DIETA IUBITOARELOR DE CIOCOLATĂ

CAROLE MATTHEWS

Înainte de a-şi descoperi vocaţia de scrii-toare, Carole Matthews a avut slujbe ex-trem de diverse, printre care prezentatoa-re de televiziune şi jurnalistă în domeniul sănătăţii. A început să scrie în 1996, când a câştigat concursul revistei Writers’ News. În 1997 îşi publică primul roman, Let’s Meet on Platform 8. Urmează The Scent of Scandal (1998), For Better, For Worse (2000), A Minor Indiscretion (2001), A Com promising Position (2002), Clubul iubitoarelor de ciocolată (The Chocola‑te Lovers’ Club, 2007; ALLFA, 2011), All You Need is Love (2008), The Only Way

Is Up (2010), doar câteva din titlurile de succes publicate de Matthews. În prezent, Carole Matthews locuieşte în apropierea Londrei, împreună cu partenerul ei de viaţă, Kevin.

Carole Matthews

„Mult prea multe dintre subiectele romanelor mele sunt desprinse din proprie experienţă ! Mi-aş dori să nu fi fost aşa ! Am avut o viaţă

amoroasă variată şi foarte plină, ceea ce mi-a oferit material din plin.“

Copyright © Angus Muir

EDITURA ALLFA

DIETA IUBITOARELOR DE CIOCOLATĂ

Traducere din limba ză de..............

engle şi note

DIETA IUBITOARELOR

ĂDE CIOCOLAT

C MAROLE ATTHEWS

Traducere din limba engleză de Laura Botorcu

THE CHOCOLATE LOVERS’ DIETCarole MatthewsCopyright © 2007 Carole Matthews (Ink) Ltd.

DIETA IUBITOARELOR DE CIOCOLATĂCarole MatthewsCopyright © 2012 Editura ALLFA

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României MATTHEWS, CAROLE

Dieta iubitoarelor de ciocolată / Matthews Carole ; trad. : Laura Botorcu. – Bucureşti : ALLFA, 2012

ISBN 978-973-724-346-1

I. Botorcu, Laura (trad.)

821.111(73)-31=135.1

Toate drepturile rezervate Editurii ALLFA.Nicio parte din acest volum nu poate fi copiatăfără permisiunea scrisă a Editurii ALLFA.Drepturile de distribuţie în străinătate aparţin în exclusivitate editurii.

All rights reserved. The distribution of this book outside Romania, without the written permission of ALLFA, is strictly prohibited.Copyright © 2012 by ALLFA.

Editura ALLFA : Bd. Constructorilor nr. 20A, et. 3, sector 6, cod 060512 – Bucureşti Tel. : 021 402 26 00 Fax : 021 402 26 10

Distribuţie : Tel. : 021 402 26 30 ; 021 402 26 33

Comenzi : comenzi@all.ro www.all.ro

Redactare : Ioana OpaiţTehnoredactare : Liviu StoicaCorectură : Anca VlăducăDesign copertă : Alexandru Novac

Era şi timpul să le mulţumesc unora dintre prietenii noştri care mă ajută să-mi păstrez sănătatea mintală şi să rămân cu picioa-rele pe pământ, amintindu-mi mereu că nu am o slujbă adevărată, şi care nu se supără că testez mereu pe ei diverse deserturi de ciocolată, în numele ştiinţei.

Fără a respecta o anumită ordine, pentru că nu aş vrea să fiu acuzată de favoritisme, altfel voi rămâne fără invitaţi la urmă-torul grătar, această carte este dedicată următoarelor persoane :

Găştii Tattenhoe – Lee şi Marcia, Albert şi Ayesha, Gavin şi Angela, Paul şi Alison, Martin şi Lyn, vecinii de alături, Barry şi Ruth.

