UNIVERSITATEA “ALEXANDRU IOAN CUZA” IASIFACULTATEA DE DREPT

LUCRARE DE DISERTATIE

SANCŢIONAREA INFRACTORILOR MINORI PRIN MĂSURI PRIVATIVE DE LIBERTATE

Indrumător ştiinţific Masterand Lador Loredana

IASI 2010

1

PLANUL LUCRĂRII

CAP. I. CONSIDERATII INTRODUCTIVE PRIVIND REGLEMENTAREA STĂRII DE

MINORITATE ÎN DREPTUL PENAL ROMÂN

I.1. CADRU GENERAL

I.2. CARACTERISTICILE RĂSPUNDERII PENALE A INFRACTORILOR MINORI

I.3 SISTEMUL SANCŢIUNILOR APLICABILE MINORILOR

CAP. II. PEDEAPSA PRINCIPALĂ A ÎNCHISORII APLICABILĂ INFRACTORILOR

MINORI

PRELIMINARII

SECȚ. I. STABILIREA LIMITELOR APLICĂRII PEDEPSEI ÎNCHISORII. PARTICULARITĂŢI

SECȚ. II. EXECUTAREA PEDEPSEI ÎNCHISORII. INDIVIDUALIZAREA JUDICIARĂ ȘI ADMINISTRATIVĂ A EXECUTĂRII PEDEPSEI ÎNCHISORII APLICATE INFRACTORULUI MINOR

II.1. Executarea pedepsei închisorii

II.2. Individualizarea judiciară a executării pedepsei închisorii

2.1. Suspendarea condiţionată a executării pedepsei în cazul infractorului

minor

2.2. Suspendarea condiţionată a executării pedepsei sub supraveghere sau

sub control

2.3. Executarea pedepsei la locul de muncă

II.3 Liberarea condiționată

SECȚ. III. PARTICULARITĂȚI LA NIVELUL UNOR CAUZE CARE ÎNLĂTURĂ RĂSPUNDEREA

PENALĂ SAU EXECUTAREA PEDEPSEI

2

CAP. III. MĂSURI EDUCATIVE PRIVATIVE DE LIBERTATE

PRELIMINARII

SECȚ. I. INTERNAREA ÎNTR-UN CENTRU DE REEDUCARE

I.1. Noţiune şi caracterizare

I.2. Durata măsurii internării într-un centru de reeducare

I.3. Punerea în executare a măsurii internării într-un centru de reeducare

I.4. Liberarea minorului înainte de a deveni major

I.5. Revocarea măsurii liberării înainte de a deveni major

SECȚ. II. INTERNAREA ÎNTR-UN INSTITUT MEDICAL EDUCATIV

II.1. Noțiune și caracterizare

II.2. Executarea măsurii internării într-un institut medical educativ

CAP.IV. SANCȚIONAREA INFRACTORILOR MINORI ÎN PERSPECTIVĂ

LEGISLATIVĂ. ELEMENTE DE DREPT PENAL COMPARAT

SECT.I. SANCȚIONAREA INFRACTORILOR MINORI ÎN NOUL COD PENAL ADOPTAT PRIN

LEGEA NR. 286/2009

I.1. Regimul măsurilor educative neprivative de libertate

I.2. Regimul măsurilor educative privative de libertate

SECȚ. II. ELEMENTE DE DREPT PENAL COMPARAT

II.1. Cadru general

II.2. Sancționarea infractorilor minori în unele țări ale Uniunii Europene

2.1. Sistemul de drept francez

2.2. Sistemul de drept german

2.3. Sistemul de drept italian

2.4. Sistemul de drept portughez

2.5. Sistemul de drept spaniol

2.6. Sistemul de drept maghiar

3

CAPITOLUL I. CONSIDERATII INTRODUCTIVE PRIVIND REGLEMENTAREA STĂRII DE MINORITATE ÎN DREPTUL PENAL

ROMÂN

I.1 CADRU GENERAL

Problema răspunderii penale, prevenirii şi combaterii infracţionalităţii minorilor a

constituit şi constituie o preocupare permanentă de politică penală a statelor moderne.

Datorită stării speciale în care se află, minorului i se acordă o atenţie deosebită în ceea ce

priveşte stabilirea unui statut juridic aplicabil acestuia. Deoarece dezvoltarea bio-psiho-fizică nu-

i permite să-şi reprezinte singur interesele, legiuitorul a instituit un statut juridic deosebit de

cel al majorului, oferindu-i garanţii suplimentare de protecţie.1

Articolul 40 din Convenţia cu privire la drepturile copilului subliniază că este de preferat

ca minorii să nu fie supuşi procedurilor juridice standard şi instituţionalizării, prevăzându-se o

gamă în întreaga de dispoziţii, precum cele referitoare la îngrijire, orientare şi supraveghere, la

îndrumare, la perioadele de probă, la plasamentul familial, la programe de educaţie generală şi

profesională şi la soluţii alternative celor privind îngrijirea într-un cadru instituţional, pentru a

asigura copiilor un tratament în interesul bunăstării lor şi proporţional cu situaţia lor şi cu

infracţiunea săvârşită.

Recunoscând această reglementare, fiecare stat semnatar se obligă să asigure în plan

intern oricărui infractor minor, în cadrul procedurii judiciare, un tratament conform cu simţul

demnităţii şi valorii personale, cu viaţa sa şi cu necesitatea reintegrării sociale. Judecarea

minorilor, ca şi întreaga procedură judiciară ce li se aplică, trebuie să se desfăşoare în

conformitate cu normele şi legile care garantează respectarea principiilor fundamentale ale

oricărei activităţi judiciare penale: prezumţia de nevinovăţie, dreptul la o examinare fără

întârziere a cauzei de către o instanţă judiciară competentă, independentă şi imparţială, într-un

proces echitabil şi legal, dreptul la asistenţă juridică, libertatea de atitudine faţă de acuzaţie,

dreptul de a interoga martorii acuzării şi de a propune probe de apărare.2

1Costică Bulai, Manual de drept penal- Partea generală, Ed. Universul Juridic, București, 2007, pag 569

4

Necesitatea prevenirii şi combaterii infracţiunilor comise de minori apare cu atât mai

evidentă cu cat fenomenul cunoaşte uneori recrudescente, iar faptele pot fi deosebit de

periculoase.

Găsirea celor mai eficiente măsuri de prevenire si combatere a fenomenului infracţional

în rândul minorilor a ridicat şi problema stabilirii vârstei de la care minorul răspunde penal.

Legiuitorul român a instituit pentru infractorii minori un sistem sancţionator special

şi mixt, alcătuit din măsuri educative şi pedepse. Trăsătura caracteristică a acestui sistem este

dată, în principal, de componenţa măsurilor educative, sancţiuni de drept penal cu caracter

eminamente educativ, destinate unor personalităţi în formare şi susceptibile de influenţare.

Aceste sanctiuni sunt adecvate conditiilor fizice, psihice şi umane care deosebesc pe infractorii

minori de cei adulți. Cadrul sancțiunilor pentru minori infractori nu poate fi însă redus, în

concepţia legiuitorului de la 1968 numai la măsuri educative. Pe lângă necesitatea unei reacţii

prin pedepse faţă de minorii care săvârşesc infracţiuni deosebit de grave si vădesc o

periculozitate deosebită, recurgerea la sancţiuni penale (pedepse) se impune uneori şi din raţiuni

practice.

Astfel, în cazul minorilor care ating vârsta majoratului până în momentul judecării sau a

căror faptă a fost descoperită după majoratul infractorului, aplicarea măsurilor educative apare ca

lipsită de raţiune. În fine, prevederea în lege a unor pedepse pentru minorii infractori are si un

rol preventiv general descurajând pe cei care ar fi tentaţi să săvârşească infracţiunile astfel

sancţionate. Trebuie menţionat totodată, că pedepsele aplicabile minorilor se deosebesc de cele

din dreptul comun nu atât prin natura lor, cât mai ales prin modul de aplicare şi executare.

Datorită acestor particularităţi,. pedepsele aplicabile minorilor, alcătuiesc, alaturi de măsurile

educative un sistem sancţionator special, care funcţionează alături de sistemul general, comun,

aplicabil adulţilor. Comparat cu acesta din urma sistemul sancţionator pentru minori apare

evident mai blând. De aceea în mecanismul individualizarii pedepselor, minoritatea constituie,

alături de tentativă, o cauza de diferenţiere şi o stare de atenuare a pedepsei.

Cadrul sancţiunilor pentru minorii infractori nu poate fi însă redus, în concepţia

legiuitorului de la 1968, numai la măsuri educative. Necesitatea unei reacţii prin pedepse faţă

2 Maria Crina Kmen, Ruxandra Rață, “Răspunderea penală a minorului-Studiu de doctrină și jurisprudență” Ed. Hamangiu, București, 2007, p. 13

5

de minorii care săvârşesc infracţiuni deosebit de grave şi vădesc o periculozitate deosebită

impune recurgerea la sancţiuni penale.3

Legea, art.101 Cod Penal, prevede patru măsuri educative: a) mustarea; b) libertatea

supravegheată; c) internarea într-un centru de reeducare şi d) internarea într-un institut

medical- educativ.

Primele trei măsuri sunt prevăzute în ordinea gravitătii lor, de la simpla dojana până la

privarea de libertate. Ultima are un caracter special şi complex, având nu numai caracter de

măsura educativă privativă de libertate, dar şi de măsură de tratament medical. Măsurile

educative, oricare ar fi ele, nu trebuie să fie confundate cu măsurile de siguranţă, care pot fi

luate si faţă de făptuitorii minori, însă fără nici o legatură cu vârsta acestora, ci exclusiv pentru

înlaturarea unor stări de pericol date în vileag prin savârşirea faptei prevăzute de legea penală.

Ca pedepse aplicabile minorilor, legea prevede, art. 109, închisoarea şi amenda, în limite

reduse la jumătate în raport cu cele aplicate adulţilor.

Nu se aplică minorilor pedeapsa detenţiunii pe viaţă. De asemenea, nu se aplică

minorilor pedepsele complementare, iar condamnările pronunţate pentru infracţiunile săvârşite în

timpul minorităţii nu atrag incapacităţi sau decăderi.

I.2 CARACTERISTICILE RĂSPUNDERII PENALE A INFRACTORILOR

MINORI

3 Gheorghe Ivan, Drept penal. Parte generală, Ed C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 144.

6

Minoritatea face obiectul Titlului V din cadrul părţii generale a Codului penal,

reglementându-se aici, limitele răspunderii penale (art.99 C. penal), consecinţele răspunderii

penale ( art. 100 C. pen), măsurile educative care se pot lua faţă de minor (art. 102-108 C. penal)

şi pedepsele pentru minori (art. 109-110 ind.1 C. penal).

Din această reglementare a minorităţii de către Codul penal, rezultă că răspunderii penale

a infractorului minor îi sunt specifice două aspecte: primul dintre acestea îl constituie vârsta de

la care minorul poate fi tras la răspundere penală, situaţia fiind lămurita de cuprinsul art. 99 C.

penal și, cel de-al doilea, regimul de sancţionare, diferit de cel al majorilor.

În ceea ce priveşte primul aspect şi anume vârsta, s-a reţinut că aceasta este hotărâtoare

pentru stabilirea răspunderii penale.4

Determinarea capacităţii penale a minorilor se face în funcţie directă de dezvoltarea

psiho-fizică a minorului, în diferitele etape ale dezvoltării lui, ajungându-se în final la starea de

maturitate.

Evoluţia fiecărei persoane, viaţa în sine are o desfăşurare proprie, cunoscând, în mod

normal patru faze: copilăria, adolescenţa, maturitatea, batrâneţea, fiecărei faze în parte, fiindu-i

caracteristice anumite evoluţii pe plan psiho-fizic.

Faţa de alte ramuri de drept, care şi-au însuşit şi au folosit în obiectul lor de studiu

această clasificare, dreptul penal, a împrumutat diviziunea şi terminologia proprie dreptului

privat, care împarte, folosind criteriul vârstei, persoanele în două mari categorii: minore şi

majore. Corespunzător acestei clasificări a fost folosită si terminologia de minoritate şi majorat,

proprie tot dreptului civil. Eliminarea din dreptul penal a fazei coplilăriei, deci nefolosirea

acestui termen într-un fel este justificată de faptul că, copilul nu răspunde penal, nefiind nici

obiectul unor reglementări specifice.

Cercetările criminologice şi de psihologie pedagogică au dus la concluzia necesităţii

ridicării limitei de vârstă de la care minorul poate răspunde penal, aspect reflectat în toate

legislaţiile penale, pentru a ocroti pe minorii ce săvârşesc fapte prevăzute de legea penală şi a-i

scoate din câmpul coerciţiei severe a acesteia, urmând a se interveni, în vederea îndreptării lor,

prin mijloace educative obişnuite.

4 Anastasiu Crișu, “Tratamentul infractorului minor în dreptul penal și dreptul procesual penal român. Aspecte de drept comparat” Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p.35

7

Specificul fenomenului infracţional în rândul minorilor ridică probleme deosebite de

prevenire şi combatere deoarece cauzalitatea acestuia se interacţionează cu o multitudine de

factori ca: lipsa de experienţă socială, lipsa capacităţii de înţelegere a semnificaţiei sociale a

conduitei periculoase pentru valorile sociale, ca şi a sancţiunilor, deficienţe în procesul educativ

ce s-a desfăşurat în familie, şcoală, influenţa negativă exercitată de unii majori care îi atrag pe

minori pe calea infracţională.5

Fie că sunt autori, instigatori sau complici, minorii sunt implicaţi tot mai mult în

săvârşirea de infracţiuni. Astfel, instituţia minorităţii cunoaşte în dreptul penal român o

substanţială reglementare proprie, deoarece, prin tragerea la răspundere penală a minorilor,

având în vedere capacitatea psihică a acestora, se urmăreşte mai mult decât în cazul celorlalte

categorii de infractori, reeducarea lor şi prevenirea săvârşirii de fapte antisociale.

Acest fundament se bazează pe faptul că persoana fizică aflată în stare de minoritate este

considerată a fi insuficient de dezvoltată pe plan psihofizic, ceea ce ne conduce la ideea că în

această perioadă se dezvoltă capacitatea psihică, discernământul, se acumulează cunoştiinţele

despre viaţă, inclusiv cele privitoare la normele de conduită socială6. În această ordine de idei,

este prezumat faptul că minorul are nevoie de un tratament special în ceea ce priveşte tragerea la

răspundere penală, întrucât nu are reprezentarea corectă a ceea ce înseamnă drepturile şi

obligaţiile sale procesuale oferite de lege.

Mai mult, necesitatea prevenirii şi combaterii infracţiunilor comise de minori apare cu

atât mai evidentă cu cât fenomenul cunoaşte uneori recrudescenţe, iar faptele pot fi deosebit de

periculoase7.

În Codul penal din 1936, răspunderea penală a minorului a fost fixată la vârsta de 15 ani

împliniţi, iar între limitele de la 13 ani la 15 ani minorul răspundea numai dacă se constată că a

acţionat cu discernământ. Codul Penal din 1968 a ridicat limitele de vârstă de la care minorul

poate răspunde penal.8

Legiuitorul român prin dispoziţiile din art. 99 C.penal a stabilit că răspunderea penală a

minorilor începe de la 14 ani sub condiţia dovedirii că acesta a avut discernământ şi în toate

cazurile de la 16 ani fără vreo condiţionare.

5 Gh. Ivan, op. Cit., p. 1436 Ion Neagu, Drept procesual penal. Partea specială, Ed. Global Lex, București, 2008, p. 4827C. Bulai, B.N. Bulai, op. cit., pag 6098 Maria Zolyneak, M.I. Michinici, Drept penal. Parte generală. Ed. Fundaţiei Chemarea, Iaşi, 1999, p. 356.

8

Limita superioară a vârstei până la care persoana este considerată minor este de 18 ani,

indiferent de dobândirea prin căsătorie a capacităţii depline de exerciţiu, deoarece minor în

dreptul penal este persoana care nu a împlinit vârsta de 18 ani.

Astfel, legislaţia penală română face disticţie între minorii care nu răspund penal și

minorii care răspund penal. Prin urmare, faptele prevăzute de legea penală săvârşite de minori

care in momentul comiterii nu aveau vârsta de 14 ani nu au caracter penal şi nu constituie

infracţiuni, minorul care are vârsta între 14 si 16 ani răspunde penal numai dacă se dovedeşte că

a avut discernământ în momentul săvârşirii faptei, iar dacă a împlinit 16 ani răspunde penal fără

nici o excepţie.

Ideea ocrotirii persoanei fizice fără capacitate de exerciţiu se reflectă şi în cadrul

dreptului civil, de exemplu în cazul obligaţiilor civile şi, mai ales, în cazul răspunderii civile

delictuale, distinctă de răspunderea penală. Însă, spre deosebire de răspunderea civilă delictuală,

în dreptul penal nu există răspundere pentru fapta altuia9 deoarece o trăsătură importantă a

răspunderii penale o constituie caracterul său personal.

După cum se observă, stării de minorat i s-a acordat atenţie de legiuitor, atât în domeniul

civil, cât şi în cel penal, tocmai datorită situaţiei speciale în care acesta se află.10

Categoria minorilor care nu răspund penal cuprinde de fapt două subcategorii,

respectiv minorii consideraţi ca fiind lipsiţi în mod absolut de capacitate penală şi minorii a căror

incapacitate penală este presupusă ca fiind relativă.

Prima subcategorie, a minorilor care nu răspund penal, este constituită din toţi minorii

care nu au împlinit 14 ani.

Potrivit art. 50 C.pen., starea de minoritate a făptuitorului înlătură caracterul penal al

faptei numai dacă se constată că la momentul săvârşirii acesteia minorului nu îndeplinea

condiţiile legale pentru a răspunde penal. Prin urmare, întrucât minorii care nu au împlinit vârsta

de 14 ani nu pot fi subiecţi activi de drept penal, faptele penale săvârşite de aceştia sunt lipsite de

caracter penal.11

Minoritatea este concepută ca o stare, care, în raport cu vârsta persoanei, echivalează cu

o incapacitate psihică, între cauzele căreia sunt excluse cele de natura patologică, incapacitate

ce creează prezumţia absolută de nerăspundere penală, până la împlinirea vârstei de 14 ani, 9 Maria Crina Kmen, Ruxandra Rață, op. cit., p. 1810 Anastasiu Crişu, Tratamentul infractorului minor în materie penală. Aspecte de drept comparat, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006, pag. 2711 Lidia Barac, Răspunderea și sancțiunea juridică, Ed. Lumina Lex, București, 1997, p. 88

9

prezumţie al cărei temei stă în incapacitatea obiectivă şi subiectivă a minorului în vârstă de pănă

la 14 ani de a-şi da seama de fapta savarşită.

Articolul 99 alin. 1 C. penal consacră o prezumţie a cărei răsturnare nu este, prin

urmare, permisă prin proba contrară, chiar dacă s-ar invoca o situaţie concretă cum ar fi o

precocitate evidentă a unui minor, în raport cu vârsta sa, însuşiri intelectuale deosebite, reieşite

dintr-un comportament deosebit. Minorii care se regăsesc în această categorie nu răspund penal

niciodată pentru faptele pe care le-au săvârşit, ieşirea din această stare făcându-se la împlinirea

vârstei de 14 ani.

Cea de-a doua subcategorie este formată din minorii care au împlinit vârsta de 14 ani, dar

nu au încă 16 ani împliniţi şi au săvârşit fapta fără discernământ.

Pentru această subcategorie de minori trebuie, prin urmare, să se constate, pe lângă

condiţia referitoare la vârstă şi faptul că au săvârşit fapta fără discernământ. Aceşti minori sunt

prezumaţi a nu avea capacitate penală, dar, faţă de cealaltă categorie, prezumţia este numai

relativă, operând doar în cazurile în care nu s-a făcut dovada că fapta penală a fost săvârşită cu

discernământ. Este vorba, aşadar, de o prezumţie relativă de incapacitate penală, care poate fi

înlăturată, minorul răspunzând penal în acest caz. Altfel spus, este vorba de o capacitate penală

imperfectă, pentru că acelaşi minor poate fi socotit capabil într-un caz concret şi incapabil în

altul.12

Minorii care se includ aici formează o clasă intermediară, ei nu răspund penal,

considerându-se că, totuşi, dezvoltarea lor nu a atins şi depăşit pragul spre existenţa unei

capacităţi penale depline. Se apreciază că, în aceste cazuri, răspunderea penală este condiţionată

şi, deci, excepţională, condiţionarea constând în existenţa unei limite de vârstă şi constatarea

discernământului. Existenţa sau inexistenţa discernământului trebuie apreciată în concret, în

raport cu natura faptei săvârşite şi cu datele referitoare la minor.

Sub aspectul angajării răspunderii penale, între minorii care nu au împlinit vârsta de 14

ani şi cei care au împlinit această vârstă, dar nu au ajuns la 16 ani, fără să se fi făcut dovada că au

acţionat cu discernământ, nu există deosebiri, nici cei din urmă nu pot fi subiect de drept penal,

faptele lor nu constituie infracţiuni şi nu li se aplică sancţiuni penale13.

Din cele expuse anterior rezultă că, pentru minorii care au depăşit vârsta ce exclude

răspunderea penală, dar care nu au atins vârsta ce creează garanţia unei dezvoltări care ar permite

12 Maria Crina Kmen, Ruxandra Rață, op. cit., p. 3113 Anastasiu Crişu, op. cit, p.33

10

reţinerea unei capacităţi penale depline, răspunderea penală poate fi angajată numai în cazurile în

care se dovedeşte că fapta prevăzută de legea penală a fost săvârşită cu discernământ.

Aşadar, pe lângă îndeplinirea condiţiei referitoare la vârstă, mai trebuie îndeplinit şi un alt

criteriu legal- discernământul.

Codul penal foloseşte noţiunea de ,,discernământ,, însă nu o defineşte.

La definirea noţiunii de ,,discernământ,, în mod evident, trebuie făcute referiri la starea

psihică şi fizică a persoanei, evoluţia acestora fiind în strânsă legătură cu dobândirea

discernământului. Astfel, se consideră că fapta a fost săvârşită cu discernământ dacă în

momentul comiterii acestuia minorul a fost în măsură, datorită stării sale psiho-fizice, a educaţiei

pe care a primit-o, a gradului de instruire generală pe care a dobândit-o şi a înrâuririi exercitate

asupra sa de mediul social, să-şi dea seama de natura faptei pe care o săvârşea, de urmările reale

ale acesteia faţă de alte persoane, de pericolul de a fi sever pedepsit la care se expune pe el

însuşi14.

Prin urmare, constatarea discernământului este strâns legată de facultatea unei persoane

de a judeca şi a raţiona cu pătrundere, de a vedea limpede, deosebind lucrurile unele de altele şi

de a-şi da seama de consecinţele actelor sale.

Pornind de la geneza discernământului în accepţiunea dată mai sus, se poate susţine că

acesta este, de fapt, o funcţie psihică rezultată din contopirea, din sinteza tuturor funcţiilor

psihice.15

Într-o altă opinie, se apreciază că o persoană răspunde în faţa legii numai atunci când

posedă capacitatea de a distinge binele de rău, de a aprecia caracterul faptelor sale, cu alte

cuvinte de a înţelege, când are libertatea de a se conduce, de a lua o hotărâre.

Abordat dintr-un alt punct de vedere, discernământul este considerat o aptitudine, în

sensul de calitate funcţională a persoanei, calitate condiţionată de structura personalităţii

individuale, de gradul de dezvoltare intelectuală, a celui de instruire generală şi profesională, de

educaţie familială şi instituţională şi instituţională, de experienţă de viaţă.16

Din definiţiile date rezultă că discernământul se încearcă a fi definit prin intermediul unei

responsabilităţi morale dar şi ca un discernământ juridic. Aşadar, pentru reţinerea

14 C. Bulai, B.N. Bulai, op. cit., pag 609. 15 Maria-Crina Kmen, R. Raţă, op. cit, p.32.16 V. Dragomirescu, O.Hanganu, D. Prelipceanu, Expertiza medico-legală psihiatrică, Ed. Medicală, Bucureşti, 1990, p.91.

11

discernământului trebuie să existe atât înţelegerea normală a faptului săvârşit, cât şi

reprezentarea consecinţelor lor normale, în cazul aplicării sancţiunii prevăzute de lege.

În alte opinii, se consideră că discernământul nu poate fi explicat decât pornind de la

noţiunea de “capacitate penală,,. Întrucât potrivit legii penale, discernământul este o cauză care

atrage capacitatea penală, acolo unde există prezumţia că această capacitate lipseşte, şi anume în

cazul minorilor între 14-16 ani, implicit discernământul nu poate fi explicat decât pornind de la

noţiunea de “capacitate”.

Pornind de la această corelaţie, discernământul a fost definit ca fiind capacitatea de a

înţelege şi de a-şi manifesta conştient voinţa, în raport cu un anumit fapt. Discernământul este

deci capacitatea penală mărginită la o speţă concretă, iar nu generalizează la orice manifestare a

unei persoane.

