CÂTEVA DATE PRIVIND EVOLUŢIA ISTORICĂ ŞI URBANISTICĂ A COMUNEI SÂNCEL, JUDEŢUL ALBA

Mircea Gligor

AşezareComuna Sîncel este situată în partea

central-estică a judeţului Alba, în zona dealurilor Târnavei Mici, pe cursul inferior al râului Târnava Mică, în apropiere de confluenţa acesteia cu Târnava Mare, la o distanţă de 48 km faţă de oraşul reşedinţă de judeţ – Alba Iulia şi la 4 km faţă de Blaj. Coordonatelor geografice care definesc aşezarea comunei sunt: paralela de 460 latitudine nordică, şi meridianul 240

longitudine esticăEste delimitată de:1. la vest teritoriul administrativ al

comunelor Lopadea Nouă şi Bucerdea Grânoasă;

2. la est şi nord-est comuna Şona,3. la sud-est comuna Valea Lungă4. la sud-vest teritoriul administrativ al municipiului Blaj Teritoriul administrativ al comunei este străbătut pe direcţia nord-est – sud-vesr de

râul Târnava Mică, DJ 107 şi calea ferată Blaj-Tânăveni.

Teritoriul administrativ al comunei are o suprafaţa de 51,35 kmp, respectiv 5135 ha. Din această suprafaţă, conform datelor primăriei, 236 ha este teren intravilan iar 4858 ha este teren extravilan.

La recensământul din 2002, populaţia comunei număra 2.790 de locuitori, dintre care 2532 erau etnici români, 13 maghiari, 243 romi şi 2 de alte etnii. Densitatea medie fiind de 54,77 loc/km2. La începutul anului 2010 numărul locuitorilor a ajuns la 2607 (51 loc/km2)

STRUCTURA ŞI EVOLUŢIA ADMINISTRATIVĂ

Comuna Sîncel este o unitate administrativ teritorială în cadrul căreia Sîncelul, ca şi centru administrativ este o localitate de rangul IV, localităţile aparţinătoare – Iclod şi Pănade fiind localităţi de rangul V, conform legii 351/2001.

Ca tipologie toate cele trei sate aparţin grupei de sate adunate, specifice

zonelor de câmpie. Forma acestora diferă în funcţie de amplasament şi posibilităţile de extindere în teren. Dacă dezvoltarea spaţială a localităţii Sîncel a fost structurată în jurul principalei artere de circulaţie din zonă, DJ 107 şi a Văii Popii, Iclodul s-a structurat mai degrabă în jurul văii cu acelaşi nume, rezultând o formă puternic alungită. În general în zonele centrale ale satelor gospodăriile sunt aliniate la stradă, în spate având grădinile, frontul stradal de obicei continuu are uneori porţiuni întrerupte de terenuri agricole/grădini.

În ultima parte a sec. XIX şi prima parte a sec XX (1876-1920) localităţile componente ale comunei Sîncel au aparţinut de comitatul Târnăva Mică, transformat ulterior în judeţul cu acela-şi nume. (La 1900 localitatea Sîncel (Szancsal) făcea parte din comitatul Târnăva Mică, plasa Hususău. După Unirea Transilvaniei cu România în 1918 toate vechile comitate au primit denumirea de judeţe în care s-a instaurat o administraţie românească. Judeţul Târnava Mică a funcţionat sub această denumire şi cu centrul la Blaj până la împărţirea administrativă din 1950. Prin legea împărţirii administrative din 1950 s-au desfiinţat vechile judeţe şi plăşi din perioada interbelică, locul lor fiind luat de cele 18 regiuni. În această perioadă satele actualei comune Sîncel au aparţinut de regiunea Braşov, raionul Mediaş, până în 1968. După reorganizarea administrativ-teritorială din 1968, odată cu formarea judeţului Alba, Blajul şi localităţile învecinate sunt arondate acestuia. Se formează comuna Sîncel, care a înglobat şi satele Iclod şi Pănade.

Centrul de comună, satul Sîncel este situat la o distanţă de 48 km de municipiul Alba Iulia, 46 km de municipiul Sibiu, 27 km de municipiul Aiud şi 4 km de municipiul Blaj. Faţă de reşedinţa comunei satele sunt situate la distanţe cuprinse între 5 km (satul Pănade) şi 1 km (satul Iclod).

Evoluţia spaţială a localităţilor componente Apariţia şi dezvoltarea comunităţilor umane în acest spaţiu a fost favorizată de

condiţiile optime pentru practicarea agriculturii şi creşterea animalelor. Un rol major în dezvoltarea habitatelor umane în acest spaţiu l-au avut şi prezenţa surselor de sare sub forma izvoarelor sărate.

Aşezările actuale sunt relativ recente, vârsta lor nedepăşind un mileniu. Dar în decursul timpului întinderea şi evoluţia lor a constituit un proces continuu, determinat de mutaţiile pe care aceste comunităţi l-au suferit în timp. Vatra principală a satelor s-a păstrat în bună măsură, ea înregistrând doar balansări în jurul centrului iniţial.

O analiză un plan urbanistic al actualelor aşezări pe ultimii 230 de ani, luând ca repere situaţia de la sfârşitul sec. XVIII, se poate face utilizând mărturiile cartografice - The "Josephinische Aufnahme", or the I. military surveying - cunoscute sub numele de „hărţile iosefine”; mai precis mapa transilvană a acestor hărţi, fila 155, realizate între anii 1769–1773. Aceste documente permit cunoaşterea topografiei localităţilor în acea perioadă: amplasamentul vetrei comunităţii, dotări edilitare (drumuri, mori, biserici), starea terenurilor (terenuri împădurite, terenuri cultivate, păşuni-fâneţe, zone umede) etc. Utilizarea acestor hărţi oferă posibilitatea cunoaşterii amplasamentului iniţial al satelor, precum şi evoluţia lor urbanistică în ultimele două secole.

La 1770 satul Sîncel era amplasat în aval de confluenţa pârâului Valea Popii cu Târnava Mică, între drumul de ţară ce urca pe malul stâng al acestui râu la limita luncii .

