Dezvoltarea craniului

Craniul primitiv este membranos, în această fază el purtând numele

de desmocraniu. În luna a doua începe condrificarea bazei craniului,

aceasta purtând numele de condrocraniu (placa bazilară Kolliker). Oasele

calvariei nu trec prin faza cartilaginoasă, ci se osifică direct din schiţa

membranoasă. Deci osificarea craniului urmează două moduri

particulare: fibroasă (calvaria va prezenta suturi), respectiv

cartilaginoasă (baza craniului va prezenta sincondroze).

La nou-născut craniul prezintă porţiuni membranoase şi

cartilaginoase care se osifică în timp, acest fapt permiţând mărirea

dimensiunilor craniului proporţional cu creşterea encefalului. La nivelul

bolţii craniene oasele sunt încă unilaminate şi fără diploe, iar centrii de

osificare, datorită procesului de osificare delimitează oasele care sunt

separate fie prin spaţii suturale (între două oase), sau prin spaţii

membranoase largi denumite fontanele (fonticulus). Ele se află la locul

de întâlnire a mai multor oase. Fontanelele sunt în număr de şase: două

mediane şi patru laterale (câte două de fiecare parte).

Fontanela anterioară (fonticulus anterior) se află la joncţiunea

suturilor coronală (frnto-parientală), sagitală (interparientală) şi frontală

(interfrontală). Deci se află între osul frontal şi cele două oase parientale.

Se mai numeşte şi fontanela bregmatică, are formă romboidă, este cea

mai mare, având dimensiuni 5/2,5 cm. Ea se osifică după vârsta de 2,5

de ani. O închidere mai târzie a acestei fontanele sau o mărime mai mare

determină hidrocefalie. Închiderea ei mai precoce determină

microcefalie. Fontanela Bregmatică serveşte în clinică pentru

puncţionarea sinusului sagital superior la sugari, în vederea administrării

de medicamente.

Fontanela posterioară (fonticulus posterior) se află la joncţiunea

suturilor sagitală şi lombdoidă. Se află deci între osul occipital şi cele

două oase parietale. Se mai numeşte şi fontanela lambdoidă, are formă

triunghiulară, cu laturile de circa 1 cm; se osifică între lunile 3-6.

Fontanelele pterice sau sfenoidale (fonticulus sphenoidalis),

situate la unirea sfenoidului, frontalului, temporalelor şi parietalelor, se

mai numesc şi fontanele anterolaterale; dispar la scurt timp după naştere

Fontanelele asterice sa mastoidiene (fonticulus mastoideus) sunt

situate la unirea occipitalului, parientalului şi procesului mastoid. Se mai

numesc şi fontanele postero-laterale. Ele dispar la scurt timp după

naştere, dar pot lăsa ca vestigiu gaura mastoidiană (foramen

mastoideum) prin care trece o venă emisară. Craniul nou-născutului mai

poate prezenta fontanele supranumerare, fontanelele sagitală, glabelară şi

metopică.

Fontanela sagitală Gerdy se află între cele două oase parientale,

în partea posterioară a suturii sagitale, la nivelul obelionului. Este

descrisă la 30% din cazuri, iar după închiderea sa rămâne ca vestigiu de

o parte şi de alta a suturii parietale, câte un orificiu, numit gaura parietală

(foramen parientale) prin care trec o v. emisară şi o ramură din a.

occipitală.

Fontanela glabelară sau nazo-frontală este delimitată superior de

marginile frontalelor, iar inferior de oasele nazale. Este mai frecventă la

hidrocefali, iar la adulţi poate fi ocupată de un os supranumerar.

Fontanela metopică este situată deasupra precedentei, la unirea

celor 3/4 superioare cu 1/4 inferioară a suturii metopice (interfrontale).

Ea poate fi ocupată de un os metopic supranumerar.

Craniul formează partea superioară a scheletului axial, adaptat unor

funcţii speciale.

