Praznicul Înălţării Sfi ntei Cruci este una dintre cele mai însemnate săr-bători creștine. Ea este asemănătoare cu Vinerea cea Mare – zi de mare durere pentru tot neamul creștinesc, pentru că este ziua răstignirii Mântuitorului nostru Iisus Hristos. (…)

Rememorând la Înălţarea Sfi ntei Cruci toată jertfa dureroasă a Domnului adusă pe Sfânta Cruce, suntem îndemnaţi să înţelegem mai bine și mai cu temei cât de însemnată este Sfânta Cruce și cât de scumpă este pentru noi, creștinii, acest altar dumnezeiesc, care se redescoperă și se înalţă cu cinste în ziua de 14 septem-brie.

Pentru asemenea pricini, Praznicul Înălţării Sfi ntei Cruci se cuvine să îl cinstim cu multă umilinţă, cu înfrâna-re și cu post aspru, ca în Vinerea Mare.

Și, pentru ca să fi e scoasă și mai mult în lumină strălucirea Sfi ntei Cruci, Praz-nicul înălţării ei este încadrat de două Duminici: Duminica dinaintea Înălţării sfi ntei Cruci si Duminica după Înălţarea Sfi ntei Cruci.

În prima Duminică ni se vorbește des-pre Sfânta Cruce ca despre un simbol izbăvitor, așa cum l-au văzut proorocii vechiului Testament, crucea ca semn ales de Dumnezeu pentru mântuirea noastră.

În Duminica viitoare vom vedea cum taina Sfi ntei Cruci se răsfrânge și asupra vieţii noastre, cum fi ecare creștin trebuie să-și poarte cu liniște și cu răbdare pro-pria sa cruce, după modelul Stăpânului Hristos, știind că fără răbdarea crucii nu se ajunge la lumina învierii. (…)

Păcatele care năpădesc asupra noastră și copleșesc adesea fi rea noastră cea pă-timașă sunt asemenea șerpilor care în-colăcesc prada lor și, cu mușcături iuţi și viclene, ne învăluie sufl etele și trupurile, vătămându-ne din greu.

Ceea ce este însă și mai trist este faptul

că noi înșine, care ne plângem uneori de mușcăturile altora, ne comportăm adese-ori ca niște șerpi faţă de semenii noștri. Prin izbucniri de mânie nedreaptă, prin jigniri, prin răutate și cruzime, prin mân-drie deșartă, prin viclenie și minciună, prin împotrivire la adevăr, prin lăcomie, prin ameninţări, prin clevetire și răzvră-tire mușcăm din cinstea altora, din ferici-rea și pacea lor și a căminelor lor.

Câţi dintre noi, creștinii, nu suferim din greu veninul propriilor noastre pa-timi sau din pricina răutăţii semenilor noștri? Câţi dintre semenii noștri nu su-feră din cauza noastră, pentru că ne pur-tăm unii cu alţii asemenea unor șerpi vicleni și veninoși, mușcându-ne și vă-tămându-ne unii pe alţii?

Când simţim că avem sufl etele înrăite și îmbolnăvite de propria noastră răuta-te, sau când suntem mușcaţi și tulburaţi de răutatea semenilor noștri, să nu ne grăbim să ne răzbunăm, ci mai întâi să facem așa cum au făcut cei mușcaţi de șerpi în pustie, care și-au întors privirile către șarpele cel de aramă înălţat de Moi-se pe vârful unui stâlp, după porunca lui Dumnezeu. Dar acel șarpe era numai un simbol al Sfi ntei Cruci. Noi însă să ne în-dreptăm cu ochii inimii nu către simbol, ci către însăși Sfânta Cruce a Domnului și către Cel Răstignit pe ea. Lui să-I spunem toate durerile ascunse și toate amărăciu-nile noastre, Lui să-I arătăm mai întâi toate rănile noastre și să-L rugăm să ne ajute și să ne vindece.