Grupului Bătrânilor (din punct de vedere al longevităţii prie-teniei, nu şi al vârstei) – Sue şi Roger, Martin şi Sally, Donna şi Malcolm, Chris şi Jim, Mike Bentham Nebunu’ şi Tina „Donks“. Dave Sivers Petrecăreţul şi Chris. Paul şi Paula. Vivien şi John Garner. Tom şi Julie Bling Bling Reid. Tony Kirby, sau Căpitanul Chel, şi Cindy. Adrian şi Amanda. Marjorie şi Norman Peebles – echipa mea neoficială de relaţii cu publicul. Jeremy, Susannah şi fetele. Hazel Gură-Spartă Ketley, soţiorul ei Dennis şi minunata lor familie care m-a susţinut fervent în ultimii ani.

Doamnelor Care Prânzesc – Lynne, Lesley şi Heather. Şi doamnelor de la The Boot, care se poartă mereu frumos cu noi şi nu se supără când râdem prea tare (sau dacă se supără, nu ne fac observaţie…).

Îmi pare rău dacă am uitat pe cineva, dar aşa e când ai me-moria scurtă. Kev, te iubesc. Vă iubesc pe toţi. Vă mulţumesc că sun teţi prietenii mei.

9

Capitolul unu

Am constatat că există două tipuri de femei. Cele dependente de ciocolată şi scorpiile. Scorpiile sunt acele femei care spun : „Vai, n-aş fi în stare să mănânc un baton întreg de Mars, sunt aşa de scârboase !“ Sau : „O pătrăţică de ciocolată neagră e mai mult decât suficient, nu crezi ?“ Sau, cel mai rău : „Nici măcar nu-mi place ciocolata aşa de mult, prefer ceva mai apetisant.“ Şi spun asta ronţăind conservator un Twiglet din cereale integrale, ca şi cum aşa ceva ar putea fi un substitut suficient pentru plă-cere pură. Care-i faza ?

Noi, membrele Clubului Iubitoarelor de Ciocolată, suntem dependente fără drept de apel. Ne plac toate gustările rafinate ale lumii, în orice formă. Nu e nicio ruşine în asta.

Astăzi, eu şi prietenele mele ne-am adunat la sediul clubului nostru, un refugiu primitor, situat pe una dintre străduţele lătu-ralnice mai curate ale Londrei. Se numeşte Paradisul Ciocolatei, iar numele descrie exact realitatea.

Suntem cu o săptămână înainte de Crăciun şi mi-ar plăcea să vă descriu o scenă dickensiană fermecătoare, cu ninsoare pufoasă, dar mi-e imposibil, întrucât ne aflăm la Londra, în epoca încălzirii globale, şi, drept urmare, cerul e gri ca o uni-formă de pension, afară toarnă cu găleata şi suflă crivăţul. Nouă nu ne pasă. În ciuda elementelor naturii, dezlănţuite în jurul nostru, noi suntem în plină formă. Chantal, Autumn, Nadia şi subsemnata, Lucy Lombard – dependentă de ciocolată în fază terminală şi fondatoare a clubului – ne-am ghemuit pe canapea, la gura focului. Nu un foc de lemne care să duduie, ci echiva-lentul său modern, pe bază de gaz, suficient de bun pentru noi, care suntem absorbite de ale noastre. Ca să fiu sinceră, nimeni nu

10

ne va invada spaţiul intim la ora închiderii. Avem la dispoziţie o farfurie cu delicii de ciocolată – pandişpan uşor ca un fulg, acoperit cu glazură de cappuccino – şi câteva negrese încântă-toare. Avem la dispoziţie şi un sortiment din cele mai bune trufe din lume, făcute cu smântână proaspătă şi ciocolată din boabe cultivate pe plantaţiile Madagascarului. Trebuie să recunosc că sunt preferatele mele. Preparate cu smântână proaspătă, ţin doar câteva zile, de parcă asta ar prezenta vreo problemă. Puteţi să mă credeţi pe cuvânt, trufele astea sunt cea mai apropiată experienţă de un orgasm într-un loc public. Un mic geamăt de plăcere îmi scapă printre buze.