Craniul conţine două segmente:

A. neurocraniul care conţine şi protejează encefalul şi

B. viscerocraniul ce formează scheletul feţei. Vicerocraniul

conţine organe de simţ şi derivate din arcurile branhiale care participă

la masticaţie şi la respiraţie.

Craniul, în dezvoltarea sa trece prin trei etape succesive:

1. blastem mezenchimatos (craniul primordial, membranos sau

desmocraniul)

2. craniul cartilaginos (condrocraniul)

3. craniul osos definitiv

4. Desmocraniul este capsula mezenchimatoasă care înconjoară

encefalul. Această condensare de mezenchim se formează la începutul

lunii a 2-a, (respectiv în săptămânile 5-6) în jurul cozii dorsale

(notocord) şi se întinde rostral până la marginea posterioară a fosei

hipofizare. Condensarea mezenchimului continuă spre anterior în

regiunea nazală, lateral spre mezodermul capului, iar ventral spre

mezenchimul arcurilor branhiale. În urma unui proces de clivare a

desmocraniului rezultă o porţiune profundă, ce va forma meningele

cerebral şi una superficială din care se formează ulterior craniul

membranos.

5. Condrocraniul

Procesul de condrificare începe în săptămâna a 7-a numai în

regiunea bazei craniului (vezi fig. 1 şi 2), oasele feţei şi bolţii (calvaria)

fiind oase de membrană.

Condrocraniul prezintă două segmente:

* segmentul cordal - ce include partea rostrală a cozii dorsale

(notocordului), fiind mai vechi filogenetic (paleocraniul),

* segmentul precordal - situat anterior în prelungirea segmentului

cordal, este mai nou filogenetic (neocraniul).

Segmentul cordal prezintă la rândul său două părţi:

Þ o parte segmentată - situată posterior, formează regiunea

occipitală,

Þ o parte nesegmentată - situată anterior şi lateral, formează

regiunea otică.

Din mezenchimul porţiunii segmentate, situate în jurul

notocordului, se formează două cartilaje paracordale aşezate de o parte

şi de alta a cozii dorsale (notocord). Cartilajele paracordale fizionează pe

linia mediană, formând placa bazală, viitorul bazioccipital.

Placa bazală, dorsolateral, trimite două prelungiri, viitoarele

exooccipitale, care în partea dorsală sunt unite printr-o lamă

cartilaginoasă care poartă numele de TECT SINOTIC, care va deveni

supraoccipital (scuama occipitală sub linia nucală superioară). Între

placa bazală cu prelungirile sale şi tectul sinotic apare gaura occipitală

mare.

Porţiunea nesegmentată a segmentului cordal este reprezentată de

capsula auditivă (otică). Această capsulă, în timpul dezvoltării

fuzionează cu formaţiunile vecine astfel:

· medial cu placa bazală (viitorul baziooccipital),

· lateral şi dorsal cu placa parietală.

De asemenea ea trimite anterior o prelungire, creasta parotică,

care acoperă nicovala şi extremitatea dorsală a cartilajului Meckel.

Capsula auditivă va deveni partea pietroasă şi mastoidiană a osului

temporal, iar creasta parotică va deveni tegment timpanic.

Segmentul precordal coţine prozencefalul, având raporturi atât cu

cavitatea nazală cât şi cu ochii şi formează cea mai mare parte a

craniului. El este alcătuit din două bare cartilaginoase - cartilagiile

hipofizare, care anterior se continuă cu trabeculele craniului. Aceste

trabecule sunt situate în prelungirea plăcii bazale.

Trabeculele craniului (Rathke) fuzionează anterior şi caudal, lăsând

între ele un spaţiu datorat prezenţei recesului hipofizar. Ulterior acest

spaţiu va fi obliterat de o lamă de ţesut cartilaginos.

Trabeculele fuzionate se întind spre regiunea etmoidală unde se vor

uni cu capsula nazală.

De pe părţile laterale ale trabeculelor fuzionate se desprind două

lame cartilaginoase: una posterioară şi alta anterioară.

