i

Psihologia adultului și vârstnicului

:: note de curs ::

ii

Cuprins

1. Introducere în problematica dezvoltării 1

1.1 Concepte fundamentale: creștere, dezvoltare, maturizare 1

1.2 Etapele dezvoltării 4

1.3 Diferențe culturale 6

1.4 Ereditate și mediu 11

1.5 Ecologia dezvoltării 13

1.6 Obiective în studiul dezvoltării umane 19

2. Dinamica identității 21

2.1 Identitate si dezvoltare 21

2.2 Principalele sarcini ale dezvoltării 24

2.3 Generativitatea: motor al dezvoltării în perioada vârstei adulte 29

2.4 Comentarii și critici 33

2.5 Apendix: povestea vieții lui Martin Luther 34

3. Anotimpurile şi structura vârstei adulte 38

3.1 Structura vieții și dezvoltarea sa în perioada vârstei adulte 42

3.2 Macro-structura vieţii 45

4. Adaptarea în perioada vârstei a treia 53

4.1 Caracteristici ale vârstei a treia 53

4.2 Teoria dezangajării sociale 55

4.3 Reducerea câmpului social 56

4.4 Diferenţe individuale 57

5. Rolul evenimentelor de viaţă 60

5.1 Evenimentele de viaţă şi adaptarea la schimbare 60

5.2 Căsătoria 65

5.3 Intrarea în rolul de părinte 68

iii

5.4 Divorţul 71

5.5 Pierderea partenerului de viaţă 74

5.6 Şomajul 78

6. Concluzii: perspective moderne asupra dezvoltării 81

7. Bibliografie 87

1

1. Introducere în problematica dezvoltării

Ce înțelegem atunci când spunem că oamenii ”se dezvoltă” de-a

lungul vieții? Cum este descrisă de obicei imaginea globală a schimbărilor

care apar pe parcursul dezvoltării de la naștere la vârsta senectuții?

Cercetători precum Erik ERIKSON (1902-1994) sau Daniel

LEVINSON (1986) s-au concentrat asupra acestor teme comune şi, pornind

de aici, au identificat mai multe stadii de dezvoltare specifice pentru

perioada adultă. Psihologia dezvoltării s-a ocupat o perioadă îndelungată cu

studiul perioadei dintre naştere şi adolescenţă, în primul rând datorită

faptului că cele mai evidente procese de creştere şi dezvoltare, cele mai

dramatice schimbări au loc tocmai în această perioadă.

Totuşi, aşa cum vom vedea în continuare, procesele de dezvoltare

psihologică continuă de-a lungul întregii vieţi. Majoritatea teoriilor

dezvoltării încearcă să descrie similarităţile dintre oameni pe măsură ce

intră în perioada adultă şi înainează înspre perioada bătrâneţii, lipsind

deocamdată o descrierea sistematică a diferenţelor care apar între persoane

pe parcursul vieţii.

1.1 Concepte fundamentale: creștere, dezvoltare,

maturizare

2

Prin definiție, termenul dezvoltare se referă la schimbările sistematice

și continue care au loc la nivelul fiecărui individ, începând chiar din

momentul concepției și până la sfârșitul vieții.

Dezvoltarea face necesare multiple schimbări care se realizează în

mod sistematic – adică au loc într-o anumită ordine, urmând un anumit tipar

și având o anumită durată; ele nu sunt scurte, trecătoare și lipsite de

predictibilitate, cum este de exemplu o schimbare de dispoziție afectivă.

Deasemenea, dezvoltarea implică continuitate; altfel spus, ne schimbăm dar

rămânem aceiași, continuăm să ne reflectăm pe noi înșine, așa cum am fost

până în momentul prezent.

Paliere ale dezvoltării umane

De obicei, specialiștii în acest domeniu abordează trei categorii majore

de schimbări care au loc în cursul dezvoltării umane:

1. Dezvoltarea fizică: creșterea corpului și a organelor sale,

funcționarea sistemelor fiziologice, semnele fizice ale creșterii /

îmbătrânirii, modificări la nivelul abilităților motorii etc.

2. Dezvoltarea cognitivă: vizează schimbările continue care au loc la

nivelul percepției, a limbajului, a învățării și memoriei, a mecanismelor de

rezolvare de problemă sau a altor procese mentale.

3. Dezvoltarea psihosocială: se referă la schimbările care au loc la

nivelul aspectelor intrapersonale și interpersonale ale individului, cum sunt

motivele, emoțiile, trăsătuile de personalitate, abilități de interacțiune și

relaționare interpersonală, roluri jucate în familie și în alte contexte sociale

mai largi.

3

Chiar dacă, de obicei, lucrările de specialitate se concentrează de

obicei pe unul sau altul dintre aceste trei aspecte ale dezvoltării, ființa

umană trebuie abordată ca întreg: schimbările care apar într-un domeniu sau

altul al dezvoltării au în mod obligatoriu efecte asupra celorlalte.

Creștere, maturizare, îmbătrânire

Termenul creștere se referă la schimbările biologice care au loc de la

concepție la maturitate la nivel corporal, fizic.

Din punct de vedere biologic, dezvoltarea înseamnă creștere în prima

parte a vieții, stabilitate în prima parte a tinereții și vârsta adultă mijlocie,

declin asociat cu îmbătrânirea în ultima sa parte. Într-adevăr, în prima parte

a vieții devenim maturi din punct de vedere biologic; pe de altă parte,

îmbătrânirea înseamnă deteriorarea organismului care, inevitabil, va

conduce la moarte.

Deși multe dintre aspectele dezvoltării nu urmează un model de tip

“creștere /acumulare � stabilizare � pierdere/descreștere”, cum este cel

descris mai sus, specialiștii în domeniul dezvoltării umane recunosc faptul

că, la orice vârstă, schimbările asociate dezvoltării înseamnă atât câștiguri

cât și pierderi. Astfel, chiar și în copilărie dezvoltarea nu înseamnă doar

câștiguri și acumulări. Pe măsură ce cresc, copiii dobândesc noi abilități

cognitive; pe de altă parte, se pare că treptat, nivelul stimei de sine scade și

devim mai susceptibili la depresie (v. Slavin, 2009); fenomene similare sunt

constatate,de exemplu, la nivelul creativității (v. Mihaela Roco, 2004).

4

În același timp, înaintarea în vârstă (îmbătrânirea) nu înseamnă doar

pierdere: de cele mai multe ori înțelepciunea și nivelul de expertiză al unei

persoane cresc pe măsură ce persoana avansează de la mijlocul vieții spre

vârsta senectuții (Baltes, Lindenberger, & Staudinger, 1998); de exemplu, se

observă faptul că adulții în jurul vârstei de 60 și peste obțin scoruri mai

înalte la testele de vocabular decât adulții tineri (de la 18 la 30 de ani).

În plus, nu este vorba întotdeauna de ameliorarea sau deteriorarea unor

abilități, deprinderi sau capacități ci, mai degrabă, despre faptul că acestea

devin diferite din punct de vedere calitativ. Dezvoltarea înseamnă mult mai

mult decât creșterea pozitivă care are loc în primii ani de viață, ai copilăriei

și adolescenței. Iar anii senectuții implică mai mult decât îmbătrânirea

biologică; este vorba despre o suită de schimbări, atât în sens pozitiv, cât și

negativ, care au loc în organismul matur. Pe scurt, dezvoltarea înseamnă

acumulări, pierderi, perioade de stabilitate și continuitate în fiecare etapă a

vieții.

1.2 Etapele dezvoltării

Care sunt principalele etape ale dezvoltării psihologice? Tabelul de

mai jos prezintă o listă a principalelor perioade ale dezvoltării, la care vom

reveni în secțiunile următoare ale acestui material.

Totuși, trebuie să observăm faptul că intervalele de timp menționate

sunt aproximative, iar vârsta este doar un indicator grosier, aproximativ, al

nivelului de dezvoltare. Astfel, între indivizii de aceași vârstă pot exista

diferențe uriașe la nivelul funcționării cognitive și afective, sau la nivelul

trăsăturilor de personalitate.

5

Este interesant de observat faptul că, dintre toate grupele de vârstă, cea

mai mare varietate din acest punct de vedere este întâlnit în interiorul

grupului reprezentat de persoanele vârstnice (Andrews, Clark, & Luszcz,

2002).

Cu toate acestea, paradoxal, persoanele vârstnice sunt de obicei

descrise în mod stereotip, ca având probleme de memorie, diverse tipuri de

”ciudațenii” comportamentale, sau o anumită fragilitate emoțională.

Tabel 1. Etapele dezvoltării

Perioadele vieții Vârsta

Perioada prenatală De la concepție la naștere

Copilul mic Primii 2 ani ai vieții

Perioada preșcolară De la 2 la 5 – 6 ani (some prefer to describe as toddlers children who have begun to walk and are vârstă 1 to 3)

Copilul mare De la 6 la aproximativ 12 (sau până la instalarea pubertății)

Adolescența Aproximativ între 12 și 20 de ani (sau până când individul devine relativ intependent față de familia de origine și începe să își asume rolurile specifice adultui)

Adultul tânăr De la 20 la 40 de ani

Perioadă adultă mijlocie De la 40 la 65 de ani

Perioada adultă târzie

(Senectutea)

După 65 de ani

6

Tabelul de mai sus reprezintă doar una dintre posibilele etapizări ale

perioadelor de dezvoltare. Vârsta − ca și sexul, rasa, sau alte caracteristici

importante ale omului − au semnificații diferite în culturi.

1.3 Diferențe culturale

În interiorul fiecărei culturi găsim seturi de ”jaloane” proprii, bine

definite, utilizate pentru a împărții cursul vieții în etape, dar și modalități

proprii de a trata oamenii care aparțin unui anumit grup de vârstă. Și, mai

mult decât atât, persoanelor din fiecare categorie de vârstă definită de

societate le sunt potențial atribuite anumite roluri, statusuri, privilegii și

responsabilități.

Astfel, însăși distribuirea copiilor în clase școlare având ca și criteriu

vârsta este o încadrare a copiilor în astfel de clase, cu statusuri,

responsabilități și obligații specifice. De exemplu, în tipul de societate în

care trăim (europeană, democratică), copiii nu au dreptul la vot; acesta este

acordat “adulților” (care, conform legii, sunt persoane cu vârsta de 18 ani și

peste).

Din punct de vedere juridic, definițiile granițelor dintre adolescență și

vârsta adultă sunt trasate diferit în diferite culturi.

Astfel, în România Codul familiei a fost modificat în 2007 și prevede

că, atât în cazul băieților cât și a fetelor, vârsta minimă legală pentru

căsătorie este 18 ani. Acestă prevedere a fost introdusă în vederea

”eliminării discriminării de gen cu privire la exercitarea drepturilor civile și

electorale, precum și pentru respectarea egalității de șanse și de tratament

între femei și bărbați”.

7

Aceași situație este întâlnită în majoritatea statelor Nord-Americane,

unde vârsta legală pentru căsătorie (fără consimțământul părinților) este

egală sau chiar mai mare decât vârsta care îți conferă dreptul la vot, în timp

ce consumul de alcool este permis după 21 de ani.

În cultura Japoneză este marchat foarte clar începutul vârstei adulte. În

fiecare an, 15 ianuarie reprezintă momentul unei sărbători naționale în care

tinerii în vârstă de 20 de ani sunt declarați oficial persoane adulte și intră

înr-o nouă etapă a vieții. Tinerele femei primesc kimono-uri, tinerii bărbați

primesc costume, și le sunt reamintite responsabilitățile pe care le au față de

societate. Totodată, tinerii adulți câștigă dreptul de a consuma băuturi

alcoolice, de a fuma și de a vota. Ceremonia modernă de astăzi continuă, de

fapt, o veche ceremonie în care tinerii samurai erau recunoscuți ca și

luptători (Reid, 1993).

În mod similar, deși mulți dintre noi definim vârsta de 65 de ani ca

fiind granița dintre vârsta de mijloc și bătrânețe, de fapt vârsta la care

oamenii devin eligibili pentru a beneficia de dreptul la pensie, dar și alte

facilități oferite de societate. Odată ce societatea a stabilit anumite clase de

vârstă, practic se definește ceea ce individul trebuie să facă sau nu în

anumite momente ale vieții (Elder & Shanahan, 2006).

De exemplu, în cultura în care trăim, majoritatea dintre noi suntem de

acord că un copil de 6 ani este prea mic pentru a bea alcool sau pentru a

muncii, dar este suficient de mare pentru a merge la școală. De asemenea,

majoritatea dintre noi împărtășim ideea că tinerii adulți ar trebui să se

gândească la căsătorie în jurul vârtei de 25 de ani și ar trebui să se

pensioneze la aproximativ 65 de ani (Neugarten, Moore, & Lowe, 1965;

Settersten, 1998).

8

În țările cu un nivel de de industrializare mai scăzut, unde indivizii

devin părinții foarte tineri (chiar în perioada adolescenței) și unde, de obicei,

se îmbolnăvesc și își pierd capacitatea de muncă destul de devreme, normele

asociate vârstei cer atingerea acestor jaloane de trecere în altă etapă de viață

mult mai devreme (Shanahan, 2000).

De ce sunt importante aceste norme sociale asociate vârstei?

În primul rând, acestea influențează deciziile individuale și colective

cu privire la modul în care o anumită persoană trebuie să își conducă viață.

Aceste seturi de norme reprezintă baza pentru ceea ce Neugarten (1968)

numește ”ceasul social” – acel sentiment al individului că un lucru trebuie

facut la un anumit moment dat, că în conformitate cu normele asociate

vârstei este prea repede sau prea târziu pentru acel lucru. Astfel, sub

presiunea acestor norme sociale, un tânăr de 25 de ani se gândește că ar

trebui să își ceară prietena de soție ca nu cumva aceasta să îl părăsească, o

femeie de 35 de ani se gândește că ar fi bine să aibă un copil cât mai curând

temându-se că dacă amână ar putea pierde șansa de a mai deveni părinte, sau

o persoană de 45 de ani se gândește că este prea târziu să urmeze o facultate.

Ceasul social și ajustarea la cerințele sociale

În al doilea rând, aceste norme sociale asociate vârstei influențează

ușurința cu care individul se ajustează la diferite tranziții care au loc pe

parcursul vieții. De multe ori evenimente de viață normale, cum este de

exemplu acela de a avea copii, au loc în afara intervalui de timp considerat

”potrivit” de către societate.

9

Impactul acestor evenimente asupra persoanei care le trăiește poate fi

mult mai negativ decât în atunci când ele se întâmplă ”la timp”, la vârsta

considerată optimă din punct de vedere social (McLanahan & Sorensen,

1985).

Cu alte cuvinte, poate fi extrem de dificil pentru un individ să trăiască

experiența pubertății la 8 ani, sau chiar la 18 ani, dar și să devină părinte la

13 ani sau la 53 de ani!

Norme sociale asociate vârstei

Diferite etapele de vârstă, normele asociate vârstei ceasul social și

semnificațiile fiecărei vârste diferă nu numai de la o cultură la o alta, ci și

de la o subcultură la o alta. Societatea în care trăim este foarte diversă din

punct de vedere socioeconomic, etnic, rasial; ca urmare, indivizii aparținând

unor grupuri etnice diferite (de exemplu, rromii) se raportează la norme de

vârstă diferite și au experiențe de dezvoltare diferite. În cadrul fiecăruia

dintre aceste grupuri enice sau rasiale există variații imense asociate cu

factori specifici precum originea, perioada de timp petrecută într-o anumită

comunitate, gradul de integrare în societate, limba utilizată, sau satutul

socioeconomic.

În general, în tipul de societate în care trăim astăzi, indivizii proveniți

din familii cu un nivel economic scăzut se angajează mai devreme decât cei

din clasa de mijloc sau din familiile cu un nivel de trai ridicat în

comportamentele specifice vârstei adulte: căsătoria, copii, munca (Elder &

Shanahan, 2006).

Linda Burton (1996a) a studiat normele asociate vârstei într-o

comunitate Afro-americană săracă și a descoperit că se considera ”normal”

pentru o tânără femeie să devină mamă la 16 ani și bunică la 34 de ani –

mult mai devreme decât pentru femeile din clasa de mijloc.

10

În aceste comunități, mamele adolescente primesc sprijin pentru

creșterea copiilor atât de la propriile mame cât și de la bunicile lor.

Norme similare pot fi întâlnite și în alte comunități cu nivel de trai

scăzut. Din perspectiva individului provenit din clasa de mijloc, perspectiva

de avea copii la o vârstă foarte fragedă este mai mult decât neobișnuită.

Însă, în multe culturi este o pratică obișnuită ca responsabilitatea creșterii și

educării copiilor să fie împărțită cu bunicii sua cu alți membri ai familiei

(Rogoff, 2003). Nu există dovezi care să arate că o astfel de practică ar

afecta negativ dezvoltarea, ci dimpotrivă.

Modul de viață a persoanelor în vârstă s-a schimbat dramatic de-a

lungul secolului 20, odată cu introducerea sistemului de securitate socială,

îngrijire medicală specifică și alte programe similare pentru seniori (Cole,

1992). În perioada anterioară, acele persoane care atingeau etapa de vârstă

pe care astazi o numim vârsta a treia, trebuiau să muncescă până la sfârșitul

vieții; astăzi, în majoritatea țărilor lumii oamenii se pensionează în jurul

vârstei de 60 de ani. Ca rezultat, am ajuns să asociem senectutea cu statutul

de pensionar. Astazi, adulții în perioada vârstei a treia au o stare a sănătății

mai bună, suferă de mai puține boli cronice sau dizabilități, fiind mai puțin

afectați de bolile de care sufereau persoanele de aceași vârstă acum doar 50

de ani (Satariano, 2006).

