CE TREBUIE SĂ ŞTIŢI DESPRE COMUNICAREA VERBALĂ.

DICŢIE

Auzim frecvent enunţuri de genul „ce voce bună are” sau „ce timbru cald”, atunci

când se fac referiri la unii jurnalisti de radio. Cei care doresc să lucreze pentru un

post radiofonic, trebuie să stie că există o „tehnică a rostirii la microfon”, lucru ce

poate fi confirmat de către cei care au experienţă în acest domeniu. Dacă pentru

a colabora în domeniul presei scrise este necesar să ai „condei”, dacă pentru a

apărea la televizor este nevoie de telegenie, în cazul radioului este nevoie de

voce. Cu ajutorul acestui element – vocea – ascultătorii pot să „vadă” şi să

perceapă lucrurile într-un anumit fel.

Oricât de anost ar fi un subiect, o voce cu prezenţă şi cu un anumit timbru te

poate captiva. Nu puţine sunt exemplele în care ascultătorii radioului se

îndrăgostesc de o „voce”, fără a şti de fapt cum arată cel sau cea care vorbeşte.

O informaţie, oricât de importantă ar fi, nu va fi receptată de către ascultatori

dacă este prezentată de o voce enervantă sau daca jurnalistul nu are o pronunţie

clară şi completă. În acest caz, ascultătorii vor schimba programul sau, în cel mai

rău caz, vor opri aparatul de radio.

Pentru a se adresa publicului său jurnalistul de radio nu se foloseşte decât de

voce, prin urmare aceasta trebuie să aibă anumite calităţi. Timbrul vocii trebuie

să fie placut, să aibă tonalităţi care să nu obosească urechea ascultatorului, iar

modulaţia vocii trebuie să fie adecvată cu semnificaţia textului citit. O voce

radiofonică trebuie pusă în valoare prin ton, inflexiuni şi prin naturaleţea

exprimării.

În radio se poate atrage atenţia asupra unui cuvânt numai cu ajutorul vocii. În nici

un caz, aceasta nu trebuie să fie monotonă.

Urmariţi cum vorbiţi în mod normal cu prietenii sau cu membrii familiei. Apoi

gândiţi-vă cum vorbiţi când discutaţi cu seful sau cu cineva care este într-o

poziţie mult superioară dumneavoastră. Tonul vocii este la fel în ambele situaţii?

Dacă este aşa, atunci vorbiţi, probabil, în mod natural în majoritatea cazurilor.

Desigur, alegerea cuvintelor şi a frazelor trebuie să fie diferită. Aveţi emoţii când

vorbiţi cu unele persoane? Vocea devine mai ascuţită sau mai groasă? Ritmul

vorbirii devine mai lent sau mai rapid? Miscările şi poziţia devin rigide sau

necontrolate?

Cea mai bună metodă de a vă elibera de aceste dificultăţi de vorbire este

relaxarea.

Atunci când muşchii sunt încordaţi, nu mai putem fi naturali. Mişcările bruşte

sunt, de asemenea, rezultatul tensiunii acumulate. Încercaţi să respiraţi profund.

Aceasta vă poate ajuta. Dacă rămâneţi nemişcaţi şi încordaţi, atunci vă puteţi

bloca respiraţia involuntar.

Dacă respiraţi natural sau mai profund decât de obicei, atunci muşchii vor fi mult

mai relaxaţi, iar efectul va fi în favoarea dumneavoastră.

Un element important al comunicării constă în examinarea posturii – cum staţi, în

picioare sau pe scaun, atunci când vorbiţi. Aceste poziţii pun în evidenţă şi

calitatea discursului, dar, mai ales, influenţează vocea celui care vorbeşte. Dacă

aveţi o poziţie gârbovită, capul plecat sau umerii lăsaţi să cadă, vocea dvs. nu va

fi clară, pentru că respiraţia este influenţată, fără a mai putea să inspiraţi prea

mult aer în piept şi nici nu puteţi avea un control asupra expiraţiilor. Mai mult de

atât, muşchii gâtului trag maxilarul în jos şi corzile vocale nu vibrează atât de

lejer cât ar trebui, iar rezultatele sunt acele sunete înăbuşite sau întrerupte.