Lama posterioară se numeşte alisfenoid sau aripa temporală şi va

forma aripa mare a sfenoidului, iar segmentul trabecular cuprins între

originea celor două lame posterioare devine bazisfenoidul.

Lama anterioară se numeşte orbitosfenoidul sau aripa orbitală,

va forma aripa mică a sfenoidului, iar segmentul trabecular cuprins între

originea celor două lame anterioare devine presfenoid.

Aripa orbitală este situată pe un plan superior faţă de aripa

temporală.

Între aripa temporală şi orbitală se află fisura anterioară, pe unde

trec nervii III, IV, VI şi ramura oftalmică a nervului V; ea devine ulterior

fisura orbitală superioară şi din ea se separă inferior orificiul nervului

maxilar. Acest spaţiu formează canalul epiteric (conţine ganglionul

trigemen şi nervii III, IV, VI).

Capsula nazală comunică cu extremitatea anterioară a cavităţii

craniale prin orificiile lamei ciuruite, iar caudal este deschisă (palatul dur

nefiind format încă), la acest nivel existând fisura rostroventrală.

În regiunea inferioară a septului nazal apar cartilagii paranazale, ce

conţin organul lui Jacobson, formaţiune temporală.

Capsulele veziculelor optice apar în afara craniului, deci nu fac

parte din peretele craniului. Ele se diferenţiează şi formează sclerotica şi

teaca nervului optic.

La mijlocul lunii a 3-a toate oasele de la baza craniului sunt

condrificate, dar limita dintre oase nu este încă evidentă.

Iniţial, oasele auzului, capsula auditivă şi regiunea timpanului se

dezvoltă într-o masă de ţesut mezenchimal situată pe suprafaţa craniului

primordial (membranos sau desmocraniul). Ulterior, începând din

săptămâna 10, aceste formaţiuni vor fi acoperite de solzul temporalului.

Începând din luna a 3-a, are loc procesul de osificare a

condrocraniului.

Oasele care se formează prin osificare endocondrală (din cartilaj)

sunt:

· occipitalul - cea mai mare parte:

· bazioccipitalul,

· exoccipitalul,

· supraoccipitalul,

· osul pietros,

· sfenoidul:

· bazisfenoidul,

· alisfenoidul,

· orbisfenoidul,

· etmoidul şi conca inferioară.

Restul oaselor se formează prin osificare de membrană.

Creşterea craniului atât în axul longitudinal cât şi în cel transversal

determină o creştere a capacităţii lui. La naştere craniul are 22% din

capacitatea finală, pentru ca la 4 ani să ajungă la 80%.

Urmează o perioadă lentă până la pubertate când ritmul creşterii se

accelerează mai ales la nivelul feţei, fiind în legătură directă cu

dezvoltarea sinusurilor paranazale.

Apoi până la 18-20 ani creşterea este relativ lentă, iar la 18-20 ani

ajunge la maxim, după această dată capacitatea începe să scadă lent.

Creşterea capacităţii craniului are loc în două regiuni: capsulară şi

bazală. În componenta bazală craniul se alungeşte rostro-caudal, datorită

cartilagiilor de creştere dintre etmoid şi presfenoid, dintre presfenoid şi

bazisfenoid şi dintre bazisfenoid şi bazioccipital. În regiunea capsulară,

creşterea are loc la nivelul suturilor pe seama marginilor oaselor.

La nivelul suturilor coronară (parietofrontală) şi lambdoidă

(parietooccipitală) creşterea se face în lungime, iar la nivelul suturilor

sagitală (interparietală) şi scuamoasă (parietotemporală) creşterea se face

în lăţime.

De asemenea un rol în mărirea capacităţii craniului îl are şi

resorbţia osoasă de la nivelul tăbliei interne a oaselor bolţii. Paralel cu

această resorbţie are loc şi o depunere de os la nivelul tăbliei externe.

La nou-născuţi oasele bolţii sunt unilaminare (fără diploe). În cel

de-al doilea an lamele osoase încep să se diferenţieze rezultând un aspect

compact. La vârsta de 5 ani se realizează diferenţierea completă a

structurii oaselor craniene: tăblie externă şi internă, iar între ele există o

reţea trabeculară spongioasă = DIPLOE.

