din sumar: editorial ajunge, ciocoilor! · 2011-05-29 · după campaniile pline de minciuni, de...

TRIBUNA SOCIALĂ – MAI 2010

Buletin informativ al Asociaţiei pentru Emanciparea MuncitorilorOrganizaţie membră a Acordului Internaţional al Muncitorilor şi Popoarelor

- mai 2010 -

Editorial

Ajunge, ciocoilor!Sărăcie, şomaj, exploatare, tăierea salariilor şi a pensiilor,

oameni aruncaţi în stradă, mizerie, obscurantism, foamete! Aşa se trăieşte bine în România!

După campaniile pline de minciuni, de fraze sforăitoare şi de amăgiri deşarte, politicienii cocoţaţi la putere şi-au făcut mendrele.

Având doar grija buzunarelor proprii şi ale clientelei politice, „puturoşii” potentaţi au vlăguit ţara până la ultima picătură de sânge. Acum, când nu mai au ce să sugă, dau din colţ în colţ şi vor să ia şi pielea de pe mădularele românilor. După ce au jefuit timp de 20 de ani economia României, vânzând şi/sau furând tot ce se putea, guvernanţii nu s-au oprit nici când visteria s-a golit şi au continuat învârtoşat să-i spolieze pe cetăţeni, furându-le şi ceea ce nu aveau. Mai precis, ne-au îndatorat pe câteva generaţii pentru a îşi umple ei propriile haznale. Aşa trăiesc bine „cei ce muncesc”. Pentru noi, ceilalţi, cei ce trudim pentru pâinea zilnică, ni se hărăzeşte strângerea curelei. Iată cum arată mult lăudatul sistem capitalist.

Situaţia dezastroasă în care se află azi salariaţii şi pensionarii în România se datorează crizei sistemului capitalist ale cărei costuri sunt puse pe umerii celor care îşi câştigă existenţa din muncă.

Aşa cum am mai spus de atâtea ori, această criză este o criză de sistem. Ea se datorează contradicţiilor existente în sistemul capitalist. În agonia sa, capitalismul caută ultimele resurse pentru a supravieţui. Specula a înlocuit producţia, armele au înlocuit mâncarea, distrugerea a înlocuit dezvoltarea. Această distrugere a înseşi bazelor existenţei umane, nu este altceva decât un marş spre barbarie.

1

Din sumar:

Ajunge, ciocoilor!Ziua noastră : 1 Mai

Regenerarea capitalismului şi

demnitatea umană - o relaţie imposibilăSfârşitul istoriei?Cine suntem noi?


Speculaţiile financiare şi imobiliare, prin care o mână de oameni au reuşit să monopolizeze în mâinile lor bogăţii imense, au ajuns la momentul adevărului. Umflarea „valorilor” fără de valoare, adică obţinerea de profituri fără a produce valoare nou-creată, a plesnit ca un balon de săpun, măturând de la Vest la Est întreaga omenire. Cu o ultimă sforţare, privaţii ce şi-au înhăţat profiturile până mai ieri, încearcă acum să „naţionalizeze” pierderile. Azi, guvernarea lor vrea ca cei mulţi si obidiţi să plătească preţul crizei.

Noi, NU, nu vom accepta acest lucru. Noi nu dorim ca să fie privatizate profiturile şi naţionalizate pierderile. Noi nu vrem să plătim preţul crizei, pentru că nu este criza noastră. De aceea, Asociaţia pentru Emanciparea Muncitorilor, alături de ceilalţi oropsiţi, spune răspicat: NU VREM CA SĂ PLĂTIM CU SALARIILE ŞI PENSIILE NOASTRE! Nu trebuie acceptată ideea de solidaritate cu exploatatorii noştri, cu ciocoii. Noi trebuie să fim solidari între noi, cei care ne câştigăm pâinea din munca noastră. Orice încercare de a sparge aceasta unitate pe criterii străine nouă, cum ar fi etnia, vârsta, locul de muncă (privat sau stat) etc., trebuie repudiată.

Noi nu cerem doar schimbarea stăpânilor, ci dispariţia acestor căpuşe, care s-au aşezat pe spinările salariaţilor. Ne spun să fim solidari cu ei că nu sunt bani. Noi le spunem că o să fie şi bani atunci când vor fi reduse sau tăiate bugetele alocate pentru ca fiii şi fraţii noştri să moară sau să fie schilodiţi în războaie, care nu sunt ale noastre. Vor fi bani, atunci când instituţiile parazitare nu vor mai fi susţinute din bugetul statului.

Noi nu ne facem iluzii, în ceea priveşte Uniunea Europeană! Noi nu am fost şi nu suntem de acord cu aderarea României la acest organism, care are ca scop principal apărarea marelui capital european şi mondial, în contradicţie cu drepturile şi interesele celor care muncesc. Trebuie spus că, UE nu este străină de aceste măsuri luate astăzi de guvernul Boc şi că aceste măsuri s-au luat şi la cererea UE şi FMI. Odată cu aderarea României la UE viaţa oamenilor de rând, a acelora care muncesc, nu s-a schimbat nicidecum în bine, ba mai mult, s-au pierdut şi se pierd drepturi în numele aşa-ziselor reforme. Câteva „realizări” ale UE sunt reducerea numărului de paturi din spitale, în domeniul sanitar şi introducerea proiectului Bologna în învăţământul superior care transformă diplomele de licenţă în simple certificate de „competenţă”. Şi exemplele pot continua.

Noi nu putem fi de acord cu genocidul organizat, prin care muncitorilor şi pensionarilor li se ia dreptul la viaţă, nu mai vorbim de o viaţă decentă, drept prevăzut până şi în Constituţia actuală.

Noi nu vrem să trăim în barbarie, aşa că facem un apel la organizarea şi trezirea conştiinţei celor ce muncesc. Să nu ne mai lăsăm manipulaţi şi minţiţi de ciocoii care nu doresc nimic altceva decât păstrarea privilegiilor lor.

Autor: Emilian Condel

Momentul adevăruluiInterviu acordat de Marian Tudor, preşedintele Asociaţiei pentru Emanciparea Muncitorilor, publicaţiei franceze „Informations Ouvrières”.

I.O.: Poţi să ne spui ce măsuri antimuncitoreşti a decis guvernul român, la intervenţia Fondului Monetar Internaţional?

M.T.: Îngrijorată de situaţia gravă a clasei muncitoare din România şi de criza ce se declanşase deja în lume, Asociaţia pentru Emanciparea Muncitorilor a tras un semnal de alarmă privind situaţia din ţară încă din octombrie 2008, lansând un Apel către organizaţiile muncitoreşti din România. În Apelul AEM se afirma:

„Se află România în criză? După cum ne asigurau mai marii ţării, la noi criza nu s-a instaurat. Nu s-au prăbuşit bănci, nu s-au pompat bani în salvarea economiei. Şi totuşi, fabricile reduc producţia, închid unele secţii sau chiar îşi încetează complet activitatea (Dacia Piteşti şi Arcelor-Mittal Galaţi sunt doar două exemple). Şi totuşi, BNR intervine pe piaţă pentru a împiedica

2


leul să se devalorizeze. Şi totuşi, Bursa de la Bucureşti s-a închis de mai multe ori pentru prima dată în existenţa sa. Dar, cel mai grav este faptul că guvernul profită de această criză mondială pentru a refuza creşterea salariilor din învăţământ cu 50 la sută, deşi ea a fost votată de Parlament.”

Intrarea României în criză a condus la pierderea alegerilor de către partidul liberal ce a guvernat până în 2008. Noul guvern a fost format pe baza unei „mari coaliţii” între dreapta populară şi social-democraţi. Unica „soluţie” găsită de noii guvernanţi la situaţia existentă a fost de a se împrumuta de la FMI. Odată cu semnarea, în aprilie 2009, a Acordului stand-by cu FMI, Comisia Europeană şi Banca Mondială, pentru împrumutarea a 20 de miliarde de euro, situaţia a devenit şi mai dramatică. În 16 mai 2009 atrăgeam atenţia asupra acestei situaţii la mitingul muncitoresc de la Paris. Iată ce spuneam atunci:

„Măsurilor impuse de către Uniunea Europeană li se adaugă măsurile cerute de Fondul Monetar Internaţional. Aceasta deoarece Guvernul român tocmai a semnat cu FMI un memorandum pentru a împrumuta circa 20 de miliarde de euro. Aceşti bani trebuie rambursaţi de poporul român, chiar dacă el nu a fost consultat, chiar daca lui i se ascund clauzele acordului semnat, chiar daca el nu beneficiază de banii împrumutaţi. Însă nu trebuie să plătim numai datoria şi dobânzile aferente.