O poziţie cocoşată afectează vocea atât fizic, cât şi psihologic; fiecare mişcare şi

stare psihică îi schimbă tonalitatea, ritmul, intensitatea. Scâncetul sau tonul

plângăreţ pe care cei mai mulţi oameni le găsesc neplăcute ar putea foarte bine

să dea alte nuanţe vocii dvs. Pentru a vă putea ameliora şi perfecţiona postura

când vorbiţi, trebuie să aveţi în vedere patru caracteristici importante:

- dinamismul

- plăcerea

- distincţia

- expresivitatea.

Aceste elemente vor influenţa şi calităţile vocale.

Vorbirea implică multe abilităţi mecanice. Ea cere o manipulare complexă a

diafragmei, plămânilor şi muşchilor pectorali, de altfel şi a coardelor vocale, gurii,

limbii şi a buzelor. Corzile vocale arată ca nişte benzi elastice care se întind de-a

lungul interiorului unei cavităţi, denumite laringe. Aerul din plămâni este scos

afară prin laringe şi ajunge la corzile vocale, iar sunetul se produce. Prin urmare,

sunetele sunt influenţate în primul rând de corzile vocale şi apoi, succesiv, de

poziţia maxilarului, de conformaţia cavităţii bucale, de limbă, conformaţia dinţilor

şi de buze. Toate aceste elemente se constituie într-un complex fiziologic care

dă vocii anumite particularităţi.

Pentru a vă asigura că sunetele sunt clare, muşchii gâtului nu trebuie să fie

întinşi sau rigizi, iar buzele trebuie saăfie flexibile şi capabile să realizeze o mare

varietate de poziţii.

Vocea unei persoane care vorbeşte pe tonalităţi înalte este ascuţită, ţipătoare

sau stridentă. Vocea unei persoane care vorbeşte pe tonalităţi joase va fi groasă,

gâtuită, aspră. Când corzile vocale sunt foarte întinse, sunetele produse vor fi

mai înalte, astfel că aerul este forţat să le facă să vibreze. Când suntem

tensionaţi sau anxioşi, corzile vocale se întind puternic, iar vocea se subţiază,

devine stridentă. O relaxare a muşchilor gâtului se poate realiza practicând

următorul exerciţiu, extrem de simplu: inspiraţi profund, apoi expiraţi, spuneţi

câteva silabe scurte, de exemplu: „ea ne dă o bere” . Retineţi: încordarea dispare

în timp ce expiraţi. Ea este de fapt o expiraţie blocată care ţine muşchii încordaţi

si de aceea o dată ce respiraţia devine profundă, vă puteţi relaxa.

Volumul vocii este mult mai uşor de controlat decât tonalitatea ei, iar practica

(exerciţiul) vă va ajuta să obţineţi un volum corect. De un real ajutor în controlul

volumului este şi casca audio folosită de majoritatea jurnaliştilor radio în timpul

emisiei. Este suficient să reamintim şi faptul că un cântăreţ are căştile pe urechi

atunci când face o înregistrare. Căştile îl ajută să îşi controleze volumul, dar şi

pentru a face dozajul corect cu fundalul muzical.

O respiraţie corectă este esenţială pentru a controla volumul şi modul de a vorbi.

Exersaţi trăgând profund aer în piept şi apoi expiraţi suficient de puternic pentru

a vă corecta volumul. Învăţaţi să vă controlaţi vocea, în aşa fel încât să puteţi fi

auzit la o distanţă mare fără să ţipaţi sau să fiţi strident. Dacă vă puteţi controla

vocea şi vorbirea în aşa fel încât să fie clară, fără a fi stridentă, fără ţipete ori

gâfâieli, veţi impresiona ascultătorii prin calitate şi claritate. Ei vor fi foarte

probabil captaţi de modul în care ştiţi să vorbiţi şi vor găsi că este mai bine să vă

asculte şi să înţeleagă ceea ce spuneţi.

Volumul vocii depinde de anumiţi factori şi ar trebui să luaţi în considerare

următoarele:

− unde vorbiţi (într-o cameră mică sau într-o sală de conferinţe, într-o cameră

unde sunetul are ecou, în aer liber sau cu uşile închise), pentru că locul în care

vă aflaţi va influenţa audibilitatea cuvintelor dvs;

− mărimea grupului căruia îi vorbiţi;

− zgomotul de fond existent în locul în care vorbiţi.