Aşezarea avea un nucleu central în formă de calotă sferică, format din cca. 14 gospodării, biserică, casă parohială şi conac, despărţite prin grădini. Acest nucleu era delimitat de o reţea de uliţe în jurul căruia erau aşezate cca. 30 de alte gospodării, cu grădini spre exterior, dintre care unele foarte apropiate de albia minoră a Târnavei Mici. În aval de sat, pe malul râului era amplasată o moară, care asigura serviciile necesare comunităţii. Menţionăm existenţa documentară a unui maistru morar din Sîncel, aflat în

evidenţele fiscului la 16461. La est de sat, în lunca râului şi în imediata apropiere a drumului de ţară existau două heleşteie. Pe lângă străzile satului, infrastructura de transport mai cuprindea „Drumul ţării” care plecând din Blaj, spre nord, ocolea satul prin partea sudică, după care urmărea limita luncii Târnavei Mici în amonte, sub numele de Drumul ţării din Monora? la Blaj (Land Strarse von Monora und Balasfalva). Drumul actual (DJ 107) respectă în bună măsură topografia acestui vechi drum de ţară. Din acest drum, în dreptul satului şi în amonte de acesta se desprind două drumuri de hotar ce urcă spre sud-est spre Vf. Berşoara-Cătinel (Counellui), unde intersectează continuând spre sud către Dosu Rotunzii(Plöschu).

Hărţile militare ale Cancelariei Aulice de la Viena, executate în perioada 1806 – 1869, şi cunoscute sub numele de „Zweite oder Franziszeische Landesaufnahme", dezvăluie o situaţie urbanistică total diferită: La acea dată satul format din cca. 10 grupuri de case, situate de o parte şi de alta a drumului de ţară cunoscut sub numele de „Drumul Blajului, de pe malul stâng al Târnavei Mici, care devine axa în jurul căreia se organizează comunitatea. Relativ mai mare cartierul situat în partea vestică al acestuia, era străbătut de trei uliţe perpendiculare. Difuzarea spaţială a gospodăriilor din acest cartier este simţitor mai restrânsă, în raport cu albia râului. Al doilea cartier situat la est de drumul principal, pe Valea Popi este străbătut de o reţea stradală neregulată, cu dimensiuni diferite, care delimitează un număr de 5 microcartiere interioare şi două exterioare. Se conturează o nouă uliţă pe malul drept al văii Ţiganilor, care continuă cu un drum de hotar.

Credem că schimbările profunde suferite de structura urbanistică a aşezării se datoresc fenomenelor catastrofice suferite de Transilvania la sfârşitul sec. al XVIII-lea, în special anilor excesiv de ploioşi şi marile inundaţii de pe Târnava Mică din 1774 şi inundaţiile din 1785-17862, când multe aşezări şi case au fost distruse de ape.

Astăzi se conservă în bună măsură structura urbanistică a satului de la 1864, dar dezvoltarea sa a impus apariţia unor noi străzi. Extinderea aşezării a avut loc în lungul actualului DJ. 107 şi pe Valea Popi, unde alături de străzile existente apar altele noi. Noile străzi se structurează în jurul unor drumuri de hotar care fac legătura dintre sat şi

1 Prodan, 1986, p. 262.2 Cernovodeanu, Binder, 1993, pag 164 şi 169.

terenurile agricole. Spre lunca Târnavei Mici extinderea aşezării are loc în aval de străzile iniţiale sub forma unei structuri stradale geometrizate, incomplet dezvoltată.

Satul Iclod la 1770 apare structurat în apropierea gurii de vărsare a pârâului Iclozel în Târnava Mică, ca o aşezare formată din şase micro-cartiere, dintre care 4 pe malul stâng al pârâului şi 2 pe cel drept, cu un număr de cca. 37 de gospodării. În general casele sunt aliniate la stradă, terminându-se în spate cu grădini. În zona centrală a aşezării, într-un spaţiu deschis, delimitat de pârâu şi grădini este aşezată biserica. Pe lângă biserică zestrea edilitară era întregită prin existenţa uni mori, situată pe malul drept al Târnavei Mici în amonte de confluenţa pârâului Iclozel.

Satul este străbătut de „Drumul de ţară al Blajului” (Land Strafse von Balasfalva), care asigura legătura în plan macro-geografic între Sibiu, Blaj şi Turda, iar în plan micro-regional între satele Petrisat, Iclod şi Pănade. Reţeaua stradală nu este foarte bine structurată, ea având mai degrabă structura unor drumuri de hotar, delimitate de case, pe una sau chiar ambele părţi. Drumul Blajului în sat este delimitat pe o parte şi de alta de şiruri de case, fapt ce-i confirmă un statut stradal mai evident.

După cca. un secol (1864) satul apare mult mai bine structurat în jurul a două străzi principale, organizate paralel cu pârâul, pe un mal şi pe celălalt. Extinderea are loc atât linear, în lungul cursului de apă amintit, cât şi în amonte, unde se adaugă o a treia stradă mai scurtă, relativ paralelă cu primele două, situată în aval de acestea. La această dată limitele străzilor sunt bine marcate cu construcţii gospodăreşti, în condiţiile în care perimetrul grădinilor se restrânge simţitor.

Infrastructura stradală îşi păstrează în bună poarte amplasamentul, străzile menţionate continuându-se cu drumuri de hotar.Astăzi satul conservă în cea mai mare parte structura avută la mijlocul sec. al XIX-lea, cu unele mici rectificări datorate şi unor fenomene de depopulare suferit mai ales în a doua parte a sec. XX.

Se poate aprecia că cea mai veche vatră a satului este cea identificată pe malul pârâului Valea Panăzii (de unde şi hidronimul), unde s-au descoperit urmele unei aşezări feudale timpurii.

Actualul sat Pănade, amintit documentar la sfârşitul sec. al XIII-lea (1290) are în a adoua parte a sec. al XVIII-lea (1770) o structură relativ în formă de evantai, fiind format dintr-un nucleu centrel situat la drumul de ţară, care lega oraşele Blaj şi Turda, în jurul căruia erau amplasate un număr de şapte grupuri distincte de gospodării. La limita nordică a acestui nucleu, pe o terasă sub Coasta Şipotului era amplasată biserica. Satul, pe lângă drumul menţionat, care aici joacă rolul de uliţă/stradă principală, fiind delimitat pe ambele laturi cu case, mai este străbăptut de o reţea neregulată de străduţe, dintre care trei se termină prin drumuri de hotar. Comunitatea era formată dintr-un număr de 41 de gospodării, inclusiv biserică şi casă parohială. Vatra satului era delimitată pe latura nordică de terasele înalte ale Târnavei Mici ce formează Coasta Şipotului, spre sud de către râu, în timp ce spre vest aşezarea era delimitată de o ravena unui torent de versant, iar spre est de pârâul “Valea Turzii”.