FMI ne-a cerut: - Diminuarea bugetului cu 1,1%;- Schimbarea legii privind salarizarea funcţionarilor;- Schimbarea legii pensiilor şi introducerea legii privind responsabilitatea fiscală.Cel puţin aceste impuneri semnifică noi atacuri împotriva populaţiei active sau pensionare.Desigur, sectoarele cele mai afectate sunt acelea care depind direct de bugetul de stat, adică serviciile publice, sănătatea, învăţământul, justiţia...”

În noile condiţii create, de atac direct asupra drepturilor clasei muncitoare, AEM a făcut un nou Apel prin care s-au organizat două conferinţe intersindicale. Prin apel am avertizat încă o dată mişcarea muncitorească asupra pericolelor care o pândesc:

„Practic, în debutul acestui an, toate bugetele ordonatorilor de credite au fost reduse cu 20 la sută prin Legea bugetului de stat. În fapt, s-a diminuat cu 1,1 miliarde de lei fondul destinat salariilor bugetarilor. De unde apar şi “necesarele corecţii” cu privire la salarii şi locuri de muncă. Încă de la 1 ianuarie 2007, data aderării României la UE, ţara noastră se afla deja la coada Uniunii cu privire la salarii, atât în sectorul public, cât si în cel privat. Mulţi salariaţi câştigau deja numai cât să-şi ducă traiul de pe azi pe mâine. În acest cadru, noile reduceri operate de Guvern sau prognozate pentru perioada care vine nu înseamnă altceva, pentru întregi categorii de populaţie lucrătoare, decât MIZERIE.”

Clasa muncitoare, scârbită de politica partidelor mincinoase, promotoare ale oligarhiei în România, a boicotat în mare măsură alegerile prezidenţiale de la sfârşitul anului 2009. Rezultatul acestora a dat câştig tot fostului preşedinte, care a continuat, mai înverşunat, politica sa antimuncitorească. Noul Guvern instaurat (dreapta populară) a urmat fidel politica preşedintelui.

Considerând că politica guvernului, aflat la cheremul FMI şi al Uniunii Europene, este una de distrugere a populaţiei, mai ales a clasei muncitoare, a tineretului şi a pensionarilor, Asociaţia pentru Emanciparea Muncitorilor a tras un ultim semnal de alarmă privind măsurile anti-muncitoreşti propuse de Guvernul român, dând publicităţii, în ianuarie 2010, un Comunicat adresat muncitorilor din România. Ţinând cont de numărul şomerilor, de distrugerea economiei româneşti prin privatizări, de înrăutăţirea condiţiilor de viaţă ale pensionarilor, de lipsa de perspectivă pentru tineri, de numărul persoanelor ajunse în stradă, de distrugerea sistemelor de sănătate şi de învăţământ, în Comunicatul AEM se afirma:

„Considerăm că această stare de lucruri duce la o degradare uriaşă a situaţiei economico-sociale din ţară, la un adevărat genocid, la barbarie. Practic, nu se mai poate trăi în aceste condiţii. Actuala criză, atât de invocată de guvernanţi, nu este criza noastră. Ea este o criză a sistemului capitalist, care se datorează mai ales marilor speculanţi. Nu trebuie depăşită criza prin sacrificiul clasei muncitoare, deoarece nu este criza acesteia. De aceea noi spunem răspicat, pentru această criză nu trebuie să plătească clasa muncitoare! Nu trebuie să plătească cei care îşi câştigă traiul din munca proprie.”

Şi totuşi, deşi am atras atenţia necontenit, majoritatea populaţiei nu a dat crezare avertizărilor noastre. Şi a sosit „momentul adevărului”, după ani de minciuni amăgitoare. „Regele e gol!”. Acesta e verdictul pe care-l putem afirma după declaraţia şocantă a preşedintelui României din data de 6 mai.

3


Sculat de la masa „negocierilor” cu FMI, Băsescu a declamat tranşant că pensiile vor scădea cu 15%, salariile din sistemul bugetar cu 25%, inclusiv salariul minim, şi vor fi reduse "masiv subvenţiile".Deci, se vor reduce salariilor bugetarilor cu 25%, iar pensiile, indemnizaţiile pentru mame şi ajutoarele de şomaj vor fost reduse cu 15%. De asemenea s-a renunţat la plata sumei de 200 de euro pentru cei proaspăt căsătoriţi precum şi a trusoului pentru noii născuţi. Măsurile mai vizează şi introducerea de impozite pe alte venituri neimpozitate până acum: cum sunt tichetele de masă (restaurant), drepturile de autor, câştigurile din IT şi altele. În plus, peste 140.000 de angajaţi din sectorul public vor fi disponibilizaţi până la începutul anului viitor, pentru a menţine cheltuielile de personal, în 2011, în limitele convenite cu FMI, după cum au declarat surse participante la negocierile cu FMI. Aceste măsuri nu fac altceva decât pună greul crizei pe cei care îşi câştigă existenţa din muncă.

I.O.: Care este reacţia muncitorilor, cu ce probleme se confruntă mişcarea muncitorească?M.T.: S-au organizat mai multe manifestări de protest, astfel, protestele au început chiar

înainte de anunţul făcut de către preşedintele Traian Băsescu privind aceste măsuri de austeritate. Astfel, la Bucureşti, la Târgovişte, la Slatina, la Galaţi, la Craiova au avut loc mitinguri ale Uniunii Sindicatelor funcţionarilor publici şi personalului contractual Forţa Legii în care s-a exprimat opoziţia faţa de mizeria din ţară în contrast cu minciunile guvernanţilor. Concret, s-a protestat împotriva aplicării Legii salarizării unitare, împotriva atacării dreptului de negociere colectivă, împotriva „muncii patriotice” pe care trebuie să o presteze funcţionarii publici din cauza insuficienţei personalului, pentru garantarea locurilor de muncă ale salariaţilor, pentru menţinerea vârstei şi a condiţiilor de pensionare. Cu ocazia zilei de 1 Mai au avut loc mai multe mitinguri de protest antiguvernamentale în diferite oraşe ale ţării. Asociaţia pentru Emanciparea Muncitorilor a organizat la Craiova o întâlnire la care au participat 20 de sindicalişti şi unde s-a dezbătut propunerea militanţilor muncitori germani de a organiza o conferinţă europeană de urgenţă. Începând cu 10 mai a avut loc o serie de mitinguri de protest ale studenţilor în mai multe centre universitare în care s-a cerut, printre altele, ca taxele din învăţământul universitar să nu fie dublate. În zilele următoare asociaţiile pensionarilor, din mai multe oraşe ca Bucureşti, Galaţi, Craiova, Drobeta Turnu Severin, Târgu Jiu, Cluj-Napoca şi-au exprimat dezacordul faţă de reducerea cuantumului pensiilor, ajungându-se chiar la confruntări violente cu forţele de represiune la Galaţi (unde s-a pătruns în sediul Consiliului Judeţean), la Bucureşti (unde a fost atacat Palatul Cotroceni, reşedinţa prezidenţială). Şirul protestelor a culminat cu organizarea la Bucureşti, în faţa Guvernului, în data de 19 mai 2010 a celui mai mare miting sindical din ultimii 20 de ani la care au participat circa 50.000 de protestatari din toate cele 5 sectoare sindicale din mai toate sectoarele cum ar fi învăţământ, sănatate, funcţionari publici, poştă, minerit, poliţie, transporturi, etc.

În data de 31 mai 2010 este anunţată declanşarea grevei generale. Greva va cuprinde toate sectoarele publice, la acestea adăugându-se grevele de solidaritate ale celor care nu sunt plătiţi din bugetul de stat. În zilele următoare sunt anunţate de asemenea proteste în toată ţara. Astfel, pe 1 iunie 2010, la Craiova, va avea loc un mare miting de protest organizat de sindicatele din sănătate, administraţie publică şi învăţământ. La acest miting va participa şi Asociaţia pentru Emanciparea Muncitorilor alături de Asociaţia Șomerilor şi cea a pensionarilor. Toate aceste manifestaţii de protest sunt îndreptate împotriva aplicării măsurilor de austeritate ale Guvernului şi Preşedinţiei ca urmare a cerinţei F.M.I. şi U.E. de reducere a deficitului bugetar.

I.O.: Asociaţia pentru Emanciparea Muncitorilor a organizat de 1 Mai, la Craiova, o întâlnire la care au participat 20 de sindicalişti care au dezbătut propunerea militanţilor muncitori germani de a organiza o conferinţă de urgenţă. Poţi să ne spui cam ce s-a discutat?