Proprietarii Paradisului Ciocolatei, Clive şi Tristan, sunt doi homosexuali minunaţi – doar n-o să se ocupe doi heterosexuali de o ciocolaterie – care ne răsfaţă pentru că suntem de departe cei mai buni clienţi ai lor. Dacă ne-ar lăsa, am izola zona asta şi am pune un afiş pe care să scrie DOAR PENTRU VIPURI, dar ei insistă cu încăpăţânare să lase şi alţi clienţi în magazin, deşi nimeni nu mănâncă la fel de multă ciocolată ca noi.

Hainele noastre jilave zac aburind lângă noi, aşezate într-un teanc. Părul meu tuns tinereşte, în stil bob, minunat aranjat cu placa de întins părul şi o cantitate considerabilă de gel anti-încre-ţire, s-a tuflit şi îmi stă lipit de cap. Cu toate acestea, lucrurile par să meargă spre bine. Avem în faţa noastră căni cu ciocolată caldă, înmiresmată cu o aromă puternică de chili şi decorată cu frişcă în exces. Papilele mele gustative nu ştiu dacă e cazul să leşine de plăcere sau să ia pur şi simplu foc. Sunt foarte aproape de a fi fericită. Chiar aş fi fericită, dacă nu ar exista o mică problemă.

Pe unul dintre pereţii Paradisului Ciocolatei se află o placă mică de ceramică. Clive, într-o stare de spirit festivă, a deco-rat-o cu beteală argintie. Pe ea sunt scrise următoarele cuvinte :

Sfaturi pentru a supravieţui în momentele stresante :1. Trage aer adânc în piept.2. Numără până la zece.3. Mănâncă ciocolată.Asta e politica noastră. Angajamentul nostru solemn care

descrie modul în care ne trăim viaţa. Inspir adânc, număr până la

11

trei şi mai iau o trufă. Un profund suspin de uşurare îmi scapă îna-inte de a apuca să-l temperez puţin. Chiar mă aflu într-un moment stresant. Port chiloţii mei inscripţionaţi cu mesajul NU VREAU SĂ MĂ ÎNDRĂGOSTESC, VREAU SĂ MĂ SCUFUND ÎN CIOCOLATĂ. Poate că acum v-aţi dat seama care este natura problemei mele.

— Nicio veste de la Iubi ? mă întreabă Nadia pe sub mustaţa spumoasă de frişcă.

Asta e mica problemă. Clatin din cap. Actualul meu prieten, domnul Aiden Holby, supranumit şi Iubi, e dat dispărut în acţi-une. În Australia.

Într-un fel sau altul, e cu mult mai rău să dispari în acţiune tocmai în Australia, de cealaltă parte a globului. Dacă ar fi dis-părut şi el pe undeva prin Belsize Park, de exemplu, aş fi putut merge până acolo cu autobuzul sau cu metroul şi aş fi bătut la uşa lui la intervale regulate, până când aş fi aflat exact ce se întâm-plă. Dar aşa, m-am blocat. Mesajele mele pline de fervoare nu au primit niciun răspuns. Apelurile mele calme, dar îngrijorate, sunt redirecţionate instantaneu spre căsuţa vocală ; de asemenea, deşi computerul lui îmi transmite că Iubi este logat, tot nu primesc răspuns. Nu mă întrebaţi de ce. Obişnuiam să purtăm lungi con-versaţii transcontinentale cu ajutorul camerelor web, iar unele deveneau destul de fierbinţi. Trăiască tehnologia modernă ! Şi apoi, tăcere totală. Niciun cuvânt.

— Nu înţeleg. Nu-i stă în fire, le explic eu.Chantal pufneşte zgomotos, ca şi cum ar vrea să spună : „E

bărbat, la ce te-aştepţi din partea lui ?“— Serios, insist. Nu e ca alţi bărbaţi.Când spun alţi bărbaţi, mă refer la Marcus, fostul meu logod-

nic, un nenorocit şi jumătate, probabil cel mai infidel om de pe planetă. Nici Bill Clinton, Tom Jones sau Darren Day nu l-ar putea detrona.