Până la mijlocul secolului XIX structura intravilanului cunoaşte schimbări semnificative, în sensul reorganizării spaţiale. Deşi strada principală (Calea Turzii) îşi păstrează în bună măsură fostul amplasament, unele din vechile uliţe dispar, spre vest de exemplu, in loc de patru microcartiere rămân numai două. Se conturează tot mai bine două străzi relativ paralele (actualele străzi Uliţa Popi spre vest şi Strada Borcească spre est), care coboară dinspre limita nordică a satului, relativ perpendicular pe drumul ţării, străzi care şi astăzi reprezintă osatura principală a infrastructurii locale. Noua topografie a aşezării este dictată de tendinţele de dezvoltare la poalele “Coastei Şipotului” şi pe malul drept al pârâului Turzii. Aşezarea conservă de asemenea amplasamentul vechilor drumuri de hotar în relaţie cu intravilanul, printre care drumul de hotar situat în continuarea uliţei Viilor şi cel de pe sun Coasta Şipotului, în continuare la Uliţa Popi. Numărul gospodăriilor creşte şi el simţitor. Odată cu creşterea populaţiei are loc o extindere a intravilanului atât pe pârâul Turzii, cât şi spre vest, spre dealul "După Grădini", peste fostele ravene, colmatate între timp.

Date privind evoluţia în timpPreistorieUnitatea administrativă Sîncel se circumscrie unui areal socio-economic şi etnic mai

larg, cu o serie de caracteristici, structuri şi tradiţii, comune. Zona a avut o dezvoltare relativ asemănătoare în timp, sub presiunea unor factori istorici externi (năvăliri ale diferitelor populaţii care s-au perindat prin zonă mai târziu a tătarilor şi a turcilor) şi interni (apartenenţa la una sau alta dintre centrele de putere organizate în zonă, iar mai târziu a moşiile marilor feudali locali sau a elitelor săseşti), fiind deseori victime ale confruntărilor dintre centrele de putere locale. De aceia considerăm că o analiză realistă a evoluţiei societăţii umane din aceste locuri poate fi înţeleasă cel mai bine daca este privită global pentru cele mai vechi timpuri şi individual, după apariţia actualelor comunităţi săteşti.

Descoperirile întâmplătare şi cercetările efectuate până în prezent în zonă arată că, popularea regiunii este rezultatul răspândiri lente dar continue în decursul preistoriei a unor grupuri de populaţii care au trăit în spaţiul intracarpatic, sub forma unor mici aşezări răspâmdite într-o zonă acoperită în bună parte de păduri. Primele marturii ale prezenţei umane pe aceste locuri datează din neolitic, după cum dovedesc descoperirile arheologice de la „Tăul Panăzii”, aparţinând culturii Starcevo-Criş şi „Fundătură”. Subliniem faptul că pe acest amplasament există o succesiune de locuire începând din neolitic până în perioada prefeudală.

De asemenea, la capătul străzii Simion Bărnuţiu, pe terasa dreaptă a părăului Valea Popi au ieşit la iveală o serie de materiale ceramice care dovedesc prezenţa unei aşezări eneolitice, aparţinând purtătorilor culturii Petreşti. Tot perioadei neolitice îi este atribuit vasul descoperit pe teritoriul satului Pănade, fără ai fi însă precizată faza culturală, cu toate că ar putea fi vorba de acela-şi vas aflat în Mz. Aiud şi atribuit culturii Coţofeni.

În epoca bronzului locuirea se intensifică în zonă, după cum o dovedesc diferitele artefacte descoperite din zonă, printre care aşezarea Wietenberg de la Pănade „Sărături”, depozitul de bronzuri descoperit în ultimii ani în apropierea acesteia, din care au fost recuperate peste 80 de artefacte3, o cană de lut aparţinând purtătorilor culturii Coţofeni şi un pumnal cu lamă de fier cu mâner de bronz, de factură cimeriană (sec. XVI-XII î.Ch) descoperit în a doua parte a sec. XIX, pe teritoriul satului Pănade. Este perfect verosimil să legăm aceste descoperiri de structurile anticlinale cu miez de sare ce răzbate la suprafaţă sub forma izvoarelor sărate, atât de necesare în hrana oamenilor cât şi a animalelor. Pentru aceasta pledează şi descoperirea depozitului de bronzuri descoperit mai recent în apropierea izvorului de la „Sărătură”4.

În Epoca fierului continuitatea de locuire a zonei este marcată de prezenţa aşezării hallstattiene de la Sîncel - „Tătăroaia” suprapusă de una post romană (sec. V-VI) şi a aşezării dacice de la „Fundătură”, unde suprapune situl neolitic şi este suprapusă la rândul eu de o aşezare romană şi feudal timpurie (sec. VII-VIII).

După ocuparea Daciei şi instaurarea administraţiei romane, condiţiile habitaţionale şi resursele zonei stârnesc interesul noilor veniţi, după cum o dovedesc artefactele din această perioadă descoperite la Pănade (un follis de la Maxim Daza) şi Sîncel, în aşezarea rurală de epocă romană de la „Fundătură”.

De asemenea de la Iclod provine o lespede funerară descoperită încă din sec XIX-lea, care este atribuit unui mormânt izolat de pe o villa rustica5.

Pentru perioada post-romană şi feudal timpurie zona se dovedeşte deosebit de propice locuirii. În sprijinul unei asemenea aserţiuni vin, pe lângă aşezările menţionate şi materialele ieşite la iveală la Pănade, în punctul „Sărături” (sec. 3-4 p.Chr.) şi la Săcel în preajma bisericii ortodoxe din sat, în punctul Tătăroaia (sec. 5-6 p.Chr.) şi Fundătură (sec. 7-8 p.Chr.). Ţinând seama de faptul că acest areal, ca de altfel întregul Podiş al Târnavelor

3 Vezi Cronica-Cercetărilor-Arheologice-din-Romania-Campania-2009, p. 138.4 Ciugudean – Ciută - Kadar 2006.5 D. Popa, Aşezările rurale din Dacia romană intracarpatică, 2002 (http://arheologie.ulbsibiu.ro)

asigura condiţii propice de habitare, foarte probabil că urmele de locuire din această perioadă, aflate în zonă sunt mai extinse, mai ales pentru secolele IX-X dar în lipsa unor cercetări de teren sistematice rămân necunoscute.

Un argument important al acestei continuităţi îl reprezintă îl reprezintă sursele lingvistice, respectiv moştenirea toponimică şi hidronimia din zonă.

Perioada feudală şi modernăEste cunoscut faptul că odată cu slăbirea puterii avare sub loviturile francilor,

începând din sec. IX, pe cursul mijlociu al Mureşului ia naştere o structură politică de sorginte româno-slavă, cu elemente cumane, cu centrul la Bălgrad (toponim de origine slavă, păstrat de către români sub numele de Alba Iulia). Aici la sfârşitul mileniului I şi începutul mileniului II, este confirmată de existenţa unui voivod local, numit Gyla sau Gyula, sub a cărui autoritate se afla cu siguranţă şi Podişul Secaşelor. În această perioada se conturează şi toponimul Alba Iulia, amintit de izvoarele maghiare în contextul înfruntării cu regele maghiar Ştefan I (cel sfânt). În urma campaniei victorioase purtate de acesta în 1002-1003, ţinutul stăpânit de Gylas Minor/rex Julius. După cucerirea maghiară şi formarea Voievodatului Transilvaniei, zona este inclusă în comitatul Albei, cu sediul la Alba Iulia.