M.T.: Deşi participarea nu a fost numeroasă, participanţii s-au arătat foarte interesaţi de subiectul pus în discuţie, observând, şi cu această ocazie, că problemele clasei muncitoare din România sunt comune cu cele ale muncitorilor din toată Europa, aşa cum sunt comune cu problemele muncitorilor din întreaga lume. S-a evidenţiat încă odată că, deşi forma în care se manifestă problemele poate să fie diferită, în fond, problemele sunt aceleaşi, ale având aceeaşi sursă, fiind generate de sistemul bazat pe proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie.

Cuvântul de ordine a fost UNITATE. A fost invocată unitatea, atât în gândire cât şi în acţiune, a tuturor organizaţiilor muncitoreşti fie că sunt sindicale, politice sau de altă natură. Reprezentanţii sindicali i-au asigurat pe tovarăşii germani de toată solidaritatea lor, chiar dacă, din motive financiare, nu vor putea fi prezenţi la Berlin.

4


Ziua noastră : 1 MaiCu ocazia Zilei Internaţionale a Solidarităţi Celor Ce Muncesc, la Craiova, a avut loc o

reuniune regională cu participarea câtorva responsabili sindicali şi a unor militanţi pentru drepturile muncitorilor. Iniţiativa organizării acestei manifestaţii a aparţinut Asociaţiei pentru Emanciparea Muncitorilor.

Cu acest prilej s-a făcut o rememorare a faptelor istorice legate de Ziua de 1 Mai, a fost expus şi discutat Apelul sindicaliştilor germani pentru o Conferinţă europeană de urgenţă şi, în spirit de solidaritate muncitorească, a fost prezentat şi semnat de către toţi participanţii Apelul pentru eliberarea liderului sindical Valentin Urusov. Publicăm mai jos textele ce au constituit obiectul dezbaterii la această manifestare.

Ziua Internaţională a Solidarităţii Celor Ce Muncesc - Scurt istoric

Reducerea normei orare zilnice de lucru stă la originea semnificaţiei zilei de 1 mai, de sărbătoare internaţională a lucrătorilor. În anul 1872, circa 100 de mii de lucrători din New York, majoritatea din industria construcţiilor, au demonstrat, cerând reducerea timpului de lucru la 8 ore. Data de 1 mai apare, pentru prima dată, în legătură cu întrunirea, din anul 1886, a Federaţiei Sindicatelor din Statele Unite şi Canadei (precursoarea Federaţiei Americane a Muncii). George Edmonston, fondatorul Uniunii Dulgherilor şi Tâmplarilor a iniţiat introducerea unei rezoluţii care stipula ca: „8 ore să constituie ziua legală de muncă de la, şi după 1 mai 1886”, sugerându-se organizaţiilor muncitoreşti respectarea acesteia.

La data de 1 mai 1886, sute de mii de manifestanţi au protestat pe tot teritoriul Statelor Unite. Însă, cea mai mare demonstraţie a avut loc la Chicago, unde au mărşăluit 90 de mii de demonstranţi, din care aproximativ 40 de mii se aflau în grevă. Rezultatul: circa 35 de mii de muncitori au câştigat dreptul la ziua de muncă de 8 ore, fără reducerea salariului.

Dar, ziua de 1 mai a devenit cunoscută pe întreg mapamondul în urma unor incidente violente, care au avut loc trei zile mai târziu, în Piaţa Heymarket din Chicago. Numărul greviştilor se ridicase la peste 65 de mii. În timpul unei demonstraţii, o coloană de muncitori a plecat să se alăture unui protest al angajaţilor de la întreprinderea de prelucrare a lemnului „McCormick”. Poliţia a intervenit, 4 protestatari au fost împuşcaţi şi mulţi alţii au fost răniţi.

În seara aceleaşi zile, a fost organizată o nouă demonstraţie în Piaţa Heymarket. Din mulţime, o bombă a fost aruncată spre sediul poliţiei. Au fost răniţi 66 de poliţişti, dintre care 7 au decedat ulterior. Poliţia a ripostat cu focuri de armă, rănind două sute de oameni, din care câţiva mortal. În urma acestor evenimente, 8 lideri anarhişti, care aparţineau unei mişcări muncitoreşti promotoare a tacticilor militante, violente, au fost judecaţi. Muncitorii din Anglia, Olanda, Rusia, Italia, Franţa şi Spania au adunat fonduri pentru plata apărării. În urma procesului, 5 dintre aceştia au fost condamnaţi la spânzurătoare şi 3 la închisoarea pe viaţă. Şapte ani mai târziu, o nouă investigaţie i-a găsit nevinovaţi pe cei 8. Mult mai târziu, au apărut dovezi conform cărora, explozia a fost o diversiune, pusă la cale chiar de către un poliţist.

În memoria acestor victime, Federaţia Americana a Muncii a hotărât ca de 1 Mai 1890 sa aibă loc manifestaţii de amploare pe cuprinsul întregului continent Nord American.

La 14-20 iulie 1889 a avut loc primul Congres (de constituire) al Internaţionalei a II-a, care s-a desfăşurat la Paris, cu participarea delegaţiilor din 19 ţări, printre care şi o delegaţie română, în frunte cu Emil Racoviţă. În memoria victimelor grevei generale din Chicago, Congresul a hotărât ca ziua de 1 Mai sa devină ziua solidarităţii universale a celor ce muncesc, ziua fiind comemorată prin manifestaţii muncitoreşti. Pe actul final al congresului de constituire a Internaţionalei a II-a, se găseşte şi semnătura delegaţiei romane, respectiv cea a lui Emil Racoviţă, conducătorul delegaţiei. La acest congres s-a hotărât ca de 1 Mai să se organizeze manifestaţii ale muncitorilor în toate ţările. Cu timpul, 1 Mai a devenit sărbătoarea muncitorilor în majoritatea ţărilor lumii, diversele manifestări căpătând amploare pe măsură ce autorităţile au convenit cu sindicatele ca această zi să fie liberă.

5


Aşa s-a născut ziua internaţională a muncitorilor - o sărbătoare, dar în acelaşi timp o zi de luptă pentru drepturile acestora, şi, în special, a unuia din cele mai de seama drepturi ale omului - Dreptul la Muncă.

România a fost printre iniţiatoarele acestei sărbători şi chiar în anul 1890, în România şi în alte ţări, de 1 Mai se organizează pentru prima data manifestări ale muncitorilor, dedicate zilei de 1 Mai. Au fost organizate mari manifestaţii în principalele centre muncitoreşti, Bucureşti, Galaţi, Oradea, Arad, Timişoara, Ploieşti, Valea Jiului, şi alte oraşe. De la începutul organizării acestei sărbători, s-au îmbinat revendicări social-economice, cu elemente tradiţionale de veselie şi bunăvoie.

În perioada regimului comunist, de 1 Mai autorităţile organizau manifestaţii uriaşe pe marile bulevarde, coloanele de muncitori în ţinute festive scandând lozinci şi purtând pancarte uriaşe. După 1990, importanţa propagandistică a zilei a fost minimalizată, iar ziua de 1 Mai nu a mai fost sărbătorită prin festivităţi decât izolat.

Prima organizaţie care a reluat şirul manifestaţiilor de 1 Mai a fost Asociaţia pentru Emanciparea Muncitorilor. Aceasta, în fiecare an, încă din 1993, la o săptămână după ce s-a înfiinţat, a marcat prin diferite manifestări Ziua Internaţională a Solidarităţii Celor Ce Muncesc.

INVITAŢIE LA CONFERINŢA EUROPEANĂ DIN 19-20 IUNIE 2010

Noi, un grup de iniţiativă din Germania format din sindicalişti, din social-democraţi şi din militanţi ai mişcărilor muncitoreşti, ne adresăm colegilor noştri din toată Europa pentru a-i invita la o întâlnire de urgenţă, pe care o considerăm indispensabilă în faţa dezvoltării dramatice a situaţiei în care ne aflăm. Noi ne adresăm în special, colegilor noştri din Grecia, Portugalia şi din Spania... ţări care se găsesc în colimatorul agenţiilor de „rating” şi ale căror guverne, Papandreou, Zapatero şi Socrates au decis să aplice planurile structurale, la fel de ucigaşe indiferent de ţară, pentru „a asigura stabilitatea şi creşterea”.

Este încă subestimată agravarea situaţiei în Europa, zicându-se că n-am trăit nimic asemănător de pe vremea războiului. Pentru prima dată, din vremea aceea, unele state europene se găsesc în pragul falimentului şi suveranitatea lor este repusă în discuţie, în mod deschis, de către UE şi FMI.

La 20 de ani după căderea zidului Berlinului, care trezise în noi toate speranţele, viitorul pe care guvernul Kohl l-a rezervat landurilor din est, deşertificarea industrială, dereglementarea muncii şi sărăcia, ameninţă să se întindă în toată Germania. Veritabila unificare socială a estului şi vestului Germaniei face paşi înapoi.