Osificarea condrocraniului

Occipitalul - este alcătuit din mai multe piese în care apar patru

centri de osificare:

1. Placa bazală (bazioccipital) - un centru de osificare;

2. şi 3. Prelungirile laterale ale plăcii bazale (exooccipitalul) - câte

un centru de osificare pentru fiecare prelungire;

4. Supraoccipitalul, derivat din tectul sinotic - un centru de

osificare şi formează scuama occipitală, inferior de linia nucală

superioară

Restul scuamei occipitale este format prin osificare de membrană a

interparietalelor. Partea scuamei occipitalului care se formează prin

osificarea de membrană a interparietalelor, după naştere fuzionează cu

supraoccipitalul.

Toţi centrii de osificare apar la sfârşitul lunii a 3-a şi fuzionează

între ele la 4 ani. Condilii occipitali se separă odată cu formarea

canalului nervului hipoglos (XII).

Sfenoidul

Se osifică prin zece centri:

1. şi 2. Două pentru bazisfenoide - cartilagele hipofizare;

3. şi 4. Două pentru presfenoid;

5. şi 6. Două pentru alisfenoide (aripi mari);

7. şi 8. Două pentru orbitosfenoide (aripi mici), care trimit o

prelungire sub pediculul veziculelor optice ce determină formarea

orificiului nervului optic (canalul optic);

9. şi 10. Două pentru procesele pterigoide care se dezvoltă din

cartilajul ce se detaşează din bazisfenoid.

Etmoidul

Se osifică în capsula nazală cartilaginoasă prin trei centri:

1. Pentru masa mediană;

2. şi 3. Pentru masele laterale ce înconjoară sacii olfactivi.

Din masa mediană, ulterior se diferenţiează partea cartilaginoasă a

septului nazal, lama perpendiculară şi crista galli (septul cavităţii nazale).

Din masele laterale se diferenţiează labirintul etmoidal. În

grosimea labirintului pătrunde mucoasa nazală ce produce resorbţie

osoasă, cu apariţia consecutivă a celulelor etmoidale.

Între masele laterale şi mediană există ţesut mezenchimal, străbătut

de filetele olfactive, în traiectul lor spre mucoasa olfactivă. Osificarea

acestui ţesut mezenchimal determină apariţia lamei ciuruite etmoidale.

Temporalul

Este format din mai multe piese osoase:

a. partea pietro-mastoidiană ce derivă din capsula auditivă (în care

apar mai mulţi centri);

b. tegmentul timpanic care derivă din creasta parotică (celulele

mastoidiene apar datorită unor diverticuli ai mucoasei urechii medii,

care determină procesul de resorbţie osoasă);

c. scuama temporală se formează prin osificare de membrană,

centrul osificării apărând în regiunea rădăcinii procesului zigomatic;

d. procesul stiloid ce se dezvoltă din arcul II branhial.

Dezvoltarea oaselor de membrană ale craniului

În săptămâna a 4-a, în capsula mezenchimatoasă a bolţii craniului

apar de fiecare parte a liniei mediane câte 4 centri de osificare.

a. doi centri (în săptămâna a 8-a) la nivelul frontalului, între

marginea supraorbitală şi tuberozitatea frontală - tuberculul frontal.

Între aceşti doi centri se găseşte sutura metopică care îi desparte. La

sfârşitul primului an de viaţă şi începutul celui de al doilea sutura

metopică dispare, în urma procesului de fuzionare a celor doi centri.

b. câte un centru (în săptămâna a 7-a) în fiecare os parietal, situat

în dreptul tuberculului parietal. Pot apare centri dublii sau multipli, dar

se sudează rapid între ei rămânând unul singur în final. Când aceşti

centri nu fuzionează osul parietal va fi format din mai multe oase unite

prin suturi.

Oasele parietale vin în contact între ele pe linia mediană, în jurul

vârstei de 22 ani încep să se sudeze, dar sutura sagitală care le separă se

obliterează complet după vârsta de 30 ani.