Discernământul poate fi înţeles deci numai cu referire la un caz concret, faţă de care

minorul a avut capacitatea de a înţelege caracterul antisocial al faptei sale, caz în care şi-a

manifestat în mod conştient voinţa. În acelaşi sens s-a pronunţat şi practica judiciară care a

statuat că discernământul presupune capacitatea de a înţelege şi de a-şi exprima conştient voinţa

faţă de un anumit fapt, existenţa discernământului dovedindu-se în raport cu fapta comisă de

minor.17

Noţiunea de discernământ nu trebuie confundată cu noţiunea de vinovăţie, care este

o trăsătură esenţială, generică, a oricărei infracţiuni, de aceea, un minor mai mare de 16 ani, deşi

prezumat în mod absolut a avea discernământ, poate susţine şi dovedi că a comis fapta fără

vinovăţie.18

1.3 SISTEMUL SANCŢIUNILOR APLICABILE MINORILOR

Delincvenţa juvenilă reprezintă o trăsătură caracteristică a fenomenului infracţional în

societatea modernă, prezentând nu numai o sporire numerică, dar şi o continuă accentuare a

precocităţii infracţionale. Cercetările criminologice au dus la concluzia că lupta împotriva acestui

17 M. Coca- Cozma, C.M. Crăciunescu, L.V. Lefterache, Justiţia pentru minori, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2003, p. 61.18 Maria-Crina Kmen, R. Raţă, op. cit, p.29

12

fenomen trebuie să se desfăşoare în principal prin prevenţie, măsuri de ocrotire, educare si

reeducare.19

Dreptul penal concură la realizarea prevenţiei infracţionale în rândul minorilor prin

adoptarea unor reglementări şi a unui sistem sancţionator special pentru minori, deosebite de cele

privind combaterea infracţionalităţii în rândul adulţilor.

Încă de la punerea în aplicare a actualului Cod penal, în doctrina s-a impus constatarea că

şi la noi în ţară, combaterea infracţionalităţii în rândul minorilor a ridicat în legislaţia penală

probleme speciale. Astfel se arată că s-au impus reguli specifice aplicabile, în contextul celor

generale, ale răspunderii penale, numai pentru infractorii minori şi cu privire la infracţiunile

săvâşite de către aceştia.20

Pornind de la dispoziţiile art. 100 Cod penal actual, care prevede că „faţă de minorul care

răspunde penal se poate lua o masură educativă ori i se poate aplica o pedeapsă”, în literatura de

specialitate s-a subliniat faptul că sistemul sancţionator aplicabil infractorilor minori este,

raportat la sistemul sancţionator comun, reglementat pentru infractori majori, unul special şi

mixt, alcătuit din măsuri educative şi pedepse.21 Trăsătura caracteristică a acestui sistem este

dată, în principal, de componenţa măsurilor educative, sancţiuni de drept penal cu caracter

eminamente educativ, destinate unor personalităţi în formare şi susceptibile de influenţare. Spre

deosebire de infractorii majori, cărora li se aplică numai pedepse, infractorilor minori li se aplica

măsuri educative sau pedepse.

Măsurile educative sunt sancţiuni de drept penal care se aplică de sine stătător, în cazul

săvârşirii unor infracţiuni de către făptuitorii minori, având o funcţie preponderent sau în

exclusivitate educativă. Pedepsele sunt şi ele sancţiuni de drept penal, ce se aplică şi ele de sine

stătător, dar care au o funcţie de constrângere, intimidare şi reeducare. Ambele categorii de

sancţiuni urmăresc prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni în viitor. Aplicarea unei categorii de

sancţiuni exclude aplicabilitatea celeilalte. Regimul de sancţionare este unic pentru toate

categoriile de minori care răspund penal.22

19 A. Boroi, Drept penal. Partea generală, Ed. All. Beck, Bucureşti, 2001, p.29420 Sabin Mariş, Gheorghiţă Mateuţ, Individualizarea legală a pedepsei închisorii pentru infracţiuni săvârşite de minori, după modificarea Codului Penal prin Legea nr. 140/1996, Dreptul, nr.4, 1999, p.8921 Anastasiu Crişu, op. cit, p.3422 Matei Basarab, Drept penal. Parte generală, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2005, p.269.

13

Legea, conform art.101 Cod penal, prevede patru măsuri educative: a) mustarea; b)

libertatea supravegheată; c) internarea într-un centru de reeducare şi d) internarea într-un institut

medical- educativ.

Ca pedepse aplicabile minorilor, legea prevede, conform art. 109 Cod penal, închisoarea

şi amenda, în limite reduse la jumătate în raport cu cele aplicate adulţilor. Nu se aplică minorilor

pedeapsa detenţiunii pe viaţă. De asemenea, nu se aplică minorilor pedepsele complementare, iar

condamnările pronunţate pentru infracţiunile săvârşite în timpul minorităţii nu atrag incapacităţi

sau decăderi. În schimb, pedeapsa accesorie prevăzută în art. 71 raportat la art. 64 lit. a şi b şi art.

71 alin. 3 cu referire la art 64 lit.d C. pen. este aplicabilă şi infractorilor minori, pedeapsă a cărei

executare va începe la împlinirea vârstei de 18 ani, atunci când minorul urmează să devină major

în cursul procesului penal sau în timpul executării pedepsei.

Deşi art. 100 C. pen. nu prevede că împotriva minorilor pot fi luate şi măsuri de

siguranţă, în baza prevederilor cu caracter general cuprinse în art 112 C. pen., luarea unor

asemenea măsuri nu este exclusă, în măsura în care, prin conţinutul lor, nu sunt incompatibile cu

situaţia acestora.

Toate aceste sancţiuni - măsurile educative, pedepsele şi măsurile de siguranţă – pot fi

luate ori aplicate tuturor minorilor cu capacitate penală, indiferent dacă sunt în vârstă între 14 şi

16 ani şi au lucrat cu discernământ sau în vârstă între 16 şi 18 ani.23

Minorul care a săvârșit anterior vârstei de 14 ani o parte dintre actele materiale ale unei

infracțiuni continuate, iar după împlinirea vârstei de 14 ani a comis altele va fi tras la

răspundere penală doar pentru activitatea infracțională desfășurată în această ultimă perioadă.

Săvârșind unele acte materiale anterior vârstei de 14 ani, se presupune că minorul nu

poate avea reprezentarea de ansamblu a activității sale viitoare, continuate și după împlinirea

acestei vârste. Pe acest considerent rezoluția infracțională unică lipsește. În raport cu actele

materiale comise anterior vârstei de 14 ani, minorul nu va putea fi tras la răspundere penală,

capacitatea dobândită ulterior neputând radia asupra etapei anterioare. Aceiași soluție se

impune și în cazul infracțiunilor continue sau de obicei săvârșite de minor în condițiile

descrise anterior.

Minorul care a participat la costituirea unei asocieri pentru săvârșirea de infracțiuni (art.

323 Cod penal) sau a unui grup infracțional organizat (art. 7 din Legea nr. 39 din 29 ianuarie

23 Corneliu Turianu, “Răspundera juridică pentru faptele penale săvâşite de minori”Ed. “Continentul XXI”, Bucureşti,1995, pag 75

14

2003), dacă a continuat să participe în cadrul asocierii grupului și să acționeze potrivit scopurilor

și după ce a devenit major, va răspunde ca major. Infracțiunea continuă se epuizează numai

în momentul încetării acțiunii sau inacțiunii, legea penală aplicabilă fiind cea din momentul

încetării activității infracționale.

În ceea ce privește infracțiunea progresivă, tratamentul penal aplicabil unui făptuitor

care la data săvârșirii acțiunii era minor, iar la data producerii rezultatului devenise major este cel

prevăzut în Codul penal la articolele 99 și următoarele.

Făptuitorul va răspunde în raport de condiția sa fizică și psihică de la momentul săvârșirii

acțiunii (anterior vârstei de 18 ani). Rezultatul mai grav, specific infracțiunii progresive, este

consecința unui proces cauzal declanșat de făptuitor în timpul minorității. Aceeași soluție

de principiu se impune și în situația făptuitorului care a săvârșit acțiunea anterior vârstei de 14

ani, dar rezultatul s-a produs după împlinirea acestei vârste.

Minorul care, la data comiterii acțiunii susceptibile de urmări progresive, nu avea vârsta

pentru a răspunde penal și prin urmare, nici capacitatea de a evalua consecințele faptei, deoarece

în cazul infracțiunii progresive consecințele se produc fără o nouă intervenție a subiectului,

neputând influența urmările mai grave nu va răspunde penal.

Minorul va răspunde în raport cu vârsta avută la data săvârșirii faptei cu urmări

progresive.24

Sancţiunile de drept penal sunt guvernate de principiul de bază al individualizării, care

impune cerinţa alegerii şi adaptării lor ca natură şi durată încât acestea să corespundă gravităţii

faptei săvârşite, împrejurărilor în care a avut loc precum şi persoanei făptuitorului.25

În cazul sancţiunilor prevăzute pentru infractorii minori operaţia de individualizare se

efectuează în două etape. În prima etapă, pe baza anumitor criterii trebuie să se aleagă dintre

sancţiunile de drept penal măsuri educative sau pedepse, care sancţiune este mai adecvată. În a

doua etapă, trebuie să se aleagă felul sancţiunii şi anume care dintre măsurile educative sau

pedepse urmează să fie luată sau, respectiv, aplicată. După efectuarea acestor două operaţii

prealabile, de alegere a sancţiunii, se individualizează concret aceasta, în raport cu datele

cauzei.26

24 M. Coca- Cozma, C.M. Crăciunescu, L.V. Lefterache, op. cit., p. 67.25 Vintilă Dongoroz şi colab., Explicaţii teoretice ale Codului penal român. Partea generală, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003, p. 230.26 Gheorghe Ivan, „Individualizarea pedepsei”, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007, p.263-264.

15

Pentru alegerea categoriei şi apoi a felului sancţiunii aplicabile în speţă, legea prevede

anumite criterii speciale de individualizare pe care instanţa de judecată este obligată să le

folosească. Astfel, în dispoziţia din art. 100 alin 1 C. pen se prevede că la alegerea sancţiunii se

ţine seama de gradul de pericol social al faptei săvârşite, de starea fizică, de dezvoltarea

intelectuală şi morală a minorului, de comportarea lui, de condiţiile în care a fost crescut şi în

care atrăit, precum şi de orice alte elemente de natură să caracterizeze persoana minorului.

La alegerea felului sancţiunii aplicabile instanţa foloseşte şi criteriile generale de

individualizare prevăzute în art. 72 C. penal, în măsura în care nu sunt incluse în criterii speciale.

Legea prevede că instanţa trebuie să recurgă la pedepse numai dacă apreciază că luarea unei

măsuri educative nu este suficientă pentru îndreptarea minorului.27 Se subliniază prin această

dispoziţie caracterul excepţional pe care trebuie să-l aibă aplicarea pedepsei faţă de minorul

infractor, deoarece recurgerea la pedeapsa închisorii, fără suficiente temeiuri pentru aceasta,

poate face ca un tânăr să lunece definitiv pe panta criminalităţii.

În ultima etapă a procesului de individualizare, la determinarea concretă a sancţiunii

alese, instanţa se foloseşte în continuare de criteriile speciale de individualizare, care sunt

determinante mai ales în situaţia în care ea a optat pentru una din măsurile educative prevăzute

de lege. Dacă a optat pentru o pedeapsă, prioritate vor avea criteriile generale, deoarece cele

speciale au fost suficient valorificate prin alegerea pedepsei.28

CAPITOLUL II. PEDEAPSA PRINCIPALĂ A ÎNCHISORII APLICABILĂ INFRACTORILOR MINORI

PRELIMINARII

27 M. Zolyneak, M.I. Michinici, op. cit., p. 35928Gh. Ivan, op. cit., p. 146.

16

Sancţiunile penale sau pedepsele aplicabile minorilor sunt pedepsele principale-

închisoarea şi amenda- şi pedeapsa accesorie.

Potrivit art. 52 Cod penal, pedeapsa este o măsură de constrângere şi un mijloc de

reeducare a condamnatului şi are ca scop prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni.

Esenţială pentru tratamentul sancţionator aplicabil minorilor este funcţia de reeducare a

pedepsei, pe care se pune accentul, în raport cu funcţia de constrângere şi cu cea de eliminare

temporară (prin plasarea într-un mediu închis).

Când instanţa îşi formează convingerea că nici una dintre măsurile educative nu poate să

ducă la reeducarea minorului, va aplica o pedeapsă, chiar dacă minorul se află pentru prima dată

în faţa justiţiei.

În cazul delincvenţei juvenile, tratamentul penal este îndreptat spre reeducare,

remodelarea personalităţii, formarea unei atitudini corecte faţă de ordinea de drept şi preceptele

morale, pe cât posibil, prin menţinerea minorului în mediul său familial şi şcolar.29

Codul penal, în „Titlul V” stabileşte în art. 109-110 ind. 1 tratamentul juridic

sancţionator al minorilor infractori, care este cel mai greu regim restrictiv de libertate.

Conform art. 109 alin 1 Cod penal, pedepsele principale aplicabile minorilor sunt

închisoarea şi amenda. Limitele acestor pedepse se reduc la jumătate, iar minimul special nu

poate depăşi, în nici un caz, 5 ani.

Reducerea limitelor pedepsei sunt aplicabile atât pentru infracţiunile tip, cât şi pentru

forma agravată, calificată sau atenuată, pentru infracţiunea consumată, cât şi pentru cea

rămasă în faza tentativei.

Legiuitorul ar fi putut realiza în cazul fiecărei infracţiuni, şi în cuprinsul fiecărui text

sancţionator limite de pedeapsă diferite, unele pentru majori şi altele pentru minori. Adoptarea

acestui sistem ar fi prezentat, însă, un dublu dezavantaj. Pe de o parte ar fi încărcat excesiv

conţinutul textelor şi, pe de altă parte, ar fi putut crea necorelări între limitele pedepselor astfel

stabilite pentru minori şi gradul de pericol social abstract al diverselor infracţiuni. De aceea a fost

adoptat un alt sistem, care constă în determinarea limitelor pedepsei aplicabile minorilor prin

derivaţie, adică prin reducerea într-o anumită proporţie a tuturor pedepselor prevăzute de legea

penală.30

29 M. Coca- Cozma, C.M. Crăciunescu, L.V. Lefterache, op. cit., p. 121-122.30 Octavian Pop, Răspunderea penală pentru faptele săvârşite de minori, Ed. Mirton, Timişoara, 2002, p. 78

17

Conform art. 109 alin 1 Cod penal, pedepsele principale aplicabile minorilor sunt

închisoarea şi amenda.

Închisoarea este singura pedeapsă privativă de libertate aplicabilă inculpaţilor

minori.

Pedeapsa închisorii constă în privarea de libertate a condamnatului, prin scoaterea

din mediul normal de viaţă şi plasarea lui într-un mediu închis în care este supus unui mod

de viaţă şi de muncă impus. Această sancţiune poate îndeplini cu succes atât funcţia de

constrângere individualizată, este remisibilă şi în parte reparabilă.31

Închisoarea, cea mai gravă sancţiune penală ce se poate aplica minorilor infractori,

este reglementată distinct atât în ceea ce priveşte condiţiile de aplicare, cât şi în ceea ce priveşte

executarea.

Condamnarea la pedeapsa închisorii a minorilor reprezintă un înalt grad de pericol social

al faptei. Dacă înainte de 1992 nu era posibilă aplicarea unei astfel de pedepse deoarece decretul

nr. 218/1977 prevedea sancționarea infractorulior minori numai prin măsuri educative, după

această dată aplicarea pedepsei închisorii a devenit tot mai mare. Astfel s-a revenit la regimul

juridic existent la data apariției codului din 1969.

Singura dispoziţie din Legea nr. 104/1992, care a modificat art. 109 alin. 1 privitor la

pedepsele pentru minori, se referă la limitele acestora, în sensul că la data intrării în vigoare a

Codului limitele pedepselor se reduceau cu 1/3, iar în baza modificării aduse prin Legea nr.

104/1992 se reduc la jumătate.32

Creşterea infracţionaliţăţii a devenit un fenomen alarmant în rândul tineretului. Explozia

criminalităţii de la 1989 până în prezent poate fi explicată prin faptul că sărăcia şi inegalităţile

economice lovesc în mod special copiii şi tinerii, iar, pe de altă parte, datorită slăbirii instituţiilor

care au drept funcţie socializarea copiilor şi tinerilor. Scăderea participării şcolare este un factor

crucial în împingerea în stradă a unui număr apreciabil de copii şi expunerii lor presiunilor şi

oportunităţilor infracţionale. Creşterea somajului în rândul tinerilor este, de asemenea, un factor

important al creşterii infracţionalităţii.33

Pedeapsa cu închisoarea este cea mai aspră sancţiune de drept penal care poate fi luată în

cazul infractorilor minori, ea fiind utilizată în cazurile în care aplicarea unei măsuri educative nu

31 C. Bulai, B.N. Bulai, op. cit., p. 2232 M. Zolyneak, M.I. Michinici, op. cit., p. 36533 Octavian Pop, op. cit, p. 79

18

este îndestulătoare în raport cu condiţiile de săvârşire, urmările produse şi comportamentul

general al minorului.

Ca pedeapsă privativă de libertate, închisoarea se aplică minorilor care au săvârşit

fapte penale deosebit de grave, atunci când măsurile educative nu ar avea finalitatea cerută de

art. 52 Cod penal, prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni, atât în ceea ce-l priveşte pe minor, cât

şi în ce îi priveşte pe potenţialii delincvenţi.34

Când se aplică pedeapsa închisorii, trebuie să se pronunţe şi pedepsele accesorii. Soluţia

se impune, deoarece dispoziţiile art. 71 Cod penal nu pot fi înlăturate fără a exista o dispoziţie

expresă, aşa cum există în cazul art. 109 alin. (3) Cod penal cu privire la pedepsele

complementare.

Art. 71 din Codul penal, în conţinutul ce i s-a dat prin art. I pct. 22 din Legea nr.

278/2006, prevede mai întâi, la alineatul 1, că "pedeapsa accesorie constă în interzicerea

drepturilor prevăzute în art. 64", iar în continuare, în cadrul alineatului 2, aduce precizarea

potrivit căreia "condamnarea la pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau a închisorii atrage de drept

interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64 lit. a)-c) din momentul în care hotărârea de

condamnare a rămas definitivă şi până la terminarea executării pedepsei, până la graţierea totală

sau a restului de pedeapsă ori până la împlinirea termenului de prescripţie a executării pedepsei".

În cuprinsul alineatului 3 din acelaşi articol s-a reglementat că "interzicerea drepturilor

prevăzute în art. 64 lit. d) şi e) se aplică ţinându-se seama de natura şi gravitatea infracţiunii

săvârşite, de împrejurările cauzei, de persoana infractorului şi de interesele copilului ori ale

persoanei aflate sub tutelă sau curatelă". Pe de altă parte, art. 109 din Codul penal, prin care sunt

reglementate pedepsele pentru minori, prevede, la alineatul 3, că "pedepsele complementare nu

se aplică minorului", fără să conţină nicio dispoziţie referitoare la pedepsele accesorii pentru

această categorie de infractori. Dispoziţia din alineatul 4 al acestui articol, potrivit căreia

"condamnările pronunţate pentru fapte săvârşite în timpul minorităţii nu atrag incapacităţi sau

decăderi", nu poate avea semnificaţia ce i se atribuie de unele instanţe, în sensul că ar excepta pe

minori şi de la aplicarea pedepsei accesorii la care se referă art. 71 din Codul penal, câtă vreme

este evident că dispoziţia respectivă nu reglementează o astfel de excepţie, iar natura juridică a

pedepsei accesorii este diferită de aceea a incapacităţilor sau decăderilor, care privesc situaţia

condamnatului după executarea pedepsei.

34 Corneliu Turianu, op. cit, pag 80

19

Or, din moment ce pedeapsa accesorie care urmează soarta pedepsei principale,

decurgând din aceasta, are efecte limitate, numai pe perioada cât condamnatul execută pedeapsa

privativă de libertate, este evident că nici o raţiune nu impune exonerarea minorului de la rigorile

unei asemenea pedepse pe timpul cât se află în detenţie ca efect al condamnării sale.35

În acest sens s-a pronunțat Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. LI (51) din 4

iunie 2007 a Secțiilor unite care prevede faptul că pedeapsa accesorie prevăzută de art. 71

raportat la art. 64 lit. a) şi b) şi art. 71 alin. 3 cu referire la art. 64 lit. d) din Codul penal este

aplicabilă şi inculpaţilor minori, pedeapsă a cărei executare va începe la împlinirea vârstei

de 18 ani, atunci când minorul urmează să devină major în cursul procesului penal sau în

timpul executării pedepsei.

Mai mult decât atât, tot Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia LXXIV (74) din 5

noiembrie 2007, s-a pronunțat, tot cu privire la pedepsele accesorii, în sensul că dispozițiile art.

71 din Codul penal referitoare la pedepsele accesorii se interpretează în sensul că interzicerea

drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) (teza I) – c) din Codul penal nu se va face in mod

automat, prin efectul legii, ci se va supune aprecierii instanței, în funcție de criteriile

stabilite în art. 71 alin. 3 din Codul penal.36

Infractorului minor nu i se va aplica niciodată pedeapsa detenţiunii pe viaţă, ea fiind

înlocuită cu pedeapsa închisorii de la 5 la 20 de ani.

Înlocuirea detențiunii pe viață cu pedeapsa închisorii de la 5 la 20 de ani este condiționată

de împrejurarea ca inculpatul să fi fost minor la data săvârșirii infracțiunii. Ajungerea sa la

majorat anterior trimiterii în judecată ori soluționării cauzei este, așadar, nerelevantă, în sensul că

detențiunea pe viață nu-i va putea fi aplicată.

În majoritatea situaţiilor, pedeapsa detenţiunii pe viaţă este prevăzută cu pedeapsa

închisorii. În procesul stabilirii şi aplicării pedepsei, într-o primă etapă a individualizării

judiciare a pedepsei, instanţa, folosind criteriile de individualizare prevăzute de art. 72 alin.2 şi

art. 100 alin 1, va trebui să se oprească asupra uneia dintre cele două alternative, pedeapsa

detenţiunii pe viaţă sau închisoarea. Dacă se apreciază că, în cauză, se impune detenţiunea pe

viaţă, conform art. 109 alin 2, se va aplica minorului pedeapsa închisorii între 5 şi 20 de ani.

35 ÎCCJ, dec. nr. LI (51) din 4 iunie 2007, publicată în Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 769/200736 ÎCCJ, dec. nr. LXXIV (74) din 5 noiembrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr.545/2008

20

După această primă etapă, în care a fost stabilită natura pedepsei aplicabile, urmează

etapa stabilirii cuantumului concret al acesteia, pornind de la limitele legale de pedeapsă şi

criteriile prevăzute de art. 72 alin. 2 şi art. 100 alin 1 Cod penal.37

Odată stabilită pedeapsa aplicată minorului, operaţiunea de individualizare a pedepsei

continuă pornind de la limitele pedepsei astfel determinate, cauzele de agravare sau de atenuare a

pedepsei producându-şi efectele prevăzute de lege în raport cu aceste limite.

Condamnarea minorului la pedeapsa închisorii nu poate constitui primul termen al

recidivei, însă reprezintă un antecedent penal de care trebuie să se ţină seama la individualizarea

pedepsei pentru infracţiunea săvârşită din nou.

Amenda, ca pedeapsă aplicabilă minorului delicvent este o alternativă de sancţionare a

faptelor nu deosebit de grave. Ea se aplică atunci când nu se impune aplicarea unei pedepse cu

închisoare iar o măsură educativă ar fi ineficientă fie datorită imposibilităţii executării, fie

datorită imposibilităţii executării, fie datorită imposibilităţii executării, fie datorită timpului scurt

până la majorat.

Pedeapsa amenzii se aplică în limitele prevăzute de lege pentru fapta de care se face

vinovat minorul, limite care se reduc la jumătate potrivit art. 109 Cod penal.38

Amenda, ca pedeapsă principală aplicabilă minorilor, se întâlneşte rar în practica

judiciară.

Sancţiunea amenzii, deşi destul de rar aplicată, poate fi oportună în situaţia în care

inculpatul, aflându-se aproape de vârsta majoratului, desfăşoară activităţi remunerate.

Condamnarea la pedeapsa amenzii este de preferat în cazul infractorilor minori, deoarece se evită

contactul cu mediul penitenciar şi prin această influenţă negativă asupra acestuia, menţinându-se

mediul de viaţă obişnuit. În plus, funcţia de constrângere, care poate fi realizată printr-o justă

individualizare a cuantumului amenzii, stimulează minorul condamnat la prestarea unei munci

utile, remunerate, atingându-se astfel scopul educativ al sancţiunii. 39

Atât închisoarea cât şi amenda ce se aplică infractorilor minori nu se deosebesc, sub

aspectul caracterului şi al conţinutului, de pedeapsa închisorii sau, respectiv, a amenzii care se

aplică majorilor, deosebirea constă doar în aceea că limitele lor speciale se reduc la jumătate.

37 Maria-Crina Kmen, R. Raţă, op. cit., p.94.38 Aurel Dublea, Nicoleta Ştefăroi, Ghid de practici instituţionale în instrumentarea cauzelor cu minori, Asociaţia Alternative Sociale, Iaşi, 2005, p. 12639 M. Coca- Cozma, C.M. Crăciunescu, L.V. Lefterache, op. cit., p. 127

21

În legile speciale există infracţiuni pentru care sunt prevăzute alte limite ale amenzii, în

aceste cazuri reducerea va opera asupra limitelor respective.

Sancţiunea amenzii, deşi destul de rar aplicată, poate fi oportună în situaţia în care

inculpatul, aflându-se aproape de vârsta majoratului, desfăşoară activităţi remunerate.

Condamnarea la pedeapsa amenzii este preferată în cazul acestei categorii de minori, deoarece se

evită contactul cu mediul penitenciar. Totodată, funcţia de constrâgere, care poate fi realizată

printr-o justă individualizare a cuantumului pedepsei, stimulează minorul condamnat la prestarea

unei munci utile, remunerate, atingându-se, astfel, scopul educativ al sancţiunii.40

Prin urmare, din contextul reglementării răspunderii penale a minorului razultă, cu

claritate, voinţa legiuitorului de a sancţiona infractorul minor pentru infracţiunea săvârşită,

diferenţiat faţă de tratamentul penal aplicat infractorului major pentru săvârşirea aceleiaşi

infracţiuni, într-un sens atenuant, motiv pentru care atât limita minimă, cât şi limita maximă

pentru fiecare infracţiune săvârşită de infractorul minor este, ex lege, redusă la jumătate din

limita minimă a pedepsei închisorii aplicabile infractorului major.