În acest context, noi suntem scandalizaţi de declaraţiile şi discursurile şovine şi, evident, xenofobe ţinute în Germania împotriva popoarelor grec şi portughez, şi - dacă ar fi să credem comunicatele de presă - o campanie similară se duce în ţările voastre împotriva poporului german. Noi credeam că, toată această demagogie aparţinea trecutului.

Și aceasta se produce, chiar în momentul, în care guvernul nostru hotărăşte, ca şi cum ar fi o bagatelă, să întărească contingentul german sub comanda NATO în Afganistan, violând deliberat angajamentul poporului german: „Niciodată încă un război!” („Niewieder Krieg!”).

Încotro ne îndreptăm?Acuzăm pe toţi aceia care ani de zile au ţinut discursuri despre „pace, prietenie şi fraternitate între

popoare” prin care se justificau sacrificiile pe care UE şi euro le cer muncitorilor.Îi acuzăm, pentru că ei sunt cei care astăzi ţin sau instigă discursuri şovine. Ei îndrăznesc să afirme

că muncitorii şi majoritatea populaţiei de aici că ar susţine-o pe Merkel, când, de fapt, ea impune condiţii draconice pentru împrumuturile acordate Greciei. Ca şi cum miliardele despre care e vorba, ar fi destinate să ajute poporul grec, ca şi cum aceste sume colosale nu ar fi destinate exclusiv speculatorilor, fie ei „anglo-saxoni” sau europeni.

Băncile, fondurile speculative, într-un cuvânt capitalul financiar au provocat o catastrofă mondială, ilustrând încă o dată criza întregului sistem, bazat pe proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie. Acestea au cerut şi primit miliarde din fondurile publice. Cu aceste sume au continuat să speculeze şi mai rău. Grecia, Portugalia şi Spania au fost mânate spre faliment. Capitaliştii financiari ameninţă toată Europa şi solicită tuturor guvernelor europene adoptarea neîntârziată aceloraşi planuri

6


riguroase împotriva popoarelor, centrându-se pe lichidarea sistemelor de protecţie socială şi de pensii şi privatizarea tuturor serviciilor publice.

Ei cer reducerea drastică a tuturor bugetelor publice, privatizarea a tot ce se mai poate privatiza. Ei au făcut din Europa, din toate marile şi istoricele noastre cuceriri sociale, în est ca şi în vest, un câmp de ruine. Iată rezultatul Uniunii Europene. Toate acestea au avut loc pentru „ a salva” euro pe pieţele financiare şi pentru a îngrăşa speculatorii, bazându-se pe distrugerea produsului muncii a generaţii întregi, şi pe distrugerea forţei de muncă însăşi.

În Germania, presiunea brutală, din ultimii 15 ani, asupra salariilor, asupra sistemelor sociale, asupra „rosturilor muncii” şi a contractelor colective, având un loc de merit în politica Agendei 2010 a guvernului Schröder şi continuarea sa prin „ Marea coaliţie” a CDU/CSU cu SPD, a condus la o scădere fără precedent a salariilor reale, la explozia unui sector de 8 milioane de salarii mici şi la o sărăcie masivă. Deşi se amplifică mişcarea de rezistenţă socială a muncitorilor şi a tineretului, Merkel a anunţat că ea trebuie să meargă şi mai departe.

Pentru aceasta, ea nu ezită să folosească mijloacele de şantaj, la care au recurs de obicei cercurile conducătoare în situaţii de criză. Între altele, calomnia, conform căreia poporul german va refuza să vină în ajutorul Greciei, şi că din acest motiv, ea este ameninţată să facă apel la FMI. Este o infamie. Tocmai Merkel este cea care şi-a exprimat dispreţul pentru poporul grec şi toate popoarele din „Clubul Mediteranean”. Vom face totul pentru a dezvălui această tentativă de manipulare, deoarece poporul german a plătit deja, în istoria sa, un preţ inuman pentru alte manipulări.

Jaful continuă şi se amplifică în toată Europa. Cităm un exemplu din ţara noastră: trustul american General Motors solicită noi subvenţii statelor europene, pentru a nu falimenta imediat firma Opel. Trustul solicită din nou finanţări publice pentru „restructurarea” întreprinderii, suprimarea de locuri de muncă, diminuarea salariilor şi, evident o nouă delocalizare. GM pune în joc închiderea uzinei din Anvers contra celei din Bochum. Încearcă să-i îndrepte pe muncitorii belgieni împotriva muncitorilor germani. Acest joc ameninţă toată industria continentului european. La voi, ca şi la noi suprimarea a mii de locuri de muncă, impusă sub pretextul „păstrării competitivităţii întreprinderilor noastre”, ruinează casele de asigurări sociale, justifică închiderea sau privatizarea spitalelor noastre şi dispariţia serviciului public. Comunităţile noastre sunt supte până la ultima picătură de sânge şi regiuni întregi se transformă în deşerturi sociale şi industriale...

Noi, nu putem accepta asta. Noi suntem aici, pentru că luptăm împotriva demontării uzinei Opel, şi ştim că şi voi sunteţi angajaţi în asemenea lucruri. Noi ne batem pentru ca statul să pună imediat firma Opel sub protecţia sa, ceea ce corespunde la voi cererii de a naţionaliza o întreagă serie de ramuri industriale. Este urgent, ca noi să ne informăm reciproc şi ca noi să venim, şi ca noi să ne într-ajutorăm.

În Germania, ca şi în toată Europa, sindicatele noastre sunt somate să se supună imperativelor superioare ale competitivităţii. Ele sunt somate să însoţească într-o manieră „socialmente suportabilă” planurile de distrugere a locurilor de muncă, a drepturilor şi contractelor colective. Ele sunt atrase tot mai profund într-un proces de integrare corporatistă, în alianţe ale guvernelor cu „partenerii sociali”. Ele sunt astfel ameninţate de a deveni simple curele de transmisie în realizarea planurilor multinaţionalelor, cărora, guvernele înseşi li se supun de asemenea.

Conducerile noastre se lasă antrenate sub pretextul că nu ar exista alternativă politică. Cine se poate lăsa înşelat de un asemenea argument? Soluţia politică cea mai sigură, nu rezidă tocmai în a refuza acceptarea „ inevitabilei demontări sociale”, în a refuza „parteneriatul social” şi „consensul”, toate suprimările de locuri de muncă, orice „reformă” a pensiilor şi a sistemului de protecţie socială?

Să ne unim, să facem schimb de experienţă, să acţionăm coordonat pentru a recâştiga vechile noastre organizaţii, organizaţiile muncitoreşti. Nu CES este cea care ne reprezintă. Noi am construit organizaţiile noastre, ele există, ele rămân cadrul reunirii necesare a întregii mobilizări a forţelor noastre, a întregii mobilizări muncitoreşti, a mobilizării sale independente ca şi clasă socială, de care depinde până la urmă viitorul Europei. Sunt printre noi unii militanţi din SPD, unii foşti militanţi ai SPD, unii lideri de sindicat. Ne-am convins că nici Merkel (CDU), nici Gabriel (SPD), nu vor răspunde astăzi cerinţelor cele mai vitale ale muncitorilor.

Nu credem că ne înşelăm spunând că majoritatea muncitorilor din ţările noastre nu se mai hrănesc din marile speranţe ale lui Papandreou, Zapatero, Socrates... toate nişte guverne cu majoritate social-democrată, şi totuşi muncitorii sunt cei care au salutat masiv accesul lor la putere, ei aşteptând însă ca

7


reprezentanţii vechilor partide muncitoreşti să facă o altă politică, aceea pentru care aceste partide s-au înfiinţat.

Orice guvern ce persistă în dorinţa de aplicare a unei politici în jugul Uniunii Europene, al euro-ului şi al satisfacerii exigenţelor bancherilor şi speculatorilor, nu poate decât să renunţe la toate prerogativele de suveranitate a popoarelor, precum şi la cerinţele cele mai elementare ale democraţiei. El nu poate decât să se joace de-a ucenicul vrăjitor, încercând să lovească tot mai dur populaţia muncitoare.

Nu există nici o soluţie fără ruperea acestui jug.Desprinderea de acest cadru este condiţia pentru a construi la nivel continental cooperarea

indispensabilă, la care popoarele noastre aspiră pentru a se angaja într-o reorganizare raţională a producţiei. O cooperare, care nu poate fi decât aceea a guvernelor eliberate de jugul Uniunii Europene, de manipulările monetare legate de existenţa euro, de dictatura capitalului financiar, o cooperare a guvernelor care să aibă cutezanţa de a pune sub protecţia lor industria, de a restabili serviciile publice şi toată infrastructura publică, şi care în acest fel să asigure supravieţuirea milioanelor de familii de muncitori.