Sutura coronală (frontoparietală) dispre mai târziu, iar cea

lambdoidă (parietooccipitală) nu dispare total niciodată.

c. un centru pentru scuama temporală (săptămâna a 7-8-a), la

rădăcina procesului zigomatic. Scuama temporală fuzionează cu partea

petromastoidiană în primul an după naştere.

d. un centru dublu pentru scuama occipitală, situat superior de

linia nucală superioară. Cei doi centri fuzionează la nivelul

protuberanţei occipitale externe.

e. în mezenchimul regiunii nazale - dintr-un singur centru de

osificare iau naştere: osul nazal şi lacrimal.

f. vomerul apare prin doi centri în mezenchimul situat în dreptul

marginii inferioare a lamei perpendiculare a osului etmoid.

Între oasele bolţii rămân porţiuni ale capsulei membranare

primordiale care nu se osifică iniţial, formând fontanele. Ele sunt în

număr de cinci:

1. fontanela sagitală situată între oasele parietale, în partea

posterioară a suturii sagitale. La naştere în 30% din cazuri nu este

închisă, ca vestigiu al ei se observă câte un foramen parietale de o

parte şi de alte a liniei mediane.

2. fontanela anterioară situată între oasele parietale şi frontal - la

întâlnirea suturilor segmentară şi coronară. Ea nu se închide până la

vârsta de 2 ani.

3. fontanela posterioară situată între oasele parietale şi occipitale

la întâlnirea suturilor segmentară cu lambdoidă. Ea se închide în jurul

lunilor 3-6.

4. fontanela antero-laterală (sfenoidală) situată la întâlnirea aripii

5. mari sfenoidale cu oasele frontal, parietal şi scuama temporală,

se închide în primele 3 luni.

6. fontanela postero-laterală (mastoidiană) situată la întânirea

suturilor lambdoidă, parietomastoidiană şi occipitomastoidiană.

Ea se închide în a doua jumătate a primului an de viaţă, dar se

poate închide şi înainte sau imediat după naştere.

N.B.: La nivelul fontanelelor pot apare oase intercalate suturale ce

ajută la obliterarea fontanelelor.

Sinusuri paranazale sunt nişte cavităţi mici la naştere şi sunt

reprezentate de:

1. Sinusul maxilar , ce rămâne mic până la vârsta de 6-7 ani, când

începe să se dezvolte odată cu apariţia dinţilor definitivi.

2. Sinusul frontal începe să se dezvolte în primul an de viată.

Originea sinusurilor maxilar şi frontal este comună, în şanţul din

meatul mijlociu.

3. Sinusul sfenoidal este iniţial un segment al cavităţii nazale, care

în luna a 3-a se separă de aceasta printr-o structură osoasă. Pe măsură

ce osul sfenoid se dezvoltă, locul de comunicare între cavitatea nazală

şi sinus se micşorează.

4. Celulele etmoidale sunt mici la naştere, dar se dezvoltă rapid în

primul an de viaţă.

Structura funcţională a craniului

Dezvoltarea scheletului extremităţii cefalice la om, cât şi

arhitectura acestuia sunt condiţionate de:

· bagajul ereditar de specie, de cel familial şi de factori ai

mediului

· intern;

· contactul permanent şi direct cu factorii mediului extern;

· eliberarea unor forţe multiple cu durată, intensitate şi sensuri

variabile datirită poziţiei ortostatice, schimbării modului de

hrană, tipului de masticaţie şi limbajului articulat.

Craniul este alcătiut din neurocraniu, care conţine şi protejează

encefalul şi viscerocraniul, care adăposteşte cavitatea bucală, nazală şi

segmentele periferice receptoare ale unor analizatori - globul ocular,

receptorii vestibulari, cohleari, precum şi cei olfactivi.

Structura arhitectonică a neurocraniului este diferită de cea a

viscerocraniului, în funcţie de organele care le adăpostesc. Totalitatea

oaselor capului formează cutia craniană (cavum cranii).