Să facem și noi măcar așa cum fac cer-bii din regiunile uscate și cu mai puţină iarba curată decât în pădurile și munţii noștri. Ei, sărmanii, o dată cu iarba înghit fără să vrea și destule musculiţe și viermi-șori amari și veninoși, care le amărăsc tot cerul gurii lor. Iar când nu mai pot răb-da amarul, pornesc în goană mare către izvoare de apă limpede, și beau, potolin-du-și setea. Așa își alină și își alungă tot amarul.

Tot așa să alergăm și noi la Sfânta Cru-

ce și la Cel Răstignit pe ea, ca la cel mai curat și mai limpede izvor, căci el însuși a zis: “Dar cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va mai înseta în veac, căci apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor de apă curgătoare spre viaţa veșni-că“(Ioan 4,14).

Iar când ne rugăm în faţa Sfi ntei Cruci sau în faţa icoanei Lui, să nu fi m acolo numai cu trupul, iar cu gândurile răspândite în alte părţi, ci să ne adunăm din risipire mintea, toate gândurile și toa-te simţurile noastre, având toată încrede-rea că ne afl ăm în faţa Celui ce ne poate ajuta cu adevărat. Căci el a zis: “Cereţi și vi se va da” (Matei 7,7). Să cerem cu în-credere!

Nu se poate, fraţi creștini, ca cineva, care îngenunchează în faţa Sfi ntei Cruci sau în faţa icoanei Mântuitorului sau a Sfi ntei Sale Maici și se roagă cu lacrimi, cu credinţă și cu toată convingerea ce-rând ajutor și ușurare în necazurile lui, să nu primească ajutorul cerut, sau măcar o lumină, un gând izbăvitor, sau o mân-gâiere pe care n-o mai poate primi de la nimeni altcineva. La asemenea popasuri de rugăciune și de mângâiere ne cheamă crucile svelte de pe Sfi ntele noastre Bise-rici, crucile ascunse și tăinuite la pieptu-rile noastre.

Ne așteaptă icoanele și slujbele din Sfi ntele Biserici.

Ne cheamă Însuși Domnul nostru Iisus Hristos, prezent în casele creștinilor, dar mai ales pe Sfi ntele Altare și în Sfi ntele Taine.

El ne cheamă, zicându-ne tuturor și fi -ecăruia în parte: “Veniţi la Mine toţi cei osteniţi și împovăraţi și Eu vă voi odih-ni pe voi” (Matei 11, 28).

Să ascultăm glasul Lui blând și chema-rea Lui stăruitoare și ne vom învrednici de ajutorul Lui, de bunătatea lui, de mân-gâierea Lui, de pacea Lui. Amin!

Arhim. Sofi an Boghiu, Mănăstirea Antim (†14 septembrie 2002)

Înălţarea Sfi ntei Cruci (14 septembrie)

1

Foaie parohială bilunară a bisericii ortodoxePogorârea Sfântului Duh - Sfântul Nicolae

Militari - Bucureşti

Anul

1, N

r. 16

/ 13

sep

tem

brie

201

5

DIALOG DE DUMINICĂ

2

Maica Domnului nu a păcătuit niciodată...

Când sufl etul e în iubirea lui Dumnezeu, cât de bune, cât de plăcute și vesele sunt atunci toate. Dar, chiar și în iubirea lui Dum-nezeu sunt întristări și, cu cât e mai mare iubirea, cu atât mai mari sunt și întristările. Maica Domnului n-a păcătuit nicioda-tă, nici măcar cu un singur gând, nici n-a pierdut vreodată harul, dar și în ea au fost mari întristări; iar când stătea lângă cruce, atunci întristarea ei a fost nemăsurată ca oceanul, și chinurile sufl etului ei au fost neasemănat mai mari de-cât chinurile lui Adam la izgoni-rea din rai, pentru că și iubirea ei era neasemănat mai mare decât iubirea Lui Adam în rai. Și dacă a rămas în viaţă, e numai pentru că a întărit-o puterea Domnului, fi indcă Domnul a vrut ca ea să vadă învierea Lui și, după înăl-ţarea Lui, să rămână pe pământ spre mângâiere și bucurie aposto-lilor și noului popor creștin.