Soarta noastră n-a fost niciodată atât de strâns legată. Acesta este motivul pentru care noi luăm iniţiativa de a vă invita neîntârziat la o primă întâlnire, având ca obiectiv colaborarea viitoare în faţa sarcinilor cu care noi ne confruntăm. Este de neconceput să lăsăm inamicilor noştri avantajul colaborării, prin intermediul instituţiilor europene împotriva popoarelor noastre. Să elaborăm noi înşine un „pact muncitoresc” cu scopul de a putea să ne afirmăm mai bine în bătăliile care se află chiar în faţa noastră.

Primii semnatari:ColoniaMatthias Cornely, IGMetall (Sindicat din metalurgie), Preşedinte de consiliu de întreprinderePaul Paternoga, IGMetall, Preşedinte de consiliu de întreprindere, membru al direcţiunii regionale

a comisiilor muncitoreşti (AfA) din SPDMetin Mert, IGMetall, membru al consiliului de întreprindereHenning Frey, sindicalist din învăţământ (GEW), membru SPDWinfried Sichelt (fost muncitor la Opel)DüsseldorfMirco Kischkat, membru SPD vice-preşedinte al asociaţiei locale a comisiilor muncitoreşti SPD

RE şi membru al biroului regional de Tineret al sindicatului ver.di (sindicat din serviciile publice) în Rhenania de Nord - Westphalia

Peter Kreutler (membru SPD şi al comisiilor muncitoreşti (AfA), membru al sindicatului din serviciile publice (ver.di )

Wolfgang Freitag, IG Metall, membru al consiliului de întreprindereDirk Weiß, SPD, syndicatul din minerit, chimie şi energie (IG BCE) membru al consiliului de

întreprindereH.-W. Schuster, delegat al personalului, sindicatul din serviciile publice (ver.di), membru SPD,

preşedinte al comisiei muncitoreşti a SPD ddu, sub-districtul DüsseldorfBerlin Rainer Döring, membre al conducerii sindicatului ver.di din landul BerlinKerstin Fürst, delegat al personalului, sindicatul feroviarilor (Transnet)Peter Polke, membru al consiliului de întreprindere, sindicatul feroviarilor (Transnet)Gotthard Krupp, sindicatul din serviciile publice ver.di, membru al conducerii din land, membru

SPD, membru al conducerii regionale a AfAVolker Prasuhn, ver.di, membru al conducerii AfA (comisia muncitorească a SPD) din landMonika Wernecke, sindicatul din serviciile publice (ver.di)Herbert Wernecke, sindicatul din serviciile publice (ver.di) Gerlinde Schermer, membre du SPDPeter Jaremischak (şomer)ErfurtKlaus Schüller, secretar al DGB, membru SPD, membru al conducerii regionale a AfA din

Thuringia

8


ChemnitzGaby Hahn, delegat al personalului ver.di, SPD, membru al conducerii regionale a AfA din

SaxoniaLipscaCornelia Matztke, medicHeike Böhm, membru SPD, membru al consiliului municipal din LipscaWismarLothar Hesse, fost secretar al sindicatului ver.di

Viaţa sindicalistului rus Valentin Urusov este în pericol

Sindicalistul Valentin Urusov este în pericol de mai mult de un an.Vina sa? El a fondat în 2007 un sindicat independent „Profsvoboda”, în întreprinderea de

extracţie a diamantelor ARLOSA, situat în Republica Saha – Iakuţia. ARLOSA este o întreprindere înfloritoare: este prima producătoare rusă de diamante. În 2009, ARLOSA a vândut 25% din diamantele brute cumpărate în lume. ARLOSA au anunţat că au devansat deja pe botswanezii de la Debswane şi pe sud-africanii de la De Beers în producţia de carate. Consiliul de supraveghere ARLOSA este prezidat prin ministrul rus de finanţe, Kudrin flancat de primul ministru din republica Saha – Iakuţia, Egor Borissov şi al vice-prim-ministrului, Ghennadi Alexeiev. În august 2009, primul ministru Vladimir Putin a facilitat atribuirea (favorizat), prin statul rus o sută de milioane de dolari la ARLOSA. Sindicatul lui Valentin Urusov a strâns repede aproape un milion de membrii şi a supus direcţiunii o listă de revendicări privind condiţiile de muncă şi de remunerare a muncitorilor şi funcţionarilor din întreprindere.

Reacţia nu s-a lăsat aşteptată. La 13 septembrie 2008, Valentin Urusov a fost arestat şi acuzat de „deţinere de narcotice”, „o probă” pe care în realitate, după o procedură arhicunoscută, poliţiştii i-au furişat-o în buzunar chiar în momentul arestării sale. Unul dintre cei doi ofiţeri de poliţie, însărcinat cu această operaţie, a fost dealtfel arestat la puţin timp după aceea, pentru deturnare de fonduri.

În primă instanţă, tribunalul l-a condamnat pe Valentin Urusov la 6 ani de închisoare. Ca urmare a unei campanii dusă în Rusia şi în străinătate, această condamnare iniţială a fost casată în apel. Însă tribunalul regional l-a condamnat din nou la 6 ani de închisoare, reduşi la 5 după un al doilea apel.

În acelaşi timp, direcţiunea de la ARLOSA a concediat toţi liderii de sindicatului „Profsvoboda” şi i-a înscris pe o „listă neagră” cu scopul de a-i împiedica să îşi găsească de lucru. Ea a obţinut ceea ce voia. Sindicatul decapitat a pierdut mai mult de jumătate din aderenţii săi.

Guvernul Republicii Saha – Iakuţia rămâne surd când la adresa lui se lansează apeluri în favoarea lui Urusov şi nu pare să fie sensibil decât la exigenţele direcţiunii de la ARLOSA.

Urusov este atins de o boală de rinichi, care necesită spitalizarea sa, urmată bineînţeles de reîntoarcerea sa în celulă, unde este supus hărţuirii, de către administraţia penitenciarului.

Viaţa sa este în pericol! Menţinerea sa în închisoare este o violare a libertăţii sindicale elementare!

Două delegaţii de sindicalişti au prezentat elementele acestui caz, ambasadelor Rusiei la Paris şi la Berlin şi au solicitat eliberarea sa, aşa cum a cerut şi sindicatul minerilor britanici, precum şi militanţi pentru drepturile muncitoreşti şi democratice din Serbia. Pentru salvarea lui Urusov şi apărarea libertăţilor sindicale, această cerere trebuie să fie larg răspândită.

De aceea, subsemnaţii solicităm eliberarea imediată a lui Valentin UrusovCarine Clément, „ Institutul Acţiunii Colective (IKD, Moscova)”Jean-Jacques Marie, istoric

PRIMII SEMNATARI:

Mateo Alaluf, sociolog, Universitatea Liberă de la Bruxelles; Jorge Amat, regizor; Verveine Angeli sindicalist solidar şi membru al convoiului sindical; Eric Aragon, preşedinte al ,,Convoiului sindical,,; Noelle Audejean, scriitor; Nejia Bacha, avocat al baroului din Paris; Michel Barbe; Dominique Barbier, militant laic; Paul Barbier, sindicalist; Gerard Bauvert, secretar al Comitetului