Dicţia este modul în care spuneţi sau pronunţaţi cuvintele, iar aceasta se face

prin educaţie şi prin exerciţiu. Într-o oarecare măsură ea este influenţată de

accent.

Dicţia depinde de articularea şi enunţarea sunetelor, elemente folosite în

descrierea pronunţării cuvintelor.

Dacă articulăm şi enunţăm bine, clar, vom avea o dicţie bună. Deci, o dicţie clară

este în general considerată a fi rezultatul unei bune educaţii şi practici. Totuşi,

este important să nu se facă o confuzie între dicţie şi accent. Oricare ar fi

accentul dumneavoastră, este mai important să pronunţaţi cuvintele clar.

Diferenţa între accent şi dicţie poate fi sesizată ascultând crainicii de televiziune

sau radio. Exista o perioadă de timp în care BBC-ul era renumit pentru modul în

care se vorbea. În prezent, fiecare accent regional este reprezentat şi este

acceptat atât timp cât vorbitorii pronunţă cuvintele foarte clar.

Mesajul pe care îl transmiteţi va fi influenţat şi de viteza sau de ritmul cu care

vorbiti. Dacă acesta este mai mare, ascultătorul primeşte mesajul ca pe o

urgenţă. Uneori acest lucru poate fi util, însă o vorbire în permanenţă rapidă, ca

un şuvoi de cuvinte, i-ar putea face pe cei care vă ascultă să fie derutaţi, pentru

că ei nu vor pricepe că urgenţa subînţeleasă, de fapt, nu există. De asemenea, o

viteză mare de vorbire poate să vă creeze dificultăţi în a fi înţeles şi probabil că

nici nu veţi putea pronunţa fiecare cuvânt clar şi cu atentie.

Cele mai multe persoane care vorbesc în public o fac în mod obişnuit cu o viteză

mai mică, comparativ cu cea din timpul unei conversaţii obişnuite. Însă,

bineînţeles, aceasta depinde de viteza normală de vorbire şi de cum doresc cei

care ascultă, pentru că altfel intervine plictiseala sau se pierde logica cuvintelor

exprimate verbal.

Un bun vorbitor îşi schimbă viteza în concordanţă cu importanţa mesajului, deci

cuvintele şi frazele nesemnificative sunt rostite mai repede, în timp ce cuvintele şi

frazele importante vor fi rostite mai rar şi mai accentuat.

Dacă vorbiţi cu pauze lungi între fiecare cuvânt ori serie de cuvinte, veţi pierde

foarte repede audienţa. Totuşi, pauza folosită cu grijă, poate fi un mijloc eficient

pentru transmiterea mesajelor. Un bun vorbitor va face pauze scurte doar atunci

când trebuie, pentru a oferi ascultătorilor săi posibilitatea de a se implica activ. El

va face pauze în special înainte sau după un cuvânt care trebuie accentuat sau

înainte de a sublinia o idee mai importantă.

Inflexiunea sau modificările „sus – jos” ale vocii – timbrul – influenţează modul în

care mesajul este recepţionat. Variaţiile în timbrul vocii sunt adesea asociate cu

intensitatea si cu viteza ei, pentru a accentua sau a mări interesul asupra celor

expuse. Totuşi, în mod separat de cuvintele rostite, timbrul poate trăda atitudinile

şi emoţiile dumneavoastră. Reacţia receptorului sau receptorilor (ascultători,

auditoriu) la mesajul transmis (subiectul, tema) este influenţată de timbrul vocii

pe care îl folosiţi.

Uneori se strecoară în conversaţie anumite cuvinte sau zgomote care nu aduc

nimic semnificativ încercării noastre de comunicare. Dimpotrivă, ele îngreunează

ceea ce spunem şi, în acelaşi timp, fac dificilă înţelegerea celui ce ne ascultă.