Acesta este doar un exemplu privind variațiile pe care le-a suferit

modul în care este văzută vârsta adultă de la o perioadă istorică la alta. Ideea

pe care dorim să o subliniem este următoarea: pentru a înțelege procesele de

dezvoltare este necesar să ne raportăm permanet la contextul său istoric,

cultural și subcultural.

Trebuie să reținem faptul că fiecare grup social își stabilește o definiței

proprie a duratei vieții, etapele de vârstă din cadrul și normele asociate

fiecăreia dintre acestea, iar fiecare grup trăiește dezvoltarea în mod diferit.

11

În plus, nu trebuie să uităm faptul că perioadele majore ale vieții

descpre care discutăm astăzi – adolescența, vârsta adultă mijlocie etc. – nu

au fost întotdeauna văzute ca fiind distincte. Una dintre cele mai interesante

provocări în studiul dezvoltării umane este să înțelegem care dintre asteptele

dezvoltării au carater universal și care dintre acestea prezintă diferențe în

contexte sociale diferite (Norenzayan & Heine, 2005; Shweder et al., 2006).

1.4 Ereditate și mediu

Înțelegerea cauzelor dezvoltării este “una dintre cele mai importante

provocări intelectuale ale științei moderne” (Gottlieb, Wahlsten, & Lickliter,

2006). Specialiștii în problemele dezvoltării umane sunt departe de a

înțelege complet procesele care determină cursul dezvoltării umane și modul

în care interacțiunile complexe dintre forțele biologice și mediul în care

trăim ne fac să devenim ceea ce suntem.

Există specialiștii care pun pe primul plan în explicarea proceselor

dezvoltării elementul biologic și văd ca determinante influența eredității, a

proceselor universale de maturizare determinate genetic, a unor predispoziții

biologice determinate de evoluție, influențe biologice de tip hormonal sau

procesele de maturizare cerebrală.

În acestă viziune, dezvoltarea este de fapt un proces de maturizare, de

dezvăluire biologică a individului în conformitate cu planul conținut de gene

(materialul ereditar transmis de la părinți la copil în momentul concepției).

La fel cum treptat semințele se vor transforma în planta matură printr-un

proces predictibil, Programul genetic uman face probabil un curs al

dezvoltării în care copil face primii pași și rostește primele cuvinte în jurul

vârstei de 1 an, atinge maturitatea sexuală în jur de 12 – 14 ani, și probabil

va începe să încărunțească pe la 40 – 50 de ani.

12

Schimbările consecutive maturizării cerebrale contribuie la modificări

la nivel cognitiv, ca de exempu, dezvoltarea mermoriei și a deprinderilor de

rezolvare de problema, sau schimbări de tip psihosocial cum este, de

exemplu, o mai bună înțelegere a sentimentelor celorlate persoane.

Procesele de maturizare determinate genetic ne conduc pe toți pe

aproximativ același curs al dezvoltării, cu schimbări care se produc în

aceleași momente din viața noastră, în timp ce zestrea ereditară a fiecărui

individ face ca dezvoltarea fiecărei persoane să fie unică.

Specialiștii care accentuează rolul mediului pun accent pe schimbările

care se petrec ca răspuns la condițiile externe de natură fizică și socială,

stimuli și evenimente care ne pot afecta, de la cartiere aglomerate la

poluarea atmosferică, la interacțiunile sociale cu membrii familiei, colegi de

clasă și profesori, la vecinii din cartier și contextul cultural mai larg în care

ne dezvoltăm.

Se cunoaște faptul că mediul fizic influențează dezvoltarea – de

exemplu, s-a demonstrat faptul că expunerea la substanțele chimice (de

exemplu, plumbul conținut în vopseaua folosită la vechile clădiri) poate

afecta dezvoltarea intelectuală a copiilor, sau că ambianța sonoră este la fel

de importantă (s-a demonstrat faptul că progresul în învățarea scris-cititului

poate fi încetinit datorită zgomotului, la copii care trăiesc în apropierea unui

aeroport) (Evans, 2006).

În ceea ce privește rolul mediului social, numeroasele date de

observație ilustrează modul în care comportamentul celorlați ne influențează

dezvoltarea. De aceea, mulți specialiști tind să pună pe primul plan

importanța învățării – procesul prin care experiența (stimulii existenți în

mediu) aduce schimbări relativ permanente în modul de a gândi, a simți sau

a ne comporta.

13

Totuși, un anumit grad de maturizare fizică este necesar pentru ca un

copil să poată arunca o minge în coșul de baschet, dar instruirea atentă și

orele lungi de antrenament sunt obligatorii pentru cineva care dorește să

facă performanță în sport. Dacă numai datul biologic ar fi important în

dezvoltare, ne-am aștepta ca toți copii să atingă nivele similare de dezvoltare

la același moment de timp, iar eventualele diferețe între indivizi ar fi cauzate

de diferențele la nivelul configurației genetice. Dacă numai influențele

mediului ar fi importante în dezvoltare, ne-am aștepta ca toți copii crescuți

în același mediu să fie la fel, dar ne-am aștepta ca dezvoltarea umană să ia

forme diferite în funcție de experiențe de viață specifice ale unui individ.

1.5 Ecologia dezvoltării

Dacă acceptăm ideea că dezvoltarea umană este definită de

interacțiunea dintre factori biologici și factorii de mediu, atunci este necesar

să dispune de un model conceptual care să ne ajute să înțelegem modul în

care se schimbă o persoană într-un mediu complex, în continuă schimbare.

To help you think about this, vom analiza unul dintre cele mai

influente modele conceptuale ale dezvoltării formulate de Urie

Bronfenbrenner (1917 - 2005), psiholog american, de origine rusă.

Cu câteva decenii în urmă, Bronfenbrenner critica aspru faptul că

dezvoltarea umană era studiată independent de context, încercând să

descopere ceea ce este universal și nereușind să aprecieze cât de mult poate

varia cursul dezvoltării de la o cultură la alta, de la un cartier la altul, de la o

familie la alta.

Ca urmare, Bronfenbrenner a formulat un așa-numit model ecologic

al dezvoltării, care descrie cum este organizat mediul și modul în care acesta

afectează dezvoltarea.

14

Ulterior, pentru a sublinia modul în care biologicul și mediul

interacționează pentru a produce un anumit curs al dezvoltării, el a

redenumit modelul și l-a intitulat un model bioecologic al dezvoltării

(Bronfenbrenner, 1979, 1989; Bronfenbrenner & Morris, 2006).

Tabel 2 Natură vs cultură

Natură Cultură

Ereditate Mediu

Maturizare Învățare

Gene Experiență

Predispoziții biologice Influențe culturale

15

Bronfenbrenner susține ideea că dezvoltarea individului, care vine cu

o anumită zestre genetică, caracteristici biologice și psihologice specifice,

fiind încastrată într-o serie de sisteme concentrice.

Aceste sisteme se află în interacțiune unele cu celelate, precum și cu

individul, influențându-i dezvoltarea. Bronfenbrenner a descris patru astfel

de sisteme concentrice care influențează, și sunt influențate la rândul lor, de

dezvoltarea individului.

16

Microsistemul

Se referă la contextul imediat, mediul fizic și social în care individul

interacțiozează față în față cu alte persoane, influențându-le dezvoltarea și,

fiind la rândul său, influențat de acestea. Pentru un nou născut, familia

reprezintă primul microstem, respectiv sistemul de interrelații în care se

găsesc, probabil, copilul, mama și tatăl, influențându-se reciproc. În cursul

dezvoltării sale copilul va cunoaște și alte tipuri de microsisteme, cum sunt

de exemplu casa bunicii sau gradinița. Majoritatea cercetărilor psihologice

sunt realizate din perspectiva microsistemului; rezultatele obținute arată cât

de importante sunt influențele mediului familial asupra dezvoltării copilului

și, deasemenea, ce importanță uriașă au grupurile de prieteni, școala,

cartierul în care individul locuiește sau mediul de la locul de muncă.

Mezosistemul

Se referă la legăturile și inter-relațiile dintre două sau mai multe

microsisteme. În cazul unui copil acestea reprezintă legăturile dintre mediul

familial și cel școlar; în cazul unui adult, relațiile dintre familie și locul de

muncă. Astfel, știm cu toții faptul că un conflict marital care are loc în

familie (primul microsistem, familial) poate face ca un copil să se comporte

”ciudat” la grădiniță (al doilea microsistem), devenind retras și izolându-se

de ceilalți copii, de educatoare și personalul de îngrijire.

Ca urmare, întreaga experiența educațională devine mai puțin

stimulativă din punct de vedere intelectual. Prin contrast, un mediu familial

în care copilul se simte protejat și iubit, va afecta pozitiv și modul în care

acesta trăiește experiența avută în grădiniță, beneficiile acesteia, iar mai

târziu, va influența experiența sa de la școală, facultate sau locul de muncă.

17

Exosistemul

Se referă la acele contexte și situații în care individul nu participă în

mod activ, dar care totuși îi afectează dezvoltarea. De exemplu, copilul

poate fi afectat de diverse situații de la locul de muncă al părinților, sau de

decizii luate de consiliul școlii (de exemplu, ca activitatea educațională să se

focalizeze în întregime pe obținerea de perforanțe peste medie la testele

naționale).

Macrosistemul

Acest concept desemnează contextul socio-cultural mai larg în care

funcționează celelte sisteme descrise mai sus: microsistemul, mezosistemul

și exosistemul. În termeni generali, ne referim la cultură ca fiind acel fond

de cunoaștere comun împărtășită de către oameni la un moment dat, modul

în care este organizată viața acestora de către diferite tipuri de practici și

credințe privind natura umană în diferite faze ale vieții, ce trebuie învățați

copii pentru a funcționa optim în societate, în ce mod individul adult ar

trebui să își trăiască viața etc. Organizarea instituțiilor sociale și tipurile de

ideologii existente la un moment dat în societate influențează dezvoltarea

individului.

O multitudine de factori cum ar fi: programul de muncă general

acceptat, tipul de contract de muncă și drepturile stipulate de acesta,

șomajul, reglementările privind protecția socială a mamelor (dreptul la

concediul pentru îngrijirea copilului) etc. afectează modul în care se

structurează toate celelalte micro- și mezo- sisteme în care se dezvoltă

copilul.

18

Pe lângă tipurile de sisteme descrise mai sus, Bronfenbrenner

introduce conceptul de cronosistem pentru a sublinia ideea că schimbările

care au loc la nivelul individului și al mediului său se produc într-un interval

bine determinat de timp, urmând traiectorii specifice sau secvențe

particulare de-a lungul vieții individului și înțelegând modul în care un

eveniment determină sau influențează un alt eveniment.

Astfel, un eveniment precum conflictul între soț și soție poate conduce

la o suită de alte evenimente: divorțul, schimbarea membrilor componenți ai

familiei, precum și a relațiile dintre aceștia; evenimente sociale cum sunt

crizele economice, războiul sau chiar o defecțiune tehnologică influențează

dezvoltarea individului, în timp ce, la rândul său, fiecare individ,

influențează cursul istoriei (Modell & Elder, 2002).

Fiecare dintre noi funcționăm în microsisteme specifice legate între

ele prin intermediul mezosistemului și integrate în contextele mai largi ale

exosistemului și macrosistemului, toate în continuă evoluție.

Complexitatea modelului bioecologic descris mai sus sugerează și

faptul că studierea și înțelegerea dezvoltării umane nu este o sarcină ușoară.

Pentru a înțelege dinamica dezvoltării, cercetătorii trebuie să ia în

considerare trăsăturile specifice ale unei persoane, relațiile complexe dintre

acestea și efectele lor, contextul, dimensiunea temporală și procesele prin

care individul interacționează activ cu mediul său (de exemplu, interacțiunea

dintre părinți și copii, jocul cu prietenii sau un proiect profesional realizat în

colaborare cu alți colegi). În plus, modelul descris mai sus sugerează faptul

că elementele biologice si cele culturale și sociale nu pot fi separate cu

ușurință deoarece sunt parte a sistem dinamic, care se influențează reciproc

în mod continuu (Lerner, 2006).

19

1.6 Obiective în studiul dezvoltării umane

Cele mai importante obiective în studiul dezvoltării umane vizează

descrierea, explicarea și optimizarea dezvoltării (Baltes, Reese, & Lipsitt,

1980).

Pentru a descriere procesele de dezvoltare specialiștii încearcă să

determine elementele caracteristice ale comportamentului uman la diferite

vârste și urmăresc eventualele schimbări care apar odată cu vârsta. Astfel,

este importantă atât descrierea dezvoltării normale și a diferențelor

individuale în cursul acesteia, cât și diferite tipuri de variații care pot să

apară în cursul dezvoltării.

Deși pot fi descrise o serie de aspecte generale dezvoltării de-a lungul

vieții, este evident faptul că niciodată două persoane (fiind ele chiar și

gemeni identici) nu vor urma cu precizie același traseu al dezvoltării: un nou

născut poate fi mult mai activ și mai alert decât un altul; o persoană de 80 de

ani poate fi încă implicată activ în viața comunității, în timp ce alta nu; etc.

Descrierea este punctul de pornire în orice știință; însă, cercetătorii

încearcă să atingă al doilea dintre scopurile enunțate mai sus: explicația.

Specialiștii în domeniul dezvoltării încercă să înțeleagă de ce oamenii

urmează de obicei un traseu bine determinat al dezvoltării, dar și de ce unii

indivizi se abat de la acesta.

Al treilea obiectiv vizează optimizarea dezvoltării umane. Cum pot fi

ajutați oamenii să se urmeze direcții pozitive în dezvoltare? Cum pot fi

întărite capacitățile lor? Cum ar putea fi prevenite dificultățile care pot să

apară pe parcursul dezvoltării? Cum pot fi depășite problemele care apar pe

parcursul dezvoltării?

20

Pentru optimizarea proceselor de dezvoltare, poate fi necesară

evaluarea modalităților de stimulare a creșterii intelectuale oferite de

programele de educație preșcolară, prevenirea abuzului de de alcool și a

consumului de droguri printre studenți sau chiar elevi de liceu, sau oferirea

de suport psihologic unei persoane adulte care și-a pierdut partenerul de

viață.

Posibilitatea de a aplica cunoștințe științifice în scopul optimizării

dezvoltării are o relevanță deosebită nu doar pentru viitorii profesori,

psihologi, consilieri sau asistenți sociali etc., ci pentru toți acei profesioniști

care încearcă să îi ajute și îi orienteze pe ceilalții în cursul dezvoltării.

21

2. Dinamica identității

Modul în care concepția pe care o avem despre noi înșine se modifică

de-a lungul vieții este una dintre problemele cele mai intrigante în

psihologie. Acesta deoarece identitatea – cine sau ce știm despre noi înșine

că suntem, sau cel puțin sperăm că am putea deveni – este de o importanță

fundamentală.

Observăm adesea tendința de a nu acorda importanța cuvenită

travaliului prin care trece persoana aflată în mijlocul unei crize de identitate,

de a sublinia normalitatea ei. Între persoanele adulte există diferenţe enorme

din punctul de vedere al direcţiei pe care viaţa fiecăruia o urmează de la

sfârşitul adolescenţei până la vârsta a treia. O parte dintre aceste variaţii sunt

datorate diferenţelor inerente de la nivelul personalităţii, motivaţiei şi

intereselor care orientează persoana spre un anumit curs al vieţii, altele apar

datorită apariţiei unor evenimente de viaţă neaşteptate sau nedorite (de

exemplu, divorţul, şomajul, probleme de sănătate). Totuşi, există o serie de

teme comune care se regăsesc în viaţa celor mai multe persoane adulte:

majoritatea adulţilor stabilesc relaţii strânse cu alte persoane, se căsătoresc,

au unul sau mai mulţi copii, desfăşoară o activitate profesională etc.

2.1 Identitate si dezvoltare

Această secțiune este dedicată uneia dintre cele mai influente și

integrative teorii ale dezvoltării care există astăzi în psihologia

personalității.

22

Teoria dezvoltării psihosociale propusă de Erick Erikson identifică opt

stadii ale vieții individului, prin care acesta progresează de la naștere la

moarte. Fiecare stadiu aduce sarcini psihosociale specifice, pe care individul

trebuie să le rezolve în acea perioadă a vieții sale. Modul în care fiecare

persoană răspunde provocărilor puse de dezvoltarea sentimentului

identității, a intimității și generativității sunt printre cele mai interesante și

semnificative aspecte pentru individualitatea persoanei. Viața fiecărei

persoane are o anumită durată în timp. În fiecare moment, noi modalități

specifice de cunoaștere a lumii și noi aspecte ale dezvoltării pot deveni

centrale în viața persoanei.

Pentru Erikson, primele stadii de dezvoltare amintite mai sus sunt un

preludiu necesar pentru etapa majoră pe care o reprezintă adolescența și

perioada tinereții. Acesta este momentul vieții în care, pentru prima dată,

persoana își pune cu maximă seriozitate problema identității: ”Cine sunt

eu?”

Cele patru stadii de dezvoltare care se derulează pe parcursul

copilăriei, au care rezultat o configurație unică de resuse psihologice și

handicapuri, cu elemente forte și zone mai slab delimitate care sunt acum

chemate să contribuie la definirea identității. În acest sens, putem spune că

viitorul (stadiile de dezvoltare ulterioare acestui moment) este (parțial)

determinat de trecut (stadiile anterioare).

