Revistă de cultură contemporană n Serie nouă n octombrie 2014 www.revistatimpul.ro

Publicul român, de vorbă cu David Lodge n

Guillermo Arriaga:„Cred că ducem un război în primul rând cu noi înşine” n

Ion Vianu:„Asta este drama experienţelor strict intelectuale: se dovedesc până la urmă vane” n

FILIT şi presa de la comunism la postcomunism n

REPORTAJ 2

INTERVIU 3

DEZBATERE 6

INTERVIU 4‑5

Dan Lungu:

„Un festival nu înseamnă numai oameni laolaltă” n

Norman Manea:

„Suntem un popor hedonist, noi nu am avut sfinţi, avem poeţi ” n

INTERVIU 7

INTERVIU 12‑13

De‑a lungul anilor am participat la numeroase evenimente și festiva‑luri din diferite domenii. Uneori

ca simplu spectator, iar în alte situaţii ca parte integrantă din proiectul respectiv. Fiecare cu specificul, publicul și mesajul său, dar nimic nu se compară cu ceea ce am trăit la Festivalul Internaţional de Lite‑ratură și Traducere de la Iași. Și am să și explic ce am afirmat aici, iar pentru asta voi face referire la două echipe.

În orice proiect de anvergură este foarte importantă echipa. Am avut șansa de a face parte din echipa FILIT la cele două ediţii de până acum. Am văzut și mi‑a plăcut cum lucrează scriitorii pentru a pune pe picioare un eveniment cultural de talie internaţională. Păreri, idei, schimb de replici, încurajări, situaţii neprevăzute, entuziasm, multe ore petrecute la Muzeul Literaturii Române din Iași și, în final, gus‑tul reușitei. Toate acestea au dus la afirma‑ţia, venită din partea presei și a numeroși‑lor invitaţi, că la Iași se desfășoară cel mai mare eveniment cultural din România și chiar din sud‑estul Europei.

Echipa a contat în reușita acestui eve‑niment și s‑a demonstrat încă o dată că

literatura, cultura au un loc bine definit în rândul publicului interesat. Mii de parti‑cipanţi de toate vârstele s‑au întâlnit cu scriitori celebri din România sau din stră‑inătate, au participat la dezbateri și au avut ocazia să stea de vorbă cu ei. Sălile neîncăpătoare parcă ne‑au trezit la viaţă, ne‑au deșteptat și trebuie să recunoaștem că Iașului îi stă bine în verdele literar din luna octombrie.

Un pariu câștigat, o idee care trebu‑ie să meargă mai departe și să existe pentru multe generaţii de acum înainte. FILIT este acum un bun necesar care ne aparţine și trebuie să facem ca Festiva‑lul să crească de la an la an. Începem să ne obișnuim, să așteptăm mari scriitori la Iași, să facem pronosticuri legate de cine vine la anul la FILIT. Asta simţim noi, echipa.

Cea de‑a doua echipă despre care vreau să vă vorbesc este cea a Asociaţiei Studenţilor Jurnaliști din Iași. Sunt ti‑neri, îndrăzneţi, serioși și cred în șansa lor de a ajunge nume de referinţă în breaslă. La FILIT‑ul de anul acesta li s‑a oferit o șansă de neratat. Au realizat pen‑tru revista de cultură contemporană

TIMPUL un supliment de 16 pagini de‑dicat în totalitate evenimentului desfă‑șurat timp de cinci zile la Iași. Unii au scris pentru prima dată, alţii au mai avut parte de asemenea „oferte”, dar pentru toţi a fost o mare plăcere și bucurie să surprindă prin cuvinte atmosfera și spi‑ritul acestui festival. Și‑au stabilit întâl‑niri cu autori importanţi, au realizat in‑terviuri, s‑au documentat, au participat la evenimente și au relatat ce au văzut și cum au simţit ei fenomenul cultural în cel mai simplu și frumos mod posibil. Li‑teratura trebuie să fie prezentată pe înţe‑lesul tuturor. Asta au și încercat să facă. Dacă au reușit, înseamnă că pariul a fost câștigat.

A fost un exerciţiu și o școală de care cu siguranţă își vor aduce aminte peste un anumit timp și vor rememora toate aceste lucruri benefice pentru ei, lucruri realizate în echipă. În orice meserie, dar în special în cea de jurnalist, echipa este cheia unei reușite. Sper să vă placă ce o să citiţi în acest supliment, textele să vă transmită spiritul FILIT și să așteptaţi cu drag ediţia a treia. Noi asta facem. Lectură plăcută!

Despre FILIT şi alte împliniriAndrei Giurgia

SUPLIMENT

www.revistatimpul.ro octombrie 2014

2 | FILIT 2014

Conturi în euroCont în euro deschis de revista Timpul și Societatea Enescu din Viena la Banca BRD, sucursala Iași.Titular cont: Adriana Nazarciuc (şi/sau Daniel Șandru)IBAN: RO92BRDE240SV48538862400SWIFT: BRDEROBU

Cont în euro deschis de Filiala București a OAR la Banca Raiffeisen, sucursala Victoria:IBAN: RO42RZBR000006001676 3759BIC: RZBRROBU

Cont în leiCont deschis de Filiala București a OAR la Banca Raiffeisen, sucursala Victoria:RO43RZBR0000060016763741BIC: RZBRROBU

Coordonatori suplimentul FILIT:Corina GologoțAndrei Giurgia

Redactori:Cezara‑Maria Enea Roxana Maria GăinăCorina GologoțEma IordacheMihai AlexandruDiana MihaiSilvia Alexandra NistorCristieana PuravuAna‑Maria Ungureanu

Tehnoredactare:Cornelia Păduraru

Fotografii:Andrei CucuConstantin CiofuAdrian PuriceLarisa MaximCristian GafițescuCătălin VargaCiprian ColdovanIulia RaicuIoana ChișcaruOvidiu Isare

Redacţia şi administraţia:Aleea Copou, nr. 3, Iași – 700460Tel.: 0040 (232) 277998

Marcă înregistrată la OSIM cu nr. 90797

ISSN 1223‑8597

E‑mail: redactie@revistatimpul.rowww.facebook.com/Timpul.ro

Revista poate fi descărcată, în format PDF, de pe site‑ul www.revistatimpul.ro

Revistă de cultură contemporană editată de Grupul Editorial Adenium.

Publicul român, de vorbă cu scriitorul britanic David Lodge

Donează în conturile campaniei pentru salvarea casei lui Enescu din Mihăileni, judeţul Botoșani:

Avem nevoie de o nouă „Junime”

Seara de 1 octombrie a marcat deschi‑derea Festivalului ce a umplut fiecare colţ de scaun al Teatrului Naţional „Vasile Alec‑sandri”. Cu programele și ziarele FILIT în mână, oamenii pășeau apăsat și nerăbdă‑tori pe treptele de la intrare. Forfota din sală, creată de foșnetul paginilor de ziar și de răsfoirea grăbită a cataloagelor, a fost opri‑tă de gazda Festivalului, Irina Păcurariu. Pe scenă, alături de ea, au salutat publicul Dan Lungu, managerul Festivalului, Gheorghe Nichita, primarul Iașului, Bogdan Olteanu, viceguvernatorul Băncii Naţionale a Româ‑niei, Nicolae Manolescu, președintele Uniunii Scriitorilor din România, Lilian Zamfiroiu, președintele Institutului Cultural Român și Cristian Adomniţei, președintele Consiliului Judeţean Iași.

Bogdan Olteanu a subliniat că, din cele șapte chipuri aflate pe bancnotele româ‑nești, trei sunt de scriitori: Ion Luca Cara‑giale, Lucian Blaga și Mihai Eminescu. Tot din cele șapte chipuri, trei sunt de moldo‑veni, iar dintre ele, două sunt de junimiști. Plecând de aici, mesajul guvernatorului BNR a fost că este de dorit o nouă Junime, căci ne trebuie. În același registru, Lilian Zamfiroiu a urat FILIT‑ului o viaţă cît mai lungă, iar Cristian Adomniţei și‑a exprimat gândul că Festivalul va crește de la un an la altul.

Eşti înconjurat de literatură, dar de câte ori ai ocazia să întâlneşti mari scriitori?

Momentul serii, așteptat de către toţi invitaţii, a fost întîlnirea cu scriitorul brita‑nic David Lodge. Pășind pe scena Festiva‑lului în aplauze, scriitorul a purtat un dialog despre toate și despre orice cu decanul Fa‑cultăţii de Litere, profesorul Codrin Liviu Cuţitaru, acesta din urmă petrecându‑și ziua împreună cu interlocutorul său. Profesorul

ieșean a mărturisit publicului că a început să îl citească pe David Lodge acum 30 de ani, moment din care a devenit scriitorul lui preferat. „Dacă ar fi să mă izolez pe o insulă pustie, aș lua cu mine romanele lui David Lodge”, s‑a exprimat cu sinceritate Codrin Liviu Cuţitaru susţinând că dialogul cu scri‑itorul britanic va viza, în principal, limitele literaturii. Încă de la început, David Lodge a anunţat că e lipsit de emoţii și, parcă pen‑tru a demonstra asta, adresează o întrebare deschisă către public: „De ce cărţile mele sunt atât de populare aici?” Deși romanele lui Lodge sunt traduse în franceză, germa‑nă, română, chiar și japoneză, scriitorul re‑cunoaște că toate aceste limbi sunt un mis‑ter pentru el, așa că nu îi rămâne altceva de făcut decât să aibă încredere deplină în toţi traducătorii lui. În fond, a explicat el, „un roman nu este alcătuit doar din limbaj, el însuși este o poveste, iar povestea este uni‑versală naturii umane pentru că noi putem depăși barierele culturale. Scriitorii călăto‑resc prin lume, ei își prezintă poveștile, dar

trăiesc fizic aceeași viaţă”. Au urmat apoi momente de lectură din romanul Mort de surd, care au animat sala din plin, mai cu seamă pentru că, dincolo de comicul situa‑ţiei din debutul cărţii, David Lodge a măr‑turisit că situaţii din viaţa sa se regăsesc frecvent în operele pe care le scrie, întrucât „romanele sunt o mixtură de realitate și adevăr”.

Secolul XXI, cel mai bun moment pentru a fi surd

Neconsiderând defectul său auditiv un lucru tragic, ci mai degrabă comic, David Lodge le‑a spus celor prezenţi că secolul XXI este cel mai bun moment pentru un om de a fi surd, lucru datorat în mare parte tehnologiei atât de avansate. Atunci când scrie, a explicat romancierul, îl enervează sunetul produs de buricele degetelor care apasă tastatura, așa că îi este foarte simplu să își scoată imediat aparatul auditiv. De asemenea, prozatorul a expus ideea că, odată cu scrierea cărţii Mort de surd, publicul său s‑a lărgit, pentru că oameni care au aceeași problemă s‑au regăsit în situaţiile descrise în carte. „Romanul îţi dă iluzia că poţi să ai acces la ce se află în subconștientul altora. Niciodată un lucru nu mi‑a făcut o plăcere mai mare decât scrierea unui roman. Sunt fascinat de adaptare, sunt fascinat de faptul că romanele mele pot fi adaptate într‑un DVD. Este foarte satisfăcător să vezi o adap‑tare, pentru că ea dă ideii tale o altă viaţă, un nou public”, a încheiat David Lodge dia‑logul cu publicul român, mulţumind pentru aplauzele uimitoare din final. Am plecat din Sala Mare a Teatrului Naţional având convingerea că ceea ce s‑a întâmplat acolo i‑a arătat scriitorului britanic cât de admi‑rat și citit este în România. Și mi‑am imagi‑nat, fie și pentru o clipă, că la fel a resimţit întâlnirea fiecare dintre cei care au trăit, citit, zâmbit și respirat literatură împreună cu David Lodge, în seara de 1 octombrie a acestui an.

A consemnat Cezara‑Maria Enea

Iașul, un oraș a cărui mare dorinţă este să devină în 2021 Capitală Culturală Europeană, a avut ocazia să găzduiască în inima lui sute de scriitori de talie internaţională. Timp de cinci zile am citit, am ascultat, am râs, ne‑am întristat, am trăit cu și din literatură. Timp de cinci zile, pe buzele noastre a fost cuvântul FILIT. Festivalul Internaţional de Literatură și Traducere Iași, ediţia a II‑a, a avut loc în perioada 3‑5 octombrie și s‑a desfășurat în tot orașul. Festivalul a avut program format din

cinci categorii: serile FILIT, Scriitori în Centru, Casa Poeziei, Scriitori printre liceeni și Concertele FILIT.

nr. 187 www.revistatimpul.ro

Cum sunt văzute atât fil‑mul, cât și literatura noastră în Mexic?

Aveţi filme foarte bune, întot‑deauna am considerat producţia românească de film parte din to‑pul celor mai bune cinematografii din lume. Filmele voastre au, fie‑care în parte, acea nebunie doza‑tă echilibrat, amestecată într‑un mod simplist de complicat cu dra‑ma. Iar în ceea ce privește literatu‑ra, au fost câteva nume românești care au răsunat mult timp în Me‑xic, mai ales în perioada în care eu m‑am format: Cioran și Eliade.

Spuneaţi că aţi lucra ori‑când împreună cu Cristian Mungiu. De ce?

Pentru că este unul dintre cei mai buni, e curajos. Are atâtea de spus, iar tehnica prin care exprimă lucrurile astea este extraordinară.

Sunteţi o persoană compe‑titivă. Este aceasta o competi‑tivitate constructivă sau un păcat de care nu puteţi scăpa?

În cea mai mare parte este con‑structivă, dar, uneori, în anumite

situaţii, ţine să mă ducă puţin la extrem. E adevărat, sunt foarte competitiv. Eu mă urc primul în avion, eu cobor primul (râde). E o parte din mine, plus că atât eu, cât și cei care îmi cunosc această pati‑mă am ajuns să tratăm aceste con‑juncturi cu foarte mult umor.

De unde a pornit?Din copilărie. Fraţii mei erau

foarte buni în tot ce făceau, la fel ca și acum. Eu am avut ADHD, o  tulburare de comportament și deficit de atenţie, și mai mereu eram ultimul din clasă. Probabil că această competitivitate s‑a cre‑at și din ambiţia de a depăși acel stadiu în care eram.

V‑aţi pierdut simţul mirosu‑lui în urma unei bătăi de stradă, la treisprezece ani. Ce impact a avut acest fapt asupra caracte‑rului și a mentalităţii dumnea‑voastră la acea vârstă?

Eu mi‑am pierdut acest simţ treptat, în mai multe bătăi de stra‑dă, iar la momentul respectiv, vă‑zând atâta violenţă în jurul meu,

automat și în mine s‑a schimbat ceva. Cred că un pumn a atins o umbră care mi‑a declanșat deter‑minarea să mă antrenez. Și uite așa am ajuns să fac box (râde).

Este o vorbă, cum că toate se întâmplă cu un motiv. Cre‑deţi că, dacă acest accident nu ar fi avut loc, proza dumnea‑voastră ar fi suferit schimbări?

Eu sunt recunoscător pentru tot. Pentru că, dacă nu aveam acel accident, nu aș mai fi avut aceste cărţi publicate în atâtea ţări și tra‑duse în atâtea limbi. Nici măcar nu aș fi avut motiv să stau de vor‑bă acum cu tine. Viaţa întreagă e o conjunctură. Știe cum să te co‑tească încât tu să ajungi unde vrea și, probabil, unde îţi este și locul.

Felul în care aţi început să scrieţi a trecut printr‑o me‑tamorfoză? S‑a schimbat odată cu trecerea anilor?

Când începi să scrii chiar și mâna ţi‑e rigidă, dar cu timpul

scrisul curge și mâna „se dă”. E normal ca maniera scrierii să cu‑noască transformări, ajungi să scrii mai relaxat, dar în același timp și cu o doză mai mare de res‑ponsabilitate. În orice caz, aces‑tea sunt sesizări ce ţin doar de scriitor, pentru că totul depinde doar de ceea ce simte el în timp ce scrie.

Sunteţi un om cu un simţ al umorului foarte dezvoltat, dar la prima vedere păreţi de nea‑tins. Este aceasta o impresie pe care o lăsaţi intenţionat?

Știi cum e asta? Stai de vorbă doar cu câţi oameni ai ocazia. Nu îţi pot cunoaște toţi firea. Iar când fizicul rămâne singura alternativă de a crea o impresie, asta e, te mulţumești cu faţa pe care ai pri‑mit‑o (râde). Pe chipul meu, de exemplu, alternează tot felul de expresii, pentru că îmi place să și joc în timp ce spun sau povestesc un lucru. Mi se pare o modalitate prin care poţi capta atenţia. Nu ţin neapărat să las impresia unui om dur, sunt și serios, și dur câte‑odată, dar în cea mai mare parte a timpului sunt fericit.

Care este lucrul pe care îl urâţi cel mai mult la oameni?

Pe un om rău nu‑l strică doar un singur lucru. E un cumul de ca‑racteristici însușite responsabil.

