este cercetat, incadrarea juridica a acesteia si sa-i asigure posibilitatea

pregatirii si exercitarii apararii;

- sa incunostinteze pe invinuit sau inculpat, inainte de a i se lua prima declaratie, despre

dreptul de a fi asistat de un aparator;

- sa ia masuri pentru asigurarea asistentei juridice a invinuitului sau inculpatului, daca acesta

nu are aparator, in conditiile si cazurile prevazute de lege.

Aspecte principale ale dreptului de aparare:

- posibilitatea partilor de a-si asigura singure apararea;

- obligatia organului judiciar de a avea in vedere, din oficiu, toate aspectele care sunt in

favoarea partii;

- posibilitatea si, uneori, obligatia acordarii asistentei juridice in cursul procesului penal.

Nerespectarea reglementarilor care se subsumeaza principiului dreptului de aparare

pot determina nulitatea actelor intocmite in acest mod ori incidenta unor sanctiuni penale, in

ipoteza in care incalcarile respective intrunesc elementele constitutive ale unor infractiuni.

Noul cod de procedura civila aduce elemente noi in ceea ce priveste dreptul de a

solicita termen pentru lipsa de aparare in faza de judecata, insa nu prevede posibilitatea

partilor de a solicita un astfel de termen in procedura de regularizare. Astfel, chiar daca

legiuitorul nu mai limiteaza  posibilitatea instantei de judecata  de a acorda "un singur termen

pentru lipsa de aparare", asa cum prevedeau dispozitiile art. 156 din vechiul Cod de

Procedura Civila, acordarea unui termen in vederea angajarii unui aparator, in lumina noului

cod de procedura civila, este conditionata de existenta unei situatii exceptionale, pentru

motive temeinice si in absenta culpei partii sau a reprezentantului ei. In faza de regularizare

noul cod nu prevede posibilitatea partii de a solicita termen pentru lipsa de aparare.

Prevederile art. 222 alin. 1 din Noul Cod de Procedura Civila ofera posibilitatea partii

interesate de a solicita instantei amanarea judecatii in vederea angajarii unui aparator, insa

instanta de judecata va acorda acest termen numai cu titlu de exceptie si numai dupa

verificarea indeplinirii de parte a unor conditii si anume: existenta unor motive bine

intemeiate si care nu sunt imputabile partii sau reprezentantului ei.

Activitatea judecătorilor nu poate fi consederată infailibilă, astfel hotărârile

judecătoreşti pot fi desfiinţate sau modificate numai în căile de atac prevăzute de lege şi

exercitate conform dispoziţiilor legale.

Ca orice operă umană, activitatea de judecată poate avea ca rezultat soluţii greşite,

fie ca urmare a aprecierii eronate a faptelor, interpretări neadecvate a legii, nesincerităţii

martorilor sau a altor împrejurări. De aceea, ca în majoritatea sistemelor de drept, şi în

sistemul nostru judiciar s-au adoptat norme arganizatorice menite să exercite un control

ierarhic asupra hotărârilor pronunţate.

În acest scop, instanţele judecătoreşti au sunt organizate de aşa manieră încât o cauză

soluţionată de o instanţă să poată fi cercetată din nou de către un alt organ judiciar, având

condiţia ca instanţa care exercită controlul să fie de un grad diferit. Astfel pentru realizarea

funcţiei de control, instanţele judecătoreşti sunt organizate într-un sistem ierarhic, astfel ca, în

principiu doar instanţele superioare pot exercita, în limitele stabilite de lege, controlul asupra

soluţiilor pronunţate de organele judiciare.

Judecata în fond şi judecata în apel sunt expresii procesuale ale înfăptuirii celor două

grade de jurisdicţie.

Ca atare, putem concluziona că dispoziţiile generale privind procedura judiciară,

reglementate de art. 10-17 din Legea 304/2004 contribuie de o manieră substanţială la

făurirea unui cadru funcţional pentru o bună desfăşurare a justiţiei.

Bibliografie

Constituţia României actualizată şi republicată în M. Of. nr. 767 din 31.10.2003

Legea nr. 304/2004, Republicată, privind Organizarea judiciară, Publicată în M.Of. Nr. 98/07.02.2014

Legea nr. 134/2010 privind Noul Cod de Procedură Civilă, republicată în M. Of. nr. 545 din 3.08.2012

Legea nr. 135/2010 privind Noul Cod de Procedură Penală, publicată în M. Of. nr. 486 din 15 iulie 2010

Marin POPESCU, Limba de procedură şi dreptul la interpret, Papers of the Sibiu Alma Mater University Conference, Sixth Edition, 29–31 March 2012, Sibiu – Volume 2

Laura Magdalena TROCAN, Garantarea dreptului la apărare în lumina dispoziiţilor tratatelor internaţionale specializate în materia drepturilor omului şi jurisprudenţa CEDO, Analele Universităţii “Constantin Brâncuşi” din Târgu Jiu, Seria Ştiinţe Juridice, Nr. 4/2010

Alice Mihaela DAVID, Dreptul la aparare in Noul Cod de Procedura civila - utopie sau realitate, Revistă online “Avocatura, justiţie fără secrete”

Valentin PULBERE, Garantarea dreptului la apărare, Revista online “E-juridice, Codul civil şi Codul penal explicat de profesionişti”

Monica LIVESCU, Repartizarea aleatorie- între reglementare şi realitate, Revista online “Juridice”

http://www.digi24.ro/Stiri/Digi24/Actualitate/Justitie