Prietena mea americancă, perfect coafată şi cu un cont ban-car supraîncărcat, pufneşte din nou. Încerc din răsputeri să nu comentez. Deşi se numără printre cele mai bune prietene ale mele, relaţia mea cu Chantal e încă puţin tensionată. Asta din cauza faptului că a ieşit cu un fost prieten de-al meu – nu Marcus,

12

ci unul mult mai simpatic, pe nume Jacob. Sunt foarte derutată în clipele astea. Viaţa mea amoroasă seamănă izbitor de mult cu un accident în lanţ pe autostrada M1. Bare de metal contorsionate, sirene care urlă, ambuteiaj fără scăpare, distrugere în masă, cada-vre peste tot. Vă rog să mă scuzaţi, dar trebuie să mai consum puţină ciocolată, ca să pot merge mai departe.

Să vă mai povestesc câte ceva, până îşi face efectul doza de ciocolată. Eu şi Jacob am avut o aventură scurtă, satisfăcă-toare de ambele părţi, în ciuda faptului că nu am mers niciodată până la capăt cu intimităţile, din cauza unui nefericit concurs de împrejurări. Spre deosebire de Marcus, Jacob era un tip de treabă. Însă relaţia noastră şi-a cam pierdut farmecul când am aflat care era meseria lui. Jacob mi-a spus că lucrează în industria divertismentului, ceea ce nu era propriu-zis o minciună. De fapt, era un gigolo. De ce oare mi se întâmplă mereu să constat mult prea târziu că bărbaţii din viaţa mea au secrete întunecate ? Mult iubita mea prietenă, Chantal, ştia însă care era profesia lui Jacob. Dacă ne gândim bine, nu putem spune că ieşeau împreună, pur şi simplu ea îl închiria cu ora. Faptul că ea s-a culcat cu Jacob, chiar dacă pentru a fost o sarcină de serviciu, a stricat puţin lucru-rile între noi, mai cu seamă că eu nu am ajuns niciodată atât de departe cu el, nu că n-aş fi vrut. Apoi m-am împăcat cu Marcus, ceea ce a fost Marea Greşeală a vieţii mele. Mi-a dovedit că nu pot avea încredere în el, pentru nimic în lume. Era clar că o să rămână un fustangiu pe vecie, lucru pe care nu o să-l mai uit cât oi trăi. Etapa aceasta a vieţii mele a luat sfârşit. Am strâns rămă-şiţele, iar acum, autostrada vieţii mele este din nou lină. M-am maturizat din punct de vedere emoţional şi am mers mai departe. Din fericire, acum am o relaţie plină de iubire cu fostul meu şef, Aiden Holby, supranumit şi Iubi. Singura problemă este că pe moment se pare că l-am pierdut pe undeva, nu se ştie unde. Poate că nu e nimic grav, doar un hop încăpăţânat aflat în drum.

— Aiden o să apară până la urmă, spune Autumn, ca şi cum ar fi vorbit despre nişte papuci pierduţi de curând.

Îşi înfăşoară pe deget o buclă roşcată şi rebelă şi se uită lung la mine. Tare mi-ar mai plăcea să fiu ca Autumn, pentru că paha-

13

rul ei e mereu plin. Eu nu mai am decât o picătură singuratică de apă tulbure pe fundul paharului.

— Sunt convinsă că există o explicaţie perfect plauzibilă. Aşteaptă şi-ai să vezi.

— O să încerc să dau din nou de el mai târziu, le spun eu, apoi înfulec cu disperare câteva trufe, iar aparenţa mea de calm e spulberată.

Mi-am dat seama că va fi o mare încercare să păstrăm o rela-ţie apropiată trăind în zone aflate pe fusuri orare diferite, dar Iubi merită, vă rog să mă credeţi pe cuvânt. Este minunat, pur şi simplu minunat. E de departe cel mai bun iubit pe care l-am avut vreodată şi au fost câţiva, deşi lista nu e tocmai lungă.