Deci, legiuitorul a stabilit în Codul penal că, pedeapsa prevăzută prin lege pentru o

infracţiune, nu poate fi în nici un caz, de aceeaşi durată sau acelaşi cuantum, cu pedeapsa

prevăzută ca individualizare legală pentru infractorul minor. Din aceasta rezultă, fără nici un

dubiu, că legea penală operează cu două modalităţi de individualizare legală a pedepsei închisorii

stabilind pentru fiecare atât o limită minimă de pedeapsă, cât şi o limită maximă de pedeapsă,

raportul dintre aceste limite, cu care operează cele două modalităţi, fiind în mod expres de lege.

Aşadar, aplicabilitatea, la o infracţiune concretă, a limitelor pedepsei închsorii stabilite în ultul

sau altul din cele două modalităţi de individualizare legală a pedepsei închisorii pentru acea

infracţiune, este dată de criteriul persoanei care a săvârşit infracţiunea, respectiv a faptului dacă

la data săvârşirii ei infractorul a fost major, ori dimpotrivă minor.41

SECȚIUNEA I. STABILIREA LIMITELOR APLICĂRII PEDEPSEI

ÎNCHISORII. PARTICULARITĂŢI

40 Maria-Crina Kmen, R. Raţă, op. cit, p.10541 Sabin Mariş, Gheorghiţă Mateuţ, Individualizarea legală a pedepsei închisorii pentru infracţiuni săvârşite de minori, după modificarea Codului Penal prin Legea nr. 140/1996, Dreptul, nr.4, 1999, p.92

22

Când este aplicată minorilor, pedeapsa închisorii nu poate fi stabilită în limitele prevăzute

de lege pentru infractorii majori. Condiţia specială a celor dintâi impune, în ceea ce-i priveşte

determinarea unor limite mai reduse.

În art. 109 Cod penal se arată, în acest sens, că în cazul minorilor limitele pedepsei

prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită se reduc la jumătate, dar fără ca, în urma

reducerii, minimul sa poată depăşi 5 ani. Aceasta înseamnă că, atunci când infractorul este

minor, atât minimul cât şi maximul pedepsei legale a infracţiunii săvârşite se înjumătăţesc, iar

dacă în urma acestei operaţii ar rezulta un minim mai mare de 5 ani, acesta va fi redus la 5 ani.

De exemplu, dacă infracţiunea de omor calificat- pentru care art. 175 Cod penal prevede

pedeapsa închisorii de la 15 la 25 de ani- a fost comisă de un minor, limitele pedepsei se vor

reduce la 5 ani şi, respectiv, 12 ani și 6 luni de închisoare, chiar dacă jumătate din minimul

special de 15 ani prevăzut de art. 175 Cod penal îl reprezintă 7 ani şi 6 luni.

Această prevedere, potrivit căreia minimul pedepsei nu trebuie să depăşească 5 ani, se

explică prin dispoziţia cuprinsă în alin. 2 al art. 109 Cod penal, în sensul că în cazul infracţiunilor

pedepsite cu detenţiunea pe viaţă, infractorilor minori li se aplică pedeapsa închisorii al cărei

minim este de 5 ani. Or, dacă în cazul infracţiunilor foarte grave, sancţionate cu detenţiunea pe

viaţă, minimul pedepsei închisorii aplicabile minorilor nu poate fi mai mare de 5 ani, cu atât mai

mult acest minim nu poate fi depăşit în cazul celorlalte infracţiuni, mai uşoare, sancţionate numai

cu pedeapsa închisorii.

În ceea ce privește situația în care minorul săvârșește o faptă penală care rămane la

stadiul tentativei în doctrină s-au conturat mai multe puncte de vedere cu privire la faptul dacă

se acordă prioritate tentativei sau minorității.

Unii autori consideră faptul că textul art. 109 alin 1 Cod penal prevede că ceea ce se

reduce la jumătate sunt limitele prevăzute de lege pentru „infracţiunea săvârşită”. Cum în raport

cu sensul expresiei „săvârşirea unor infracţiuni”, explicat în art. 144 Cod penal, prin infracţiunea

săvârşită trebuie înţeleasă şi tentativa, rezultă că în cazul în care fapta penală comisă de minor

a rămas în stadiul tentativei, reducerea la jumătate nu va opera asupra pedepsei prevăzute de

lege pentru infracţiunea consumată, ci asupra pedepsei aplicabile conform art 21 Cod penal, în

caz de tentativă. Cu alte cuvinte, mai întâi se vor reduce la jumătate minimul şi maximul

23

pedepsei legale a infracţiunii consumate, potrivit art. 21 Cod penal şi apoi aceaste limite-

proprii tentativei- vor suferi, la rândul lor, o reducere la jumătate prin aplicarea

prevederilor art. 109 alin. 1 Cod penal.42

Alți autori susțin faptul că atunci când există concurs între minoritate şi tentativă la o

infracţiune, limitele speciale de pedeapsă iniţiale vor fi modificate succesiv, de două ori, şi

anume mai întâi pentru cauza minorităţii şi apoi pentru cauza tentativei, fără ca minimul

special să poată coborî sub minimul general.43

Cu privire la această controversă, instanța supremă prin decizia de îndrumare nr.

9/1972 a dat prioritate tentativei atunci când există un concurs între tentativă și minoritate.

Întrucât minorilor nu le este aplicabilă pedeapsa detenţiunii pe viaţă, când pentru

infracţiunea săvârşită de minor legea prevede o asemenea pedeapsă, conform art. 109 alin 3 Cod

penal, minorului i se va aplica închisoarea de la 5 la 20 de ani.

Dacă infracţiunea săvârşită de minor se pedepseşte, când este comisă de majori, cu

pedepse alternative- detenţiunea pe viaţă sau închisoarea-, instanţa va trebui să se fixeze mai

întâi asupra uneia dintre aceste pedepse, ţinând seama de criteriile de individualizare prevăzute

de art. 72 Cod penal, după care va proceda după cum urmează: în cazul în care a ales detenţiunea

pe viaţă, va aplica minorului pedeapsa închisorii, a cărei durată o va stabili între 5 şi 20 de ani. În

cazul în care a ales închisoarea, va aplica această pedeapsă- prevăzută de legea ca sancţiune

alternativă-, dar îi va reduce la jumătate limitele arătate în textul sancţionator, fără ca minimul să

poată depăşi 5 ani.

În cazul în constatării unor circumstanţe atenuante- după cum se ştie-, potrivit art. 76

alin. 1 Cod penal, dacă infracţiunea săvârşită se sancţionează cu închisoare, această pedeapsă

trebuie coborâtă în mod obligatoriu, sub minimul special, iar în anumite cazuri, limitativ

prevăzute de lege închisoarea poate fi înlocuită sau trebuie înlocuită cu pedeapsa amenzii.

Măsura reducerii pedepsei cu închisoarea şi incidenţa dispoziţiilor privitoare la înlocuirea

acesteia depind de mărimea minimului special al pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunea

săvârşită. Dacă infracţiunea a fost comisă- în condiţiile existenţei unor circumstanţe atenuante-

de către un minor, reducerea pedepsei închisorii sau, eventual, înlocuirea ei se va stabili în raport

42 Corneliu Turianu, op. cit, pag 16843 M. Coca- Cozma, C.M. Crăciunescu, L.V. Lefterache, op. cit., p. 123

24

cu limitele de pedeapsă prevăzute în textul sancţionator, reduse însă în prealabil la jumătate

potrivit art. 109 Cod penal. Cu alte cuvinte, în cazul existenţei unor circumstanţe atenuante, se va

ţine seama de minimul special al pedepsei, redus la jumătate- minim care însă niciodată nu va

putea depăşi 5 ani-, urmând ca reducerea prevăzută în art. 76 Cod penal să opereze asupra acestui

minim, astfel redus.44

La alegerea pedepsei aplicate inculpatului minor, sub aspectul cuantumului şi modalităţii

de executare, instanţele de judecată trebuie să aibă în vedere, pe lângă pericolul social al faptei

comise, şi modalitatea de săvârşire şi cauzele care au determinat inculpatului minor să comită o

faptă antisocială, dacă mediul din care provine a avut o influenţă negativă, a fost propriu sau

impropriu dezvoltării şi educării sale.45

În ipoteza existenţei unor circumstanţe agravante, potrivit art. 78 Cod penal, se poate

aplica o pedeapsă până la maximul special. Dacă însă- în raport cu criteriile de individualizare

prevăzute în art. 72 Cod penal- maximul special s-ar invedera neîndestulător, atunci, în cazul

închisorii, se va adăuga un spor până la 5 ani, dar care nu poate depăşi o treime din acest maxim.

Dacă infracţiunea a fost comisă în circumstanţe agravante de un minor, la stabilirea pedepsei se

va avea în vedere maximul special prevăzut dec lege, redus însă la jumătate, la care se va putea

adăuga un spor de 5 ani. Este de observat, aşadar, că dacă maximul special- la care se poate

adăuga sporul- se reduce la jumătate, în conformitate cu prevederile art 109 Cod penal,

cuantumul sporului rămâne nemodificat, indiferent de calitatea de minor sau de major a

infractorului.46

La individualizarea pedepselor, instanţa are în vedere gradul de pericol social al faptelor

săvârşite, persoana inculpaţilor, caracterizaţi prin aceea că au avut o atitudine nesinceră sau

oscilantă pe parcursul procesului penal, încercînd să împedice aflarea adevărului, precum şi dacă

în cauză există circumstanţe agravante. În raport de acestea, o pedeapsă orientată spre maxim

este în măsură să-şi atingă scopul preventiv şi educativ.47

44 Corneliu Turianu, op. cit, pag 16945 Dana Ţiţian, Cauzele cu minori în materie civilă şi penală. Practică judiciară, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2006, p.13546 Maria-Crina Kmen, R. Raţă, op. cit, p.10647 Dana Ţiţian, op. cit., p.162

25

În cazul în care minorul a săvârşit un concurs de infracţiuni şi se consideră că este cazul

să fie condamnat numai la pedeapsa închisorii, instanţa va stabili pedepse separate pentru fiecare

infracţiune concurentă- având în vedere, de fiecare dată, limitele pedepsei prevăzute de lege,

reduse la jumătate- după care va aplica pedeapsa cea mai grea, conform art 34 lit b) Cod penal,

„care poate fi sporită până la maximul special, iar când acest maxim nu este îndestulător, se

poate adăuga un spor până la 5 ani”. Maximul special la care se referă textul este, se înţelege,

maximul special redus la jumătate. Cât priveşte sporul, este de observat că el nu este supus nici

unei reduceri, fiind identic atât pentru infractorii majori cât şi pentru cei minori şi are un caracter

excepţional.48

De lege ferenda, ar trebui instituită o diferenţiere între tratamentul sancţionator al

majorului şi al minorului, în cazul săvârşirii unui concurs de infracţiuni, în sensul reducerii

cuantumului sporului ce poate fi aplicat minorului pe lângă pedeapsa cea mai grea.49

În cazul concursului de infracțiuni săvârșite de un minor, așa cum corect s-a statuat in

cadrul pct. 12 din Decizia de indrumare nr. 10/1972 a Plenului Tribunalului Suprem, trebuie

luată o singură măsură educativă pentru întreaga pluralitate de infracțiuni, dacă pentru

îndreptarea minorului este suficientă o asemenea măsura, iar când se apreciază că se impune

aplicarea de pedepse, acestea sunt stabilite, pentru fiecare infracțiune în parte, făcându-se apoi

aplicarea art.34 din Codul penal.

Tot astfel, potrivit aceluiași punct din decizia menționată, în ipoteza în care după luarea

unei măsuri educative se descoperă că minorul a mai săvârșit o infracțiune pentru care se

apreciază că este aplicabilă pedeapsa închisorii, măsura educativă se revocă.

În acest context, ca particularitate de interpretare a legii, în activitatea instanțelor s-a pus

problema aplicării dispozițiilor art. 449 din Codul de procedură penală, ca urmare a cererilor de

contopire formulate în caz de concurs de infracțiuni săvârșite de un inculpat minor, căruia

i s-au aplicat atât pedepse, cât și măsuri educative, determinate de caracterul incompatibil al

pedepselor cu măsurile educative dispuse prin hotărâri succesive rămase definitive.

In conformitate cu alin. 1 din textul de lege enunțat, pedeapsa pronunțată poate fi

modificată, dacă la punerea în executare a hotărârii sau in cursul executării pedepsei se constată,

48 Corneliu Turianu, op. cit, pag 16949 M. Coca- Cozma, C.M. Crăciunescu, L.V. Lefterache, p. 125.

26

pe baza unei alte hotărâri definitive, existența vreuneia dintre urmatoarele situații: a) concursul

de infracțiuni:b) recidiva; c) acte care intră în conținutul aceleiași infracțiuni.

O atare activitate, de reevaluare a pedepsei, este justificată de descoperirea unor

situații esențiale, necunoscute de instanță, cu privire la minorul condamnat, între care și

aceea privind concursul de infracțiuni.

Existența mai multor hotărâri definitive de condamnare la pedepse diferite pentru

infracțiuni concurente, săvârșite de aceeași persoana în timpul minorității, nu poate determina

dificultăți de interpretare a dispozițiilor art. 34 din Codul penal, după cum nici situația în care,

prin mai multe hotărâri definitive, au fost aplicate minorului numai măsuri educative, caz în care

instanțele trebuie să dispună o singură măsură educativă pentru întreaga pluralitate de infracțiuni

aflate în concurs.

Atunci când însă pentru infracțiunile concurente s-au aplicat pedepse privative de

libertate, prin hotărâri definitive, iar pentru altele, tot prin hotărâri definitive, au fost luate măsuri

educative față de minor, se ivește o dificultate de aplicare a dispozițiilor legale referitoare la

măsurile educative, determinată în primul rând de deosebirile existente între măsurile

educative, care nu permit nici cumularea și nici contopirea lor, iar în al doilea rând de

natura diferită a acestor măsuri în raport cu pedepsele.

Or, în astfel de ipoteze complexe, mai puțin frecvente, se impune sa fie aplicate totuși

principiile de drept penal privind concursul de infracțiuni, tinându-se seama că atât pedepsele,

cât și măsurile educative luate în cazul minorului urmăresc în egală măsură reeducarea sa și se

dispun, în ambele situații, ca urmare a săvârșirii unor fapte penale.

Cum singura reglementare dată modului în care trebuie să se procedeze in cazul

concursului de infractiuni săvârșite de persoana fizică este aceea cuprinsă în art. 34 din

Codul penal, se impune ca dispozițiile acestui text de lege să se aplice și atunci când se solicită

modificări de pedepse în temeiul art. 449 alin. 1 lit. a) din Codul de procedură penală, ca urmare

a aplicării față de un minor, prin hotărâri definitive, atât a unor pedepse, cât și a unor măsuri

educative, pentru infracțiuni concurente în sensul prevederilor art. 33 din Codul penal.

Având în vedere toate acestea, Înalta Curte de Casație si Justiție prin Decizia XXX

din 16 aprilie 2007 a statuat că și în situația cererii întemeiate pe dispozițiile art. 449 din Codul

de procedură penală, în caz de concurs de infracțiuni săvârșite de un inculpat minor, căruia i

27

s-au aplicat atât pedepse, cât și măsuri educative, acestea se contopesc conform art. 34 din

Codul penal, în sensul aplicării sancțiunii rezultante celei mai grele.50

În consecinţă, instanţa va stabili pentru fiecare infracţiune concurentă sancţiunea

corespunzătoare - măsură educativă sau pedeapsă - iar apoi va proceda la contopirea acestora. În

cadrul contopirii, măsurile educative care sunt mai uşoare decât pedepsele se vor absorbi în

acestea. Dacă au fost stabilite mai multe pedepse, ele se vor contopi în condiţiile art. 34 C. pen.

Dacă pentru una dintre infracțiunile concurente s-a stabilitt o pedeapsă cu închisoarea și o

pedeapsă cu amenda, se va aplica pedeapsa închisorii, la care se poate adăuga amenda în totul

sau în parte. Când s-au stabilit mai multe pedepse cu închisoare și mai multe cu amenda, se

aplică pedeapsa închisorii, potrivit dispoziției de la lit. b) art. 34 Cod penal, la care se poate

adăuga amenda, potrivit dispoziției de la lit.c) din cadrul aceluiași articol.

Potrivit art. 34 alin. (2) pedeapsa rezultantă, prin aplicarea dispozițiilor alin. (1) art. 34,

nu poate depăși suma pedepselor aplicate de instanță pentru infracțiunile concurente.

Condamnările anterioare ale minorului nu pot constitui primul termen al recidivei.

Potrivit art. 38 alin. (1) lit. a Cod penal, la stabilirea stării de recidivă nu se ţine seama de

hotărârile de condamnare privitoare la infracţiuni săvârşite în timpul minorităţii. Aceste

condamnări constituie, însă antecedent penal, care relevă persistenţa pe cale infracţională, aspect

ce va fi avut în vedere în procesul individualizării pedepsei.

Antecedenţa penală, în aceste situaţii, generează o pluralitate intermediară al cărei

termen sancţionator este reglementat în art. 40 Cod penal. Conform acestui text, când după o

condamnare definitivă cel condamnat săvârşeşte din nou o infracţiune, înainte de începerea

executării pedepsei sau în stare de evadare, şi nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege

pentru starea de recidivă, pedeapsa se aplică potrivit regulilor pentru concursul de infracţiuni.

În consecinţă, se vor contopi pedepsele astfel cum au fost aplicate de instanţe, şi nu restul

rămas neexecutat, ca în cazul recidivei.51

50 Î.C.C.J., dec. nr. XXX din 16 aprilie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 763/200751 M. Coca- Cozma, C.M. Crăciunescu, L.V. Lefterache, op. cit., p. 127

28

SECȚIUNEA II. EXECUTAREA PEDEPSEI ÎNCHISORII. INDIVIDUALIZAREA

JUDICIARĂ ȘI ADMINISTRATIVĂ A EXECUTĂRII PEDEPSEI ÎNCHISORII

APLICATE INFRACTORULUI MINOR

II. 1. EXECUTAREA PEDEPSEI ÎNCHISORII

Pedeapsa minorilor se deosebeşte de privaţiunea de libertate la care sunt condamnaţi

infractorii majori nu numai prin durată, dar și prin modul de executare.

Minorii condamnaţi la pedeapsa închisorii- se arată în art. 57 alin. 3 Cod penal- execută

pedeapsa separat de condamnaţii majori sau în locuri de deţinere speciale, asigurându-li-se

29

posibilitatea de a continua învăţământul general obligatoriu şi de a dobândi o pregătire

profesională potrivit aptitudinilor lor.52

Aceste dispoziţii de bază sunt dezvoltate şi completate prin Legea nr 275/2006 privind

executarea pedepselor şi a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului

penal.

Astfel, potrivit art. 67 alin. (1) “Minorilor condamnaţi la pedepse privative de libertate li

se asigura condiţii pentru participarea la activitati educative, culturale, terapeutice, de consiliere

psihologică şi asistentă socială adecvate nevoilor şi personalităţii lor, precum şi pentru efectuarea

studiilor şi dobândirea unei calificări profesionale, în funcţie de opţiunile şi aptitudinile lor.”

De asemenea, potrivit art. 21 alin. (1) punctul c) din acelaşi act normativ, minoriilor

nu li se aplică regimul de maximă siguranţă. Aceştia vor executa pedeapsa privativă de

libertate în regim închis, pe perioada cat durează cauza care a impus neaplicarea regimului de

maximă siguranţă.53

Minorii deţinuţi au dreptul nu numai la a li se asigura toată protecţia drepturilor oferite

adulţilor, dar au dreptul şi la servicii adiţionale datorită imaturităţii lor şi perioadei de învăţare şi

de formare ca adulţi, în care se află.

Minorii şi tinerii aflaţi în executarea unei pedepse privative de libertate sunt incluşi, pe

durata executării pedepsei, în programe speciale de asistenţă şi consiliere, în funcţie de vârsta şi

personalitatea fiecăruia aşa cum prevede art 28 alin (1) din Legea nr 275/2006 privind executarea

pedepselor şi a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal.54

Cu privire la individualizarea regimului de executare a pedepselor privative de

libertate în cazul minorilor aceştia sunt incluşi, pe durata executării pedepsei, în programe

speciale de consiliere şi asistenţă, în funcţie de vârstă şi de personalitatea fiecăruia. Programele

speciale sunt realizate de serviciile de educaţie, consiliere psihologică şi asistenţă socială din

cadrul penitenciarelor, cu participarea consilierilor de protecţie a victimelor şi de reintegrare

socială a infractorilor, a voluntarilor, a asociaţiilor şi fundaţiilor, precum şi a altor reprezentanţi

ai societăţii civile.

52 Corneliu Turianu, op. cit, p. 16853Legea nr 275/2006 privind executarea pedepselor si a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, pubicată în Monitorul Oficial al României, nr. 627/200654 Gabriel Silviu Barbu, Alexandru Şerban, Drept execuţional penal, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 207

30

Cu privire la regimul de muncă aplicat minorilor condamnaţi la pedepse privative de

libertate art. 57 din Legea nr 275/2006 privind executarea pedepselor şi a măsurilor dispuse de

organele judiciare în cursul procesului penal prevede la alin. 3 că minorii condamnaţi la pedepse

privative de libertate, care au împlinit vârsta de 15 ani, pot presta o muncă potrivită cu

dezvoltarea fizică, aptitudinile şi cunoştinţele lor, numai la cererea acestora şi cu acordul

părinţilor sau al reprezentanţilor legali, dacă nu le este periclitată sănătatea.

De asemenea, potrivit alin. 4 al aceluiaşi articol minorii condamnaţi la pedepse privative

de libertate, care au împlinit vârsta de 16 ani, pot presta o muncă numai la cererea acestora. Iar

potrivit art. 58, care se referă la munca prestată în condiţii speciale, minorii condamnati la

pedepse privative de libertate nu pot presta munca în timpul nopţii sau în locuri vătămătoare,

periculoase ori care prezintă un grad de risc pentru sănătatea sau integritatea persoanelor

condamnate ori pentru dezvoltarea minorilor condamnaţi.

Cu privire la art. 58, expresia “cazuri speciale” ale muncii unor categorii anume de

condamnaţi reprezintă un adevăr fiziologic că amprenta destul de înăbuşitoare a oricărei munci

utile este o funcţiune a organismului omenesc. Nu este un lucru de neglijat că fiecare din

variantele acestor funcţiuni, oricare i-ar fi conţinutul şi forma, este, prin esenţa sa, un efort.

Etica şi stilul legii pedepselor oglindeşte caracterul strict interpretativ al muncii depuse de

condamnat ca element al pedepsei închisorii. Prin însuşi faptul reglementării cazurilor speciale,

legea are o dimensiune morală. Reglementarea timpului necesar jocului liber al forţelor vitale,

fizice şi intelectuale, repaosul săptămânal, recunoaşterea timpului necesar pentru creşterea şi

dezvoltarea corpului, pentru conservarea sănătăţii sale sunt punctate cauzal: “Încadrarea în

muncă în locuri de muncă grele, vătămătoare sau periculoase se poate face după împlinirea

vârstei de 18 ani, prevede Codul muncii.”55

Munca condamnaţilor minori se apreciază că este un lucru pozitiv în educaţia lor şi în

menţinerea sănătăţii psihice şi fizice care-i va ajuta la reîncadrarea în muncă şi societate când se

vor elibera din penitenciar.

Tot cu referire la minori, Legea nr. 275/2006 reglementează anumite dispoziţii speciale

privind minorii condamnaţi la pedepse privative de libertate. Astfel, minorilor condamnaţi la

pedepse privative de libertate li se asigură condiţii pentru participarea la activităţi educative,

culturale, terapeutice, de consiliere psihologică şi asistenţă socială adecvate nevoilor şi

55 Petrache Zidaru, Legea nr 275/2006 privind executarea pedepselor şi a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008, p. 250

31

personalităţii lor, precum şi pentru efectuarea studiilor şi dobândirea unei calificări profesionale,

în funcţie opţiunile şi aptitudinile lor.

Programele de educaţie şi intervenţie psihologică sunt orientate spre favorizarea

contactului cu societatea şi în special cu familia, astfel încât, la punerea în libertate, minorii şi

tinerii să nu fie dezavantajaţi sub aspect şcolar profesional sau social.56

Minorii şi tinerii execută pedepsele privative de libertate în penitenciare anume destinate

sau în secţii separate în celelalte penitenciare, pentru a li se asigura protecţia şi asistenţa pe plan

social, şcolar, educativ, profesional, psihologic, medical şi fizic, care le sunt necesare potrivit

vârstei, sexului şi personalităţii fiecăruia.

În penitenciarele pentru minori şi tineri se asigură separarea pe camere în funcţie de sex,

vârstă şi regimul de executare.57

Minorii trebuie să fie repartizaţi la penitenciare mai apropiate de domiciliu şi să fie

separaţi de majori spre a-i feri de influenţa acestora.

Tot referitor la minori, s-au luat o serie de măsuri mai speciale cum ar fi hrana zilnică în

cantităţi mai mari decât adulţii, li se asigură 8 ore de muncă neîntrerupt, precum şi exerciţii fizice

zilnice. Ei vor putea avea contacte mai multe cu familia decât majorii.

Cu privire la prescripţia executării pedepsei, potrivit art. 129 Cod penal, pentru cei care

la data săvârşirii infracţiunii erau minori, termenele de prescripţie a executării pedepsei-

prevăzute în art. 126 Cod penal- se reduc la jumătate.