Însă, la un moment dat, și invers poate fi adevărat. Adolescentul sau

tânărul privește înapoi la perioada trăită și decide ce înseamnă (ce

semnificație a avut) copilăria pentru el. Chiar dacă această decizie are loc

după ieșirea din perioada copilăriei, etapele care urmează determină (parțial)

etapa anterioară.

23

Bineînțeles, nu este posibil să schimbăm ceea ce am trăit deja, putem

să schimbăm doar semnificația pe care o acordăm evenimentelor anterioare.

Această nouă semnificație devine astfel o parte componentă influentă din

identitatea persoanei. Încercând să răspundem la întrebarea ”Cine sunt eu?”,

privim din nou în trecut pentru a ajunge la o explicație plauzibilă cu privire

la etapa în care ne găsim și la direcția pe care dezvoltarea noastră o poate

avea în viitor.

Identitatea: o problema esențială a dezvoltării umane

Preocuparea lui Erikson pentru problema identității are în mod clar conectată cu propriile sale date biografice. Fiind rezultatul unei scurte aventuri între mama sa, o tânără evreică pe nume Karla Abrahamsen, și un medic danez, va crește în Germania ca Erik Homberger, purtând numele tatălui său vitreg. La școală, faptul de a fi evreu, era ținta atacurilor colegilor săi, în timp ce la sinagogă era tachinat pentru înfățișarea sa de “zeu nordic”; era înalt, blond, cu ochi albaștri. Iar venirea pe lume a celor trei surori vitrege, a contribuit la intensificarea sentimentului de a fi un străin, un outsider și în propria familie. Erik Homberger împlinise deja 30 de ani când, luându-și cetățenia americană, își va schimba numele în Erikson; adică, va deveni propriul său fiu.

Chiar dacă Erikson acordă o importanță deosebită mecanismelor care

contribuie la formarea identității în adolescență, contribuția sa esențială

constă în a observa faptul că întrebarea “Cine sunt eu?” apare cu stăruință,

de mai multe pe parcursul vieții unei persoane. Freud identificase cinci

stadii ale dezvoltării psihologice, care descriu mecanismele dezvoltării de la

naștere pănâ în perioada adolescenței. Erikson însă a mers mai departe,

descriind opt stadii ”psihosociale” care acoperă întreaga perioadă de

dezvoltare, de la naștere și până la vârsta senectuții.

24

Pe măsură ce traversăm fiecare stadiu de dezvoltare, finalul său este

marcat de o criză, de un moment în care propria noastră identitate este pusă

sub semnul întrebării. În astfel de momente cruciale, putem să alegem fie

creșterea, fie stagnarea. Fiecare dintre aceste alegeri, spune Erikson, așează

o nouă piatră de temelie în structura personalității adultului.

Prin recunoașterea forței și intensității pe care le au aceste puncte de

cotitură în viața fiecărei persoane, el reușește să clatine puternic ideea că,

după 20 ani, viața ne oferă o traiectorie clară, stabilă, în linie dreaptă.

Erikson rămâne important în istoria psihologiei și pentru un alt motiv.

Deși Freud ne-a lăsat un studiu celebru despre Leonardo da Vinci, prin

studiile sale despre Gandhi și Martin Luther, Erikson pune bazele unui nou

domeniu: psihobiografia sau aplicarea analizei psihologice la studiul vieții

unor mari personalități.

Studiind biografia lui Luther, a găsit exemplul crizei de identitate prin

excelență, pe care o analizează în cartea Young Man Luther: A Study in

Psychoanalysis and History, publicată în 1958. În ”Tânărul Luther”,

Erikson scrie: ”A fi adult înseamnă, printre alte lucruri, să îți vezi propria

viață într-o perspectivă continuă, atât retrospectiv cât și prospectiv. ...”

(Erikson, 1958/2001, p.111-112), MacAdams, p.352 Ideea de bază:

crizele de identitate, deși atunci când se întâmplă sunt extrem de

dureroase, ele sunt necesare pentru a dezvolta o personalitate puternică,

capabilă să își controleze propria viață.

2.2 Principalele sarcini ale dezvoltării

Erikson propune o serie de sarcini ale dezvoltării pe care toţi oamenii

trebuie să le abordeze şi să le rezolve pe parcursul existenţei (tabel 2).

25

În opinia sa, criza caracterizată de confuzia identităţii vs. confuzia de

rol din timpul adolescenţei este, de fapt, criza care domină întreaga

dezvoltare umană. Erikson arăta că în diferite momente ale existenței lor,

oamenii pot să trăiască o aşa numită experienţă a difuziei identităţii, care

implică un puternic sentiment de nesiguranţă.

Principalele crize (stadii) ale dezvoltării

Erikson (1950, 1968) susţine faptul că noi ne dezvoltăm prin

dezvăluirea predeterminată a personalităţii noastre în opt stadii. Patru dintre

acestea se derulează pe parcursul copilăriei, în timp ce perioada adolescenţei

şi a vârstei adulte cuprind la rândul lor în patru stadii majore.

În perioada copilăriei, principalele crize ale dezvoltării se construiesc

în jurul a patru conflicte majore:

încredere vs neîncredere: va determina măsura în care lumea va fi

privită ca un loc sigur (sau nu) pentru copil;

autonomie vs îndoială (şi jenă): se dezvoltă autonomia şi copilul

începe să aibă control asupra propriei persoane şi asupra lumii;

iniţiativă vs vină: este un conflict bazat pe activitatea imaginaţiei,

dezvoltarea limbajului şi realizarea de acţiuni pe cont propriu;

acţiune vs inferioritate: copiii asimilează valorile culturii în care

trăiesc, învaţă să stabilească relaţii interumane şi să îndeplinească sarcini

caracteristice; se cristalizează sentimentul încrederii în sine;

În adolescență, sarcina principală a persoanei este de a dobândi unui

sentiment al identităţii care poate fi definit ca fiind: “sentimentul de a te

simţi acasă în propriul corp, sentimentul că şti încotro mergi, precum şi

certitudinea recunoaşterii din partea celor care contează” (Erikson, 1950,

p.165). Principalul motor al dezvoltării în această perioadă este lupta între:

26

- identitate vs confuzie: perioada unei schimbari psihice şi

emoţionale mari, individul caută să îşi definească rolul şi statutul

său în societate;

La vârsta adultă, principale crize de dezvoltare se definesc în jurul

următoarelor diade:

intimitate vs izolare (individul se centrează pe realizările din viaţa sa,

pe siguranţă şi pe dezvoltare interumană);

generativitate vs stagnare şi absorbţie de sine (intervine grija faţa de

sine şi faţă de ceilalţi);

înţelepciune vs disperare, conflictul care defineşte stadiul terminal, al

batrâneţii.

Fiecare dintre aceste stadii este caracterizat printr-o criză specifică a

dezvoltării, iar progresul este determinat de succesul sau insuccesul cu care

persoana a reuşit să rezolve criza caracteristică stadiilor anterioare.

Rezolvarea crizei caracteristice fiecărui stadiu de dezvoltare poate lua o

direcţie pozitivă sau negativă. Atunci când rezultatul dezvoltării unui stadiu

este negativ, persoana va avea dificultăţi în a face faţa solicitărilor stadiului

următor. Deşi intervalele de vârstă sunt destul de aproximative, cele patru

stadii de dezvoltare ale persoanei în adolescenţă şi vârsta adultă pot fi

descrise astfel:

Stadiul 5. Adolescenţa (13–19 ani): aşa cum am arătat anterior, acesta

este stadiul în care individul luptă pentru depăşirea confuziei de rol şi pentru

a-şi dezvolta un sentiment clar al identităţii personale.

Stadiul 6. Tinereţea sau perioada adultă timpurie (20–30 ani): este

stadiul în care cei mai mulţi adulţi se angajează într-o relaţie stabilă, bazată

pe dragoste şi intimitate, în timp ce alte persoane dezvoltă mai degrabă

sentimente de izolare.

27

Dezvoltarea psihosocială: stadiile 5–8

Stadiu Vârstă

(ani)

Caracteristici Aspect central

5 Adolescenţa 13-19 Identitate vs confuzie

de rol

Relaţiile cu

covârstnicii

6 Vârsta adultă

timpurie

20-30 Intimitate vs izolare Prietenii

7 Perioada adultă

mijlocie

30-60 Generativitate vs

stagnare

Căminul familial

8 Bătrâneţea 60 + Înţelepciune vs

disperare

Problemele

umanităţii

Tabel 2. Stadiile dezvoltării psihosociale (Erikson)

Stadiul 7. Vârsta adultă mijlocie (30–60 ani): este stadiul în care

majoritatea adulţilor se angajează într-o activitate productivă, valorizată şi

utilă din punct de vedere social (incluzând aici grija pentru proprii copii şi

preocuparea pentru alţi membri ai societăţii); în cazul unei rezolvării

negative ale acestei crize, persoana stagnează şi devine centrată pe sine.

Erikson descrie aceste două extreme ca generativitate şi stagnare, unde

generativitatea se referă la “interesul pentru a crea şi a păstori următoarea

generaţie” (Erikson, 1959, p.97).

Stadiul 8. Bătrâneţea (peste 60 de ani): ajuns în acest stadiu, adultul

încearcă să înţeleagă dacă viaţa sa a avut şi are un sens. Dacă reuşeste să

înţeleagă sensul propriei vieţi, persoana câştigă mai multă înţelepciune;

dacă nu, atunci va trăi cu intensitate sentimentul disperării.

28

Identitatea: componente structurale

Conform teoriei lui Erikson, obiectivul major al dezvoltării este

formarea identităţii eului – o identitate durabilă şi sigură sau simţul sinelui.

Identitatea eului se structurează în jurul a are trei componente

principale:

simţul unităţii sau acordul între percepţiile sinelui;

simţul continuităţii percepţiilor sinelului în timp;

simţul reciprocităţii între propriile percepţii ale sinelului şi modul în

care individul este perceput de ceilalţi.

Pentru a îşi dezvolta un simţ coerent al identităţii, persoana testează

diferite roluri. Atitudinile şi valorile stabile, alegerea ocupaţiei, căsătoria şi

stilul de viaţă se integrează gradual şi fac posibilă trăirea identităţii propriei

persoane şi a celor din jur.

Eşecul în dobândirea unei identităţi ferme, confortabile şi durabile are

ca rezultat o aşa numită difuziune de rol sau un simţ confuz cu privire la

cine este şi ce face o anumită persoană.

Erikson arată că rezolvarea pozitivă a acestor crize implică

dezvoltarea unei perspective mult mai mature asupra lumii și a propriei

persoane, iar persoana dobândeşte sentimentul siguranţei de sine (ca opus

îndoielii şi nesiguranţei), începând să experimenteze diferite roluri – de

obicei în mod constructiv. Persoana devine astfel capabilă să îşi fixeze

obiective şi să anticipeze realizarea lor fără a se lăsa „paralizat” de

sentimente de inferioritate sau de o perspectivă temporală inadecvată.

29

2.3 Generativitatea: motor al dezvoltării în perioada

vârstei adulte

Ultimele două stadii descrise în teoria dezvoltării psihosociale a lui

Erik Erikson corespund perioadei de mijloc și celei târzii a vârstei adulte.

Dacă în etapa de mijloc a vieții, preocuparea principală a persoanei

este legată de grija pentru următoarea generație și preocuparea de a oferi o

moștenire în beneficiul acesteia, în etapa următoare, persoana este mai ales

procupată să își analizeze și să își accepte propria viață.

Generativitate versus stagnare este al șaptelea stadiu descris de

Erikson care urmează perioadei tinereții și precede etapa senectuții.

Prototipul pentru generativitate este creșterea copiilor. Calitatea de

părinți, care oferă adultului ocazia de a-și îngriji și a-și iubi copiii, însemnă

pentru multe persoane o modalitatea de a își satisface nevoia de a se simți

util și necesar.

Există însă multe alte modalități de a fi generativ, în special prin

activități profesionale, activități creative, implicare în viața comunității, sau

prin activități caritabile etc.

În toate aceste situații, adultul generativ acționează pe baza dorinței de

a-și investi energia, capacitățile, talentul în forme de muncă și viață care să

îi supraviețuiască (Kotre, 1984). Adultul generativ se dedică unor activități

care continuă dincolo de propria sa viață, investind timp și o mare cantitate

de energie creativă în ceva ce va continua să trăiască, va avea/are o viață

proprie.

John Kotre (1984) identifică patru modalități diferite prin care

generativitatea adultului se poate manifesta; aceste forme, reunite, devin

actul de a îngriji:

30

Tip Descriere

Obiect generativ

Biologic Procreerea, purtarea în pântec, alăptarea bebelușului

Obiectul generativ: nou-născutul

Parental Îngrijirea și educarea copilului, participarea la modul de viață al

familieiting.

Obiectul generativ: copilul

Tehnic Crearea de tangibil, care să dureze dincolo de existența individului

Obiectul generativ: ucenicul, deprinderile

Cultural Crearea, restaurarea și conservarea unui sistem de simboluri – ”mintea”

unei culturi – trecerea ei explicită către o nouă generație

Obiectul generativ: disciplina, cultura

Integritatea eu-ului

Ultimul stadiu al ciclului vieții se organizează în jurul unei probleme

centrale: integritatea ego-ului versus disperare.

La vârsta senectuții, spunea Erikson, generativitatea ca preocupare

majoră se estompează pe măsură ce adultul devine tot mai mult preocupat de

a privi retrospectiv, de a-și analiza propria viață, de a accepta sau a respinge

ceea ce a trăit.

Pentru a obține integritatea propriului ego, persoana trebuie să accepte

povestea propriei vieți. Ea trebuie să înteleagă faptul că, indiferent de părțile

ei negative, de întâmplări dureroase, de greșeli inerente, de situații mai puțin

plăcute, toate acestea s-au întâmplat, nu mai pot fi schimbate, nu mai pot fi

înlocuite și, mai mult decât atât, au făcut ca persoana să fie, să devină ceea

ce este în acest moment al vieții.

31

Erikson descria integritatea ca fiind o abordare (post-)narcisistă a

propriei vieți, în care persoana privește înapoi, re-analizează și revede în

mod critic propria viață. Integritatea egoului implică o anumită detașare și

distanțare față de povestea pe care a produs-o în fiecare etapă a vieții. Este

timpul acum ca persoana să privească înapoi la cursul vieții nu ca fiind ceva

care trebuie schimbat și ameliorat, ci ceva care trebui acceptat cu bucurie,

indiferent de modul (bun, rău) în care s-a petrecut (MacAdams, 1993).

Odată cu această acceptare, scrie Erikson, vine și un nou nivel de înțelegere:

înțelepciunea, ultima virtute ce o dobândim în parcurgerea ciclului vieții

umane. Pe de altă parte, atunci când în acest stadiu persoana este incapabilă

să accepte etape trecute din propria viață ca fiind un dar, el sau ea va trăi

sentimentul amar al disperării.

Integritatea eului si sentimentul disperării sunt probabil două cele mai

puțin analizate și discutate idei ale lui Erikson, rămânând înconjurate de o

aură de mister conceptual (MacAdams, 2006). Iar unul dintre cele mai mari

mistere se referă chiar la stabilirea cu exactitate a momentului în care

persoana trebuie să se confrunte cu această ultimă provocare a vieții.

”Bătrânețea” sau ”vârsta senectuții” sunt termeni extrem de impreciși.

Multe dintre persoanelor care își încetează cariera profesională și se

pensionează la în jurul vârstei de 65, chiar 70 de ani, trăiesc o etapă post-

generativă în anii care urmează ulterior pensionării.

Pentru mulți adulți, vârsta a treia continuă continuă să le ofere ocazii

pentru generativitate, de exemplu, devenind bunici și aducându-și

contribuția la creșterea și educarea unei noi generații, în timp ce alții, din

motive financiare sau de sănătate, se dezangajează din orice tip de demers

virtual generativ și se dedică activităților de relaxare, distracție, practicării

unor hobby-uri.

32

Ca urmare, trebuie să ne întrebăm în ce măsură conceptul de

integritate a eu-ului surprinde cu acuratețe ceea ce se întâmplă în acestă

perioadă. Cum putem să interpretăm din punct de vedere psihologic acest tip

de perioadă postgenerativă care are loc în finalul vieții? Este ea doar un fel

de reîntoarcere la copilărie? O recompensă binemeritată după o viață de

muncă acerbă? O evadare? În ce fel persoana dă un sens și construiește o

semnificație pentru acestă etapă, pe baza etapelor precedente ale vieții?

Pentru acest tip de întrebări găsim destul de puține răspunsuri în

studiile dedicate dezvoltării personalității. În măsura în care ceea ce se

petrece în acești ani poate fi pus în relație cu nevoia de a găsi acel nivel de

integritate a eului despre care vorbea Erikson, ei pot fi văzuți ca o

îndepărtare de modul de a vedea propria viață ca o narațiune în timp.

Pentru unele persoane, această tranziție poate se constitui, ironic, într-

o încercare de transcendere a timpului și de definire a unui sens al propriei

vieți. Cu alte cuvinte, acești ani pot deveni momentul potrivit pentru a slăbi

puțin presiunea timpului asupra sinelului.

Anumite religii orientale și tradiții mistice vorbesc despre sentimentul

”momentului etern” pe care îl trăiesc oamenii atunci când ating

înțelepciunea și iluminarea.

O astfel de persoană nu se mai luptă să găsească semnificații pentru

diferite momente trăite la începutul, mijlocul sau finalul vieții sale și să

ajungă la o concepție unitară despre sine și despre lume.