Neurocraniul

Neurocraniul, topografic, este împărţit în calvarie (bolta craniană

sau calota cranii) şi baza craniului (bazis cranii). Limita dintre ele este

planul orizontal imaginar care trece prin glabelă şi protuberanţa

occipitală externă. Bolta craniană se formează prin “oase de investiţie”

(osificare de smală), iar baza craniului prin “oase de substituţie”

(osificare encondrală sau pe model cartilaginos). În alcătuirea calvariei

intră oasele parietale pereche, care anterior se srticulează cu solzul

frontalului (scuama frontalis), iar posterior cu solzul occipitalului

(scuama occipitalis).

Oasele bolţii craniene sunt oase late,care prezintă o faţă externă sau

exocraniană tapetată de pericraniu, foarte convexă şi o faţă internă sau

endocraniană de care aderă dura mater cerebrală, cu care formează un

sistem mecano-structural unitar (Luschka). Caracteristic este faptul că

fibrele durei mater parietale trec în oasele neurocraniului, separarea lor

fiind practic imposibilă, mărind astfel rezistenţa craniului. Tot pe faţa

internă a calvariei se pot observa:

· şanţuri laterale care aparţin arterei meningee medii;

· şanţul median (sulcus sagitalis) pentru sinusul sagital superior;

· depresiuni numite foveole granulare, date granulaţiile sau

corpusculii lui Pacchioni.

Oasele bolţii craniene sunt alcătuite din două lame de ţesut osos

compact, lama internă (lamina interna) sau tăblia internă şi lama externă

(lamina externa), între care se află ţesut spongios plin cu măduvă şi

canale venoase, numit diploe. Venele diploice comunică cu circulaţia

venoasă intracraniană şi cu sistemul venos al scalpului, după următoarea

schemă:

* venele diploice parieto-frontale cu sinusul venos dural sagital şi

cu venele scalpului parieto-frontal;

* venele diploice ale regiunii mastoidiene cu sinusul dural

transvers şi cu venele scalpului din regiunea retro-auriculară.

Dintre aceste structuri tăblia internă este cea care se modifică sub

acţiunea presională exercitată de creier. Grosimea tăbliilor este uşor

variabilă, ea fiind de 2-6 mm, cea mai mică fiind la nivelul sinusurilor

venoase şi la exterior, unde sunt acoperite de un strat muscular gros.

Singurul os spongios care nu prezintă diploe este scuama temporală.

Marginile acestor oase sunt dinţate şi angrenajul dintre ele la

nivelul suturilor crează o rezistenţă crescută; astfel în traumatisme nu are

loc o disjuncţie, ci ofractură a oaselor. Suturile permit la copil o creştere

a neurocraniului; la copil şi adult contribuie la creşterea elasticităţii

craniului, spre deosebire de bătrâni unde suturile se osifică şi craniul îşi

pierde elasticitatea.

În mecanismul leziunilor traumatice, modul de distribuire a

energiei şi cantitatea absorbită de către structurile osoase depind de

gradul de

elasticitate al oaselor ce iau parte la formarea calotei, cât şi de caracterul

morfologic al suturilor care le unesc. Datorită acestei elasticităţi,

diametrul transversal al calotei poate fi redus cu aproximativ 1 cm, aşa

cum au arătat unele cercetări experimentale. În momentul când

intensitatea energiei cinetice depăşeşte gradul de elasticitate, apar

fracturile calotei.

Craniul prezintă proeminenţe şi creste considerate zone groase, dar

şi zone slabe determinate de tracţiunile şi presiunile exercitate de mm.

craniomotori şi masticatori, dar şi de alţi factori (greutatea encefalului,

grvitaţia, factori externi şi dura mater), toate realizând o formă statică.

Modificarea de volum a creierului în timpul dezvoltării permite

encefalului să acţioneze cu o presiune centrală, persistentă, explicând

apariţia pe lama internă a şanţurilor şi depresiunilor centrale vasculare.