Observăm că dacă infractorul, minor la data săvârşirii infracţiunii devine major în timp ce

termenul de prescripţie este în curs, beneficiul acestui termen îi rămâne definitiv câştigat,

deoarece, aşa cum prevede textul art. 129 Cod penal, durata termenului de prescripţie este

determinată de situaţia infractorului- major sau minor- la data săvârşirii infracţiunii.58

II.2. INDIVIDUALIZAREA JUDICIARĂ A EXECUTĂRII PEDEPSEI ÎNCHISORII

56 Ioan Marcel Rus, Drept execuţional, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007, p. 9757 Gabriel Silviu Barbu, Alexandru Şerban, op. cit., p. 20858 Corneliu Turianu, op. cit, p. 169

32

Instituţiile privitoare la individualizarea executării pedepsei sunt aplicabile şi infractorilor

minori, în condiţii mai avantajoase decât în cazul infractorilor majori.

2.1. Suspendarea condiţionată a executării pedepsei în cazul infractorului minor

Suspendarea executării pedepsei este o măsură de individualizare a executării pedepsei

care constă în suspendarea pe o durată de timp şi în anumite condiţii a executării pedepsei

pronunţate.59

Suspenarea condiționată a executării pedepsei poate fi acordată de instanța de judecată

infractorului minor dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute în art. 81 Cod penal și produce

aceleași efecte și consecințe ca și când aceasta a fost dispusă față de un infractor major. Totuși,

legiuitorul, ținând seama de particularitățile vârstei minorului, a introdus unele elemente

specifice în reglementarea suspendării condiționate a executării pedepsei aplicate minorului.60

Articolul 110 Cod penal prevede, prin derogare de la prevederile art 82 Cod penal, că în

caz de suspendare condiţionată a executării pedepsei aplicată minorului, termenul de încercare se

compune din durata pedepsei închisorii, la care se adaugă un interval de timp de la 6 luni la 2

ani, fixat de instanţă. Se observă, astfel, că legiuitorul a instituit un regim derogator de la

prevederile Codului penal referitoare la suspendarea condiţionată a executării pedepsei închisorii

aplicată majorilor în sensul că spre deosebire de termenul de încercare prevăzut de art 82 Cod

penal care este un termen fix, termenul de încercare în cazul pedepsei aplicată minorilor este un

termen variabil, între 6 luni şi 2 ani spre deosebire de termenul de încercare de un 2 ani al

pedepsei aplicate majorilor, reflectându-se astfel concepţia generală a legiuitorului de aplicare a

unui regim sancţionator atenuat în cazul minorilor.61

În mod particular, în ceea ce priveşte instituţia suspendării executării pedepsei în oricare

din formele sale, plecând de la premisa potrivit căreia toate celelalte condiţii de aplicare a

suspendării, condiţii care privesc pedeapsa închisorii aplicate infractorului major trebuie

îndeplinite cumulativ şi în cazul infractorului minor, limita maximă a pedepsei închisorii

prevăzută de lege, de care se va ţine seama, în cazul minorului este cea redusă la jumătate.62

59 Maria-Crina Kmen, R. Raţă, op. cit, p.11660 Ilie Pascu, Drept penal. Partea Generală, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2009, p.47261 Viorel Paşca, Individualizarea modului de executare al pedepsei închisorii aplicată minorilor, Dreptul, nr. 1, 1997, p. 51

33

Pe durata suspendării condiţionate a executării pedepsei, în condiţiile art. 81 şi 110 Cod

penal, cel condamnat trebuie să nu mai fi săvârşit o altă infracţiune în termenul de încercare, sub

ameninţarea revocării suspendării şi executării în întregime a pedepsei care nu se contopeşte cu

cea aplicată pentru noua infracţiune sub ameninţarea posibilei revocări a suspendării.

Ca efect imediat al suspendării condiţionate a executării pedepsei, la fel ca şi majorul,

minorul nu execută pedeapsa aplicată.

Este o modalitate tipică de suspendare condiţionată a executărilor pedepselor cu amendă

şi cu închisoare, aplicabilă inculpaţilor minori.63

2.2. Suspendarea condiţionată a executării pedepsei sub supraveghere sau sub

control

Prin Legea nr. 140/1996 s-a introdus în Codul penal un text nou, art. 110 ind. 1, cu nota

marginală „Suspendarea condiţionată a executării pedepsei sub supraveghere sau sub control”.

Potrivit dispoziţiilor acestui text odată cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei

închisorii aplicate minorului în condițiile art. 110, instanţa poate dispune, pe durata termenului

de încercare, dar până la împlinirea termenului de 18 ani, încredințarea supravegherii minorului

unei persoane sau instituții din cele arătate în art. 103, putând stabili, totodată, pentru minor una

sau mai multe obligații dintre cele prevăzute în art. 103 alin. (3), iar după împlinirea vârstei de 18

ani, respectarea de către acesta a măsurilor de supraveghere prevăzute în art. 86 ind.3.

În temeiul acestor dispoziții, instanța are următoarele posibilități:

a) să dispună o suspendare condiționată conform art. 81 și art. 110 Cod penal în vigoare;

b) să dispună suspendarea condiționată însoțită de încredințarea supravegherii

minorului, după caz, părinților, celui care l-a înfiat sau tutorelui, iar dacă aceștia nu

pot asigura supravegherea în condiții satisfăcătoare, unei persoane de încredere, de

preferință unei rude apropiate, la cererea acesteia, ori unei instituții legal însărcinate

cu supravegherea minorilor;

c) să dispună suspendarea, încredințarea supravegherii minorului și obligarea acestuia la

îndeplinirea, până la vârsta de 18 ani, a unor obligații dintre cele înscrise în art. 103 62 Sabin Mariş, Gheorghiţă Mateuţ, Individualizarea legală a pedepsei închisorii pentru infracţiuni săvârşite de minori, după modificarea Codului Penal prin Legea nr. 140/1996, Dreptul, nr.4, 1999, p.9463 Radu Lupaşu, Pedepsele ce se pot aplica minorilor, cu referire specială la art 110 şi 110 ind. 1 din Codul penal, Dreptul, nr.12, 1998, p. 94

34

Cod penal, iar după această vârstă și până la împlinirea termenului de încercare, la

respectarea măsurilor de supraveghere ori a obligațiilor prevăzute în art. 86 ind. 3

Cod penal; 64

Prin Decizia nr. 75/2007 pronunțată în recursul în interesul legii, Înalta Curte de Casație

și Justiție a stabilit că dispozițiile art. 110 ind. 1 alin (1) Cod penal se interpretează în sensul că,

în cazul suspendării executării pedepsei închisorii sub supraveghere sau sub control aplicate

infractorului minor, instanța va stabili un termen de încercare în condițiile art. 110 din același

cod (care este de la 6 luni la 2 ani), și nu potrivit art. 86 ind. 2 alin (1) din Codul penal (care este

între 2 și 5 ani).

Potrivit art. 110 ind. 1 alin. (3) Cod penal, sustragerea minorului de la îndeplinirea

obligațiilor prevăzute de art. 103 alin. (3) poate atrage revocarea suspendării condiționate. În

cazul neîndeplinirii măsurilor de supraveghere ori a obligațiilor stabilite de instanță potrivit art.

86 ind. 4, aceasta poate să revoce suspendarea executării pedepsei, dispunând executarea în

întregime a pedepsei, sau să prelungească termenul de încercare cu cel mult 3 ani.

2.3. Executarea pedepsei la locul de muncă

Executarea pedepsei la locul de muncă este un mijloc de individualizare a pedepsei

închisorii sub aspectul executării acesteia, prin înlocuirea executării ei în penitenciar cu

prestarea, în libertate, a unei munci în unitatea unde lucrează condamnatul ori în altă unitate, cu

anumite restrângeri de drepturi şi unele penalităţi de ordin pecuniar.65

Executarea pedepsei la locul de muncă reprezintă un mijloc de individualizare şi totodată

un substitutiv al executării acestei pedepse.

Aceasta modalitate de individualizare a executarii pedepsei se aplică în cazul pedepselor

cu închisoarea, dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii:

-pedeapsa aplicată să fie închisoarea de cel mult 5 ani. Dacă e vorba de o pedeapsa aplicată

pentru concurs de infracţiuni aceasta să nu depăşească 3 ani;

64 Ilie Pascu, op. cit., p.47365 C. Bulai, op. cit., p.540

35

-să nu fie vorba de infracţiuni intenţionate al căror maxim special depăşeşte 15 ani sau de

infracţiunile de viol, vătămare corporală gravă, tortură sau lovituri sau vătămări cauzatoare de

moarte, adică cele exceptate de la beneficiul acordarii suspendarii sub supraveghere;

-infractorul sa nu fi fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii mai mare de un an, afară de

cazul în care condamnarea se înscrie printre cele prevăzute în art. 38, Cod penal;

-instanţa să aprecieze că reeducarea se poate realiza şi fără privare de libertate;

-condamnatul să aibă acceptul unei unităţi economice privind executarea pedepsei in cadrul

acesteia.

Cu privire la persoana celui condamnat trebuie menţionat faptul că acesta poate fi şi

un infractor minor. Codul muncii prevede în art. 13 alin. (1) faptul că persoana fizică

dobândeşte capacitate de muncă la împlinirea vărstei de 16 ani. De asemenea, pe cale de

excepţie, legea admite posibilitatea încheierii contractului individual de muncă şi la împlinirea

vârstei de 15 ani. Mai mult, Codul penal în art. art. 86 ind. 8 alin. (1) lit. a) face o trimitere

directă la cazul condamnatului minor. Prin urmare şi infractorul minor poate executa pedeapsa

la locul de muncă dacă îndeplineşte condiţiile prevăzut de lege.

Potrivit dispoziţiile art. 86 ind. 8 alin. (1) Cod penal, pe durata executării pedepsei la locul

de muncă cel condamnat este obligat să îndeplinească toate îndatoririle ce-i revin în această

calitate şi, în mod corespunzător, se bucură de drepturile colective, cu o serie de limitări ale

drepturilor corelative, cu o serie de limitări ale drepturilor şi anume:

a) din totalul veniturilor cuvenite, potrivit legii, pentru munca prestată, cu excepţia

sporurilor acordate pentru activitatea desfăşurată în locuri de muncă cu condiţii

vătămătoare sau periculoase, condamnatului i se reţine o cotă de 15%-40%, stabilită

potrivit legii, în raport cu cuantumul veniturilor şi cu îndatoririle condamnatului pentru

întreţinerea altor persoane. Legea prevede că, în cazul condamnatului minor, limitele

cotei de reţinere se reduc la jumătate, adică între 7,5% şi 20%;

b) drepturile de asigurări sociale ale condamnatului se stabilesc în procentele legale aplicate

la venitul net, calculat după reţinerea cotei prevăzute de lege cu titlu de pdeapsă;

c) durata executării pedepsei nu se consideră vechime în muncă;

d) nu se poate schimba locul de muncă la cererea condamnatului, decât prin hotărârea

instanţei de judecată;

e) condamnatul nu poate fi promovat;

36

f) condamnatul nu poate ocupa funcţii de conducere, iar în raport cu fapta săvârşită, el nu

poate ocupa funcţii ce implică exercitarea autorităţii de stat, funcţii instructiv-educative

ori de gestiune.

Toate aceste constrângeri, care privesc dreptul la muncă, se explică prin faptul că pedeapsa se

execută la locul de muncă în baza mandatului de executare a pedepsei, iar nu în baza unui

contract de muncă. Legea prevede, în acest sens, că pe timpul executării pedepsei în unitatea în

care cel condamnat îşi desfăşoară activitatea la data aplicării pedepsei contractul de muncă se

suspendă, iar în cazul în care pedeapsa se execută în altă unitate decât aceea în care condamnatul

îşi desfăşoară activitatea la data aplicării pedepsei, contractul de muncă încheiat încetează,

pedeapsa executându-se fără a se încheia un contract de muncă.

Revocarea executării pedepsei la locul de muncă poate fi dispusă obligatoriu sau

facultativ. Este obligatorie în două situații:

- Atunci când, în timpul executării pedepsei la locul de muncă, condamnatul săvârşeşte o nouă

infracțiune intenţionată.

- Atunci când, în timpul executării pedepsei, condamnatul îşi pierde în întregime capacitatea de

muncă.

Este facultativă în două situații:

- Atunci când condamnatul săvârșește, în timpul executării pedepsei, o infracțiune din culpă.

-Atunci când conduita condamnatului este necorespunzatoare în timpul executării pedepsei,

adică se sustrage de la prestarea muncii, își execută în mod necorespunzător obligațiile la locul

de muncă sau nu respectă măsurile de supraveghere sau obligațiile impuse pe durata executării

pedepsei. Indiferent de tipul revocării, obligatorie sau facultativă, pedeapsa se execută prin

privare de libertate. Anularea executarii pedepsei la locul de muncă se dispune atunci când, în

timpul executării, se constată că cel condamnat mai săvârșise o infracțiune anterior dispunerii

executării la locul de muncă. În caz de anulare, pedeapsa rezultantă se va calcula potrivit

regulilor de la concurs, recidivă sau pluralitate intermediară. Încetarea executării pedepsei la

locul de muncă se dipune dacă sunt îndeplinite condițiile:

- Condamnatul a executat cel puțin 2/3 din durata pedepsei.

- Inculpatul să fi fost disciplinat, stăruitor în muncă și să fi dat dovezi temeinice de

îndreptare. În urma îndeplinirii acestor condiții instanța dispune încetarea executării pedepsei la

37

locul de muncă. Pedeapsa se va considera în întregime executată dacă în intervalul de timp dintre

încetarea executării și împlinirea duratei pedepsei condamnatul nu săvârșește o nouă infracțiune.

Dacă, totuși, inculpatul săvârșește o altă infracțiune, se va revoca încetarea și, după caz, se va

revoca obligatoriu sau facultativ și executarea pedepsei la locul de muncă.66

II.3.LIBERAREA CONDIȚIONATĂ

Cuantumul de pedeapsă care trebuie executat pentru acordarea libertăţii condiţionate este

mai redus în cazul infractorilor minori decât a celor majori. Legea prevede în art. 60 alin. 2 că cei

condamnaţi în timpul minorităţii cînd ajung la vârsta de 18 ani pot fi liberaţi condiţionat după

executarea unei treimi din durata pedepsei în cazul închisorii care nu depăşeşte 10 ani şi a unei

jumătăţi dacă închisoarea este mai mare de 10 ani dacă îndeplinesc şi celelalte condiţii prevăzute

în art. 59 alin. 1. În cazul infracţiunilor din culpă pot fi eliberaţi condiţionat dacă au executat o

pătrime când pedeapsa închisorii nu depăşeşte 10 ani și o treime în cazul închisorii mai mari de

10 ani.67

SECȚIUNEA III. PARTICULARITĂȚI LA NIVELUL UNOR CAUZE CARE

ÎNLĂTURĂ RĂSPUNDEREA PENALĂ SAU EXECUTAREA PEDEPSEI

Referitor la aceste cauze, există anumite particularităţi care se referă anume la minori.

Astfel, în art. 119 alin. (3) Cod penal se precizează că amnistia nu are efecte asupra măsurilor

educative, deci aceasta produce efecte diferite în funcţie de natura sancţiunilor ce le pot fi

aplicate minorilor. În consecinţă, măsurile educative se execută.

De asemenea, prescripţia răspunderii penale a minorilor are, sub aspectul termenelor,

o reglementare specială. Din conţinutul art. 129 Cod penal reiese că aceste termene se reduc la

jumătate, reducere ce se aplică la termenul de prescripţie stabilit în raport cu pedeapsa prevăzută

66 Gh. Ivan, op. cit., p. 18967 M. Zolyneak, M.I. Michinici, op. cit., p. 368

38

de lege pentru infracţiunea comisă.68 Termenele de prescripţie pentru minori sunt reduse la

jumătate atât în ceea ce priveşte prescripţia răspunderii penale, cât şi în ceea ce priveşte

prescripţia executării penale. Primele încep să curgă de la data săvârşirii infracţiunii, pentru

infracţiunea continuă termenul curge din momentul epuizării, în cazul infracţiunilor continuate,

de la data comiterii ultimului act ce intră în conţinutul acesteia iar în cazul infracţiunilor

progresive şi de obicei din momentul producerii ultimului rezultat. Pentru infracţiunile săvârşite

în concurs real, termenul curge separat pentru fiecare infracţiune, iar în caz de concurs ideal, de

la data comiterii acţiunii sau inacţiunii infracţionale.69

Cu privire la pedepsele cu suspendare condiţionată aplicate minorilor, în ceea ce priveşte

graţierea condiţionată a acestei pedepse se cunoaşte faptul că aceasta nu va înlătura obligaţiile

speciale ale minorului şi nici măsurile de supraveghere. Conţinutul şi finalitatea acestor măsuri

de supraveghere impuse pe durata minorităţii, care deşi însoţesc o pedeapsă cu închisoarea, sunt

de esenţa măsurilor educative, au condus la instituirea în art 120 alin. ultim Cod penal a regulii

că măsurile educative nu se graţiază.

Neîndeplinirea obligaţiilor referitoare la comportare nu atrage revocarea graţierii. Aceasta

intervine numai în situaţia în care condamnatul săvârşeşte o nouă infracţiune iar graţierea

condiţionată încă nu este definitivă.70

68 Dana Ţiţian, op. cit., p.16769 Maria-Crina Kmen, R. Raţă, op. cit, p.115-11670 Iancu Mândru, Amnistia şi graţierea, Ed. ALL Educational, Bucureşti, 1998, p. 306

39

CAPITOLUL III. MĂSURI EDUCATIVE PRIVATIVE DE LIBERTATE

PRELIMINARII

Sancţionarea minorilor care săvârşesc infracţiuni trebuie să corespundă particularităţi

psiho-fizice ale acestora, să asigure educarea şi reeducarea lor.

Preocupările pentru diversificarea sancţiunilor aplicabile minorilor sunt stimulate de

rezultatele cercetărilor criminologice şi de psihologie pedagogică, de la sfârşitul secolului şi

continuate până în prezent.

În adevăr, particularităţile infractorilor minori, reclamă măsuri de apărare socială

adecvate care să vizeze, refacerea educaţiei deficitare a minorului acestea fiind măsurile

educative.

40

Măsurile educative s-au impus în legislaţii, în general, treptat, dar niciodată

complet, pentru minori preconizându-se un sistem sancţionator mixt format atât din

pedepse cât şi din măsuri educative.71

Comparativ cu pedepsele unde caracterul coercitiv este predominanat, măsurile educative

prezintă un caracter preponderent educativ, protectiv, neconstituindu-se în antecedente penale

pentru minorul față de care s-au dispus.72

Măsurile educative, ca sancțiuni specifice aplicabile minorilor, au căpătat o

reglementare distinctă de celelalte sancțiuni de drept penal prin dispozițiile Codului penal intrat

în vigoare la 1 ianuarie 1969. Măsurile educative, aplicabile minorilor, erau prevăzute și în codul

penal din 1937 dar sub denumirea de „măsuri de siguranță cu caracter educativ” și erau libertatea

supravegheată și internarea într-un institut de reeducare morală.

Codul penal actual prevede în art. 101 următoarele măsuri educative: mustrarea,

libertatea supravegheată, internarea într-un centru de reeducare şi internarea într-un

institut medical educativ, prezentate într-o scară ierarhică în ordinea gravităţii lor. În

funcţionarea acestora sunt antrenaţi o serie de factori educaţionali, ca familia, unele instituţii

legal însărcinate cu supravegherea minorilor şi şcoala.

Ordinea în care sunt enumerate aceste măsuri, nu este întâmplătoare sau arbitrară.

Cu excepţia celei din urmă, al cărei caracter este nu numai educativ, ci şi medical, celelalte trei

reprezintă o scară de măsuri, din ce în ce mai aspre în conţinut, căci dacă mustrarea constă într-o

simplă admonestare, libertatea supravegheată presupune o suparaveghere pe un timp determinat

a minorului, lăsat în libertate, internarea în centru de reeducare implică, pe lângă supraveghere, şi

o restrângere a libertăţii acestuia73.

După cum se poate observa aceste măsuri sunt puţine la număr, dar suficiente pentru a

putea fi individualizate. Primele două presupun lăsarea minorilor în libertate, iar celelalte

două se aplică prin internarea minorilor, prin restrângerea libetăţii. În plus, primele două

sunt mai uşoare, celelalte sunt mai severe. Toate aceste măsuri dovedesc un caracter educativ şi

toate ţintesc la îndepărtarea şi adaptarea minorului la viaţa socială şi la integrarea sa în

societate.74

71 Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, Drept penal român. Partea generală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2009, p. 36872 Gheorghe Alecu, Drept penal român. Partea generală, Ed. Europolis, Constanța, 2005, p.45773 Corneliu Turianu, op. cit, p. 7774 Ion Oancea, Tratat de drept penal. Partea generală, Ed. All, Bucureşti, 1994, p.226

41

Fiind sancţiuni de drept penal specifice minorilor, măsurile au, în mod firesc, prioritate

faţă de pedepse. Această precădere în recurgerea la măsuri eduative este consacrată de art. 100

alin. 2 Cod penal, în care se arată că pedeapsa se aplică numai dacă se apreciază că luarea

unor măsuri educative este insuficientă pentru îndreptarea minorului. O măsură educativă

poate fi insuficientă realizării acestui scop în două situaţii: când prin conţinutul său se

învederează a fi inaptă să ducă la redresarea minorului şi când, minorul apropiindu-se vârsta

majoratului, n-ar putea fi eficientă din cauza duratei sale prea reduse.

Întrucât constituie sancţiuni de drept penal specifice minorilor – fiind deci destinate unor

persoane a căror dezvoltare psihofizică se află încă în curs – măsurile educative nu pot fi luate

decât faţă de persoane care au calitatea de minor la data pronunţării lor. Persoanelor care, deşi au

comis infracţiunea în timpul minorităţii și au împlinit vârsta de 18 ani anterior judecării cauzei

nu li se pot aplica decât pedepse.

Codul penal nu oferă o definiţie legală a măsurilor educative, în caracterizarea acestora

urmând a se ţine seama de caracterul lor specific, ca sancţiuni de drept penal aplicate numai

minorilor, în scopul reeducării acestora şi formării unei atitudini corecte faţă de valorile sociale.

Măsurile educative pot fi definite astfel ca acele sancţiuni de drept penal, având

caracter special, aplicate minorilor care au săvârşit fapte penale, în vederea educării

acestora în spiritul respectării principalelor valori sociale ocrotite de legea penală.75

Cu privire la ultimile două măsuri educative prevăzute în cuprinsul art. 101 Cod penal,

Codul de procedură penală stabilește și instanța care se poate pronunța în privința schimbărilor

privind măsura internării.

Astfel, conform art. 491 Cod procedură penală, liberarea minorului dintr-un centru de

reeducare înainte de a deveni major, precum și ridicarea sau prelungirea măsurii internării într-un

centru de reeducare se dispun din oficiu sau la sesizare de judecătoria sau tribunalul care a

judecat în primă instanță pe minor.

Aceeași instanță este competentă să dispună ridicarea, prelungirea sau înlocuirea măsurii

internării într-un institut medical educativ.

75 Victor Ponta, Daniel Mihai Dragnea, Mihai Mitroi, Drept penal. Partea generală, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2006, p. 232

42

SECȚIUNEA I. INTERNAREA ÎNTR-UN CENTRU DE REEDUCARE

I.1 Noţiune şi caracterizare

În scara măsurilor educative prevăzute de art. 101 Cod penal, a treia măsură educativă ce

se poate lua faţă de minorul infractor este internarea într-un centru de reeducare. Este cea mai

aspră măsură educativă ce se poate lua faţă de infractorul minor, deoarece ea implică o

privare de libertate.

Tocmai datorită acestei caracteristici legiuitorul a prevăzut că această măsură nu se poate

lua decât faţă de minorul în privinţa căruia celelalte măsuri educative apar ca neîndestulătoare.

Internarea într-un centru de reeducare a fost definită ca fiind o măsură privativă de

libertate luată în scopul reeducării minorilor în situaţia în care celelalte măsuri educative sunt

considerate neîndestulătoare. Este aşadar o măsură de constrângere realizată prin mijloace psiho-

pedagogice speciale, în scopul redării minorilor societăţii.76

76 Traian Dima, Drept penal. Partea generală, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007, p.651

43

Instituţionalizarea reeducării în dreptul penal se realizează prin introducerea măsurilor

educative în sistemul de sancţionare al minorului.

Înţeleasă în acest sens, instituţia reeducării ne apare în dublă ipostază: ca mijloc specific

de drept penal prin care societatea îşi exprimă poziţia faţă de această categorie de infractori, în

apărarea valorilor sale – vizând o prevenire adecvată -, asociată cu opţiunea privind mijloacele

folosite pentru recuperarea minorilor vinovaţi şi ca aptitudine funcţională a măsurilor educative

(sancţiuni de drept penal) în realizarea scopului aplicării legii penale. Ambele aspecte se

întrepătrund în conţinutul instituţiei reeducării, imprimând măsurilor educative substanţa

necesară finalităţii lor. În literatura juridică penală –aducându-se drept argument scopul în care

este luată o măsură educativă (reeducarea minorului), se susţine că aceasta este în realitate o

măsură de reeducare77.

