-DESPRE UNELE SENSIBILITĂȚI DEMOCRATICE (10)

Putem confirma așadar rolul filosofic al democrației în evoluția concepției umaniste despre modul de existență a persoanei, drepturile ei de la natură și de la societate, libertățile inalienabile și obligatiile ei față de nevoia de solidaritate umană într-o existență comunitară. Acest rol este un rezultat al devenirii omenirii spre forme superioare de organizare prin energia istorică a potențialului spiritual uman asupra definirii unui concept de viețuire și conviețuire. Și, cu cât această devenire are loc mai greu, prin eforturi repetate, cu atât este mai trist să constați perseverența unor tare caracterologice umane care trag lucrurile înapoi sau creează sentimentul de zădărnicie a efortului. A guverna adâncind democrația prin exemplul propriu dar și prin măsuri legislative care întăresc și consolidează fundamentul democratic de dezvoltare a societății umane - este un concept care exprimă aproape în totalitate rolul partidelor politice în orânduirea democratică, devierea putându-se constata foarte ușor prin îndepărtarea de la doctrină și căderea în demagogie.

Mai greu de remarcat, tocmai din pricina conotațiilor democratic-pluraliste ale dreptului fiecărei persoane la modul personal de a vedea adevărul, sunt tendințele negative, sau acaparatoare, sau dizolvante ale politicienilor care produc practic acțiunile acestor partide și de aici apare conflictul de interior a persoanei dintre vorbă și faptă, dintre interes personal și interes general care, din contradicție se poate transforma în nocivitatea perseverării în neconcordanță proiectând conflictul în exterior și compromițând activități de partid sau chiar de stat. Explicabil la modul particular de manifestare a unei persoane care poate fi înlăturată, când devine public și social, dezechilibrul menține răul sub formele descurcărețe ale unor declarații ce pot fi chiar inteligente dacă nu suntem atenți unde conduc ele ca efect social, când se ajunge la acceptarea publică a unor soluții de așa zis compromis pragmatic.

Convingerea amorală că orice lucru are un preț conduce la actualele acte de comerț cu democrația în care totul se poate vinde sau cumpăra. Provenind din mentalitatea găunoasă a blaturilor sportive, care erau marea satisfacție primitivă a conducătorilor comuniști locali, faptul că dai bani iliciți pentru o nevinovată satisfacție sportivă a suporterilor, a condus astăzi la seninătatea cu care remarcăm declarațiile de nevinovăție ale unor corupți ajunși la demnități înalte, care consideră că, a face acte frauduloase pentru a aduce bani intereselor de partid, nu este un act penal, ci chiar unul care trebuie rsplătit prin funcții înalte de organizația respectivă. Iar această seninătate provine chiar din faptul că nu odată a fost încurajată, cazurile fiind mușamalizate prin intervenții „pe linie de partid”. Care partid? Cel care se află la guvernare sau se pregătește să guverneze statul de drept; că despre asemenea partide e vorba. Și devine imperativă întrebarea: „Ce implicație poate avea statul de drept în comerțul cu democrația? Până unde merge tolerarea și cum își spune cuvântul legea care există sau care trebuie neapărat promulgată?!”

Altfel, se lasă tot mai mult loc unui mod nociv de relații sociale, cu totul altele decât cele ortodoxe ale democrației: relații clientelare, priorități, favoritisme, căpușări, până la relațiile mafiote de grup organizat; fapte care stau chiar la baza acelor stări conflictuale care subminează democrația și care nu se combat decât prin conjugarea legii cu asigurarea unui puternic curent de opinie publică capabil să influențeze în permanență factorii decizionali. Iar aceasta este o problemă care mereu se amână de pe agenda noastră politică. Ca dovadă că în ultima lună ne-am aflat pe față într-o veselie a recunoașterii că se tocmește fără jenă cumpărarea nu numai a unor locuri eligibile pe listele unor partide, ci chiar dublarea prețului

acesteia prin clauza cheltuielilor electorale suportate de candidat. Și, chiar dacă nu mai venim să spunem că asemenea cheltuieli electorale frizează de cele mai multe ori alte ilegalități, iarăși trebuie să ne întrebăm dacă acestea au legătură cu statul de drept, sau doar cu Codul său penal?!... Este drept, chiar în acest context, făcând publică motivarea deciziei în procesul „Trofeul calității”, Înalta Curte de Casație și Justiție vine în sfârșit cu o formulare care vorbește despre „a descuraja finanțarea ilegală a partidelor politice și, in particular, a campaniilor electorale”, ceea ce este încurajator pentru pledoaria pe care o facem. Dar nesezizarea din oficiu, față de recentele acte de negoț pe care le-a surprins presa chiar în această campanie electorală, n-ar putea însemna că, deocamdată, acestea nu sunt încă descurajate?