Aceşti factori morfogenetici nasc forţe care acţionează pe direcţii

preferenţiale, determinând un sistem arhitectonic descris pe rând de

Poirer, Gr. T. Popa şi Pernkopf.

Distingem astfel la neurocraniu mai mule arcuri sagitale:

1. Un arc medio-sagital, care începe la apofiza crista ggali, se

continuă cu creasta frontală, sutura sagitală (care este îngroşată),

protuberanţa occipitală internă şi creasta occipitală internă, până la

gaura occipitală.

2. Două arcuri latero-sagitale, stâng şi drept care sunt dispuse în

lungul originii mm. temporali; ele încep cu linia temporală a

frontalului, se continuă cu liniile temporale ale parietalului cu baza

procesului mastoid creasta supramastoidiană, arcul zigomatic şi osul

zigomatic, până la punctul de plecare.

3. Unii autori consideră că, inconstant, mai există încă două arcuri

4. sagitale sau infero-laterale, paralele cu arcurile latero-sagitale,

dar situate medial faţă de acestea; ele încep în fosa

infratemporală şi merg de-a lungul suturii sfenoscuamoase până

la tuberculul articular al temporalului.

Dispariţia arcurilor osoase de întărire sagitale şi transversale de la

nivelul calvariei se suprapune cu modul de aşezare a fibrelor septurilor

durale (arcul medio-sagital corespunde coasei creierului şi coasei

cerebelului).

Arcurile sagitale sunt solidarizate prin arcuri transverse, care

aparţin şi bazei craniului. În sens antero-posterior acestea sunt:

1. arcadele orbitale;

2. arcul format din jugul sfenoidal şi aripile mici ale sfenoidului,

arc prelungit pe calvarie prin aripile mari sfenoidale;

3. arcul format din marginea superioară a părţilor pietroase

temporale şi procesele mastoide până la liniile temporale;

4. porţiunea transversă a sinusului lateral, care se află aşezat pe o

creastă osoasă ce pleacă de la protuberanţa occipitală internă şi ajunge

la baza părţii pietroase temporale;

5. cele trei linii nucale: supremă, superioară şi inferioară.

Aceste arcuri transverse sunt solidarizate între ele printr-o placă

osoasă medio-sagitală; această placă medio-sagitală este dedublată între

arcadele orbitale şi jugul sfenoidal pentru a limita incizura etmoidală, se

dedublează din nou pentru a înconjura şaua turcească şi se continuă

posterior cu partea bazilară a occipitalului; se dedublează apoi pentru a

treia oară pentru a înconjura gaura occipitală şi se continuă prin creasta

occipitală internă cu arcul medio-sagital al bolţii craniene. Stâlpii

descrişi anterior se întâlnesc la nivelul părţii bazilre a osului occipital şi

corpului sfenoidal; se crează astfel un schelet de maximă rezistenţă, între

arcurile

căruia se dispun zonele mai slabe ale neurocraniului. Convergenţa

stâlpilor către această regiune de solicitare maximă explică frecvenţa mai

mare a fracturilor de părţi bazilare şi a celor pietroase.

Structurile de rezistenţă, în special fosa posterioară a craniului şi

arcurile sagitale pot fi modificate sub acţiunea mm. cranio-motori.

Acţiunea lor are o durată de până la 16 ore pe zi şi menţin echilibrul

capului alături de mm. cefei, compensând gravitaţia.

Viscerocraniul

Factorii modelatori ai viscerocraniului sunt consideraţi: creierul,

care în dezvoltarea sa îşi modifică volumul, funcţia respiratorie şi

masticaţia. Modelarea viscerocraniului se realizează sub acţiunea

muşchilor masticatori, în special în timpul actului masticator. La nivelul

viscerocraniului se descriu zone de condensare a traveelor osoase,

datorate unor forţe de presiune ce apar în timpul masticaţiei. Contracţia

mm. masticatori este de aproape 400 kg când se contractă bilateral,

putând astfel modela sistemul arhitectonic al masivului facial. Aceste

zone de condensare osoasă se prezintă la nivelul masivului facial sub

forma unor stâlpi verticali, sau sub forma unor veritabile lame orizontale

de rezistenţă.