Marea incursiune mongolă din 1241-1242 are un impact major asupra zonei, multe comunităţi fiind devastate, locuitorii ucişi sau luaţi robi. Cu acest prilej a fost distrus şi oraşul episcopal Alba Iulia. În condiţiile nou create după acest eveniment şi în contextul extinderii şi întăririi relaţiilor de tip feudal apar menţionate documentar şi primele aşezări din zonă, printre care şi Sîncelul (1252).

Primul sat dintre aşezările actualei comune menţionat documentar este Sîncelul, amintit în 1252, într-un document document de confirmare prin care capitlul bisericii din Alba Iulia, certifică trecerea a jumătate din moşia Sîncel („terra Zonchel”), din proprietatea comitelui Martin în cea a comitelui Herbord şi fratelui său Laurenţiu, deţinătorii domeniului Blaj. Este de presupus că aşezarea exista şi înainte de această dată (prima atestare documentară nu este identică cu data de naştere al unei localităţi), având în vedere că documentul respectiv mentioneaza că ”pe vremea fericită” acest pământ “hrănea trei sate”.

Cealaltă jumătate a moşiei Sîncel inclusiv a satelor actualei comune, până în perioada modernă au aparţinut sub forma unor sesii iobăgeşti, părţi de moşii sau moşii diferitelor familii nobiliare, unele de origine română, precum Ioan din Zaczaly (Săncel), sprijinitor a lui Ioan Zapolya la sfârşitul sec. al XVI-lea6 dar şi altor familii nobililiare, precum cea de Trascău, Thoroczkay, Szent-György, Kemeny, Mikes, Macskasi7 etc.

Apartenenţa la domeniul Blajului se va perpetua până în perioada contemporană. Deţinătorii domeniului Blaj au fost:

• în secolul XIII sub numele de “vila Herboldi” se află în posesia lui Hrbold, fiul lui Ost, voievod al Ardealului pe la 1266;

• 1395 – domeniul Blaj a fost dăruit de către regele Sigismund lui Blasiu Csereide N. Barot; de unde probabil şi-a luat şi numele.

• 1461 – Documentele timpului arată că iobagii satelor de pe Târnava Mică, printre care şi cei din Biia, Crăciunelul de Jos, Pănade, Iclod, Sîncel plăteau dâjma în oi (quinquagesima), impozit pe care-l plătea numai populaţia românească8

• 1535 – domeniul intră în posesia lui George Bagdi;• 1606 – domeniul trece de la familia Bagdi la Paul Orvedndi;• 1610 – domeniiul ajunge în stăpunirea familiei Ştefan Kákoni;

6 Seiceanu, 2002, p. 25.7 Brad, 1999, anexa 3.8 Frăţilă, 2002, p. 12, nt. 30.

• 1617 – domeniul este dăruit de către principele Bethlem lui Simeon Péchy de Sz Erzsébet;

• 1659 – domeniul cât şi reşedinţa Blaj a fost devastat de expeditia turcilor, conduşi de vizirul Saidi Ahmed împotriva principelul Rakoczy II, când au fost macelăriţi, sub dealurile din jur, numeroşi locuitori.

• 1660 – Blajul a trecut în posesia lui Gavrilă Haller, ulterior ajungând în stăpânirea principesei Ana Boruemisza, soţia principelui Apafi. După moartea principelui (1690) domeniul a trecut la “ERAR”9;După cum se poate constata în perioada Principatului, satul Sîncel şi satele

aparţinătoare astăzi de el erau incluse, cel puţin în parte în Domeniul feudal al Blajului. Astfel documentele urbariale din sec. al XVII-lea arată următoarea situaţie a actualelor comunităţii din comuna Sîncel10

Satul SîncelPerioada Număr de

iobagiFii acestora

Văduve Fugiţi de pe domeniu

Case pustii

1647 2 11 - - 61665 11 16 1 - 51681 - - - 2 31691 16 23 - 2 6

Satul IclodPerioada Număr de

iobagiFii acestora Văduve Fugiţi de pe

domeniuCase pustii

1647 3 6 - 1 311665 6 7 - -1681 6 13 - 2 51691 5 7 - - 12

Satul PănadePerioada Număr de

iobagiFii acestora Văduve Fugiţi de pe

domeniuCase pustii

1647 4 2 - - 261665 7 2 - - 41681 5 9 - 1 181691 2 4 - 2 17

• 1738 – la insistentele episcopului Ioan Inocentiu Micu-Clein (1692-1768), împaratul Austriei, Carol al VI -lea ceda domeniul Blajului cu toate veniturile acestora, Bisericii Unite cu Roma (Greco-catolica) şi mânâstirii din Blaj, în proprietatea căreia a rămas până la desfiinţare.

La acea dată domeniul Blajului era format din moşiile Blaj, Cergăul Mare, Mănărade, Spătac, Tiur şi Veza, precum şi porţiuni de moşii deţinute la Iclod, Pănade, Petreşti, Sîncel,

9 Datele privind Domeniul Blajului au fost luat după A. Bunea, 1898, p 499.10 D. Prodan, Iobăgia în Transilvania în secolul al XVI-lea. Vol I. Bucureşti, 1968, pp. 44, 45.

Spini şi Şona. Cu toate acestea comunitatea ortodoxă înregistrată în zonă este destul de importantă. Acest fapt este confirmat de către conscripţia clerului ortodox român din Marele Principat aI Transilvaniei, efectuată de episcopul Dionisie Novacovici în 1767, unde este amintită prezenţa a doi preoţi ortodocşi: Pintilie Stanislav în Sîncel şi Teodor Mareş în Pănade11.