Noi nu ajungem la deplinăta-tea iubirii Maicii Domnului și de aceea nu putem înţelege pe deplin întristarea ei. Iubirea ei era desă-vârșită. Ea iubea nemăsurat de mult pe Dumnezeul și Fiul ei, dar iubea cu o mare iubire și norodul. Și ce n-a trăit ea atunci când oa-menii pe care-i iubea atât de mult și a căror mântuire o dorea până la capăt, au răstignit pe Fiul ei preaiubit?

Nu putem pricepe aceasta, pen-tru că în noi iubirea de Dumne-zeu și de oameni e mică.

Așa cum iubirea Maicii Dom-nului e nemăsurată și neînţeleasă, așa și întristarea ei e nemăsurată și neînţeleasă pentru noi.

O, Fecioară Preacurată, Mai-ca lui Dumnezeu, spune-ne nouă, copiilor tăi, cum iu-beai pe Fiul și Dumnezeul

tău când trăiai pe pământ? Cum se veselea duhul

tău de Dumnezeu, Mântuitorul tău

[Lc. 1, 47]? Cum priveai faţa Lui preafrumoasă cu gândul că El este Cel Căruia îi slujesc cu frică și dragoste toate puterile cerești?

Spune-ne, ce simţea sufl etul tău când ţineai în braţele tale Pruncul minunat? Cum L-ai crescut?

Care au fost durerile sufl etului tău când, împreună cu Iosif, L-ai căutat vreme de trei zile în Ieru-salim? Ce chinuri ai trăit atunci când Domnul a fost dat spre răs-tignire și a murit pe cruce? Spu-ne-ne, care a fost bucuria ta la Înviere și cum tânjea sufl etul tău după înălţarea Domnului?

Sufl etele noastre sunt atrase să cunoască viaţa ta împreună cu Domnul pe pământ, dar tu n-ai vrut să așterni aceasta în scris și ai învăluit în tăcere taina ta.

Multe minuni și mile am vă-zut de la Domnul și de la Maica Domnului și nu pot să dau nimic în schimb pentru această iubire.

Ce aș putea da Preasfi ntei noas-tre Stăpâne pentru că nu s-a scâr-bit de mine în păcat, ci m-a cer-cetat și luminat cu milostivire? N-am văzut-o, dar Duhul Sfânt mi-a dat să o cunosc din cuvântul ei cel plin de har, și mintea mea se bucură și sufl etul meu este atras spre ea cu atâta iubire, că și nu-mai chemarea numelui ei e dulce inimii.

Într-o zi, pe când eram un tâ-năr frate sub ascultare, mă rugam înaintea icoanei Maicii Domnului și rugăciunea lui Iisus a intrat în inima mea și a început să se ros-tească de la sine.

Într-o zi ascultam în biserică o citire din prorocul Isaia, iar la cuvintele: “Spălaţi-vă și vă veţi curăţi” [Is 1, 16], mi-a venit gân-dul: “Poate că Maica Domnului a păcătuit vreodată, chiar și numai cu gândul”. Și, lucru uimitor, în inima mea, deodată cu rugăciu-nea, un glas mi-a spus lămurit: “Maica Domnului n-a păcătuit niciodată, nici măcar cu gândul”. Astfel, Duhul Sfânt a dat mărtu-rie în inima mea curăţiei ei. Dar în timpul vieţii ei pământești și în ea a fost o oarecare nedeplinătate și unele greșeli, dar fără de păcat. Se vede aceasta din Evanghelie atunci când, întorcându-se de la Ierusalim, nu știa unde era Fiul ei și L-a căutat împreună cu Iosif vreme de trei zile [Lc. 2, 44-46].