Stâlpii de rezistenţă verticală sunt în număr de trei:

1. Stâlpul anterior (canin sau nazofrontal) pleacă din dreptul

caninului şi preia presiunile de la nivelul incisivilor şi caninului, urcă

apoi prin maxilar, procesul fronatal al maxilarului şi, la nivelul orbitei,

îşi reduce intensitatea, împărţindu-se în două curente: unul care urmează

calea marginii infraorbitale şi altul care urmează calea marginii

supraorbitale. Aceste două curente secundare întâlnesc tensiunile celui

de

al doilea stâlp zigomatic şi se anulează.

2. Stâlpul mijlociu sau zigomatic, foarte puternic, situat în dreptul

primului molar, preia presiunile de la al doilea premolar şi de la primii

doi molari. Curentul de presiune urcă prin creasta (eminenţa)

zigomatico-alveolară, stâlpul întărind peretele sinusului maxilar la

limita dintre faţa anterioară a maxilarului şi tuberozitatea maxilarului.

La nivelul osului zigomatic curentul de presiune se împarte în două

curente secundare, reduse ca intensitate: posterior şi anterior. Curentul

posterior trece prin arcul zigomatic superior de articulaţia temporo-

mandibulară, apoi se continuă prin creasta supramastoidiană şi se

pierde în liniile temporale. Curentul anterior, la marginea orbitală se

împarte în două ramuri, din care unul prin procesul frontal al osului

zigomatic merge de-a lungul marginii supraorbitale, iar altul pătrunde

în planşul orbitei. Ambele se anihilează întâlnind curenţii stâlpului

nazofrontal.

3. Stâlpul posterior, pterigoidian sau pterigopalatin preia

presiunile de la nivelul ultimilor doi molari, de unde urcă prin procesul

pterigoidian şi osul palatin; superior aceste presiuni ajung la corpul

sfenoidului, deci în punctul unde se întâlneşte stâlpul sagital median al

bazei craniului cu arcul transvers anterior al bazei craniului; acest fapt

este confirmat şi de teoria helicoidală a transmiterii forţelor elaborată

de Crambes, teorie în care sfenoidul este un condensator şi repartitor

de forţe.

4. Dubecq adaugă la cei trei stâlpi un traiect incisiv, situat aproape

de linia mediană.

Între aceşti stâlpi de rezistenţă există conexiuni sub formă de lame

(platforme) orizontale aşezate la diferite nivele, alcătuind un sistem de

dispersare a forţelor care apoi se anulează reciproc. Acestea sunt: palatul

osos, planşeul orbitei şi plafonul orbitei. Restul de forţe ce nu au fost

neutralizate se condensează la nivelul bazei craniului, de unde

dispersează pe faţa convexă a calvariei şi ajung la nivelul suturii sagitale,

unde se anulează întâlnind pe cele de partea opusă.

Platformele orizontale sunt solidarizate prin sisteme lamelare

verticale care au o dispoziţie sagitală şi formează sistemul de consolidare

al platformelor. Acest sistem este reprezentat de:

· vomer şi lama perpendiculară a etmoidului;

· peretele lateral al fosei nazale;

· peretele lateral al neurocraniului.

În timpul masticaţiei apar forţe de presiune şi la nivelul

mandibulei. Aceste forţe pot să urmeze trei direcţii:

1. De la nivelul dinţilor se îndreaptă spre ATM, spre condilul

mandibulei şi se neutralizează în arcurile transversale. La acest nivel

ajung prin meniscuri, bolta fosei mandibulare şi tuberculul articular.

2. De la nivelul tuberculului mental trec prin marginea inferioară a

mandibulei, iar la nivelul unghiului mandibulei şi altul spre procesul

coronoid.

3. De la nivelul procesului coronoid forţele de presiune diminuă ca

intensitate, trecând prin tendonul m. temporal spre osul temporal şi

parietal.