Intenarea într-un centru de reeducare este o măsură mai gravă în raport cu celelalte

măsuri şi constă în internarea minorului infractor într-un centru de reeducare, pe o durată

nedeterminată şi se întinde de regulă până la împlinirea de către minorul infractor a vârstei de 18

ani. Deşi denumită măsură educativă, în realitate ea este o măsură de reeducare, pentru că este

luată în scopul reeducării infractorului minor.78

Din conţinutul art. 104 Cod penal rezultă că această masură educativă prezintă

următoarele caracteristici:

-este privativă de libertate;

-se ia în interesul minorului;

-sarcina desfăşurării procesului educaţional şi de reformare morală a minorului revine

centrului de reeducare;

-nu se poate lua decât faţă de minorii care reprezintă un pericol social real ca urmare a

pervertirii lor, au săvârşit fapte grave iar celelalte măsuri educative nu sr fi suficiente pentru

reeducarea lor, fiind sub acest aspect neîndestulătoare.

Aşa cum s-a arătat în doctrina penală, în opera de reeducare a minorului infractor se

împleteşte acţiunea de influenţare morală cu aceea de formare intelectuală şi profesională, astfel

ca la ieşirea din centru, minorul să-şi poată câştiga exsistenţa în mod onest şi util pentru

societate. Preocupându-se de procesul educaţional şi evoluţia viitoare a minorului în sânul

societăţii, după ce va înceta măsura internării, Codul penal în art. 104 alin. (1) a prevăzut că

77 Ortansa Brezeanu, Minorul şi legea penală, Ed. All Beck, Bucureşti, 1998, p. 6778 Ilie Pascu,op. cit, p.467

44

măsura educativă a internării într-un centru de reeducare se ia în scopul reeducării

minorului, căruia i se asigură posibilitatea de a dobândi învăţătura necesară şi o pregătire

profesională potrivit cu aptitudinile sale.79

Pentru a se realiza scopul acestei măsuri educative este necesar ca la data pronunţării

hotărârii, făptuitorul să fie minor. Acest lucru aşa cum s-a subliniat în doctrină rezultă din

dispoziţiile speciale care reglementează măsura internării cuprinse în art. 104 Cod penal şi care

prevăd că măsura internării se ia în scopul reeducării minorului şi faţă de minorul în privinţa

căruia celelalte măsuri educative sunt neîndestulătoare.

Procesul de reeducare a minorului fiind complex presupune o cunoaştere temeinică a

personalităţii acestuia faţă de care urmează să se ia cea mai potrivită măsură educativă şi să se

aplice cele mai adecvate metode de reeducare, cu atât mai mult cu cît în centru de reeducare, se

află minori care au săvârşit fapte cu grad diferit de pericol social, cu grade diferite de şcolarizare,

provin din medii sociale diferite, ei nu au clare nici sensurile unor noţiuni morale, neputând

aprecia propria lor conduită şi nici pe a altora în adevăratul ei sens.

Din această cauză, instanţele trebuie să manifeste o atenţie sporită atunci când dispun

aplicarea măsurii educative a internării minorului într-un centru de reeducare.

Datorită gravităţii pe care o prezintă, internarea minorului într-un centru de reeducare se

ia numai dacă celelalte măsuri educative sunt neîndestulătoare pentru îndreptarea acestuia.80

Sub raportul eficacității, internarea într-un centru de reeducare prezintă anumite

avantaje, uneori chiar și față de pedepse, căci:

- internarea se dispune pe un timp nedeterminat;

- reeducarea este încredințată unei instituții create în acest scop, dotate cu cadre

calificate;

- minorului i se creează și posibilitatea continuării învățăturii și a însușirii unei

calificări profesionale.81

Măsura educativă a internării într-un centru de reeducare a fost și este una dintre cele

mai folosite sancțiuni aplicabile minorilor care răspund penal, instituționalizarea minorilor în

această formă fiind o alternativă la pedeapsa închisorii.82

79 Traian Dima,op. cit, p.65080 Gheorghe Diaconu, Răspunderea penală, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2008, p.23281 Stela Botnaru, Regimul penal și procesual al infractorilor minori, Teză de doctorat82 Aurel Dublea, Nicoleta Ştefăroi, op. cit., p. 125

45

I.2. Durata măsurii internării într-un centru de reeducare

În literatura juridică s-a arătat că intervalul necesar reeducării minorului nu poate fi

cunoscut cu anticipaţie, el depinzând de starea bio-psiho-fizică a fiecărui minor în parte, de

cerinţele tratamentului educativ de care acesta are nevoie, precum şi de condiţiile concrete în

care se realizează îndreptarea minorului. Pornind de la aceste premise, Codul penal prevede în

art. 106 alin (1), că măsura internării într-un centru de reeducare se ia pe timp

nedeterminat însă nu poate dura în general decât până la împlinirea vârstei de 18 ani, adică până

la majorat.83 Aşadar, teoretic măsura educativă a internării într-un centru de reeducare încetează

de drept la data când minorul a împlinit vârsta de 18 ani.

Expresia „pe timp nedeterminat” folosită în cuprinsul textului art. 106 Cod penal are un

caracter relativ în sensul că această expresie se referă la obligaţia instanţei de a nu fixa un

interval de timp dinainte stabilit pentru care va avea loc internarea minorului, iar nu la

însăşi durata măsurii, a cărei limită maximă este determinată în principiu de majoratul

făptuitorului.

În consecinţă, instanţa n-ar putea pronunţa măsura internării într-un centru de reeducare

pe un termen fix, de exemplu un an sau până la majorat, deoarece în felul acesta s-ar nesocoti

raţiunea care stă la baza dispoziţiei legale care impune luarea acestei măsuri pe timp

nedeterminat. Este deci nelegală hotărârea prin care s-a dispus internarea minorului într-un

centru de reeducare până la data majoratului.84

De la regula că măsura internării într-un centru de reeducare nu poate dura decât până la

împlinirea vârstei de 18 ani de către minorul infractor, totuşi legiuitorul face o excepţie prin

dispoziţia din alin. (2) 106 Cod penal, prevăzând că la data când minorul devine major instanţa

poate dispune prelungirea internării pe o durată de cel mult 2 ani, dacă aceasta este necesară

pentru realizarea scopului internării.

În literatura juridică s-a arătat că după cum măsura iniţială a internării încetează de drept

la data majoratului infractorului (dacă nu s-a dispus prelungirea), prelungirea internării peste

83 Traian Dima,op. cit, p.65284 Ilie Pascu, op. cit., p.468

46

majorat încetează de drept la împlinirea termenului pentru care s-a dispus prelungirea (dacă nu s-

a dispus o nouă prelungire, bineînţeles în cadrul duratei maxime de 2 ani permise de lege).

Făcând această excepţie de la regulă, legiuitorul a avut în vedere că un proces de

reeducare în curs de desfăşurare nu trebuie întrerupt prin ajungerea la majorat a

făptuitorului, prelungirea internării fiind în folosul acestuia.

Măsura internării iniţial luată de instanţă poate dura, teoretic dar şi practic, 6 ani, atunci

când a fost luată faţă de un minor care abia a împlinit vârsta de 14 ani şi 2 ani atunci când a fost

luată faţă de un minor aflat în preajma majoratului. Desigur măsura nu trebuie luată atunci când

minorul mai are puţin timp până să devină major, deoarece într-o atare situaţie aceasta n-ar putea

funcţiona ca un mijloc de reeducare. Prin urmare, în astfel de cazuri se impune aplicarea unei

pedepse chiar dacă există posibilitatea prelungirii internării cu încă doi ani deoarece, din

economia art. 106 alin. 2 Cod penal, nu rezultă că aceasta a fost raţiunea prelungirii măsurii ci cu

totul alta, respectiv realizarea scopului internării.

Din formularea textului alin. (2) al art. 106 Cod penal rezultă că la data soluţionării

cererii de prelungire a măsurii internării, minorul se află deja internat fiind în plin proces de

reeducare şi desăvârşire a pregătirii şcolare sau profesionale.

Deci, apare ca nelegală dispunerea prelungirii măsurii educative a internării într-un centru

de reeducare, faţă de un minor care, la data pronunţării de către instanţă a hotărârii judecătorești,

împlinise deja vârsta de 18 ani şi nu fusese încă internat.85

În concepţia legiuitorului, pentru ca măsura internării să fie eficientă este nevoie, în

genere, de cel puţin un an pentru a se verifica în ce măsură acţiunea de reeducare şi-a atins s-au

nu scopul sau este pe cale să-şi atingă scopul. Ca atare, instanţa nu ar trebui să dispună internarea

minorului care a depăşit vârsta de 17 ani decât în cazuri cu totul excepţionale, atunci când din

datele speţei ar rezulta că reeducarea de care are nevoie minorul s-ar putea realiza într-o perioadă

de câteva luni.

Pentru a putea fixa durata prelungirii internării, instanţa judecătorească trebuie să solicite

relaţii de la centrul de reeducare în legătură cu stadiul pregătirii şcolare şi profesionale a celui în

cauză şi cu intervalul de timp de care mai este nevoie pentru desăvârşirea acelei pregătiri.86

Dar, prelungirea internării care operează din momentul în care minorul a devenit major

nu trebuie înţeleasă ca o înăsprire a măsurii luate iniţial ci ca o consecinţă legală a acesteia, aşa

85 Traian Dima,op. cit, p.65286 Corneliu Turianu, op. cit, p. 139

47

cum şi în situaţia în care se aplică minorului o pedeapsă, aceasta ar fi continuat a fi executată şi

după ajungerea la majorat.

În concluzie, raţiunea prelungirii internării constă în necesitatea alocării unui timp

suplimentar acţiunii de reeducare pentru ca, astfel, să se obţină rezultate optime în desăvârşirea

pregătirii profesionale sau şcolare.87

Instanţa competentă să dispună prelungirea internării într-un centru de reeducare este

judecătoria sau tribunalul care l-a judecat în primă instanţă pe minor. Măsura se dispune, aşa

cum se prevede în art. 491 Cod procedură penală la cerere sau din oficiu.

În practica judiciară s-a pus problema dacă durata internării minorului într-un centru de

reeducare se poate deduce din durata unei pedepse cu închisoarea pronunțată pentru o infracțiune

concurentă judecată separat sau dacă ea trebuie luată în considerare la calcularea termenului

prevăzut în art. 59 Cod penal pentru liberarea condiționată.

În sprijinul unei rezolvări afirmative ar putea pleda caracterul privativ de libertate al

internării minorului în centrul de reeducare. Acest punct de vedere nu poate fi, totuși, acceptat,

dacă se ține seama de caracterul deosebit al privării de libertate în cadrul celor două sancțiuni în

discuție. Măsura internării într-un centru de reeducare este o măsură educativă care nu poate fi

asemănată cu pedeapsa închisorii, chiar dacă, și într-un caz și în celălalt, minorul este privat de

libertate. Condițiile în care se realizează în fapt această lipsire de libertate, sunt cu totul deosebite

de acelea în care un infractor execută pedeapsa închisorii. Minorul internat nu este supus

aceluiași tratament ca și în cazul închisorii, prin internarea sa în centrul de reeducare urmărindu-

se refacerea lui morală și asigurarea posibilității de a dobândi învățătura necesară și o pregătire

profesională. În consecință, neexistând identitate între internarea în centru de reeducare și

pedeapsa închisorii, durata internării nu poate fi computată din pedeapsa aplicată pentru

infracțiunea săvârșită.

Există situații în care inculpatul minor este judecat în stare de arest preventiv iar instanța

ia față de acesta măsura educativă a internării într-un centru de reeducare. Ce va dispune instanța

în acest caz cu privire la arestarea preventivă? Este ea obligată să-l pună în libertate pe minor sau

poate menține măsura arestării preventive până la executarea măsurii educative?88

Potrivit art. 350 alin. 1, 2, 3 Cod procedură penală, instanța are îndatorirea ca prin

hotărâre să se pronunțe cu privire la revocarea, menținerea sau luarea măsurii arestării

87 Gheorghe Diaconu, op. cit., p.23488 Corneliu Turianu, op. cit, p. 150

48

inculpatului; ea trebuie să dispună punerea de îndată în libertate a inculpatului arestat, în caz de

achitare, de încetare a procesului penal sau atunci când pronunță o pedeapsă cu închisoarea, dacă

aceasta este cel mult egală cu durata reținerii și arestării preventive sau este dată cu suspendarea

executării pedepsei sau când pronunță pedeapsa amenzii. Această enumerare fiind limitativă și ea

neincluzând și luarea măsurii educative a internării într-un centru de reeducare, s-ar putea susține

că, în cazul luării acestei măsuri, instanța nu este obligată să revoce arestarea preventivă a

inculpatului, ci poate să o mențină până la executarea efectivă a internării minorului. În această

situație minorul trebuie pus în libertate. Dacă revocarea arestării preventive și punerea în

libertate a inculpatului arestat sunt obligatorii când instanța pronunță condamnarea la pedeapsa

închisorii, dacă aceasta a depășit o anumită durată, cu atât mai mult revocarea arestării

preventive se impune când inculpatului nu i s-a aplicat nici o pedeapsă. Cât privește pretinsa

identitate dintre caracterul deținerii preventive și măsura educativă a internării în centrul de

reeducare, ea este inexistentă, dacă avem în vedere finalitatea reală și modul de executare,

profund diferite, ale celor două măsuri.

I.3. Punerea în executare a măsurii internării într-un centru de reeducare

Punerea în executare a măsurii internării într-un centru de reeducare se face prin

trimiterea unei copii de pe hotărârea prin care s-a luat această măsură organului de poliție de la

locul unde se află minorul. Organul de poliție ia măsuri pentru internarea acestuia. Copia de pe

hotărâre se predă centrului de reeducare în care minorul este internat, care comunică instanței

efectuarea internării.89

Internarea într-un centru de reeducare, spre deosebire de celelalte măsuri educative, se

poate dispune și cu execuție provizorie. În acest sens Codul de procedură penală, în art. 490

alin. (1), prevede că în cazul în care s-a luat față de un minor măsura educativă a internării într-

un centru de reeducare, instanța poate dispune, prin aceeași hotărâre, punerea în executare de

îndată a măsurii luate adică chiar înainte ca hotătârea să fi rămas definitivă în condițiile

prevăzute de art. 416, art. 416 ind. 1, și art 417 Cod procedură penală.90

89 Ilie Pascu, op. cit., p.46890 Traian Dima,op. cit, p.654

49

De asemenea, xecutarea măsurii educative a internării într-un centru de reeducare poate

fi amânată sau suspendată, aşa cum prevede art. 491 ind. 1 Cod procedură penală, în cazurile şi

condiţiile prevăzute de art 453 şi 455 Cod procedură penală, adică:

1) când se constată pe baza unei expertize medico-legale că cel condamnat suferă de o

boală care face imposibilă executarea pedepsei, iar instanţa apreciază că amânarea executării şi

lăsarea în libertate nu prezintă un pericol concret pentru ordinea publică;

2) când condamnata este gravidă sau are un copil mai mic de un an;

3) când din cauza unor împrejurări speciale executarea imediată a pedepsei ar avea

consecinţe grave pentru condamnat, familie sau unitatea la care lucrează.

Executarea măsurii educative se amână sau se întrerupe:

1) până când starea de sănătate a condamnatului se va ameliora, astfel încât pedeapsa să

poată fi pusă în executare;

2) până la încetarea cauzei care a determinat amânarea;

3) timp de cel mult trei luni şi numai o singură dată.

Anterior adoptării Legii nr.45/1993 executarea măsurii educative a internării într-un

centru de reeducare nu putea fi amânată sau întreruptă, neexistând temei legal pentru aceasta.91

Competenţa cu privire la amânarea sau întreruperea măsurii educative revine instanţei de

executare sau instanţei în a cărei rază teritorială se află centrul de reeducare.92

În vederea punerii în executare a măsurii educative a internării într-un centru de

reeducare, organul de poliție poate pătrunde în domiciliul sau reședința unei persoane fără

învoirea acesteia, precum și în sediul unei persoane juridice fără învoirea reprezentantului legal

al acesteia.

Dacă persoana față de care s-a luat măsura educativă a internării într-un centru de

reeducare nu este găsită, organul de poliție constată aceasta printr-un proces-verbal și ia măsuri

pentru darea în urmărire, precum și pentru darea în consemn la punctele de trecere a frontierei.

Un exemplar al procesului-verbal se trimite centrului de reeducare în care se va face internarea.93

Executarea măsurii se face în tot intervalul de timp în care minorul este internat și se

bazează pe realizarea unei acțiuni de reeducare prin care se asigură posibilitatea minorului de a

dobândi învățătura necesară potrivită cu vârsta sa și pregătirea profesională în raport de

91 Corneliu Turianu, op. cit, p. 14092 Aurel Dublea, Nicoleta Ştefăroi, op.cit, p. 12593 Victor Ponta, Daniel Mihai Dragnea, Mihai Mitroi, op. cit p. 235

50

aptitudinile sale, într-un regim de adecvată disciplină, care să dea minorului deprinderea de a se

comporta în mod ordonat și să-i insufle sentimentul de respect față de ordinea de drept și de

regulile de convețuire socială.94

Întregul proces de reeducare a minorilor are la bază o activitate de cunoaștere a

particularităților psiho-sociale individuale ce se realizează de către cadre specializate- psihologi,

sociologi, educatori-, care determină elementele și structurile pozitive, aptitudinile și preferințele

minorului, statussul său în grup și propun tratamentul reeducativ corespunzător. Pe baza acestor

propuneri se face repartizarea minorului în grupa de calificare și școlarizare, se urmărește și

dirijează, de către cadrele ce desfășoară nemijlocit activitățile reeducative, evoluția și relațiile

inter-individuale și de grup.

Ținându-se seama de faptul că personalitatea minorilor se află în plin proces de

structurare și că, de regulă, ei sunt mai receptivi la influențele formativ-educative ale mediului,

procesul recuperativ este fundamentat pe crearea și menținerea unui climat caracterizat prin

preocuparea intensă pentru însușirea unei meserii, completarea pregătirii școlare și desăvârșirea

educației, în cadrul unui regim de viață dominat de ordine și disciplină, de reguli precise prin

care este stimulat și recompensat orice progres și efort personal pozitiv.95

Executarea măsurii internării încetează de drept la data când minorul a împlinit vârsta

de 18 ani, cu excepția cazului când instanța a dispus prelungirea internării pe o perioadă de cel

mult doi ani. În acest din urmă caz, măsura internării încetează, tot de drept, la împlinirea

termenului de prelungire.96

I.4. Liberarea minorului înainte de a deveni major

Ca orice măsură privativă de libertate și măsurii internării i se asociază o instituție

complementară denumită liberarea minorului înainte de a deveni major.97

Această instituție juridică a fost creată de legiuitor pentru a veni în sprijinul minorului

internat în centru care, după ce a fost internat, prin comportarea sa și rezultatele bune obținute în

procesul de învățământ, dă dovezi temeunice de îndreptare, existând premisa că reeducarea sa se 94 Valentin Mirișan, Drept penal. Partea generală, Ed. Lumina Lex, București, 2006, p.19195 Corneliu Turianu, op. cit, p. 13696 Ilie Pascu, op. cit., p.46897 M. Zolyneak, M.I. Michinici, op. cit., p. 364

51

va putea desăvârși și în afara centrului în care a fost internat. Pentru ca minorul să fi liberat din

centrul de reeducare înainte de a deveni major , este necesar să se scurgă o anumită perioadă de

timp în care minorul să dovedească buna sa comportare și că se află pe un drum bun în procesul

reeducării.

Legiuitorul a prevăzut în art. 107 Cod penal instituția liberării minorului înainte de a

deveni major.

Astfel, potrivit art. 107 Cod penal, dacă a trecut cel puțin un an de la data internării

în centru de reeducare și minorul a dat dovezi temeinice de îndreptare, de sârguință la

învățătură și la însușirea pregătirii profesionale, se poate dispune liberarea acestuia înainte

de a deveni major.

Din acest text de lege rezultă că liberarea minorului este condiționată de:

- trecerea unui interval de timp de cel puțin un an de la data internării;

- dovedirea unei bune comportări din partea minorului prin dovezi temeinice de

îndreptare, sârguință la învățătură și la însușirea pregătirii profesionale.

Termenul de un an începe să curgă de la data internării efective a minorului în centrul

de reeducare, iar nu de la data pronunțării acestei măsuri. Acest lucru reiese fără echivoc din

însăși exprimarea legii: „dacă a trecut cel puțin un an de la data internării în centrul de

reeducare”.

Termenul de un an este un termen minim, ceea ce înseamnă că, în orice situație, instanța

n-ar putea dispune liberarea minorului mai înainte de expirarea sa.

Liberarea poate fi acordată oricând după trecerea termenului de un an de la internare, deci

fie imediat, fie mai târziu, în funcție de îndeplinirea celei de-a doua condiții: existența unor

dovezi temeinice de îndreptare, de sârguință la învățătură și la însușirea pregătirii profesionale.

Dovezile temeinice de îndreptare se referă la comportamentul moral al minorului, la

atitudinea sa față de ceilalți minori sau față de personalul centrului de reeducare, iar cele de

„sârguință la învățătură și la însușirea pregătirii profesionale” se referă la stăruința depusă de

minor în însușirea cunoștințelor generale și profesionale predate în centrul de reeducare.

Aceste dovezi nu trebuie considerate separat – socotindu-se, de pildă, că minorul

satisface condițiile legii numai dacă este stăruitor la învățătură, dar în schimb este recalcitrant

față de disciplina impusă la locul de executare a măsurii – ci numai laolaltă în unitatea și

interdependența lor.

52

Legea nu impune instanței obligația de a fixa prin hotărârea pronunțată, cea prin care se

dispune internarea, un anumit termen în vederea verificării reeducării morale a minorului și nici

nu-i îngăduie folosirea unui asemenea procedeu, ci numai îi dă posibilitatea ca, după trecerea

unui an de la internarea efectivă a minorului în centrul de reeducare să dispună ridicarea măsurii

educative ce s-a aplicat.

Liberarea minorului dintr-un centru de reeducare înainte de a deveni major se dispune din

oficiu sau la sesizare, de judecătoria sau tribunalul care l-a judecat în primă instanță pe minor, în

baza datelor furnizate de administrația centrului de reeducare din care să rezulte că sunt întrunite

condițiile legale.

Inculpatul minor, căruia i s-a aplicat măsura educativă a internării într-un centru de

reeducare, nu poate solicita pe calea recursului declarat împotriva sentinței prin care s-a luat

măsura sus-menționată, să verifice modul de comportare a sa în centrul de reeducare, spre a se

putea constata dacă există temeiuri în vederea liberării înainte de termen. Liberarea minoruli

înainte de a deveni major, potrivit art. 107 Cod penal, întrucât privește executarea măsurii

educative a internării într-un centru de reeducare, este o chestiune care se soluționează numai

după ce hotărârea prin care s-a luat această măsură a rămas definitivă.98

Dacă minorul căruia i s-a acordat liberarea înainte de a deveni major are o bună conduită,

această liberare devine definitivă la împlinirea vârstei de 18 ani și măsura internării încetează

de drept.99

Dacă dimpotrivă, în perioada liberării minorului acesta are o purtare necorespunzătoare,

instanța poate să dispună revocarea liberării, care în acest caz, este facultativă. În situația în care

minorul săvârșește din nou o infracțiune, în timpul internării sau în perioada liberării înainte de a

deveni major, pentru care instanța consideră, având în vedere gravitatea faptei și persoana

făptuitorului, că trebuie să se aplice o pedeapsă, revocă internarea și implicit liberarea, ca măsură

coplimentară, dispunând aplicarea unei pedepse în condițiile legii. Dacă nu se impune aplicarea

unei pedepse, se revocă liberarea și se menține măsura internării.100

I.5.Revocarea măsurii liberării înainte de a deveni major

98 Corneliu Turianu, op. cit, p. 14299 Ilie Pascu, op. cit., p.468100 M. Zolyneak, M.I. Michinici, op. cit., p. 364

53

Măsurii liberării înainte de a deveni major a făptuitorului minor internat într-un centru de

reeducare legiuitorul nu i-a atribuit un caracter definitiv, ea putând fi revocată în condițiile

prevăzute de lege.

În concepția codului nostru penal, revocarea măsurii internării înainte de a deveni major

poate fi facultativă pentru instanță, dar poate fi și obligatorie.

Revocarea facultativă a măsurii liberării înainte de a deveni major este prevăzută în

art 108 alin. (1) Cod penal. Astfel, dacă în perioada liberării înainte de a deveni major, minorul

are o purtare necorespunzătoare, instanța poate dispune revocarea liberării. Din această dispoziție

legală rezultă că dacă în cursul acestei perioade de la liberare și până la majorat minorul are o

bună comportare, liberarea devine definitivă iar măsura internării încetează de drept. Dacă

dimpotrivă minorul are o purtare necorespunzătoare, instanța sesizată cu acest fapt poate dispune

revocarea liberării și minorul va fi reinternat în centrul de reeducare. Legiuitorul nu face nici o

referire cu privire la ce înseamnă purtare necorespunzătoare, sarcina interpretării acestei expresii

revenind doctrinei.101

Astfel, în doctrina penală s-a precizat că „purtarea necorespunzătoare” constă în fapte sau

atitudini prin care se învederează că minorul dă dovezi de regresare morală, fiind expus să

săvârșească din nou fapte prevăzute de legea penală.

Legea nu prevede cine va sesiza instanța competentă să dispună asupra revocării liberării

datorită „purtării necorespunzătoare” a minorului. Această omisiune este consecința faptului că

legea nu instituie un sistem special de supraveghere al comportării minorului în perioada

consecutivă liberării. O asemenea supraveghere incumbă însă, în mod normal, în baza

îndatoririlor firești, părinților sau tutorelui, după caz, de asemenea și autoritata tutelară trebuie

să-și sporească preocupările în limita atribuțiilor ce-i revin cu privire la situația minorului liberat

înainte de termen.102

Revocarea obligatorie a măsurii liberării înainte de a deveni major este reglementată prin

dispozițiile art 108 alin. (2) Cod penal.