Eu şi Aiden Holby lucrăm amândoi la Targa, o firmă de recu-perare a datelor care – ei bine – recuperează date. Alte infor-maţii mai tehnice nu cunosc despre activitatea noastră. După cum v-am spus, Aiden mi-a fost şef şi aşa a început aventura noastră, iar de-atunci, noi, membrele Clubului Iubitoarelor de Ciocolată, l-am supranumit Iubi. Acum Iubi a fost promovat şef al Departamentului Internaţional de Nu-ştiu-ce, o funcţie nemaipomenit de importantă, şi de aceea se află în Australia, în timp ce eu m-am împotmolit la Londra, în departamentul de vânzări, într-o funcţie temporară şi nedefinită, unde îmi petrec timpul evitând orice treabă prea obositoare. Cred că sunt anga-jatul temporar care a rezistat cel mai mult la Targa, dar nu inten-ţionez să-mi petrec restul zilelor acolo. Nici vorbă. Pot spune că aştept să îmi dau seama care îmi este rolul predestinat în viaţă. Bineînţeles, pe moment, acest rol îmi scapă.

Trebuia să merg la Sydney să mă întâlnesc cu Iubi, pentru a începe o viaţă nouă de distracţie şi nebunii, în calitatea mea de iubită de bună-credinţă, dedicată sută la sută şi cu normă întreagă. Urma să ne mutăm împreună. Ştiţi voi, „au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi...“ Dar, aşa cum a vrut soarta, am căzut pe scări şi mi-am rupt piciorul în timpul unor activităţi intime scăpate de sub control. Apoi, ca să nu fiu doar vătămată, ci şi discriminată, mi s-a interzis să călătoresc cu avionul câteva săp-tămâni bune, din cauza ghipsului meu supărător.

14

Iubi a fost nevoit să plece în Australia fără mine, pentru că un post atât de important nu aşteaptă la nesfârşit. Ideea era să facă pregătiri, pentru ca eu să pot merge la el cât mai curând posibil. Cu toate acestea, deşi piciorul fracturat s-a vindecat, iar ghipsul a dispărut, nu îmi pot permite costul biletului de avion în aceste vremuri de restrişte, cu preţuri umflate. Între timp, dragul de Iubi pare să fi dispărut de pe faţa pământului.

— Deci, nu ştii dacă se întoarce acasă de Crăciun ? întreabă Nadia.

— Nu. A spus ceva despre asta, dar…Dar nu-mi mai răspunde la telefon şi nici la nenorocitele de

e-mailuri pe care i le-am trimis. În loc să se intereseze în legă-tură cu un loc pentru noi, unde să bem bere, să facem grătare şi să mergem la plajă, iubitul mai sus menţionat şi-a luat picioarele la spinare şi a dispărut. O astfel de situaţie cere şi mai multă ciocolată ; este ca şi cum am reînnoi politica grupului nostru. O negresă însiropată cred ca ar fi numai bună.

Inspiră. Numără până la zece. Mestecă. Mmm. Deja mă simt mai bine…

15

Capitolul doi

Cine a spus că banii nu aduc fericirea, e clar că nu i-a cheltuit pe ciocolată. După câteva ore de leneveală cu prietenele mele, timp în care am consumat alimentele noastre preferate – biscuiţii glazuraţi, trufele şi negresele pe care le-am terminat demult –, în obraji mi-a apărut o strălucire trandafirie şi am o senzaţie de căl-dură în stomac. M-am toropit de tot şi în sfârşit încep să mă simt pătrunsă de spiritul Crăciunului. Oare sunt singura persoană din lume care consideră că ar trebui să sărbătorim Crăciunul doar o dată la cinci ani ? Ar fi minunat. O dată pe an e mult prea des. Abia am strâns decoraţiunile, când ce să vezi ? Surpriză, e timpul să le scot iar din debara. Singurul lucru care mi-ar lipsi cu ade-vărat sunt minunatele ciocolăţele speciale de Crăciun – cutiile cu diverse sortimente de bomboane, bănuţii de ciocolată, cutiile de Milk Tray de un kil, învelite în celofan decorat cu fulgi de zăpadă, şi care se pot mânca, practic vorbind, dintr-o suflare.