Persoana există aici și acum, se bucură și apreciază momentul prezent,

fiecare clipă are aceași cuprindere și devine la fel de importantă ca și acei

zeci de ani care întregesc timpul unei vieți.

Probabil aceasta face parte din mesajul lui Erikson privind integritatea

ego-ului și explică de ce, în ciclul vieții, atingerea sa trebuie să aștepte până

la final.

33

2.4 Comentarii și critici

Erikson este unul dintre primii psihologi care a încercat să privească

întreaga dezvoltare umană prin prisma unei abordări stadiale, văzând vârsta

adultă ca domeniu de studiu în sine.

Astăzi este general acceptat faptul că, din punct de vedere psihologic,

oamenii se dezvoltă şi prezintă schimbări semnificative de-a lungul întregii

vieţii, acestea depăşind cu mult perioada copilăriei. Este adevărat că

abordarea lui Erikson este schematică (de exemplu, este greu de imaginat că

o singură perioadă de dezvoltare – stadiul 7- acoperă 30 de ani de viaţă. Mai

mult decât atât, este greu de imaginat că toţi oamenii se dezvoltă şi se

schimbă în acelaşi mod. De exemplu, Neugarten (1975, apud Eysenk, 2004)

prezintă dovezi clare că schimbările descrise de Erikson în cursul dezvoltării

tind să se manifeste mai repede la bărbaţii din clasele sociale formate din

muncitori decât la cei din clasa de mijloc:

Primii se căsătoresc, au copii, se angajează în muncă şi lucrează încă

de la 20 de ani, în timp ce în clasa de mijloc căsătoria şi întemeierea unei

familii, angajarea într-o carieră profesională întârzie de multe ori până în

jurul vârstei de 30 de ani.

Pe de altă parte, Erikson emite ipoteza că atunci când societatea trece

prin perioade de schimbări majore, este foarte dificil pentru părinţi să ofere

copilului lor suportul adecvat pentru dezvoltarea identităţii şi sentimentul

unor valori şi scopuri clare care să îi orienteze în viaţa adultă. Cercetările

sale asupra practicilor de îngrijire a copiilor în triburile de indieni Sioux şi

Yurok, care trăiau în acel moment schimbări sociale majore, au oferit

argumente puternice în sprijinul acestei ipoteze.

Problema diferenţelor între sexe

34

În termeni general, ipoteza propusă de Erikson (1968) este că aceste

trei stadii ale perioadei adulte sunt universal valabile, se aplică la ambele

sexe şi în orice context cultural.

Totuşi, Erikson acceptă faptul că pot exista diferenţe între bărbaţi şi

femei în ceea ce priveşte succesiunea stadiilor descrise mai sus. De

exemplu, bărbaţii dezvoltă sentimentul identităţii înainte de a trăi intimitatea

cu un partener sexual în perioada tinereţii; spre deosebire de aceştia, de

multe ori femeile nu îşi dezvoltă complet propria indentitate înainte de a-şi

găsi un potenţial soţ. Din acest motiv, crede Erikson, identitatea femeii va

depinde parţial de tipul bărbatului cu care doreşte să se căsătorească.

Chiar dacă această idee a fost puternic controversată, există dovezi

ferme care susţin ipoteza diferenţelor între bărbaţi şi femei din punctul de

vedere al dezvoltării identităţii. Într-un studiu realizat pe studenţi (amintit de

Eysenk, 2004), rezultatele arată că pentru foarte puţini bărbaţi intimitatea se

realizează înainte de dezvoltarea identităţii. În schimb, 52% dintre tinerele

care încă nu aveau un simţ al identităţii clar dezvoltat trăiau deja experienţa

intimităţii.

2.5 Apendix: povestea vieții lui Martin Luther

De obicei, răzvrătirea și rebeliunea se manifestă în anii primei tinereți,

dar Luther avea deja 34 de ani când a început să vorbescă împotriva

bisericii. Explicația pe care o dă Erikson este următoarea: înainte de a se

întoarce împotriva unei idei, tânărul trebuie să creadă cu intensitate în ea. Iar

Luther crezuse cu disperare în autoritatea divină a biserici. Probabil că nu ar

fi devenit cel mai vocal critic al ei, dacă înainte nu ar fi trecut prin

experiența devoțiunii și a atașamentului total.

35

Marile figuri ale istoriei, scrie Erikson, petrec adesea destul de mulți

ani într-o stare pasivă. Din fragedă tinerețe simt că vor lăsa o amprentă

semnificativă asupra lumii, dar inconștient așteaptă până când, la nivel

mental, adevărul lor particular ia o formă clară cu privire la modul în care

acesta poate să producă un impact maxim la momentul potrivit.

Probabil că acesta a fost și cazul lui Luther.

Erikson a acordat un spațiu extins unei analize de tip psihanalitic a

relației dintre Luther și tatăl său. În opinia sa, curajul lui Luther de a se

ridica împotriva Bisericii Romano-Catolice poate fi înțeles numai în

contextul lipsei de supunere pe care a arătat-o anterior față de propriul său

tată. Surprinzător, Erikson susține că Luther nu a avut o natură rebelă; însă,

odată ce a avut curajul să înfrunte figurile majore din viața sa, calea

nesupunerii i-a fost deschisă.

În spiritul ideilor lui William James, Erikson leagă marile crize ale

identității de o “a doua naștere”. Există o categorie de oameni care, fără prea

mare trudă, sunt bine integrați în context și se găsesc în armonie cu

ideologia epocii lor; pe de altă parte, aceste persoane născute a doua oară

sunt mai degrabă suflete chinuite, care își caută vindecarea printr-o

experință de transformare totală, căutând astfel să găsească o direcție în

viață.

Aspectul pozitiv al acestei a doua nașteri este că atunci când

transformarea are succes, persoana care trece printr-o astfel de experiență

descoperă potențialul și găsește forța necesară pentru a pune lumea în

mișcare odată cu ea. A durat un timp până ce Luther să acționeze în maniera

pe care o știm, însă din momentul acela a fost neoprit.

Importanța momentelor de răgaz

36

Erikson considera de o extremă importanță capacitatea oricăriei

societăți de a accepta / integra crizele de identitate ale tinerilor ei membri.

El scrie despre conceptul de “moratoriu”, care definește perioada de

timp sau cadrul experiențial pe care o cultură îl crează în mod deliberat

astfel încât persoanele tinere să se poată “găsi pe sine” înainte de a-și asuma

responsabilitățele vârstei adulte. De exemplu, astăzi, vedem mulți tineri care

își acordă un ”an de pauză” după ce termină liceul, experimentând diverse

roluri și situații înainte de a merge la facultate.

În timpul lui Luther, ca și în prezent, o perioadă de timp petrecută în

mănăstire le oferea tânărului posibilitatea de a afla “ce este și ce poate

deveni”.

Ce s-ar fi întâmplat dacă Luther ar fi urmat dorința tatălui său și ar fi

urmat o carieră de avocat?

Probabil că ar fi fost un foarte în meseria aleasă, dar poate că niciodată

nu și-ar fi realizat complet propriul potențial.

Erikson remarca faptul că o criză reală în viața unei persoane vine

adesea înspre 30 de ani, când persoana realizează faptul că, probabil cu mare

entuziasm la început, s-a implicat și dedicat unei activități sau unui demers

care simte că ”nu este pentru el sau pentru ea”, ”nu îl reprezintă” sau ”nu o

reprezintă”. Paradoxal, tocmai succesul pe care îl are în acea activitate,

plasează persoana tânără într-un soi de capcană perfidă, care îi va cere apoi

să își mobilizeze toate resursele psihologice pentru a ieși la lumină.

Punctul de vedere mai larg pe care Erikson îl susține, este acela că,

dacă într-o astfel de conjunctură vitală, persoana se simte presată să aleagă

stagnarea și nu creșterea, în ansamblul ei, societatea suferă.

37

Marea criză a lui Luther

Chiar și atunci când avea faimă și putere, Luther încă îi scria tatălui

său pentru a justifica și a-și apăra propriile acțiuni.

Și, ca și tatăl său, în perioada vârstei de mijloc și în etapa care i-a

urmat, a devenit un fel de reacționar. Însă, ulterior, instigatorul a devenit o

persoană care trăia în confort, apărând sistemul de guvernare al prinților

Germani și îndemnând țăranii să accepte rangul pe li-l oferise viața. În

obiceiuri și înfățișare și a rămas un “provincial”, devenind exact ceea ce își

dorise tatăl său: un om influent, căsătorit, cu o stare materială bună.

Am putea să credem că aceasta a fost cea mai fericită perioadă în viața

lui Luther. De fapt, ea anunța o nouă criză, ceea a “generativității”, în care

persoana se întreabă ”A meritat oare ceea ce am creat? Aș face la fel dacă ar

fi să o iau de la început? Sau oare toti acei ani au fost o pierdere de timp?”

Dacă în cazul lui Luther prima criză o problemă de pură identitate, a doua a

fost o criză de integritate, după cum observă Erikson.

În ciuda faptului de a fi fost un “om mare”, Luther a trebuit să treacă

prin această fază ca orice altă persoană adultă, căci problema identității nu

este niciodată complet rezolvată. Atunci când o latură a personalității

noastre se întregește, apare întotdeauna un aspect mai larg al propriului sine

care încercă să înțeleagă semnificația propriei experiențe. Viața lui Luther ar

putea fi caracterizată ca o succesiune de afirmații despre ”ceea ce el nu

este”. Iar aceasta este partea cea mai ușoară în definirea propriei identități.

Partea dificilă a acestei sarcini rămâne aceea de a decide cine este.

38

3. Anotimpurile şi structura vârstei adulte

Daniel Levinson (1978, 1986) preia şi dezvoltă ideile lui Erikson,

aratând că fiecare dintre noi parcurgem un ciclu al vieţii care este constituit

dintr-o succesiune de perioade sau anotimpuri ale dezvoltării.

Noţiunea de ciclu al vieţii ne sugerează că ”există o anumită ordine

care stă la baza traseului pe care îl urmează viaţa; deşi viaţa fiecărui individ

are caracteristici unice, cu toţii trecem prin aceaşi succesiune de etape”

(Levinson, 1986, p.4).

Fiecare dintre aceste etape (anotimpuri sau perioade ale vieții) este

văzută ca un ciclu în sine care are propriile sale caracteristici psihologice și

sociale, și care aduce o contribuție distinctă la ansamblu. Iată care sunt cele

patru anotimpuri (primăvara, vara, toamna, iarna) ale vieții unei persoane, în

viziunea lui Daniel Levinson:

etapa pre-adultă (de la naștere la 22 de ani) – Primăvara

etapa de tranziție la perioada adultă timpurie (17-22 ani)

etapa adultă timpurie (de la 17 la 45 de ani) – Vara

etapa de tranziție la perioada adultă mijlocie (40-45 ani)

etapa adultă mijlocie (între 40 și 65 de ani) – Toamna

etapa de tranziție la perioada adultă târzie (60-65 ani)

etapa adultă târzie (după 60 ani) – Iarna

39

Nu trebuie să uităm că fiecare anotimp al vieții vine cu schimbări

importante față de perioada anterioară, iar trecerea de la o etapă la

următoarea nu are loc foarte rapid, brusc, ci traversând perioade de tranziţie

care uneori pot dura mai mulţi ani.

Fiecare dintre aceste etape este caracterizată de o anumită structură a

vieţii. Adică, acel tipar sau model după care este organizată existența

individului la un moment dat. Putem să înțelegem mai bine modul în care

este structurată (organizată) viața unei adult dacă urmăm sugestia lui

Levinson și analizăm relațiile pe care acesta le stabileşte cu alte persoane

semnificative (care contează) din mediul său familial sau profesional,

precum şi modul în care aceste relaţii evoluează de-a lungul timpului.

Cel mai adesea, viața adultului este organizată în jurul a două

componente centrale: căsătoria-familia şi profesia-ocupaţia. Foarte rar se

poate observa și o treia componentă centrală în această structură.

Bineînțeles, așa cum vom vedea în continuare, există variaţii semnificative

din punctul de vedere al importanţei relative pe care fiecare dintre aceste

componente o au în viața unei persoane.

Câteva observații metodologice

Înainte de a prezenta în detaliu structura vieții adulte, câteva observaţii

sunt necesare cu privire la abordarea metodologică folosită de Levinson în

studiile sale.

Levinson a stabilit cele patru cicluri majore pe baza informaţiilor din interviuri instensive, repetate la interval de câţiva ani, care iniţial au realizate cu un grup de bărbaţi (1978) şi, ulterior, cu grupuri de femei de vârste apropiate (1987).

40

Teoria dezvoltată de Levinson şi publicată în cartea The Seasons of a

Man's Life (1978) se bazează pe datele obţinute din interviuri realizate cu

un grup de 40 de bărbaţi, de profesii diferite, cu vârste cuprinse între 30 şi

40 de ani. Acest grup iniţial era constituit din zece scriitori, zece biologi,

zece muncitori şi zece oameni de afaceri.

Într-un interval de trei luni, au realizate mai multe interviuri cu fiecare

dintre aceste persoane, totalizând între 10 şi 20 de ore pentru fiecare

persoană, cu scopul de a explora în detaliu modul în care s-au dezvoltat

structurile de viaţă a fiecăruia în perioada vârstei adulte.

Doi ani mai târziu, persoanele din grup au fost intervievate din nou.

De asemenea, acum au fost luate interviuri şi soţiilor acestora.

Câţiva ani mai târziu Levinson a realizat un studiu similar cu 45 de

femei. Rezultatele acestui studiu au fost publicate postum în lucrarea The

Seasons of a Woman's Life. Ambele studii au prezentat o tendinţă

surprinzător de mare a fiecărei persoane de a trece prin aceleaşi perioade şi

cicluri de dezvoltare la aproximativ aceeaşi vârstă.

Bărbatul intră în etapa adultă timpurie atunci când îşi începe cariera

profesională şi îşi întemeiază o familie. După un proces de autoevaluare care

are loc în jurul vârstei de 30 de ani, bărbaţii „se aşează la casa lor” şi se

concentrează asupra carierei profesionale.

O altă tranziţie importantă apare în jurul vârstei de 40 de ani: pe

măsură ce bărbaţii realizează că, eventual, ambiţiile lor nu se pot realiza. În

perioada adultă timpurie, principala preocupare a bărbaţilor este să îşi

cultive calităţile, cunoştinţele şi deprinderile.

În fine, tranziţia către perioada adultă târzie este o perioadă de analiză

şi reflexie asupra succesului sau a eşecurilor traite parcursul vieţii, precum şi

a încercării de a se trăi plenar această ultimă perioadă a vieţii (vezi tabel 6).

41

În cazul femeilor, indiferent de profesie (caznică sau femeie de

afaceri), se pare că se urmează îndeaproape acelaşi tipuri de cicluri pe care

le parcurg bărbaţii. Totuşi, modul în care este structurată viaţa unei femei

tinde să fie foarte strâns legată de ciclul de viaţa al familiei sale.

Ciclul vieții

Cursul unei vieți nu este un proces simplu, liniar, ci este constituit din

etape sau sezoane (anotimpuri) foarte diferite din punct de vedere calitativ.

Metafora anotimpurilor ne este tuturor familiară. Anul are patru

anotimpuri. Primăvara, ne amintește Levinson, este un timp al înfloririi, iar

tinerețea este metaforic denumită de poeți ”primăvara vieții”. Vara este

anotimpul marilor pasiuni si al maturizării, iar bătrânul rege devine ”un leu

în iarnă”. Etapele fiecărei zile – zorii zilei, amiază, crepuscul și întunericul

nopții au un corespondent în ciclul vieții.

Acestă metaforă a ciclului vieții sugerează deasemenea faptul că în

cursul vieții persoana evoluează trecând printr-o secvență de etape bine

definite.

Un anotimp este un segment major al acestui ciclu complet.

Schimbarea are loc în fiecare anotimp, o tranziție fiind necesară pentru

a trece de la un anotimp la următorul.

Fiecare anotimp are propriul său timp, contribuie la conturarea unei

imaginia întregului, iar întregul conferă părții nuanțe specifice.

Nu putem spune că un anotimp ar fi mai bun, mai important decât un

altul. Fiecare este necesar, ocupă un loc bine definit și, prin caracteristicile

sale speciale, contribuie la întreg.

42

3.1 Structura vieții și dezvoltarea sa în perioada

vârstei adulte

Trăsături de personalitate, roluri și statusuri sociale, caracteristici

biologice sunt aspecte ale vieții fiecărei persoane care trebuie considerate ca

atare și plasate în contextul său caracteristic.

Conceptul cheie pe care se bazează teoria dezvoltării propusă de

Daniel Levinson este cel de structură a vieții. Etapele sau anotimpurile de

dezvoltare ale adultului sunt, de fapt, perioade care definesc o evoluție

specifică în structura vieții.

Semnificația acordată de Levinson acestui termen devine mai clară

dacă comparăm două concepte: structură a vieții și structură personalității.

Un model sau o teorie a structurii de personalitate este un mod de a conceptualiza răspunsul la o întrebare concretă: ” Ce fel de persoană sunt?”.

O teorie a structurilor de viața este o modalitate de a conceptualiza

răspunsul la o întrebare diferită: ”Cum este viața mea în acest moment?” și,

pe măsură ce reflectăm la această întrebare multe altele ne vin în minte.

Care sunt cele mai importante elemente ale vieții mele și ce relație există

între ele? Unde îmi investesc timpul și energia? Există în viața mea anumite

relații – de exemplu, cu partenerul de viață, familia, ocupația, religia, tipul

liber etc. – care mi-aș dori să capete mai multă importanță, sau să îmi ofere

mai multe ocazii de satisfacție?