În ceea ce mă privește, pot spune că urăsc oamenii care, deși au posibilitatea de a opri un rău, nu o fac. În ţara mea se moare pe ca‑pete din cauza războiului cu dro‑gurile. Unde‑i binele din spatele acestor revoluţii care au, după spusele lor, scopul de a salva oa‑menii? Există oameni care nu au ce mânca, care stau pe străzi, oa‑meni care nu sunt cu nimic mai diferiţi decât noi. Cotitura vieţii lor e mai sarcastică, atât. Cred că ducem un război în primul rând cu noi înșine. Suntem atât de preocupaţi să salvăm oameni, în‑cât nu vedem câţi dintre ei ră‑mân morţi în urma noastră.

A consemnat Cristieana Puravu

FILIT 2014 | 3

Guillermo Arriaga: „Cred că ducem un război în primul rând cu noi înşine”

Lui Guillermo Arriaga îi stă în putere să treacă cititorul în tărâmul transpusului în vizual. Carismatic și dinamic, a trecut graniţa cu ceva în plus faţă de ceilalţi: cu două‑trei glume deocheate, conștient că poporul român a depășit sistemul

comunist și că acum e liber să guste.

Cum vi s‑a părut atmosfera de anul acesta de la FILIT?

E prima dată când vin, atmos‑fera mi s‑a părut de înalt festival internaţional. Am mai fost la festi‑valuri în străinătate. Acesta, prin amploare, prin valoarea persona‑lităţilor, prin mărimea personali‑tăţilor invitate mi s‑a părut excep‑ţional.

De ce aţi ales numele de Marta Petreu pentru lucrările dumneavoastră?

Eram foarte tânără, numele meu era Rodica Marta Crișan și când scriam numai Rodica Crișan suna ușor cacofonic, deși nu este o cacofonie. De altfel, limba româ‑nă este cacofonică și trebuie să o acceptăm ca atare. Și atunci mi‑am ales un pseudonim por‑nind de la celălalt prenume al meu, Marta, și am făcut dintr‑un Petre, numele primului meu soţ, Petreu.

Cum vi s‑a părut publicul aici, la Iași? E diferit faţă de cel din Cluj?

Mai cald, poate. M‑a frapat câţi oameni frumoși am văzut și în liceu, și la întâlnirile la care am participat.

În ce constă mișcarea Echi‑nox?

Acum foarte multă vreme, când eu eram încă elevă la liceu și deci habar nu aveam de o mișcare literară pornită în universitate, în Universitatea din Cluj s‑a născut a doua mare mișcare literară și anu‑me mișcarea Echinox. A fost un grup de întemeietori, printre care Horea Bădescu și alţii pe care nu mi‑i mai amintesc acum.

Echinox a devenit statorni‑că în unele cercuri?

Este o mișcare care s‑a născut în timpul comunismului, o mișca‑re de creaţie și care prezenta ideile specifice anilor ’60, o soluţie alter‑nantă la ideologia comunistă, care se îndrepta spre cultura adevărată.

Pe vremea când am ajuns eu la Echinox, în șaptezeci și ceva, revis‑ta era condusă de Ion Pop, Marian Papahagi și Ion Vartic. Echinoxul a dat culturii românești o mulţime de redactori‑șefi, de redactori de revistă, o mulţime de scriitori, dacă nu sute de scriitori români, maghiari și germani. Revista apă‑rea în română, maghiară și germa‑nă – un lucru extraordinar la vre‑mea aceea, dar și pentru acuma, când fiecare trage spre neamul lui. E o mișcare de o largă deschidere intelectuală, foarte importantă.

De ce aţi ales poezia?Eu scriu poeme pentru că

spre asta m‑a dus talentul, dar scriu și eseuri, scriu studii, ceea ce deja presupune o documentare foarte minuţioasă, foarte serioasă, uneori de ani de zile, și scriu pro‑ză. Deci nu am încăput numai în poezie. La început părea că sunt poetă. Sunt și om de presă, con‑duc o revistă, revista Apostrof, unde fac interviuri, editoriale,

revista revistelor – adică sunt un om de presă în adevăratul sens al cuvântului.

Unde găsiţi inspiraţia?Viaţa. Viaţa e plină de inspira‑

ţie… din tine și din tot ce se întâm‑plă. Inspiraţia e o stare magică, starea în care poţi să scrii simţind că poţi să spui ceva profund și viu. Inspiraţia e alimentată din ceea ce trăiești, din mediul pe unde treci, din oamenii pe care îi întâlnești, dintr‑o imagine a unui cerșetor care stă pe o bancă, din frumuse‑ţea unei biserici, din tot ceea ce ţi se întâmplă și ceea ce face spiritul tău, afectivitatea ta, să vibreze; ast‑fel se produce inspiraţia. Ca la scoică, e ceva de dinafară și de di‑năuntru care intră în intimitatea ta, te agită, te rănește, te bucură, oricum produce o reacţie și, în fi‑nal, în unii oameni se produce opera de artă.

Ce sfaturi aveţi pentru tine‑rii care vor să scrie? Mai are vreo șansă scrisul?

Uneori sunt deprimată și spun că scrisul nu mai are nicio șansă pentru că se trece la o altă tehnologie, dar crearea de artă va continua. Oamenii vor compune în continuare muzică, vor picta, vor sculpta, vor scrie literatură. Nu știu în ce mod va fi difuzată asta și cum va ajunge la cititori – poate că va fi pe tabletă, nu știu –, dar asta deja este secundar. Oa‑menii au nevoie de povești, au ne‑voie de confirmare, au nevoie de fabulaţia altuia, de suferinţa și bu‑curia altora. Cei care vor să scrie trebuie, pe de o parte, să vadă cum au scris și alţii și, pe de altă parte, trebuie să scrie din interiorul lor, nu ceea ce nu știu, ci despre ceea ce trăiesc sau despre ceea ce îi afectează. Și să nu se prefacă nici‑odată, pentru că doar atunci scri‑sul lor are o șansă să fie autentic, să fie artă.

A consemnat Mihai Alexandru

Marta Petreu: „Oamenii au nevoie de poveşti, au nevoie de fabulaţia altora”

Marta Petreu se laudă cu experienţe de jurnalistă, poetă și iubitoare de frumos. Inspiraţia este punctul la care se oprește cu interes și ar povesti mereu despre cum vine și despre ceea ce îi oferă unui scriitor. Crede că riscul unei scriituri este să fie prefăcută, căci

atunci trece în cealaltă parte, de non‑artă.

www.revistatimpul.ro octombrie 2014

4 | FILIT 2014

Ion Vianu

A făcut un drum interesant în viaţă și ar compara creșterea sa cu cea a unui copac. S‑a dezvoltat într‑un mediu cu totul special, înconjurat de prietenii și contemporanii tatălui său, Tudor Vianu. A mers mână‑n mână cu intuiţia și dorinţa atunci când s‑a îndreptat spre psihanaliză.

Preferă să trateze viaţa și tot ceea ce este legat de ea cu mai multă rigoare și concreteţe decât ar face‑o un filosof, de exemplu. Tocmai de asta nu se consideră demn de a fi filosof și spune că nici nu este, pentru că nu gândește în termeni abstracţi. Ion Vianu reprezintă continuitatea unei linii intelectuale românești foarte importante.

Cum îl ajută durerile pe scriitorul Ion Vianu? Mă refer la durerile spirituale.

Înainte de a vorbi despre durerile spiritu‑ale, aș vrea să vorbim despre cele fizice, pen‑tru că și ele joacă un mare rol în creaţie. In‑somniile, durerile articulare, durerile de cap, nopţile cu vise foarte stranii, toate acestea sunt ca o otravă și un incitant pentru spirit. Când am început să scriu în anii ’60 niște mici articole pentru Contemporanul, unde am debutat, acest lucru nu avea importanţă, dar a căpătat din ce în ce mai multă însemnă‑tate pe măsură ce îmbătrâneam. Oare putem să distingem așa de clar între durerile fizice și durerile morale? Suntem un singur corp, un singur organism și există o unitate între suflet și intelect. Memoria este ceva dureros. Memoria este, în același timp, regretul pentru ceea ce ai pierdut și nostalgia pentru ceea ce ai pierdut; este, simultan, un incitant, o aven‑tură periculoasă în trecutul tău, care te poate face să descoperi lucruri teribile, crime pe care le‑ai comis și care au rămas nepedepsite. Pot fi crime faţă de fidelităţile pe care le‑ai trădat, crime faţă de cei care te‑au iubit și pe care nu i‑ai iubit îndeajuns.

Și acestea, când se adună undeva, ce se întâmplă?

Acestea se adună într‑un conglomerat inform și acestei lipse de formă, acestui haos în care te regăsești, nu poţi să‑i dai un sens decât structurându‑l într‑o povestire; el se îmblânzește prin povestire și asta este litera‑tura. De fapt, înseamnă a transforma pasiu‑nile, durerile difuze, a transforma toată con‑fuzia vieţii, pentru că viaţa este confuzie, în ceva mai coerent. Acest ceva aspiră, util sau inutil, să fie frumuseţe.

Mai ţineţi minte când aţi început să vă daţi seama că viaţa este confuză?

Da. Aveţi dreptate, nu a fost o descoperi‑re a adolescenţei, pentru că în adolescenţă ești prea angrenat în viaţă, reflectezi puţin la tine însuţi, ai o încredere oarbă, ţi se pare că ești genial, ţi se pare că ești neîntrecut. Ţin minte, cu un fel de rușine amuzată, când aveam șaptesprezece ani, eram foarte îngri‑jorat, mi se părea că am ajuns atât de sus încât nu voi putea decât să decad, de acum încolo; foarte tânăr fiind, ești prins într‑un șuvoi de vitalitate. Mi se pare că ajungi într‑o reflecţiune mai adâncă despre tine însuţi doar când îmbătrânești puţin, când intri în viaţă propriu‑zis. De pildă, căsnicia, faptul de a avea copii, meseria (…) Tot ceea ce‑ţi or‑donează viaţa, intră într‑un anumit conflict cu pulsiunile tale... abia atunci începi să‑ţi dai seama că ești în confuzie. Mi‑a părut foarte bine când am învăţat câte ceva despre budism, pentru că budismul denunţă aceas‑tă confuzie universală în care trăim. Spunân‑du‑ne că viaţa este o iluzie, că facem parte dintr‑un flux enorm, în care individuaţia este

un artificiu, ne deschide calea spre o formă de mântuire. Dar nici budismul sau alte dis‑cipline orientale nu sunt soluţia, pentru că atât timp cât le cuprindem și le înţelegem numai sub aspectul lor conceptual, și nu le practicăm, rămânem în ceva superficial. Îmi aduc aminte de o impresie a lui Emil Cioran, într‑una dintre convorbirile sale, în care spu‑ne că după ce a citit treizeci de ani budism și filozofie indiană, într‑o bună zi și‑a spus că a rămas tot atât de irascibil, tot atât de rău, tot atât de anxios. Atunci a aruncat toate cărţile budiste pe care le avea. Deci, asta este drama experienţelor strict intelectuale: se dovedesc până la urmă vane.

„Tatăl meu a fost foarte prezent în viaţa mea”

Ne putem da seama când intrăm din tinereţe în bătrâneţe?

Nu ne dăm seama de asta. Nu ne dăm seama de timpul care trece. Vedeţi, eu am împlinit anul acesta optzeci de ani și mi se pare absolut incredibil că am optzeci de ani. Nu pentru că m‑aș simţi tânăr, pentru că am tot felul de boli, tot felul de insuficienţe, am devenit extrem de fatigabil, dar pur și simplu nu‑mi vine să cred că timpul a trecut. Când mă gândesc la faptul că viaţa mi s‑a dublat în raport cu momentul când aveam patruzeci de ani, pur și simplu nu‑mi vine să cred. Și, deși corpul meu este martor, și chiar mintea mea este martor al acestei îmbătrâniri, tot ră‑mâne ideea că timpul este o iluzie. Ori timpul nu este o iluzie, este chiar singurul lucru care nu este iluzie.

Dacă aţi compara viaţa dumnea‑voastră cu un fenomen al naturii, care ar fi acesta?

Cred că aș compara‑o cu viaţa unui co‑pac, adică ceva lent, ceva care trăiește foarte mult timp și care trece prin diverse faze, rit‑mate de anotimpuri. Dar aș putea să o com‑par și cu aceea a unor pești, fiindcă sunt pești care cresc toată viaţa și dintr‑un anu‑mit punct de vedere am simţit că am crescut toată viaţa, că se adaugă straturi noi de expe‑rienţe și cunoștinţe, de dezamăgiri care în chip misterios se transformă în consolare, până la urmă. Fiindcă ești dezamăgit; însă cumularea dezamăgirilor, până la urmă, îţi produce un sentiment de relativitate și do‑bândești, totuși, o anumită pace, o anumită seninătate.

Și apropo de creștere, cum aţi simţit: „o povară dulce” sau una „chinuitoare”, faptul că tatăl dumneavoastră a fost Tu‑dor Vianu? Cum v‑a urmărit acest fapt?

Nu, chinuitoare în nici un caz. Cred că ceea ce‑ţi spun părinţii are o enormă putere de impregnare, îi auzi, îi auzi toată viaţa.

nr. 187 www.revistatimpul.ro

FILIT 2014 | 5

„Asta este drama experienţelor strict intelectuale: se dovedesc până la urmă vane”

În sensul acesta, da, tatăl meu a fost foarte prezent în viaţa mea. Însă prezenţa lui nu era opresantă, pentru că n‑am avut de la el porunci categorice. Cred că a știut să fie destul de moderat și să‑mi dea libertate, așa încât nu m‑am simţit frânat. Dar pre‑zent în viaţa mea a fost mai ales până în momentul în care am împlinit vârsta la care el a murit, ceea ce s‑a întâmplat acum paisprezece ani. Era cam pe vremea eclipsei totale de soare, s‑au împlinit, în luni și în zile, pe cât am putut să calculez, anii momentului în care el a murit și eu eram încă în plină viaţă, înainte de primul meu accident cardiac. Atunci am avut sentimentul că în timp ce mergeam, ală‑turi de mine era cineva și dintr‑o dată acel cineva s‑a oprit și eu am continuat. Și, uite, continuu să merg singur, în timp ce acea persoană a rămas mult în spatele meu. Uitându‑mă în ascendenţa mea mas‑culină, sunt cel mai bătrân de cel puţin patru generaţii, adică și tatăl meu a murit mult mai tânăr ca mine, și bunicul meu, și străbunicul meu; mai departe nu știu, dar probabil că și ceilalţi, pentru că oamenii mureau mai tineri atunci.

„Bucuria cea mai vie, cea mai intensă ţi‑o oferă viaţa”

Care este imaginea copilăriei dum‑neavoastră, a casei părintești, a atmos‑ferei din familie?

Foarte caldă. Aveam o casă extrem de primitoare, de plăcută, era plină de cărţi, erau și multe obiecte frumoase, multe mobile. Am o oarecare melancolie, totuși. Amintirea unor dezastre, cum ar fi cutre‑murul din 1940, când casa a fost avariată și l‑am auzit pe tatăl meu spunând: „ne blestemă Dumnezeu pentru păcatele noastre!” Era 1940, în plină existenţă a Statului Naţional‑Legionar, un moment de violenţă cum am mai trăit și altele după aceea și mult timp am rămas cu această idee: care sunt păcatele noastre, cu ce‑am greșit? Cred că se referea la o greșeală colectivă, nu la una individuală. Dar, în sfârșit, mi‑a rămas această idee: „păcatele noastre”.

V‑au lăsat părinţii să descoperiţi misterele lor, misterele lor dinainte de a fi părinţii dumneavoastră?

Sigur că da. I‑am cunoscut numai pe bunicii mei materni. Bunicul meu matern, Ștefan Irimescu, era un om remarcabil, medic, cel care‑a înfiinţat o disciplină me‑dicală în România, ftiziologia, adică speci‑alitatea care se ocupă cu tuberculoza; a înfiinţat multe spitale de tuberculoză în ţară. Era un om foarte cultivat, însă ros de o iremediabilă melancolie. Și cred că mama mea a fost marcată de această tris‑teţe profundă, care domnea în casa ei, iar eu m‑am concentrat foarte mult asupra lor. Familia tatălui meu reprezenta ceva mai abstract, pentru că nu i‑am cunoscut, muriseră bunicii mei. Le‑am cunoscut pe surorile tatălui meu, dar mi i‑am reprezen‑tat mai puţin bine pe Vieni decât mi i‑am reprezentat pe Irimești, pe bunicii mei

materni. Am cunoscut Crăciunurile în fa‑milie, contrastul dintre bunicul meu și bunica mea: bunicul meu era un raţiona‑list voltairian, care făcuse studii la Paris, totalmente ateu, provenea dintr‑o familie de negustori din Ploiești care, la rândul lor, cu o generaţie înainte trecuseră mun‑ţii din Ardeal; în timp ce bunica mea pro‑venea dintr‑o familie de moșieri din Ia‑lomiţa, era mistică, avea viziuni, o visa pe Maica Domnului care‑i spunea lucruri care se pot bănui. Erau oameni care se contraziceau prin felul lor de‑a fi și, totuși, cred că exista între ei un fel de înţelegere profundă, dincolo de diferenţe. Dar nu era ceva vesel, exaltant. Alături de ei era sora mamei mele, Monica, cu zece ani mai tâ‑nără decât mama mea și cu numai cinci‑sprezece ani mai mare ca mine și care mi‑a fost o prietenă extraordinară, în ciu‑da diferenţei de vârstă. Între noi a fost o adevărată iubire, mai târziu a emigrat în Statele Unite, a avut nouă copii, verii mei, cu care am păstrat și astăzi o legătură.