Când purtarea necorespunzătoare a fost de o anumită gravitate și, în raport cu vârsta,

minorul poate fi readus în centrul de reeducare, instanța pronunță revocarea liberării, care are ca

efect reinternarea în centrul de reeducare, unde va rămâne până la împlinirea vârstei de 18 ani.

101 Ilie Pascu, op. cit., p.468102 Octavian Pop, op. cit., p.71

54

Astfel dacă în perioada liberării înainte de a deveni major minorul săvârșește din nou o

infracțiune pentru care se apreciază de către instanță că nu este cazul să se aplice pedeapsa

închisorii, aceasta ia măsura revocării liberării. Luarea acestei măsuri se justifică prin aceea că

menținerea în continuare a liberării nu este compatibilă cu săvârșirea unei noi infracțiuni.103

I.6. Revocarea măsurii internării într-un centru de reeducare

Legiuitorul a conceput instituția internării într-un centru de reeducare ca putând fi

revocabilă. Necesitatea revocabilității măsurii internării într-un centru de reeducare decurge din

faptul că această măsură luată împotriva minorului infractor poate să se dovedească ineficientă,

deoarece el continuă să comită fapte grave, fapt ce impune aplicarea unei măsuri constângătoare

mai eficientă cu caracter represiv cum ar fi spre exemplu pedeapsa închisorii.

Revocarea măsurii internării într-un centru de reeducare este reglementată în alin. (2) al

art. 108 Cod penal. Astfel, dacă în perioada internării într-un centru de reeducare ori a liberării

înainte de a deveni major minorul săvâșește din nou o infracțiune pentru care se apreciază că este

cazul să i se aplice pedeapsa închisorii, instanța revocă internarea.104 Această infracțiune poate

prezenta, în abstract și în concret, grade de pericol social diferite, care să impună un tratament

penal diferențiat. Este vorba, în esență, de același tratament penal prevăzut de lege pentru ipoteza

în care minorul a comis din nou o infracțiune în perioada liberării înainte de a deveni major. De

altfel, acest tratament penal, valabil pentru ambele situații - cu deosebirile specifice pe care le

implică, în mod necesar, poziția de internat sau de liberat a minorului – este reglementat prin

același text: art. 106 Cod penal.

Astfel, în cazul în care infracțiunea săvârșită în timpul internării nu este gravă și instața

apreciază că, pentru reeducarea minorului nu este necesară aplicarea unei pedepse, fiind

suficientă măsura internării aflată în curs de executare, ea va menține acea măsură, aplicată

pentru prima infracțiune, fără a mai lua o altă măsură educativă și, bineînțeles, fără a aplica vreo

pedeapsă.

Ceea ce determină măsura revocării internării internării într-un centru de reeducare este

săvârșirea unei noi infracțiuni, de o anumită gravitate, pentru care instanța apreciază că este

103 Ion Pitulescu, Drept penal. Partea generală, Ed. Lumina Lex, București, 2006, p.426104 Traian Dima,op. cit, p.654

55

necesară aplicarea pedepsei închisorii. Infracțiunea gravă care atrage măsura revocării

internării internării într-un centru de reeducare poate să fie săvârșită în timp ce minorul se află

internat în centrul de reeducare, fie se află în perioada liberării înainte de a deveni major.

Dacă infracțiunea gravă pentru care se apreciază că este necesară aplicarea pedepsei închisorii

este săvârșită în timp ce minorul se află în perioada liberării înainte de a deveni major, instanța

dispune direct revocarea măsurii internării. În această situație, în mod indirect este revocată și

măsura liberării înainte de a deveni major.105

Care vor fi consecințele juridice asupra revocării măsurii internării în cazul în care pentru

infracțiunea nou săvârșită este prevăzută o pedeapsă alternativă, închisoare sau amendă, iar în

procesul de individualizare, instanța se hotărăște să aplice pedeapsa amenzii. În această situație,

în doctrină s-a apreciat că într-o asemenea ipoteză instanța nu va revoca măsura internării

într-un centru de reeducare și va aplica și pedeapsa amenzii penale. Această soluție este

posibilă pentru că din ansamblul dispozițiilor cuprinse în art. 108 alin. (2) Cod penal reiese că

măsura educativă a internării poate coexista cu pedeapsa amenzii.

O altă problemă ar fi aceea a modului în care va fi stabilită pedeapsa închisorii după

revocarea măsurii internării într-un centru de reeducare. Instanța are de rezolvat problema

pedepsei pentru săvârșirea de către minor a primei infracțiuni, care a determinat luarea măsurii

educative a internării în centrul de reeducare și a celei de a doua infracțiuni, care a determinat

revocarea măsurii internării. În această situație în literatura juridică s-a arătat că instanța trebuie

să aplice pentru ambele infracțiuni o singură pedeapsă în limitele speciale prevăzute de

lege pentru ultima infracțiune. S-a considerat că o pedeapsă cu închisorea stabilită în limitele

speciale prevăzute de lege pentru ultima infracțiune este suficientă pentru îndreptarea minorului,

indiferent de pericolul social abstract pe care îl prezintă prima infracțiune.106

În practică s-a pus problema dacă instanța – reținând că un minor a săvârșit o infracțiune

în timpul internării într-un centru de reeducare și aplicându-i pedeapsa închisorii – trebuie să nu

se revoce măsura internării, în cazul în care constată, prin hotărârea de condamnare, că pedeapsa

aplicată este grațiată condiționat.

Soluția negativă se impune. Potrivit dispozițiilor art.108 alin. (2) Cod penal, dacă în

perioada internării într-un centru de reeducare minorul săvârșește din nou o infracțiune pentru

care se apreciază că este cazul să i se aplice pedeapsa închisorii, instanța revocă internarea, iar în

105 Traian Dima,op. cit, p.654106 Ilie Pascu, op. cit., p.468

56

cazul în când nu este necesară o pedeapsă, menține măsura internării. Prin cuvintele „să se aplice

pedeapsa închisorii” legiuitorul a înțeles aplicarea efectivă a acestei sancțiuni și nu pronunțarea

unei pedepse cu închisoarea neexecutabilă. A decide în alt fel ar însemna, pe de o parte, ca

minorul care a comis o infracțiune în timpul internării, să fie favorizat, prin punerea sa în

libertate, față de minorul internat care nu a săvârșit nici o faptă penală, iar pe de altă parte, ca,

beneficiind și de grațiere și de revocarea internării, minorul infractor să nu mai fie supus vreunui

mijloc de educare. Procedând în acest fel, în sensul de menținere în continuare internarea

minorului căruia i s-a aplicat o pedeapsă ce se constată a fi grațiată, instanța nu nesocotește

principiul neaplicării pentru aceeași faptă a două sancțiuni, fiindcă minorul urmează a executa

numai una singură, măsura internării.107

Revocarea sau menținerea măsurii educative a internării într-un centru de reeducare, când

minorul a săvârșit din nou o infracțiune se dispune de instanța competentă să judece acea

infracțiune. Această dispoziție este de natură să înlăture posibilitatea unor hotărâri contradictorii,

ca în cazul când o instanță ar dispune asupra măsurilor educative și alta asupra infracțiunii

săvârșite ulterior.108

SECȚIUNEA II. INTERNAREA ÎNTR-UN INSTITUT MEDICAL EDUCATIV

107 Corneliu Turianu, op. cit, p. 148108 Gheorghe Diaconu, op. cit., p.235

57

II.1. Noțiune și caracterizare

Internarea într-un institut medical educativ este ultima măsură educativă care poate fi

luată împotriva unui minor infractor. Un asemenea institut are posibilitatea de a asigura

infractorilor minori deficienți din punct de vedere fizic sau psihic tratamentul medical și regimul

special de educație adecvat stării în care care se găsesc.109

Cu toate că apare pe ultimul loc în scara măsurilor educative cuprinse în art. 101 Cod

penal, internarea într-un institut medical educativ nu este cea mai grea dintre aceste măsuri.

Ea se situează, din acest punct de vedere, pe același plan cu internarea într-un centru de

reeducare, întrucât ambele constau în așezarea minorului într-un institut sau centru specializat

destinat recuperării acestuia ca element util pentru societate, ceea ce implică o limitare a libertății

fizice a celui internat.110

Astfel, internarea într-un institut medical educativ este tot o măsură privativă de

libertate, însă, în plus față de internarea într-un centru de reeducare, ea ține cont de

particularitățile stării fizice și psihice ale minorului, îmbinând măsurile de tratament medical cu

măsurile educative, minorului aplicându-i-se același regim ca și la măsura internării într-un

centru de reeducare.111

Potrivit art. 105 Cod penal, această măsură educativă constă în așezarea minorului, pe o

durată nedeterminată, într-un institut medical educativ, în vederea supunerii sale unui tratament

medical și unui regim special de educație. Așa după cum însăși denumirea sa o indică, internarea

într-un institut medical educativ este o măsură educativă cu un caracter bivalent: medical și

educativ totodată, deși integrată în categoria măsurilor educative, ea are, așadar, și o latură

medicală care se reflectă și în denumirea ei.

Caracterul bivalent al măsurii, medical și educativ, determină și specificul institutului în

care urmează a fi internat minorul. Fiind destinat să aplice minorului un tratament medical

special și, totodată, să-i creeze acestuia condițiile primirii unei educații corespunzătoare,

institutul medical educativ îmbină caracterul medical cu cel educativ-pedagogic și iși realizează

109 Traian Dima,op. cit, p.655110 Corneliu Turianu, op. cit, p. 151111 Victor Ponta, Daniel Mihai Dragnea, Mihai Mitroi, op. cit p. 237

58

aceste funcții prin activitatea conjugată a unor specialiști din ambele domenii, al medicinei și al

educației.

Dat fiind că măsura se ia față de infractorii minori, deci care răspund penal, față de

iresponsabili nu pot fi dispuse nici un fel de măsuri educative, aceștia urmând a fi internați într-

un institut de deficienți psihic.112

Internarea într-un institut medical educativ se dispune de instanța competentă să judece

cauza penală în care este implicat minorul, dacă se constată că acesta îndeplinește condițiile

răspunderii penale și se confirmă printr-o expertiză medicală și de specialitate necesitatea

supunerii minorului atât unui tratament medical, cât și unui regim special de educație. Această

măsură, datorită specificului ei, se va lua în genere, față de minorii în vârstă de 16-18 ani,

deoarece este puțin probabil ca un minor în vârstă de 14-16 ani care are o stare fizică sau psihică

anormală sau maladivă să fie considerat că a săvârșit fapta cu discernământ. Totuși, când în mod

excepțional se va dovedi că un astfel de minor a săvârșit fapta cu discernământ, se va putea lua și

față de el măsura internării într-un institut medical educativ.

De menționat că, spre deosebire de internarea într-un centru de reeducare care se poate

face de îndată (deci hotărârea de condamnare nu este definitivă), internarea într-un institut

medical educativ nu se poate face decât după ce hotărârea de condamnare a rămas definitivă113

Absența unei asemenea posibilități poate întârzia procesul de însănătoșire, fizică sau

morală, a minorului până la rămânerea defitivă a hotărârii și până la punerea ei în executare după

ce va fi intrat în puterea lucrului judecat. De aceea literatura juridică a atras atenția asupra acestei

lacune legislative, propunând ca dispozițiile art. 490 alin. 1 Cod proc. penală să fie extinse și

asupra măsurilor educative a internării într-un institut medical educativ.114

În literatuta juridică de specialitate cât și în practica judiciară s-au purtat discuții și s-au

dat soluții contradictorii în legătură cu faptul dacă măsura internării într-un institut medical

educativ este compatibilă cu luarea, prin aceeași hotărâre, a măsurii de siguranță a internării

medicale într-un institut medical de specialitate prevăzute de art. 114 Cod penal.

Cu privire la această problemă s-a exprimat opinia că nu este compatibilă luarea unei

măsuri educative cu luarea măsurii de siguranță a internării medicale, fiindcă față de un

minor care are nevoie în același timp, și de acțiunea de educare și de îngrijire medicală se ia

112 Vasile Dobrinoiu, Wiliam Brânză, Drept penal. Partea generală, Ed. Lumina Lex, București, 2003, p.437113 Traian Dima,op. cit, p.655114 Corneliu Turianu, op. cit, p. 152

59

măsura educativă a internării a internării într-un institut medical educativ care realizează ambele

finalități. Potrivit celei de a doua opinii în principiu cele două măsuri s-ar putea lua concomitent

(prin aceeași hotărâre) rămânând ca executarea lor să se facă fie în același timp (concomitent) în

ipoteza în care se stabilește că institutul medical educativ ar fi în măsură să trateze și minorul

bolnav mintal sau toxicoman, fie în mod succesiv, măsura de siguranță având prioritate față de

măsura educativă, în ipoteza în care institutul medical educativ n-ar fi în măsură să trateze

minorul bolnav sau toxicoman, tratarea acestuia căzând în sarcina exclusivă a institutului

medical de specialitate, menționat de legiuitor în art. 114 Cod penal.

Într-o decizie de speță, respectiv decizia nr. 683/1990, Curtea Supremă de Justiție a decis

că față de minorii ce săvârșesc fapte penale se pot lua numai măsuri educative. Ca atare,

măsurile de siguranță, inclusiv internarea medicală prevăzută de art. 114 Cod penal, nu se

aplică minorilor.115

Durata internării este nedeterminată, dar poate dura până la împlinirea vârstei de 18

ani. Caracterul nedeterminat al acestei măsuri își are explicația în faptul că internarea trebuie să

înceteze îndată ce a dispărut cauza care a impus luarea ei. Ca și internarea într-un centru de

reeducare, internarea într-un institut medical educativ poate fi prelungită pe cel mult doi ani de la

data când minorul devine major, dacă această prelungire este necesară pentru realizarea scopului

internării.

Deoarece internarea se datorează unei boli și scopul internării este vindecarea, măsura

trebuie să înceteze îndată ce încetează boala. Instanța poate, de asemenea, să ia măsura ca

infractorul însănătoșit, dacă este nevoie, să fie trecut și internat într-un centru de reeducare,

împreună cu alți infractori minori.116

Instanța competentă material să ridice măsura internării într-un institut medical educativ

este instanța de executare.

II.2. Executarea măsurii internării într-un institut medical educativ

115 C.S.J., decizia nr. 683/1990, preluată de Traian Dima, op. cit, p.656116 Ion Oancea, op. cit., p.228

60

Executarea măsurii are loc pe toată durata internării într-un institut medical educativ unde

se asigură un tratament medical special și un regim de educație adecvat. Institutul este înzestrat

cu material adecvat și cu personalul necesar realizării celor două funcții: asistența medicală a

minorilor delincvenți este asigurată prin contribuția unor specialiști în domeniul medicinii, iar

asistența pedagogico-educativă prin contribuția unor specialiști în domeniul instrucției și

educației.117

Deoarece pentru punerea în executare a măsurii internării într-un institut medical

educativ Codul de procedură penală nu prevede nici o dispoziție, instanțele judecătorești aplică

dispozițiile art. 432 Cod proc. pen. care vizează punerea în executare a măsurii de siguranță a

internării medicale. Deci, punerea în executare a măsurii internării într-un institut medical

educativ se face prin comunicarea unei copii de pe dispozitivul hotărârii judecătorești și a

unei copii de pe raportul medico-legal direcției sanitare din județul pe teritoriul căruia

locuiește persoana față de care s-a dispus o asemenea măsură.

În conformitate cu art. 106 Cod penal, măsura internării într-un institut medical educativ

se ia de către instanță pe timp nedeterminat însă nu poate dura decât până la îndeplinirea vârstei

de 18 ani. Legea prevede și posibilitatea ca măsura internării într-un institut medical educativ să

poată fi prelungită cu cel mult 2 ani dacă aceasta este necesară scopului internării.

Este important de subliniat că prelungirea internării nu se poate dispune anticipat,

încă din momentul luării măsurii educative, ci numai ulterior, la împlinirea vârstei de 18 ani,

când se poate constata dacă și în ce limite măsura internării a dat rezultatele așteptate.

Spre deosebire de măsura internării, care se ia pe timp nedeterminat, prelungirea acestei

măsuri se dispune întotdeauna pe o durată determinată, fixată de instanță prin însăși

hotărârea de prelungire, dar care, în nici o situație, nu poate fi mai mare de doi ani. Este normal,

ca de data aceasta, instanța să stabilească cu anticipație durata internării în continuare,

deoarece, dacă în momentul inițial, al luării măsurii, rezultatele tratamentului medical și ale

procesului educativ erau incerte, acum, când minorul a ajuns la majorat și când aceste rezultate

sunt cunoscute, se poate întrevedea, cel puțin cu aproximație, perioada încă necesară pentru

atingerea obiectivelor urmărite. Așa cum, dacă nu s-a decis prelungirea, internarea la sfârșit la

data împlinirii vârstei de 18 ani, tot astfel, în caz de prelungire, ea încetează de drept la

împlinirea duratei fixată de instanță.118

117 Ilie Pascu, op. cit., p.469118 Corneliu Turianu, op. cit, p. 159

61

Măsura internării într-un institut medical educativ fiind condiționată de starea fizică sau

psihică maladivă a minorului, se pune problema ce se întâmplă atunci când minorul internat,

înainte de împlinirea vârstei de 18 ani, ca urmare a tratamentului administrat se însănătoșește.119

În temeiul acestor dispoziții, instanța care a judecat pe minor va ridica măsura când starea

psihică sau fizică a minorului a fost remediată datorită tratamentului medical, iar educația

acestuia a fost realizată. Existând dovezi temeinice că minorul are o conduită bună, este

sârguincios la învățătură și își dă silința să capete o pregătire profesională. Dacă instanța constată

că a dispărut numai cauza privind starea fizică sau psihică, dar nu există dovezi de îndreptare a

minorului, va înlocui măsura internării într-un institut medical educativ cu cea a internării într-un

centru de reeducare.

Potrivit legii, este competentă să ridice această măsură judecătoria s-au tribunalul care a

judecat în primă instanță pe minor. Ridicarea măsurii se face de instanța competentă din oficiu

sau la sesizarea institutului medical – educativ unde minorul se află internat.

Internarea în institutul medical educativ poate înceta prin revocare, dacă pe durata

internării minorul săvârșește din nou o infracțiune și instanța apreciază că este necesară aplicarea

pedepsei închisorii. În această situație, dacă se constată că minorul are nevoie în continuare de

tratament medical, se poate lua măsura de siguranță a obligării la tratamentul medical

efectuându-se în condițiile de detenție. 120

Săvârșirea din nou a unei infracțiuni în timpul internării în institutul medical educativ

poate demonstra uneori că această măsură n-a fost suficientă pentru îndreptarea minorului. De

aceea legiuitorul a simțit nevoia să consacre, printr-o dispoziție expresă, caracterul revocabil al

internării. Revocarea nu este însă obligatorie, ci facultativă, ea urmând să intervină numai în

acele cazuri în care instanța apreciază că, pentru redresarea morală a minorului, este nevoie de o

măsură mai eficace, care să prezinte, alături de o latură educativă, și una pronunțat represivă.

În linii mari, sistemul adoptat de Codul penal în această privință este similar celui

prevăzut pentru ipoteza săvârșirii din nou a unei infracțiuni în cursul internării într-un centru de

reeducare: dacă instanța consideră că – în raport cu gradul de pericol social al ultimei infracțiuni

și cu împrejurările obiective și subiective ale comiterii acesteia – se impune aplicarea unei

pedepse cu închisoarea, ea revocă internarea și-l condamnă pe minor la pedeapsa închisorii. Dacă

însă – în raport cu aceleași criterii – apreciază că o asemenea sancțiune nu este necesară, instanța

119 Traian Dima,op. cit, p.658120 Ilie Pascu, op. cit., p.469

62

menține măsura internării în institutul medical-educativ, a cărei durată se va determina pe

parcursul executării ei.121

CAPITOLUL IV. SANCȚIONAREA INFRACTORILOR MINORI ÎN

PERSPECTIVĂ LEGISLATIVĂ. ELEMENTE DE DREPT PENAL

COMPARAT

121 Corneliu Turianu, op. cit, p. 160

63

SECTIUNEA I. SANCȚIONAREA INFRACTORILOR MINORI ÎN NOUL COD

PENAL ADOPTAT PRIN LEGEA NR. 286/2009

Conţinutul noului Cod penal al României a fost adoptat prin Legea nr. 286/2009 şi

va intra in vigoare la data care va fi stabilită în legea pentru punerea în aplicare a acestuia122.

Elaborarea unui nou Cod penal s-a dovedit necesară pentru a se putea răspunde cerințelor

procesului de monitorizare al Comisiei Europene. Noul Cod penal preia elementele ce pot fi

menținute din Codul penal în vigoare și din Legea nr. 301/2004 și le integrează pe baza unei

concepții unitare alături de elemente preluate din alte sisteme de referință dar și din

reglementările adoptate la nivelul Uniunii Europene pentru realizarea spațiului de libertate,

securitate și justiție.123

De asemenea, s-a urmărit pe de o parte, valorificarea tradiției legislației penale române,

iar pe de altă parte racordarea la curentele de reglementare actuale ale unor sisteme juridice de

referință în dreptul penal european. Aceste două direcții avute în vedere au putut fi conciliate

tocmai prin analiza atentă a evoluției legislației penale române. Astfel, în valorificarea tradiției

legislației penale române s-a pornit de la prevederile Codului penal din 1936, multe dintre ele

menținute și de Codul penal în vigoare. Codul din 1936 a avut două surse de inspirație principale

– codul penal italian și codul penal din Transilvania (de inspirație austriacă). În același timp, este

o realitate că, în prezent, reglementările penale cu cea mai mare influență în dreptul european

aparțin în continuare spațiului german și italian. Convergența reglementărilor propuse cu cele din

aceste legislații, și cu cele pe care ele le-au inspirit (dreptul spaniel, elvețian portughez), a permis

valorificarea creativă a tradiției naționale concomitent cu realizarea unor reglementări racordate

la tendințele actuale ale dreptului penal european. Fidelitatea față de tradiția italo-germană nu

presupune însă preluarea unor dispoziții din aceste legislații în forma în care ele se regăseau la

momentul elaborării Codului penal din 1936, ci, dimpotrivă luarea în considerare a evoluțiilor

intervenite în aceste sisteme, a teoriilor și reglementărilor modern dezvoltate între timp.

122 Codul penal din 17 iulie 2009 (Codul penal din 2009 al României) publicat în M. Of. Nr. 510 din 24 iulie 2009123 www. Eur Activ.ro

64

Pentru toate aceste considerente, membrii comisiei nu s-au raliat opțiunii comisiei de

elaborare a Legii nr. 301/2004, care a adoptat modelul francez (abandonat de legiuitorul nostru

penal în 1936) ca principală sursă de inspitație pentru reglementările nou introduse. Această

orientare de elaborare a proiectului nu a presupus însă în nici un caz ignorarea soluțiilor adoptate

de alte sisteme europene, cum este cazul dreptului francez, belgian, olandez sau cel al unora

dintre țările scandinave.

Noul cod penal urmărește îndeplinirea următoarelor obiective:

1) crearea unui cadru legislative coerent în materie penală, cu evitarea suprapunerilor

inutile de norme în vigoare existente în actualul Cod penal și în legile special;

2) simplificarea reglementărilor de drept substanțial, menită să faciliteze aplicarea lor

unitară și cu celeritate în activitatea organelor judiciare;

3) asigurarea satisfacerii exigențelor decurgând din principiile fundamentale ale

dreptului penal consecrate de Constituție și de pactele și tratatele privitoare la

drepturile findamentale ale omului, la care România este parte;

4) transpunerea în cadrul legislativ penal național a reglementărilor adoptate la nivelul

Uniunii Europene;

5) armonizarea dreptului material roman cu sistemele celorlalte state membre ale

Uniunii Europene, ca o premisă a cooperării judiciare în materie penală bazată pe

recunoaștere și încredere reciprocă.

Prin atingerea obiectivelor menționate se va realiza racordarea legislației penale naționale

la exigențele contemporane ale principiilor fundamentale ale dreptului penal.124

În ceea ce privește reglementarea răspunderii penale a minorilor s-a urmărit

reformarea completă a sistemului existent în prezent.

Principala modificare susținută de o variantă inițială a noului Cod penal a fost reducerea

limitei de vârstă de la care este posibilă angajarea răspunderii penale a minorului, respectiv 13

ani.

Modificarea s-a impus în considerarea a cel puțin două elemente:

1) creșterea continuă în ultimii ani a numărului faptelor penale săvârșite de minori cu

vârsta sub 14 ani, aceștia ajungând nu de puține ori să comită fapte foarte grave sau să

124 www.EuroAvocatura.ro

65

fie atrași în activitatea grupurilor de criminalitate organizată tocmai în considerarea

imposibilității tragerii lor la răspundere penală;

2) datele statistice privid expertizele efectuate cu privire la existența discernământului în

cazul minorilor cu vârsta între 14 și 16 ani arată că în peste 90 % din cazuri s-a

stabilit că, de regulă, discernământul există anterior vâestei de 14 ani.

Această modificare nu a mai fost introdusă în cuprinsul Legii nr. 286/2009 însă s-a

menținut modificarea cu privire la renunțarea la dualitatea de sancțiuni consacrată astăzi de

Codul penal – pedepse și măsuri educative. Astfel s-a urmărit renunțarea completă la pedepse

în cazul minorului infractor și instituirea unui sistem sancționator bazat doar pe măsuri

educative, incluzând, bineînțeles, și măsuri educative privative de libertate.