Sufl etul meu se înfricoșează și se cutremură când se gândește la slava Maicii lui Dumnezeu.

Mintea mea este slabă și inima mea e săracă și neputincioasă, dar sufl etul meu se bucură și e atras să scrie despre ea măcar un cuvânt.

Sufl etul meu se înspăimântă de o asemenea îndrăzneală, dar iu-birea mă împinge să nu ascund recunoștinţa mea faţă de milosti-virea ei.

Maica Domnului nu și-a așter-nut în scris gândurile, nici iubi-rea ei pentru Dumnezeul și Fiul ei, nici durerile sufl etului ei în vremea răstignirii, pentru că nu le-am fi putut nicicum înţelege, căci iubirea Ei pentru Dumnezeu e mai puternică și mai arzătoare decât iubirea serafi milor și a he-ruvimilor, și toate puterile cerești ale îngerilor și arhanghelilor sunt mute de uimire în faţa ei.

Chiar dacă viaţa Maicii Dom-nului e ca învăluită într-o tăcere sfântă, Bisericii noastre Ortodo-xe Domnul i-a dat să cunoască că

Cuvânt despre Maica Domnuluial Sfântului Cuvios Siluan Athonitul (24 septembrie)

iubirea ei îmbrăţișează întreaga lume și că, în Duhul Sfânt, ea vede toate noroadele de pe pământ și, asemenea Fiului ei, îi este milă de toţi și miluiește pe toţi.

Ah, dacă am ști cum iubește Preasfânta pe toţi cei ce păzesc poruncile lui Hristos și cât îi este de milă și se întristează pentru cei ce nu se îndreaptă. Am simţit acest lucru pe mine însumi. Nu mint, spun adevărul înaintea feţei lui Dumnezeu, pe Care sufl etul meu îl cunoaște: cu duhul am cu-noscut-o pe Preacurata Fecioară. N-am văzut-o, dar Duhul Sfânt mi-a dat să o cunosc pe ea și iubi-rea ei pentru noi. Dacă n-ar fi fost milostivirea ei, aș fi pierit de mult, dar ea a vrut să mă cerceteze și să mă lumineze să nu mai păcătu-iesc. Ea mi-a spus: “Nu-i frumos pentru Mine să mă uit la tine să văd ce faci!” Cuvintele ei erau plăcute, liniștite și blânde, și ele au lucrat asupra sufl etului meu. Au trecut de atunci mai mult de patruzeci de ani, dar sufl etul meu n-a putut uita aceste cuvinte dulci și nu știu ce i-aș putea da în schimb eu, păcătosul, pentru dra-gostea ei faţă de mine, necuratul, și cum voi mulţumi bunei și mi-lostivei Maici a Domnului.

Cu adevărat, ea este Ocrotitoa-rea noastră la Dumnezeu și chiar și numai numele ei bucură sufl e-tul. Or, tot cerul și tot pământul se bucură de iubirea ei.

Lucru minunat și neînţeles. Ea viază în ceruri și vede neîncetat slava lui Dumnezeu, dar nu ne uită nici pe noi, sărmanii, și aco-peră cu milostivirea ei tot pămân-tul și toate noroadele.

Și pe această Preacurată Maică a Sa Domnul ne-a dat-o nouă. Ea este bucuria și nădejdea noastră. Ea este Maica noastră după duh și, ca om, e aproape de noi după fi re și tot sufl etul creștinesc e atras spre ea cu iubire.

(extrase din: Cuv. Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii și iadul smerenei)

Cuviosul Siluan (Simeon Ivanovici Antonov) s-a năs-cut în 1866 într-o familie modestă de ţărani ruși, alcă-tuită - pe lângă părinţi - din cinci băieţi și două fete. Ta-tăl lui Simeon, un om plin de adâncă credinţă, blândeţe și de multă înţelepciune, îi este primul model în viaţa sa lă-untrică.