43

O relație semnificativă implică o investire a propriei persoane (dorințe, valori, implicare, energie, cunoștințe și abilități), dar și o investiție reciprocă din partea celeilalte persoane sau entități, precum și unul sau mai multe contexte sociale care conțin relația, conferindu-i o anumită formă sau devenind parte a sa.

Și relațiile evoluează. În anumite momente de timp, o relația poate

prezenta elemente de stabilitate, în altele se pot constata procese de

schimbare, întrucât o relație îndeplinește funcții diferite în viața persoanei

pe măsură ce structura vieții se schimbă.

Fiecare individ poate stabili multiple tipuri de relații semnificative:

O relație semnificativă se poate stabile cu o persoană care, la un

moment dat, face parte din viața individului. Studiind relațiile interpresonale

care se stabilesc între prieteni, între soți sau iubiți; între părinți și copii la

diferite vârste, între șef și subordonat, profesor și student, între mentor și

persoana pe care o îndrumă. Un alt tip de relație semnificativă se poate

stabili însă cu o persoană din trecut, cu o figură simbolică provenind din

religie, mit, ficțiune, sau chiar creată de propria fantezie.

Relațiile semnificative se construiesc nu doar în jurul unui singur

individ, ci și în jurul unei entități colective, cum este un grup, o instituție,

sau mișcare socială; natura ca întreg, sau o parte a naturii cum este marea,

muntele, urșii polari în general sau Fram ursul polar, în particular; sau un

obiect sau loc sunt de exemplu, casa bunicilor, orașul copilăriei, o țară

anume, ”un loc al său”, o carte specială, o fotografie sau un tablou etc.

Conceptul de structură a vieții ne cere să examinăm natura relațiilor pe

care o persoană adultă le stabilește cu toate această mulțime de elemente

semnificative din viața sa, fie ele însuflețite sau neînsuflețite, organizarea lor

și, mai ales, modul în care ele evolueză de-a lungul anilor.

44

Această multitudine de relații semnificative reprezintă tocmai

materialul din care este constituită viața noastră. Ele dau formă cursului pe

care îl urmează viața noastră. Ele sunt modalitățile prin care facem să

trăiască − sau să dispară – diversele aspecte ale propriului sine și prin care

participăm, cu mai mult sau mai puțin succes, în lumea din care facem parte.

Pentru a înțelege cursul vieții unei persoane trebui determinat caracterul fiecărui tip de relație, locul ei în evoluția vieții persoanei, semnificația acestei vieți pesntru persoana în cauză și lumea sa.

La momente de timp date, o structură a vieții poate avea componente

multiple și diverse:

Componentele centrale sunt cele care au cea mai mare importanță

pentru sine și evoluția cursului vieții. Ele primesc cea mai mare investire de

timp si energie din partea individului și influențează puternic caracterul

celorlalte componente.

Componentele periferice, situate într-un plan secundar, sunt mai ușor

de schimbat și mai simplu de detașat din acea structură; ele implică o mai

slabă investire a selfului și pot fi modificate cu mai puțin efort, având ca

efect un impact mai puțin important asupra țesăturii vieții persoanei.

În termenii teoriei sistemelor, structura vieții este cea care formează

o graniță, o linie de demarcație între structura de personalitate și structura

socială care guvernează tranzacțiile dintre acestea.

O structură de demarcație este parte a fiecăruia dintre cele două

sisteme adiacente, le conectează, dar totuși este parțial separată sau

autonomă.

Funcționarea ei poate fi înțeleasă numai dacă o vedem ca pe o punte

de legătură între acestea.

45

Structura vieții mediază relația dintre individ și mediu. Este o relație în care ea devine parte a cauzei, vehicol și, în același timp, efect.

Structura vieții crește din angajamentul sinelui cu lumea. Printre

ingredientele ei intrinseci, găsim atât aspecte ale sinelului, cât și aspecte ale

lumii. Iar evoluția sa este modelată atât de factori care se găsesc fie la

nivelul sinelului, fie în lume. Ne cere să gândim împreună sinele și mediul,

fără a ierarhiza, fără a stabili un element primar și unul secundar sau derivat.

O concepție care să explice structura vieții trebuie să se bazeze atât pe

psihologie, dar și pe științele sociale.

3.2 Macro-structura vieţii

Conceptul de structură a vieții individului este central în modelul

teoretic propus de Daniel Levinson și unul dintre cele mai cuprinzătoare

concepte în teoriile privind dezvoltarea personalității. Acest concept

include: universul sociocultural al individului (clasa socială, religie, familie,

sistem politic, perioadă istorică), modul în care individul participă în

această lume (relații și roluri pe care le îndeplinește în raport cu alți oameni

și instituții din viața sa), dar și diferite aspecte ale sinelui care pot rămâne

stabile, sau se transformă de-a lungul timpului.

Dezvoltarea în perioada vârstei adulte înseamnă, de fapt, evoluția și transformarea constantă a acestei structuri a vieții, trecând prin perioade (anotimpuri) de relativ calm sau tranziție profundă.

46

Vom analiza în detaliu structura vieții adulte, cu precizarea că, astăzi,

în practică, reperele temporale pot prezenta variații importante față de cele

stabilite anterior de Levinson. Vârstele la care persoana intră, respectiv iese

dintr-o etapă a vieții sunt comune celor mai mulţi oameni, chiar dacă în

practică se observă variaţii importante.

Copilăria, adolescența și tranziţia către perioada adultă

timpurie (0 - 22 ani)

Copilăria şi adolescenţa reprezintă perioada caracterizată de ritmul cel

mai intens al dezvoltării. Perioada cuprinsă între 17 şi 22 de ani este marcată

de tranziţia către perioada adultă timpurie, în care individul începe

treptat să se comporte ca un adult într-o lume a adulţilor.

Această etapă, corespunde practic etapei finale a adolescenței și debutului tinereții, perioadă în care Erikson (1959) plasează criza majoră a definirii identității versus confuzie de rol.

Este perioada în care tânărul sau tânăra părăsește locul numit până

acum ”acasă” pentru a merge la facultate, a urma stagiul militar, a se angaja

într-un prim loc de muncă etc., sau multe alte tipuri de situații care permit

persoanei să câștige un nivel tot mai mare de autonomie și să își asume

independența financiară față de părinți. Apoi, această etapă de tranziţie este

urmată de o etapa structurală a vârstei adulte timpurii, în timpul căreia are

loc o primă încercare a persoanei de a-şi construi un stil de viaţă adecvat

vârstei adulte (22–28 ani).

În jurul vârstei de 20 de ani persoana își construieşte un vis personal

care descrie obiectivele majore ale vieţii sale.

47

Acest vis despre viitor poate include reprezentări ale succesului și

prestigiului profesional, imagini despre o viață de familie împlinită,

dezvoltarea unui anumit tip de relații cu prieteni și colegi, ca și multe alte

tipuri de obiective și speranțe pentru sine, pentru familie, pentru oamenii

importanți din jurul său.

Atunci când acest vis personal nu este foarte bine armonizat cu

realitățile din viaţa persoanei în cauză, mai devreme sau mai târziu, visul

moare pur şi simplu şi, odată cu el, dispare și sentimentul personal de a fi

viu, de a avea un țel, un scop, o direcţie în viaţă (Levinson, 1986).

Perioada adultă timpurie (17 - 45 ani)

Este o etapă a vieții este caracterizată de ”un nivel și o cantitate de

energie maxime, dar şi de stres şi contradicţii puternice” (Levinson, 1986,

p5).

Prima fază a acestei etape, intrarea în lumea adultă (22-28 ani),

permite tânărului adult să exploreze noi roluri și responsabilități, să facă

angajamente profesionale și, astfel, să fie conectat cu o zonă tot mai largă a

societății, cu problemele și regulile ei.

Un aspect important al acestei prime etape a tinereții este stabilirea

unei relații cu un mentor. Mentorul este de obicei un bărbat sau o femeie

ceva mai în vârstă și mult mai experimentat decât tânărul adult, aflat deci

într-o poziție care îi permite să îl ”păstorească”, să îi ofere suportul necesar

pentru a trece prin momentele dificile ale perioadei tinereții.

Rolul mentorului apare cel mai clar și bine definit în contextul

activității profesionale unde, tânărul debutant beneficiază de expertiza și

sfatul avizat al acestuia.

48

În jurul vârstei de 30 de ani (28 –33 ani), unele persoane traversează o

perioadă de tranziție importantă, în care simt nevoia să regândească întreaga

structură a vieții, să consolideze angajamentele asumate în anii precedenți și

să opereze restructurări specifice, pregătind ”terenul” pentru ca, odată

intrată în următoarea etapă (33–40 ani), persoana să încearce să îşi realizeze

principalele aspiraţii.

Etapa care încheie acest ciclu este etapa de tranziţie către perioada

adultă mijlocie (40–45 ani). Atunci când în această perioadă oamenii simt că

viaţa pe care o trăiesc nu se ridică la înălţimea idealurilor şi a viselor pe care

şi le-au construit, vor trăi o aşa-numită criză a mijlocului vieţii.

Vârsta adultă mijlocie (40–65 ani)

Această perioadă începe odată cu etapa de tranziţia caracteristică

miezului vieţii, urmată de intrarea în structura specifică pentru perioada

adultă mijlocie (45–50 ani), în timpul căreia individul dezvoltă un stil de

viaţă caracteristic acestei perioade.

Angajamentele faţă de familie, carieră profesională, prieteni sau faţa

de interese speciale devin stabile. Urmează apoi tranziţia specifică vârstei de

50 de ani (50–55 ani) în timpul căreia structura vieţii din perioada anterioară

este reconsiderată şi modificată şi care se stabilizeaza în perioada 55–60 ani.

Ultima tranziţie majoră are loc în jurul vârstei de 60–65 ani, etapă care

marchează sfârşitul perioadei adulte mijlocie şi începutul perioadei adulte

târzii.

Perioada adultă târzie (după 60 de ani)

Această perioada începe odată cu etapa de tranziţie amintită mai sus şi

continuă cu o perioadă de ajustări care devin necesare ca urmare a

49

pensionării, declinului stării de sănătate, alte aspecte specifice bătrâneţii

care vor fi discutate pe larg în capitolul următor.

Perioada

adultă târzie

(în regresie) Vârsta adultă

târzie

Tranziţie

Sfârşitul

perioadei

adulte mijlocii

Perioada

adultă mijlocie Tranziţia

vârstei de 50 de

ani

Intrarea în

perioada adultă

mijlocie

Miezul vieţii Tranziţie

Persoana se

stabileşte la

casa sa

Perioada

adultă timpurie

Tranziţia

vârstei de 30

de ani

Intrarea în

vârsta adultă

Adolescenţa Tranziţie Copilăria şi

Adolescenţa

Tabel 7. Ciclurile vieţii în teoria lui Daniel Levinson

50

Ciclurile de viaţă şi dinamica traziţiilor

Câteva observaţii privind dinamica traziţiilor de la un ciclu de viaţă la

următorul sunt necesare.

În primul rând, trebuie spus că există două poziţii extreme în

înţelegerea ciclurilor vieţii descrise mai sus. Pe de o parte, se afirmă că

dezvoltarea adultului se realizează prin treceri succesive de la o structură a

vieţii la următoare, cu etape de tranziţie rapidă între două structuri

succesive.

La cealaltă extremă, se susţine ideea că dezvoltarea adultului implică

un proces de schimbare constantă, cu o foarte mică stabilitate structurilor

vieţii la un moment dat de timp.

Levinson (1986) preferă o poziţie de compromis şi susţine ideea că

majoritatea adulţilor petrec un timp relativ egal în structuri stabile de viaţă şi

în stări de tranziţie sau schimbare.

Pe de altă parte, pentru a aprecia în ce măsură o anumită structură a

vieţii individului a fost satisfăcătoare, trebuie să fie luaţi în considerare cel

puţin doi factori: În primul rând, este vorba despre gradul de succes,

respectiv insucces pe care individul l-a înregistrat în interacţiunile sale cu

lumea externă. În al doilea rând, este vorba despre impactul acestei structuri

de viaţă asupra sinelui − de exemplu, în ce măsură individul a ignorat sau a

neglijat principalele vise şi dorinţele sale majore.

Visul personal: diferenţe între bărbaţi şi femei

Din nou, se pune problema diferenţelor între modul în care bărbaţii şi

femeile se angajează în construirea unui vis personal.

51

Studiile realizate de Levinson (1978) arată că pentru bărbaţi, visele

personale tind să fie organizate în jurul carierei, în timp ce în cazul femeilor,

visele sunt mai complexe, incluzând atât obiective personale (de exemplu,

cariera), cât şi obiective interpersonale, de tipul obligaţii faţă de ceilaţi,

sprijin pentru un “bărbat / soţ special”, familie, copii.

O problemă interesantă se referă la modul în care femeile rezolvă de

obicei conflictul între obiectivele personale şi cele interpersonale: se

observă că în societatea modernă, multe dintre femeile care până în jurul

vârstei de 30 de ani se concentrează în principal asupra carierei încep să îşi

reorienteze atenţia asupra căsătoriei şi familiei, în timp ce acelea care şi-au

petrecut această perioadă fiind dedicate căsniciei şi obiectivului familial vor

începe acum să se gândească serios la o carieră.

Astfel, chiar dacă structura ciclurilor vieţii este, în mare, similară,

există diferenţe notabile între bărbaţi şi femei din punctul de vedere al

visului personal şi al obiectivelor majore pe care fiecare le urmăreşte.

Critici și evaluare

Metoda de cercetare (interviul) utilizată de Levison (1986) pune o

serie de probleme metodologice.

În primul rând, oamenii nu își mai amintesc cu mare exactitate cum au

gândit și cum au acționat în urmă cu 20 de ani.

În al doilea rând, ceea ce oamenii spun despre trecutul lor poate fi

distorsionat în mod deliberat.

52

În al treilea rând, atunci când cerecetătorul are o anumită teorie în

minte, aceasta influențează atât modul în care întrebările sunt formulate cât

și tipul de răspunsuri oferite de cel intervievat. În al patrulea rând, faptul că

Levinson a intervievat doar persoane a căror vârstă nu depășea 47 de ani nu

ne permite să acordăm credit teoriei sale care se referă la persoanele de 50 si

50 de ani.

Criticii teoriei lui Levinson spun că nu avem dovezi suficiente pentru

a susține existența unei crize a mijlocului vieții (în jurul vârstei de 40 de

ani).

De exemplu, Vaillant (1977 ap Eysenk, 2004) colectează date depre

absolvenții de Harvard care acoperă o perioadă de câțiva ani. El găsește că

o parte dintre bărbații din eșantion au divorțat, și-au schimbat locul de

muncă sau au trecut printr-o depresie în jurul vârstei de 40 de ani. Totuși,

frecvența acestor modificări majore nu este diferită semnificativ de

frecvența cu care au loc astfel de evenimente în alte etape ale vieții.

În fine, sunt necesare studii criss-culturale în acest domeniu, dat fiind

că structura ciclului vieții poate fi diferită în culturi diferite. De exemplu,

există comunități în care speranța de viață este de doar 40 de ani, în timp ce

în altele atinge 80 de ani. În anumite tipuri de societate, femeile nu muncesc

(într-un mod sau altul, li se interzice acest lucru) ceea ce, bineînțeles, va

influența tipul de vis personal pe care pe care aceste persoane îl dezvoltă.

53

4. Adaptarea în perioada vârstei a treia

În ultimii 50 de ani, odată cu creşterea speranţei de viaţă şi a

numărului de persoane vârstnice, constatăm schimbări majore în structura

demografică a populaţiei.

Astfel, pe parcursul secolului XX, speranţa de viaţa în Europa şi SUA

a crescut în medie cu 26 de ani, iar proporţia persoanelor peste 65 de ani a

crescut de la un raport de de 1 la 30 la aproape 1 la 6.

Urmare a acestei creşteri semnificative a numărului de persoane

vârstnice în ansamblul populaţiei, a crescut semnificativ şi interesul

specialiştilor pentru înţelegerea modului în care oamenii se fac faţă acestei

perioade şi se adaptatează procesului de îmbătrânire.

4.1 Caracteristici ale vârstei a treia

Adaptarea la vârsta a treia este un proces dificil din multe puncte de

vedere. De obicei, după 65 de ani oamenii se pensionează şi nu mai

desfăşoară activităţi retribuite, mulţi dintre prieteni şi rude apropiate dispar,

forţa şi sănătatea fizică sunt în declin, iar ocaziile de a se implica activ în

activităţi sociale scad la rândul lor. În plus, persoanele ajunse la vârsta a

treia trebuie să înfrunte o multitudine de stereotipuri negative cu privire la

bătrâneţe.

54

Goldman & Goldman (1981) au realizat un studiu în care au discutat

peste 800 de copii din diferite ţări din Europa de Vest şi SUA despre modul

în care aceştia percepeau bătrâneţea.

În multe cazuri, rezultatele obţinute la diverse chestionare nu prezintă

clar reacţia de respingere a bătrâneţii exprimată copii de toate vârstelor.

Însă, în acest caz s-a observat că descrieri ale pielii brăzdată de riduri, boli

diverse, slăbiciune şi lipsa de putere, fragilitatea tot mai mare care vine

odată cu bătrâneţea au fost însoţite de foarte multe ori de comentarii şi

grimase exprimând reacţii emoţionale negative (respingere, dezgust etc.) .

Statusul social la vârsta a treia

La rândul lor, persoanele vârstnice sunt conştiente de imaginea

negativă, pe care, societatea în ansamblu o are despre acest segment de

vârstă.