Dacă am vorbi despre bucurie, ce aţi spune, ce vă bucură?

De bucurie? Ah, mă bucură foarte mult copiii mei și nepoţii mei. Acum am doi nepoţi gemeni, care au împlinit șase ani și ei constituie centrul actual al exis‑tenţei mele. Faptul de a‑i vedea crescând și faptul de a ști că genele tale se propagă îţi dau un optimism, un tonus și o speran‑ţă extraordinare.

Să rămână asta, până la urmă, sin‑gura noastră bucurie adevărată?

Nu. Fără îndoială, nu. Cred că și crea‑ţia joacă un rol și acesta, chiar acest as‑pect al perpetuării speţei tale, ţine tot de creaţie. Cred că tot ceea ce este de ordinul creaţiei este bucurie, însă bucuria cea mai vie, cea mai intensă ţi‑o oferă viaţa. Viaţa în ţâșnirea ei continuă.

Aveţi conflicte interioare când în‑cepeţi să scrieţi?

Da. Înainte să scriu primul meu ro‑man, Caietele lui Ozias (2004), pe celelal‑te aproape că le‑am abandonat. E adevă‑rat că am scris acest roman aproape indecent de târziu, în al șaptelea deceniu al vieţii mele, dar în sertarele mele se gă‑sesc foarte multe începuturi de romane. Nu știu de ce mi‑am figurat eu că trebuie să scriu un roman. Până la urmă am reu‑șit, am scris vreo patru‑cinci.

Amor intellectualis cum a căpătat viaţă?

Amor intellectualis, care a fost cartea mea cea mai de succes și poate că cea mai bună carte a mea, a pornit altfel. Am vrut să scriu o nuvelă, care este capitolul întâi al cărţii, Pomul de Crăciun. Și pe urmă această nuvelă s‑a legat, s‑a articulat cu povestirea adolescenţei mele și a unor oa‑meni pe care i‑am întâlnit și care, cu toţii, într‑o anumită măsură, au terminat prost. Este un recviem pentru eroii copilăriei și

tinereţii mele, începând cu domnul Papu (n. red.: Edgar Papu) și sfârșind cu mine, aș putea spune. Mi‑am pus problema dacă să continui un al doilea volum, însă am făcut o observaţie: citind un mare număr de memorii, de autobiografii mi‑am dat seama că sunt mai bune părţile care de‑scriu tinereţea și copilăria. Și mi‑am zis: de ce să scriu mai departe, când mai de‑parte intervin inamiciţii, invidii, tot felul de sentimente urâte, tot felul de conflicte, pentru ce să povestesc despre asta? Mai bine povestesc despre copilărie și despre adolescenţă, când eram proaspăt, când eram mai interesant, în fond, ca om. Mi‑am dat seama că despre vârsta adultă nu are rost să povestesc, căci este mult mai seacă și mai meschină.

Ce imagine aveţi asupra intelectua‑lităţii românești de acum?

Foarte interesantă. Este o mare fierbe‑re, este o pluralitate de gândire, este mai puţin convenţională, pentru că‑n Occi‑dent, deși există oameni foarte rafinaţi, deși există o mare cultură și o apropriere foarte serioasă a lucrurilor, spiritul con‑venţional este mai exprimat. Aici poate că nu suntem atât de împovăraţi de tradiţii și de obligaţii și‑n acest sens suntem mai liberi. Și pe urmă, avem o prea mare expe‑rienţă a oportunismului ca să mai fim atât de oportuniști. Privesc cu încredere cultu‑ra românească și calitatea intelectualilor.

A consemnat Corina Gologoţ

www.revistatimpul.ro octombrie 2014

6 | FILIT 2014

Timp de trei ore, în Aula Magna a Universităţii „Petre Andrei” din Iași (UPA), cei mai importanţi oameni de presă din perioada comunistă și postcomunistă au povestit începuturile presei studenţești din România în cadrul Seminarului „Presa românească de la comunism la postcomunism”, al 18‑lea eveniment al proiectului „După 25 de ani. Comunismul din Europa de Est”, iniţiat de Facultatea de Știinţe Politice și Administrative. Întâlnirea a avut loc în cadrul FILIT și s‑a bucurat de prezenţa studenţilor și a publicului interesat.

Jurnalistul Mihai Tatulici a deschis discuţia pe o notă optimistă: „Mă bucur să mă întorc de fiecare dată în

centrul universitar unde am învăţat. Cred că în ultimii ani această întâlnire repre‑zintă prima tentativă, timidă, de reunire și de dezbatere a presei din perioada regi‑mului comunist. Sunt foarte multe dife‑renţe între presa de atunci și cea de acum. E libertate de opinie, însă faţă de presa din perioada regimului comunist sunt și foarte multe dezavantaje, întrucât, în acea vreme gramatica era respectată, iar limba română era mult mai cunoscută”. Întreţi‑nând atmosfera ca moderator, prof. univ. dr. Doru Tompea, rectorul UPA din Iași, a precizat că ideea acestui seminar a fost aceea de a aduna la aceeași masă oamenii care au manageriat și editat presa studen‑ţească din vremea regimului comunist. „E prima dată când generaţii de jurnaliști și redactori‑șefi sunt împreună pentru a de‑talia începuturile presei studenţești, pen‑tru a ne arăta nouă, mai ales generaţiei mai tinere, dar și celei retro, ce putere a avut acest tip de presă în istoria României”, a completat rectorul.

Cât de bună şi cât de adevărată era presa studenţească?

De la această întrebare a pornit semi‑narul despre presă din cadrul FILIT. Liviu Antonesei, fost redactor‑șef la Opinia Stu‑denţească, a mărturisit că a avut primul contact cu revistele studenţești în 1972, în perioada examenului de admitere la fa‑cultate, când un coleg de redacţie de la Alma Mater l‑a rugat să ţină o rubrică. Liviu Antonesei a povestit că în 1977 cen‑zura s‑a destrămat, dar mediile de cenzu‑ră s‑au multiplicat. Și‑a amintit despre faptul că nu puteai să îl citezi, până în 1978, pe Cioran, după cum nu puteai, până în 1989, să scrii despre pluralismul literar. Cenzura profesionistă nu era sub‑tilă și era sub direcţia presei și tipărituri‑lor. Redacţia era cea care avea, în primul

rând, drept de cenzură. În funcţie de tipul de redacţie, existau anumite niveluri de cenzură.

Istoricul și criticul literar Alexandru Călinescu, fost redactor‑șef la revista Dia‑log, a declarat că a ajuns la această publi‑caţie la îndemnul unor tineri studenţi, în perioada când era asistent la catedra de Franceză, pentru a prelua conducerea re‑vistei și pentru a o scoate din impas: „A fost o perioadă interesantă și fructuoasă pentru mine și au trecut în acei ani, pri‑măverile dintre 1972 și 1983, multe nume care s‑au impus ulterior ca prozatori sau critici. Noi am încercat să menţinem sta‑tutul revistei de cultură. Ăsta era ţelul nostru. Să știţi că nu a fost ușor. După 1972, regimul politic din România a cu‑noscut o înăsprire, un îngheţ ideologic, în contextul vizitei lui Ceaușescu din Core‑ea de Nord și China, de unde venise cu

mai multe idei, printre care aceea ca pu‑blicaţiile studenţești să devină motoare de propagandă în slujba Partidului Co‑munist Român. Noi, cei de la Dialog, ne‑am lovit de o problemă majoră, în sen‑sul că ni se cerea să dispară acea menţiu‑ne, de revistă culturală studenţească”.

Publicistul Sorin Antohi le‑a vorbit ti‑nerilor despre conţinutul acestor publica‑ţii, punctând direcţiile, din perspectiva scriiturii, pentru care optau scriitorii și jurnaliștii vremii. Alexandru Lăzescu, cel care a condus Viaţa Politehnicii, a povestit despre cât de dificil era să scoţi o publica‑ţie în care să nu apară numele lui Nicolae Ceaușescu. „În 1989 se împlineau 100 de ani de la moartea lui Mihai Eminescu și a fost o mare ambiţie să scoatem un număr în care să nu apară deloc menţionat liderul PCR. A fost o mare negociere, și la Opinia Studenţească, și la Viaţa Politehnicii, dar pentru noi a reprezentat o mare victorie faptul că am reușit să tipărim acele nume‑re”, a mărturisit Alexandru Lăzescu.

Lansarea volumului De la presa studenţească în comunism la presa postcomunistă

În a doua parte a evenimentului orga‑nizat în contextul celei de‑a doua ediţii a FILIT, a fost lansat și volumul De la presa studenţească în comunism la presa post‑comunistă, coordonat de prof. univ. dr. Sorin Bocancea și editat la Editura Insti‑tutul European Iași. Primul dintre cei in‑vitaţi să prezinte cartea, conf. univ. dr. Florea Ioncioaia, de la Departamentul de Jurnalism al Universităţii „Al.I. Cuza”, a declarat că este încântat de apariţia unui

volum de mărturii despre presa studen‑ţească din perioada regimului comunist: „Mi se pare foarte importantă mărturia acestor oameni, este pentru prima oară când citesc un astfel de volum de mărtu‑rii  cu privire la începuturile presei stu‑denţești și reprezintă o carte peste care nu se va putea trece în creionarea între‑gii istorii”. În dialog cu cei prezenţi, prof. univ. dr. Daniel Șandru a precizat că „volumul redă, din multiple unghiuri, o fotografie de epocă, developată din per‑spectiva experienţei pe care autorii au avut‑o în presa studenţească. Din punc‑tul de vedere al metodologiei puse la lucru în acest volum, cartea reunește oa‑meni care, într‑un fel sau altul, reușesc să se despartă de trecutul lor râzând. Re‑găsim, în volum, metoda poveștii vieţii, dar și cea a interviului, de fapt un mixaj între cele două, aspect caracteristic șco‑lii de știinţe politice de la Iași, repre‑zentată de UPA la nivel naţional”. Coor‑donatorul lucrării, prof. univ. dr. Sorin Bocancea, a mărturisit că „acest volum s‑a născut printr‑o contaminare. Fiecare a sunat pe fiecare. Este doar prima ediţie și sper ca la anul, pe vremea aceasta, să o scoatem și pe a doua”.

În finalul evenimentului, Mihai Tatu‑lici a anunţat că seminarul de astăzi va avea o continuare prin organizarea la Iași, anul viitor, în octombrie, a Forumului Na‑ţional al Presei Românești: „Sper să reu‑șim să îi dăm Iașului acest primat, pe care Bucureștiul nu îl mai poate avea, iar Clu‑jul este dependent de politic. Să își asume acest oraș și Universitatea «Petre Andrei» din Iași o încercare de reabilitare a presei românești în democraţie”.

A consemnat Andrei Cucu

FILIT și presa de la comunism la postcomunism

nr. 187 www.revistatimpul.ro

FILIT 2014 | 7

Când v‑amintiţi de visul și de ideea cu care aţi pornit spre a realiza FILIT, confruntat cu deja cele două ediţii, ce senti‑ment vă‑ncearcă?

Complicat de zis. Clar că ești mulţumit, dar e mai degrabă așa, un fel de năuceală. Mai stai să te gândești dacă e adevărat. Pentru că multe visezi în viaţă, dar nu ţi se întâmplă decât foar‑te rar să se îndeplinească toate visele, mai ales atunci când sunt foarte ambiţioase, iar când vor‑beam că „am vrea să facem și noi un asemenea festival la Iași”, împreună cu Florin Lăzărescu și Lucian Dan Teodorovici, era și un fel de „vorbeam discuţii”. Spuneam că ar fi fain, dar nu cre‑deam noi că o să se întâmple vreodată. Era sâmburele acela în mintea noastră, iar Consiliul Ju‑deţean și Cristian Adomniţei chiar au avut curajul acesta nebun

să bage atâţia bani într‑un pro‑iect cultural, ceea ce este neobiș‑nuit în România pentru proiecte literare. Dar e o sumă absolut obișnuită și chiar mică pentru proiecte legate de film, de teatru sau de muzică. Spun asta pentru că bugetele de la Sibiu sau la TI‑FF‑ul Clujului sunt de zece ori mai mari decât ale FILIT‑ului ori bugetul Festivalului Enescu, ca‑re‑i de vreo douăzeci de ori mai mare decât al FILIT‑ului. În zona literară, în‑tr‑adevăr, aceste sume sunt mai rare, de asta curajul a fost foarte mare. Dar, pe de altă parte, Iașul cultural este un oraș eminamen‑te literar, adică asta‑i partea lui cea mai puternică. Bine, și uni‑versitar, evident, educaţional, dar

dacă ne referim la arte, cred că literatura are cea mai bună re‑prezentare și în zona creatorilor, dar și a publicului. Nu vreau să spun că muzica n‑are vârfurile ei sau pictura sau vreo altă artă, dar, ca număr, literatura covâr‑șește. Sunt convins că‑s mult mai mulţi cititori de literatură decât vizitatori de galerii de artă, ceea ce cred că se poate ve‑dea și statistic foarte ușor. Acum, imediat după ce‑a de‑a doua ediţie, sigur că ne simţim bine fiindcă a ieșit senzaţional, dar, când ne gândim ce muncă urmează pentru cea de‑a treia, parcă…

Ne puteţi spune, măcar ge‑neric, detalii despre invitaţii și partenerii pe care‑i pregă‑tiţi deja pentru la anul?

Noi suntem în discuţii cu premianţi Nobel, adică suntem în discuţii mai vechi. Poate reușim

să aducem un Pamuk sau un alt autor de aceeași talie, ori măcar de pe lista scurtă a premianţilor Nobel. Faptul că nu există un mecanism de finanţare multia‑nuală pentru proiecte culturale ne cam leagă de mâini și de pi‑cioare. Spun asta pentru că în momentul în care vorbești cu agentul literar al unui mare au‑tor, agentul îţi spune că e în re‑gulă și că sunt de acord, arată foarte frumos festivalul, autorul este liber, dar că trebuie să sem‑năm contractul. Ei, și când ajungi la semnare de contract, nu poţi să semnezi contract pe un buget pe care nu‑l ai. Atunci lucrurile se cam opresc aici, îi spui că revii când poţi semna contractul, asta însemnând martie‑aprilie anul

viitor și ești penibil să mai vii în aprilie și să‑l întrebi dacă mai este liber domnul Pamuk în oc‑tombrie. Și nouă ne vine a râde, darămite lor!

„Anul trecut a fost perfect, dar anul acesta a fost mai mult, a fost o încântare”

Ce este cel mai important lucru pentru o echipă care or‑ganizează un asemenea festi‑val? Mai ales că este implicată literatura.

Primul lucru, și care‑i inefa‑bil, de fapt e foarte greu de prins într‑o formulă, este viziunea. Să aibă viziunea a ceea ce vrea să facă, să știe unde vrea să ajungă. Adică poţi să ai o echipă extra‑ordinar de muncitoare, cu oa‑meni foarte competenţi, foarte coerenţi, care‑și știu foarte bine locul, care nu‑s tensionaţi, dar să n‑aibă viziunea potrivită. Și asta cred că este una dintre proble‑mele festivalurilor literare me‑diocre sau mici. Nu neapărat lipsa de resurse, deși și asta poa‑te fi reală, dar uneori resurse bo‑gate sunt risipite sau ratate din lipsa unei viziuni proaspete, eu‑ropene asupra evenimentului. Adică poţi să aduci o sută de scriitori sau de poeţi și să nu se lege lucrurile pentru că nu a existat o viziune proaspătă și eu‑ropeană. Poate pentru că este mai degrabă o ambiţie de a adu‑ce niște oameni laolaltă, și nu neapărat de a face un festival. Un festival nu înseamnă numai oameni laolaltă, înseamnă și at‑mosferă, înseamnă și niște pro‑grame, conţinut, înseamnă foar‑te multe lucruri. Dincolo de viziune, evident, o echipă trebu‑ie să creadă în acea viziune. După aceea urmează, bineînţe‑les, și lucrurile mai tehnice: competenţă, comunicare, instru‑mente cu care intrăm deja într‑o zonă a sociologiei sau a mana‑gementului. Fără viziune, încre‑dere și bun‑gust, nu cred că poa‑te ieși ceea ce‑i foarte important la un festival, atmosfera.

V‑au mulţumit mulţi din‑tre autori, jurnaliști, partici‑panţi. Care a fost cea mai inte‑resantă mulţumire, la care nu v‑aţi așteptat?