9


Internaţional contra represiunii (CICR); Christophe Benoît, sindicalist învăţământ; Colette Bienvenu, militant NPA (04); Jacques Chatillon, sindicalist învăţământ; Jean-Marie Chauvier, scriitor; Cristophe Bernardo Dos Santos, sindicalist învăţământ; François Bouchard, conferenţiar în literatura italiană, universitatea din Tours; Gilles Candar, istoric; Jean-Pierre Cassard, profesor agregat de istorie; Frederic Castaing, scriitor; Denise Comanne, CADTM, Belgia; Christian Coudene, sindicalist învăţământ; Annick Coupe, delegat general al Uniunii sindicale Solidare; Pierre Daix Jean Delarue, consilier Municipal din Mureaux (78), Eli Domota, secretar general al Uniunii generale a muncitorilor din Guadelupa (UGTG); Jean-Pierre Doujon, conferenţiar pensionar (Grenoble); Willy Estersohn, jurnalist Bruxelles; Jean-Claude Faivre, sindicalist; Vicent Flament, (PRCF); Gerard Fromager, secretar general al UD-FO din Asine; Micele Fuhrmann, învăţătoare pensionară; Max Granon, profesor pensionar în învăţământ; Larissa Gruszow-Wozek, inginer la Şcoala politehnică din Varşovia; Patrick Hebert, sindicalist; Christian Inguere, secretar al secţiunii SNPREES-FO Universitatea din Maine (Le Mans); Remy Jeanneau, profesor de istorie pensionar; Claude Jenet, secretar naţional al POI; Daniel Jouteux, sindicalist, profesor de şcoală pensionar; Patricia Jouteux, sindicalistă, profesoară de şcoală pensionară; Helene Kaplan, bibliotecară; Jean-Michel Kay, istoric, les Amis de Spartacus; Pierre Kehrli, secretar departamental al SNUDI-FO din Haut-Rin; Marika Kovacs, membră al Consiliului revoluţionar din Budapesta în 1956; Joelle Kwaschnin, redactor-şef La Revue Nouvelle (Bruxelles) ; Michelle Lablonde, sistemul de sănătate privată, sindicalist ; Frank Labrasca, profesor la universitatea François Rabelais din Tours ; Jean-Pierre Lacaze, uniunea sindicală solidară 64 ; Robert Lahlah, sindicalist spitalicesc CGT Fécamp ; Yves Lavanant, sindicalist învăţământ ; Muriel Le Corre, sindicalist învăţământ (Marsilia) ; Edouard Lemoigne, profesor asociat ; Patrick Le Tuhaut, sindicalist FSU ; Didier Limoge, militant pentru drepturile muncitorilor spital din Niort ; Françoise London-Daix ; Lise London ; Nathalie Lutaud, profesor pensionar; Michel Macon, pensionar, sindicalist; François Mairey, fost agent EDF-GDF ; Philippe Mano, secretar departamental al SNUDI-FO 33 ; Jean Markun, secretar naţional al POI ; Gilbert Marquis, director al revistei Utopie critique ; Alexis Mazza, sindicalist CGT Caterpillar ; Aude Merlin, lector la Universitatea liberă din Bruxelles ; Serge Messmer, secretar departamental SN-FO-LC din Haut-Rhin ; Josie Meurisse, sindicalist CGT-FO (Somme) ; Jacques Michel, profesor la Institutul de studii politice din Lyon ; François Migevant, profesor asistent de gramatică Jean-Pierre Milon (72) ; Jean-Pierre Molénat, istoric, director de cercetări emerită CNRS ; Fabrice Monot, membru al CA din SNES (Academia din Strasbourg) ; Soizik Moreau, învăţătoare ; Anne Morelli, profesor la Universitatea din Bruxelles, delegat sindical ; Annick Murgier, sindicalist , secretar departamental SN-FO-LC (04) ; Eric Nemes, European/internaţional Desk, centrala sindicală generală FGTB (Belgia) ; Robert Neselhauf, sindicalist învăţământ ; Anne-Sophie Nivière ; Gérard Noiriel, istoric ; Emmet O'Connor, sindicalist învăţământ (Irlanda) ; Denis Paillard, universitar ; Francesco Palmeri, animator în educaţia permanentă, serviciul de formare, CEPAG-FGTB (Belgia) ; Julien Papp, istoric ;Michel Peinado ; Lucien Perron ; Nicole Perron-Bossut, istoric ; Jean-Pierre Petit, militant sindical ; Michel Piau, pensionar SNCF, sindicalist FO ; Pierre Pieprzownick ; Pierre Piccaretta, delegat sindical CGT în întreprinderea CATERPILLAR FRANCE (Grenoble) ; Danielle Picque, co-secretar departamental al POI 92 ; Philippe Quignon, controlor la Centrul de finanţe publice, membru al biroului FO din finanţe de la Somme ; Laurent Quinson, documentarist (FSU) ; William Richier, învăţământ ; Pascal Roger, sindicalist spitalicesc CGT ; Béatrice Romary, profesor de comunicaţie (88) ; Sylviane Pigale (72) ; Bernadette Quentin, pensionar PTT-FT, Evreux ; Hubert Raguin, sindicalist ; Rosella Raquil, sindicalist ; Jean-François Ravary, directorul asociaţiei (Toulouse) ; Christian Reigue, ţăran (St Julien LePetit) ; Bruno Ricque, sindicalist spitalicesc CGT ; Claude Rivière, feroviar ; Pierre Rousset, Europa solidară fără frontiere (ESSF) ; Mathilde Roux, Alianţa tinerilor revoluţionari (72) ; Hélène Rubinstein Carrera, avocat din oficiu ; France şi Marcel Savéan, pensionari (91) ; Emile Seigneur, pensionar agricol, sindicalişti ; Alain Serre, secretar general al Federaţiei naţionale profesională a vânzătorilor CGT ; Gérard Streletski, şef de orchestră, muzicolog ; Yannick Sybelin, sindicalist spitalicesc CGT (Roanne) ; Pascal Tailleux, sindicalist Chimie CGT ; Guillaume Tejada ; Dr. Gyula Thurmer, economist, preşedinte al Partidului Comunist Muncitoresc din Ungaria ; Jürg Ulrich, medic, Bâle (Elveţia) ; Chantal Urbaniak, Paris ; Didier Van der Meeren, detaşat pedagogic, militant FGTB (Belgia) ; Jean-Claude Vaier, sindicalist învăţământ ; Doctor Cyrille Venet, anestezist-reanimator (38) ; Gérard Verger, sindicalist FO ; Frédéric Viale, Paris ; Marina Vlady.

10


Semnături din Rusia şi din fosta URSS

Serghei Aksenov, « Drugaia Rossia », Moscova ; Zinaïda Andreevna Altuhova, centrul ecologic al Republicii Saha (Iakuţia) ; Evghenia Kramarova, membră a Asociaţiei Internaţionale împotriva internării psihiatrice forţate (IAAPA) ; Vladimir Nevianţev, redactor şef al site-ului « Contract colectiv » (Ekaterinburg) ; Nikolaï Pariïsky, fotograf Souhonska ; Andreï Prigor, militant sindical în oraşul Kocetav, Kazahstan ; Liubov Nikolaevna Sladkova, istoric, arheolog, responsabil de muzeu ; Viaceslav Iakovlevici Sobolev, Societatea de apărarea consumatorilor din oraşul Iakuţk ; Albert Speransky, jurnalist, organizaţia « Iniţiative muncitoreşti » ; Pavel Alexandrovici Şumkin, preşedintele fostei Confederaţii a sindicatelor libere a minerilor din Kazahstan, coautorul cărţii« Memoria minerilor dispăruţi din Karaganda»;

Primele semnături din RomâniaGorjConstantin Creţan, preşedinte Federaţia Naţională a Muncii, fost deţinut politicCosty Ozon, student, militant pentru drepturile muncitorilorDoljIleana Ionescu, preşedinte Federaţia SANITAS DoljMircea Melnicu, anarho-comunistNicolae Boroiu, jurist, vicepreşedinte Asociaţia pentru Emanciparea Muncitorilor (AEM)Elena Zanfirache, membru Partidul Alianţa Socialistă (PAS)Ion Lungu, secretar PAS Dolj, militant al mişcării muncitoreştiMircea Ghiorghiache, preşedinte al Sindicatului SINDMODEX din confecţii textileDr. Gheorghe Ghiţă, secretar de sindicat din cercetarea geologicăPr. Marcel Răduţ-Selişte, preot de spitalOlivia Ligia Chiorescu, Asociaţia Şomerilor din România, preşedinteDaniel Vlădulescu, militant pentru drepturile muncitorilorVioleta Tudor, membru AEM, sindicalist SANITASViorel Ciocănaru, membru AEM, sindicalist feroviarZenovia Scoruşanu, pensionarăNicolina Dinuţ, pensionarăMarian Tudor, preşedinte AEMMilena Tudor, Uniunea Tineretului SocialistSimion Silviu Şomîcu, reprezentant în România al Comitetului Internaţional Contra Represiunii

(CICR)Valea JiuluiGică Baltariu, fost miner, AEM, secretar club PetrilaGigi Militaru, fost miner, AEM, secretar club Lupeni

Unu mai - trist ca niciodată

Sărbătorim, dacă se mai poate spune aşa, cel mai trist 1 Mai post-decembrist din Valea Jiului. Paradoxal, într-o societate democratică, drepturile muncitorilor sunt încălcate flagrant cu acceptul chiar al muncitorimii prin intermediul liderilor de sindicat ce îi reprezintă.