Cuvintele goale sunt echivalentele verbale ale bucăţilor de polistiren care apar în

cutiile de ambalaj: simpla umplutură. Aceste cuvinte sunt nişte cârje orale pe

care ne sprijinim atunci când nu ne putem găsi cuvintele, dar dacă deveniţi

dependenţi de ele, conversaţia va şchiopăta tot timpul. Liderul incontestabil al

acestei categorii de cuvinte este „deci”. Ca şi cum folosirea inutilă a unor cuvinte

care nu transmit nici o informaţie nu ar fi fost de ajuns, mai sunt şi zgomote care

se strecoară în vorbire atunci când nu suntem atenţi. Mai ales două: „ăăă” şi

„mmm”. Presăraţi conversaţia cât puteţi de mult cu aceste sunete şi oamenii vă

vor crede incapabili să vorbiţi ca lumea.

Ce putem face ca să scăpăm de aceste obiceiuri? Ca în orice alt caz, este

nevoie de disciplină. Mai întâi, ascultaţi-vă singuri! Simpla ascultare a vorbelor pe

care le rostiţi poate fi foarte eficace. Asa vă veţi da seama câte poticneli, pauze

şi reluari faceţi şi câte „ăăăă”-uri va sufoca vorbirea. Aceasta este prima metodă

de „purificare” a conversaţiei.

În al doilea rând, gândiţi-vă dinainte la ceea ce vreţi să spuneţi. De multe ori,

apelăm la cuvintele şi sunetele de „umplutură” pentru ca, după ce ajungem în

mijlocul unei fraze, nu mai ştim cum să o încheiem. Nu este nevoie să vă scrieţi

în minte toată conversaţia înainte de a deschide gura. Dar puteţi să vă schiţaţi în

minte cea de-a doua frază în timp ce o rostiţi pe prima, pe a treia în timp ce o

spuneţi pe cea de-a doua şi aşa mai departe. Dacă vi se pare greu, faceţi o

încercare: o să constataţi că, în realitate, nu e greu deloc. Creierul uman are

marea capacitate de a face doua lucruri deodată. Cu puţin exerciţiu, totul va

deveni uşor.

În al treilea rând, „angajaţi-vă” un „monitor” care să vă asculte vorbind şi care să

vă avertizeze de fiecare dată când folosiţi vreun cuvânt gol sau vreun clişeu.

Metoda poate fi surprinzător de productivă. Rugaţi un prieten să vă oprească

instantaneu (pot spune „Stop!” sau „Stai!” ori de câte ori folosiţi cuvintele sau

expresiile respective). Monitorul trebuie să fie cineva care petrece cel puţin

câteva ore pe zi cu dvst. Vi se pare puţin incomod? Aceasta este ideea. După

câteva zile de „pedeapsă” de acest gen, veţi observa că vă veţi suprima singuri

cuvântul – ţintă.

Dicţia este un element esenţial în comunicarea verbală. Problema cea mai

importantă este pronunţia literelor „din gât”. Literele se formează în cavitatea

bucală şi pentru o pronunţie corectă buzele şi limba trebuie să urmeze un anumit

traseu, specific fiecărei litere, diftong sau triftong în parte.

Iată câteva particularitati si exerciţii:

A) Consoanele:

m, p, b – lucrează ambele buze

s, z – limba se sprijină în spatele dintilor de jos

d, t, r, l, n – limba se reazemă în spatele dintilor de sus

c, g – sunetul se formează în gât

h – aerul se împinge în afară prin gura întredeschisă

v, f- dinţii de sus ating buza de jos

ş, j – aerul iese prin ambele locaşuri formate de dinţi şi cavitatea bucală

Acolo unde întâlnim o aglomerare de „s” şi „ş” se creează dificultăţi în

pronunţie.

Exemplu: Şapte sape late / Sapă-n sus şaite / Peste şapte sate / Şi-alte şapte

sape / Peste şapte sate.

Acelaşi lucru se întâmplă şi când întâlnim cuvinte care au în componenţa

vocalele „c”, „s” şi „ş”.

Exemplu: Cosaşul Saşa când coseşte / Cât şase saşi sasul coseşte / Dar însuşi

Saşa-i sas cât şase / Şi-n sus şi-n jos la casa sa / Coseşte Saşa şi-n şosea / Şi

şase case Saşa-i ştie / Ce şansă Saşa-şi spuse sie.

Spre sfânta sa soră / Suzana se suie / Spăşită suspinul din suflet să-i spuie / Şi-n

spaima-i se zbate şi-n spasm se izbeşte / Şi-n susur sarcastic suspinu-şi

şopteşte / Şi sterse şi slabe suspinele-i sunt / Şi-şi sfâşie-n spusa-i tot sufletul

sfânt.

