Dimensiunea religioasă a existenţei

„La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul. Acesta era

întru început la Dumnezeu. Toate prin El s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut. Întru

El era viaţă şi viaţa era lumina oamenilor. Şi lumina luminează în întuneric şi întunericul nu a cuprins-

o.” (Sfanta Evanghelie dupa Ioan, capitolul 1).

În zorii civilizaţiei, la începuturi, oamenii s-au speriat de fulger, şi de tunet, şi de furtună, şi de

animalele sălbatice, şi de foc, şi de eclipsă, şi de orice altceva ce nu puteau înţelege. Erau speriaţi de

întuneric, de frig, de secetă. Se bazau pe forţa lor fizică pentru a răzbi într-o lume ostilă vieţii pentru ca,

mai apoi, să descopere, de fapt, că tăria lor, şi ceea ce i-a făcut să evolueze ca specie este forţa spirituală,

dobândită atunci când, în bătălia pentru supravieţuire, au descoperit dimensiunea religioasă a existenţei

umane.

Oamenii cu gândire simplă au capacitatea de a vedea lucrurile într-un mod simplu. Nimic nu este

complicat, nimic nu trebuie analizat, pentru că totul este natural şi firesc precum viaţa creată de

Dumnezeu. „Crede şi nu cerceta” reprezintă capacitatea lor spirituală de a nu pune la îndoială, de a nu

analiza şi chiar de a nu se gândi măcar la faptul că ceva din sfera credinţei lor poate fi sau poate nu fi aşa

cum o pot înţelege ei. Totul este natural şi firesc precum aerul şi apa, precum viaţa şi moartea, precum

succesiunea anotimpurilor.

Certitudine şi incertitudine, credinţa şi necredinţă, adevăr şi minciună, lumină şi întuneric,

material şi spiritual, dorinţă şi renunţare, exaltare şi deznădejde, tărie şi slăbiciune, destin şi liber arbitru,

agonie şi extaz, nebunie şi înţelepciune. Omul inteligent, cu gândire superioară are „talentul” special de

a se îndoi de toate şi de toţi. El analizează tot; vrea să ştie cum, pentru ce, din ce motiv. Nu este

necredincios, pentru că el are un fel de credinţă aparte, dar este nefericit, pentru că are nevoie de

certitudini şi din această cauză sufletul lui se zbate în permanenţă să armonizeze toate aceste trăiri,

canalizându-le către izvorul revelaţiei supreme. Acest lucru a contribuit la apariţia şi dezvoltarea unor

procese de creaţie pentru că, nu trebuie să uităm că religia, alături de istorie, este cel dintâi fundal de

manifestare a culturii scrise şi a literaturii.

În literatura română modernă, marile teme ale creaţiei sunt reprezentate prin intermediul poeziei

religioase. În acest sens, unul dintre exemplele cele mai de seamă îl reprezintă “Psalmii” lui Tudor

Arghezi, autorul zbătându-se mereu între acceptarea şi respingerea divinităţii, a dumnezeirii. 

Poet aflat „între credinţă şi tăgadă”, Tudor Arghezi a creat - între anii 1927-1967 - psalmi,

publicaţi în mai multe volume de poezii: 9 psalmi fac parte din volumul de debut, „Cuvinte potrivite”,

iar ceilalţi din volumele „Frunze, Poeme noi, Silabe” şi „Noapte”. Acest fapt demonstrează preocuparea

permanentă a lui Arghezi pentru problematica filosofică a relaţiei omului cu Dumnezeu, fiind definită ca

lirica existenţială, ca o poezie „monumentală şi grea a zborului sufletesc către lumină” (George

Călinescu). În Psalmi, poetul are atitudini foarte variate privind atât omul, cât şi divinitatea. Dumnezeu

este văzut ca spirit justiţiar, necruţător, care se mânie pentru nelegiuirile oamenilor, dar şi darnic şi

milostiv. Dumnezeu nu poate fi cunoscut de către om, acesta fiind anume limitat în simţire şi inteligenţă,

astfel încat să nu poată ajunge la El. Oscilând între credinţă si tăgadă, între resemnare şi cutezanţă,

Arghezi străbate o lungă cale a îndoielii, a căutării lui Dumnezeu. Tema psalmilor o constituie tocmai

această pendulare a poetului între credinţa necondiţionată în Dumnezeu şi tăgăduirea existenţei

divinităţii, pendulare izvorâtă din nevoia de certitudine a poetului, care caută dovezi palpabile pe care să

îşi bazeze credinţa în Dumnezeu. Psalmii lui Arghezi se conturează în jurul câtorva concepte diametral

opuse precum existenţa şi moartea, dragostea şi ura, credinţa şi necredinţa, la fel cum drumul vieţii sale

îl poartă de la munca într-o fabrică de zahăr, la viaţa monahală şi chiar până la meseria de ceasornicar.

În istoria omenirii, primul autor de scrieri religioase intitulate "psalmi" a fost David. Cei 151 de

psalmi ai lui David sunt, în general, imnuri de laudă sau mulţumire, ode, adresate lui Dumnezeu. Pe de

altă parte, psalmii filosofici, în sfera cărora se încadrează şi psalmii lui Arghezi, sunt scrieri cu un

caracter laic, monologuri adresate Divinităţii în care se exprimă, de obicei, dileme ce privesc relaţia

omului cu Dumnezeu. Dacă în psalmii biblici tonul monologului este unul de tânguire, psalmii

arghezieni reflectă revolta eului liric la adresa Divinităţii, zbuciumul eului liric, ajungând chiar până la

nivelul de sfidare („De când s-a întocmit Sfânta Scriptura,/ Tu n-ai mai pus picioru-n bătătură”). Apare,

deci, o contradicţie între cele două tipuri de psalmi, o contradicţie între omul Vechiului Testament,

credincios şi smerit, clădit după zicala „crede şi nu cerceta” şi omul modern, pierdut în tumultul vieţii

cotidiene, care încearcă din răsputeri să găsească un semn al prezenţei Divinului în lumea

înconjurătoare. Se conturează, ideea că omul modern, pentru a-L regăsi pe Dumnezeu, trebuie să se

elibereze din tiparele vieţii de zi cu zi, să învingă prejudecăţile sociale. Calea evoluţiei spirituale a

psalmilor lui David este una a credinţei, în timp ce calea psalmilor arghezieni este plină de renunţări,

suferinţe şi zbucium sufletesc („Trăirea mea se cheamă viaţă şi omoară”).

În psalmii săi, autorul simte nevoia de certitudine, de palpabil, şi de aceea „Te drămuiesc în

zgomot şi-n tăcere/ Şi te pândesc în timp, ca pe vânat,/ Să văd: eşti şoimul meu cel căutat?/ Să te ucid?

Sau să-ngenunchi a cere”. Astfel, mintea lui nu poate rămâne închistată în „crede şi nu cerceta”, pentru

că „Singuri, acum în marea ta poveste,/ Rămân cu tine să mă mai măsor,/ Fără să vreau să ies biruitor./

Vreau să te pipăi şi să urlu: “Este!””.