La adăpostul angajamentelor luate de România, după aderarea la U.E. şi NATO precum şi cu F.M.I., guvernanţii duc o politică ce sfidează cele mai elementare drepturi ale muncitorimii. Promisiuni nerespectate, legi promulgate şi neaplicate, legi contestate la Curtea Constituţională, ar fi trebui să fie doar câteva elemente care să indice liderilor de sindicat că măsurile propuse pentru eficientizarea CNH şi apoi includerea în complexul energetic sunt doar promisiuni fără un suport real. Realitatea confirmă acest lucru. Valea Jiului se află în pragul dezastrului economic iar minerii privesc neputincioşi la ceea ce se întâmplă. După disponibilizarea celor 1600 de angajaţi iată că Compania Naţională a Huilei nu este acceptată în complexul energetic ci, aşa cum se vehiculează, doar unele exploatări miniere.

11


Rezultatul este uşor de anticipat: vor urma noi disponibilizări într-o zonă monoindustrială în care, de-a lungul anilor, nu s-a creat o alternativă viabilă pe termen mediu şi lung. Oare minerilor li se va întinde aceeiaşi nadă a plăţilor compensatorii, care pentru cei 1600 de noi disponibilizaţi sunt eşalonate în tranşe care întârzie nepermis de mult?

În aceste condiţii, jucăm un rol important în reactivarea spiritului muncitoresc, a coeziunii şi unităţii ca liant al acţiunilor ce converg spre ţelul nostru de apărare a drepturilor muncitorilor. TRĂIASCĂ 1 MAI MUNCITORESC!

Distrugerea mineritului din Valea Jiului

În acest an CNH-SA are în vedere aplicarea unui Program de restructurare, în urma căruia vor rezulta disponibilizări semnificative de personal. Condiţiile impuse de Fondul Monetar Internaţional au determinat conducerea CNH să adopte ca primă măsură reducerea personalului din minerit cu 1600 de oameni.

Lipsa de profesionalism, sistemul corupt şi complicitatea liderilor de sindicat, dezinteresul guvernanţilor pentru această zonă au făcut ca pierderile înregistrate de exploatările miniere să crească de la an la an. Şedinţa la care au participat ministrul Videanu, lideri de sindicat, directori din cadrul CNH, va fi încă o dată, o mare păcăleală şi un gest de desconsiderare a muncitorimii.

Se vor rosti, ca de fiecare dată cuvinte frumoase, promisiuni despre proiecte de acţiune imposibil de aplicat, modalităţi de implicare şi sprijin din partea guvernului, măsuri pentru atenuarea impactului social. Însă, ca de fiecare dată, sunt rostite doar pentru ca liderii de sindicat să nu se opună acestor măsuri. De ce trebuie locuitorii Văii Jiului să suporte consecinţele greşelilor celor care îi conduc? Este greu să răspundem la această întrebare, însă suntem siguri că viaţa grea a muncitorilor din Valea Jiului este ultima grijă a politicii actuale.

Cine ne garantează nouă că mineritul din Valea Jiului va supravieţui după intrarea CNH în Complexul energetic? Minele nu au fost retehnologizate, iar banii de investiţii au intrat în buzunarele celor care i-au repartizat, astfel că energia produsă pe bază de cărbune este scumpă, şi cum ,,băieţii deştepţi,, vor să cumpere ieftin şi să vândă scump, ce-i va împiedica să închidă treptat minele din Valea Jiului şi termocentralele, mai ales că, în condiţiile crizei capacitatea de producţie de energie depăşeşte cu mult necesarul real din economie.

În aceste condiţii este nevoie de unitate, de lideri autentici şi fiecare dintre noi să-şi aducă aportul cu resursele pe care le are, pentru a încerca, în mediul, în care îşi desfăşoară activitatea să schimbe mentalitatea oamenilor, să vadă realitatea din spatele campaniilor de manipulare.

Autor: Gică Baltariu – secretarul Clubului AEM Petrila

OPINII

Regenerarea capitalismului şi demnitatea umană - o relaţie imposibilă

Se discută cu patimă despre criza din România. Politicienii se acuză reciproc, fiecare propune soluţii mai mult sau mai puţin dureroase de a rezolva criza, dar întotdeauna „garantate“ a fi de succes. Cetăţenii participă la această ceartă, susţinându-şi idolii sau interesele de context. Privim la focul din curtea noastră şi uităm că întreaga lume este incendiată. Focul care ne mistuie este unul atotcuprinzător. Flăcările lui devorează umanitatea de mai multe sute de ani. Dacă evadăm din acest cerc al neputinţei noastre şi ridicăm privirea spre cer, ne vom întreba: acest foc, acest dezastru spre care se îndreaptă umanitatea, este un fenomen „natural“, provocat de legi economice impersonale? Să

12


fie vorba de o criză ciclică a capitalismului, generată de legi „obiective“? Nu cumva, cineva, undeva, are porniri piromane? Să fie această criză un act criminal?

O analiză realistă a situaţiei economiei internaţionale ne oferă imaginea unui vast teatru de război. Printre cele mai puternice forţe care dictează regulile de luptă regăsim Fondul Monetar Internaţional şi Banca Mondială. Zeci de state ale lumii, de la state dezvoltate şi până la ţări foarte sărace, sunt îndatorate la aceste două instituţii financiare. De fapt, „combustibilul“ care pune în mişcare mecanismul apocaliptic al sistemului actual se numeşte „datorie“. Un individ dator la bănci este un individ neputincios, dispus aproape întotdeauna să renunţe la demnitatea lui doar pentru a-şi păstra o aşa-zisă bunăstare. Întreaga existenţă a individului se află în vârful peniţei de aur a stiloului funcţionarului bancar. Individul este ieftin şi uşor de exploatat. Tot aşa se întâmplă şi cu statele. Un stat îndatorat are suveranitatea limitată, este o victimă sigură. Experimentele comise de FMI şi Banca Mondială, prin „politicile de restructurare“ impuse statelor debitoare, au provocat în foarte multe situaţii falimentul economiilor acelor state.

„Fondului Monetar Internaţional îi place să funcţioneze fără priviri din afară, fără să i se pună prea multe întrebări. În teorie, Fondul sprijină instituţiile democratice în naţiunile pe care le asistă. În practică, Fondul subminează procesul democratic prin impunerea unor politici fiscale, sociale. Oficial, FMI nu impune nimic. Doar «negociază» condiţiile pentru primirea ajutorului. Însă, toată puterea în cadrul negocierilor este a Fondului. Foarte rar, Fondul permite o consultare largă, fie parlamentară, fie cu societatea civilă, în legătură cu condiţiile de acordare a «ajutorului» financiar. În multe situaţii, Fondul negociază pacte secrete de acordare a banilor, prin proceduri lipsite de orice transparenţă“. Aceste cuvinte au fost rostite nu de un activist antiglobalizare, ci de Joseph Stiglitz, unul dintre cei mai apreciaţi economişti ai planetei, laureat al Premiului Nobel pentru economie în anul 2001, profesor la Universitatea Columbia. Josef Stiglitz a fost, de asemenea, economist-şef la Banca Mondială, de unde a demisionat ca urmare a criticilor dure pe care le-a adus FMI şi Băncii.

Tiparul folosit este întotdeauna acelaşi, indiferent de victimă. Doar ritmul de aplicare diferă, în funcţie de gradul de vulnerabilitate al victimei. În acordarea unui credit, condiţia obligatorie este privatizarea economiei. Acest proces este de cele mai multe ori însoţit de escaladarea corupţiei. „Aproape că poţi vedea cum ochii liderilor politici naţionali se dilată la perspectiva comisioanelor de 10% plătite în conturile bancare elveţiene, în schimbul cărora rad pur şi simplu câteva miliarde de euro din preţul de vânzare a activelor la nivel naţional“, comentează ironic Joseph Stiglitz. Privatizarea este urmată de liberalizarea pieţei de capital, care permite marilor capitaluri să controleze sistemul bancar

13


naţional şi, implicit, moneda naţională şi puterea de cumpărare a cetăţenilor. O a treia etapă este creşterea preţurilor la produsele de bază pentru populaţie, în special alimente, combustibili şi utilităţi, fenomen care va genera greve, demonstraţii, instabilitate politică. Această instabilitate reduce şi mai mult preţul la care pot fi achiziţionate de corporaţii resturile rămase din avuţia naţională, dar şi rezistenţa la angajarea de noi credite externe. Noile privatizări şi noile credite sunt prezentate ca „soluţii urgente“ pentru redresarea situaţiei.

Într-un final, economia naţională a statului debitor devine o „piaţă liberă“, controlată de corporaţii. Care sunt efectele unor astfel de politici? Peste 80% din locuitorii planetei au un venit sub 10 $/zi, adică trăiesc la limita supravieţuirii. Conform UNICEF, aproximativ 25.000 de copii mor în fiecare zi din cauza sărăciei. Aproximativ un miliard de oameni sunt analfabeţi. 40 de milioane de oameni sunt infectaţi cu virusul HIV şi peste 500 de milioane sunt bolnavi de malarie. Lista efecte-lor criminale este aproape nesfârşită. De ce toate acestea? Pentru a fi plătit preţul desfrâului în care trăiesc miliardarii planetei, respectiv cei 497 de indivizi care deţin 7% (3,5 trilioane de dolari) din produsul intern brut al economiei mondiale. Quo vadis, homo sapiens?