Prin urmare, noul Cod penal, spre deosebire de Codul penal în vigoare, a consacrat un

sistem unic de sancţionare a minorului infractor prin dispoziţiile art. 114, cu denumirea

marginală „Consecinţele răspunderii penale”, constituit din măsuri educative. Potrivit acestui

text, faţă de minorul care, la data săvârşirii infracţiunii, avea vârsta cuprinsă între 14 şi 18 ani se

ia o măsură educativă neprivativă de libertate sau o măsură privativă de libertate, în următoarele

cazuri:

a) dacă a mai săvârşit o infracţiune, pentru care i s-a aplicat o măsură educativă ce a fost

executată ori a cărei executare a început înainte de comiterea infracţiunii pentru care

este judecat;

b) atunci când pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită este închisoarea

de 7 ani sau mai mare ori detenţiunea pe viaţă.

Prin urmare, în concepţia noulul Cod penal, un minor infractor se sancţionează, de regulă,

cu o măsură educativă neprivativă de libertate, iar în mod excepţional, când recade în

infracţionalitate sau comite chiar pentru prima oară o infracţiune gravă sau deosebit de gravă,

faţă de acesta se ia o măsură educativă privativă de libertate.

La alegerea măsurii educative se ţine seama, mai întâi, de gravitatea infracţiunii săvârşite

ori dacă minorul se află la prima infracţiune, pentru ca instanţa să stabilească asupra categoriei

măsurii educative (neprivative ori privative de libertate) şi apoi va avea în vedere criteriile

generale de individualizare a pedepsei prevăzute în art. 74, în alegerea corect a măsurii

educative.

66

În vederea efectuării evaluării minorului asupra elementelor ce definesc personalitatea

acestuia, instanţa va solicita serviciului de probaţiune întocmirea unui referat care va cuprinde şi

propuneri motivate referitoare la natura şi durata programelor de reintegrare socială pe care

minorul ar trebui sa le urmeze, precum şi la alte obligaţii ce pot fi impuse acestuia de către

instanţă.125

I.1. Regimul măsurilor educative neprivative de libertate

În capitolul II al Titlului V al Părţii generale a noului Cod penal se reglementează

fiecare măsură educativă neprivativă de libertate sub aspectul definirii, determinării

conţinutului şi duratei măsurii, cât şi al activităţilor ce se desfăşoară pe durata acesteia.

Măsurile educative neprivative de libertate sunt: stagiul de formare civică,

supravegherea, consemnarea la sfârşit de săptămână şi asistarea zilnică.

Regimul stagiului de formare civică este reglementat în mod asemănător cu prevederile

art 15-1 pct 6 din Ordonanţa franceză din 1945 iar celelalte măsuri sunt reglementate asemănător

cu reglementarea din Legea spaniolă nr. 5/2000.126

Stagiul de formare civică constă în obligaţia minorului de a particupa la un program cu

o durată de cel mult 4 luni, pentru a-l ajuta să înţeleagă consecinţele legale şi sociale la care se

expune în cazul săvârşirii de infracţiuni şi pentru a-l responsabiliza cu privire la comportamentul

său pe viitor. Toate activităţile ce se desfăşoară pe durata cursului de formare civică sunt

coordonate de serviciul de probaţiune şi nu afectează programul şcolar sau profesional al

minorului.

Supravegherea, ca măsură educativă, constă în controlarea minorului în cadrul

programului său zilnic, pe o durată cuprinsă între două şi şase luni, pentru a asigura participarea

la cursuri şcolare sau de formare profesională şi prevenirea desfăşurării unor activităţi sau

intrarea în legătură cu anumite persoane care ar putea afecta procesul de îndreptare a acestuia.

Din examinarea conţinutului acestei măsuri educative se desprinde faptul că serviciul de

probaţiune nu se impică direct în realizarea activităţilor din programul minorului, ci are rolul

numai de a monitoriza modul în care acesta îşi respectă programul obişnuit.

125 Ilie Pascu, op cit., p.474126 Mihai Adrian Hotca, Noul Cod penal şi Codul penal anterior, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2009, p.132

67

Măsura educativă a consemnării la sfârşit de săptămână constă în obligaţia minorului,

executată sub coordonarea serviciului de probaţiune, de a nu părăsi locuinţa în zilele de sâmbătă

şi duminică, pe o durată cuprinsă între 4 şi 12 săptămâni, afară de cazul în care, în această

perioadă, are obligaţia de a participa la anumite activităţi impuse de instanţă.127

Asistarea zilnică constă în obligaţia minorului de a respecta un program stabilit de

serviciul de probaţiune, care conţine orarul şi condiţiile de desfăşurare a activităţilor, precum şi

interdicţiile impuse minorului. Măsura educativă a asistării zilnice se ia pe o durată cuprinsă între

3 şi 6 luni. De asemenea, ea presupune o intervenţie activă a serviciului de probaţiune, care

întocmeşte programul zilnic al minorului, incluzând în acest program – alături de elementele

obişnuite (de pildă, frecventarea cursurilor) şi pe cele impuse de instanţă – orice activitate

necesară realizării scopului măsurii educative.

Pe durata executării măsurilor neprivative de libertate, instanţa poate impune

minorului una sau mai multe dintre următoarele obligaţii:

a) să urmeze un curs de pregătire şcolară sau profesională;

b) să nu depăşească, fără acordul serviciului de probaţiune, limita teritorială stabilită de

instanţă;

c) să nu se afle în anumite locuri sau la anumite manifestări sportive, culturale ori alte

adunări publice, stabilite de instanţă;

d) să nu se apropie sau să nu comunice cu victima sau cu membrii de familie ai acesteia,

cu participanţii la săvârşirea infracţiunii ori cu alte persoane stabilite de instanţă;

e) să se prezinte la serviciul de probaţiune la datele fixate de acesta;

f) să se supună măsurilor de control, tratament sau îngrijire medicală.

Supravegherea executării obligaţiilor impuse de instanţă se face sub coordonarea

serviciului de probaţiune. Pe durata executării măsurii educative neprivative de libertate,

serviciul de probaţiune are obligaţia să sesizeze instanţa dacă:

a) au intervenit motive care justifică fie modificarea obligaţiilor impuse de instanţă, fie

încetarea executării unora dintre acestea;

b) persoana supravegheată nu respectă condiţiile de executare a măsurii educative sau nu

execută în condiţiile stabilite obligaţiile ce îi revin.

127 Ilie Pascu,op.cit. p.475

68

Dacă pe parcursul supravegherii au intervenit motive care justifică impunerea unor

obligaţii, fie sporirea sau diminuarea condiţiilor de executare a celor existente, instanţa dispune

modificarea în mod corespunzător, pentru a asigura persoanei supravegheate şanse mai mari de

îndreptare. Instanţa dispune încetarea unora dintre obligaţiile pe care le-a impus când apreciază

că menţinerea acestora nu mai este necesară.

De asemenea, sunt reglementate două situaţii când instanţa dispune prelungirea sau

înlocuirea măsurilor educative neprivative de libertate. Prima situaţie, când minorul, nu

respectă, cu rea-credinţă, condiţiile de executare a măsurii educative sau a obligaţiilor impuse. În

această situaţie, instanţa dispune:

a) prelungirea măsurii educative, fără a putea depăşi maximul prevăzut de lege pentru

aceasta;

b) înlocuirea măsurii luate cu o altă măsură educativă neprivativă de libertate mai

severă;

c) înlocuirea măsurii luate cu internarea într-un centru educativ,în cazul în care, iniţial,

s-a luat măsura educativă neprivativă de libertate cea mai severă. Pe durata sa

maximă;

d) înlocuirea măsurii educative neprivative de libertate cu măsura internării într-un

centru educativ, în cazurile prevăzute la lit. a) şi lit. b), dacă nici de această dată nu au

fost respectate condiţiile de executare a măsurii educative sau a obligaţiilor impuse.128

A doua situaţie este cea când minorul aflat în executarea unei măsuri educative

neprivative de libertate săvârşeşte o nouă infracţiune sau este judecat pentru o nouă sau este

judecat pentru o infracţiune concurentă săvârşită anterior. În această situaţie instanţa dipune:

a) prelungirea măsurii educative luate iniţial, fără a depăşi maximul prevăzut de lege

pentru aceasta;

b) înlocuirea măsurii luate iniţial cu o altă măsură educativă neprivativă de libertate

mai severă;

c) înlocuirea măsurii luate iniţial cu o măsură educativă privativă de libertate.129

I.2. Regimul măsurilor educative privative de libertate

128 Codul penal din 17 iulie 2009 (Codul penal din 2009 al României). publicat în M. Of. Nr. 510 din 24 iulie 2009129 Ilie Pascu,op.cit. p.476

69

În capitolul III al Titlului V al Părţii generale sunt reglementate cele două măsuri

educative privative de libertate sub aspectul definirii, duratei, înlocuirii şi liberării minorului din

centrul educativ sau din centrul de detentie.

Noul cod penal cuprinde două măsuri educative privative de libertate, şi anume

internarea într-un centru educativ pe o durată de la unu la 3 ani şi internarea într-un centru

de detenţie, pe o durată de la 2 la 5 ani sau, în mod excepţional, de la 5 la 15 ani.130

Internarea intr-un centru educativ. Măsura educativă a internării într-un centru

educativ constă în internarea într-o instituţie specializată în recuperarea minorului, unde va urma

un program de pregătire şcolară şi formare profesională potrivit aptitudinilor sale, precum şi

programe de reintegrare socială. Instanţa dispune această măsură educativă pe o durată cuprinsă

între unul şi 3 ani.

Dacă în perioada internării minorul săvâşeşte o nouă infracţiune sau este judecat pentru o

infracţiune concurentă săvârşită anterior, instanţa poate menşine măsura internării într+un centru

educativ, prelungind durata acesteia, fără a depăşi maximul prevăzut de lege (3 ani), sau o poate

înlocui cu măsura internării într-un centru de detenţie.

În ipoteza în care minorul, pe durata internării, a dovedit interes constant pentru însuşirea

cunoştinţelor şcolare şi a făcut progrese evidente în vederea reintegrării sociale, după executarea

a cel puţin jumătate din durata internării, instanţa poate dispune fie înlocuirea internării cu

măsura educativă a asistării zilnice pe o perioadă egală cu durata internării neexecutate, dar nu

mai mult de 6 luni, dacă persoana internată nu a împlinit vârsta de 18 ani; în ambele cazuri,

instanţa impune respectarea uneia sau a mai multora dintre obligaţiile prevăzute în art.121, până

la împlinirea duratei măsurii internării.

Dacă minorul nu respectă, cu rea-credinţă, condiţiile de executare a măsurii asistării

zilnice sau obligaţiilor impuse, instanţa revine asupra înlocuirii sau liberării şi dispune

executarea restului rămas neexecutat din durata măsurii internării într-un centru educativ.

În cazul săvârşirii, până la împlinirea duratei internării, a unei noi infracţiuni de către o

persoană care nu a împlinit vârsta de 18 ani şi faţă de care s-a dispus înlocuirea măsurii internării

într-un centru educativ cu măsura asistării zilnice, instanţa revine asupra înlocuirii şi dispune fie

130 Mihai Adrian Hotca, op. cit., 133

70

executarea restului rămas din durata măsurii internării iniţiale, cu posibilitatea prelungirii duratei

acesteia până la maximul prevăzut de lege, fie internarea într-un centru de detenţie.131

Internarea într-un centru de detenţie. Măsura educativă a internării într-un centru de

detenţie constă în internarea într-o instituţie specializată în recuperarea minorilor, cu regim de

pază şi supraveghere, unde va urma programe intensive de reintegrare socială, precum şi

programe de pregătire şcolară şi formare profesională potrivit aptitudinilor sale. Internarea într-

un centru de detenţie se dispune pe o perioadă cuprinsă între 2 şi 5 ani, afară de cazul în care

pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită este de 20 de ani sau mai mare ori

detenţiunea pe viaţă, când internarea se dispune pe o perioadă cuprinsă între 5 şi 15 ani.

Dacă pe perioada internării minorul săvârşeşte o nouă infracţiune sau este judecat pentru

o infracţiune săvârşită anterior, instanţa prelungeşte durata internării, fără a depăşi maximul

prevăzut de lege. În cazul în care pe durata internării minorul a dovedit interes constant pentru

însuşirea cunoştinţelor şcolare şi profesionale şi a făcut progrese evidente în vederea reintegrării

sociale, după executarea a cel puţin jumătate din durata internării, instanţa poate dispune fie

înlocuirea internării cu măsura educativă a asistării zilnice, fie liberarea din centrul de detenţie,

dacă persoana internată a împlinit vârsta de 18 ani. Odată cu înlocuirea sau liberarea, instanţa

impune respectarea uneia sau mai multora dintre obligaţiile prevăzute în art. 121, până la

împlinirea duratei măsurii internării.

În varianta în care minorul nu respectă, cu rea credinţă, condiţiile de executare a măsurii

asistării zilnice sau obligaţiile impuse ori săvârşeşte o nouă infracţiune, instanţa revine asupra

înlocuirii măsurii sau a liberării, urmând ca persoana să execute măsura internării într-un centru

de detenţie sau să prelungească durata acestei măsuri.

Pentru determinarea legii penale mai favorabile, în cazul succesiunii legale

determinate de intrarea în vigoare a noului Cod penal, trebuie mai întâi stabilit dacă, în raport de

legea anterioară, luând în considerare criteriile de individualizare a sancţiunilor, este necesară

sau nu aplicarea unei pedepse, deoarece, dacă răspunsul este afirmativ, legea mai favorabilă va fi

noul Cod penal. Dacă răspunsul la întrebarea de mai sus este negativ, legea penală mai favorabilă

este legea veche, deoarece măsurile educative care au corespondent presupun un regim mai

131 Ilie Pascu,op.cit. p.477

71

blând, iar cele care nu au corespondent (de pildă, mustrarea) sunt evident mai severe decât

măsurile educative prevăzute de noul Cod penal.132

SECȚIUNEA II. ELEMENTE DE DREPT PENAL COMPARAT

II.1 Cadru general

Evoluţia delincvenţei juvenile în societatea contemporană, chiar cu unele deosebiri de la

o ţară la alta, prin frecvenţă, tendinţe şi forme de manifestare, continuă menţină în stare de alertă

132 Mihai Adrian Hotca, op. cit., 133

72

cele mai avizate organisme internaţionale, îndeosebi Organizaţia Naţiunilor Unite, iar pe

continentul nostru, Consiliul Europei. Criminalitatea juvenilă suscită interesul nu numai al

specialiştilor în materie de educaţie şi ocrotire, dar şi al celor din sfera dreptului penal, a

criminologiei, sociologiei, filozofiei, biologiei, de asemenea, ea stă în atenţia a numeroase

organizaţii guvernamentale şi nonguvernamentale, ca şi în preocupările unor persoane cu

iniţiative particulare de interes umanitar.

Consiliul Europei, cel de-al doilea organism internaţional care se implică activ în

problemele delincvenţei juvenile datează din 1949 şi îşi are sediul la Strasburg.

Consiliul Europei a iniţiat numeroase cercetări criminologice şi sociologice privind

delincvenţa, mai cu seamă în rândul minorilor şi tinerilor care provin din familii de emigranţi sau

din populaţia autohtonă minoritară acolo unde acestea constituie o populaţie compactă, cum sunt

zonele sărace ale marilor oraşe din lumea occidentală.

Regulile care orientează actualmente legislaţia şi practica în domeniul delincvenţei

juvenile, în cele mai multe state membre, au la bază principiile politicii penale ale Consiliului

Europei şi anume: prioritatea absolută a prevenirii, reducerea intervenţiei justiţiei penale şi

necesitatea participării comunităţii la politica criminală.

Un loc important în orientările de principiu ale Consilului Europei îl ocupă ideea

depenalizării unor fapte săvârşite de minori, precum şi ideea evitării pe cât posibil a

procedurii judiciare pentru sancţionarea faptelor comise de minori.133

În ceea ce priveşte angajarea răspunderii penale, se observă că, potrivit reglementărilor

din domeniul penal, în majoritatea ţărilor există o perioadă de tranziţie, care marchează trecerea

de la incapacitatea penală la capacitatea penală absolută, perioadă în care infractorilor minori le

sunt aplicabile, cu prioritate, măsuri educative, corective.

Aceste măsuri sunt foarte variate şi, uneori, chiar incompatibile, de exemplu, într-o ţară,

amenda aplicată unui infractor minor este considerată ca o măsură educativă, iar în altă ţară, este

catalogată drept pedeapsă.

În Elveţia şi Suedia, minorul poate suporta rigorile legii de la vârsta de 7 ani, în

Anglia şi Ţara Galilor de la 10 ani, în Olanda de la 12 ani, în Scoţia de la 8 ani, în Grecia şi

Ungaria de la 12 ani, în Danemarca şi Germania de la 14 ani.

133 Ortansa Brezeanu, op. cit., p. 69-81

73

Cel mai adesea, minorilor infractori li se aplică procedura de drept comun începând

cu vârsta de 18 ani, situaţie susţinută şi de faptul că aceasta este vârsta de la care începe

majoratul în general.

Trebuie făcută însă o precizare, şi anume că, dacă de la această vârstă se aplică regulile

de desfăşurarea procesului penal proprii dreptului comun, instanţele pot aplica, în unele cazuri,

sancţiuni specifice infractorului minor.

Astfel, dacă în Anglia aplicarea procedurii dreptului comun se face de la 17 ani, se pot

aplica sancţiuni specifice minorului până la 21 de ani.

În Grecia, pentru tinerii de până la 21 de ani se aplică pedepse diminuate, iar în Olanda şi

Germania, dacă personalitatea infractorului sau circumstanţele o cer, se aplică pedepsele

specifice minorilor.134

Faţă de reglementările existente, se poate concluziona că, în majoritatea statelor

angajarea răspunderii penale începe de la 14 ani, iar capacitatea penală deplină, de la 18

ani. În perioada dintre 14-18 ani, soluţionarea cauzelor cu minori se face după reguli

speciale, cu aplicarea sancţiunilor specifice.

Legislaţiile din Belgia şi Luxemburg, în principiu, nu prevăd posibilitatea aplicării unei

pedepse pentru faptele calificate ca infracţiuni comise de minorii până la 18 ani, pentru aceştia

instanţa aplicând doar măsuri educative.

Totuşi, Tribunalul pentru minori, în cazul minorului infractor care are vârsta între 16-18

ani, dacă consideră că faţă de fapta comisă şi persoana acestuia nu sunt suficiente numai măsurile

educative, poate trimite cauza pentru a fi soluţionată de instanţele de drept comun, care pot

aplica o pedeapsă. Aceste cazuri apar însă numai cu titlu de excepţie.

În Spania şi Portugalia, vârsta de la care infractoruli minor i se aplică prevederile

procesual penale ale dreptului comun este de 16 ani.

Până la acestă vârstă, cauzele sunt soluţionate, după regulile speciale, de Tribunale pentru

minori, care nu pot aplica decât măsuri educative.

În majoritatea ţărilor, în special în cele europene, soluţionarea cauzelor cu infractori

minori cade în competenţa unor instanţe speciale.

134 Maria Crina Kmen, Ruxandra Rață, op. cit., p. 187

74

Aceste instanţe pot dispune măsuri de protecţie, măsuri educative faţă de minorul

periculos sau măsuri educative şi pedepse faţă de minorul infractor.

Totuşi, în cazul aplicării pedepselor, există prevederi speciale, care le diferenţiază de

cele pentru adulţi mai ales în ceea ce priveşte întinderea.

În Franţa, Ungaria, Italia, Spania, Polonia, Portugalia, pedepsele propriu-zise sunt

derivate din pedepsele pentru adulţi, în cazul minorilor acestea fiind reduse cu diferite

fracţiuni, de exemplu 1/2 din pedeapsa prevăzută pentru major în Franţa, 1/3 în Italia.

De asemenea, executarea pedepselor se face după reguli speciale, existând instituţii sau

secţii speciale, cu regim special pentru infractorii minori, preocupările pentru resocializarea

minorului fiind de o importanţă mai mare decât preocuparea pentru executarea pedepsei propriu

zise.135

II.2.SANCŢIONAREA INFRACTORULUI MINOR ÎN UNELE ŢĂRI ALE

UNIUNII EUROPENE

2.1 Sistemul de drept francez

135 Anastasiu Crișu, op. cit., p.172

75

Începând cu anul 1945 în Franţa este aplicabilă o justiţie distinctă pentru minori.

Justiţia franceză pentru minori cuprinde magistraţi specializaţi, jurisdicţii speciale şi servicii

educative şi funcţonează după reguli speciale, adaptate particularităţilor minorilor.

Originalitatea regulilor aplicabile minorilor explică faptul că acestea nu figurează în

Codul penal francez, al cărui articol 122-8 trimite la o lege specială. Este vorba de Ordonanţa

din 2 februarie 1954 referitoare la delincvenţa juvenilă. Ordonanţa a fost elaborată la

solicitarea rezistenţei franceze, care a descoperit numeroase cazuri de minori închişi în

penitenciarele de drept comun. A cest text, un veritabil cod al delincvenţei juvenile, a fost

modificat de-a lungul timpului de mai multe ori. Cele mai semnificative modificări au fost aduse

prin Legea din 4 februarie 1993 si Legea din 1 februarie 1994, care se referă la încredinţarea

minorilor. Textul suprimă competenţa tribunalelor civile în cauzele cu infractori minori.

Autorii de drept francez, între care Jean Cloude Soyer, profesor emerit la Universitatea

Pantheon- Assas din Paris şi membru în Comisia Europeană pentru Drepturile Omului, consideră

că nu este de dorit să se aplice pedepse infractorilor minori şi preferă măsurile de asistenţă

educative.

În ceea ce priveşte procedura, necesitatea aplicării acestor măsuri cu caracter special a

impus crearea de jurisdicţii specializate. Pentru executarea acestor măsuri, reforma a impus

crearea de centre de reeducare, locuri speciale destinate să primească tineri delincvenţi, care au

înlocuit vechile colonii penitenciare.136

Minorul sub vârsta de 13 ani nu este considerat ca fiind responsabil din punct de vedere

penal. Legislaţia franceză stabileşte o prezumţie irefragabilă de iresponsabilitate.

Minorul delincvent cu vârstă cuprinsă între 13 şi 16 ani i se poate aplica fie o pedeapsă,

fie o măsură educativă. Totodată minorului cu vârstă cuprinsă între 13 şi 16 i se aplică reducerea

limitelor pedepsei după cum urmează: dacă este vorba de o pedeapsă temporară privativă de

libertate, maximul său se reduce la jumătate, iar în cazul închisorii pe viaţă maximul nu poate fi

mai mare de 20 de ani.

Minorul delincvent cu vârstă cuprinsă între 16 şi 18 ani este, în principiu, tratat la fel ca şi

minorul delincvent cu vârstă cuprinsă între 13 şi 16 ani, cu diferenţa că, dacă este condamnat la o

pedeapsă, legea prevede posibilitatea ca judecătorul să refuze motivat reducerea limitelor

pedepselor.

136 Ortansa Brezeanu,op. cit., p. 69-81

76

Doctrina penală franceză tratează răspunderea penală a minorilor în cadrul regulilor

speciale aplicabile răspunderii pentru anumite categorii de delincvenţi care, alături de cauzele

obiective şi subiective, fac parte din categoria cauzelor de înlăturare sau reducere a răspunderii

penale. Cauzele obiective sunt ordinea de drept, legitima apărare, starea de necesitate,

consimţământul victimei şi dispariţia infracţiunii, iar cauzele subiective sunt deviaţiile psihice şi

neuropsihice, constrângerea fizică şi morală şi eroarea de drept penal. Minoritatea este, aşadar, o

cauză prezumată de non-imputabilitate.137

Sistemul de drept francez sancţionează infractorul minor prin măsuri educative şi

libertatea sub supraveghere. Articolul 2 din Ordonanţa din 2 februarie 1945 dispune faptul că

jurisdicţiile pentru minori pronunţă, în funcţie de caz, măsurile de protecţie, de asistenţă, de

supraveghere, sau de educaţie pe care le consideră adecvate.

Articolele 15 şi 16 din Ordonanţă precizează măsurile care se pot aplica. În primul rând,

apare menţionată lăsarea minorului în grija unei persoane care va fi însărcinată cu educarea

acestuia. Poate fi vorba de părinţi, tutore, un membru al familiei sau o persoană de încredere. O

altă măsură este plasamentul într-un institut abilitat, fie public, fie privat, de educare şi de

formare profesională. Măsura corespunde internării într-un centru de reeducare prevăzută

de textul Codului penal român actual. O altă măsură este lăsarea minorului în grija unei

instituţii care se numeşte Assistence de l’enfance. Plasamentul într-un internat adecvat este

măsura secifică minorilor cu vârste care nu depăşesc 13 ani. Măsura plasamentului într-o

instituţie publică corectivă este aplicabiă minorilor cu vârste cuprinse între 13 şi 18 ani dificil de

îndreptat.

Judecătorul pentru minori alege una dintre măsurile menţionate în funcţie de

oportunitatea uneia dintre acestea, şi nu în funcţie de natura sau de gravitatea infracţiunii.

Ca şi în dreptul penal român, durata măsurii nu poate depăşi momentul în care minorul ajunge la

vârsta de 18 ani. Articolul 16 bis al Ordonanţei din 2 februarie 1945 precizează faptul că minorul

poate fi plasat sub protecţie judiciară până la împlinirea vârstei de 20 de ani dacă acest lucru este

cerut de inserţia socială. Măsurile educative sunt susceptibile de a fi revăzute, dacă aceasta este

în interesul minorului.