Încă de mic copil, Simeon și-a pus în gând - avea doar patru ani - ca atunci „când va fi mare să caute pe Dum-nezeu în tot pământul”. Au-zind mai apoi de viaţa sfântă și minunile săvârșite de Ioan Zăvorâtul (un sfânt rus con-temporan) tânărul Simeon și-a dat seama că „dacă există Sfinţi, înseamnă că Dumne-zeu e cu noi și n-am nevoie să străbat tot pământul să-L găsesc.”

De îndată ce și-a dat seama că a găsit credinţa - împlini-se 19 ani - Simeon, înflăcărat de dragostea lui Dumnezeu, simte o prefacere interioară și atracţia pentru viaţa mo-nahală.

Prin Viaţa sfântă şi însemnările Părintelui Siluan Athonitul, Hris-tos transmite un mesaj umanităţii strivite de ab-surditatea experienţelor coti-diene, durere şi deznădejde. Probabil - cum spunea Părintele Sofronie (Saharov) într-una din cărţile sale - ul-timul...

“Fost-a un om pe pământ mistuit de dorinţa lui Dum-nezeu. Numele său era Sime-on. El s-a rugat îndelung, vărsând lacrimi nestăvilite şi zicând: “Miluieşte-mă!”. Dar strigătul său se pierdea în tăcerea lui Dumnezeu. Luni şi luni de zile a rămas în această rugăciune şi puter-ile sufletului său s-au istovit. Atunci a căzut în deznădejde şi a strigat: “Eşti neînduple-cat!” Şi când, o dată cu aceste cuvinte, încă un lucru s-a rupt în sufletul său strivit de deznădejde, dintr-o dată în scânteierea unei clipe Îl vede pe Hristos viu. Inima şi trupul său au fost năpădite cu totul de un foc atât de năprasnic încât, dacă vederea ar fi durat doar o clipă mai mult, n-ar mai fi putut să-i supravieţuiască. Şi de atunci n-a mai putut uita privirea lui Hristos, o privire de o negrăită blândeţe, nesfârşit iubitoare, plină de pace şi bucurie. Şi în toţi anii înde-lungatei sale vieţi ce se vor scurge mai apoi, el a dat neo-bosit mărturie că Dumnezeu este Iubire, Iubire nesfârşită, nepătrunsă...”

3

Contactul redacţiei: dialog-de-duminica@sf-nicolae-militari.ro 0742 451 895 - Natalia www.sf-nicolae-militari.roAdresa Parohiei Ortodoxe Pogorârea Sfântului Duh-Sfântul Nicolae Militari:

Str. Aleea Politehnicii, Nr. 7, Sector 6, Bucureşti

„Un ascet spunea: Nu e o idee bună să-ți schimbi îndrumătorul duhovnicesc. Gândește-te la o clădire în construcție, când sunt schimbări permanente de ingineri și constructori. Rezultatele nu vor fi bune. Îndrumătorul duhovnicesc, ca un înțelept, trebuie să fie liber să ia hotărâri, nu să urmeze linia celorlalți.”

Arhim. Ioannikios Kotsonis, Patericul atonit, Editura Bunavestire, Bacău, 2000

Cuvânt

În fiecare an, calendarul biseri-cesc desfășoară înaintea noastră întreaga viață a lui Hristos, de la Naștere până la Înălțare și Pogo-rârea Duhului Sfânt. Anul liturgic face prezente din nou, în chip tai-nic, evenimentele vieții Lui, astfel ca noi să le putem retrăi și să luăm parte la ele.

Deoarece o singură zi nu e de ajuns spre a ne ajuta să ne aducem aminte de un eveniment sfânt, în-cepând din secolul IV, Biserica a statornicit ca praznicele împără-tești și chiar ale unor sfinți, să fie sărbătorite într-un chip mai deo-sebit.