Au fost multe reacţii surprin‑zătoare, de exemplu, una dintre ele, o autoare care mi‑a scris: „anul trecut a fost perfect, dar

anul acesta a fost mai mult, a fost o încântare”. Sau una care poate să pară ușor macabră, așa, dar pe mine m‑a tușat, din partea unei traducătoare care mi‑a zis: „uite, Dan, trebuie să‑ţi mărturisesc, mătușa mea a murit, ar fi trebuit să fie îngropată astăzi, dumini‑că, dar i‑am rugat pe cei din fa‑milie s‑o mai ţină o zi ca s‑ajung și eu luni, ca să stau să se termi‑ne FILIT‑ul”. E foarte ciudată mărturisirea, dar e și un compli‑ment indirect așa, à la Harms mai degrabă. Sau Alina Vâlcan, care scrie în One că „m‑am dus la Iași cu așteptări foarte mari de la FILIT și m‑am întors cu toate aș‑teptările mele întrecute”. Noi am pornit foarte bine de la prima ediţie, pentru că nu știam dacă vom avea ocazia să‑l facem a doua oară. Am primit reproșuri că puteam să începem la o scară mică tocmai ca să avem de unde să creștem; ne întrebau unii ce‑o să mai facem la celelalte ediţii, dacă de la primele e așa de bine? N‑am avut încotro, a trebuit să ne asigurăm că iese din prima la un nivel foarte mare, chiar dacă nu prea avem asemenea concu‑renţă europeană în apropiere. Am confirmat, a venit și bugetul,

pentru că noi am fost victima propriului nostru succes, ca să spun așa, și se punea problema ce facem. Anul trecut am avut o ștachetă atât de înaltă, a ieșit, anul acesta ce facem? Soluţia mea aceasta a fost: o facem la fel ca anul trecut. Faptul că a ieșit mai bine ca anul trecut e pentru că așa se întâmplă lucrurile, nu neapărat pentru că am proiec‑tat‑o. Proiecţia noastră a fost s‑o facem măcar la fel ca anul trecut. Și acum, la ediţia a treia, mă gân‑desc s‑o facem măcar la fel ca la prima ediţie. Adică acela rămâne un standard valabil, un standard care încă n‑a fost egalat, nici în România, nici prin ţările din jur.

Dacă ar fi să‑i daţi viaţă FILIT‑ului și să‑l comparaţi cu un personaj de roman, care ar fi acesta?

Mai degrabă un personaj de poveste, un Făt‑Frumos care a crescut într‑un an cât alţii în șapte. Cu Făt‑Frumos e ușor, adi‑că are o logică pe undeva, dar dacă ar fi, totuși, un personaj de roman, cred că ar fi un Zorba Grecul, poate.

A consemnat Corina Gologoţ

Dan Lungu: „Fără viziune, încredere şi bun‑gust, nu cred că poate ieşi ceea ce‑i foarte important la un festival: atmosfera”

Scriitorul Dan Lungu s‑a aflat, deja pentru a doua oară, în postura unui director de festival. FILIT are doar doi ani, dar se mândrește cu răsunet internaţional și cu promisiunea de a fi mai mult decât perfect. Dan Lungu a făcut o incursiune pe repede‑nainte a ceea ce înseamnă succesul festivalului care aduce la Iași nume mari din literatura română și internaţională, care pune Iașul pe agenda unor personalităţi premiate cu Nobel. Dacă i‑ar da viaţă de personaj FILIT‑ului, probabil ar fi Făt‑Frumos, spune voios managerul festivalului ieșean.

www.revistatimpul.ro octombrie 2014

8 | FILIT 2014

Am încercat să mă docu‑mentez și să aflu mai multe in‑formaţii despre dumneavoastră. Am găsit foarte puţine, acest lu‑cru este legat de coincidenţa de nume cu cea a fizicianului și chimis tului Nicolas Clément sau nu doriţi să apară publice infor‑maţii despre dumnea voastră?

Singurele lucruri pe care le spun referitoare la mine sunt ches‑tiuni foarte banale: anul și locul nașterii, eventual profesia, dar în rest nu cred că celelalte sunt atât de importante. Vorbesc, în gene‑ral, doar despre cartea mea, și nu despre mine. Într‑o societate în care foarte mulţi scriitori oferă de‑talii despre ei, nu cred că este ne‑cesar să mai fie încă unul. Dacă voiam să scriu despre mine, scriam o carte despre mine. Nu am scris nimic despre mine, până acum. Deci înseamnă că nu vreau să vorbesc despre acest subiect.

De ce aţi ales să pășiţi pe ca‑lea filosofică?

Am ales această vocaţie pen‑tru că în liceu am avut un profesor

fascinant și mi‑a plăcut foarte mult să învăţ și să studiez filosofia. Prin urmare, am ales această cale pentru a deveni eu însumi un pro‑motor al filosofiei.

Știu că unul dintre filosofii dumnea voastră preferaţi este Marcus Aurelius. Ce vă atrage la ideile promovate de acesta?

Îmi plac foarte mult filosofii din Antichitate, pentru că filosofia lor este foarte practică, și nu doar una teoretică. Este o filosofie în permanenţă legată de viaţă și exis‑tenţă. Marcus Aurelius a fost un stoic și a împărtășit teoriile stoi‑cismului. Ceea ce mi‑a plăcut foar‑te mult la el este faptul că a fost un împărat roman foarte activ. Cu toate astea, își făcea timp în fiecare zi pentru jurnalul său filosofic. Mi‑a plăcut foarte mult ideea că un împărat își făcea timp pentru filosofie, și nu doar pentru politică.

Romanul de debut a fost pu‑blicat în 2013, mi‑e greu să cred că până atunci nu aţi avut con‑tact cu scrisul. De aceea, v‑aș ruga să‑mi povestiţi când aţi început să scrieţi și despre ce?

Scriu de foarte mult timp, dar la început, când am pus condeiul în mână, m‑am căutat pe mine în‑sumi. Nu am fost convins că voi avea o scriere a mea, dar, puţin câte puţin, pe paginile timpului am gravat scrierea mea. Odată cu descoperirea ei, m‑am hotărât să

trimit manuscrise editorilor. Ceea ce am scris înainte de acest roman nu am arătat niciodată editorilor și nici nu am de gând să fac asta vreodată. Înainte scriam texte de opinie, nuvele de mici dimensi‑uni, dar toate aveau un punct co‑mun. Le scriam pentru mine, în sensul că nu erau menite de a fi citite de publicul larg, ci erau un exerciţiu precum cel al unui pia‑nist începător.

Orice scriitor poartă mai multe măști. În momentele în care scrieţi renunţaţi la ele sau vă jucaţi cu acestea?

Dar eu nu port nici o mască, pentru că sunt liber și nu am ni‑mic de ascuns. Descriu povești, personaje. Practic, scriu pentru a le crea pe ele și istoria lor. A scrie nu înseamnă a fi la un bal mascat. Scriu cât se poate de sincer, deci renunţ la orice idee de mască care ar putea exista pe chipul meu.

În romanul Sauf les Fleurs există acea viziune tragică și violentă. De ce v‑aţi pedepsit personajele? E din cauza unor refulări sau aţi dorit să relie‑faţi partea animalieră a oame‑nilor?

În romanul meu am descris situaţia unei familii conduse de violenţă. Am putut să povestesc despre o familie dezbinată de vio‑lenţa conjugală. Am cunoscut în viaţă această situaţie și am fost inspirat să o construiesc pentru că

l‑am citit foarte mult pe Eschil. Ase menea tragediei eschiliene, care a avut ca temă centrală vio‑lenţa. Am vrut să demonstrez că Eschil poate fi privit dintr‑o per‑spectivă modernă, actuală. Chiar dacă s‑a întâmplat în perioada Greciei Antice, sigur se poate re‑peta și la o fermă, în Franţa. Nu am scris această carte pentru a‑mi regla conturile cu mine în‑sumi și nici pentru a‑mi descă‑tușa refulările, nici pentru a mă elibera, ci pentru că am avut plă‑cerea de a scrie.

De ce nu există descriere în cartea dumneavoastră?

Pentru că Marthe scria în car‑netul său din închisoare și, prin urmare, ea este cea care vorbește în text. Întrucât scrie acest carnet pentru fratele ei, nu avea motive pentru a povesti detalii. Nu este necesar să folosească detalii, pen‑tru că ei au împărtășit multe expe‑rienţe trăind amândoi la fermă. Descrierea nu mi se pare utilă pentru evoluţia firului narativ. Nu sunt un scriitor descriptiv, ci unul care vrea să lase mesajul să treacă și să ajungă la cititor, dincolo de artificiile artistice.

Ce mai reprezintă literatura astăzi? Înspre ce direcţie se în‑dreaptă?

Literatura este dirijată spre ori‑ce direcţie, pe care fiecare carte o instalează. În Franţa există tendin‑ţa autoficţiunii, în sensul apariţiei

povestioarelor foarte personale prin care se relatează credinţele intime. Spre exemplu, anul acesta a fost publicată proză scurtă pe teme istorice, precum și volume presărate cu limbaj vulgar. Întru‑cât societatea franceză traversea‑ză o criză importantă, literatura va exprima această realitate marcată de proasta dispoziţie, de îndoiala profundă asupra valorilor. Litera‑tura reprezintă provocare, iar au‑torii mărturisesc experienţe din lumea sau spaţiul în care au trăit.

Care este cel mai important lucru pe care l‑aţi aflat dintr‑o carte?

Să merg până la capăt și să nu abandonez nimic din ceea ce m‑am apucat. Sunt câteva cărţi care mi‑au dat curaj și energie.

Cu ce personaj literar aţi dori să vă întâlniţi pentru a‑i adresa o întrebare?

Nu vreau să mă întâlnesc cu niciun personaj literar, întrucât le întâlnesc în momentul în care ci‑tesc. În momentul în care citesc o carte, deja este o întâlnire, nu una fizică, într‑adevăr, dar una la fel de importantă ca cea fizică. Dar, ipo‑tetic vorbind, aș vrea să o cunosc pe Antigona.

Exprimaţi în trei cuvinte ex‑perienţa FILIT.

Călduros, ambiţios, deschis.

A consemnat Ema Iordache

Nicolas Clément: „A scrie nu înseamnă a fi la un bal mascat”

Pe Nicolas Clément l‑am cunoscut printre rafturile unei librării, la evenimentul de lansare a cărţii sale în cadrul FILIT. Sauf les Fleures este romanul plin de afecţiune și emoţii pe care l‑a adus în România cu cea mai mare stare de bine posibilă. Nicolas Clément este scriitorul calm, care nu spune prea multe despre el în spaţiul public, ci preferă să fie cunoscut prin ceea ce scrie.

Małgorzata Rejmer este o tânără jurnalistă care a scris o serie de reportaje

despre București, în urma experi‑enţei traiului de peste doi ani în capitala României. Întoarsă în Polonia, ea a cuprins frânturi din realităţile românești între două co‑perte, reunite sub titlul București. Praf și sânge. Mariusz Szczygiel este autorul volumului Gottland, constituit, de asemenea, dintr‑o serie de reportaje, de data aceasta despre Cehia. Cărţile celor doi au‑tori au în comun atât compoziţia, cât și trăsăturile reportajului po‑lonez, deși fiecare dintre ei se dis‑tinge prin stilul unic al exprimării și prin modul în care se folosește de forţa descrierii.

Interesul celor doi jurnaliști pentru comunismul românesc, care a fost foarte diferit de cel po‑lonez, și efectele acestuia încă vi‑zibile în societatea românească actuală sunt cu atât mai acute, cu cât ei s‑au adâncit în lecturi des‑pre istoria României. Mariusz Szczygiel este fascinat de cartea lui Ion Mihai Pacepa, Orizonturi roșii, despre care a mărturisit că o deţine în două exemplare, „în caz că unul ar dispărea”. Małgorzata Rejmer s‑a documentat, în perioa‑da în care a stat în România, des‑pre totalitarismul comunist vor‑bind cu oameni care au trăit această experienţă. „Am întâlnit tineri cărora le era frică să vor‑bească despre comunism, aveau impresia că sunt supravegheaţi și

se fereau să folosească telefonul”, și‑a amintit jurnalista, încă fră‑mântată de întrebarea la care nu găsește nici acum răspuns: „De ce se comportau așa?”

În cazul reportajului literar polonez, documentarea este vitală pentru a obţine un text de calitate, după cum au explicat cei doi. În timpul în care a stat în Cehia pen‑tru a aduna informaţii necesare cărţii sale, le‑a spus Mariusz celor prezenţi, a încercat să discute cu o femeie care îi putea oferi detalii importante pentru reportajul său, dar ea nu vorbea altă limbă decât cehă. Ambiţionat de dorinţa de a afla ce are de spus personajul său, ziaristul s‑a apucat de învăţat lim‑ba cehă și a putut contura unul dintre reportajele cuprinse în

volumul Gottland. Acest lucru de‑monstrează că, pe cei pasionaţi de arta reportajului literar, probleme‑le de natură practică nu îi împie‑dică să surprindă subiectul cu maximă acurateţe.

Școala de reportaj din Polonia, documentarea minuţioasă, ipos‑tazele în care jurnaliștii devin cu ușurinţă scriitori, statutul repor‑tajului polonez, apreciat atât în spaţiul de origine, cât și peste gra‑niţe, reprezintă doar câteva dintre

piesele de rezistenţă ale acestui gen de scriere. Concluzia dialogu‑lui la care au participat cei doi re‑porteri polonezi a fost aceea că toate elementele menţionate sunt importante pentru a asigura con‑tinuitatea reportajului, fără ca acesta să sufere metamorfoze im‑puse de noile tendinţe literare sau jurnalistice.

A consemnat Roxana Maria Găină

Farmecul polonez al reportajului„ Reportajul literar polonez contemporan”, o dezbatere care i‑a avut ca invitaţi pe Mariusz Szczygiel și Małgorzata Rejmer, a reprezentat un alt eveniment cultural marca FILIT. Pe 3 octombrie, la Universitatea „Al.I. Cuza” din Iași, în Sala Senat, publicul iubitor de cultură a fost iniţiat în tainele reportajului polonez. Moderatorul dezbaterii, realizatorul TV Călin Ciobotari, a reprezentat „liantul” dintre cultura românească și cea poloneză.

nr. 187 www.revistatimpul.ro

FILIT 2014 | 9

Care sunt primele lucruri pe care le‑ai văzut când ai ajuns în București?

Am venit aici cu trenul și am coborât în Gara de Nord. Primul lucru pe care l‑am observat a fost multitudinea de blo‑curi specifice comunismului: clădiri mari, înalte și gri. De asemenea, am vă‑zut un copil fără adăpost, care era depen‑dent de droguri și inhala vapori de pre‑nadez dintr‑o pungă de plastic. Apoi, am mai observat și diferenţele atât de evi‑dente dintre oamenii săraci și cei bogaţi. Acest lucru nu este atât de vizibil în Po‑lonia, pe cât este în București, unde, dacă ești bogat, te poţi „detașa” ușor de cei săraci. Românii bogaţi evită să intre în contact cu cei săraci și se izolează de ei prin faptul că au propria mașină, merg la restaurante scumpe, în cluburi, nu folo‑sesc transportul în comun și se plimbă nestingheriţi pe Calea Dorobanţilor.

Ce ţi se pare fascinant la București? La început, totul mi se părea haotic,

iar afară era foarte cald, fiindcă era vară. Îmi amintesc deseori de momentele în care stăteam în Piaţa „Sfântul Gheor‑ghe”, un loc care îmi plăcea datorită mo‑zaicului arhitectural. În stânga era Casa Poporului, în dreapta se afla Piaţa Uni‑versităţii, în faţa mea era Lupoaica, iar în spatele meu se situa Pasajul Latin. Era un contrast puternic între clădiri comu‑niste, mahalale și clădiri elegante, cu in‑fluenţe bizantine. Îmi plăcea această di‑versitate a Bucureștiului dar, mai ales, eram fascinată de istoria lui. Mă gân‑deam uneori că în acest oraș regăsesc și elemente de acasă, din Varșovia. Spre exemplu, toate acele panouri publicitare, care sunt reprezentative pentru capita‑lism, au fost plasate haotic, aproape la întâmplare, „ascunzând” cumva frumu‑seţea clădirilor.

„Societatea civilă poate salva ceea ce i‑a mai rămas României”

Știu că teza ta de doctorat e despre cinematografia românească. De ce ai ales acest subiect?

Când am început să lucrez la teza de doctorat am citit foarte multe cărţi des‑pre istoria României și am rămas uimită când am realizat cât de diferit a fost co‑munismul românesc de cel polonez. Sunt impresionată de modul în care în filmele românești sunt redate povești universal valabile. Situaţii similare celor regăsite în aceste filme sunt întâlnite și în ţări precum Polonia sau Argentina. Spre exemplu, problema migraţiei este ilustrată atât de bine în filmele româ‑nești, încât spectatorul înţelege că nu doar România se confruntă cu această greutate, ci aceasta reprezintă un feno‑men prezent în multe ţări ale lumii. De

asemenea, mi‑a plăcut faptul că dialogu‑rile filmelor nu sunt complexe și poţi în‑ţelege foarte ușor psihologia personaje‑lor. Deși din punct de vedere tehnic filmele nu sunt perfecte, scenariile și personajele sunt foarte bune.