• 1848 – Un capitol aparte în istoria acestor locuri îl reprezintă anul 1848. La efervescenţa premergătoare evenimentelor din primăvara acestui an participţnd şi locuitorii satelor din apropierea Blajului. Astfel dorinţa organizatorilor de a organiza o întâlnire premergătoare celei din 3-15 mai, în 30 Aprilie (de Dumunica Tomii) la Blaj, pentru a se consulta cu poporul în problema naţională este repede cunoscută de localnicii din Sîncel şi Pănade, hotărâţi să meargă la Blaj. Încercările autorităţilor de a interzice ţinerea adunării, împiedecarea participanţilor de a merge şi proclamarea legii marţiale în 25 aprilie nu clintesc hotărârea românilor de a se aduna la Blaj. De teamă că evenimentele ar putea scăpa de sub control şi pentru supravegherea populaţiei româneşti guberniul Transilvan cere generalului Anton Pukner detaşarea unor efective militare pentru supravegere şi intimidare. În acest scop este cantonat la Sîncel un escadron de dragoni de Savoya12. Totodată, pentru a împiedeca participarea românilor la adunările de la Blaj autorităţile iau măsuri de intimidare, ridicând spânzurători. O asemenea spânzurătoare a fost ridicată şi pe un deal între Sîncel şi Spini (Lunca Târnavei), reflectat şi în prezenţa unor toponime legate de acest eveniment – Dealu Furcilor, După Furci Valea Furcilor13.Se remarcă de asemenea hotărâre populaţiei româneşti de aici de a refuza unirea

Transilvaniei cu Ungaria, exprimată prin refuzul purtătorului de cuvânt al satului Sîncel, care a declarat că „lor nu le trebuie unirea” şi a preotului din Pănade care a afirmat că „enoriaşii săi i-au interzis să accepte alte dispoziţii care nu vin de la Blaj sau de la împăratul”14.

Deşi în satele „cumunţi” autorităţile au anunţat comunităţile locale despre desfiinţarea iobăgiei, la Sîncel, Pănade, Lunca Târnavei etc, sub motivul că satele sunt devotate jurământului de la Blaj şi împăratului şi pentru că nu doreau unirea, sătenii au refuzat să accepte înştiinţarea gubernială15

• 1861 – Fruntaşii intelectualităţii din zonă, conştienţi de necesitatea creşterii rolulului comunităţii româneşti în viaţa socială, politică şi economică a Transilvaniei, vor sprijinii, inclusiv economic, înfiinţarea “ASTREI”. Printre aceştia se numără Teodor Frăţilă Nicolae Rusan şi preotul gr.cat. Zaharie Bran din Sîncel16.

• 1912 – La 29 mai are loc la Alba Iulia, Congresul Partidului National Roman, prezidat de catre Ghoerghe Pop de Basesti, la care au participat un numar de 20.000 de delegati. Congresul a avut drept scop adoptarea unor masuri impotriva intentiei guvernului maghiar de infiintare a unei episcopii greco catolice maghiare, cu scopul subordonarii bisericii greco catolice romanesti17. La acest congres au participat din Sîncel preotul V. Smigelschi, învăţătorul Sigişorean Bărbat şi Dămian Teodor Pănăzan; din Iclod protopopul Iosif Lita şi învăţătorul Ioan Aldea.

• Locuitorii actualei comune, participă prin reprezentanţii lor la Marea Unire de la Alba Iulia, avându-l ca delegat al celor trei sate pe învăţătorul Ignat, Ioan din satul

11 K. Hitchins, I. Beju, Conscripţia clerului ortodox transilvan din 1767, în Mitropolia Ardealului, nr. 7-8 din 1984, p. 544.

12 Neamţu, 1997, cap. 8, p. 713 Frăţilă 2002, p. 12.14 A. Hancu, 2008, p. 24915 Ibidem, p. 25116 Josan, 1996, p. 26617 Dacoromania nr. 17/2004

Pănade18 şi pe preotul greco-catolic Vasile Smigelschi din Sîncel19. La evenimente mai participă şi o delegaţie de trei reprezentanţi ai satului Sîncel, conduşi de preotul Todor Bunea.1950 – 1960 are loc procesul de cole ctivizare în zonă1960-1990 – procesul de industrializare a ţării va influenţa şi comunităţile locale, tot

mai mulţi oameni, devenind din ţărani gospodari muncitori şi specialişti la fabricile din Blaj şi Târnăveni.

2.1.3. Repere cronologice din istoria satelor comunei Sîncel Satul Sîncel u. Szancsal, (Olahszancsal, Boszormenyszancsal, Szancsal)

g. SimtschalAlte denumiri20

1252 - terra Zochel;1271 - Zanchalteluky; 1315 - poss. seu villa Zanchal (confirmarea unui act de proprietate);1341 - Egidius filius Bazarab de Zanchal;1347 - Zanchal alias Bezermenzanchal, Bursycobhaza alias Magyarzanchal;1350 - Bezermen Zanchal in comitatu Kyskykullou21;1351 - Zanchaal;1426 - Zanchal (satul mai este menţionat documentar cu acest nume în anii

1418, 1427, 1434, 1438, 1456, 1461, 1495, 1505 şi 1519);1437 - Zanchchal;1440 - Zanczal; 1461 - Zanchal1513 – poss Magyarzanchal, Olahzanchal;1587-1589 – Zanczyall;1647 - Szaczal1733 - Szancsal;1760-1762 – Szantsal;1770 - Szancsal (hărţile iosefine)1835 - Szantsal1857 - Szacsal.

După unii autori toponimul “Sîncel” este derivat din apelativ22, “care, cum aratä sufixul -el dela sfârşitul lui, este cu siguranţă un topic romanesc, fie ca derivă din sânt(u)cel, dim. lui sânt(u) <sanctus,-a,-um>), ori din "summicellus,-a,-um" (cf. sâmceà, sânceà ... sâmcelat, Sîncelat etc.), cum este mai puţin probabil23.

Reputatul filolog Vasile Frăţilă, fiu al acestor locuri consideră toponimul Sîncel îşi are rădăcinile într-un oiconim Sîncel (în pronunţia locală Sâmĉel) derivat din diminutivul latinesc summus, -a, um; după cum susţine şi N. Drăganu, şi întărit cu argumentul toponimic al lui Kicui, având sensul de „vârf de munte” golaş, neâmpădurit, care domină o vale, fiind sinonim cu Sîncel24.

18 Şerban, et.al. 2003, p. 61 şi 7419 Josan, 1996, p. 273.20 Apud N. Drăganu, 1933, p. 501-502; C. Suciu, 1967, p 125; Josan, 1996, p. 24; Frăţilă, 1999, p. 184; Frăţilă, 2002, p.

2621 Doc. Rom. C., a 11 5, 135, b IV 4, 371, 378, 553, 66622 Şt. Pascu, Voivodatul Transilvaniei, vol II, Ed. Dacia, Cluj Napoca, 1979, pp. 466, 49323 N. Drăganu, op. cit, p.501-50224 V. Frăţilă, 1987, pp. 108-109.

Sub raport etnic Sîncelul a fost încă de la început un sat românec, amintit ca atare în 1513, în antiteză cu o altă aşezare maghiară cu acela-şi nume villa Bursyacobhaza, alias Magyarzanchal, amintit documentar în 143125.

• 1252 - satul este menţionat documentar pentru prima dată, sub forma „terra Zonchel”, într-un act de confirmare emis de cancelaria capitlului bisericii catolice din Alba Iulia, care certifică trecerea a jumătate din moşia Sîncel, din proprietatea comitelui Martin în cea a comitelui Herbord.