Democrația comercială nu e totuna cu comerțul cu democrația. Iar tendința permanentă a oligarhiei este controlul democrației prin averi care pot cumpăra tot pe plan intern și prin putere financiară care poate domina totul pe plan internațional. Aceea este oligarhia, însă. Al cărei stat, posibil să aibă pretenția de a se considera stat de drept; dar, în nici un caz, nu va fi statul de drept al unui regim democratic.

Persoana umană, care prin formele sale de existență comunitară a inventat statul, ajunge în condițiile ei de emancipare modernă să caute în democrație salvarea de autoritățile care o subjugă si, în scopul atingerii idealului democratic, folosește mijloacele puse la dispoziție de statul de drept pentru a se apăra de abuzul de autoritate asupra existenței ei asigurându-și practicarea libertățilolr la care are dreptul. Așadar, ea apelează la autoritatea statului de drept spre a o apăra de abuzurile autorității prin extinderea nedorită a funcțiilor ei în exercițiul puterii. Prin asta este o filosofie de viață a echilibrelor, justiției sociale și cât mai multor decizii personale în privința destinului personal

Este drept că de aici parvine și cel mai mare impediment al democratizării pentru că, în bună măsură, acest deziderat înseamnă ca însuși statul pus în slujba cetățeanului să lupte împotriva propriilor sale aspecte dezavantajante pentru cetățean, mai ales că, într-o asemenea situație, compromisul nu înseamnă atenuarea unei stări, ci tot favorizarea unui abuz este.Iar, pentru remediere, corpul întreg, apărător, care este statul, trebuie să-și autoamputeze acele organe care funcționează spre răul organismului social din care fac parte. Problema nu este deloc simplă, mai ales că legătura cea sinceră și neimpusă a cetățeanului cu statul, nu are cum se baza pe altceva decât pe un asemenea interes cu scop bine determinat: Obstrucționat prin abuzurile diverselor orânduiri care l-au supus considerându-l doar un subiect în subordonare, calându-se pe nevoile de dreptate ale cetățeanului, statul devine nu oricum de drept, ci de drept democratic și în favoarea adâncirii democrației. Doar în felul acesta, apărându-se el însuși de modul cum categorii privilegiate îi amplificau și îi exacerbau funcțiile abuzive din punct de vedere general social, îl apără și pe cetățean de abuzuri.

Așa că eu, respectuos fiind cu grija pe care Președintele țării o arată, deocamdată, funcționării statului de drept, pentru a-l feri să facă din asta un fetiș, aștept un punct de vedere al Domniei Sale și despre raporturile denumitului stat cu trăsăturile de fond ale regimului democratic sau cu filosofia politică a democrației reale. Dinspre acea parte, nu am auzit până în momentul de față un punct de vedere autorizat, decât la nunta Ebei, atunci când a vorbit despre preocupările de perspectivă ale soțului ei. Convinsă de faptul că menirea unei asemenea familii conduce implicit spre un abonament la Parlamentul European, parcă regretând, de vreme ce știa prea bine că ei i-a reușit atât de ușor, proaspăt scăpată de văl, mireasa a declarat că ginerică încă nu se gândește să candideze.

Foarte frumos. Numai că, uite, mentalitatea comerțului de troc sau pecuniar cu asemenea locuri se răspândește și o altă odraslă vine dinspre Prigoană cu convingerea că, dacă banii lui au mers la PDL, merg și-n altă parte.

Asta, în vreme ce menționata motivație a procesului cu trofeul vorbește despre descurajare. Păi, la noi nu există descurajare. La noi există blaturi de genul „o să dau câte milioane va trebui până câștig” sau pâră cu chiorală plângăcioasă: „Tanti Angelo, Victor face pe mine și vrea să-ți zic Veto!”... Iar descurajant e infantilismul social care le mângâie bubele din cap plătind degeaba o fraulein pentru bunele maniere, dacă ea le-a învățat sub ocupație rusească și fumează cu ei în closet!