Ce impact a avut asupra ta timpul petrecut în România?

În primul rând, am înţeles ceva ce era destul de evident, și anume faptul că noi, oamenii, suntem mereu rezultatul istoriei, dar și al timpului în care trăim, al prezentului. Pentru mine, toate conver‑saţiile pe care le‑am purtat aici cu oame‑nii în vârstă, faptul că i‑am cunoscut și am aflat ce s‑a întâmplat în anii ’60 sau ’70 a fost extraordinar. Am văzut cum toate deciziile pe care ei le‑au luat erau influenţate de regimul politic și am înţe‑les lupta lor cu comunismul pentru a‑și recăpăta demnitatea și libertatea. În al doilea rând, m‑am confruntat cu sărăcia extremă și mi‑a fost greu să accept că nu pot să fac nimic pentru a scăpa din această situaţie. A fost și mai complicat pentru mine, fiindcă a fost prima dată când m‑am confruntat cu așa ceva. În plus, în România calitatea serviciilor so‑ciale lasă mult de dorit, motiv pentru care sărăcia reprezintă o problemă atât de mare. Cred că dacă nu aș fi venit în România, aș fi pierdut o experienţă foar‑te preţioasă.

Ce crezi că îi lipsește societăţii ro‑mânești pentru a‑și asigura un viitor mai bun?

Mai întâi de toate, România are ne‑voie de o nouă generaţie formată din ti‑neri educaţi, capabili să înfrângă siste‑mul corupt actual. O conducere care are transparenţă decizională și este corectă, este și educată. Le sugerez tinerilor să călătorească, să studieze peste graniţe, dar să se întoarcă în România ca să încu‑rajeze aici progresul societăţii prin prac‑tici democratice. Spre exemplu, în toate aceste proteste legate de Roșia Montană s‑a văzut că se poate să le demonstrezi politicienilor că românii au o voce pu‑ternică și au tot dreptul să fie respectaţi. Poate că sună idealist, dar așa văd eu lu‑crurile.

Deci noua generaţie reprezintă, de fapt, speranţa noastră...

Da, eu mereu le spun tinerilor că ei pot schimba multe. Atunci când am vor‑bit cu tinerii din București, ei aveau im‑presia că între politicieni și restul socie‑tăţii române este ridicat un zid de nepătruns. Protestatarii de la Roșia Montană au demonstrat însă că acest zid nici nu există, ci e imaginar, că siste‑mul poate fi sancţionat și că societatea civilă poate salva ceea ce i‑a mai rămas României.

„Îmi este frică de lucrurile pe care nu le pot controla”

Te‑ai gândit vreodată să te muţi în România?

Nu, fiindcă nu vreau să mă stabilesc într‑un anumit loc, ci voi continua să călă‑toresc. Am stat aici aproape doi ani, ur‑mează să locuiesc în Albania un an, apoi aș vrea să stau în Bosnia, după care voi petrece ceva mai mult timp în Asia. Acum, când cineva mă întreabă unde locuiesc, eu îi răspund că în Varșovia, deși nu sunt si‑gură de acest lucru. Faptul că putem călă‑tori atât a schimbat modul în care oamenii își trăiesc viaţa. Am întâlnit persoane care s‑au mutat din Europa în Asia, deoarece viaţa este mai ieftină acolo.

Care este cea mai mare frică a ta?Atunci când ai un obiectiv stabilit, fri‑

ca este o povară care te paralizează și te împiedică să îţi atingi scopurile. Îmi este frică de lucrurile pe care nu le pot contro‑la, precum situaţia în care cineva drag de acasă s‑ar putea îmbolnăvi.

Povestește‑mi o întâmplare care ţi‑a marcat existenţa.

Cel mai tare m‑a marcat boala de care a suferit prietena mea cea mai

bună. Când m‑am întors din București, am plecat în Taiwan pentru o scrută pe‑rioadă de timp. Când eram acolo, ea m‑a sunat și mi‑a spus că are leucemie, așa că m‑am întors imediat acasă. Pen‑tru a‑i fi aproape, am început să fac vo‑luntariat la spital, la secţia bolnavilor de leucemie. Această boală destabili‑zează sistemul imunitar, așa că trebuia să port un echipament special, o mască, să îmi dezinfectez mâinile și să trec prin două uși securizate ca să ajung la pacienţi. De fiecare dată când treceam de acele uși, simţeam că trec graniţa dintre două lumi: cea a oamenilor sănă‑toși și cea a oamenilor bolnavi. Vor‑beam cu pacienţii, iar unii dintre ei erau conștienţi că pot muri oricând. Ști‑am, de asemenea, că și prietena mea ar putea muri și că ar trebui să fiu pregăti‑tă pentru un astfel de sfârșit, dar mi‑a fost greu să accept acest lucru. În urma unui transplant, ea și‑a revenit și e să‑nătoasă acum, dar nu o să uit niciodată prin ce am trecut alături de ea. M‑am simţit neputincioasă în faţa bolii ei și în același timp mă gândeam la cât de rar mă bucur doar pentru simplul fapt că sunt sănătoasă.

A consemnat Roxana‑Maria Găină

Małgorzata Rejmer: „Dacă nu aş fi venit în România, aş fi pierdut o experienţă foarte preţioasă”

Małgorzata Rejmer, autoarea volumelor Toxemie și București. Praf și sânge, a venit la Iași, în cadrul FILIT, pentru a ne vorbi despre reportajul polonez. Cu acest prilej, ne‑a povestit despre traiul ei în București, despre filme românești, despre viaţă și viitor. Prima dată a ajuns în România cu ajutorul unei burse, pentru a scrie câteva reportaje despre capitala noastră, unde a locuit o scurtă perioadă de timp. A început să îi placă Bucureștiul abia după ce a ajuns acasă, în Varșovia, motiv pentru care s‑a întors să scrie o carte.

www.revistatimpul.ro octombrie 2014

10 | FILIT 2014

Lodge, Arriaga, Müller, Cărtărescu, Manea în faţa publicului

Seara de 1 octombrie l‑a adus pe sce‑na Teatrului Naţional pe David Lodge, unul dintre clasicii în viaţă ai literaturii britanice. Scriitorul a purtat un dialog axat pe literatură cu decanul Facultăţii de Litere, profesorul universitar Codrin Liviu Cuţitaru. Dialogul a început cu rememo‑rarea unei invitaţii la cină pe care profe‑sorul Cuţitaru a primit‑o când se afla în Marea Britanie, ocazie cu care discuţia dintre gazde a devenit ușor tensionată atunci când a fost atins un subiect poli‑tic. Invitatul român a reușit detensiona‑rea situaţiei apelând la un pasaj dintr‑un roman scris de David Lodge. Povestea, care a stârnit amuzamentul sălii, a con‑stituit și introducerea în atmosfera cărţi‑lor scriitorului britanic, care a mărturisit că tot ceea ce se găsește între copertele acestora reprezintă, în bună măsură, ex‑perienţe de viaţă adunate de‑a lungul mai multor călătorii. Făcând o paralelă între două personaje din cunoscutele ro‑mane, Henry James și Herbert George Wells, Codrin Liviu Cuţitaru a remarcat că scriitorul se situează undeva la mijloc, între personajele lui.

În cea de a doua seară, invitatul aș‑teptat a fost Guillermo Arriaga, intervie‑vat de către Marius Chivu. Scriitor, sce‑narist și regizor, Guillermo Arriaga s‑a aflat în România pentru prima dată și a declarat că pe viitor are în plan să înveţe limba română. Vorbind despre cărţile sale, și el a recunoscut că majoritatea acestora sunt inspirate din propria viaţă. A călătorit foarte mult și, din acest mo‑tiv, a învăţat să scrie oriunde, în tren, în avion, în mașină. Nu a lăsat deoparte

nici problema dragostei: „De la două săptămâni de când m‑am născut, m‑am îndrăgostit de femei, dar sunt foarte ruși‑nos”, a explicat scriitorul. Ridicându‑se în picioare și apropiindu‑se de marginea scenei, Guillermo Arriaga a scos telefo‑nul pentru a obţine o fotografie cu publi‑cul, spunând că și‑a imaginat că în sală nu vor fi mai mult de 20 de persoane. După cum a subliniat, obsesia lui este natura umană, deși trăiește într‑o ţară care neagă natura. Cunoscut ca regizor al filmului The Burning Plan și Amores perros, Arriaga a spus că a creat filme pentru ca lumea să vorbească după, în liniște, despre probleme legate de reli‑gie, politică sau sexualitate. Înainte de a pleca, invitatul și‑a exprimat și o dorinţă: „Aș vrea ca voi să fiţi noii mei prieteni din copilărie”.

Laureată a premiului Nobel, Herta Müller a fost invitata celei de‑a treia seri FILIT. Cei care au pășit pe scenă alături de ea au fost scriitorul Ion Vianu și Ernest Wichner. Pentru început, Herta Müller a citit câteva fragmente din cartea sa As‑tăzi mai bine nu m‑aș fi întâlnit cu mine însămi: „Numai cinci pagini citesc, că mi‑e frică să nu greșesc”. Dialogul ce a urmat a fost axat în întregime pe operele scriitoarei și pe crunta perioadă comunistă. Herta Müller își scrie cărţile din Germania, in‑spiraţia ei fiind mereu legată de lagăr și pornind de la tot ce s‑a întâmplat cu pro‑pria ei mamă. S‑a vorbit și despre o altă carte ce‑i aparţine, Omul este un mare fa‑zan pe lume. Așa cum a specificat scrii‑toarea, titlul este o adevărată metaforă, iar cartea e una dintre cărţile scrise în limba română tocmai pentru că sensul acesteia

se regăsește doar în această limbă. Potri‑vit Hertei Müller, fazanul este o pasăre care nu știe să zboare și, din acest motiv, reprezintă prada perfectă pentru cineva care nu știe să vâneze. „Ești un fazan dacă nu‑ţi trăiești viaţa”, a conchis laureata premiului Nobel.

„Cât de fain este Mircea Cărtărescu”

Nominalizat la premiul Nobel în anul 2014 pentru cartea sa Orbitor, Mircea Cărtărescu a umplut sala Teatrului Naţio‑nal timp de două ore, în seara de 4 oc‑tombrie. Interlocutorul său a fost Cezar Paul‑Bădescu, care a anunţat dintru în‑ceput că „ţelul lui în această seară este să  demonstreze cât de fain este Mircea Cărtărescu”. Întrebat ce anume îi oferă li‑teratura, scriitorul a considerat întreba‑rea foarte ciudată, spunând că e ca și cum l‑ar întreba cineva ce înseamnă pentru el aerul: „În felul meu, am simţit că asta va rămâne din mine în cele din urmă. Litera‑tura este lucrul fără de care nu îmi pot imagina propria viaţă. Literatura este un organ al corpului meu”. A adăugat că fie‑care scriitor scrie pentru bucuria minţii, el considerându‑se un autor de nișă, în‑trucât toate romanele sale sunt, de fapt, jurnale. Întrebat dacă în acel moment este fericit, scriitorul și‑a exprimat recu‑noștinţa pentru invitaţia de a participa la FILIT și a mărturisit că și‑ar dori să facă parte din public: „Tare mult aș vrea să stau acum în public și să privesc ce se  întâmplă”. Dialogul s‑a încheiat cu bi‑ne‑cunoscutul ches tionar al lui Proust, iar după ce a răspuns, Cărtărescu a tras

concluzia serii: „Trebuie să credem în noi înainte să credem în ceilalţi”.

Ultima seară a Festivalului i‑a apar‑ţinut scriitorului Norman Manea. Discu‑ţia a fost moderată de Carmen Mușat, care l‑a chestionat atât pe Norman Manea, cât și pe invitatul special al scriitoru‑lui, Edward Hirsch. „Sunt preocupat de individ, în general refuz să vorbesc în termeni colectivi. Pot spune că poporul român este un popor hedonist”, s‑a ra‑portat Norman Manea la tema adusă în discuţie. A amintit de faptul că și‑ar dori pentru România ca O scrisoare pierdută să nu mai rămână actuală. A mărturisit că niciodată nu a vrut să plece din Ro‑mânia, dar a ajuns să trăiască și să scrie în America. Și‑a propus, apoi, să nu se mai întoarcă, însă a revenit. De aici și întrebarea, adresată atât sieși, cât și pu‑blicului: „Cine se joacă cu mine?”. A în‑ceput să scrie de mic, după cum explică, iar din basmele lui Creangă a pornit lu‑crul „cu ajutorul căruia mă plimb prin lume acum”, și anume scrisul. Cel mai mare șoc pe care l‑a trăit a fost „depose‑sia” de limbă. „Tocmai în momentul în care aș fi putut să vorbesc liber, am plonjat în capitala căreia eu îi zic capi‑tala DADA, a exilaţilor”, a închis discu‑ţia scriitorul.

Serile FILIT și‑au pus, cu siguranţă, amprenta pe fiecare om care a participat la dezbateri, de la voluntari până la sim‑plii spectatori. Serile FILIT au îmbogăţit orașul prin lecturi, răspunsuri și lecţii în‑văţate.

A consemnat Cezara‑Maria Enea

Serile FILIT, amprenta Iaşului literar

De‑a lungul celor cinci zile de Festival, Serile FILIT au fost evenimente permanente și au avut loc la Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri”. I‑am putut vedea pe scena din Sala Mare pe David Lodge, Guillermo Arriaga, Herta Müller, Mircea Cărtărescu și Norman Manea. Fiecare seară s‑a încheiat cu câte un concert, oamenii plecând acasă mai împăcaţi și mai plini de viaţa cărţilor.

nr. 187 www.revistatimpul.ro

FILIT 2014 | 11

„Am vrut să fiu un tigru cu o floare”?…Da, da, e dintr‑un vers: „Am vrut și eu

să fiu un tigru cu o floare‑n gură”.

Îmi imaginam că aveţi gheruţele întinse.

Eu nu sunt cu gheruţele întinse de‑cât atunci când cineva îmi face o nedrep‑tate. Nimic nu mă scoate din fire mai tare decât atunci când mă simt nedreptăţită. Am avut parte de lucruri din astea multe, în viaţa mea, de ordin literar.

V‑am întâmpinat liniștită și blândă. M‑am întâlnit cu floarea, se pare.

Nu știam că evoc asta în fotografie. Am avut niște realizări pe care cei din jur, în ţara mea, nu vor să le recunoască. Eram o scriitoare extrem de apreciată în România în momentul în care am înce‑put să circul în Occident. Asta se întâm‑pla în anul 2000, după ce luasem deja cinci premii ale Uniunii Scriitorilor și tradusesem deja treizeci și trei de scrii‑tori mari din ţările de limbă germană, printre care trei premianţi Nobel, deci urcasem foarte sus în ierarhia valorilor literare. Am plecat în Germania și am avut un succes extraordinar. La ora ac‑tuală, eu am totuși treisprezece cărţi pu‑blicate în străinătate, ceea ce nu este puţin lucru, dintre care șapte sunt cărţi de poezie și antologie. Poezia se publică foarte greu. Vin în ţară și, dintr‑odată, toată lumea tace din gură. Nu mi se mai citesc cărţile, nu mai am cronici. Am fost extraordinar de fericită că m‑au in‑vitat la FILIT!

Ce se întâmplă?Nu știu, practic, care este argumen‑

tul hotărâtor ca să ţi se recunoască valoa‑rea sau nu în această ţară. Se întâmplă, poate, pentru că am altă retorică, scriu puţin mai altfel, culmea, într‑un anume gen care este apreciat în străinătate foar‑te tare. La noi sunt foarte mulţi reticenţi. Eu sunt pentru formă, experiment, inova‑ţie. Am văzut, într‑adevăr, în ultima vre‑me, poete extraordinare. Au venit acum cu niște volume care au să spargă gura târgului. Una este Miruna Vlada, care are o carte absolut superbă, apărută la Cartea Românească, și alta este Adela Greceanu, care adoptă o cu totul și cu totul altă re‑torică. M‑a înnebunit. Se schimbă para‑digma la tineri și mă bucur.

Volumul Blogstory a fost primit altfel?Blogstory aproape că n‑a fost vându‑

tă! A scris o cronică, mi se pare, Daniel Cristea‑Enache. N‑am văzut nici la Jur‑nalul berlinez, decât ceva așa, prin nu știu ce reviste de provincie.

Ar trebui să învăţăm să ne aducem scriitorii aproape.

Este foarte curios că, atunci când am lansări de carte, moderatorii sunt nume mari. Sunt câţiva la care ţin foarte mult și pe care îi apreciez.

Români?Da. În primul rând este Bianca

Burţa‑Cernat, care într‑adevăr simt că mă înţelege. Apoi, Daniel Cristea‑Enache, care este nelipsit când îmi apare ceva, știe să analizeze și personalitatea mea, dar și contextul timpului în care am apărut.