137 Maria Crina Kmen, Ruxandra Rată, op. cit., p.190

77

Libertatea supravegheată constă în plasarea minorului sub supravegherea unui delegat

desemnat de judecător, care este însărcinat să exercite asupra minorului o acţiune educativă, un

control al condiţiilor sale de viaţă şi al conduitei sale precum şi o supraveghere a persoanelor

care îl au în grijă. Domeniul de aplicare a măsurii include toate ipotezele, fie că minorul i se

aplică o pedeapsă, fie că face obiectul unei măsuri educative. Delegatul va face rapoarte

judecătorului în caz de conduită necorespunzătoare sau de pericol moral pentru minori. Totodată

va semnala şi orice modificare a măsurilor de plasament sau de încredinţare care i se par utile.138

În Franţa există unele jurisdicţii penale de excepţie sau specializate. Acestea sunt

jurisdicţiile pentru minori, jurisdicţiile militare şi jurisdicţiile militare şi jurisdicţiile politice.

Jurisdicţiile specializate din domeniul minorilor delincvenţi sunt în număr de patru:

judecătorul pentru minori, Tribunalul pentru minori, Curtea cu juri pentru minori şi Camera

specială a Curţii de Apel.

Judecătorul pentru minori este un personaj-cheie în cadrul justiţiei pentru minori. Este

un magistrat specializat ales în cadrul tribunalului, ţinând cont de interesul său pentru materia

delincvenţei juvenile şi de aptitudinile sale. Este delegat pentru cel puţin trei ani şi cumulează

atribuţii de instrucţie şi de judecată.. Atribuţiile de instrucţie nu există decât în materie de delicte

şi de contravenţii. Atribuţiile de judecată există doar în cazul infracţiunilor pe care judecătorul

le-a trecut prin procedura instrucţiei. În acest caz judecătorul nu poate lua decât măsurile

educative mai puţin grave. Nu poate pronunţa condamnarea penală şi nici o măsură

educativă care implică internarea minorului. Asemenea decizii nu pot fi luate decât de

Tribunalul pentru minori. Cu toate acestea, judecătorul pentru minori poate plasa minorul în

regim de libertate supravegheată. Aşadar, rolul judecătorului pentru minori este atât acela de a

acorda protecţie minorilor a căror sănătate, siguranţă sau moralitate este în pericol, cât şi de a

judeca infracţiunile comise de minori, cu excepţia celor mai grave infracţiuni care sunt judecate

de tribunale pentru minori sau de curţi cu juri pentru minori. Judecătorul pentru minori aplică cu

precădere măsurile educative şi lucrează în colaborare cu Serviciile de protecţie judiciară pentru

minori.

138 Anastasiu Crișu, op. cit., p.172

78

Tribunalul pentru minori este prezidat de un judecător pentru minori asistat de doi

asesori. Aceştia nu sunt magistraţi, sunt numiţi pe patru ani, trebuie să aibă cel puţin 30 de ani,

naţionalitate franceză şi un interes deosebit pentru delincvenţă juvenilă.

Procurorul general desemnează un magistrat din cadrul parchetului de pe lângă

tribunalul respectiv, special însărcinat în cazurile privind pe minori. Tribunalul are competenţa

de judecată limitată numai la contravenţii şi delicte comise de minori. Instanţa nu-şi poate

prelungi competenţa şi asupra unor fapte comise de majori.139

Curtea cu juraţi pentru minori este prezidată de un consilier de pe lângă Curtea de

Apel, ajutat de doi asesori, magistraţi de profesie, care trebuie să fie numiţi dintre judecătorii

pentru minorii din cadrul Curţii de Apel.

Competenţa curţii este limitată la crimele comise de minorii având vârsta între 16 -18 ani.

Instanţa îţi prelungeşte competenţa şi asupra infracţiunilor comise de majori împreună cu minori,

dacă camera de acuzare decide acest lucru.

Procedura de judecată este identică cu cea desfăşurată în faţa curţilor cu juraţi de drept

comun.

2.2 Sistemul de drept german

În Germania, încă de la începutul secolului XX, s-a adoptat un regim special al

delincventului minor faţă de cel major. În Germania, regimul penal al minorilor este integrat într-

un ansamblu de acte normative care alcătuiesc un sistem complex de măsuri cu caracter

social-educativ şi de protecţie, în care aspectele represive constituie o excepţie cu reguli stabile

pentru o legislaţie bine diferenţiată şi adaptată specificului acestei grupe de vîrstă. În acest sens,

de menţionat că Germania este una din puţinele ţări din lume în care există o Lege privind

bunăstarea tineretului (Jugendwohlfahrtgesetz), care constituie un act de referinţă în domeniul

tratamentului social şi al măsurilor care trebuie luate în vederea asigurării unor condiţii normale

de viaţă copiilor şi tinerilor.

Regimul penal al minorului şi ,, tânărului adult” ( Herranwachsende) este prevăzut în Legea

tribunalului pentru tineret ( Jugendgerichtsgesetzbuch) din 1923 cu modificările ulterioare, care

139 Maria Crina Kmen, Ruxandra Rată, op. cit., p.192

79

se completează cu dispoziţiile Codului Penal. Germania este una din ţările care au o legislaţie

penală separată pentru minori în ceea ce priveşte partea generală.

Conform Codului Penal german, subiect al infracţiunii se consideră persoana care la

momentul comiterii faptei a atins vârsta de 14 ani şi este responsabilă. Conform Legii despre

judecătoriile pe cauzele minorilor (1953), se consideră minore persoane cele în vîrstă de 14-18

ani şi adolescente cele în vîrstă de 18-21 ani. Astfel, art. 3 al legii prevede: ,, Minorii sunt

supuşi răspunderii penale, dacă în timpul săvârşirii faptei erau conştienţi de urmările ce

vor surveni şi totuşi au acceptat survenirea lor”.

Minorul în vârstă de până la 14 ani este considerat iresponsabil şi faţă de el nu se poate lua

decât o măsură cu caracter social-educativ, de ocrotire şi asistenţă, a cărei executare este dată în

competenţa diferitor instituţii şi organisme autorizate sau înfiinţate de ,, oficiile de tineret” locale

(Jugendamnt). Minorul între 14 şi 18 ani este considerat răspunzător, dacă în momentul săvârşirii

faptei avea un nivel de dezvoltare moral şi intelectual care să-i permită să conştientizeze

caracterul ilicit al conduitei sale. Faţă de minorul pentru care se dovedeşte că nu are acest grad de

maturitate se pot lua numai măsuri cu caracter educativ şi de ocrotire. Cu alte cuvinte, minorul

între 14 şi 18 ani beneficiază de o prezumţie relativă de iresponsabilitate, care poate fi înlăturată

prin dovedirea maturităţii sale morale şi a capacităţii de înţelegere a caracterului ilicit al faptei

săvârşite. Acest lucru este binevenit deoarece sunt minori care se dezvoltă mai devreme, atât

fizic cât şi psihic, lucru care le permite să conştientizeze caracterul prejudiciabil al faptelor sale.

Faţă de minorul care a săvârşit o infracţiune se poate lua în principiu numai măsuri

educative. Atunci când acestea sunt considerate insuficiente, minorul este sancţionat cu

măsuri de corecţie sau cu o pedeapsă. Dacă judecătorul de minori consideră necesar, poate

dispune ca în locul măsurilor de corecţie sau a pedepsei, minorul să fie internat într-un spital de

psihiatrie sau într-o instituţie privativă de libertate.

Faţă de delincvenţii minori se pot lua, de asemenea anumite măsuri de siguranţă şi de

„îndreptare” cu caracter de prevenire, prevăzute de dreptul comun, şi anume, internarea într-un

spital de psihiatrie, trimiterea într-o instituţie cu regim privativ de libertate sau supravegherea

conduitei, precum şi retragerea permisului de a exercita o anumită îndeletnicire, cum ar fi, de

pildă, conducerea unui vehicul.

Măsurile de siguranţă pot rămâne în vigoare şi după împlinirea majoratului. De asemenea,

judecătorul poate dispune faţă de delincventul minor mai multe măsuri educative sau de corecţie,

80

precum şi măsuri educative asociate cu măsuri coercitive. Arestul pentru minori nu poate fi

cumulat cu măsura educativă a asistenţei educative. Ca măsuri educative se aplică ,,îndrumări de

comportare”- sunt nişte indicaţii şi interdicţii dispuse de judecătorul de minori cu privire la

modul cum trebuie să fie organizată viaţa minorului şi să se desfăşoare educaţia lui, ,,asistenţa

educativă şi plasamentul pentru îngrijire”.140

Atunci cînd judecătorul consideră că măsurile educative şi cele coercitive nu sunt de

ajuns se aplică pedeapsa cu închisoarea. Pedeapsa cu închisoarea poate fi pe o perioadă

determinată sau nedeterminată. În cazul pedepselor privative de libertate cu o durată

determinată, termenul minim este de 6 luni, iar cel maxim de 5 ani. Dacă pentru infracţiunea

săvârşită legea penală prevede o pedeapsă mai mare de 10 ani, atunci pedeapsa maximă la care

minorul poate fi condamnat este de 10 ani. Pedeapsa pe o durată nedeterminată nu poate depăşi 4

ani, stabilindu-se în momentul pronunţării şi durata sa minimă. Intervalul dintre limitele pedepsei

nu poate fi mai mic de doi ani. Pedeapsa pe o durată nedeterminată poate fi prelungită sau redusă

de instanţa de judecată în timpul executării sau poate fi transformată în pedeapsă pe o durată

determinată. Legea instanţelor pentru minori prevede în mod distinct pentru această categorie de

făptuitori posibilitatea “suspendării executării cu punerea sub supraveghere” şi “suspendarea

pronunţării hotărârii cu punerea sub supraveghere” a minorului. Suspendarea executării cu

punerea sub supraveghere se poate dispune în cazul în care pedeapsa pronunţată nu depăşeşte un

an şi dacă judecătorul apreciază că judecarea cauzei şi aplicarea pedepsei constituie un

avertisment care face ca executarea sancţiunii de către minor să fie necesară. O altă posibilitate

este suspendarea pronunţării hotărârii cu punerea sub supraveghere.

Judecătorul poate amâna pronunţarea hotărârii, dacă nu are certitudinea că pedeapsa

constituie mijlocul cel mai eficace de îndreptare a conduitei minorului. În acest caz, el dispune

punerea minorului sub supraveghere pe o perioadă de minimum 1 an şi de maximum 2 ani,

stabilind reguli de comportare a minorului şi o serie de obligaţii pe care acesta trebuie să le

execute. Instanţele pentru minori sunt: judecătorul de minori, Curtea de Juri pentru minori şi

Camera Penală pentru Minori. Pe lângă fiecare dintre aceste ultimele două instanţe funcţionează

procurori pentru minori. Curtea de Juri este formată dintr-un judecător pentru minori, ca

preşedinte, şi doi asesori (juraţi), care trebuie să fie un bărbat şi o femeie. Camera Penală pentru

Minori este formată din 3 judecători de profesie şi 2 asesori (juraţi). Asesorii sunt aleşi de

140 Anastasiu Crișu, op. cit., p.172

81

instanţă pentru o perioadă de 4 ani, din listele de asesori propuşi de consiliile locale pentru

bunăstarea tineretului. Şedinţele de judecată nu sunt publice şi se desfăşoară, de regulă, în clădiri

separate de cele în care sunt judecaţi infractorii majori.

Este salutabilă hotărârea legiuitorului german de a aplica faţă de minorul care a săvârşit o

infracţiune doar măsuri educative, precum şi de a structura măsurile luate faţă de minori în

măsuri educative, de corecţie şi pedepse.141

2.3. Sistemul de drept italian

Tribunalul pentru minori este o jurisdicţie separată, distinctă de cea a tribunalului de

drept comun. Competenţa sa se extinde la nivelul circumscripţiei teritoriale a unei curţi de apel.

Tribunalul este compus dintr-un judecător al curţii de apel, în calitate de preşedinte, dintr-un

magistrat al tribunalului şi doi experţi (o femeie şi doi bărbaţi). Cei doi experţi trebuie să

îndeplinească condiţiile prevăzute de lege şi li se conferă titlul de judecători onorari (plătiţi). Ei

sunt numiţi de Preşedintele Republicii, la propunerea ministrului justiţiei, pe o perioadă de trei

ani.

Competenţa materială a tribunalului minor este determinată de lege în funcţie de natura

cauzelor. Înfiinţarea unor asemenea tribunale a fost destinată ocrotirii minorilor prin formarea

unor instanţe specializate. Astfel, în materie civilă, tribunalele pentru minori judecă cauzele

privitoare la adopţii, încredinţarea minorilor și exercitarea autorităţii părinteşti, la interdicţia şi

incapacitatea minorului. În materie penală, tribunalul este competent pentru toate

infracţiunile comise de către minori.

Deciziile tribunalului pentru minori pot fi atacate cu apel la o secţie specială a curţii de

apel.

2.4. Sistemul de drept portughez

141 Dumitru Gheorghe, Aspecte procedurale specifice judecării cauzelor cu infractori minori, Analele facultății de științe juridice, Anul II, nr 2(4)-iunie 2005

82

Tribunalele pentru minori sunt competente să ia unele măsuri pentru ocrotirea unor

minori care se află în situaţii deosebite. Această instanţă are funcţii evidente de ocrotire a

minorilor aflaţi în dificultate.

Legea are în vedere, în primul rând, acei minori care au împlinit vârsta de 12 ani, fără

a o depăşi pe cea de 14 ani. Intră sub incidenţa măsurilor educative vizate de lege acei minori

care au dovedit dificultăţi de adaptare la o viaţă socială normală, cei care practică cerşetoria,

prostituţia, vagabondajul, abuzul de băuturi alcoolice sau recurg la folosirea ilicită a drogurilor;

sunt subiecţi ai unor fapte calificate de lege ca infracţiuni sau contravenţii.

Competenţa tribunalului pentru minori se extinde şi asupra minorilor care nu au împlinit

vârsta de 12 ani, dar numai în condiţiile în care părinţii sau reprezentanţii legali ai acestora nu

acceptă intervenţia organelor tutelare sau de reeducare oficiale.

Judecarea cauzelor menţionate mai sus se face, de regulă, de către un singur judecător.

2.5. Sistemul de drept spaniol

În fiecare provincie există Judecătorii de supraveghere penitenciară. Competenţa lor

este concentrată asupra materiei executării pedepselor privative de libertate şi măsurilor de

securitate, controlului jurisdicţional al puterii disciplinare a autorităţii penitenciare, apărării

drepturilor şi beneficiilor acordate de lege deţinuţilor.

În fine, menţionăm şi existenţa în fiecare provincie a uneia sau a mai multor judecătorii

pentru minori. Ele au sediul în capitala provinciei. În funcţie de necesităţi, se pot organiza

asemenea instanţe şi în alte localităţi. Competenţa judecătorilor pentru minori se extinde asupra

faptelor calificate de lege ca infracţiuni sau contravenţii, precum şi asupra altor cauze expres

determinate de lege săvârşite de către minori.

2.6. Sistemul de drept maghiar

Codul penal maghiar conţine referiri exprese la minorii infractori. Capitolul al II-lea se

referă la Cauzele de împedicare a tragerii la răspundere penală. Potrivit legii penale maghiare, nu

83

poate fi pedepsit cel care nu a împlinit vârsta de 14 ani. Dacă făptuitorul, datorită stării psihice,

are o posibilitate redusă de a-şi da seama de consecinţele faptelor sale, pedeapsa poate fi atenuată

fără limită. Este de observat că legea penală maghiară consideră drept cauze care exclud

pedeapsa acele cauze pe care legiuitorul român le consideră cauze care înlătură caracterul penal

al faptei. Codul penal maghiar prevede sancţiunea zilelor amendă pentru infractorul minor.142

CONCLUZII

Fenomenul infacțional în societatea modernă este caracterizat, pe lângă participarea la

săvârșirea faptelor prevăzute de legea penală a persoanelor majore care săvârșesc faptele cu

vinovăție și de o sporire numerică a cauzelor penale la care participă persoane minore.

142 Maria Crina Kmen, Ruxandra Rață, op. cit., p.192

84

Pornind de la această constatare realizăm cât de importantă devine modalitatea de

sancționarea a infractorului minor printr-un sistem special, sistem adecvat unor personalități în

formare, precum și stabilirea unui statut juridic aparte.

Mai mult decât atât, plecând tot de la acest fenomen de sporire a infracționalității, în ceea

ce-i privește pe minori, cercetările criminologice au ajuns la concluzia că lupta împotriva

delincvenței juvenile trebuie să se desfășoare în principal pe tărâmul pre și post infracțional prin

măsuri de ocrotire, educare, reeducare și în subsidiar prin aplicarea unor măsuri penale.

În lupta contra infracţiunilor săvârşite de minori se ţine seama de faptul că în perioada de

formare şi dezvoltare prin care trec, ei nu posedă acelaşi discernământ ca majorii şi că ei sunt

mult mai receptivi la influenţele ce se exercită asupra lor.

Realizarea prevenției infracționale în rândurile minorilor a fost o caracteristică a legilor

penale din toate timpurile care a cuprins dispoziții speciale pentru minori, atât cu privire la vârsta

la care începe răspunderea penală, cât și cu privire la pedepsele mult mai ușoare la care erau

supuși.

Datorită stării speciale în care se află, minorului i se acordă o atenţie deosebită în ceea ce

priveşte stabilirea unui statut juridic aplicabil acestuia. Minorul se află într-o etapă a dezvoltării

biopsihice în care elementele primare ale conştiinţei se formează ca urmare a influenţelor suferite

din partea familiei mediului social, educaţiei.

Deoarece dezvoltarea biopsihofizică nu-i permite să-şi reprezinte singur interesele,

legiuitorul a instituit un statut juridic deosebit de cel al majorului, oferindu-i garanţii

suplimentare de protecţie.

Dezvoltarea incompletă a personalităţii minorului se reflectă atât în dreptul material, cât

şi în dreptul procesual.

Deşi vârsta de la care se răspunde penal diferă de la o epocă la alta şi de la o ţară la alta

observăm o continuitate în ceea ce priveşte instituirea unui regim derogator privindu-i pe

făptuitorii minori.

Astfel, regimul distinct de reglementare a minorităţii a scos în evidenţă grija pentru

reeducarea copilului sau tânărului făptuitor, nevoia prevenirii faptelor antisociale.

Specificul fenomenului infracţional în rândul minorilor ridică probleme deosebite de

prevenire şi combatere deoarece cauzalitatea acestuia se interacţionează cu o multitudine de

factori ca: lipsa de experienţă socială, lipsa capacităţii de înţelegere a semnificaţiei sociale a

85

conduitei periculoase pentru valorile sociale, ca şi a sancţiunilor, deficienţe în procesul educativ

ce s-a desfăşurat în familie, şcoală, influenţa negativă exercitată de unii majori care îi atrag pe

minori pe calea infracţională.

Legislaţia actuală din România a reflectat corespunzător starea particulară sub raport

biopsihofizic a copiilor şi adolescenţilor. Astfel, s-a stabilit un statut aparte pentru minori

raportat la statutul rezervat persoanelor adulte.

Încă de la punerea în aplicare a actualului Cod penal, în doctrina s-a impus constatarea că

şi la noi în ţară, combaterea infracţionalităţii în rândul minorilor a ridicat în legislaţia penală

probleme speciale. Astfel se arată că s-au impus reguli specifice aplicabile, în contextul celor

generale, ale răspunderii penale, numai pentru infractorii minori şi cu privire la infracţiunile

săvâşite de către aceştia.

Mai mult decât atât, grija legiuitorului român pentru starea specială a infractorilor minori

se oglindește și în noul Cod penal adoptat prin Legea nr. 286/2009, prin care s-a urmărit

reformarea completă a sistemului existent în prezent în ceea ce-i privește pe infractorii minori

și instituirea unui sistem unic de sancţionare a minorului.

De asemenea, s-a urmărit renunțarea completă la pedepse în cazul minorului

infractor și instituirea unui sistem sancționator bazat doar pe măsuri educative, incluzând,

bineînțeles, și măsuri educative privative de libertate.

Prin urmare, în concepţia noulul Cod penal, un minor infractor se sancţionează, de

regulă, cu o măsură educativă neprivativă de libertate, iar în mod excepţional, faţă de acesta se ia

o măsură educativă privativă de libertate.

Aceste modificări au fost influențate de legislațiile unor țări europene care subliniază

faptul că nu este de dorit să se aplice pedepse infractorilor minori ci anumite măsuri

educative de asistență.

În plan procesual, reglementarea are în vedere instituirea unor garanţii procesuale care să

îşi dovedească eficienţa prin îmbinarea laturii represive cu latura educativă a procesului penal.

86

Bibliografie

I.Cursuri, manuale, tratate

1. Alexandru Boroi, Drept penal. Partea generală, Ed. All. Beck, Bucureşti, 2001

2. Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, Drept penal român. Partea generală, Ed. Universul

Juridic, Bucureşti, 2009

3. Costică Bulai, Manual de drept penal- Partea generală, Ed. Universul Juridic, București,

2007

87

4. Gabriel Silviu Barbu, Alexandru Şerban, Drept execuţional penal, Ed. C.H. Beck, Bucureşti,

2001

5. Gheorghe Alecu, Drept penal român. Partea generală, Ed. Europolis, Constanța, 2005

6. Gheorghe Ivan, Drept penal. Parte generală, Ed C.H. Beck, Bucureşti, 2008

7. Ilie Pascu, Drept penal. Partea Generală, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2009

8. Ioan Marcel Rus, Drept execuţional, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007

9. Ion Neagu, Drept procesual penal. Partea specială, Ed. Global Lex, București, 2008

10. Ion Oancea, Tratat de drept penal. Partea generală, Ed. All, Bucureşti, 1994

11. Ion Pitulescu, Drept penal. Partea generală, Ed. Lumina Lex, București, 2006

12. Maria Zolyneak, M.I. Michinici, Drept penal. Parte generală. Ed. Fundaţiei Chemarea, Iaşi,

1999

13. Matei Basarab, Drept penal. Parte generală, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2005

14. Traian Dima, Drept penal. Partea generală, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007

15. Valentin Mirișan, Drept penal. Partea generală, Ed. Lumina Lex, București, 2006

16. Vasile Dobrinoiu, Wiliam Brânză, Drept penal. Partea generală, Ed. Lumina Lex, București,

2003

17. Victor Ponta, Daniel Mihai Dragnea, Mihai Mitroi, Drept penal. Partea generală, Ed.

Hamangiu, Bucureşti, 2006

18.Vintilă Dongoroz şi colab., Explicaţii teoretice ale Codului penal român. Partea generală,

Ed. All Beck, Bucureşti, 2003

II.Monografii

1. Anastasiu Crișu, Tratamentul infractorului minor în dreptul penal și dreptul procesual penal

român. Aspecte de drept comparat, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006

2.Anastasiu Crişu, Tratamentul infractorului minor în materie penală. Aspecte de drept

comparat, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006

3. Aurel Dublea, Nicoleta Ştefăroi, Ghid de practici instituţionale în instrumentarea cauzelor cu

minori, Asociaţia Alternative Sociale, Iaşi, 2005

4. Corneliu Turianu, Răspundera juridică pentru faptele penale săvâşite de minori, Ed.

Continentul XXI, Bucureşti,1995

88

5.Dana Ţiţian, Cauzele cu minori în materie civilă şi penală. Practică judiciară, Ed. Hamangiu,

Bucureşti, 2006

6. Gheorghe Ivan, Individualizarea pedepsei, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007

7. Gheorghe Diaconu, Răspunderea penală, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2008

8. Iancu Mândru, Amnistia şi graţierea, Ed. ALL Educational, Bucureşti, 1998

9. Lidia Barac, Răspunderea și sancțiunea juridică, Ed. Lumina Lex, București, 1997

10. Maria Crina Kmen, Ruxandra Rață, Răspunderea penală a minorului-Studiu de doctrină și

jurisprudență, Ed. Hamangiu, București, 2007

11. Maria Coca-Cozma, C.M. Crăciunescu, L.V. Lefterache, Justiţia pentru minori, Ed.

Universul Juridic, Bucureşti, 2003

12. Mihai Adrian Hotca, Noul Cod penal şi Codul penal anterior, Ed. Hamangiu, Bucureşti,

2009

13.Octavian Pop, Răspunderea penală pentru faptele săvârşite de minori, Ed. Mirton, Timişoara,

2002

14. Ortansa Brezeanu, Minorul şi legea penală, Ed. All Beck, Bucureşti, 1998

15. Petrache Zidaru, Legea nr 275/2006 privind executarea pedepselor şi a măsurilor dispuse de

organele judiciare în cursul procesului penal, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008

16.Virgil-Tiberiu Dragomirescu, O.Hanganu, D.Prelipceanu, Expertiza medico-legală

psihiatrică, Ed. Medicală, Bucureşti, 1990

III.Studii, articole

1.Dumitru Gheorghe, Aspecte procedurale specifice judecării cauzelor cu infractori minori,

Analele facultății de științe juridice, Anul II, nr 2(4)-iunie 2005

2. Radu Lupaşu, Pedepsele ce se pot aplica minorilor, cu referire specială la art 110 şi 110 ind. 1

din Codul penal, Dreptul, nr.12, 1998

3. Sabin Mariş, Gheorghiţă Mateuţ, Individualizarea legală a pedepsei închisorii pentru

infracţiuni săvârşite de minori, după modificarea Codului Penal prin Legea nr. 140/1996,

Dreptul, nr.4, 1999

4. Stela Botnaru, Regimul penal și procesual al infractorilor minori, Teză de doctorat

89

5. Viorel Paşca, Individualizarea modului de executare al pedepsei închisorii aplicată minorilor,

Dreptul, nr. 1, 1997

IV.Jurisprudență

1.Î.C.C.J., dec. nr. LI (51) din 4 iunie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,

nr. 769/2007

2.Î.C.C.J., dec. nr. LXXIV (74) din 5 noiembrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al

României, Partea I, nr.545/2008

3.Î.C.C.J., dec. nr. XXX din 16 aprilie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea

I, nr. 763/2007

V.Surse internet

1.www.EuroAvocatura.ro

2.www.Eur Activ.ro

90