Doi cercetători americani (Graham and Baker, 1989) au rugat atât

studenţi, cât şi persoane în jurul vârstei de 60 de ani să acorde punctaje şi să

facă o clasificare a nivelului pe care îl are statusul social al persoanelor de

vârste diferite.

Ambele grupuri au oferit răspunsuri similare: nivelul statusului este

scăzut în perioada copilăriei mici, creşte treptat în adolescenţă, tinereţe,

maturitate şi scade apoi la bâtrâneţe. Mai mult decât atât, a reieşit că nivelul

statusului social al unei persoane ajunsă la vârsta de 80 de ani este

considerat la fel de scăzut ca şi al unui copil de 5 ani!

Calitatea vieţii la vârsta a treia

Care sunt aspectele pe care vâstnicii le consideră importante pentru o

bună calitate a vieţii?

55

Aşa cum Ferris and Branston (1994) arată că relaţiile interpersoanale,

integrarea într-o reţea socială puternică, precum şi o stare bună de sănătate

sunt factorii cei mai importanţi.

Argumente privind importanţa suportului social în viaţa vârstnicului

au fost aduse de mulţi autori (de exemplu, Russell and Catrona, 1991).

Persoanele în vârstă care nu se pot baza pe un suport social adecvat sunt mai

vulnerabile şi mult mai predispuse la dezvoltarea de simptome depresive.

Securitatea financiară este un alt factor important: vârstnicii dispun de

bani mai puţini, iar problemele finaciare sunt de multe ori cauza depresiei şi

a sentimentelor de lipsă de valoare şi inutilitate.

4.2 Teoria dezangajării sociale

Teoria dezangajării sociale a fost propusă de Cumming and Henry în

anii ′60 şi încearcă să explice cauzele scăderii treptate a gradului de

implicare socială a persoanelor vârstnice. În primul rând, autorii constată că

există o serie de factori care nu se află sub controlul individului, cum ar fi

pensionarea obligatorie, dispariţia partenerului de viaţă, a rudelor şi

prietenilor etc.

În alte situaţii, chiar persoana în vârstă este cea care decide asupra

unei reduceri treptate a implicării în viaţa socială, petrecând tot mai mult

timp singură sau într-un grup social restrâns, cel mai adesea membrii

apropiaţi ai familiei. Ca urmare, în opinia autorilor citaţi mai sus, o

dezangajare progresivă ar reprezinta modalitatea optimă de adaptare la

caracteristicile vârstei a treia.

56

4.3 Reducerea câmpului social

Ideile prezentate mai sus au fost reluate şi dezvoltate ulterior de

Cumming (1975).

Acesta arată că la vârsta a treia are loc o reducere treptată a câmpului

social al persoanei pe măsură ce aceasta se angajează în tot mai puţine roluri

sociale şi interacţionează cu un număr tot mai mic de persoane.

Din acest punct de vedere, chiar societatea în ansamblu are mai puţine

aşteptări de la persoanele în vârstă.

Pe de altă parte, însăşi vârstnicii se dezangajează activ, conştient, din

majoritatea activităţilor sociale în care erau implicaţi; în opinia autorului

citat, aceasta ar fi cea bună strategie pentru de a face faţă presiunilor interne

şi externe caracteristice perioadei.

Presiunile externe se referă aici la o nevoie tot mai redusă pe care

ceilaţi o exprimă pentru cunoştinţele, deprinderile şi abilităţile de care

dispune persoana în cauză.

Presiunile interne includ deteriorarea sănătăţii fizice, dar şi o

descreştere a gradului de preocupare şi interes pentru ceilaţi oameni.

Cu toate acestea, persoanele care reuşesc să rămână active cât mai

mult timp sunt şi cele care trăiesc o stare emoţională pozitivă, sunt mai

mulţumite şi împlinite. Această idee este întărită şi de rezultatele altor

cercetări care arată că este important ca persoanele vârstnice să continue să

fie cât mai active cu putinţă.

57

Diferenţe culturale

Gradul de dezangajare socială şi presiunea externă resimţită în acest

sens este diferită în diverse culturi. Studii realizate în Marea Britanie sau

Australia arată că de multe ori persoanele în vârstă nu prezintă caracteristici

ale dezangajării sociale, de tipul celor prezentate în teoria lui Cumming and

Henry (1961).

Mai mult chiar, multe persoane rămân foarte active social chiar la

vârste înaintate, fiind implicate în activităţi ale comunităţii din care fac parte

sau ale bisericii.

În plus, există diferenţe cu privire la modul în care sunt privite

persoanele în vârstă în diferite contexte socio-culturale. O distincţie

importantă din acest punct de vedere trebuie făcută între individualism şi

colectivism (Triandis, 1994).

În societăţile de tip nord-american sau vest-european, caracterizate

prin accentul pe individualism şi realizare personală, persoanele în vârstă,

ale căror forţe sunt în declin, sunt cel puţin parţial rejectate de societate.

Pe de altă parte, în societăţile de tip colectivist din Asia sau Africa,

accentul pus pe co-operare şi suportivitate face ca persoanele în vârstă să

rămână mult mai mult timp integrate şi angajate în viaţa comunităţii din care

fac parte (Triandis, 1994).

4.4 Diferenţe individuale

Aşa cum am văzut mai sus, teoria dezangajării sociale nu ia în

considerare o serie de diferenţe individuale la nivelul personalităţii şi al

stilului de viaţă.

58

Practic, din punctul de vedere al aceastei teorii contează mai puţin

cine eşti decât ce faci de fapt.

Totuşi, există multiple argumente care pot fi aduse în sprijinul ideii că

cine eşti, în termenii caracteristicilor individuale şi de personalitate, are un

efect substanţial asupra stării subiective de bine.

Trăsături de personalitate

Costa & McCrae (1980) arată că oamenii fericiţi sunt aceia care

trăiesc mai multe stări emoţionale plăcute şi mai puţine emoţii negative. Un

studiu realizat de aceştia arată că persoanele caracterizate prin extraversie şi

sociabilitate înaltă trăiesc mai multe emoţii plăcute decât introverţi, iar cei

cu un înalt nivel de nevrotism (o trăsătură de personalitate care implică un

grad mai înalt de instabilitate afectivă şi anxietate) trăiesc mai puţine emoţii

pozitive. Ulterior, McCrae and Costa (1982) au găsit exact aceaşi

configuraţie a trăsăturilor la un eşantion de persoane vârstnice.

Pe de altă parte, în ciuda nivelului mai scăzut de angajare socială,

persoanele vârstnice trăiesc mai puţin intens sentimentul de singurătate.

O explicaţie în acest sens este oferită de Folkman et al. (1987): în

situaţii de stress vârstnicii abordează situaţia într-un mod mult mai pasiv,

fără o puternică angajare directă (utilizează strategii pasive şi focalizate

emoţional, dând dovadă de o mai bună competenţă emoţională), pe când

tinerii tind să se angajeze activ, utilizând strategii de management al

stressului centrate pe problemă.

Tipuri de personalitate la vârsta a treia

Aşa cum am arătat deja în secţiunea anterioară, există diferite

modalităţi de a face faţă solicitărilor vârstei a treia.

59

Reichard et al. (1962) au identificat cinci tipuri de personalitate, în

funcţie de succesul ajustării la vârsta a treia şi modul în care sunt orientate

sentimentele negative şi cele de ostilitate. Primele două tipuri sunt asociate

cu o slabă adjustare la perioada vârstei a treia:

- Personalitatea ostilă: care îi acuză pe ceilalţi pentru propriul eşec;

-

- Personalitatea caracterizată prin ură de sine îşi orientează ostilitatea împotriva propriei persoane.

În schimb, există alte trei tipuri de personalitate, asociate cu succesul

ajustării la solicitările aceastei vârste:

- Stilul constructiv: care acceptă pierderile pe care le aduce vârsta bătrâneţii şi continuă să interacţioneze poziv cu ceilalţi.

-

- Stilul dependent: care priveşte bătrâneţea ca pe o vârstă a odihnei, bazându-se pe alţii care îi oferă asistenţă.

-

- Stilul defensiv: încearcă să rămână foarte activ, ca şi cum bătrâneţea nu ar fi sosit.

Aceste rezultate sunt relevante şi pentru teoriile prezentate anterior

(dezangajarea, teoria activităţii). Stilul de personalitate dependentă prezintă

în mod clar elemente de dezangajare, în timp ce stilul de personalitate

defensivă este bazată în primul rând pe angajare şi implicare în activitate.

Altfel spus, observăm că, de fapt, teoriile amintite mai sus sunt

complementare şi fiecare dintre ele ne poate ajuta în explicarea unor aspecte

diferite ale procesului de ajustare la problemele vârstei a treia.

60

5. Rolul evenimentelor de viaţă

Un eveniment de viaţă este o întâmplare sau un moment din viaţa unei

persoane care o determină să îşi schimbe modelul de viaţă.

Teoria evenimentului de viaţă sugerează orice eveniment de viaţă,

bun sau rău, poate induce un stress şi, prin urmare, impune nevoia unei

ajustări psihologice. Uneori, evenimentele de viaţă serioase sunt urmate de

probleme de sănătate, boli fizice sau psihice.

Este adesea foarte dificil să determinăm direcţia cauzalităţii, mai ales

că există diferenţe individuale importante în ceea ce priveşte semnificaţia

acordată aceluiaşi eveniment.

Impactul unui eveniment de viaţă asupra persoanei nu este determinat

pur şi simplu de apariţia reală a evenimentului. De fapt, factorul critic care

intervine în aprecierea nivelului de stress este modul în care persoana

percepe evenimentul în cauză.

Ca urmare, pentru acelaşi eveniment o persoană poate conferi o

conotaţie pozitivă, în timp ce pentru alta conotaţia acordată este negativă.

5.1 Evenimentele de viaţă şi adaptarea la schimbare

Majoritatea adulţilor trăiesc multe evenimente stressante de-a lungul

anilor, efectele acestora asupra persoanei în cauză fiind diverse. Pe baza

unui studiu realizat în 1967, Thomas H. Holmes şi Richard H. Rahe au

identificat 43 de evenimente de viaţă având un potenţial de stress diferit.

61

Fiecare dintre aceste evenimente a fost evaluat din punctul de vedere

al impactului probabil asupra persoanei şi i-a fost alocată o valoare (de la 1

la 100). Pe această bază a fost dezvoltată o scală de autoevaluare a stressului

numită Scala de evaluare a reajustării sociale (Social Readjustment Rating

Scale).

Totuşi, Holmes şi Rahe arată că orice schimbare (fie ea dezirabilă sau

indezirabilă) poate fi o sursă de stress. Pentru multe persoane poate

surprinzător că evenimente plăcute cum sunt vacanţele sau Crăciunul sunt

listate printre evenimentele majore generatoare de stress. Ca urmare, printre

cele 43 de evenimente de viaţă, în scală au fost incluse şi evenimente

precum reconcilierea maritală (scor 45), apariția unui nou membru al

familiei (39), realizări personale deosebite (28).

Scala de evaluare a reajustării sociale

Foarte multe studii realizate în ultimii ani au utilizat această scală

arătând că indivizii care acumulează un scor mai înalt decât 300 de puncte

(life-change units) pe parcursul unui interval de un an prezintă un risc mai

mare de îmbolnăvire, indiferent dacă este vorba despre dezvoltarea de

probleme cardiace, diabet, astm, anxietate sau depresie.

Pentru a evalua nivelul de stress la care sunteţi supus în prezent trebuie să selectaţi şi să încercuiţi evenimentele pe care le-aţi trăit în ultimile 12 luni; însumaţi apoi punctele obţinute.

Holmes & Rahe consideră că:

- obţinerea unui scor mai mic de 150 reprezintă un stress minor.

- persoanele care obţin scoruri cuprinse între 150-199 trăiesc evenimente cu un nivel de stress mediu;

62

- nivelul de stress este moderat atunci când scorurile obţinute se situează între 200-299, iar un scor peste 300 reflectă trăirea unui stress major.

Pe baza acestor scoruri, se estimează că 35% dintre persoanele care înregistrează un scor mai mic de 150 este posibil să trăiască o experienţă de boală sau un accident în următorii doi ani, în timp ce pentru persoanele cu un scor între 150 şi 300 probabilitatea creşte la 51%, iar cei cu un scor peste 300 au 80% şanse să se îmbolnăvească grav sau să aibă un accident major.

Trebuie să observăm că impactul diferitelor evenimente de viaţă

asupra unei persoane nu este determinat pur şi simplu de apariţia

evenimentului. De fapt, factorul critic pentru aprecierea nivelului de stress

este modul în care persoana respectivă percepe evenimentul (o persoană

poate conferi unui eveniment o conotaţia pozitivă, în timp ce pentru o altă

persoană poate avea semnificaţii negative).

Pe de altă parte, este necesar să reţinem că deşi nu putem să controlăm

toate evenimentele de viaţă stressante, putem totuşi să controlăm modul în

care răspundem la acestea şi efectul pe care îl au asupra vieţii noastre.

Efectele negative ale stressului pot fi reduse prin acţiuni simple cum

sunt: odihna suficientă, mişcare şi exerciţii fizice, alimentaţie corectă şi a ne

acorda timp pentru noi înşine.

100 Decesul soţului / soţiei

73 Divorţul

65 Separarea maritală

63 Privarea de libertate în închisoare sau alte instituţii

63 Moartea unui membru apropiat al familiei

53 Boală sau afecţiuni majore ale persoanei

50 Căsătoria

63

47 Concedierea de la locul de muncă

45 Reconciliarea maritală

45 Pensionarea

44 Schimbarea stării de sănătate a unui membru al familiei

40 Graviditatea

40 Dificultăţi de natură sexuală

39 Apariţia unui nou membru al familiei prin naşterea unui copil,

adopţie sau căsătorie

39 Reajustare majoră în domeniul afacerilor

38 Schimbarea situaţiei financiare

37 Moartea unui prieten apropiat

36 Schimbarea locului de muncă

35 Schimbarea numărului de certuri cu partenerul

31 Angajarea unui nou credit

30 Închiderea unui credit sau achitarea unui împrumut

29 Schimbări la nivelul responsabilităţilor curente

29 Fiica /fiul părăseşte casa părintească

29 Probleme cu rudele prin alianţă: socrul/soacra, ginerele/nora

28 Realizări personale deosebite

26 Partenerul de viaţa începe / încetează o activitate profesională

26 Începerea sau terminarea şcolii

25 Schimbarea condiţiilor de viaţă

24 Modificări ale obiceiurilor personale

23 Probleme cu şeful

20 Schimbarea orelor sau condiţiilor de muncă

20 Schimbarea locuinței

20 Schimbari în programul şcolar

19 Schimbări ale obiceiurilor recreaţionale

19 Schimbarea sctivităţilor legate de biserică

64

18 Schimbare în domeniul activităţilor sociale

17 Achiziţii majore (de exemplu, o maşină nouă)

16 Schimbarea programului de somn

15 Modificări ale numărului de bunuri familiale

15 Schimbarea obiceiurilor alimentare

13 Concediul / vacanţa

12 Pregătirea pentru Craciun sau vacanţă

11 Violare minoră a legii

Tabel 8. Scala de evaluare a reajustării sociale

65

5.2 Căsătoria

Fără îndoială, căsătoria este unul dintre cele mai importante

evenimente ale vârstei adulte. Ca orice tip de relaţie interumană, nici

căsătoria nu este statică: ambii parteneri se schimbă (evoluează sau se

dezvoltă), transformând continuu natura relaţiei.

Pentru unele cupluri această transformare este resimţiţă ca un fapt

negativ, pentru altele satisfacţia maritală este menţinută sau sporită pe tot

parcursul vieţii. În funcţie de această dinamică, pot fi descrise mai multe

tipuri de căsătorie (Albu, 2002):

Căsătoria tradiţională funcţionează conform principiului că soţul

este principala forţă şi principalul factor de decizie (cel puţin în aparenţă sau

în pretenţii). Deşi soţia poate deţine autoritatea în unele domenii ale vieţii

cuplului (de exemplu, îngrijirea copiilor şi activităţi casnic - gospodăreşti),

toate celelalte domenii sunt controlate de soţ (în special, domeniul economic

sau sfera relaţională a familiei).

Căsătoria de tip colegial / camaraderie: în acest tip de mariaj

accentul se pune pe egalitate şi tovărăşie. Rolurile bărbatului şi ale femeii nu

sunt strict diferenţiate, fiecare partener putând lua decizii şi putând să îşi

asume responsabilitatea în orice domeniu al vieţii de familie.

Pe baza datelor culese din interviuri şi chestionare completate de 211

persoane căsătorite, John F.Cuber şi Peggy B. Harroff (1965) defineau 5

tipuri de interacţiune în cadrul relației maritale: căsătoria obişnuit-

conflictuală, lipsită de viaţă, mutual pasivă, vitală, totală.

66

De precizat faptul că toate persoanele din eșantion provin din pătura

medie sau superioară a societăţii, căsătoriţi de cel puţin zece ani şi fără nici

o intenţie de a divorţa. Tipologia propusă reflectă diferite moduri de

ajustare şi diverse concepţii referitoare la căsătorie, dar ea nu corespunde

unei gradaţii a fericirii sau reuşitei matrimoniale.