„Îmi plac cărţile japoneze”Aţi tradus multe dintre textele

Aglajei Veteranyi. Cum v‑aţi cunoscut?Vai, Doamne! Am iubit‑o foarte mult

pe Aglaja… Și ea m‑a iubit pe mine, pentru că eu am descoperit‑o pentru România. Nimeni nu‑i știa numele aici. Eu fiind în Austria, la un moment dat, la un congres, în Carinthia, am dat peste o revistă. Am deschis‑o și m‑a frapat numele: Veteranyi. O fi italiancă? Am început să citesc texte‑le. Am înnebunit, pentru că ea scria ca nimeni altul, cu umor, cu un simţ plastic al imaginii atât de neașteptat, cu îmbinări uluitoare de metafore, de cuvinte. Scria asemenea unui copil ce abia descoperă lumea. După ce termin cele două coloane de text, văd jos: Aglaja Veteranyi, născută în București, într‑o familie de circari. Ime‑diat am tradus‑o, am venit în ţară. La Ro‑mânia literară a fost primită foarte bine. A venit în ţară și ea, ne‑am împrietenit. I‑a plăcut mult Cimitirul vesel de la Săpânţa. Din nefericire, când a împlinit 40 de ani s‑a sinucis. Se întâmplase ceva cu psihi‑cul ei, fără îndoială. A avut o tulburare foarte gravă. Spunea că ia foc, nu mai vede, îi ard ochii.

Scria sau vă povestea aceste trăiri?Mi‑a povestit prietenul ei. Era dispe‑

rată să nu îi apară ridurile. Nu dormea noaptea, se uita în oglindă și‑i spunea: „Uite, mi‑a mai apărut un rid!”

A dispărut înainte de a avea „o mie de riduri”.

Într‑o noapte, nu a mai găsit‑o în pat. S‑a trezit să meargă la baie. A început să o caute prin curte. Nu era. S‑a gândit să o caute pe malul lacului Zürich, îi plăcea să se plimbe pe acolo. A văzut‑o culcată pe mal, cu poliţiști în jurul ei.

Pare un scenariu dintr‑o carte de‑a lui Theorin.

Cum îţi plac ţie cărţile nordice, mie îmi plac cele japoneze, de Yasunari Kawabata, Kōbō Abe, Yukio Mishima.

Mai păstraţi tabloul regelui Mihai pe perete?

Vai, Regele e cu zece ani mai mare decât mine, cred că și acum mi‑a rămas în inimă. Și fetele Reginei erau frumoase, nu ca ea, ce‑i drept. Mie‑mi plăcea Mări‑oara mai mult, era mai blondă. Și Ileana era drăguţă. În Zânele din Valea Cerbu‑lui este vorba de ele. Când era adoles‑cent, Carol avea ceva din Mihai. Seamă‑nă, la prima vedere.

Ce iubiţi?Creierul meu îmi este cel mai bun

prieten. Și, bineînţeles, îl iubesc pe băia‑tul meu… Scrisul, de ce nu? Numai că scrisul ţine foarte tare de creier, nu ţine numai de suflet sau de instinct.

„Nu ştiu de ce poetul se axează pe tristeţe, pe disperare”

Când v‑a lovit inspiraţia? M‑a speriat, nu știam ce e aia. Aveam

12 ani, la Sibiu. Probabil odată cu intrarea în pubertate, care a fost foarte violentă la mine, plus că era primăvară, care știi că ne tulbură foarte tare, se produce un feno‑men fizic în noi, cum sunt fluxurile când e lună plină, ca o maree, este tulburarea limfelor. Am trăit, ca toţi copiii care intră în pubertate, o schimbare, o senzaţie total necunoscută de imensă plenitudine ne‑motivată. Mai târziu mi‑am dat seama că eram îndrăgostită pentru prima dată, dar fără să știu de ce, fără obiect. Sentimen‑tul  este aproape corporal. Poezia merge mână‑n mână cu iubirea. Există etape de creaţie, însă.

Durerea este creatoare și ea. Din păcate. Nu pot să‑mi explic.

M‑am gândit foarte mult. Nu știu de ce

toţi poeţii scriu mult mai ușor despre su‑ferinţă decât despre fericire, pentru că bucuria trebuie să fie la fel de mare, cel puţin la fel de mare. Bucuria este o frene‑zie care‑ţi ia minţile câteodată: trăiești, naști. Nu înţeleg de ce nu ne mișcă așa cum ne mișcă o pierdere. Beethoven a scris Odă bucuriei, după versurile lui Schiller, care a scris Odă bucuriei ca poet. Înseamnă că este bucurie sădită în fiecare fiinţă. Frunzele, florile, iarba simt durerea cu aceeași intensitate. Nu știu de ce poetul se axează pe tristeţe, pe dispe‑rare.

Are frica vreo legătură? Unele lu‑cruri pier după ce sunt concretizate.

Tu ai impresia că avem un fel de pre‑moniţie?

Sunt sigură.Așa am și eu. Și sunt sigură că noi plă‑

tim și primim răsplată. Dacă trecem prin‑tr‑o perioadă de mare suferinţă și durere, ni se dă apoi darul pentru acel lucru. La fel este și invers. Mă enervează îngrozitor că nouă ni se pare normal să fim bucuroși. Dialectica spune că totul în lumea asta are două feţe: un bine și un rău. Nu știu dacă putem conștientiza întotdeauna, că tot am intrat într‑o discuţie cvasifilosofi‑că. Dacă am înţelege aceste lucruri, poate că nu am mai fi atât de disperaţi, atât de fricoși faţă de moarte.

Vă este frică de moarte? Pe măsură ce înaintezi în vârstă și

moartea se apropie vertiginos, e o lege a firii. Nu. Se atenuează frica de moarte, în‑cepi să te împaci cu ideea. Probabil va veni brusc. Mamei i s‑a întâmplat așa, am găsit‑o în fotoliu, într‑o dimineaţă.

A consemnat Ana‑Maria Ungureanu

Nora Iuga: „Creierul meu îmi este cel mai bun prieten”

Momentele petrecute alături de Nora Iuga scot în faţă un om vivace, care iubește viaţa, un suflet tânăr, fără riduri. Ion Barbu, în colecţia de fotografii adunate sub numele de „sticle pentru inimă, minte

și literatură”, aduce publicului o Nora încrezătoare și sensibilă, cu ochii mari, îndreptaţi spre nou.

www.revistatimpul.ro octombrie 2014

12 | FILIT 2014

Aţi fost condamnat, demult, să uitaţi de cuvântul „acasă”. Cum priviţi întoar‑cerea în România acum?

România se schimbă. Are o evoluţie, ca de obicei, complicată. Am găsit interesantă viaţa culturală. Activitatea editorială e dina‑mică, revistele sunt foarte bune, spre deose‑bire de presa cotidiană care este mizerabilă. Eu sunt, cum se spunea, „în două luntri”, sunt și aici, și acolo, nu pot să mă concentrez sufi‑cient la ce se întâmplă aici. Acasă, acasă, cum am mai spus, dar mă repet, nu mai e ni‑căieri cu adevărat, dar sigur că sunt lucruri care mă mai interesează.

Aţi îndrăznit, în tinereţe, să vă proiec‑taţi o imagine a vieţii de acum?

Nici nu‑mi trecea prin cap. Singurul lu‑cru, într‑un mod hazliu, care mă predestina într‑un fel, era că aveam un nume foarte ciu‑dat. Numele de Norman, în vremea mea, cred că era un nume unic în România. Nu am reușit să‑i aflu rădăcinile.

Vă citea dădaca Maria povești?Maria nu‑mi citea povești când eram

mic, dar mă îngrijea cu adoraţie. Mi‑a rămas în minte ca o fiinţă absolut extraordinară, așa cum îi spunea și numele, un fel de zână. Ea a făcut enorm de multe, nu numai pentru mine. Destinul ei s‑a terminat tragic, dramatic. Am mai văzut‑o de câteva ori în București, când eram student. Era un om surpat.

Atât de mult o afectase regimul?Da. Deși ea s‑a atașat în mod sincer și

onest de regim, pentru că fusese o fată săra‑că. Nu avusese ce pierde prin instaurarea proletariatului, era ea însăși o proletară. Nu bănuia că malaxorul ăsta al puterii, pentru care nici ea, nici soţul ei nu erau potriviţi, îi va strivi pe amândoi.

Totuși, retorica Partidului Comunist era extrem de atractivă, cu o viziune ex‑traordinară.

Dogma Partidului era foarte stimulantă și atașantă pentru oamenii care suferiseră într‑o formă sau alta. Noi suferiserăm din motive de etnie, ea suferise din motive de să‑răcie. Dintr‑o dată se promitea marea cu sa‑rea și firește că cei care nu aveau o viziune istorică și un scepticism din punctul ăsta de vedere faţă de orice ideal care nu se potriveș‑te structurii fundamental imperfecte a omu‑lui aderau. Și noi am aderat, parţial și ea. După deportare, mai ales, totul părea că o să se dezvolte formidabil. După ce a trecut răz‑boiul, a fost un moment în care toată popula‑ţia, într‑un fel toată Europa, a respirat, în sfârșit, ușurată că s‑a terminat calvarul, că va începe ceva mult mai bun. Unele lucruri au început în Europa de Vest, Europa de Est a intrat într‑o perioadă foarte opresivă.

Care au fost primele semne că realita‑tea este alta?

Dacă nu erai prost și dacă nu urmăreai o carieră politică, era destul de ușor. Nu era nevoie de o genialitate aparte ca să‑ţi dai seama de contradicţiile dintre ceea ce se spunea și ceea ce era în jurul tău. De aseme‑nea, realizai ușor că nu ai voie să vorbești despre asta. Dacă era un sistem care accepta critica și deci într‑un fel puteai să‑ţi exprimi, chiar ca aderent la sistem sau nu, o poziţie critică și o încercare de îmbunătăţire a situa‑ţiei, ar fi fost, poate, mai bine. Dar nu se pu‑tea, sistemul era asupritor, în felul său totali‑tar. Statul îţi dădea salariile, statul ţi le lua dacă nu erai cuminte.

„Dacă partidul îţi dădea anumite privilegii, putea la fel să ţi le şi ia”

Întâlnesc mulţi oameni nostalgici după acele vremuri…

Da, pentru unii oameni, după ani, dece‑nii de obișnuinţă cu sistemul și după o anumită rutină care a intrat în cotidian, azi, privind înapoi, le se pare mai comodă situaţia, mai ales pentru că noul capitalism a pătruns cu deosebire în ţările din Est cu o faţă foarte crâncenă și cinică. Nu mai spun că cei care au prins imediat frâiele necesare au devenit repede promotorii, pentru că zeul atotputernic devenise, și este și în momentul actual, banul. Dacă ai bani, ai totală libertate. Dacă partidul îţi dădea anumite privilegii, putea la fel să ţi le și ia. Trebuia mereu să dovedești că ești un soldat eficient și cuminte. S‑a instalat această plutocraţie a banului, și oamenii obișnuiţi (nu mă refer la activiștii de par‑tid, care au pierdut evident puterea, câr‑ma) își văd acum irosită biografia. Au sufe‑rit patru decenii, în sfârșit a răsărit soarele, dar nu pentru ei. Soţia mea a fost de câteva ori în România. S‑a întors cutremurată, că a văzut la magazine de pâine niște oameni cerșind care nu arătau deloc a cerșetori, oameni care au pierdut probabil mai tot. N‑are cine să‑i ajute.

Se pare că nici pentru ei nu a răsărit soarele zilelor bune.

Situaţia nu e paradisiacă nici acum, sunt tensiuni sociale. Și în Vest sunt. Nu există o experienţă a democraţiei după atâtea dece‑nii de dictatură de dreapta și de stânga. Ceea ce se întâmplă acum în Vest este, și asta refe‑rindu‑ne tot la problema asta a banilor, obse‑sia aurului de la egipteni. Din vechime până acum, nu a încetat să fascineze omul. Și nu mă refer doar la aurul ca aur, dar moneda, ba‑nul este fascinaţia puterii.

Norman Manea

Octombrie, cu o oră mai târziu de „ora opt”. Norman Manea zâmbește prietenos. La prima vedere, greutatea anilor de viaţă pare că s‑a pierdut în albul părului. Nu i s‑au citit povești când era mic, nu a trăit ca într‑una. A descoperit minunea literaturii odată cu basmele lui Creangă. Citind, se

deconecta de limbajul mizer de afară, de răutatea vremii.

nr. 187 www.revistatimpul.ro

FILIT 2014 | 13

„Pentru ca sistemul social să funcţioneze, este nevoie de competiţie, liberă şi oricât de dură”

Practic, acesta reprezintă altă frânghie.

Există o observaţie a lui Marx, care nu a fost un profet foarte bun în ceea ce privește so‑cietatea comunistă și dictatura proletariatului, dar a fost un foarte atent cercetător al capita‑lismului: în evoluţia acestuia poate să vină o fază în care, prin concentrarea financiară în mari‑le corporaţii, acestea din urmă să capete o asemenea putere, în‑cât guvernele să devină depen‑dente de puterea bănească a lor. În biblioteci, opera lui, Capita‑lul, își are încă o anume valabili‑tate, deși el nu a apucat faza asta modernă, electronizată a capita‑lismului. Dacă ne uităm la ale‑geri în ţările democrate, inclusiv în România, vedem că ele de‑pind foarte mult de puterea fi‑nanciară. Ai nevoie de timp la televiziune pe care să‑l cum‑peri, de afișe, de tot procesul de manipulare a electoratului, care costă bani. Cine are bani mai mulţi poate să influenţeze mai puternic opinia alegătorilor. În Europa există un soi de capita‑lism social‑democrat: există re‑ţele de sprijinire a celor săraci, asistenţă medicală, asistenţă în ceea ce privește învăţământul. În America nu, predomină pro‑prietatea privată, competiţia privată. Statul are un rol gene‑ric, în tratatele internaţionale, în războaie. Pentru ca sistemul so‑cial să funcţioneze, este nevoie de competiţie, liberă și oricât de dură. Așa se asigură un anumit progres economic și cultural. Cel care câștigă competiţia tre‑buie să se îngrijească de cel care pierde, să nu cadă prea jos, or, dacă asta se întâmplă, sistemul se dezechilibrează și nu mai func‑ţionează foarte bine. Ce s‑a în‑tâmplat în ultimele decenii este că tot mai dură și mai dură a de‑venit competiţia, iar învingăto‑rului nu‑i pasă deloc de învins.

Vorbim în România de o discrepanţă între cele două categorii de oameni.

Tot mai puternică, tot mai neplăcută, mai distrugătoare. E acest contrast extrem de puter‑nic, evidenţiat mai mult poate decât în alte părţi.

Prin ce simboluri româ‑nești motivaţi tinerii?

Folclorul românesc este su‑perbisim. Sculpturile porţilor românești, ţesăturile, poezia fol‑clorică sunt o expresie de cel mai înalt nivel al creativităţii. E un popor hedonist, noi nu am avut sfinţi, avem poeţi. Dar nici

poeţii nu sunt sfinţi, sunt oa‑meni. Asta este și bine, și rău. La noi a fost dominant mereu un soi de estetism în defavoarea moralităţii, considerată neim‑portantă. Firește că acest lucru s‑a întâmplat în toată literatura, dar aici este mai puternic pentru că are influenţele acestea ma‑halagești‑balcanice. În Franţa, Villon, poetul, a fost un tâlhar, dar a scris o poezie minunată. Consider că poezia e mai scum‑pă, e pentru partea întunecată a lumii. Partea imorală și parţial monstruoasă pune o pecete ruși‑noasă asupra poeziei și a întregii creaţii. România e o ţară în gene‑ral oportunistă, lumea e mai pre‑ocupată să se adapteze și să se bucure de ceea ce poate oferi viaţa. Au existat totuși mereu fi‑guri extraordinare de gânditori care au promovat o moralitate și un ideal naţional cu totul stima‑bil. Aici am descoperit cartea.

Care a fost cea dintâi?Când m‑am întors din de‑

portare mi s‑a dăruit o carte de basme de Ion Creangă. M‑aţi în‑trebat de povești. Perioada de lagăr nu a fost cu povești. În casa părintească nu a fost o atenţie spre partea aceasta, mai onirică. Odată cu această carte a fost primul impuls legat de lite‑ratură, un fel de păcat al plăcerii literare. Am avut o revelaţie ex‑traordinară, pentru că intram în‑tr‑un univers lingvistic, altul de‑cât cel de pe străzi. Aici am descoperit literatura, aici am în‑ceput să scriu, aici am văzut pentru prima oară marea, care m‑a bucurat enorm, aici am avut primele prietenii și iubiri. Sunt lucruri greu de uitat, îmi vin în minte momente întunecate, care sunt, de asemenea, greu de uitat.

„Nu poţi să consideri că victimele care au trecut prin experienţele astea dure sunt dintr‑odată îngeri”

Poate fi considerat lagărul un pedagog?