În fiecare an, deşi îmi jur că nu voi mai face aşa, fac desco-perire de cont ca să-i cumpăr lui Marcus, fostul meu logodnic, ceva teribil de extravagant, de care cu siguranţă nu are nevoie şi pe care nu-l va aprecia niciodată. Nu e prea amuzant să ai datorii până în iunie, pentru ca fostul iubit să poată să se mândrească pe pistă într-un Aston Martin DB9, să trăiască bucuria de a se da cu deltaplanul sau de a pluti senin în înaltul cerului, într-un balon cu aer cald, având un pahar de şampanie în mână. Dar el îmi aducea nişte cadouri de Crăciun atât de frumoase, încât simţeam mereu nevoia de a-i răspunde la fel, ba chiar de a concura cu el. Din moment ce el mi-a făcut cadou o zi la un minunat centru de frumuseţe, sau o cutie gigantică de bomboane belgiene, eu nu aveam cum să-i dau un CD cu hiturile verii şi o cutie cu

16

parfumuri ieftine, nu ? Iubi este un tip mult mai realist şi sunt convinsă că va fi mulţumit să primească doar un mic simbol al afecţiunii mele. Uite un alt motiv foarte bun să scapi de unul ca Marcus.

Lungită pe canapea, îmi desfac ultimul nasture al pantaloni-lor şi îmi las burta să atârne confortabil. E un adevărat coşmar să-mi controlez consumul de ciocolată în perioada asta a anului ; tentaţia tuturor cutiilor metalice de Quality Street Celebrations, nucile braziliene trase în ciocolată şi tonele de ciocolată cu por-tocale ale lui Terry îmi depăşesc voinţa. Ce să mai zic de cutiile de un metru cu batoane de ciocolată Cadbury, pe care pur şi simplu le mănânci din politeţe, pentru că un coleg de birou s-a gândit că ar fi drăguţ să ţi le ofere ? Mmm. Un singur baton de ciocolată nu e niciodată de ajuns. Cred că aş putea ajunge în Cartea Recordurilor drept cel mai rapid consumator de batoane Cadbury la metru. Aş putea face pregătire intensivă în sensul ăsta. Perspectivele mele parcă nu mai sunt atât de sumbre. La urma urmei, poate Crăciunul nu e chiar atât de rău.

Din motive pe care le cunosc prea bine, am depus oarecare eforturi să fac curat prin sufrageria mea cam ponosită. Poate pentru că am sperat să apară Iubi, într-o vizită surpriză. Am cumpărat un brad adevărat de la Piaţa Camden, ceea ce nu a constituit un efort chiar aşa de mare, pentru că piaţa se află chiar peste drum de apartamentul meu, iar vânzătorul, cuprins pro-babil de spiritul Crăciunului, mi l-a cărat până acasă. Mă rog, distracţia asta m-a costat aproape douăzeci de lire. Şi i-am lăsat şi un bacşiş considerabil. Acum l-am decorat cu luminiţe roşii ca focul, care clipesc festiv şi-mi induc, în mod straniu, o stare de somnolenţă. Teoretic, este o specie de brad alb care n-are moarte, dar pe covorul meu deja s-a strâns un morman de ace. În ritmul ăsta, o să fie chel ca un moşneag până a doua zi de Crăciun. Cred că de fapt e un molid. Nu-i de mirare că tipul s-a ostenit atât de mult ca să scape de el. Acestea fiind zise, m-am lămurit cum stă treaba şi cu spiritul Crăciunului.

Pe măsură ce urmăresc beculeţele din brad, cad într-un fel de transă din ce în ce mai profundă. Înainte de a adormi de-a binelea, mă hotărăsc să-l mai sun o dată pe Iubi.

17

Aici e după-amiază, ceea ce înseamnă că la el e probabil o oră nepotrivită pentru telefoane. E aproape imposibil să-l sun la o oră la care să fim amândoi treji şi să nu ne aflăm la serviciu. Sunt convinsă că Australia e o ţară minunată. Doar că mi-aş dori să fie un pic mai aproape. Spre exemplu, pe lângă Irlanda, ca să pot merge cu o cursă rapidă până acolo, la un preţ mai mic decât cel al bradului meu, care deja se dezintegrează.