• 1271 - satul apare documentar sub numele de Zanchalteluky (într-un document prin care regele Ungariei, Ştefan al V-lea (1270-1272), aprobă vânzarea a două moşii (Sîncelul şi Blajul) între comiţii Tell din Braşov şi Chyel din Câlnic;

• 1347 - este amintit un nobiles de Zanchal, Zanchal alias Bezermenzanchal, Bursycobhaza alias Magyarzanchal,

• 1272 – este menţionat din nou satul Sîncel proprietatea voievodului Herbord, alături de un altul nenunit, ca fiind situat în apropierea confluenţei celor două Târnave26.

• 1341 – Dionisiu, voievodul Transilvaniei şi comite de Solnoc, îi cere capitlului de Alba Iulia să-şi trimită omul de mărturie pentru a-l pune pe Egidiu, fiul lui Basarab de Sîncel în stăpânirea moşiei Zoltan.

• 1347 – numele satului reapare din nou în documente într-un act prin care Petru vice-voievodul Transilvaniei îi cere capitlului bisericii catolice de la Alba Iulia să-şi trimită omul de mărturie pentru hotărnicirea moşiei Sîncel, din comitatul Târnavei.

• 1351 – într-un document din 5 februarie 1351 eliberal la Turda de către Toma, vicevoievod al Transilvaniei şi comite de Solnoc, adresat capitlului bisericii din Alba Transilvaniei, pentru punerea în posesie şi hotărnicirea moşiilor Copşa pentru Petru, fiul lui Herbord, este amintit ca om de mărturie Mihail, fiul lui Blasiu din Sîncel, (Mychael, filius Blasii de Zanchaal)27.

• 1359 – la 15 decembrie, regele Ungariei, Ludovic I, aflat la Alba Iulia, porunceşte capitlului din Alba Iulia să trimită un om de mărturie la repunerea lui Egidiu de Sîncel în stăpânirea moşiei Zoltan28

• 1361 – printr-un într-un document emis la Sântimbru la 22 ianuarie, 1361 de către Dionisie, voievodul Transilvaniei, cere capitlului din Alba Iulia să-şi trimită omul său de mărturie la punerea lui Egidiu, fiul lui Basarab din Sîncel, în stăpânirea moşiei Zoltan29

• 1437 - într-un document prin care Petru, vice-voievodul Transilvaniei, cere capitlului din Alba Iulia să-şi trimită omul de mărturie pentru stabilirea hotarului moşiei Sîncel(Zanchchal);

• 1461 – este amintit documentar satul Zanchal, ca plătitor de dâjmă sub forma census quiuquagesimalis de Zanchal nobilium30

• 1647 – Sîncelul ca sat românesc avea în frunte un cneaz, plăteşte dâjma feudală sub forma zeciuielii din toate semănăturile de la câmp, în timp ce satele Iclod şi Pănade nu plătesc această dâjmă, plătind în schimb zeciuiala din animale.

• 1659 – Are loc o incursiune turcească în Transilvania pentru detronarea principelui Gheorghe Rákóczi al II-lea, condusă de vizirul Saidi Ahmed, când au fost macelariti, sub dealurile din jurul Blajului numerosi locuitori ai Blajului şi satelor din apropiere.

25 Idem, p. 9926 Pascu, 1986, p. 454.27 Documenta Romaniae Historica. Seric C. Transilvania, Vol 10 (1351-1355), docum. 12. p. 12.28 Documenta Romaniae Historica. Seric C. Transilvania, Vol 11 (1351-1355), docum. 429. p. 439.29 Documenta Romaniae Historica. Seric C. Transilvania, Vol 12 (1361-1365), docum. 9. p. 8.30 Vezi nota 6

• 1684 – este amintit într-o listă de cumpărături a principesei Ana Boruemisza în calitate de vânzător de boi Nicolae Olteanu din Sîncel31,

• 1733 – în cadrul conscripţiei lui Micu Klein satul este menţionat sub numele de Szancsal, cu un număr de 100 familii de credincioşi uniţi, păstoriţi de preoţii uniţi Moysi, Jankul şi Georgius32;

• 1750 – in cadrul conscripţiei lui Petru Aron satul este menţionat sub numele de Szancsal, în archi-diaconatul Senyensis cottus Küküllö, cu un număr de 749 locuitori, o biserică, trei preoţi şi două locuri de casă parohială în intravilan;

• 1759 – este amintit într-o descriere existenţa unui aşezământ monahal, cu o capelă de mici dimensiuni, situat lângă pădure33

• 1760-1762 - cu prilejul conscripţiei lui Bucow aşezarea este menţionată sub numele de Szantsal. Comunitatea era formată din 59 familii unite, cu 2 preoţi şi o biserică şi 145 familii de neuniţi cu un preot, dar fără biserică34. Se poate constata impactul major avut de mişcarea religioasă a lui Şofronie în zonă. Dacă în 1750 toate familiile sunt unite la 10 ani distanţă 145 de familii deja s-au dezis de unire, revenind la vechea credinţă.

• 1766 – în cadrul conscripţiei eparhiilor ortodoxe din 1766, localitatea este menţionată sub numele de Săncel, ca având un număr de 578 de credincioşi, dintre care 292 bărbaţi şi 286 femei.

• 1769 – este amintită existenţa mănăstirii de la Sîncel, situată lângă pădure, în apropiere de hotarul Blajului. Episcopul P.P. Aaron o descrie ca pe o mică capelă zidită de un silhastru, în care deabea puteau încăpea 10-12 oameni35

• 1774 – au loc inundaţii catastrofale pe Târnava Mică, care afectează şi Sîncelul, fapt vizibil în dezvoltarea ulterioară a vetrei aşezării

• 1831- Statistica localităţilor şi bisericilor din Transilvania din 1831 menţionează localitatea sub numele de Szintselu, cu un număr de 1330 locuitori, 1 biserică reformată şi o biserică greco-unită36

• 1835 – statistica clerului greco-catolic din 1835 satul Szantsal (Sîncel) avea o parohie veche cu o biserică purtând hramul „Sf. Vasile”.

• 1848 – Locuitorii satului participă în număr mare la toate cele trei adunări de la Blaj. În urma unor incidente petrecute în ziua de 1/13 octombrie locuitorii Sîncelului l-au omorât pe nobilul Baranyai şi baronul Alexie Gyárfás37.