Orice ni se întâmplă poate fi considerat un pedagog, dacă avem ochii și mintea deschise. Exilul, care este o experienţă veche, poate fi considerat o fun‑damentală experienţă didacti‑că. Te pune într‑o situaţie extre‑mă, te dislocă și te păgubește. Îţi ia limba, îţi ia stabilitatea, îţi ia familiaritatea cu locul, cu oa‑menii și te aruncă în necunos‑cut. Asta e o experienţă dras‑tică  pentru oricine, mai ales pentru cineva foarte tânăr. Exi‑lul oferă mari șanse. Te obligă să te reevaluezi, să te compari cu o altă civilizaţie dintr‑un alt loc. E și o altă experienţă, firește,

lingvistică și spirituală. Până și lagărul e o experienţă, deși una extremă. Eu l‑am numit în car‑tea mea iniţiere, nu una din cele mai fericite, ce‑i drept, dar este o iniţiere care, retrospectiv, te tre zește la aspecte ale realită‑ţii tenebroase. Ce vezi în lagăr: dezumanizare. Sunt situaţii ex‑treme, ești redus la instinctele fundamentale de supravieţuire. Cei care te oprimă sunt dezu‑manizaţi, dar și cei oprimaţi se dezumanizează inevitabil prin aceste experienţe. Nu poţi să consideri că victimele care au trecut prin experienţele astea dure sunt dintr‑odată îngeri. Trebuie să avem acest scepti‑cism, cred, faţă de semenii noș‑tri, în același timp înţelegere faţă de ceea ce li se întâmplă și ni se întâmplă.

Cum puneţi viaţă în condei?Eu sunt un cal bătrân, evi‑

dent că am scris întotdeauna de mână. Era la București o doam‑nă în vârstă care îmi dactilogra‑fia textele. Când am ajuns în America, nu mai exista o doam‑nă care să‑mi dactilografieze, nu știa nimeni românește.

Aţi continuat să scrieţi de mână?

Am cumpărat o mașină de scris electrică, după aceea una care putea să șteargă un rând. Apoi a apărut nebunia asta cu

computerul. Îl utilizez ca pe un fel de mașină de scris, mai mult, pentru că nu am abilitatea pe care o au tinerii de astăzi, de a mai umbla foarte ușor. Scriu la computer, recitesc, corectez și reintroduc corecturile. Acum am terminat o carte pe care, după ce am scris‑o la computer, am sim‑ţit nevoia să o rescriu de mână în întregime. Va trebui acum, din nou, să o repun în computer. Pentru generaţia voastră, lucru‑rile sunt clare. Au apărut aceste facilităţi, e greu să le eviţi. Asi‑gură o mai rapidă redactare, de exemplu. Nu e un sistem abso‑lut, dar merge spre o simplifica‑re a scrisului. Numai timpul va arăta dacă efectul e pozitiv sau nu.

Cu ce ochi vedeţi intelectu‑alitatea din România?

O văd cum am văzut‑o din‑totdeauna: foarte talentată și nu foarte morală.

„La ora actuală, este o enormă manipulare mass‑media, care domină totul, inclusiv cartea”

Marin Mălaicu‑Hondrari, la una din întâlnirile Alecart, în cadrul FILIT, spunea că „am ajuns atât de rău, încât mă

bucură orice om care intră în‑tr‑o librărie”.

E un proces general, să știi. E un proces de o inevitabilă vul‑garizare, care s‑a produs prin democraţie. Lumea este mult mai obosită și angrenată într‑un sistem practic. A fost întotdea‑una. Într‑un fel, literatura și‑a pierdut întâietatea. A existat me‑reu un spirit al moralităţii, va exista… Nu pot să‑mi închipui că dintr‑odată a dispărut acest po‑tenţial. Sunt sigur că există în generaţia voastră. La ora actua‑lă, este o enormă manipulare mass‑media, care domină totul, inclusiv cartea.

Cu ce gânduri încurajaţi ediţiile viitoare ale FILIT‑ului?

E o manifestare de anvergu‑ră, ceea ce arată dintr‑odată că România poate să facă și lucruri extrem de bune, moderne, răs‑punzând unei solicitări, să zi‑cem, internaţionale aproape… și nu aproape, chiar așa. Aș zice că trebuie să fie pentru politicienii noștri un exemplu de „uite ce fac nenorociţii ăștia de scriitori și intelectuali” și să facă și ei ceva care să nu fie legat numai de pă‑lăvrăgeală, de corupţie, de inte‑rese personale, extrem de egois‑te și penibile. E o bucurie să vezi că s‑a organizat așa.

A consemnat Ana‑Maria Ungureanu

„Suntem un popor hedonist, noi nu am avut sfinţi, avem poeţi”

www.revistatimpul.ro octombrie 2014

14 | FILIT 2014

Ai venit în România pentru un festi‑val de literatură. Îmi poţi spune cum te‑a format pe tine literatura?

Literatura mi‑a salvat viaţa. De două‑zeci de ani călătoresc aproape cinci ore zilnic în tren, pentru că sunt navetist. Dacă nu aș fi avut cărţi, probabil că aș fi înnebunit. Am iubit dintotdeauna literatu‑ra. Am început citind cărţi de aventură și de călătorii, cărţi care mi‑au format o păre‑re asupra lumii. Pentru mine, hărţile geo‑grafice erau desenate cu nume de scrii‑tori. Fiecare scriitor era precum o insulă pe care trebuia să o vizitez, precum un tren pe care trebuia să îl prind, precum o barcă în care trebuia să urc. Pentru mine cititul a fost mereu un mod de a călători.

Știu că lucrezi ca bibliotecar. Având acest serviciu și această mare pasiune pentru citit, pentru literatură, probabil că ai citit foarte multe cărţi. Îmi poţi spune dacă tu crezi că există cărţi proaste, care nu trebuie citite?

Nu, nu cred asta. Eu cred că este sufi‑cient să ai entuziasmul pentru lectură, de‑oarece entuziasmul este contagios, ca o răceală, și se transmite prin intermediul pasiunii. Eu îmi amintesc, mai mult decât cărţile pe care le‑am citit, persoanele care mi le‑au recomandat, prietenii, pentru că

în fiecare carte există o afecţiune, o poves‑te a persoanei care ţi‑a pus cartea în mâini. Sunt de părere că se poate citi totul, cred că literatura bună e un pact de anticonfor‑mism cu cititorul. Cititorul este inteligent și trebuie să respecte scriitorul. Trebuie să existe o complicitate între scriitor și citi‑tor, în așa fel încât gustul să fie educat. Așadar cine citește mult înţelege imediat cartea pe care o are în mâini.

Care e cartea ta preferată? Cea pe care ai citit‑o de cele mai multe ori…

Este o carte de Elias Canetti, care se numește Limba salvată. El, de când era copil, a auzit multe limbi în jurul său, ca și mine de altfel, care sunt crescut într‑o fa‑milie în care toţi aveau sânge mixt: o bu‑nică argentiniană, un bunic tunisian, un străbunic albanez, o străbunică din Cata‑lonia, și am regăsit în acea carte multe lu‑cruri frumoase. Apoi, Bătrânul și marea de Hemingway, pentru că o recitesc de fie‑care dată când ceva merge prost, mă face să îmi treacă tristeţea. Mai este o carte ita‑liană, care nu cred că este cunoscută în România, Conversaţie în siciliană, de Elio Vittorini, un scriitor sicilian, pentru că eu sunt sicilian, și este cartea pe care am ci‑tit‑o când aveam șaisprezece ani. După ce am citit această carte m‑am gândit că și eu aș vrea să învăţ să scriu.

În meseria de scriitor imaginaţia este unul dintre cele mai importante in‑strumente. Îmi poţi spune ce te inspiră?

Eu scriu în tren, așadar mă inspiră mișcarea, faptul de a nu sta pe loc este foarte important pentru mine, pentru că nu stau într‑un singur loc când scriu. Scri‑sul e un mod de a nu sta. Imaginaţia este ceva în continuă mișcare, care nu poate fi închisă. Așadar totul este important. Câte‑odată mă inspiră mâinile unei persoane, mâinile ascund povești incredibile. Mă interesează de asemenea și poveștile din priviri, unele fiind la vedere, altele fiind ascunse…

Am auzit mulţi scriitori spunând că fiecare roman scris de ei este ca și copi‑lul lor. Tu ai o carte preferată din cele pe care le‑ai scris?

Nu toate cărţile sunt la fel. Aceasta despre Charlot este foarte importantă pentru mine, întrucât a fost tradusă în străinătate.

Să facem o paralelă între tine și Charlot. În carte, Charlot îi scrie o scri‑soare fiului său de doar nouă ani, atunci când a simţit că va muri curând, regre‑tând faptul că nu va mai putea petrece mult timp alături de el. Tu călătorești

mult, petreci mult timp în tren, la servi‑ciu, departe de familie. În cartea Ulti-mul dans al lui Charlot este ascunsă scrisoarea ta pentru fiica ta?

Da. Am trei copii și o nepoată. Da, e ascunsă scrisoarea mea. Din fericire, eu am început să public atunci când copiii erau deja mari și este bine, deoarece, cât au fost mici, am fost alături de ei. Acum au crescut. Unul locuiește în Elveţia, unul la Roma și fata e încă acasă. Așadar e un pic diferit. Am crezut mereu în transmiterea valorilor din generaţie în generaţie. Pro‑vin dintr‑o familie numeroasă și am vrut o familie numeroasă. Este scrisoarea mea pentru copiii mei, dar cred că o vor înţele‑ge abia peste câţiva ani, când eu voi fi mai bătrân.

A consemnat Silvia Alexandra Nistor

Fabio Stassi: „Trebuie să existe o complicitate între scriitor şi cititor, în aşa fel încât gustul să fie educat”

Fabio Stassi, scriitor italian, de origine siciliană, autorul cărţii Ultimul dans al lui Charlot, a fost prezent la FILIT. Este superstiţios, pasionat de literatură și are o afecţiune imensă faţă de poveștile oamenilor. Pentru că familia sa și‑a regăsit povestea în filmele lui Charlie Chaplin, Fabio a decis să scrie povestea lui Charlot.

Magda Cârneci: „Mi se pare că începem să asistăm la o întoarcere discretă a poetului în societate”

De ce aţi folosit pseudonimul Magda‑lena Ghica?

Când am debutat voiam, ca orice tâ‑năr, să mă separ de autoritatea politică a tatălui meu. Atunci am ales un pseudonim care să mă ascundă cumva și acesta a fost Magdalena Ghica. L‑am purtat până la fi‑nalul anului 1989. Atunci, din cauza revo‑luţiei și din cauza faptului că am fost im‑plicată în lumea politică a momentului, mi s‑a părut dificil să apar cu două nume, în‑trucât înainte de revoluţie existase o scri‑soare de protest asumată de șaptespreze‑ce scriitori și semnasem cu numele meu, Magda Cârneci. Am considerat că ar fi onest să continui cu același nume, să exis‑te un fel de coerenţă între gesturile și acţi‑unile mele.

Scrierile dumneavoastră reflectă locurile prin care aţi călătorit?

Se poate spune așa, dar nu cu precizie, pentru că nu am excelat niciodată cu locul prin care am trecut, dar pot să presupun că Bucureștiul a însemnat o experienţă importantă pentru mine, apoi timp de zece ani am locuit la Paris, iar aceasta a însemnat, din nou, o altă schimbare de loc și de spaţiu și contează foarte mult atât experienţa noastră senzorială, cât și cea psihică. Fiecare spaţiu are influenţă asu‑pra noastră, care se simte finalmente în scriitură. De pildă, aș zice că, în perioada mea românească, spaţiul m‑a marcat în‑tr‑o manieră sensibilă, emoţională, intuiti‑vă, senzorială, în timp ce perioada mea „prizonieră” (din cauza culturii franceze, care este mai raţională, mai intelectuală și din cauza orașului Paris, care este foarte diferit de București) e marcată de faptul că ceea ce am scris a fost modelat de o di‑mensiune mai strictă, mai reţinută, mai severă a ambianţei.

Care sunt mândriile dumneavoastră?Mândrie nu în sens de vanitate, ci în

sensul lucrurilor bune pe care le‑am făcut… Cred că sunt fericită de câteva lucruri pe care le‑am iniţiat și am câteva exemple de instituţii care rezistă. În 2006 am ajuns di‑rectoarea Institutului Cultural Francofon „Benjamin Fondane”, care a creat Premiul Fondane pentru literatură şi care se oferă anual unor scriitori care scriu în franceză, dar nu sunt francezi. Acest premiu se de‑cernează și astăzi. Spre mulţumirea mea, este acordat unor scriitori cu bun renume. La Paris, la Institutul Cultural Român, am instituit două rezidenţe de creaţie care re‑zistă și acum, unde oamenii de cultură ro‑mână pot să aibă experienţe literare și cul‑turale pentru o lună, două.

Ce vă place mai mult, poezia sau proza?

Mă consider mai mult un spirit poetic datorită filogeniei mele, provenind dintr‑o

familie de poeţi. Îmi place mai mult să scriu poezie, dar consider că a scrie proză e deja un act de maturitate și consider că fiecare poet trebuie să încerce și acest tip de discurs. Toţi optzeciștii au trecut la proză și este o formă mai analitică de ra‑portare la realitate. E vorba, practic, de a propune o imagine mai concretă pentru spiritul chimic, întrucât trăim, de 25 de ani, o epocă mai puţin sensibilă la poezie, care, din cauza marii bulversări sociale, este o epocă ce are nevoie de un discurs analitic; dar asta nu înseamnă că poezia dispare. Mi se pare că începem să asis‑tăm la o întoarcere discretă a poetului în societate.

Cum aţi reacţionat când aţi primit invitaţia la FILIT?

Am simţit bucurie. Nu am mai fost la Iași de aproape douăzeci de ani. De Iași mă leagă multe vizite din tinereţe, când veneam la Cenaclul literar și participam la o viaţă intensă și, mai ales, m‑a atras ideea de a mă revedea cu colegii mei literaţi, de care am fost departe aproape un deceniu. Sunt fericită că am văzut mulţi scriitori pe care nu îi întâlnisem niciodată, dar am apelat și la ei, că mai ușor te întâlnești la Iași decât bucureștean cu bucureștean la București. E o șansă pentru noi să partici‑păm la o fervoare culturală comună.

A consemnat Diana Mihai

Magda Cârneci este pariziană prin adopţie. Revine în România cu drag și mai ales acum, când la Iași s‑a adunat spuma literaturii române și internaţionale. Copilăria i‑a fost marcată de cărţile tatălui de la Bacău, iar cărţile ei transmit fervoarea nonconformismului psihologic.

nr. 187 www.revistatimpul.ro

FILIT 2014 | 15

Mai păstraţi vii imagini din copilă‑rie? Care sunt cele mai reprezentative?

Da, păstrez, cu atât mai mult, cu cât am scris. Am scris despre ele în cartea Tinere‑ţile lui Daniel Abagiu, care este compusă în mare parte din amintirile mele din copilă‑rie și din adolescenţă. E adevărat, e un efect pervers al scrisului, pentru că nu scrii reali‑tate unu la unu. Pe de altă parte, un scriitor combină lucrurile, inventează, aduce întot‑deauna îmbunătăţiri poveștii reale. Deci, se joacă cu experienţele pe care le are. Cam așa funcţionează lucrurile și în cazul litera‑turii. Îţi contrafaci, îţi fabrici amintirile și ajungi să crezi că ele chiar s‑au întâmplat aievea. Nu vreau să par că plâng cu capul pe umărul cuiva, dar nu am avut o copilărie foarte roz. Nu am fost un copil fericit din

simplul fapt că mă gândeam, în mod sigur, că părinţii mei m‑au adoptat și eu nu sunt copilul lor. Asta spune că eram un copil ne‑fericit și credeam că nefericirea mea se tra‑ge din faptul că eu credeam că nu sunt co‑pilul lor și îmi făceam tot felul de scenarii.

Ce ar trebui să știm nou despre omul Cezar Paul‑Bădescu? Care sunt valorile lui?

În primul rând, am oroare să fac rău sau să aduc suferinţă celor din jur. De asta am oroare: suferinţa fizică sau morală, psi‑hică. Pentru că am trecut și eu pe acolo și știu ce dramatic e să suferi. Pe de altă parte, una din valorile mele este sinceritatea. Pe ea o „predic” și în ceea ce scriu, și în relaţii‑le cu ceilalţi și de asta am și foarte puţini prieteni: pentru că nu sunt interesat decât de relaţiile în care comunicăm cu adevărat, nu ne facem că am comunicat. Prin urmare, cam acestea sunt lucrurile după care mă ghidez în viaţă: să nu provoc suferinţă și în relaţiile cu ceilalţi să fiu sincer.

Unul dintre volumele dumneavoas‑tră îl are în vedere pe Mihai Eminescu. De ce Mihai Eminescu și nu alt poet?