Ce voi face dacă Iubi reuşeşte să ajungă acasă de Sărbători ? Parcă ne şi văd plimbându-ne pe Hampstead Heath, îmbrăcaţi în pulovere moi de lână în culori primare, cumpărate probabil de la Gap, luptându-ne cu gerul aspru. Sau am putea mânca bezele în faţa şemineului. Bine, nu deţin realmente un şemineu, şi în general mă feresc de bezele, întrucât sunt un desert inferior, din cauza lipsei de ciocolată. Îmi imaginez că am putea face fel şi fel de chestii festive şi indecente pe podeaua unde tronează bra-dul muribund, decorat cu luminiţe roşii ca focul.

Mă strecor puţin în baie, să-mi perii rapid părul. Să fim serioşi, camerele web nu ne arată în general într-o lumină prea bună ; nu vreau să pară că m-am străduit prea tare să arăt bine, dar nici nu vreau să arăt ponosită. Este foarte dificil să creezi acel look sclipitor, ca din întâmplare. Mă dau cu luciu de buze şi decid că sunt pregătită pentru o întâlnire în spaţiul virtual cu iubitul meu.

Deschid computerul şi aştept să văd dacă prietenul meu mă aşteaptă la celălalt capăt al unui fir invizibil. Dar în locul chi-pului minunat al lui Iubi, pe ecran apare dintr-odată o tânără femeie foarte frumoasă.

— Salutare, îmi spune ea destul de adormită.Am rămas mută. Mă uit cu gura căscată la desuurile de para-

şută pe care le poartă. Sunt negre, cu multă dantelă şi broderii de un roz strălucitor. E genul de lenjerie pe care nu ai vrea s-o porţi dacă ar fi să ai un accident şi să ajungi la camera de gardă, la spitalul din localitatea ta. O lenjerie care nu arată bine pe o femeie cu celulită.

Femeia loveşte calculatorul şi începe să se plângă.— N-aud nimic, e cineva acolo ? Apoi se întoarce şi vor-

beşte cu cineva peste umăr. Ai lăsat chestia asta pornită ? Cred

18

că cineva încearcă să te contacteze. Mă simt ca şi cum mi-ar fi tras cineva două palme. Tot mută sunt. Hmm, nu văd decât ceva care arată ca interiorul unui nas, spuse ea strângând scârbită din buze.

Mă îndepărtez de cameră.— Ia vino şi vezi dacă-l poţi face să meargă.Apoi îşi deplasează silueta incredibil de subţire şi,vă spun

sincer, interiorul nasului meu nu se măsoară nici pe departe cu imaginea pe care o văd acum.

În spatele acestei... acestei paparude stă întins pe pat un băr-bat gol puşcă. E tolănit cu fundul în sus. Nici măcar un cearşaf nu-l acoperă. E momentul să vă spun că eu şi Iubi nu am fost implicaţi în relaţii intime de niciun fel, drept pentru care nu pot recunoaşte acest fund gol. Dar al cui ar putea fi ? Mă întreb dacă nu cumva m-am conectat la un alt computer. Se poate să fi contactat o altă persoană în spaţiul virtual, iar această femeie drăguţă, deşi cam despuiată, să nu se afle în dormitorul iubitului meu ? Din păcate, nu cred că este posibil. Sunt convinsă că este computerul lui Aiden. Recunosc negreşit perdelele şi tapetul din cameră. Asta înseamnă că cei doi se află în patul lui Iubi. Ea, în chiloţi asortaţi la sutien, iar el, nenorocitul naibii, în curul gol.

E un fund foarte frumos, trebuie să recunosc. Dar n-aş fi vrut să-l văd pentru prima dată într-un astfel de context. Clipesc rapid, ca şi cum aş putea schimba astfel imaginea de pe ecran cu una mai puţin supărătoare.

— Poate te caută pe tine, spune domnişoara Chiloţi Scan-daloşi peste umăr. Cine te-ar putea căuta la ora asta ?