• 1849 – ca o consecinţă a evenimentului menţionat, în ianuarie 1949 satul Sîncel este incendiat de soldaţii secui din regimentul Czecz şi ucişi 16 bărbaţi şi femei, printre care şi pe tribunul Maior. Cea mai mare parte a locuitorilor se retrag în pădurea de pe Valea Mare (Năşfalca), rămânând în sat numai câţiva bătrâni38

• 1854 – în Buletinul Gubernului Transilvaniei pentru marele principat transilvan apare sub numele de Sîncelu, cu un număr de 1529 de locuitori în cadrul prefecturii Alba, pretoratul Blaj (Blaju).

• 1857 - Statistica demografică în cadrul cercului Blaj (Blasiu) satul Szancsal un numîr de 311 case, cu o populaţie de 1524 locuitori, din care 1442 de religie greco-catolică, 44 evanghelici, 7 unitarieni şi 31 evrei39.

31 Prodan, op, cit, p. 490.32 Datele privind conscripţiile din perioada 1733-1920, pentru cele trei sate au fost luate după Josan et al., 1996.33 O. Partenie, Caracteristici ale monahismului din Transilvania, În Altarul Reîntregirii, nr 2/2006, p. 223.34 Josan et al., 1996, p. 9335 Şt. Meteş, Mănăstirile româneşti din Transilvania şi Ungaria, 1936, p. 15136 Josan, op. cit. p. 130.37 Seiceanu, 1981, p. 387-388; Frăţilă, 2002, p. 12.38 Seiceanu, 2002, pp. 28-2939 Frăţilă, op.cit, p. 149.

• 1866 – Trece prin localitate tânărul Mihai Eminescu, elev la gimnaziul din Cernăuţi, în drum spre Blaj;

• 1900 – Situaţia localităţilor cuprinse în cadrul actualului jud. Alba dezvăluie faptul că satul Sîncel (Szancsal) din comitatul (judeţul) Târnăva Mică, plasa Hususău, avea la acea dată 1710 locuitori, din care 1535 români, restul fiind ţigani, unguri şi evrei. Comunitatea aparţinea de parohia greco-catolică Blaj.

• 1910-1920 – la acea dată satul Sîncel (Târnăva Mică, Hususău), cercul Blaj este evidenţiat în documentele conscripţionale ca având o suprafaţă de 4699 iugăre, 357 case şi 1782 locuitori, din care 1613 r., 32 u., şi 22 e.

• 1912-1913 – Comunitatea este afectată de puternice inundaţii, produse de revărsarea Târnavei Mici, datorită ploilor si a topirii zăpezilor;

• 1918 – În cursul lunii noiembrie, locuitorii satelor din zonă, sprijiniţi de soldaţii deabea întorşi de pe front, se răscoală punând stăpânire pe averile marilor proprietari locali şi înlocuiesc autorităţile maghiare cu altele româneşti. La marile evenimente de la Alba Iulia, unde s-a hotărât unirea cu ţara a participat şi o delegaţie de trei persoane din partea Sîncelenilor, condusă de preotul Todor Bunea.

• După primul război mondial comunitatea Sîncelenilor a cunoscut o perioadă stabilă şi prospecră, fapt ce a permis aplicarea reformei agrare a urmat o perioada de pace, de lini te i de prosperitate, fapt ce a permis introducerea unor elemente noi deș ș extindere şi modernizare a aşezării, în special spre sud-vest, zonă care i astăziș poartă numele de “Satul ăl Nou”.

Satul Iclod u. Iklod (Kukullőiklod, Kisiklod)g. Mikluden

Alte denumiri40

• 1347 – Iklod, Jklod;• 1461 – Iklod, • 1760 – 1762 – Kis-Ikklód• 1831 – Icluda41 • 1854 – Iclozău, Kis Iklód, Miklluden.

În decursul timpului satul şi-a păstrat structura etnică românească. Alte date documentare ca amintesc Iklodul:

• 1372 – într-o adresă trimisă la 24 iulie 1372 conventului mănăstirii fericitei fecioare Măria de către Ioan, vicevoievodul Transilvaniei este menţionat Nicolae, zis Baguth din Iclod, ca om de mărturie al acestuia, pentru punerea în posesie a lui Cristian din Ohaba cu jumătate din moşia Păuca42.

• 1374 - Într-un document din 14 decembrie 1374, dat la Sântimbru de către Ladislau, vicevoivodul Transilvaniei, conventului bisericii din Cluj-Mănăştiur, pentru rezolvarea unei dispute dintre Ladislau arhidiacon de Dăbâca şi decanul bisericii Transilvaniei şi Nicolae, fiul lui Akus, nobili de Trascău privind delimitarea moşiilor Aiud şi Gârbova este amintit Domenic de Iclod, ca om de mărturie al vicevoievodului43

• 1461 – este amintit documentar satul Iklod, ca plătitor de dâjmă sub forma census quiuquagesimalis de Zanchal nobilium;

• 1733 – In conscripţia episcopului Micu Klain, satul Iklod este înregistrat cu 40 de familii de români şi trei preoţi trecuţi la uniaţie.

• 1750 – Conscripţia lui Pavel Aron din 1750 scoate în evidenţă existenţa la Iklod a unui număr de 307 locuitori, care dispuneau de o biserică, 2 preoţi, şi 1 loc de casă parohială;

40 Vezi nt. 1041 Laţiu, 2012, p. 14042 Daco-Romanie-Historica, vol XIV, p. 250-251, docum. 163; 43 Ibidem. docum. 365, p. 514

• 1762 – În cadrul conscripţiei efectuată de către administraţia austriacă în satul Panád sunt înregistraţi 2 preoţi uniţi şi 31 familii unite, care dispuneau de biserică şi 27 familii neunite, fără preot, şi fără biserică. Totodată satul dispunea de locuri pentru case parohiale, deţinute foarte probabil de preoţii uniţi.

• 1766 – În cadrul conscripţiei eparhiilor legii greceşti neunite din acest an, satul Iclod avea 88 de credincioşi neuniţi din care 43 bărbaţi şi 45 femei.

• 1835 – statistica clerului greco-catolic din 1835 satul Iklod avea o parohie veche cu o biserică purtând hramul „Sf. Gherman”.

• 1849 – a fost construită în 1849, îa imediata apropiere a bisericii44

• 1854 – În statistica demografică din Buletinul Gubernului Transilvaniei pentru marele principat transilvan de la 1854, satul apare sub denumirea Iclozău, cu un număr de 487 locuitori.

• 1857 – statistica demografică realizată de către administraţia austriacă în Marele Principat al Transilvaniei, în vederea unei noi împărţiri politice, satul apare sub denumirea Iclód, cu un număr de 98 case şi 457 locuitori, din care 457 erau greco-catolici (români).

• 1879 – a fost construită actuala biserică pe locul alteia mai vechi, din lemn.• 1900 – Iclod (Kisiklód, Mikluden), din judeţul/comitatul Târnăva Mică, plasa

Hususău (Valea Lungă), avea un număr de 517 locuitori, din care 516 români, aparţinând de parohia greco-catolică Blaj.