Sunt greutăţi de pronunţie şi cu frazele în care sunt întâlnite des consoanele „p”

şi „r” sau consoanele „c” şi „p”.

Exemplu: Roua rece-n auroră / Printre pietre, de-aur pare / Printre ramuri, prin

pripoare, / Parc-ar fi mărgăritare. / Grindina, prin grinzi, în ropot / Rupe-n rânduri,

nor cu nor / Trăsnetul în patru crapă, / Piatra caprei din pripor. / Arar rariştea

răreşte / Vreascuri în cărări uşor. / Ori o piatra crapă-n patru / Ori o capră calcă-n

piatră. / Patru pietre crap prin capre / Patru capre crap prin pietre.

B) Vocalele:

Poeziile ne pot ajuta să pronunţăm corect vocalele:

Exemplu: „Castelul e-acelaşi / în aer şi-n apă. / Trecutul pe poartă / copoii şi-i

scapă.

Crini umblă pe-un drum / de căutări jucăuşe / parcă-şi duc în potire / viitoarea

cenuşe.

Scăpat dintr-o stemă / tăiată în poartă, / un uliu tâlcuieşte / rotire de soartă.

Stuparul ceresc peste / ciuturi se-ndoaie, în mierea fântânilor / barba şi-o-

nmoaie.

Zăboveşte prin rostul / grădinilor pajul. / Un zbor de lăstun / iscăleşte peisajul.”

(Lucian Blaga – Peisaj trecut)

Pentru rostirea corectă se detaşează vocalele din poezie urmărindu-se rostirea

lor cât mai corectă. Se vor citi versurile despărţite în silabe, amplificând valoarea

acustică a vocalelor.

Se pot face şi câteva exerciţii pentru rostirea corectă a vocalelor: De exemplu,

pentru vocala „a” – vom rosti clar „a”, amplificând sunetul.

Exerciţiu: se pronunţă cuvintele urmatoare folosind vocala „a” amplă:

albastru, Atlantida, mama, tata, zăpada, adunarea, hrana, viaţa, acrobat,

aeronava, adaos, adapat.

Observaţie: nu se va înlocui în vorbire vocala „a” cu diftongul „ea” (manuşa şi nu

manuşea; ortografia şi nu ortografiea).

Iată un grup de foneme, pe care pronunţându-l, ne va ajuta să avem în vorbire o

vocală „a” deschisă şi clară: al', at', am', ax', az', ala', ata', ama', axa', aza'.

Vocala „e” se pronunţă cu sonoritatea specifică. Una dintre greşelile care se pot

face în vorbire este şi pronunţarea la sfârşitul cuvintelor, sau chiar în interiorul

lor, în locul vocalei „e” a vocalei „a”. De exemplu, se pronunţă „mătase” şi nu

„matasă”; „justeţe” şi nu „justeţă”; „feerie” şi nu „feeria”; „creez” şi nu „creiez”.

Se pot face exerciţii cu urmatoarele grupuri de foneme: ie, ue, oe, aie, eai, eia,

iae, iea, uie.

Exerciţiu: rostiţi clar următoarele cuvinte: nuferi, cutremura, expresie, şedere,

iubesc, agreez, veghez, radiorecepţie, leghe, lejer, elocvenţă, lefter, evidenţă,

etern, poezie, poveste.

C) Diftongii:

În limba română sunt urmatorii diftongi: ce, ci, ge, gi, je, ji. Atunci când

pronunţăm unul dintre aceşti diftongi, avem tendinţa de a ţuguia buzele. Acest

lucru este gresit!

Ţuguiind buzele, celelalte foneme nu se vor mai auzi cu aceeaşi claritate.

Pentru a avea o pronunţie cât mai corectă, diftongii se vor pronunţa trăgând de

colţurile gurii (de comisuri) în sus, pastrându-se o mimică zâmbitoare tot timpul

(această poziţie nu trebuie să fie una fixa, ci una aflată într-o continuă mişcare).

Vom repeta de mai multe ori fraze care conţin cuvinte cu multi diftongi. Exemplu:

- „Cele cinci sute cincizeci şi cinci de ciuperci ciuruite pentru ciorbă”.