— Ia să mă uit, răspunde o voce care nu semăna foarte mult cu cea a lui Iubi, dar asta se poate datora unei distorsiuni provo-cate de comunicarea pe cale virtuală.

Cu siguranţă are accent britanic. Nu există niciun dubiu. Băr ba tul dezbrăcat începe să se mişte încoace şi-ncolo, iar eu decid că am văzut suficient. Este un scenariu pe care îl cunosc atât de bine… Am fost victima acestui gen de trădare de mult prea multe ori. Marcus era un maestru înşelătoriilor. Acum se pare că Aiden Holby a preluat ştafeta de la el.

19

Nu vreau să mă vadă Iubi, cu gura larg căscată, cu creierul îngheţat, mai grasă şi mai neatrăgătoare decât femeia de lângă el, aşa că mă deconectez rapid. Apoi încep să mă holbez la cal-culator, neştiind ce să fac. Palmele îmi transpiră, iar ochii mi se umplu de lacrimi. Îmi înfig unghiile în podul palmelor. Nu o să plâng. Exclus ! Îmi voi continua calm viaţa, cu un grad de auto-control suprem, pe care nu ştiam că-l deţin. Ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Nu voi mai avea niciun fel de gânduri despre o viaţă nouă şi luminoasă în Australia, alături de un bărbat bine. Îl voi lăsa să-şi continue viaţa cu prietena lui ridicol de slabă. Nu îl voi mai căuta sau deranja pe Domnul Aiden Holby şi va înceta să mai existe în lumea mea. Aşa voi face.

Luând un baton Mars din rezerva de urgenţă de lângă calcu-lator, stau şi mă uit la el cu o privire goală. Ce păcat, pentru că Iubi e un tip foarte drăguţ, îmi plăcuse sincer şi chiar sperasem că lucrurile vor merge mai bine de data asta. Ce e oare în nere-gulă cu mine, încât nimeni nu îmi poate fi fidel mai mult de zece minute ? Să le ia dracu’ de exerciţii de respiraţie. Nici număratul până la zece nu e bun de nimic. Desfac batonul Mars şi muşc zdravăn din el. O înghiţitură uriaşă. Apoi înjur în gând şi încep să plâng.

20

Capitolul trei

— Asta înseamnă că Iubi nu vine acasă de Crăciun ? mă întrebă şocată Autumn.

Dar, pe de altă parte, orice o şochează pe Autumn. Oare des-pre ce am mai discuta noi, dacă viaţa mea sentimentală nu ar fi aşa un dezastru ? Mă holbez ursuză la ceaşcă.

— Nu cred.Abia trecuseră douăzeci şi patru de ore de la ultima întâl-

nire, şi deja le trimisesem mesaje cu textul URGENŢĂ DE CIOCOLATĂ. Ca întotdeauna, mi-au sărit în ajutor cât de repede au putut.

Încă este ora gustării de după micul dejun, iar Clive ne-a ser-vit cu nişte pain au chocolat calde, făcute în casă, şi cu o cafea foarte tare. Combina cântă o selecţie de melodii festive, iar eu, ca să fiu sinceră, aş vrea să sparg boxele. Bing şi melodiile lui despre un Crăciun alb îmi calcă nervii în picioare. Nu visez la un Crăciun alb, ci la unul îmbibat de alcool. Aş vrea să încep să beau cât mai curând posibil.

— Oare Iubi şi-a dat seama că tu l-ai căutat ? întreabă Nadia.— Dacă şi-a dat seama, mie nu mi-a dat niciun semn

de-atunci.Bună treabă, Aiden Holby, supranumit şi Fund Gol. În limba

engleză există cu aproximaţie şapte mii de înjurături, iar eu le cunosc aproape pe toate. Aş fi vrut să i le pot împărtăşi. Pe un ton foarte ridicat.

— Sper că n-o să stai singură de sărbători ? întreabă Chantal.— Nu, nu.De fapt, tocmai asta o să fac. Întrucât l-am aşteptat pe Aiden

Holby să vină acasă şi să mă ia în braţe sub vâsc, am refuzat