• 910-1920 – la acea dată satul Kukullőiklod (Târnăva Mică, Hususău), cercul Blaj este evidenţiat în documentele conscripţionale ca având o suprafaţă de 1386 iugăre, 115 case şi 568 locuitori, din care 568 r.

• 1918 – Locuitorii satului Iclod participă direct la marile evenimente de la Alba Iulia prin preotul protopop Ion Liţă şi fostul preot Teodor Pădurean, conducătorul localnicilor la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia45

Satul Pănade u. Panadg. Penagen

Alte denumiri46

• 1290 – terra Panad,• 1322 – villa Panad,• 1324 – villa seu poss. Panad• 1322 – sacerdos de Panad (Doc. Rom. C., a II 326, b II 51, 108; b III 132; • 1733 – Pánád • 1750 – Panad• 1762 – Panád • 1766 - Pănadea• 1850 – Panad Panadie• 1854 – Pănadiea• 1857 – Pánád

Probleme de etimologiePotrivit lui V. Frăţilă, prin forma sa populară şi oficială românească, oiconimul Pănade

se încadrează în seria celor de tipul Mânărade, Cenade, derivate cu sufixul -d + -i de la un antroponim Pana. Vechimea toponimului o dovedeşte terminaţia -e final, care presupune presupune existenţa unui -i final unguresc, a cărui dispariţie în vechea magiară ar fi avut loc la începutul sec. al XIII-lea, fapt ce sugerează apariţia toponimului la o dată anterioară47.

44 Laţiu, 2012, p. 20045 Laţiu, 2012, p. 14746 Vezi nt. 1047 Frăţilă, op, cit. p. 137.

În decursul timpului satul şi-a păstrat structura etnică românească. Alte documente care amintesc satul Pănade:

• 1360 – Printr-o scrisoare de punere în stăpânire, dată la Târgu Mureş la 15 ianuarie 1360, Ludovic I, regele Ungariei cere capitlului bisericii Transilvaniei să trimită omul de mărturie alături de omul său de mărturie Ştefan, fiul lui Petru din Pănade, să pună pe văduva lui Ladislau, fiul lui Ladislau de Deag în posesia părţilor din moşiile Sălcul, Cucerdea şi Cipău, cuvenite48

• 1372 – într-un document de din 6 august 1372, eliberat de magistrul Ioan, arhidiacon de Târnava, vicar general şi episcop al Transilvaniei sunt amintite moşiile Pănade şi Crăciunelu, într-o pricină privind moştenirea, dintre nobili de Geoagiu şi nobili de Sânmihaiu şi de Vălcău49. Docum 164, p.252-253

• 1461 – este amintit documentar satul Pănade, ca plătitor de dâjmă sub forma census quiuquagesimalis de Zanchal nobilium;

• 1733 – In conscripţia episcopului Micu Klain, satul Pánád este înregistrat cu 74 de familii de români şi un preot trecuţi la uniaţie.

• 1750 – Conscripţia lui Pavel Aron din 1750 scoate în evidenţă existenţa la Panad a unui număr de 465 locuitori, care dispuneau de o biserică, 3 preoţi, şi 3 locuri de casă parohială în intravilanul localităţii;

• 1762 – În cadrul conscripţiei efectuată de către administraţia austriacă în satul Panád sunt înregistraţi 2 preoţo uniţi, alături de 21 familii unite, care dispuneau de biserică şi 75 familii neunite, fără preot, şi fără biserică. Totodată satul dispunea de 2 case parohiale, deţinute foarte probabil de preoţii uniţi.

• 1766 – În cadrul conscripţiei eparhiilor legii greceşti neunite din acest an, satul Pănadea avea 243 de credincioşi neuniţi din care 128 bărbaţi şi 115 femei

• 1835 – statistica clerului greco-catolic din 1835 satul Pánád avea o parohie veche cu o biserică purtând hramul „Sf. Dumitru”.

• 1854 – În statistica demografică de la 1854 satul apare sub denumirea Pănadiea, cu un număr de 803 locuitori.

• 1857 – în datele de statistica demografică din această perioadă, satul apare sub denumirea Pánád, cu un număr de 175 case şi 763 locuitori, din care 744 erau greco-catolici (români), evanghelici 8, evrei(e) 12 şi romano-catolici 5.

• 1900 – satul Pánád din judeţul/comitatul Târnăva Mică, plasa Hususău (Valea Lungă), avea un număr de 909 locuitori, din care 849 români, aparţinând de parohia greco-catolică Blaj, ceilalţi 60 fiind unguri şi evrei.

• 1907 – la 25 august o subunitate din cadrul soldaţi din batalionul 4 al Regimentul 24 honvezi, încartiruit în sat se dedau la acte de batjocură asupra localnicilor aflaţi in sat la horă. Când dascălul Ioan Borcea se plânge comandantului acestora de excesele soldaţilor, acesta îl taie cu sabia şi îl ucide pe însoţitorul acestuia, ordonând soldaţilor să-i zdrobescă pe valahi. Rezultatele acestor acţiuni sunt 6 morţi, 15 răniţi grav şi 39 răniţi mai uşor50

• 910-1920 – la acea dată satul Pánád (Târnăva Mică, Hususău), cercul Blaj este evidenţiat în documentele conscripţionale ca având o suprafaţă de 2778 iugăre, 204 case şi 976 locuitori, din care 819 r., 9 u., şi 25 e.

• 1925 – la 15 septembrie s-a sfinţit Monumentul închinat eroilor din sat, căzuţi pe câmpurile de luptă în Primul Război Mondial,

• 1959-1960 are loc procesul de cooperativizare în satul Pănade şi înfiinţarea în primă fază a trei întovărăşiri, cu 246 familii şi 704,47 ha, acţiune consfiinţită prin tr-o decizie a Comitetului Executiv al Sfatului Popular al Raionului Târnăveni, din 13 decembrie 1959.

48 Documenta Romaniae Historica. Seric C. Transilvania, Vol 11 (1351-1355), docum. 451. p. 468.49 Ibidem, doc. 164, p. 25-2-253.50 T. Brad et.al, 1999, p. 41 şi anexa 10, p. 175; R. Teodoru, 1999, p. 62-63.

• 1961 – la 6 martie se înfiinţează întovărăşirea "Timotei Cipariu" Pănade;• 1967 – se introduce curentul electric;• 1973 se construieşte dispensarul medical şi locuinţa pentru medici;• 1977-1978 – se construieşte podul de beton peste Târnava Mică;• 1993 – se introduce gazul metan în sat, fiind racordate un număr de 210 familii51.

51 Apud Brad et al, 1999.