A. Căsătoria obişnuit-conflictuală

Conflictul şi tensiunea continuă caracterizează aceste cupluri, deşi de

obicei partenerii încearcă să ascundă intensitatea divergenţelor faţă de copii,

vecini sau rude. Incompatibilitatea este evidentă în acest tip de căsătorii;

conflictul este mereu prezent (cel puțin ca și potenţialitate). La un nivel mai

profund, acest tip de cuplurile are nevoie de tensiune, conflictul fiind un

mod de coeziune. De exemplu, o femeie implicată într-o relaţie de acest tip

este întrebată de ce nu se gândeşte la divorţ. Replica ei: “Să ma gânesc la

divorţ? Niciodată! La crimă? În fiecare zi!”

B. Căsătoria lipsită de viaţă

În acest tip de relație, cuplurile descriu că au fost odinioară

“extraordinar de îndrăgostiţi” şi foarte apropiaţi în primii ani ai relaţiei. Cu

trecerea timpului, pasiunea de odinioară s-a pierdut, iar relaţia a devenit

apatică şi lipsită de viaţă. În ciuda faptului că locuiesc încă împreună, într-o

stare de ”amuţire suspendată între două vorbe”, continuitatea relaţiei e

asigurată de gradul de confort şi de siguranţă dobândite în timp, într-o

“colivie a obişnuinţei”.

67

C. Căsătoria mutual- pasivă

Aceste cupluri se aseamănă foarte mult cu cele lipsite de viaţă,

deosebit fiind faptul că ele au fost lipsite de pasiune încă de la începutul

relației.

Unele cupluri văd în aceasta pasivitate o chestiune de convenienţă, un

aranjament ce se conformează expectanţelor sociale şi le asigură confortul

dorit fără a crea noi probleme.

D.Căsătoria vitală

În acest tip de relație cuplul este unit în principalele activităţi ale

vieţii, dpv psihologic şi afectiv; pentru ambii parteneri, legătura maritală

este de fapt esenţa vieții lor. Fiecare dintre parteneri găseşte că orice

activitate e banală şi neinteresantă dacă celălalt nu este prezent, relaţia este

cea care le domină gândurile şi acţiunile. Un soţ implicat într-o relație de

acest tip observa: “Lucrurile pe care le facem împreună nu sunt plăcute în

sine, bucuria vine din faptul că le trăim împreună. Dacă nu ar fi ea, nu aș fi

interesat de barcă, de lac sau de orice altă distracţie s-ar întâmpla acolo....”

E. Căsătoria totală

Căsătoria totală este similară cu cea vitală, dar interconexiunile sunt

mai numeroase, soţii încearcă să rezolve cel mai mic conflict, astfel încât

nici o tensiune să nu le afecteze relaţia; în acest tip de cuplu

deindividualizarea este evidentă, de fapt cei doi devin o singură persoană.

68

5.3 Intrarea în rolul de părinte

Apariţia copiilor în viaţa oricărui cuplu reprezintă unul dintre

evenimentele de viaţă care, conform scalei prezentate mai sus, are ca efect

trăirea unui nivel puternic de stres la nivelul individului. Această situaţie nu

este deloc surprinzător având în vedere că a deveni părinte implică

numeroase schimbări în ceea ce priveşte stilul de viaţă, o reducere majoră a

timpului liber şi, mai ales, o creştere considerabilă a responsabilităţii.

Nu este lipsit de importanţă faptul că acum se produce o importantă

schimbare de rol: părinţii se autodefinesc şi sunt definiţi de ceilalţi ca

ocupând rolurile de mamă şi tată. Părinţii care au copii mici au mai puţin

timp pentru celălalt (Bee, 1994): ei discută între ei cu aproape 50% mai

puţin decât cuplurile care nu au copii, iar majoritatea discuţiile sunt

concentrate în jurul problemelor copilului. Ei au mai puţin timp pentru a se

implica împreună în activităţi de rutină, mai puţin timp şi disponibilitate

pentru intimitate şi sex.

Pe de altă parte, se constată şi un aşa-numit sindrom al „cuibului gol”,

în care satisfacţia maritală creşte după ce şi ultimul copil a părăsit casa

părintească (Eysenck, 1990).

Factorii enumeraţi aici ne ajută să explicăm rezultatele unor studii

realizate în societatea vest-europeană care arată faptul că apariţia primului

copil are ca efect o scădere dramatică a satisfacţiei maritale (e.g. Reibstein

& Richards, 1992).

69

Acest efect advers poate fi constatat indiferent de apartenenţa

religioasă, rasă sau nivel educaţional. Totuşi, el este resimţit mai puternic de

către femei decât de bărbaţi; de multe ori mama speră că tatăl se va implica

mai mult în îngrijirea copilului, ceea ce de obicei se dovedeşte o speranţă

falsă (Ruble et al., 1988). Măsura în care părinţii pot se adaptează cu mai

mult sau succes la apariţia unui copil depinde de o multitudine de factori:

Apartenenţa socială a părinţilor.

Studiile realizate în ultimii ani pun în evidenţă faptul că persoanele

care fac parte din working-class prezintă un nivel mai scăzut de insatisfacţie

relativ la situaţia parentală decât persoanele din clasa de mijloc (Russell,

1974). O posibilă explicaţie constă în faptul că a deveni părinte are probabil

mult mai multe efecte dizruptive asupra carierei femeilor din această clasă.

În plus, gradul de satisfacţie pe care femeia îl resimte în îndeplinirea rolului

său de mamă are un mare impact asupra reacţiilor ei faţă de copii.

Un studiu realizat în SUA (Erikson, 2004) arătă faptul că este mult

mai probabil ca copii să fie respinşi de mamă atunci când acesta nu este

satisfăcută de rolul său. În consecinţă, creşte probabilitatea ca copii să

dezvolte un comportament dificil de controlat.

Vârsta şi situaţia financiară a părinţilor.

Acest aspect este importantă pentru determinarea modului în care

aceştia se adaptează la situaţia de a avea un copil. Cuplurile tinere cu o

situaţie financiară bună tind să fie mai fericite decât cuplurile mai în vârstă

şi cu o situaţie financiară precară (Bee & Mitchell, 1984).

70

Calitatea relaţiei existente între părinţi înainte de naşterea

copilului.

Acele cupluri care au o relaţie psihologică strânsă se adaptează mai

bine la apariţia copilului. De exemplu, cuplurile caracterizate de interacţiuni

pozitive în timpul lunilor de sarcină şi care dovedesc respect unul faţă de

celălalt atunci când apar conflicte, fac faţă cu mai mult succes rolului de

părinte (Heinicke & Guthrie, 1992).

În cuplurile în care există încredere unul în celălalt, tatăl are o

atitudine mult mai pozitivă faţă de rolul său iar mama se comportă cu mai

multă căldură faţă de copil (Cox et al., 1989).

Sarcina majoră a părinţilor constă în socializarea copiilor şi, la rândul

lor, părinţii sunt socializaţi de copii. Mai ales în cuplurile care şi-au dorit

mult un copil, apariţia copilului consolidează relaţia maritală. Mulţi

cercetători consideră că, pentru ambii părinţi, experienţa parentală le

permite acestora să retrăiască (şi, eventual, să rezolve) crizele de dezvoltare

anterioare prin care au trecut. Există mai multe motive pentru care adulţii

doresc să aibă copii (Turner & Helms, 1983):

În primul rând, copii oferă un sentiment al împlinirii.

În al doilea rând, copii dau părinţilor ocazia să ofere şi să primească

dragoste.

În al treilea rând, a avea copii reprezintă o expectaţie culturală în

multe societăţi, fiind valorizată ca atare.

În al patrulea rând, copiii conferă părinţilor lor un sentiment al

valorii şi importanţei personale.

71

Totodată, prin apariţia şi creşterea copilului părinţii experimentează o

nouă capacitate socială: posibilitatea şi obligaţia de a-şi exercita autoritatea.

Modul în care acesta este încorporată în viaţa de familie are implicaţii

importante atât asupra dezvoltării copilului, cât şi asupra relaţiei părinţi-

copii.

5.4 Divorţul

Divorţul a devenit un eveniment foarte obişnuit în societatea modernă.

În anul 2000, în România se estima că 19,1 % dintre căsătorii se termină cu

un divorţ, 40% în Marea Britanie, iar cifrele sunt semnificativ mai mari în

Statele Unite.

Rata divorţului este înaltă mai ales în timpul primilor cinci ani după

căsătorie, alte perioade “critice” fiind la 15, respectiv 25 de ani după

căsătorie (Gross, 1996, cf. Erikson, 2004).

Efectele negative ale divorţului

Aşa cum se observă din scala prezentată mai sus, divorţul este

apreciat ca al doilea eveniment susceptibil să conducă la trăirea unui nivel

de stress extrem de puternic (Homes & Rahe, 1967). Date de observaţie

arată faptul că persoanele divorţate au mai multe probleme de sănătate fizică

şi mentală decât persoanele căsătorite (apud Erikson, 2004).

Mai mult decât atât, există statistici care indică faptul că starea

generală de sănătate a persoanelor divorţate este chiar mai precară decât a

persoanelor văduve sau a celor care nu au fost niciodată căsătorite.

Unul dintre primele studii realizate pe populaţia americană (Bradburn,

1969) şi-a propus să verifice în ce măsură există corelaţii pozitive între

nivelul sentimentului de fericire şi statusul marital.

72

Rezultatele obţinute au indicat faptul că 35% dintre bărbaţii căsătoriţi

şi 38% dintre femeile căsătorite au apreciat că sunt “foarte fericiţi”, un scor

mult mai înalt decât cifrele obţinute pentru persoane care nu au fost

niciodată căsătorite (18% pentru bărbaţi şi pentru femei).

În schimb, un procent semnificat mai mare de persoane niciodată

căsătorite afirmă că sunt „foarte fericite” spre deosebire de persoanele

separate, divorţate sau văduve. La celălalt capăt al scalei, mai puţin de 10%

dintre persoanele căsătorite afirmau faptul că „nu sunt prea fericiţi”,

comparativ cu peste 30% dintre persoanele divorţate şi 40% dintre

persoanele despărţite.

Aceste rezultate se pot datora fie faptului că divorţul produce

sentimente negative şi de nefericire dar, pe de altă parte, este de asemenea

posibil ca persoanele cu tendinţe depresive să prefere să aleagă divorţul.

Efectele negative al divorţului depind de o varietate de factori:

Buunk (1996, p.371, cf. Erikson, 2004) arată că persoanele care au

avut o relaţie mai puţin profundă cu fostul lor partener, care iau iniţiativa de

a se despărţi sau de a divorţa, care sunt bine integrate în reţele sociale şi care

au în prezent o relaţie intimă satisfăcătoare, sunt relativ mai puţin afectate.

În plus, anumite caracteristici de personalitate cum sunt un nivel mai înalt al

stimei de sine, independenţă, toleranţa la schimbare şi a căror atitudine care

favorizează egalitatea rolurilor de sex, pot să facă faţă mai bine situaţiei de a

fi divorţat.

Impactul pe care divorţul îl are asupra celor doi parteneri diferă în

cazul bărbaţilor şi al femeilor. În multe cazuri, femeile sunt cele care suferă

mai mult. Unul dintre motive se referă la faptul că, de obicei, femeile pierd

mai mult din punct de vedere financiar şi, în plus, trebuie să accepte să facă

faţă unor responsabilităţi parentale mult mai mari (Rutter & Rutter, 1992).

73

Pe de altă parte, procedurile de divorţ sunt mai rar iniţiate iniţiate de

bărbaţii care, de obicei, au reţele de suport social mult mai slabe decât ale

femeilor (Gross, 1996).

Etapele divorţului

Pe parcursul separării şi al divorţului, persoanele care divorţează trec

prin mai multe stadii. De exemplu, Bohannon (1970) descrie astfel stadiile

prin care trece de obicei un cuplu care divorţează :

Divorţul emoţional: relaţia maritală se dezintegrează din punct de

vedere emoţional, ca urmare a conflictelor şi comportamentelor negative,

incriminarea, lipsa afecţiunii şi a susţinerii.

Divorţul legal: căsătoria se desface din punct de vedere oficial şi

legal.

Divorţul economic: partajarea bunurilor cuplului divorţat.

Divorţul co-parental: are loc luarea unor decizii cu privire la aspecte

legate de custodia copiilor şi reglementarea drepturilor parentale.

Divorţul comunitar: au loc modificări necesare la nivelul relaţiilor cu

familia şi prietenii.

Divorţul fizic: cele două persoane divorţate se adaptează separat la

noua situaţie socială.

Ca şi în cazul altor teorii stadiale, se pune întrebarea dacă toate

cuplurile care divorţează trec prin aceste stadii în ordinea precizată mai sus.

74

Efectele divorţului depind într-o foarte mare măsură de tipul de

personalitate al persoanelor implicate, de natura relaţiilor anterioare dintre

ele, de existenţa unei alte relaţii intima şi a unei reţele sociale puternice. În

multe cazuri, aşa cum am văzut mai sus, datele de observaţie arată că

persoanele divorţate sunt mai puţin fericite şi mai stresante decât persoanele

care nu au trecut prin această experienţă.

Explicaţiile pentru această stare de fapt sunt multiple: ea poate fi o

consecinţă a faptului că divorţul reprezintă un factor de stres, dar şi a

faptului că persoanele care trăiesc diferite tipuri de experienţe stresante sunt

cele mai predispuse să aleagă divorţul.

5.5 Pierderea partenerului de viaţă

Aşa cum se observă din scala de evaluare a impactului celor 43 de

evenimente de viaţă amintite mai sus (Holmes & Rahe, 1967), decesul

partenerului de viaţă este considerat evenimentul cu cel mai puternic impact

negativ asupra individului.

Există mai multe aspecte care explică de ce pentru majoritatea

persoanelor căsătorite, dispariţia soţului sau soţiei înseamnă o traumă

emoţională considerabilă.

În primul rând, decesul partenerului de viaţă înseamnă, de fapt,

pierderea relaţiei centrale din viaţa unei persoane. În plus, acest eveniment

antrenează schimbări majore în modul în care este organizată viaţa

partenerului supravieţuitor.

Nu în ultimul rând, văduvia are un impact major asupra identităţii

sociale a persoanei în cauză, care trebuie să renunţe la rolul de partener într-

o relaţie maritală şi trebuie acum să adopte rolul de văduv sau văduvă.

75

Aceste schimbări pun probleme particulare mai ales în acele societăţi

în care viaţa socială gravitează mai ales în jurul cuplurilor căsătorite.

Stroebe et al. (1993) arată ca pierderea soţului sau soţiei poate să

afecteze funcţionarea socială a soţului supravieţuitor în mai multe moduri:

Pierderea suportului social şi emoţional: care reprezintă de fapt

principala pierdere. Pierderea principalului mijloc de validare socială a

judecăţilor personale, partenerul de viaţa fiind cel care oferă suportul

necesar şi încrederea individului în corectitudinea propriilor puncte de

vedere.

Pierderea suportului material, dar şi a suportului în realizarea

diferitelor sarcini: în majoritatea căsniciilor, există o anumită diferenţiere a

rolurilor, în care soţul şi soţia au responsabilitatea diferitelor sarcini şi

activităţi; dispariţia unuia dintre soţi înseamnă că soţul supravieţuitor trebuie

să preia sarcinile care anterior erau realizate de acesta.

Pierderea protecţiei sociale: partenerul nu mai îşi poate apăra soţul

sau soţia de agresivitatea sau tratamentul nedrept al altor persoane.

Etapele perioadei de doliu

Diferiţi autori au încercat să descrie stările emoţionale prin care trece

persoana care îşi pierde partenerul de viaţă.

Ramsay & de Groot (1977) arată că în cele mai multe cazuri pot fi

descrise reacţii specifice la această pierdere majoră, însă ordinea apariţiei lor

nu este predictibilă:

- starea de şoc sau amorţeală;

76

- dezorganizare sau o inabilitate de a-şi planifica viaţa raţional;

- negarea (de exemplu, aşteptarea soţului dispărut să se întoarcă acasă);

- depresia;

- vina de a-şi fi neglijat partenerul dispărut sau de a nu îl fi tratat bine;

- anxietate şi teama de viitor;

- agresivitatea (de exemplu, faţă de medici sau chiar membrii familiei);

- acceptarea situaţiei de fapt;

- reintegrarea sau reorganizarea vieţii persoanei văduve.

Chiar dacă se afirmă adesea faptul că ultimul stadiu al doliului implică

recuperarea şi revenirea după experienţa pierderii partenerului, recuperare

este extrem de dificilă sau nu este întotdeauna posibilă. Mai ales atunci când

a existat un ataşament foarte puternic între soţi, implicarea emoţională poate

să continue pe parcursul întregii vieţi.

Date de observaţie şi rezultate ale cercetărilor de teren

Majoritatea celor care trec prin experienţa pierderii partenerului de

viaţă, trăiesc o serie de reacţii de durere şi tristeţe care durează chiar şi mulţi

ani după acest eveniment.

Totuşi, pierderea este suportată mai uşor atunci când persoana care a

murit a fost bolnavă un timp îndelungat sau dacă este vorba despre o

persoană mai în vârstă; de multe ori, în cazul unei persoane tinere, pierderea

este cu totul neaşteptată, provocând reacţii suplimentare (Stroebe & Stroebe,

1987).

Numeroase date statistice arată că persoanele care trăiesc experienţa

pierderii partenerului de viaţă prezintă un risc crescut de a suferi la rândul

lor de ciroză, accidente coronariene, atacuri cerebrale etc.

77

Riscul morţii premature a soţului supravieţuitor este mai mare în cazul

în care acesta este mai puţin integrat social iar soţul sau soţia dispărută era

persoana în care avea cea mai mare încredere. De obicei, în acest caz, este

vorba despre persoane care au o reţea socială de dimensiuni mici şi, în

general, sunt mai puţin implicaţi în activităţi sociale.