Autor: RSM

Sfârşitul istorieiSistemul capitalismului global şi globalizant îşi

trăieşte ultimul secol de viaţă. Criza actuală este deopotrivă un simptom al cancerului ireversibil care a cuprins capitalismul mondial şi o dovadă că Uniunea Europeană, spaţiul politic şi economic în care este cuprinsă România, nu are capacitatea să dea viaţă principiilor „generoase” în temeiul cărora a fost înfiinţată, dovedindu-şi astfel neputinţa şi, deci, inutilitatea. Prima „soluţie“ adoptată de guvernele statelor cu democraţie capitalistă a fost acordarea de ajutoare financiare imense băncilor şi marilor corporaţii. Şantajul lansat de „staff“-ul instituţiilor marelui capital, adică de principalii vinovaţi pentru declanşarea crizei, a reuşit. Acest şantaj s-a bazat pe o logică aparent de necontestat, anume că efectele prăbuşirii unor mari bănci sau corporaţii – şomajul, falimentul micilor întreprinderi etc. – vor declanşa revolte sociale distrugătoare, iar societatea şi statul vor fi aruncate într-un haos care va distruge civilizaţia. Totuşi, „soluţia“ nu a rezolvat criza. Devenind acţionar majoritar prin fondurile alocate, statele au naţionalizat bănci şi companii importante, apoi, în câteva situaţii, acestea au fost – sau vor fi – privatizate la preţuri mult mai mici. Cine vor fi cumpărătorii? Aceiaşi indivizi care ieri au solicitat, umili, ajutor din partea statului. Speculatorii au folosit oportunităţile oferite de infuzia de capital făcută de state şi au reuşit lovituri spectaculoase la burse.

Însă criza s-a agravat. Popoarele plătesc acum preţul complicităţii lor cu marele capital. A cui este vinovăţia? Este ea a tuturor? Este a cetăţeanului de rând care s-a bucurat de sporuri salariale, de credite ieftine, de prime de vacanţă şi de felurite facilităţi fiscale? Sau, mai degrabă, este doar a marelui capitalist, speculatorul burselor şi al pieţelor de capital, individul care cu cinism hotărăşte destinele naţiunilor. Îşi mai pune cineva elementara întrebare: cine produce banii pe care îi câştigă speculatorii? Banii au devenit virtuali, neacoperiţi în muncă.

Instituţii aproape oculte, ca FMI sau Banca Mondială, gestionează cantitatea de bani din sistem, însă fără alt rezultat decât îmbogăţirea celor care sunt deja bogaţi şi agravarea situaţiei celor săraci. Ni se spune că legile economiei de piaţă ar funcţiona mecanic, peste voinţa fiinţelor umane care compun „miezul“ societăţii capitaliste globale şi globalizante. Un fel de „fatalism economic“ încearcă să explice mecanismele care au generat criza. Dacă individul nu este liber, nu este, deci, nici responsabil. Muncitorul exploatat, funcţionarul încorsetat de birocraţia căreia îi slujeşte sau micul

14


patron aflat în concurenţă cu marile corporaţii nu sunt liberi să-şi transforme viaţa. Marele capitalist, bancherul, industriaşul, arendaşul, politicianul nu îşi asumă răspunderea pentru crizele ciclice provocate în sistem. Aceleaşi legi „obiective“ au provocat criza. Marele capitalist, deşi aflat în vârful piramidei sistemului, ar fi condiţionat de sistem în manifestările sale de „actor economic“ şi astfel el nu este responsabil moral şi juridic pentru faptele comise în plan economic. Criza actuală este, de fapt, o criză a libertăţii individului, libertate ce implică însă şi o responsabilitate pe măsură.

Nivelul de civilizaţie al unei orânduiri este dat de gradul de libertate+responsabilitate al indivizilor sociali. Când acestea nu mai corespund, când însăşi bazele existenţei umanităţii sunt ameninţate, când mecanismele economice sunt blocate de rânduielile învechite, omenirea trebuie să facă un salt revoluţionar. Acesta este sensul istoriei. Iată cum, criza istorică a umanităţii se reduce la criza conducerii revoluţionare. În istorie, până acum, fiecare sfârşit şi-a găsit un nou început. Dacă acum nu vom mai avea un nou început, vom avea barbarie. Adică sfârşitul istoriei.

Autor: RSM

AEM – Cine suntem noi?

● Asociaţia pentru Emanciparea Muncitorilor este o organizaţie largă, nepartizană, urmărind să strîngă laolaltă pe toţi cei ce se pronunţă pentru apărarea drepturilor salariaţilor, indiferent de culoarea lor politică. ● Asociaţia pentru Emanciparea Muncitorilor se pronunţă pentru organizarea independentă a salariaţilor, atît la nivel naţional cît şi internaţional, împotriva planurilor reprezentanţilor capitalului mondial de a instaura o “nouă ordine” bazată pe exploatare, pe sărăcie şi război. ● Asociaţia pentru Emanciparea Muncitorilor se pronunţă pentru asistenţă medicală gratuită, pentru gratuitatea învăţămîntului de toate gradele, pentru o adevărată protecţie socială, împotriva şomajului. ● Asociaţia pentru Emanciparea Muncitorilor se pronunţă pentru apărarea proprietăţii sociale împotriva tuturor formelor de privatizare, împotriva tuturor formelor de fărîmiţare şi înstrăinare a avuţiei publice. ● Asociaţia pentru Emanciparea Muncitorilor se pronunţă pentru garantarea şi apărarea drepturilor tuturor minorităţilor, pentru dreptul tuturor popoarelor la autodeterminare. ● Asociaţia pentru Emanciparea Muncitorilor se pronunţă pentru independenţa totală a organizaţiilor sindicale faţă de orice partide, faţă de stat, patronat sau biserică. ● Acordul Internaţional al Muncitorilor şi Popoarelor s-a constituit în ianuarie 1991, la Barcelona, cu ocazia unei prime Conferinţe Mondiale Deschise, reunind delegaţi de pe toate continentele.● Acordul Internaţional al Muncitorilor şi Popoarelor este confluenţa grupurilor, partidelor, organizaţiilor şi militanţilor muncitori de origini diverse, cu toţii ataşaţi apãrãrii clasei muncitoare, revendicãrilor sale şi independenţei totale de clasã.● A doua Conferinţã Mondialã s-a ţinut la Paris, în iunie 1993. Mai târziu, în martie 1995, s-a ţinut în Slovacia o conferinţã muncitoreascã care a lansat un apel la o a treia conferinţã mondialã deschisã. Aceasta s-a ţinut la Paris, în octombrie 1996, cu reprezentanţi din 70 de ţãri, de pe toate continentele. ● Acordul Internaţional al Muncitorilor se opune planurilor de ajustare structuralã impuse de Fondul Monetar Internaţional şi de Banca Mondialã, veritabile instrumente de jefuire a popoarelor, impunând peste tot dereglementarea socialã, lichidarea sectoarelor publice, privatizarea şi repunerea în cauzã a drepturilor sociale deja câştigate. ● Acordul Internaţional al Muncitorilor şi Popoarelor luptã pentru independenţa politicã a mişcãrii muncitoresti, împotriva integrãrii instituţionale a acesteia de cãtre stat ca şi de cãtre administraţiile întreprinderilor. El luptã pentru apãrarea Codurilor muncii şi a contractelor colective, opunându-se politicilor de dereglementare şi de flexibilitate puse în practicã în numele mondializãrii şi economiei globale deschise.● Acordul Internaţional al Muncitorilor şi Popoarelor nu vrea sã se substituie diferitelor organizaţii internaţionale ale muncitorilor şi nici sã intre în concurenţa cu ele. ● Acordul Internaţional al Muncitorilor şi Popoarelor, la locul care îi aparţine, se vrea numai punctul de întâlnire al tuturor militanţilor muncitori care acţioneazã în lume pentru apãrarea intereselor particulare ale muncitorilor, pentru apãrarea libertãţilor democratice, în vederea confruntãrii punctelor lor de vedere asupra numeroaselor probleme cu care clasa muncitoare se vede confruntatã.

Email: [email protected] Site: www.tribunasociala.org

15

http://www.tribunasociala.org/

mailto:[email protected]

din sumar: editorial ajunge, ciocoilor! · 2011-05-29 · după campaniile pline de minciuni, de...

Documents