De aceea, pentru pregătirea su-fletească a credincioșilor, aceste sărbători sunt precedate de un timp de pregătire, de anticipa-re, numit pre-serbare sau înain-te-prăznuire, iar după ziua stabi-lită a sărbătorii să fie și o perioadă de continuare sau prelungire a serbării, numită după-serbare sau după-prăznuire, ca un fel de ecou al zilei de praznic.

Încă din Vechiul Testament este întâlnită această practică de a pre-lungi o sărbătoare timp de 7 zile. O altă mărturie în acest sens, din primele secole ale creștinismului, o constituie exemplul Sfântului Constantin cel Mare, care, după ce a prăznuit sfințirea a două bise-rici, în fiecare an, prăznuia câte 7 zile aceste sfințiri sub denumirea de „sărbătoarea înnoirilor”.

Înainte-prăznuirea creează inte-resul pentru sărbătoare prin sluj-be speciale, rugăciuni și cântări. În afară de patru sărbători, toate marile praznice sunt anticipate de o zi de înainte-prăznuire. Fac ex-cepție Paștile, care sunt preceda-te de zece săptămâni de pregătire (înaintea Postului, Postul Mare și Săptămâna Mare). Crăciunul are

cinci zile de înainte-prăznuire, iar Boboteaza patru.

Perioada de după-serbare are rolul de a păstra interesul pentru cele ce au fost prăznuite și de a ne ajuta să vedem însemnătatea săr-bătorii dăinuind în viața noastră.

La încheierea perioadei de du-pă-serbare se prăznuiește odova-nia praznicului. Termenul odo-vanie (otdania) este din limba slavonă și înseamnă „sfârșit”, „dez-legare” sau „încheiere” a sărbăto-rii, un fel de concluzie. În limba greacă se folosește cu același sens, de încheiere a sărbătorii, termenul apodosis.

Lungimea răstimpului de înche-iere a praznicului variază de la an la an, mai ales la acele sărbători a căror dată depinde de Paști. De obicei, răstimpul de încheiere a praznicului ține de la o zi până la opt zile, după importanța și pozi-ția pe care o are în cadrul anului bisericesc (așa cum se arată în Mi-nee, Triod și Penticostar).

Astfel, după-serbarea Nașterii Domnului ține 6 zile, sfârșindu-se la 31 decembrie, când este odo-vania praznicului. Schimbarea la Față (6 august) are odovania la 13 august; Adormirea Maicii Dom-nului (15 august) are odovania la 23 august. Odovania Învierii este cea mai lungă, ea se face în a șa-sea săptămână după Paști (până la Înălțare).

În toată perioada pre-serbării și a după serbării, pe lângă sluj-ba sărbătorii respective se adau-gă cântări, rugăciuni și lecturi în legătură cu praznicul respectiv, iar în ziua odovaniei praznicului, slujba se pune aproape la fel ca și în ziua întâi a praznicului.

Sursa: crestinortodox.ro

Înainte-prăznuirea și odovania sărbătorilor

Ghiftuit de ţărână,Sprijinit în cotPrivesc zăbăucAşa cum e el, cerulDe albastru,Fără motivIar pe la unele apusuriIncredibil de nephotoşopateMă frec pe faţăCu ţărână,Neînţelegând,Ieşindu-mi din firea meaSănătos-pământie, Cum poate să fieAşa frumoasăO despărţire.Şi până când uluialaÎmi mai trece,Clipocindu-măÎn aranjat de steleCa într-un joc de strategie,Dau nas în nasCu înviereaDiscului roşiaticDe după dealul Cu prichici„Mare minune cu ţărâna asta!”Îmi zic, trăgând de cumpănaCu zimţiIar din găleata zorilorStropindu-mi faţaSimt căzându-mi pe Picioarele goaleCioburi de lut.

Doamne, de mai treci prin CapernaumOpreşte şi la fântânaDe-are cumpăna cu zimţiŞi de nu te-om recunoaşte după glasStrânge-ne în mână,Nu te uita că suntem zdrenţăroşiŞi albiţi de soare.

Capernaumde Alex Rădescu