- „Ceea ce cerea celebrul Cicero ceruseră şi cei cinci sute cincizeci şi cinci de

ciraci ai săi”.

Înainte de a ne aşeza în faţa microfonului şi de a începe să citim, este bine să

avem o voce încălzită.

În limba engleză, voce se traduce prin „voices”. Preluând din literatura de

specialitate, din Marea Britanie, iată câteva sfaturi care converg din acest cuvânt

şi care sunt universal valabile.

V = value your voice (pune-ţi în valoare vocea)

O = open up your posture (deschide-ţi postura – se referă la poziţia pe care

trebuie să o ai în faţa microfonului: stând pe scaun, spatele drept, mâinile pe

masă, picioarele rezemate de podea)

I = improve your articulation! (îmbunătăţeşte-ţi articularea)

C = connect with your listener! (fii în contact cu ascultătorul)

E = exercise! read and record! (exersează, citeşte şi înregistrează)

S = start with a smile! (începe cu un zâmbet! Imaginează-ţi că le vorbeşti

prietenilor)

Iată câteva exerciţii necesare înaintea intrării în emisie:

1) Vom începe cu câteva mişcări pentru relaxarea corpului:

− Încordăm muşchii, apoi îi relaxam şi iar îi încordăm.

− Aducem mâinile împrejurul corpului, cu alte cuvinte încercăm să ne

îmbraţişăm.

− Respirăm adânc pe nas, umplând plămânii cu aer.

− Expirăm pe gură, relaxăm gâtul şi umerii.

− Închidem pentru câteva momente ochii.

− Executăm câteva strâmbături.

− Păstrăm tot timpul zâmbetul!

2) Vom relaxa corzile vocale:

− scoatem câteva foneme de genul: mu-mu, mo-mo sau ma-me-mi-mo-mu

− pronunţăm prelung vocalele, ducem mâna la gură (ca atunci când căscăm) şi

împingem aerul.

3) Facem câteva exerciţii de articulare:

cu ablativul – a, ab, absque, abs si de

coram, clam, cum, ex si e

sine, tenus, pro si prae

cu acuzativul – ante, apud, ad, adversum, adversus

circum, circa, citra, cis

erga, contra, inter, extra

infra, intra, iuxta, ob

penes, pone, post, praeter

prope, propter, per, secundum

supra, versus, ultra, trans.

- Un exerciţiu bun de gimnastică articulatorie îl constituie exerciţiul pe care îl

deţinem de la marele actor George Vraca. Tot exerciţiul trebuie spus într-o

singură respiratie, ca un singur cuvânt. Pentru aceasta, la început se rostea ca şi

cum ar fi fost o serie de cuvinte, iar dupa un timp, toate cuvintele pe o singură

respiraţie.

În prima fază se spun cuvintele: apcitenclon, cameran, cianclan, tiririfofenclu,

minpetre, esborifantastico, carambol, aticum, fizicum, cat.

În a doua fază, se spun pe o singură respiraţie ca un singur cuvânt:

apcitencloncamerancianclantiririfofencluminpetreesborifantasticoara

mbolaticumfizicumcat.

Toate acestea se vor repeta cu voce tare, exagerând articulările.

− În „înviorare” se vor introduce şi câteva exerciţii de pronunţie:

− citiţi textul înţelegând ce mesaj trebuie transmis;

− accentuaţi cuvintele cheie;

− ascultaţi-vă propria voce;

− cititi textul pe diferite tonalităţi, alegând-o în final pe cea potrivită cu mesajul

care trebuie transmis.

Radioul este un mediu intim unde se vorbeşte, nu se citeşte (sau cel putin nu

trebuie lăsată această impresie; este bine ca publicul să nu-şi dea seama ca

foarte mult din ceea ce este spus la radio este, de fapt, redactat minuţios şi apoi

citit). Pronunţia trebuie să fie clară şi dacă ai dubii asupra pronunţării unor

cuvinte, nu ezita să-i întrebi pe colegii tăi care este varianta corectă. Dacă faci o

greşeală, corecteaz-o ca şi când ar fi ceva normal, păstrând aceeaşi tonalitate

(nu trebuie să ai aerul că te-ai suparat pe tine). Jurnalistul trebuie să pară

credibil, iar greşelile frecvente de pronunţie şi de gramatică pot distruge

credibilitatea.