Hai să îţi spun povestea acestui volum. Eu am lucrat multă vreme, acum câţiva ani, la revista Dilema veche, care, după cum știi, funcţionează într‑un fel anume, adică face numere tematice. La un moment dat, am propus tema Eminescu la Dilema. Ce am dorit eu a fost nu o discuţie despre poetul Eminescu, despre persoana lui, despre ope‑ra lui, ci o discuţie despre mitologia creată în jurul lui Eminescu. Despre faptul că, de‑a lungul timpului, Eminescu a fost ane‑xat la tot felul de mișcări politice și s‑au fo‑losit de el. S‑au folosit de el și legionarii, s‑au folosit de el și comuniștii, mai târziu; fiecare lua câte o bucată din el: legionarii veneau cu Doina, comuniștii veneau cu partea din Împărat și proletar și îl făceau pe Eminescu drept port‑stindardul cauzei lor, ideologiei lor. Adică tot festivismul ăsta, de multe ori clișeizat, te împiedică să ajungi la poezia lui reală.

Există vreo evoluţie și schimbare în presa românească? Aș dori să îmi răs‑pundeţi acoperind perioada dintre 1996, când aţi devenit redactor al revistei Di-lema Veche, și până astăzi, când știu că lucraţi la Adevărul, unde sunteţi direc‑torul departamentului de cultură.

Presa s‑a degradat foarte mult și la asta a contribuit și criza: când se taie fondurile, apar tot felul de aberaţii în sistem. Iar cul‑tura, în opinia celor care fac presă în Româ‑nia, e un lucru inutil, un moft. Prin urmare, ne putem dispensa de el, de ea. E greșit și nu o spun numai eu, dar publicaţiile adevă‑rate din străinătate nu tratează cultura ca pe un moft. Ei și‑au dat seama că este ceva important pe care nu trebuie să‑l arunci la gunoi. În al doilea rând, o altă aberaţie năs‑cută de criză este felul în care este tratat jurnalistul. Jurnalistul a fost transformat în „negru pe plantaţie”. Presa scrisă a fost re‑lansată cu adevărat de către Evenimentul zilei, care a început prin a „vinde știri” cu găini violate, care nasc pui vii. Acesta a fost începutul presei românești libere. Mulţi dintre jurnaliștii din zilele noastre spun că au fost formaţi la „școala Cristoiu”, aceasta fiind informal o școală, din timpurile de în‑ceput ale Evenimentului zilei. Din păcate, asta i‑a format, iar ei, formaţi astfel, tot așa știu să facă presă.

Pentru a încheia, exprimaţi în trei cuvinte experienţa FILIT.

Fantastic, bucurie, prietenie.

A consemnat Ema Iordache

Cum aţi început să scrieţi? Care a fost acel declic?

Am început să scriu în copilărie. La un moment dat am scris într‑un cenaclu șco‑lar de vreo două ori. Asta se întâmpla pe la treisprezece ani, iar la șaisprezece ani am scris o poveste pe care un tip de acolo mi‑a publicat‑o în revista Amfiteatru. Ti‑pul trăiește și azi, bate spre nouăzeci de ani și se ocupă cu aceeași treabă cu care se ocupa și pe vremea când avea patruzeci de ani, adică îndrumă elevii spre literatu‑ră. Tudor Opriș se numește. Eu l‑am revă‑zut acum după atâta vreme și mi se pare că arată neschimbat.

Se pare că literatura îl ţine viu, îl păstrează.

Probabil că da, pentru că este un lucru pe care îmi vine greu să‑l cred, că timpul a trecut pe lângă el atâţia ani. M‑aș gândi la chestia asta, că literatura îl ţine viu… În fine, revenind la publicaţie, asta se întâm‑pla în februarie 1973. Atunci am dat startul, după care am făcut altceva, dar am revenit după o vreme. La treizeci de ani am început să scriu primul roman.

Îmi permit să compar generaţia ti‑nerilor de astăzi cu un pumn de nisip aruncat într‑o bibliotecă. Cel mai pro‑babil, și prefer să o spun ca pe o îndoială decât ca pe o certitudine, este ca 75% să aibă o cădere liberă. Dar ce ne facem cu restul de 25%? Se mai poate vorbi despre o următoare elită de scriitori?

Poate și mai puţin de 25%, dar numai Dumnezeu știe. Depinde de generaţiile acestea. Scriitorii se nasc și proliferează cu

voia lui Dumnezeu. Nu există școli sau fa‑cultăţi de scriitori. Au existat cândva, dar au eșuat. Deci, scriitorii se formează altfel decât se formează inginerii, medicii sau oa‑menii de știinţă.

Dumneavoastră după ce tipar v‑aţi format?

M‑am format cu marea literatură rusă, americană, anglo‑saxonă, cu clasicii, cu premodernii, modernii și postmodernii.

Pentru mine, trăsătura fundamenta‑lă pe care trebuie să o aibă un scriitor este originalitatea. Și consider că repre‑zintă o adevărată putere. Pentru că, să fii un arbore care stă sub același vânt cu milioane de alţi oameni ca tine și crengi‑le tale să se clatine totuși diferit, este o putere. Dar este cu adevărat cea defini‑torie?

Este fundamentală, o mare putere, la fel cum ai spus, dar este și un mare risc pe care fiecare și‑l asumă după cum îl taie ca‑pul, și anume să ieși din rând. Deci, să fii profund original este și un risc. Oamenii sunt făcuţi să trăiască între ei, se iau unii după alţii, iar în momentul în care unul iese din rând și vrea să fie original, își asumă

posibilitatea de a‑și rupe gâtul foarte urât și să fie eliminat din cârd. Iar în comunitate avem exemple multiple.

Dar credeţi că documentarea poate fisura această originalitate?

Depinde. Depinde de cât de mari sunt originalitatea și talentul scriitorului.

Aud în jurul meu, adeseori, că odată cu tehnologia avansăm în inteligenţă. Se pare că în secolul XXl la modă este ca inteligenţa să fie mobilă și purtată în buzunare. Și atunci mă opresc din a mă întreba pe mine însămi și vă întreb pe dumneavoastră: cum și cât va mai răzbi literatura, acum, când cartea nu mai e un „trend”?

Asta, iarăși, e o discuţie permanentă și destul de vastă. Nu pot să dau eu o decizie, dar speranţa și marea mea nădejde este ca literatura să răzbească, deși se pare că s‑au înrăutăţit condiţiile ce îi veneau în ajutor. Avem televiziune, avem internet, avem atâ‑tea lucruri care dau să înlocuiască literatu‑ra, dar totuși, în alte părţi mai ales, există scriitori contemporani mari. La noi mai puţin, majoritatea întârzie să apară. S‑ar

părea că era asta tehnologică le îngreunea‑ză apariţia. Deși, uite, am surpriza să‑i regă‑sesc pe unii aici, la târgul acesta de carte.

O spunem noi, dar o spun și alţii: suntem un popor de oameni veseli și op‑timiști, suntem un popor latin, până la urmă. Însă, la capitolul literatură, după experienţa dumneavoastră de mai bine de treizeci de ani de scris, ce fir epic cre‑deţi că se vinde mai bine? Încă mai sunt oamenii topiţi după poveștile cu final fericit?

Peste tot, marea majoritate a scriitori‑lor au fost înnebuniţi după poveștile cu happy‑end. Dar asta face o industrie. Po‑veștile cu happy‑end constituie o industrie. Marea literatură vrea să imite viaţa, dar viaţa nu prea e cu final fericit, pentru că se termină cu o moarte. Happy‑end‑ul e doar un element de iluzionare și un fel de artifi‑cialitate care nu face casă bună cu marea literatură.

A consemnat Cristieana Puravu

Radu Aldulescu: „Marea literatură vrea să imite viaţa, dar viaţa nu prea e cu final fericit”

Scriitorul Radu Aldulescu a venit la Iași deghizat. Și, culmea, a venit deghizat în el. În omul simplu, cu un bun‑simţ debordant și cu o șapcă bleumarin. S‑a arătat drept omul pe care cititorii romanelor sale, probabil, l‑ar fi confundat cu o altfel de persoană. În ciuda pesimistului de dincolo de copertă, el este chiar un om

optimist. Optimist că scriitura va răzbi într‑o zi, nu azi.

Cezar Paul‑Bădescu: „Îţi fabrici amintirile şi ajungi să crezi că ele chiar s‑au întâmplat aievea”

Este un scriitor căruia experienţa de jurnalist îi prinde nu bine, ci foarte bine. Scrie de parcă ar face combinaţii chimice din cuvinte, iar articolele sale reprezintă puncte de vedere sincere asupra realităţii actuale din ţară și nu numai. Cezar Paul‑Bădescu face presă sinceră și scrie literatură cu imaginaţia unui nostalgic incurabil. Spune că nu

a fost un copil prea fericit, dar poate că și de aici își trag vlaga unii scriitori.

www.revistatimpul.ro octombrie 2014

16 | FILIT 2014

Anul acesta mi‑am luat revanșa. Am avut ocazia de a petrece aproape o zi cu cea pentru care România nu

este o ţară oarecare, întrucât are foarte mult de‑a face cu propria ei biografie. „M‑am îndepărtat de România pentru că asta trebuia. Eu, când am plecat din Ro‑mânia, trei ani de zile a fost Ceaușescu în putere și n‑am putut să vin, am avut ame‑ninţări cu moartea, și în Occident, în Ber‑lin, așa că m‑am debarasat și nici nu mi‑a venit ideea să sufăr de dor de casă. Am zis că ăștia m‑au dat afară și acum am trântit și eu ușa.”

Vineri, 3 octombrie 2014Ziua cea mare, în care aveam s‑o în‑

tâlnesc pe Herta Müller. Înainte de a ple‑ca de acasă, m‑am înarmat cu trei cărţi din propria bibliotecă (Regele se‑nclină și ucide, Animalul inimii și Astăzi mai bine nu m‑aș fi întâlnit cu mine însămi) cu gân‑dul de a obţine măcar un autograf, cu toa‑te că auzisem că nu le va oferi astfel de delicii celor care îi citesc cărţile.

Ora 13.00, Muzeul Literaturii Române Iaşi

Conferinţă de presă cu laureata pre‑miului Nobel pentru Literatură din 2009. Jurnaliștii și echipa FILIT o așteptau cu nerăbdare. Prima constatare: a fost punc‑tuală. La ora 13.00 a început conferinţa de presă. Am fost anunţaţi de la început că avem la dispoziţie 30 de minute și că fie‑care jurnalist are dreptul la o singură în‑trebare. Aveam în faţa noastră o persoană mică, firavă, emotivă, sensibilă și atentă la tot ce se întâmpla și spunea. „Eu fac ce

cred că trebuie să fac, eu nu sunt actriţă. Ceea ce fac acum (n.r. – participarea la conferinţa de presă) nu are legătură cu meseria mea. Acum joc un rol, nu sunt scriitoare aici”, a subliniat Herta Müller. Întrebată dacă celebritatea poate fi cople‑șitoare, scriitoarea a spus: „Eu nu știu dacă sunt celebră. Ce e aceea? Celebritatea este doar o noţiune, «ceva». Cred că aș fi tricotată dacă m‑aș lăsa copleșită de un așa «ceva». Celebre sunt lucrurile care sunt în afara mea, care se întâmplă ca re‑acţie la ceea ce am făcut eu. Deci, de fapt, eu nu sunt, dacă puneţi cuvântul acela straniu, celebră. Celebre sunt cărţile sau alte lucruri legate de mine, dar nu mă simt eu celebră, nu e la adresa mea. Dar, câteodată, trebuie să suport această idee greșită, de aceea sunt și aici, acum, atâţia oameni. Asta mi se întâmplă des, înainte de asta nu mi s‑a întâmplat, și am fost aceeași persoană. Deci, cred că sunt ace‑eași persoană care am fost înainte și nu am niciun motiv să mă schimb.”

Cum arată viaţa de zi cu zi a unei lau‑reate a premiului Nobel a fost o curiozita‑te generală pe care însă mi‑am satisfă‑cut‑o: „Mie nu‑mi stă tot timpul în minte că am un premiu, nici nu‑mi amintesc de așa ceva. Am o viaţă normală și mă ocup de toate cele cu care vă ocupaţi și dum‑neavoastră și orice om care își face viaţa zilnică. Și de ce să‑mi amintesc așa ceva, că n‑are tangenţă cu nimic?! Dacă scriu, am aceleași probleme pe care le‑am avut și‑nainte. Trebuie să lucrez și‑mi dau si‑linţa să iasă bine. Am același risc să gre‑șesc, am același noroc să reușesc, pot avea ghinion, să nu‑mi reușească”.

Cele 30 de minute au trecut fără să ne dăm seama, iar toată lumea era mul‑ţumită la final, inclusiv Herta Müller. „Ce bine că s‑a terminat. Am avut mari emo‑ţii. Pe mine mă doare capul când trebuie să particip la astfel de discuţii. Bine că s‑a terminat cu bine”, a mărturisit autoarea celor apropiaţi. După o astfel de întâlnire eram bucuros că sunt contemporan cu astfel de momente și m‑am îndreptat

spre Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri”, unde trebuia să pregătim seara în care Herta Müller avea să se întâlnească cu publicul.

Teatrul Naţional Iaşi, Seara FILIT cu Herta

Cu o oră și jumătate înainte, publicul deja e prezent în faţa clădirii. În interior totul era verificat și pus la punct. Trei echipe de voluntari la intrare care să ghi‑deze publicul, alte două echipe se ocupau de distribuirea locurilor, pe scenă pahare‑le cu apă își așteptau invitaţii, iar la cabi‑ne totul era aranjat.

La ora 19.20 a ajuns mașina cu cei trei invitaţi (Herta Müller, Ion Vianu și Ernest Wichner). Intrarea s‑a făcut prin spatele clădirii, pentru a se evita mulţimea care aștepta. Emoţionat, am salutat întreaga echipă și i‑am condus pe cei trei spre ca‑bină. Între timp, am făcut un anunţ către întreaga sală, că la ora 20.00 se închid uși‑le. La ora 20.10 urma să fim în direct pe TVR 2.

M‑am întors la cabină și am reluat pe scurt programul din acea seară cu cei trei invitaţi. Herta Müller chiar avea emoţii. Ţinea în mână hârtiile de pe care urma să

citească un fragment din Astăzi mai bine nu m‑aș fi întâlnit cu mine însămi și câte‑va colaje. „Sper să nu mă încurc”, le‑a spus celor din cabină. Le‑am arătat pe unde vor intra în sală după ce vor fi pre‑zentaţi. Iniţial, scriitoarea trebuia să intre singură pe scenă, urmată de ceilalţi doi invitaţi. Dintr‑o dată, totul s‑a schimbat: „Eu nu intru singură. Îmi este frică. O să intrăm toţi trei”. Așa a și fost. Aplauze la scenă deschisă, iar toţi ochii celor peste 700 de persoane din sală erau îndreptaţi spre scenă.

Au fost câteva mărturisiri care m‑au mișcat, ca aceasta: „Când eram deprima‑tă, ieșeam pe stradă și îmi impuneam să număr aluniţele oamenilor, sau bastoane‑le, sau femeile gravide. Număram ore în‑tregi ca să‑mi ţin mintea ocupată”.

Copilăria Hertei Müller„Am avut o copilărie tristă, din cauza

mamei care, întoarsă după cinci ani din‑tr‑un lagăr de deportare, a fost tristă tot restul vieţii ei. Mânca în fugă și avea o obsesie a cartofilor, care fuseseră o mân‑care de lux în lagăr. A trebuit să învăţ să cojesc cartofii cu coajă foarte subţire și, dacă nu reușeam, mama se enerva și mă bătea”, a povestit scriitoarea.

După o oră și jumătate, întâlnirea s‑a terminat cu o sală în picioare, aplaudând. Ce a fost mai greu a trecut. Toată lumea era degajată în culise. După câteva minu‑te de respiro, am intrat în cabina invitaţi‑lor, le‑am spus cum s‑a văzut din sală dis‑cuţia și am obţinut și autograful mult dorit. Cu sau fără autograf, tot eram mul‑ţumit pentru că ieșise așa cum ne‑am plă‑nuit și am primit felicitări chiar și de la Herta Müller. Am condus invitaţii tot spre ieșirea din spate a Teatrului, ne‑am mul‑ţumit reciproc și ne‑am strâns mâna.

A fost o experienţă inedită alături de o persoană simplă, căreia nu‑i place să fie privită altfel decât un om care duce o viaţă ca noi toţi. A fost Herta Müller cea firavă și cu emoţii, cu griji, cu dorinţe, neîmpli‑niri, împliniri, cu o vestimentaţie neagră deja celebră, la fel ca și rujul roșu.

A consemnat Andrei Giurgia

O zi cu Herta Müller

Cel mai așteptat invitat la Festivalul Internaţional de Literatură și Traducere (FILIT) de anul acesta a fost de departe Herta Müller. Spun asta reamintindu‑mi sala Teatrului Naţional arhiplină sau conferinţa de presă de la Muzeul Literaturii Române. Sunt lucruri la care ne așteptam încă de anul trecut, de la prima ediţie, când, din motive de sănătate, laureata premiului Nobel pentru Literatură nu a mai făcut deplasarea la Iași. Am regretat atunci că nu am avut ocazia s‑o ascultăm pe scriitoarea

de origine română stabilită în Germania și să vedem cum privește ţara în care s‑a născut, după ce a trecut prin multe momente care au avut un impact puternic asupra omului Herta Müller. S‑a întâmplat însă anul acesta.