Diferenţe între bărbaţi şi femei

Se afirmă adesea că pentru majoritatea bărbaţilor, pierderea partenerei

de viaţă este o experienţă mult mai greu de suportat decât pentru o femeie.

Unul dintre motive se referă la faptul că pentru mulţi bărbaţi soţia reprezintă

de fapt unicul prieten apropiat, în timp ce femeile au de obicei un cerc mult

mai larg de prieteni.

Un alt motiv se referă la faptul că mulţi bărbaţi nu au deprinderile

necesare (gătit, întreţinerea locuinţei) pentru a se îngriji în mod

corespunzător. De obicei, bărbaţii rămân văduvi la o vârstă mai înaintă decât

femeile şi este mai greu pentru ei sa facă faţă situaţiei. Ca urmare, este de

aşteptat să sufere de diferite probleme de sănătate şi să crească riscul de

deces. (apud Erikson, 2004).

Pentru o femeie, efectul pierderii partenerului depinde în mare măsură

de natura relaţiei pe care a avut-o cu soţul său. Mai ales femeile care s-au

definit pe ele însele în funcţie de soţul lor trăiesc sentimentul de pierdere a

identităţii şi, în general, le este foarte greu să se adapteze noii situaţii. De

asemenea, se observă faptul că femeile care au relaţii strânse cu alte

persoane (în special cu proprii copii) reuşesc să se ajusteze mai bine situaţiei

(Field & Minkler, 1988).

78

O altă diferenţă între sexe se referă la faptul că este mai puţin probabil

ca femeile să se recăsătorească. Pe de altă parte, pentru bărbaţii o nouă

căsătorie este o opţiune favorizată având în vedere că pentru ei este mai

dificil să realizeze apropierea psihologică cu persoane din afara căminului.

În societatea modernă, se pare că o parte dintre aceste diferenţieri între sexe

se estompează treptat ca urmare a re-evaluării societale a rolurilor de gen.

5.6 Şomajul

Nu este deloc surprinzător faptul că efectele psihologice ale şomajului

tind să fie extrem de negative. Comparativ, spre deosebire de persoanele

care au un loc de muncă stabil, şomerii resimt un nivel mai mult mai înalt de

stress negativ (cu scoruri de aproape şase ori mai înalte), cu sentimente de

anxietate, depresie, inutilitate, lipsă de speranţă, deznădejde etc.

În mod obişnuit, şomajul are ca rezultat o cădere rapidă a stării de bine

psihologică care se deteriorează apoi treptat; ulterior, la aproximativ şase

luni de la pierderea locului de muncă, acesta se stabilizează şi apare o zonă

de platou, de stare psihologică proastă (Warr, 1987, cf. Erikson, 2004). De

asemenea, şomajul are efecte negative şi pe plan fizic. Moser et al. (1984) a

realizat un studiu longitudinal (pe un interval de 10 ani), urmărind un lot de

bărbaţi a căror vârste erau cuprinse între 15 şi 54 ani la începutul perioadei.

S-a observat că persoanele care erau şomere la începutul studiului au

prezentat o tendinţă mult mai puternică de a deceda în cursul studiului ca

urmare a unor acte suicidare sau cancer pulmonar. Aşa cum arăta Warr

(1987) creşterea riscului de cancer pulmonar poate să crească datorită faptul

că şomeri tind să fumeze semnificativ mai mult decât persoanele care au un

loc de muncă.

79

În ciuda faptului că şomajul are în general efecte negative, intensitatea

acestora depinde de circumstanţele specifice în care se găseşte persoana

şomeră. Astfel, efectele şomajului sunt puternice în special în cazul

persoanelor sărace, de vârstă mijlocie care, de obicei, trebuie să întreţină o

familie numeroasă şi are şanse mici de a-şi găsi un nou loc de muncă. În

contrast, şomajul poate avea un impact mai puţin important pentru cineva

care are o situaţie economică bună şi care ar fi urmat să se pensioneze în

scurt timp. De fapt, Warr (1987) arată că la aproximativ 10% dintre şomeri

se constată de fapt o ameliorare a stării de sănătate după pierderea locului de

muncă. Explicaţia constă în faptul că mediul în care lucrau producea efecte

negative asupra sănătăţii fizice; în plus, la unele persoane se constată chiar o

ameliorare a sănătăţii psihice.

De obicei, şomajului are multiple efecte negative asupra sănătăţii

fizice şi psihice. Warr (1987) identifică un număr de nouă factori de mediu

care afectează starea de bine psihologică şi fizică şi care sunt afectaţi

negativ de şomaj:

Resursele financiare: persoanele şomere au de obicei mai puţini bani

la dispoziţie.

Ocazii pentru control: persoanele şomere au ocazii mai puţine pentru

a se comporta aşa cum doresc sau aleg ei înşişi.

Ocazii pentru utilizarea propriilor cunoştinţe: acestea descresc în

general ca rezultat al şomajului.

Obiective şi sarcini solicitate: şomajul reduce cerinţele şi solicitările

la care trebuie să răspundă persoana şi poate face comportamentul său mai

puţin clar direcţionat şi orientat spre scop.

Varietatea: viaţa de fiecare zi a persoanelor care traversează o

perioadă de şomaj este de obicei mai ternă, cu o varietate mai scăzută decât

a persoanelor încadrate în muncă.

80

Securitate fizică: în multe cazuri, şomajul aduce griji suplimentare

privind posibilitatea de aşi pierde locuinţa sau de a putea plăti facturile

pentru combustibil şi electricitate.

Oportunităţi pentru relaţii şi comunicare interpersonală: persoanele

şomere au de obicei contacte sociale cu mai puţine persoane decât

persoanele angajate în muncă.

Imaginea clară asupra contextului de viaţă: persoanele şomere au o

imagine destul de neclară nu doar despre viitor, cât şi despre prezent („rostul

în viaţă”) decât persoanele încadrate în muncă.

Poziţie socială valorizată: persoanele şomere pierd rolul aprobat

social pe care îl îndeplineau atunci când ocupau un loc de muncă, una dintre

urmările importante fiind reducerea stimei de sine.

Unul dintre rezultatele principalele ale studiilor lui War se referă la

faptul că acele persoane care reuşesc să îşi construiască un stil de viaţă care

implică varietate, posibilitatea de control asupra diferitelor situaţii, de

utilizare a cunoştinţelor şi a deprinderilor pe are persoana le posedă, care au

obiective clare şi solicitare de a se angaja în diferite tipuri de sarcini, ocazii

pentru contact social şi o poziţie socială valorizată reuşesc să facă faţă mai

uşor experienţei şomajului.

Concluzii similare au oferit multe alte studii: şomerii care reuşesc să

îşi găsească şi să îndeplinească roluri satisfăcătoare în comunitatea din care

fac parte, în organizaţii religioase sau politice etc. au o stare psihologică

mai bună şi sanşe mai mari de a face faţă în mod pozitiv acestei situaţii de

viaţă.

81

6. Concluzii: perspective moderne asupra

dezvoltării

Studiul dezvoltării umane a început să se specializeze pe etape de

vârstă deabia pe parcursul secolui XX: anumiți cercetători s-au concentrat

asupra dezvoltării copilului, alții s-au ocupat de problemele adolescenței, în

timp ce alții s-au specializat în gerontologie, studiul îmbătrânirii și a vârstei

a treia.

Treptat, după anii `60 a început să se contureze o perspectivă

sistematică aspra dezvoltării umane. Într-o lucrare foarte influentă a acelor

ani, Paul Baltes (1987) a stabilit câteva dintre axiome fundamentale ale

dezvoltării umane, pe care a continuat să de dzvolte în studiile sale

ulterioare. Astfel, el subliniază că dezvoltarea: durează întreaga viață,

poate lua multiple direcții, la orice vârstă, implică atât pierderi cât și

acumulări, este caracterizată de plasticitate, este afectată de contextul său

istoric și cultural, este influențată de interacțiunea unor multipli factori

cauzali, iar studiul său solicită contribuția unor discipline multiple.

A. Dezvoltarea este un proces care durează întreaga viață

Astăzi, dezvoltarea ontogenetică nu mai este doar o “problemă a

copilăriei”, ci este considerată un proces care are loc de-a lungul întregii

vieți.

82

Din acest punct de vedere, în ceea ce privește natura dezvoltării

niciuna dintre diferite etape de vârstă nu deține supremația în raport cu

celelalte.

În orice moment al vieții, dezvoltarea implică atât procese continue (și

cumulative) cât și procese discontinue (inovative). În plus, fiecare etapă de

dezvoltare trebuie văzută în contextul întregului parcurs al vieții. De

exemplu, pentru a înțelege modul în care un adolescent își alege parcursul

profesional trebuie să analizăm atât influențele formative bogate de pe

parcursul copilăriei, cât și implicațiile acestei alegeri pentru dezvoltarea

carierei adultului.

B. Dezvoltarea este un proces multidirecțional

Din punctul de vedere al direcției schimbărilor care au loc în

ontogeneză se observă cu ușurință o mare diversitate a acestora. Mulți dintre

pionierii cercetării în acest domeniu susțineau faptul că dezvoltarea este un

proces universal care conduce către un nivel de funcționare mai “matur”.

Astăzi se acceptă ideea că diferitele deprinderi și capacități umane urmează

de-a lungul timpului traiectorii extrem de diferite.

Chiar în cadrul aceluiași domeniu de dezvoltare și în timpul aceleași

perioade de dezvoltare, nivelul de funcționare al unor sisteme

comportamentale poate prezenta creșteri, în timp ce altele prezintă tendințe

descrescătoare.

De exemplu, unele deprinderi intelectuale cunosc un declin mai rapid

decât altele în ultima perioadă a vârstei adulte; în schimb, altele nu se

modifică prea mult și chiar continuă să se dezvolte pe un trend ascendent.

83

C. Dezvoltarea înseamnă acumulare, dar și deteriorare.

Procesele de dezvoltare care au loc de-a lungul vieții nu înseamnă o

simplă acumulare spre un nivel de eficacitate mai înaltă, ci mai degrabă o

combinație complexă de creștere (câștig) și declin (pierdere).

Așa cum am subliniat deja, dezvoltarea nu înseamnă doar creșterea

din copilărie și declinul din ultima parte a vieții. În fiecare etapă a vieții

elementele de creșterea și declinul sunt strâns interconectate.

Baltes arată că, inevitabil, creșterea aduce cu ea un tip sau altul de

pierdere, iar piercerea este acompaniată întotdeauna de câstig.

De exemplu, pe măsură ce copii mici învață să cunoască sunetele

limbii vorbite pe care o aud în jurul lor (câștig), dispare abilitatea pe care o

aveau anterior de a ”gânguri” sunetele pe care le aud și care aparțin altor

limbi de pe planetă; pentru copii de vârstă școlară, dezvoltarea capacității de

gândire logică (câștig) înseamnă diminuarea imaginației și a fanteziei care

caracterizau gândirea preșcolarului (pierdere); decizia de a se specializa într-

o anumită arie profesională înseamnă adesea o scădere de capacitate la

nivelul altor deprinderi specifice.

D. Plasticitatea este o caracteristică a dezvoltării pe parcursul

întregii vieți.

Plasticitatea se referă la capacitatea de schimbare ca răspuns la

influențele pozitive sau negative ale mediului. În funcție de condițiile de

viață și experiențele unui individ dat, cursul dezvoltării sale poate lua

multiple forme. De exemplu, cu multă vreme în urmă specialiștii au

observat faptul că dezvoltarea unui copil poate fi afectată negativ de un

mediu deprivant și optimizată de unul bogat în oportunități de interacțiune

socială.

84

Astazi, este cu prisosință demonstrat și acceptat faptul că plasticitatea

nu se pierde nici în a doua parte a vieții; procesele de îmbătrânire nu sunt un

dat, ceva fixat apriori, ci depind în mod considerabil experiențele

individuale.

Astfel, persoanele în vârstă care au pierdut din abilitățile lor

intelectuale, pot să le redobândească sau cel puțin să le piardă într-un ritm

mult mai lent dacă recurg la programe speciale de instruire și exersare

(Baltes, Lindenberger, & Staudinger, 2006; Willis et al., 2006).

Vârstnicii care realizează în mod regulat activități stimulatoare din

punct de vedere mental, cum sunt de exemplu, jocul de șah, dansul

(dansatorul trebuie să își gândească pașii, ținuta, armonizarea cu partenerul),

cântatul la un instrument muzical etc. se pare că prezintă o probabilitate mai

mică să dezvolte boala Alzheimer sau alte forme de demență decât

persoanele inactive (Verghese et al., 2003). O explicație plauzibilă este

accea că stimularea mentală conduce la formare de noi conexiuni la nivelul

neuronilor cerebrali, chair și în cazul unei persoane care îmbătrânește.

E. Forma pe care o ia traiectoria dezvoltării este dată de

contextul său cultural-istoric

Această idee, care stă la baza modelului bioecologic al lui

Bronfenbrenner, poate fi ilustrată prin multiple exemple.

Astfel, iată ce arată un studiu realizat în China (Chen, Cen, Li, & He,

2005) unde capitalismul se dezvoltă accelerat și copii sunt tot mai mult

antrenați să devină competitivi și să se bazeze pe propriile forțe.

Pentru copii de vârstă școlară evaluați în 1990, sfiala, pudoare și

sensibilitatea – trăsături altădată valorizate de societate – reprezentau un bun

de preț; copii timizi și sensibili erau cei care reușeau să se ajusteze

85

corespunzător la cerințele sistemului educațional și să aibă

performanțe școlare bune.

Pentru copii evaluați în 2002, trăsături precum sfiala și sensibilitatea

nu mai erau în concordanță cu cerințele unei societăți de tip capitalist; din

contră, astfel de trăsături sunt corelate cu respingerea și rejectarea din partea

colegilor, probleme la școală și depresie.

Deci, putem observa cum implicațiile pe care anumite trăsături de

personalitate le au în procesul de adaptare se schimbă pe măsură ce

societatea se schimbă.

Cu siguranță, traiectoria pe care o ia viața noastră va fi influențată

pentru mulți ani de contextul social în care am crescut. Modul în care ne

gândim la propria generație va fi afectată de evenimente precum as 9/11,

Hurricane Katrina, and the Iraq War? / căderea zidului Berlinului, Revoluția

din decembrie 1989, ...

F. Dezvoltarea este influențată de factori multiplii

Deoarece dezvoltarea umană este influențată de o multitudine de

factori, de la reacții biochimice la evenimente istorice, o singură disciplină

nu poate să ofere răspuns la toate problemele sale. O înțelegere cât mai

completă este posbilă numai numai dacă mai multe discipline, fiecare cu

propria perspectivă și instrumente de studiu, își unesc forțele.

G. Înțelegerea proceselor de dezvoltare cere o abordare

multidisciplinară.

Dacă în urmă cu câțiva ani se vorbea despre psihologia dezvoltării ca

și domeniu de studiu, astazi se vorbește tot mai mult despre o știință a

dezvoltării (Lerner, 2006).

86

Nu doar psihologii ci și biologi, neuroscientists, istorici, economiști,

sociologi, antropologi, și specialiști din multe alte domenii pot contribui la

înțelegerea acestei problematici complexe. Unele universități au stabilit deja

programe interdisciplinare de studiu a dezvoltării umane, în care specialiști

în discipline diferite colaborează pentru a oferi perspective integrate asupra

dezvoltării. Studiul dezvoltării umane cere astăzi un nivel de

interdisciplinaritate mult mai înalt decât anterior (Cairns & Cairns, 2006).

87

7. Bibliografie

Adler, A. (1929/1996). Cunoaşterea omului. Bucureşti: Ed. IRI.

Allport, G.W. (1991). Structura şi dezvoltarea personalităţii. Bucureşti:

Editura Didactică şi Pedagogică.

Birch, A. (2000). Psihologia dezvoltării. Bucureşti: Ed. Tehnică.

Erikson, E. H. (1950). Childhood and society. New York: Norton.

Erikson, E. H. (1958). Young man Luther. New York: Norton.

Eysenk, M. (2004). Psychology: an international perspective. Psychology

Press Ltd.

Gould, R. L. (1978). Transformations: Growth and change in adult life.

New York: Simon & Schuster.

Hareven, T. K., & Adams, K. (Eds.). (1982). Aging and life course

transitions: An interdisciplinary perspective. New York: Guilford.

Levinson, D.J. (1976). The seasons of a man’s life. NY, Ballantine.

Levinson, D.J. (1986). A conception of adult development. American

Psychologist, 41, p. 3-13.

McAdams, Dan P. (2006). The person: a new introduction to personality

psychology. John Wiley & Sons, Inc.

Warr, P.B. (1987). Work, unemployment, and mental health. Oxford:

Clarendon Press.

Levinson, D. J. (1980). Toward a conception of the adult life course. In N.

Smelser & E. H. Erikson (Eds.), Themes of love and work in

adulthood (pp. 265-290). Cambridge, MA: Harvard University Press.

88

Levinson, D. J. (in press). The seasons of a woman's life. New York: Knopf.

Levinson, D. J., with Darrow, C. N., Klein, E. B., Levinson, M. H. &

McKee, B. (1978). The seasons of a man's life. New York: Knopf.

Levinson, D. J., & Gooden, W. E. (1985). The life cycle. In H. I. Kaplan &

B. J. Sadock (Eds.), Comprehensive textbook of psychiatry (4th ed.,

pp. 1-13). Baltimore, MD: Williams and Williams.